I. EDUCA ȚIA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ I.1. Conceptul de educa ție Filozoful german Immanuel Kant spunea că “Educa ția este cea mai mare și mai grea… [621645]

CAPITOLUL I
NO ȚIUNI TEORETICE
I. EDUCA ȚIA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

I.1. Conceptul de educa ție
Filozoful german Immanuel Kant spunea că “Educa ția este cea mai mare și mai
grea problem ă ce i s – a dat omului spre rezolvare”
Educa ția este acel concept care stă la baza tuturor demersurilor pedagogice din școlile
lumii, este premiza de la care se pleacă în orice sistem de învă țământ și este de asemenea
finalitatea pe care o urmăre ște orice instituție școlară, care se dorește a fi modernă,
incluzivă, adap tată cerin țelor societății contemporane.
Privind din punct de vedere etimologic, no țiunea de educa ție poate fi dedusă din termenii
latine ști educo – educare , care se traduc astfel: a alimenta, a îngriji, a cre ște (plante sau
animale). Un alt termen latinesc din care mai poate fi dedusă no țiunea de educație este
educo – educere , care înseamnă a duce, a conduce, a scoate. Termenul educa ție se pare că
provine din limba franceză, unde întâlnim, în secolul al XVI – lea termenul education .
Dacă î ncercăm să definim no țiunea de educa ție , putem identifica două
modalită ți de definire a acesteia, conform lui Ion Al. Dumitru în cartea sa “ Educa ție și
învă țare ” :
o În sens larg, educa ția poate fi definită ca fiind ansamblul influen țelor, intervențiilor și
ac țiunilor (intenționate și/sau spontane, explicite și/sau întâmplătoare) exercitate asupra
indivizilor umani (de regulă copii și tineri) de către alți indivizi umani (de regulă adulți)
având drept scop formarea personalită ții, a omului ca ființă socio – culturală și ca entitate
psihoindividuală. (Dumitru,2001, pg.16,17)
o În sens r estrâns, putem defini educa ția ca fiind un ansamblu de ac țiuni specializate,
realizate în mod explicit, sistematic și intenționat, orientată valoric și finalist, de către
persoane specializate și pregătite corespunzător (educatorii) asupra altor persoane (elevi,
studen ți), într – un cadru organizat, institu ționalizat, cu scopul formării personalității lor, al
pregătirii acestora pentru a face fa ță solicitărilor vie ții profesionale, s ociale și personale.
(Dumitru,2001, pg.17).

Întregul proces de educa ție de desfășoară într – un context mai larg, reprezentat de
sistemul de educa ție și într – un context specializat, reprezentat de sistemul de învă țământ.
Sistemul de educa ție poate fi considerat un ansamblu de organiza ții sau instituții care au
rolul de a îndeplini diverse func ții pedagogice prin care activează și influențează procesul
de formare și dezvoltare a personalității umane.
Sistemul de învă țământ reprezintă cadrul sau contextul în care se desfășoară educația . În
sens restrâns, sistemul de învă țământ cuprinde ansamblul instituțiilor școlare, organizate în
mod formal, în re țea, pe diverse trepte și cicluri de instruire ( n ivel pre școlar, primar,
secundar,superior).
Putem spune că, în sens restrâns sistemul de învă țământ se referă la sistemul școlar,
care reprezintă un ansamblu al institu țiilor și organizațiilor care furnizează educație
copiilor, tinerilor, dar și adul ț ilor prin grădini țe, școli gimnaziale și primare, licee, școli
profesionale și postliceale, universități.
În sens larg, sistemul de învă țământ poate fi definit ca un “ sistem deschis”, în care se
pot integra alături de ansamblul institu țiilor speciali zate în furnizarea de educa ție și alți
“actori” implica ți în procesul de educație cu care școala poate avea diverse raporturi de
colaborare, cum sunt spre exemplu unele institu ții specializate în furnizarea de educație
nonformală (cluburi, tabere, centre de pregătire profesională) sau diver și agenți sociali cu
care școala stabilește relații contractuale (agenți economici, culturali, religioși, politici,
comunitari) sau rela ții consensuale (comunitate locală, familie).
În cartea sa “Tratat de pedagogie” , Ioan Bonta ș definește sistemul de învățământ ca
fiind ansamblul coerent al institu țiilor școlare de toate gradele, profilele și formele, dintr –
o anumită țară, care este conceput, organizat și funcționează în baza unor principii
educa ționale generale cu c aracter organizatoric, iar unele și cu caracter juridic, precum și
a unor standarde educa ționale. (Bontaș, 2007, pg.278).
Cu siguran ță, în societatea contemporană este necesar ca sistemul de învă ț ământ să fie
structurat ca un “sistem deschis”, în care institu țiile implicate să – și aducă contribuția pentru
ob ținerea unor rezultate cât mai bune în ceea ce privește randamentul sistemului de
educa ție.

Conform Legii învă țământului, În România învă țământul este o prioritate
na țională. În decursul anilor, sistemul de î nvă țământ românesc a trecut prin numeroase
transformări, în încercarea de a ține pasul cu cerințele societății în continuă schimbare.
Astfel, putem spune că sistemul de învă țământ din România încearcă să se alinieze la
cerin țele societ ă ții contemporane europene și globale, manifestînd deschidere și dinamism
fa ță de inovațiile din domeniul educației, încercând să se dezvolte în concordanță cu
cerin țele economico – sociale, științifice, tehnice și culturale ale țării noastre, dar și ale
com unită ții europene și mondiale.
I.2. Educa ția și societatea contemporană
Sistemul educa țional trebuie să se adapteze necontenit exigențelor cerute de evoluția
realită ții naționale și internaționale. Eficiența demersurilor educaționale depinde în mare
măsură de capacitatea educa ției de adaptare și autoreglare față de provocăril e tot mai
numeroase ale spa țiului social.
Dintotdeauna, școala a reprezentat principalul furnizor de educație,utilizând strategii,
metode, procedee, instrumente specifice prin care actul educa țional să corespundă nevoilor
în continuă schimbare ale so cietă ții. Astăzi, se consideră că obiectivele educa ției și
procesele educative sunt atât de complexe încât este necesară o corelare a ac țiunilor
întreprinse de mai multe institu ții pentru a crea acțiuni ale căror rezultate să fie
satisfăcătoare. Ar fi astf el necesară o restructurare a întregului sistem de valori cu care
operează societatea în general și sistemul de învățământ în special. Cu siguran ță că această
restructurare care vizează mai multe compartimente din sfera socială este dificilă și
problematica și presupune o reformă a politicilor școlare,culturale,economice și sociale la
nivelul societă ții în ansamblul ei. Se consideră, de exemplu, că instrumentele culturale ar
trebui reconvertite în surse educative explicite,care să modeleze și să formeze
pers onalitatea. Contextul cultural, la fel ca și cel social, are capacitatea de a induce
influen țe educative directe,vizibile. Bazându – se pe influen țele educative pe care le produce
societatea, unii autori cer chiar de școlarizarea societății. O astfe l de viziune are pedagogul
american Ivan Illich, care sus ține o societate fără școală, în care educa ția s – ar realiza prin
intermediul unor prilejuri educative. Totu și, o astfel de viziune este hazardistă, ș coala
rămânând în continuare acea institu ție fundamentală în c are se pun bazele unei educa ții
ini țiale,sistematice.
Rolul școlii în societatea contemporană nu numai că nu s – a diminuat, ci a devenit tot mai
complex tocmai datorită necesită ții corelării acesteia cu alte componente ale societății, care

sunt capabil e să realizeze sarcini și acțiuni corelate cu cele ale instituției specializate în
formarea educabililor,institu ție care va rămâne,în continuare, școala.
Odată cu dezvoltarea societă ții înspre una multiculturală, holistică, apare nevoia unor
modifică ri majore la nivelul întregului sistem educa țional și chiar a unor schimbări de
paradigme educa ționale. În acest sens, J.W.Botkin și colaboratorii săi (1981, pp. 26 – 71) au
făcut o diferențiere interesantă între două tipuri de învățare: învățarea de menține re și
învățarea inovatoare. În opinia autorilor amintiți mai sus, învățarea de menținere a fost
adoptată în cadrul societăților tradiționale,acest tip de învățare caracterizându – se prin
achizi ționarea de metode și reguli fixe, care permit individului să fa că față unor situații
cunoscute. Acest tip de învățare de menținere asigură funcționarea unui sistem existent și a
u nui mod de viață cunoscut. Însă atunci când apar schimbări,înnoiri,șocuri existențiale,
individul nu se poate adapta corespunzător doar pe b aza acestui tip de învățare. În astfel de
condiții apare un alt tip de învățare: învățarea inovatoare. Acest tip de învățare are
capacitatea de a pregăti indivizii și societatea să se adapteze la schimbările survenite și de a
integra noile informații apăru te într – un mod autonom și holistic. Putem concluziona astfel,
că învățare de menținere este importantă,esențială,însă este insuficientă ținând cont de
schimbările care se petrec necontenit la nivelul societății. În societatea contemporană vor
reuși cei car e beneficiază de o educație ce presupune și o învățare inovatoare, fiind capabili
să formuleze probleme, să dărâme clișee, să integreze informațiile noi în structurile
existente deja de la nivelul scoarței cerebrale și astfel să se adapteze la condițiile î n
continuă schimbare ale lumii. Un rol important în evoluția educației îl are crearea uni
mediu educațional care să permită centrarea învățării pe capacitatea de cunoaștere holistică
a creierului uman(rațiune,sentiment,voință). Se pare că emisfera cerebral ă dreaptă ar fi
responsabilă cu furnizarea de informații noi,crearea de idei inovatoare. Cunoașterea acestui
aspect ne – ar permite nouă,celor care formăm,educăm în cadrul sistemului de învățământ, să
abordăm corespunzător formarea de abilități,deprinderi,at itudini,prin utilizarea unor
strategii didactice inovatoare,adaptate cerințelor lumii contemporane.
Din nevoia de a se adapta la cerințele societății actuale (la nivel european, dar și global)
sistemul de educație românesc s – a arătat deschis pentru in tegrarea unor conținuturi noi,care
permit elevilor no ștri o integrare reală în viața socială, economică sau în sistemul de
învățământ european și mondial. Au apărut astfel noi conținuturi educaționale,cunoscute
sub numele de „noile educații”.
George V ăideanu consideră că există trei posibilități ca aceste noi educații să fie
introduse în curriculumul școlar românesc:

a) prin introducerea de noi discipline centrate pe un anumit tip de educație (apare însă
problema supraîncărcării programelor școlare)
b) prin creare de module specifice în cadrul disciplinelor tradiționale (de exemplu la
disciplina biologie ar putea fi integrat un modul de tipul Conservarea și gestiunea
resurselor naturale )
c) prin infuziunea de mesaje ce țin de noile conținuturi (tehnica „approche infusionnelle”)
“Noile educații“ care ar permite elevilor o mai bună adaptare la cerințele societății
contemporane sunt următoarele:
 Educația pentru pace
 Educația pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului
 Educația ecologică (pentru mediu)
 Educația economică și casnică modernă
 Educația pentru participare și democrație
 Educația în materie de populație (demografică)
 Educația pentru modificare și mass – media
 Educația pentru schimbare
 Educația nutrițională
 Educația pentru timpul liber
C u siguranță, o mare parte a acestor noi conținuturi educaționale se regăsesc în cadrul
disciplinelor tradiționale. Spre exemplu educația ecologică și educația nutrițională se
regăsesc în cadrul conținuturilor parcurse la disciplina biologie: la clasa a V – a, a VI – a și a
VIII – a sunt integrate alături de celelalte conținuturi și noțiuni de ecologie și protecție a
plantelor,animalelor și mediului, iar la clasa a VII – a se parcurg și conținuturi care fac
referire la educația nutrițională. Cu toate acestea, informaț iile nu sunt întotdeauna
suficiente pentru a se forma acele deprinderi și atitudini dezirabile într – o societate care se
găsește mereu într – un proces de transformare și care are așteptări tot mai ridicate de la
cetățenii săi.
Pentru ca elevii no ștri s ă fie competitivi în Europa și în lume sunt necesare o serie de
adaptări ale întregului sistem de învățământ la realitățile contemporane. Se impun astfel,
transformări în special la nivelul fiecărui cadru didactic în parte,în ceea ce privește
strategiile didactice folosite la clasă. Cu cât aceste strategii sunt mai bine adaptate realității,
cu atât mai bun este randamentul acestora în atingerea obiectivelor urmărite.

Rolul profesorului este diferit în cadrul strategiilor didactice în funcție de orient area
acelor strategii spre o abordare modernă sau înspre una tradițională. În abordarea
tradițională, profesorul expune,ține prelegeri,impune puncte de vedere; dacă profesorul
alege să se orienteze către o abordare modernă a procesului educativ, atunci și rolul
acestuia se modifică: facilitează și moderează învățarea, ajută și încurajează elevii să
înțeleagă și să explice puncte de vedere proprii, este partener în învățare.
Conform lui Constantin Cucoș (2006, pg.288) metodologia didactică trebuie să fi e
adaptată la toate modificările și transformările survenite în ceea ce privește finalitățile
educației, conținuturile învățământului, noile cerințe ale elevilor și societății. Calitatea unei
tehnologii este dată, spune același autor, de flexibilitatea și deschiderea ei față de situațiile
și exigențele noi și complexe ale învățământului contemporan. Putem considera astfel că
nu există o metodă sau o strategie didactică bună sau rea, calitatea acestora depinzând de
fapt de adecvarea,adaptarea la o anumită re alitate. O metodă care este eficientă într – o
anumită situație de învățate, poate deveni total ineficientă atunci când apar situații noi de
învățare. Cu toate acestea am putea să amintim câteva recomandări în ceea ce privește
metodologia didactică, de care să ținem cont atunci când ne stabilim un anumit parcurs al
propriei strategii didactice: folosirea pe scară mai largă a metodelor activ – participative,
folosirea alternantă a metodelor didactice în funcție de nevoile diverse ale elevilor și
adaptarea lor l a noile situații de învățare, integrarea unor mijloace de învățământ adecvate
respectivei situații de învățare, renunțarea la o prezentare a conținuturilor sub formă de
expunere sau prelegere și o activare reală a elevilor care să fie participanți direcți la
activitate de învățare, folosirea acelor metode didactice care permit elevilor sa dezvolte
relații de cooperare cu colegii (și nu doar cu colegii din aceeași clasă, ci cu o extindere a
acestor relații de cooperare la diverse alte nivele, încurajând o ed ucație multiculturală,
europeană, globală). De o importanță deosebită sunt și acele metode care permit un grad
mai mare de autonomie și flexibilitate în ceea ce privește activită țile de învățare parcurse
de elevi,care își pot dezvolta astfel o gândire lib eră, independentă.
Sistemul modern de învățământ încearcă să obțină un randament optim în urma
procesului de învățare, prin armonizarea laturii cognitive a persoanei, cu cea afectivă,
atitudinală și comportamentală, comparativ cu învățământul de tip tradițional, care se
focalizează pe dezvoltarea laturilor cognitive ale personalității elevului, în detrimentul sau
în lipsa unor legături cu alte aspecte ale personalității acestuia.
Elevul educat într – un sistem de învățământ modern, bine adaptat realității, va deveni o
persoană capabilă să se adapteze cerințelor societății contemporane, o persoană capabilă să

emită și să exprime idei în mod autonom, independent, liber. Acel copil căruia i s – a permis
să se dezvolte conform propriilor aptitudini și ale cărui emoții și opi nii au fost respectate,
va avea toate șansele să se adapteze oricăror schimbări ce pot să apară în societate.
Indivizii formați într – un astfel de sistem modern de educație sunt mai bine pregătiți să facă
față realității în continuă schimbare.
Pentru a avea elevi bine pregătiți, care să facă față cerințelor societății contemporane
trebuie să avem școli adaptate realității de azi.

I I . RANDAMENTUL ȘCOLAR
I I . 1.Randamentul școlar – definirea și semnificația conceptului
În sens strict, conform Dic ționarului Explicativ al Limbii române, termenul de randament
este definit astfel : RANDAMÉNT , randamente, s. n. Capacitate de produc ție a unui
muncitor, a unei ma șini, a unui utilaj într – o unitate de timp dată ( și în raport cu consumul);
raportul dintre efectul ob ținut și efortul depus într – o activitate, ac țiune etc. ♦ Raportul
dintre valoarea unei mărimi (energie, putere etc.) cedată de un sistem tehnic sub formă
utilă, și valoarea aceleiași mărimi absorbită de acest sistem. ♦ Folos, beneficiu, eficienț ă. –
Din fr. R endement .
Conform lui Ioan Bonta ș , r andamentul școlar exprimă eficien ța procesului de predare –
învă țare la un moment dat și la sfârșitul perioadei de școlarizare a unui ciclu, grad, profil
sau formă de învă țământ, fiind evidențiat de estimarea raportului dintre rezultatul didactic
ideal ( și necesar) proiectat în documentele școlare și rezultatul didactic obținut în
pregătirea tinerilor. (Bonta ș,2007,pg.269).
Randamentul școlar al elevilor poate fi măsurat printr – o evaluare a activită ții școlare a
elevilor în strânsă interac țiune cu personalitatea acestora. Eva luarea activită ții școlare se
realizează atât în ceea ce prive ște achizițiile teoretice cât și în ceea ce privește însușirea
unor abilită ți practice de către elevi. Randamentu l școlar poate fi astfel privit ca o apreciere
a raportului dintre con ținutul înv ă țământului (curriculum), oglindit în documentele școlare
oficiale (planuri de învă țământ, programe analitice și manuale) și cuno științele (inclusiv
capacită ț ile) teoretice și practice dobândite de elevi. (Bonta ș,2007,pg.269).
Randamentul școlar expri mă calitatea și eficiența procesului de educație stabilind dacă
un elev se află în situa ția unui succes sau eșec școlar, conform unor norme ale sistemului
de educa ție.
II.2. Succesul și insuccesul școlar

Atât succesul cât și insuccesul sau eșecul ș colar sunt fenomene care se întâlnesc în
via ța școlii și a elevilor. Întotdeauna vor exista elevi capabili să înregistreze multiple
succese în via ța de elev, la fel cum mereu vor fi elevi care nu vor face față cerințelor
sistemului educa țional, înregistrâ nd insuccese școlare și chiar eșecuri. Din punctul meu de
vedere , cele două fenomene, succes și insucces școlar sunt destul de greu de definit și
conceptualizat. Cu siguran ță în cadrul școlii ne putem raporta la niște norme, reguli,
descriptori de performa n ță, competențe ce trebuie realizate și astfel putem cataloga
activitatea fiecărui elev ca fiind un succes sau un insucces școlar. Uneori însă, societatea ne
demonstrează că elevi care au înregistrat succese școlare în viața de elev nu se pot lăuda cu
acel a și succes și în via ță de adult sau elevi care nu au înregistrat veun succes școlar,
reu șesc, ca adulți să facă față cu brio provocărilor din societate. Aceste constatări mă fac să
cred că pentru a cataloga un elev ca fiind parte dintr – una din cele două ca tegorii ar trebui să
ținem cont de mult mai mulți factori nu numai de însușirea unor conținuturi.
No țiunile de succes și insucces școlar pot fi înțelese diferit de către elev, cadru didactic,
părin ți. Spre exemplu, obținerea unei note de șapte la un test poate fi privită ca un succes
de către elev, dar de către profesor și părinți poate fi considerat un eșec. Privind din
punc t ul de vedere al elevului , acest rezultat poate fi unul pozitiv, elevul având propria
percep ție asupra modului în care a ob ținu t nota : dificultă țile de învățare a conținuturilor,
timpul necesar pregătirii, stările emo ționale și de sănătate etc.
No țiunile de succes și insucces în activitatea de învățare sunt no țiuni calitative care
exprimă gradul (nivelul) de satisfacere (atin gere), de către o persoană, prin activitatea și
faptele sale, a unor trebuin țe, interese și aspirații proprii, interne, pe de o parte și a unor
cerin țe și exigențe normative, externe , pe de altă parte (Dumitru, 2001, pg.401).
No țiunea de succes școlar sau reu șită este utilizată atunci când este vorba de un rezultat
(sau ac țiune) valorizat pozitiv, în timp ce insuccesul sau eșecul școlar sunt folosite atunci
când ne referim la ceva valorizat negativ.
Putem spune astfel , c ă s uccesul școlar reprezintă a lternativa pozitivă , favorabilă, optimă
a randamentului școlar, denumită și reușită școlară, iar insuccesul școlar reprezintă
alternative negativă, nefavorabilă a randamentului școlar, fiind denumită și nereușită
școlară sau eșec școlar.(Bontaș, 2007, pg. 270) .
În mediul școlar, se consider că un elev are succes în activită țile școlare dacă notele
sunt situate între intervalul 7 – 10, dacă participă și obține rezultate bune (premii) la
olimpiade, concursuri și diverse alte competiții școlare. De asemenea pentru ca un elev să
fie capabil de succes școlar, acesta trebuie să posede anumite calități superioare în ceea ce

prive ște capacitățile intelectuale, temperamentul, personalitatea : memorie logică,coeficient
de inteligen ță peste 100, spirit de observație, imagina ție, gândire abstractă și creativă, spirit
de ini țiativă, capacitate de autoevaluare, dorință de autodepășire, spirit de competiție,
capacitate de adaptare la situa ții diverse, motivație, țeluri, aspirații, comportament moral,
capacitate de integra re socioprofesională la finalul studiilor.
Pentru ca un elev să aibă șansa reală de a obține cu adevărat un succes școlar, sunt
necesari numero și factor i de sus ținere ai acestui succes, care sunt în interacțiune. Ioan
Bonta ș, în cartea sa Tratat de pedagogie , consideră că a ce ști factori pot fi grupați în trei
categorii care nu se exclud ci interac ționează, creând un cadru optim pentru reușita școlară
a elevului :
 Factori de natură familială : rela ții familiale bazate pe respect și înțelegere, preocupar ea
părin ților pentru educația copiilor, asigurarea unor condiții favorabile de viață, hrană,
sănătate, igienă, crearea unui mediu propice pentru învă țare, sprijin atunci când apar
dificultă ți în învățare, asigurarea unor condiții favorabile pentru petrecer ea timpului liber
într – un mod creativ și activ, menținerea unor relații bune ale părinților cu școala, etc.
 Factori de natură psihosociofiziologică : asigurarea unui organism sănătos și puternic,
tratarea eventualelor probleme de sănătate, asigurarea unui p sihic echilibrat, favorabil
pentru desfă șurarea activităților ș colare, remedierea unor eventuale tulburări
comportamentale sau stări psihice problematice, crearea unor rela ții interumane pozitive,
valoroase pentru elev.
 Factori de natură pedagogică : organizarea școlară de calitate, curriculum modern, adaptat
cerin țelor educaționale contemporane, o bună pregătire a profesorilor, atât din punct de
vedere științific cât și din punct de vedere pedagogic, o bază materială completă și
modernă, utilizarea u nor strategii didactice potrivite, tratarea fiecărui elev ca personalitate
distinctă, adaptând strategiile didactice la individualită țile clasei, cooperare între elevi,
profesori, conducerea școlii, realizarea unei evaluări obiective și coerente a rezultat elor
școlare , crearea la elevi a capacită ților necesare integrării socioprofesionale la absolvirea
școlii.
Pe de altă parte, situa țiile care pot duce la insucces sau eșec școlar sunt opuse condițiilor
care favorizează succesul școlar enumerate mai sus.
Fa ctorii care duc la insucces școlar se pot grupa în aceleași trei categorii și voi enumera
câ țiva dintre ei:

 Factori de natură familial ă: familii dezorganizate, lipsa unei legături între părin ți și școală,
lipsa interesului părin ților pentru evoluția ș colară a copiilor, lipsa condi țiilor optime pentru
învă țare (spațiu, cărți, liniște, hrană, îmbrăcăminte)
 Factori de natură psihosociofiziologică: diverse tulburări fiziologice, psihosociale, psihice
și de comportament
 Factori de natură pedagogică: curric ulum neadaptat cerin țelor contemporane ale societății,
o pregătire insuficientă a profesorilor, strategii didactice învechite, neadaptate nevoilor
elevilor, bază materială insuficientă sau chiar absentă, lipsa unei rela ții firești, democratice
între profes ori, elevi și conducerea școlii, evaluare subiectivă, și incorectă a rezultatelor
școlare etc.
Cu siguran ță că factorii care pot duce la eșecul școlar al unor elevi sunt mult mai mulți și
variază de la un caz la altul. Important este ca școala să găsească cele mai bune solu ții astfe
încât să identifice cauzele ce determină insuccesul în cazul elevilor săi și împreună cu
familia și elevul să încerce remedierea situației – problemă. În orice școală există anumite
solu ții “generale” care se aplică atunci când su nt sesizate la elevi anumite dificultă ți în
realizarea sarcinilor și activităților școlare. Spre exemplu, atunci când sunt sesizate
probleme în cadrul familiei, dirigintele și/sau consilierul școlar pot lua legătura cu familia,
se poate realiza consilierea părin ților și a copilului pentru remedierea problemelor
existente. Familia poate fi încurajată să țină legătura cu școala print – o atitudine deschisă a
dirigintelui , ceea ce ar duce la o mult mai mare implicare a părin ților în viața școlară a
copiilor. At unci când cauzele nereu șitei școlare a unor elevi sunt de natură pedagogică,
solu ția o reprezintă găsirea acelor strategii didactice care să implice activ elevul în actul de
predare și chiar în cel de evaluare (autoevaluare), realizarea unui plan individua lizat de
predare – evaluare , care să țină cont de particularită țile de învățare ale elevului (în special în
cazul elevilor cu cerin țe educaționale speciale).
Indiferent de cauzele identificate, cu to ții ar trebui să ținem seama de faptul că elevul
este o fii n ță vie și nu un “recipient” în care să turnăm informa ții fară nici o coerență și
ne ținând seama de particularitățile lui ca ființă umană sau un “roboțel” care să se supună
comenzilor noastre cărora de multe ori nu le în țelege sensul. Societatea de a stăzi are nevoie
de adul ți care manifestă responsabilitate și adaptabilitate, astfe l încât școala ar trebui să
formeze adul ți responsabili, capabili să se adapteze în diverse situații sociale.

III. EVALUAREA RANDAMENTULUI Ș COLAR