I Drept European [626312]
1 UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA
CENTRUL DE STUDII EUROPENE
DREPT EUROPEAN
LECT. DR. TOFAN MIHAELA
2 Cuprins
Modulu l I Izvoarele dreptului european
Lecția I.I Scurt istoric al apariției și evoluției Uniunii Europene
I.I.1 Prem isele apariției Comunităților Europene și evoluția acestor
I.I.2 Principalele momente în evoluția construcției comunitare
I.I.3 Uniunea Europeană, cea mai completă formă de integrare comunitară
Lecția I.II Izvoarele primare ale Dreptului european
I.II.1 Tr atatele institutive
I.II.1.1 Autonomia tratatelor institutive
I.II.1.2 Structura tratatelor
I.II.1.3 Autoritatea tratatelor
I.II.1.4 Durata tratatelor institutive
I.II.1.5 Sfera de aplicare teritorială a tratatelor institutive
I.II.2 Acordurile internațion ale
I.II.3 Legislația consolidată
Lecția I.III Izvoarele derivate ale Dreptului european
I.III.1 Regulamentul
I.III.2 Directiva
I.III.3 Decizia
I.III.4 Alte categorii de acte emise de instituții sau organisme europene
Lecția I.IV Izvoarele nescrise ale Dreptului european
I.IV.1 Principiile Dreptului european
I.IV.2 Jurisprudența
I:IV.3 Cutuma la nivel european
Modulu l II Actorii sistemului comunitar
Lecția II:I Legislativul și executivul european
II.I.1 Parlamentul European
II:I.1.1. Structură și funcții
II.I.1.2 Atribuțiile Parlamentului European
II.I.2 Consiliul Uniunii Europene
3 II:I.2.2 Noțiune și delimitări conceptuale
II:I.2.1. Structura și principalele funcții ale Consiliului Uniunii
Europene
II:I.2.3 Atribuțiile Consiliului Uniunii Europene
II.I.3 Comisia Europeană
II.I.3.1 Structura și funcțiile Comisiei Europene
II:I.3.2. Atribuțiile Comisiei Europene
Lecția II.II Organe judecătorești și de control
II:II.1 Curtea european ă de Justiție
II:II.2 Tribunalul de primă instanță
II.II.3 Tribunalul func ției publice
II:II.4 Curtea Europeană de Conturi
II:II.5.1 Structură
II:II.5.2 Atribuții
Lecția II.III Organe consultative și monetare
II.III.1 Comitetul economic și social și Comitetul Regiunilor
II.III.2. Banca Centrală Europeană
II.II.2.1 Structură și o rganizare
II:III.2.2 Atribuții
Modulul III Ordinea juridică europeană
Lecția I Principiile care guvernează relația drept european -dreptulo
statelor membre
I.1 Princip iul aplicării imediate a dreptului european
I.2 Principiul efectului direct al dreptului european
I.3 Principiul priorității aplicării dreptului european
Lecția II VII Procedura legislativă în cadrul Uniunii Europene
II.1 Procedura avizului conform
II.2 Procedura codeciziei
II.3 Procedura cooperării
II.4 Procedura consultării
4
Modulu l I
Izvoarele dreptului european
Obiective generale:
– cunoașterea principalelor momente în evoluția colaborării între statele europene
– înțelegerea modului de nego ciere și redactare a tratatelor care au pus bazeze
Uniunii europene
– competențe de interpretare a prin cipalelor norme de drept europe an
Modulul realizează o scurtă introducere în problematica dreptului european, oferind
princip alele informații despr e baza nor mativă la nivelul Uniunii europene.
Termeni cheie: comunități europene, izvoare ale dreptului eur opean, tratate,
regulamente, directive, decizii, cutumă
Ritmul de lucru : timpul alocat parcurgerii modului este de 10 zile, cu 2 -3 ore de lucru
zilnic
Rezumat : modulul prezintă principalele momente ale evoluției comunităților europene,
până la stadiul ac tual de integrare. Sunt prezentate actele normative la nivel european,
începând cu baza normativă de ordin constituțional, respectiv tratatele institutive și
continuând cu actele normative drivate, adică regulamentul directiva și decizia
europeană. Ultima lecție a modulului prezintă izvoarele nescrise și rolul lor în sistemul
de drept european.
Lecția I.1
Scurt istoric al apariției și evoluției Uniunii Europene
Obiective specifice:
– cunoaștere evoluției istorice a comunităților europene
– înțelegerea mec anisemlor juridice de înființare și funcționare a Uniunii europene
5
I.1.1 Premisele apariției Comunităților Europene și
evoluția acestor
Obiective operaționale:
– explicarea rațiunilor care au motivat aparițiea Uniunii europene
– cunoașterea principalelor mo mente ale evoluției comunităților europene
Apariția com unităților europene nu a avut loc deodată, în urma unei singure
întâlniri politice la nivel înalt sau ca urmare a demersurilor unei singure personalități
marcante a vieții sociale de la jumătatea seco lului trecut. Id eea Europei unite și
necesitatea unei strânse colaborări între statele din această zonă a lumii s -a conturat prin
numeroase evenimente și situații care au arătat că europenii ar putea avea un destin
comun mai bun decât fiecare dintre ei sep arat, priviți ca națiuni independente și total
autonome.
Reconstrucția țărilor care au suferit pagube materiale și umane în timpul celui
de-al doilea război mondial (1939 – 1945) a impus reglementarea unor norme de
conduită în plan internațional (norme de natură politică, monetară, socială și
comercială). Aceste reglementări s -au concretizat , din punct de vedere tehni co-juridic ,
în negocierea și semnarea unor convenții internaționale.
În domeniul dreptului internațional public, trebuie menționate în special Planul
Marshall, Organizația Națiunilor Unite, dar și pe plan local, Organizația europeană de
cooperare economică (OECE, înființată în anul 1948 și înlocuită în anul 1961 cu
Organizația de cooperare și dezvoltare economică, OCDE).
În domeniul monetar, au fost încheiate Acordurile de la Bretton Woods, din
anul 1945, prin care s -au înființat Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca
internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), care pun bazele unei noi
ordini monetare internaționale.
Consiliul Europei vine să completeze, în plan politic, organizațiile precedente,
reunind, în temeiul Tratatului de la Londra, din 9 mai 1949, statele europene care
beneficiau de un regim democratic pluralist și erau atașate idealurilor de protecție a
6 drepturilor omu lui. Cadru al dialogului politic, Consiliul Europei este de asemenea, un
instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel național.1
Strict la nivel european, experiența nefericită a războiului, imensele pagube
materiale și omenești au impulsionat op inia politică a înalților demnitari europeni pentru
a găsi soluții care să preîntâmpine declanșarea unei alte conflagrații de dimensiunile
celor două războaie mondiale. Un rol important pentru apropierea statelor europene și
pentru demararea procesului de integrare în accepțiunea lui actuală îi este atribuit lui
Jean Monnet, datorită căruia s -au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi
unități europene. Acesta, îndeplinind funcția de șef al Organizației naționale a
planificării din Franța, a pr opus ca producția de cărbune și oțel din Franța și Germania
să fie administrată de către un organism supranațional.2 La 9 mai 1950, Robert
Schuman, ministrul afacerilor externe al Franței lansa declarația, inspirată de către Jean
Monnet, prin care propunea crearea unei piețe a cărbunelui și oțelului, care să fie
condusă potrivit metodelor naționale ce implică o ruptură de schemele tradiționale ale
relațiilor dintre state. Realizarea acestei piețe a fost un prim pas pe calea dezvoltării pe
care o cunoaștem a stăzi pentru statele europene.
―Planul Schuman‖, conceput pentru a evita un nou conflict armat de
dimensiuni majore a pus sub control internațional ramurile de bază ale industriei de
armament, prin intermediul unui tratat inviolabil, acceptat de către Germ ania, Franța,
Belgia, Olanda, Luxemburg și Italia, în calitate de membrii fondatori. Tratatul asupra
Comunității europene a cărbunelui și oțelului a fost semnat la Paris la 18 aprilie 1951
pentru o perioadă de 50 de ani.3
Negocierea și î ncheierea tratatul ui s-a realizat mult prea devreme pentru ca
părțile semnatare să afirme cu convingere perenitatea acestuia, însă instituțiile
constituite prin acest tratat au demonstrat o viziune nouă asupra vieții internaționale, în
sensul urmăririi avantajelor individua le în procesul de realizare a interesului european
comun. Semnatarii tratatului CECA au avut din partea națiunilor pe care le reprezentau,
mandatul politic de a constitui o organizație total nouă, atât din punct de vedere al
obiectivelor, cât și al metodel or sale de tra nspune re în practică a misiunii trasate. La
cererea reprezentanților Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniștri, dar și o
1 vezi Convenția europeană a drepturilor omul ui, semnată al Roma la 4 noiembrie 1950 și intrată în
vigoare la 3 septembrie 1953.
2 Augustin Fuerea – ―Instituțiile Uniunii Europene ‖, Editura Universul Juridic, București, 2002, p. 15
3 Tratatul instituind CECA a expirat la 23 iulie 2002. Conform art. 1 din Protocolul asupra consecințelor
financiare ale expirării tratatului CECA, adoptat la Nisa în anul 2000, „toate bunurile și obligațiile CECA,
așa cum se găsesc ele la data de 23 iulie 2002, sunt transferate Comunității europene, începând cu data de
24 iulie 2002‖
7 Adunare Parlamentară și o Curte de Justiție. Toate deciziile importante pentru viața
economică și socială a țări lor semnate se adoptau cu unanimitate de către Înalta
Autoritate, oraganism a cărui independență și autonomie au fost avute în vedere drept
principii pentru tratatul întreg, ca reguli care nu pot fi încălcate în nici un fel.
Astfel, relațiile foarte strâns e între statele europene au demarat prin intermediul
industriilor de război (cărbune și oțel) dar în scurt timp s -a evidențiat nevoia unei mai
strânse colaborări între statele fondatoare ale CECA. Paul Henz Spaark, politician de
origine belgiană, a redacta t raportul care îi poartă numele, raport prin care a propus și
argumentat nevoia creării a încă două uniuni între statele europene: o uniune economică
la nivel general, dar și o uniune particulară pentru gestionarea în comun a problemelor
în legătură cu ut ilizarea pașnică a energiei atomice.
Tratatele instituind CEEA și CEE au fost semnate la 25 martie 1957 la Roma.
Noile comunități s -au inspirat din concepțiile cu privire la instituțiile comune puse deja
în practică prin tratatul CECA, pe calea unei uniuni din ce în ce mai strânse între
popoarele europene.1 În aceeași zi cu semnarea tratatelor de la Roma, cele 6 state
fondatoare au semnat și Convenția cu privire la instituțiile comune, stabilind că tuturor
celor 3 comunități, create prin statate diferite ș i cu misiuni distincte, li se alătură în sfera
lor de competență aceeași Adunare parlamentară și aceeași Curte de justiție. Deși avută
în vedere încă de la început, unitatea deplină a instituțiilor celor trei comunități, CEE,
CECA și CEEA s -a realizat abia prin Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie
Unică și un Consiliu unic (Tratatul de fuziune al executivelor comunitare, semnat în
1965 și intrat în vigoare în 1967).
Sistemul creat prin cele 3 tratate s -a dezvoltat în 2 direcții principale2. O prim ă
direcție a avut în vedere perfecționarea instituțiilor comunitare, iar cea de -a 2-a a
urmărit extinderea Comunităților, prin cooptarea de noi membri.
De-a lungul timpului, Comunitățile europene s -au confruntat cu numeroase
situații de criză, care au fos t rezolvate cu ajutorul reflecțiilor și a sintezelor cu privire la
modalitățile de depășire a acestora. Nu de puține ori, părțile semnatare ale actelor
institutive ale comunităților au trebuit să dea dovadă de dorință de a continua
colaborarea și de persev erență, rezolvarea neînțelegerilor având întotdeauna la bază
compromisul și abandonarea ambițiilor și orgoliilor naționale în favoarea ideei de
unitate și colaborare la nivel european.
1 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – „Drept instituțional comunitar european‖, Editura Actami,
București, 2000, p. 14
2 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – „Drept instituțional comunitar european‖, Editura Actami, București,
2000 ., p. 14
8 O astfel de situație este criza cunoscută sub denumirea de ―politica sc aunului
gol‖1, practicată de Franța în 1965 timp de șapte luni. Reprezentanții Franței nu au
particpat la nici una din lucrările organismelor comunitare timp de șapte luni, ca formă
de protest față de propunerea Comisiei de a realiza în comun politica agri colă, subiect
prioritar pentru viața economic și social a Franței. Franța a dorit păstrarea modului de
vot în baza votului unamim pentru problem care vizează bugetul pentru agricultură, în
timp ce Comsia dorea trecerea policitii agricole Europene în compen tența decizională a
Parlamentului, care să poată lua decizii pe baza unui vot calificat.
Criza s -a soluționat în baza compromisului de la Luxemburg2. Textul acestu i
document a avut puterea de rezolva una dintre cele mai importante crize de debut ale
comuni tăților, acordând Franței dreptul de a inovoca votul unanim în problem e de
politică agr icolă, dacă apreciază că este vorba despre problem e foarte importante pentru
politica agricolă națională. Acest compromis a făcut ca votul calificat în cadrul
procesului decisional comunitar să fie aplicat cu mare întârziere.
Procesul de extindere a comunit ăților europene s -a derulat pe etape. După
adoptarea de către statele membre a unei poziții comune, în 1970, negocierile cu statele
candidate la aderare (Regatul Unit, Irlanda, Danemarca, Norvegia) s -au putut deschide.
Aceste negocieri au dus, la 22 ianuarie 1972, la semnarea unui tratat de aderare.
Norvegia a decis să nu ratifice tratatul, ca urmare a rezultatului negativ al
referendumului consultativ. Celelalte 3 stat e devin membre, începând cu 1 ianuarie
1973, ale unei Comunități confruntate, din toamna aceluiași an, cuprimul șoc petrolier.
Prin semnarea tratatului de aderare, în anul 1981, dintre Grecia și Comunități,
numărul statelor membre se ridică la 10, pentru ca, în 1986, acestea să fie în număr de
12, prin aderarea Spaniei și Portugaliei.
Următoarea extindere a Comunităților a avut loc în anul 1995 când Austria,
Finlanda și Suedia devin membre ale C.E. Tratatele și actele de aderare ale Austriei,
Finlandei ș i Suediei au fost semnate cu ocazia Consiliului european de la Corfu, din 24 –
25 iunie 1994.
La 28 noiembrie 1994, poporul norvegian a respins, prins referendum, pentru a
2-a oară, aderarea, cu o majoritate de 52,2%; astfel, doar 3 state au devenit membre ale
UE, începând cu 1 ianuarie 1995.
1 Jean Paul Jacque – op. it., p. 10
2 Idem, p. 312
9 Procesul către noi extinderi ale comunităților europe ne este reluat în mod
progresiv , teritoriul european extinzându -se în interesul exclusiv al cetățenilor care îl
ocupă .
Atingerea numărul de 27 de state membr e ale Uniunii Europene ridică o serie de
întrebări privind funcționarea instituțiilor, în special cu privire la modul de luare și
aduce la îndeplinire a deciziilor. Pe acest fond, la nivelul uniunii au fost deja demarcate
demersurile pentru îmbunătățirea modului d e funcționare a mecanismelor uniunii, în
forma extinsă de 27 și în vederea viitoarelor acorduri de extindere prin cooptarea unor
noi state. Co ncep tul de Europa la nivel politic pare chiar să depășească delimitarea
strict geografică a termenului.
I.I.2 P rincipalele momente în evoluția construcției
comunitare
Obiective operaționale:
– cunoașterea momentelor cheie în evoluția Uniunii europene
– explicarea pașilor parcurși pentru atingerea stadiului de astăzi al integrării europene
Cronologia construcției poli tice și economice europene ne relevă atât
momentele de suc ces în edificarea Europei unite de astăzi, dar și momentele de
cumpănă. Organizarea activității economice comune pentru statele membre ale uniunii
nu a fost întotdeauna marcată de momente plăcute sa u de realizari, fiecare dintre statele
membre fiind nevoită, la un moment dat să admită o serie de renunțări în favoarea ideii
de integrare, începând cu renunțarea la o parte din suveranitatea de stat, în favoarea
instituțiilor și organismelor organizate l a nivel european.
Principalele momente în evoluția construcției comunitare sunt1:
– 16 aprilie 1948 crearea, la Paris, a Organizației Europene de Cooperare
Economică, în scopul repartizării ajutorului acordat prin Planul Marshall celor
16 țări beneficiare;
– 5 mai 1949 la Londra, înființarea Consiliului Europei, cu sediul la Strasburg;
1Vezi in acest sens Ovidiu Stoica – „Integrare financiar -monetară europeană‖, Editura Junimea, Iași,
2003, p. 162 si Augustin Fuerea – „Drept comunitar european. Partea generala‖, Editura Allbeck,
Bucuresti, 2 003, p.20
10 – 9 mai 1950 Planul ministrului francez al afacerilor externe, Robert Schuman,
de creare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului pe baza unui proiect
aparținând lui Jean Mo nnet;
– 1950 este creată Unitatea de Cont Europeană;
– 18 aprilie 1951 Tratatul de la Paris instituie CECO, cu sediul la Luxemburg, cu
participarea a șase țări: Belgia, Franța, R.F. Germania, Italia, Luxemburg și
Olanda;
– 27 mai 1952 semnarea la Paris a Tratatu lui instituind Comunitatea economica
de Aparare;
– 10 august 1952 își începe activitatea Înalta Autoritate, organul executiv al
CECO, sub președenția lui Jean Monnet;
– 1-2 iunie 1955 reuniti in Conferinta de la Messina, Italia, ministrii afacerilor
externe ai celor 6 decid extinderea integrarii europ ene la î ntreaga economie;
– 5 august 1955 este semnat la Paris Acordul Monetar European;
– 25 martie 1957 Tratatele de la Roma; sunt semnate tratatele de înființare a
Comunității Economice Europene și a Comunității Eur opene de Energie
Atomică, ambele cu sediul la Bruxelles, având drept participante aceleași șase
țări semnatare ale Tratatului de la Paris (Europa celor șase);
– 1 ianuarie 1958 intrarea in vigoare a Tratatelor de la Roma si instalarea la
Bruxelles a Comisiil or CEE si a Euratom -ului;
– 9 iulie 1961 Grecia semnează Acordul de Asociere la CEE;
– 31 iulie 1961 Irlanda cere aderarea la CEE;
– 9 august 1961 Marea Britanie cere aderarea la CEE;
– 10 august 1961 Danemarca cere aderarea la CEE;
– 14 ianuarie 1962 se națte Polit ica Agricolă Comună, odată cu crearea Fondului
European de Orientare și Garantare Agricolă;
– 30 iulie 1962 intrarea in vigoare a politicii agricole comune (PAC);
– 12 septembrie 1963 Turcia semnează Convenția de Asociere la CEE;
– 8 aprilie 1965 este semnat Tr atatul de fuziune a executivelor (conducerii) celor
trei Comunități Europene (CECO, CEE, EURATOM), formându -se
Comunitățile Europene;
– 29 ianuarie 1966 Compromisul de la Luxemburg. Franta accepta sa -si reia
locul in Consiliu dupa 6 luni de practicare a „pol iticii scaunului gol―, in
schimbul mentinerii regulii unanimitatii atunci cand sunt in discutie interese
foarte importante;
11 – 10 mai 1967 Marea Britanie și Irlanda cer pentru a doua oară aderarea la CEE;
– 24 iulie 1967 Norvegia cere pentru a doua oară aderare a la CEE;
– 28 iulie 1967 Suedia cere aderarea la CEE;
– 1 iulie 1968 realizarea uniunii vamale, prin eliminarea taxelor vamale între
Țările celor șase și stabilirea unor taxe vamale commune;
– 22 aprilie 1970 semnarea, la Luxemburg a tratatului care permite fi nantarea
progresiva a Comunitatilor prin resurse proprii si extinderea puterilor
controlului Parlamentului european;
– 30 iunie 1970 deschiderea la Luxemburg a negocierilor cu 4 tari candidate la
aderare (Danemarca, Irlanda, Norvegia si Regatul Unit);
– 22 ian uarie 1972 semnarea, la Bruxelles, a Tratatelor de aderare la CEE a
Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei;
– 26 septembrie 1972 poporul norvegian refuză – prin referendum – aderarea la
CEE;
– 1 ianuarie 1973 prima lărgire a CEE, prin aderarea Danemarcei, Irlandei și
Marei Britanii (Europa celor nouă);
– 9-10 decembrie 1974 crearea Consiliului European, organ de decizie la nivel
înalt, format din șefi de stat și de guvern ; cei 9 sefi de stat si de guvern decid in
Summitul de la Paris sa se reuneasca în mod regulat in cadrul Consiliului
european (de 3 ori pe an). Se propu ne alegerea Adunarii europene prin sufragiu
universal si se decide punerea in aplicare a Fondului european de dezvoltare
regionala (FEDER);
– 18 martie 1975 crearea Fondului European de Dezvoltare Regională;
– 22 iulie 1975 semnarea Tratatului privind consolid area puterilor bugetare ale
Adunarii europene si care infiinteaza Curtea de Conturi europeana (nu are
statut jurisdictional); acest tratat va intra in vigoare la 1 iunie 1977.
– 28 mai 1979 semnarea Actului de aderare a Greciei la Comunitate;
– 7-10 iunie 1979 prima alegere prin sufragiu universal direct a membrilor
Parlamentului European (410 membri);
– 1 ianuarie 1981 a doua lărgire a CEE: aderarea Greciei (Europa celor zece);
– 1983 intrarea în funcțiune a politicii comune de pescuit;
– 28 februarie 1984 adoptarea programului Esprit, program strategic european de
cercetare si dezvoltare cu privire la tehnol ogiile de informatie;
– 14-17 iunie 1984 alegeri europene, a doua oara;
12 – 14 iunie 1985 Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Olanda semnează
Acordul de la Schengen, de eliminare progresivă a controalelor la frontierele
comune;
– 2-4 decembrie 1985 Consiliul eu ropean de la Luxemburg; cei 10 sunt de acord
cu revizuirea Tratatului de la Roma si cu relansarea integrarii europene, prin
redactarea unui Act unic european;
– 1 ianuarie 1986 a treia lărgire a CEE, prin aderarea Portugaliei și a Spaniei
(Europa celor doisp rezece);
– 17 și 28 februarie 1986 semnarea, la Luxemburg și Haga, de către cei 12 a
Actului unic european, prin care se modifică Tratatul de la Roma (prima
modificare majoră) și se prevede realizarea pieței interne unice pentru 1
ianuarie 1993, dar și trece rea la un sistem de decizii bazat pe majoritatea
calificată;
– 14 aprilie 1987 candidatura Turciei la CEE;
– 1 iulie 1987 intrarea în vigoare a Actului Unic European;
– 17 aprilie 1989 prezentarea Raportului Delors cu cele trei etape de trecere la
Uniunea Econom ică și Monetară;
– 19-21 mai 1989 este adoptat Raportul Delors;
– 15-18 iunie 1989 pentru a treia oara au loc prin sufragiu universala alegeri
pentru Parlamentul european;
– 17 iulie 1989 cererea de aderare a Austriei la CEE;
– 29 mai 1990 semnarea acordurilor car e instituie Banca europeana pentru
reconstructie si dezvoltare (BERD);
– 19 iunie 1990 semnarea Acordului Schengen;
– 4 si 16 iulie 1990 cererile de aderare la CEE din partea Cirpului si a Maltei
– 14 decembrie 1990 deschiderea, la Roma, a Conferintei interguver namentale
asupra Uniunii economice si monetare si asupra Uniunii politice;
– 1 iulie 1991 cererea de aderare a Suediei;
– 7 februarie 1992 semnarea Tratatului de la Maastricht – a doua modificare
majoră a Tratatului de la Roma;
– 18 martie 1992 cererea de aderare a Finlandei;
– 25 martie 1992 cererea de aderare a Norvegiei;
– 1 noiembrie 1993 intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Comunitatea
Europeană devine Uniunea Europeană;
– 1 aprilie 1994 cererea de aderare a Ungariei la Uniunea europeana;
13 – 8 aprilie 1994 cererea de aderare a Poloniei la Uniunea europeana;
– 9-12 iunie 1994 alegerea pentru a patra oara a Parlamentului e uropean prin vot
universal direct; aprobarea prin referendum a Tratatului de aderare de catre
Austria;
– 24-25 iunie 1994 semnarea tratatelor de aderare la UE a Austriei, Finlandei,
Norvegiei și Suediei, cu ocazia Consiliului European de la Corfu;
– 28 noiembr ie 1994 respingerea de către poporul norgevian, prin referendum
(pentru a doua oară) a aderării țării la UE;
– 16 octombrie 1994 aprobarea prin referendum a tratatului de aderare a
Finlandei;
– 13 noiembrie 1994 aprobarea, prin referendum a Tratatului de adera re a
Suediei;
– 1 ianuarie 1995 a patra lărgire: aderarea Australiei, Finlandei și Suediei la UE
(Europa celor 15);
– 23 ianuarie intrarea in functie a Comisiei prezidate de Jacques Santer (1995 –
2000);
– 26 martie 1995 intrarea în vigoare a Convenției de la Sche ngen (între 7 state
europene: Belgia, Franța, Germania, Luxemburg, Olanda, Portugalia și
Spania). Libera circulație a cetățenilor statelor semnatare și din alte state
agreate este completată de o politică comună în ceea ce privește azilul și
imigrarea;
– 12 iunie 1995 acorduri europene cu Estonia, Letonia, Lituania;
– 22 iunie 1995 cererea de aderare a Romaniei;
– 27 iunie 1995 cererea de aderare a Slovaciei;
– 27 octombrie 1995 cererea de aderare a Letoniei;
– 24 noiembrie 1995 cererea de aderare a Estoniei;
– 8 dece mbrie 1995 cererea de aderare a Lituaniei;
– 14 decembrie 1995 cererea de aderare a Bulgariei;
– 16 ianuarie 1996 cererea de aderare a Sloveniei;
– 17 ianuarie 1996 cererea de aderare a Republicii Cehia;
– 2 octombrie 1997 semnarea Tratatului de la Amsterdam prin care este
modificat parțial Tratatul de la Maastricht – a treia revizuire majoră a
Tratatului de la Roma;
– 30 martie 1998 lansarea procesului de aderare pentru 10 state candidate din
Europa Centrală și Orientală și pentru Cipru – ca urmare a Conferinței
14 interguvernamentale bilaterale, pentru început, cu Cipru, Estonia, Ungaria,
polonia, Cehia și Slovenia;
– 1 iunie 1998 desființarea IME și crearea Băncii Centrale Europene și a
Sistemului European al Băncilor Centrale;
– 1 mai 1999 intrarea în vigoare a Tratatulu i de la Amsterdam;
– 8-13 iunie 1999 cea de -a cincea alegere directă a parlamentului european;
– 7-11 decembrie Consiliul european de la Nisa; adoptarea tratatului de la Nisa;
– 1 ianuarie 2001 Grecia aderă la euro;
– 26 februarie 2001 semnarea Tratatului de la Ni sa;
– 1 ianuarie 2002 în cele 12 țări ale zonei euro sunt puse în circulație monedele și
bancnotele în euro, care circulă în paralel cu monedele naționale, retrase
treptat;
– 28 februarie 2002 euro rămâne singura monedă oficială în cele 12 țări; cele 12
monede naționale își pierd puterea liberatorie, în avans față de planificarea
inițială, iulie 2002;
– 12-13 decembrie 2002 Consiliul European de la Copenhaga, dedicat extinderii
UE. Sunt invitate să se alăture UE 10 state candidate, începând din 2004;
pentru Român ia și Bulgaria este fixat anul 2007, iar în cazul Turciei nu este
fixată nici o dată pentru începerea negocierilor de aderare;
– 23 iulie 2002 expiră Tratatul instituind Comunitatea europeană a cărbunelui șo
oțelului, Tratat care a fost încheiat pentru o per ioadă de 50 de ani;
– 4 octombrie 2003 se deschide Conferința interguvernamentală pentru
examinarea proiectului de Constituție;1
– 1 mai 2004 extinderea UE cu 10 state central și est -europene (Cehia, Cipru,
Malta, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, Polonia , Ungaria );
– octombrie 2004 semnarea la Roma a Tratatului instituind o Constituție pentru
Europa; tratatul nu a fost ratificat de către Franța și Olanda. Eșecul înregistrat
de constituție în a câștiga sprijinul popular în aceste două țări a făcut ca și alt e
țări să amâne sau să oprească procedura de ratificare, tratatul fiind ineficient
– 25 aprilie 2005 semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană pentru
România și Bulgaria
– 1 ianuarie 2007 aderarea României și Bulgariei.
– octombrie 2007 Tratatul de la Lisabona , cunoscut în faza de proiect sub numele
de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul
1 Augustin Fuerea – ―Manualul Uniunii Europene‖, Editura universul Juridic, București, 2004, p. 206
15 constituțional european . Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de
modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire
a Comunității Europene .
I.I.3 Uniunea Europeană, cea mai completă formă de
integrare comunitară
Obiective operaționale:
– cunoașterea mo tivației pentru care Uniunea europeană reprezintă cea mai
completă formă de integrare;
– explicarea capacității juridice internaționale a Uniunii europene
Statele Unite ale Europei pe care le anticipa Win ston Churcil în discursul ținut
în septembrie 1944 nu mai sunt doar un concept demagogic care să stârnească atenția
studenților auditori sau curiozitatea unor politicieni. De la cele trei comunități europene
(a cărbunelui, oțelului și energiei atomice) și până la Europa unită de astăzi, statele
bătrânului co ntinent au parcurs un drum lung și, uneori, anevoios. Este, așadar, cu atât
mai mare satisfacția astăzi, când Europa este în pragul înfăptuirii ultimilor pași pentru
integrarea politică, prin dezvoltarea domeniilor de colaborare între statele membre și
consolidarea colarorării în plan extern.
Afirmarea calității de subiect de drept a Uniunii Europene în contextul
internațional este subiectul unei amănunțite analize de ordin juridic. Astfel, implicarea
Uniunii Europene ca unic subiect de drept la nivel mondi al impune justificarea
personalității juridice a acesteia, argumentarea prin elemente concrete a existenței
posibilității acestui nou subiect de drept de a participa ca individualitate distinctă la
viața juridică, pretinzând și apărând drepturi proprii și asumându -și în același t imp
obligații.
Uniunea Europeană este forma cea mai actuală a construcției comunitare, care
a început în anul 19521, o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris privind
Comunitatea Europeană, semnat la 18 aprilie 1951. Tr atatul de la Maastricht, cel care a
creat Uniunea Europeană, a fost semnat la 7 februarie 1992, în localitatea al cărui nume
îl poartă, și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
1 Augustin Fuerea – ―Manualul Uniunii Europene‖, Editura Universul Juridic, București, 2004, p. 183
16 Uniunea Europeană, potrivit prevederilor tratatului său institutiv, este
constituită pe trei piloni: Comunitățile europene, Politica externă și de securitate
comună (PESC) și cooperarea poliției și judiciară în materie penală. În momentul optării
pentru această structură susținută pe trei piloni doar Comunitățile europene prezenta u
suficientă siguranță pentru a susține existența Uniunii, ceilalți piloni fiind în construcție.
Intrarea în vigoare a Constituției europene și desăvârșirea integrării la nivel
politic va înlătura împărțirea pe cei trei piloni, însă mai înainte de finaliz area procesului
de adoptare a constituției pentru Europa, Uniunea Europeană își bazează existența
prevederile exprese ale tratatului institutiv, adică exclusiv pe structura templieră
indicată de tratat.
Participarea la relații sociale guvernate de norme de drept (raporturi juridice)
are loc doar pentru subiecți de drept care au capacitatea recunoscută de lege pentru a -și
asuma răspunderea pentru faptele lor. Persoanele fizice și persoanele juridice dobândesc
drepturi și își asumă obligațiile în nume propriu în conformitate cu reguli stricte de
drept, care reglementează instituția capacității juridice.
Capacitatea juridică generală reprezintă facultatea, posibilitatea, aptitudinea de a
participa ca titular de drepturi și obligații juridice, de regulă, în ori ce raporturi juridice,
legea neprohibind această participare de nici o condiție. Capacitatea juridică specială
reprezintă aptitudinea recunoscută de normele juridice de a participa, în calitate de
subiect de drept în raporturile juridice, numai dacă sunt î ndeplinite anumite condiții.1
La nivelul vieții economice și sociale din interiorul unui stat, dobândirea
capacității juridice pentru persoanele fizice și juridice este reglementată prin normele de
drept ale statului angajat în virtutea cetățeniei sau nați onalității subiectului de drept
implicat. Dimpotrivă, pentru participarea la relații sociale din sfera dreptului
internațional, problema capacității juridice se pune în mod diferit.
Astfel, persoanele juridice reprezintă subiecte colective de drept, pentru care
dobândirea capacității juridice are loc de la data înființării lor potrivit legii naționale.
Acest moment este bine delimitat în timp, pentru ca respectivul subiect colectiv de drept
să se implice efectiv în raporturile juridice, suportând consecințe le care decurg prin
asumarea obligațiilor și exercitarea drepturilor în nume propriu și personal. Mai mult
chiar, există unele particularități pentru capacitatea de exercițiu și capacitatea de
folosință.
1 Florin Oprea – ―Teoria generală a statului ș i dreptului‖, suport de curs pentru învățământul la distanță,
Facultatea de Aconomie și Administrarea Afacerilor, Univ. ―Al. I. Cuza‖, Iași, 2004
17 Capacitatea de folosință, definită ca aptitudinea g enerală și abstractă de a avea
drepturi și obligații este dominată în cazul persoanelor juridice de principiul
specialității. Aplicarea acestui principiu ne conduce la ideea că un subiect colectiv de
drept poate avea doar acele responsabilități care se cir cumscriu obiectului său de
activitate declarat. Activitățile care se situează în afara obiectului de activitate nu
corespund scopului înființării subiectului colectiv de drept și nu au caracter legal.
Capacitatea de exercițiu, cea de -a doua componentă a ca pacității juridice în
general, desemnează aptitudinea subiecților de drept de a -și exercita drepturile și de a -și
asuma obligații personal. Pentru persoanele juridice, momentul dobândirii capacității de
exercițiu coincide cu desemnarea organelor de conduce re, care îndeplinesc sarcinile
executive ale subiectelor de drept. Subiectele colective de drept nu au posibilitatea de a –
și exercita drepturile și asuma obligațiile decât prin intermediul organelor de conducere,
care să execute efectiv toate operațiunile inerente activității curente. Investirea unor
persoane cu funcție executivă coincide așadar cu momentul dobândirii capacității de
exercițiu a persoanelor juridice.
Analizând capacitatea juridică a Uniunii Europene, se pot naște o serie de
neconcordanțe. As tfel, Tratatul asupra Uniunii Europene (Maastricht, 1993) nu a
recunoscut în mod expres personalitatea juridică pentru uniune, dar nici nu a exclus
ideea că Uniunea are personalitate juridică proprie și se manifestă ca un subiect de drept
colectiv distinct de personalitatea juridică a membrilor săi. Prin prisma regulilor de
drept, participarea ca subiect distinct la relațiile internaționale presupune existența
elementelor necesare pentru recunoașterea capacității juridice, sub ambele forme ale
sale, respect iv capacitatea de de folosință și capacitatea de exercițiu.
Din dispozițiile Tratatului de constituire a Uniunii Europene rezult a clar că
uniunea nu se substituie Comunităților europene, contrar opiniilor afirmate în timpul
negocierilor tratatului.1 Aces t detaliu generează suspiciuni cu privire la capacitatea
juridică a Uniunii Europene, atât timp cât elementele sale componente rămân purtătoare
ale unei capacități juridice proprii și se manifestă ca subiect de drept autonom în viața
internațională.
Preved erile Tratatului cu privire la Uniunea Europeană stabilesc menținerea
personalității juridice a Comunităților europene, cu toate prerogativele lor la nivel
internațional. Principiul autonomiei, principiul aplicabilității directe a normelor
dreptului comuni tar și preeminența dreptului comunitar asupra dreptului național sunt în
detaliu reglementate pentru Comunitățile europene, însă nu se aplică și celorlalți doi
1 Augustin Fuerea – ―Manualul Uniunii Europene‖, Editura Universul Juridic, București, 2004, p. 186
18 piloni ai Uniunii Europene, pentru a deveni principii ale Uniunii Europene sub toate
aspectele s ale (toți cei trei piloni ai săi).
În același timp cu menținerea capacității juridice pentru Comunitățile
Europene, prevederile tratatului stabilesc scopuri explicit determinate pentru activitatea
Uniunii Europene, fapt care circumstanțiază apariția capac ității de folosință, dominată
de pri ncipiul specializării.
Astfel, art. 2 al tratatului enumeră printre obiectivele Uniunii nevoia de a -și
―afirma identitatea pe scena internațională, în special prin punerea în practică a unei
politici externe și de secur itate comună, înțelegând aici definirea unei politici de apărare
comună‖. Încercarea de a -și afirma identitatea pe scena internațională, pare să implice
Uniunea ca o entitate distinctă de a statelor membre, susceptibilă de a fi recunoscută ca
subiect disti nct de drept.
Analizând capacitatea de exercițiu, a doua componentă a capacității juridice,
observăm că prevederile tratatului constitutiv al Uniunii Europene creează cadrul
instituțional care să exercite în fapt prerogativele declarate. Existând organe de semnate
care să asume obligațiile Uniunii și să exercite în fapt drepturile sale, cerințele legii cu
privire la dobândirea capacității de exercițiu par a fi îndeplinite.
Deși se manifestă în practică, cele două forme ale capacității jurid ice,
capacitate a de folosință și capacitatea de exercițiu, nu sunt consacrate expresis verbis
decât în favoarea Comisiei Europene, și nu în favoarea Uniunii eu ropene însăși. Acest
neajuns nu a putut fi îndreptat prin adoptarea textului constituțion al, dar este inclus
printr e prevederile Tratatului de la Lisabona. Până la aplicarea efectivă a prevedrilor
Tratatului de la Lisabona, problema capacității juridice a Uniunii Europene este încă
subiect de argumentație juridică.
Deciziile luate de Consiliul UE, acțiuni comune și poz iții comune potrivit
procedurilor stabilite de art. 23 din Tratatul asupra Uniunii Europene (corespunzător
fostului art. J23, modificat de Tratatul de la Amsterdam) tind să dovedească apariția
Uniunii Europene, ca o entitate juridică pe scena internațional ă. Consiliul Uniunii
Europene are în principal funcție legislativă, însă din punct de vedere al capacității de
exercițiu a uniunii, Consiliul este cel care gestionează drepturile și obligațiile angajate
în urma participării la viața internațională, ca subi ect distinct de drept.
De fapt, există în acest moment un cadru instituțional amplu pentru
realizarea sarcinilor și funcțiilor recunoscute uniunii. Atribuțiile instituțiilor și modul de
derulare a activităților la nivel comunitar sunt precis delimitate pri n prevederile
19 tratatelor, ordinea juridică la nivelul Uniunii Europene motivând existența personalității
juridice disctincte pentru acest nou subiect de drept internațional.
Dacă sunt clare toate aspectele legate de funcționarea Comunităților Europene,
cu privire la personalitatea juridică a ceilorlalți doi piloni ai Uniunii Europene există
încă discuții. Politica externă și de securitate comună (PESC) și cooperarea poliției și
judiciară în materie penală se bazează mai mult pe programe și declarații de int enție,
care se realizează în cadrul cooperării interguvernamentale și nu constituie decăt o
primă etapă către o uniune instituționalizată.1 Faptul că Uniunea europeană folosește
instituțiile și organele Comunităților europene pentru a -și îndeplini sarcinil e nu
influențează prea mult această situație, dacă avem în vedere că instituțiile uniunii
trebuie să acționeze conform dispozițiilor Tratatului U.E., adică numai în cadrul
cooperării dintre statele membre la titlul celui de -al doilea și al treilea pilon. T ratatul
U.E. nu constituie încă o constituție care să reglementeze ansamblul sistemului politic
din această Uniune.
În lipsa dispozițiilor exprese ale tratatelor, se impune rolul jurisprudenței în
determinarea person alității juridice a Uniunii Europene.2 Astfel, avizul consultativ dat
de Curtea internațională de Justiție la 11 aprilie 1949 asupra pagubelor suferite în război
de către Națiunile Unite constituie un punct de plecare cert pentru argumentarea
perso nalității juridice a subiectelor de drept intern ațional. Curtea a recunoscut
perso nalitate juridică Organizației Națiunilor Unite deoarece drepturile și obligațiile
largi de care beneficiază această organizație nu se pot exercita înafara unei capacități
juridice proprii. În consecinț ă, perso nalitatea Un iunii Europene se argumentează în
aceeași manieră, Uniunea ac ționând ca subiect distrinct de drept atât în plan intern cât și
în viața internațională. Uniunea dispune de o structură instituțională autonomă față de
instituțiile statelor membre.
Personalitat ea juridică a Uniunii europene există de fapt, iar recunoașterea ei
expresă în cuprinsul Tratatului de la Lisabona va elimina orice suspiciuni și discuții cu
privire la capacitatea de subiect de drept autonom a uniunii. Deocamdat ă, soarta incertă
a constit uției europene, în urma respingerii prin referendum de către țări cu statut de
memb re fondatoare ale comunităților, impune cu prioritate rezolvarea acestei probleme
de calificare prin textul tratatelor a personalității juridice a Uniunii europene .
1 Augustin Fuerea – ―Instituțiile Uniunii Europene‖, Editura Universul Juridic, București, 2002, p. 32
2 Jean Paul Jacque – ―Droit institutionnel de l’Union Europeenne‖, Dalloz, Paris, 2004, p. 177
20 Chestiun ea personalității juridice a Uniunii Europene, ca subiec tde drept
internațional , este însă incontestabilă , recunoașterea ei expresă în textul unui tratat fiind
doar o simplă formalitate și o chestiune de timp.
Teste de autocontrol și întrebări de verific are:
1. Explicați rațiunea care a stat la baza colaborării între statele fondatoare ale
Uniunii Europene și principalele momente ale dezoltării colaborării între aceste
state.
2. Prezentați momentele extinderii comunitățirlo și, mai târziu, Uniunii Europene
3. Analizați personalitatea juridică a Uniunii europene.
4. Următoarele state sun t membre fondatoare ale Uniunii europene:
– Marea Britanie și Danemarca
– Italia, Germania și Luxemburg
– Franța
5. Norvegia este:
– stat membru al Uniunii europene
– stat non -membru al Uniunii Eur opene
– stat pentru care procedura de integrare în Uniunea europeană a eșuat
în mod repetat
Lecția I.II
Izvoarele primare ale dreptului european
Obiective specifice:
– cunoașterea noțiunii de izvor primar al dreptului european
– înțelegerea diferențelor într e categoria izvoarelor interne ale
dreptului și izvoarele dreptului european
Ca pentru orice disciplină juridică, analiza izvoarelo r sale este o chestiune de
debut al discuțiilor teoretice. Față de abordarea clasică a noțiunii de izvor de drept,
21 Dreptul e uropean presupune o serie de trăsături caracteristice, derivând din modul
particular al emiterii și aplicării actelor juridice de către instituțiile europene.
Astfel, în loc de abordarea clasică a izvoarelor unei ramuri autonome de drept,
și împărțirea lor în izvoare materiale și izvoare formale, izvoarele Dreptului european
comportă o primă clasificare în izvoare primare și izvoare derivate. O abordarea sumară
a fiecărei categorii va reliefa diferențele care există față de înțelesul clasic al acestor
noțiu ni juridice.
Ca orice altă ordine juridică, ordinea juridică comunitară este constituită dintr –
un ansamblu organizat de norme care î și trag valoarea din no rmele juri dice de bază
cuprinse în tratate. Astfel se distinge dreptul primar , constituit din normal cuprinse în
tratatele constitutive , de dreptul derivat , ce cuprinde norme juridice emise în baza
tratatelor constitutive și cu respectarea procedurilor expres prevăzute de aceste tratate.1
Fondul legislativ în sistemul comunitar se compune din peste 300.00 0 de acte
normative, disponibile atât ca texte comentate în diferite cursuri universitare sau lucrări
de specialitate dar și în format electronic. Serverul legislativ al Uniunii Europene
(EURLEX) deschide accesul la o bază de date multilingvă care grupează o paletă largă
de acte normative, de la tratatele comunitare, la acordurile internaționale, lucrările
pregătitoare, jurisprudența și interpelările parlamentare. O parte dintre aceste acte sunt
disponibile déjà în limba română, datorită calității de limbă oficială a Uniunii Europene,
alături de limbile celorlalte state membr e. Procesul de traducere a unui ansamblu
legislativ atât de voluminos este însă, fără îndoială, unul de durată și nu poate fi estimat
momentul la care cetățenii români vor putea consulta integral legislați a europeană în
limba română. Deocamdată, toate actele normative noi sunt traduse în mod obligatoriu
și în limba română, mai înainte chiar de a fi semnate și de a intra în vigoare.
Analiza succintă a actelor normative din sistemul comunit ar pr esupune
prezentarea principale lor surse de drept primar (tratatele), drept derivat (regulamentele,
deciziile și directivele) dar și o prezentare sumară a izvoarelor nescrise (cutuma,
jurisprudența și principiile gen erale ale dreptului comunitar în gen eral).
Dreptul comunitar primar este constituit din cele trei Tratate care au pus bazele
Comunităților europene, precum și din Tratatele și actele care le modifică, completează
și adaptează. Cu alte cuvinte, este vorba despre un număr impresionant de inst rumente
convenționale, proprii uneia sau alteia dintre Comunități sau comune celor trei.
I.II.1 Tratatele institutive
1 Jean Paul Jacgue – „Droit institutionnel de l ’Union Europeenne‖, C ours Dalloz, Paris, 2004, p. 493
22 Obiective operaționale:
– cunoașterea tratatelor fundamentale ale comunităților europene și ale
Uniunii europene
– înțelegerea rolului dreptu lui primar în sistemul de drept european
Tratatele constitu tive formează dreptul primar al Uniunii Europene, care este
comparabil l a nivel național cu dreptul constituțional. Așadar tratatele definesc
elementele fundamentale ale Uniunii și precizează compe tența instituțiilor din sistemul
comunitar care participă la procesul de luare a deciziilor, procedurile legislative, precum
și puterile și prerogativele care sunt recunoscute acestor instituții.
Mai mult decât atât, tratatele formează obiectul negocieril or directe între
guvernele statelor membre care trebuie să fie ratificate după procedura prevăzută la
nivel național pentru fiecare stat în parte (în principiu , prin aprobare de către
parlamentul național sau prin referendum).
Pe lângă cele două tratate co nsiderate fundamentale, Tratatul instituind o
comunitate europeană și Tratatul asupra Uniunii Europene, sunt avute în vedere și
Tratatul EURATOM, tratatele de aderare ale altor state decât cele fondatoare, alte
tratate și protocoale.
1. Tratatul stabilind o Constituție pentru Europa
Acest tratat se cuvine a fi menționat separat: aprobat de către șefii de stat sau
de guvern la 18 iunie 2004 și semnat la 29 octombrie 2004, tratatul trebui a ratificat de
către cele 25 de state membre ale Uniunii Europene mai înai nte de a intra efectiv în
vigoare.
Elementele esențiale ale tratatului constituțional sunt:
– includerea cartei drepturilor fundamentale în textul tratatului;
– o nouă definiție pentru Uniunea Europeană, care va înlocui actuala
Comunitate europeană și Uniunea Europeană;
– o prezentare mai clară a repartizării competențelor între Uniune și statele
membre;
– un cadru instituțional înnoit, care să clarifice rolul care revine
Parlamentului european, consiliului și comisiei;
– proceduri de decizie mai eficace;
– democratiza rea și transparența sistemului.
23 Respingerea acestui tratat în urma referendumului din Franța și Olanda a
determinat discuții aprinse asupra viitorului Uniunii Europene. Unii chiar s -au grăbit să
califice drept incertă sorta Uniuii însăși, în lipsa unui tra tat constituțional.
Trebuie însă observant că Uniunea a depășit numeroase moment e de criză și are
capacitatea de a depăși situațiile delicate , în principal datorită dorinței membrilor săi de
a dezvolta o colaborare tot mai strânsă. În același timp, există numeroase argument e
pertinente care arată că respingerea tratatului cu privire la o constituție pentru Europa nu
are nici pe departe efectele vehic ulate de unii eurosceptic i.
Astfel, teoriile juriștilor experimentați în sfera dreptului constituțional calif ică
drept constituție acel ansamblu de norme cu valoare fundame ntală pentru evoluția unui
stat, norme care însă nu trebuie în mod obligatoriu să se regăsească într -un singur
docum ente sau să îmbrace forma scrisă. Practica constituțională a unor state cu
profunde valențe democratice (Regatul Unit al Marii B ritanii și Irlandei de Nord) ne
arată că o viață const ituțională disciplinată a statului se poate derula și în prezenț a unei
constituții cutumiare, apărută din practic i repetate și în lipsa unui text scri s care să se
intituleze constituție.
Situați a Uniu nii Europene este chiar mai simplu de argum entat decât atât.
Normele fundamentale pe care se întemeiază activitate a Uniunii euroepene sunt
cuprinse în acte normative scrise, și sunt consolidate printr -o respectare stricta lor, și
benevolă, de mai bine de jumătate de secol. Prin urmare, apreciem drept nefondată
afirmația că Uniunea europeană nu are o constituție. Această afirmație poate fi
adevărată doar dacă ne referim la sensul propriu al termenilor, acela de document cu
această denumire care grupează regulile fundamentale de organiz are și funcționare a
unui stat . Ori Uniunea dispune de acest set de norme, prin baza normativă primară data
în principal de tratatele institutive.
2. Tratatul instituind Comunitat ea Europeană (Tratatul CE)
Obiectivul principal al tratatului care instituie Comunitatea Europeană este să
realizeze o integrare progresivă a statelor europene și să stabileasca o piață comună, pe
baza celor patru libertăți de circulație (a bunurilor, a pe rsoanelor, a capitalurilor și a
serviciilor), ca urmare a unificării progresive a policilor economice ale statelor membre.
Pentru aceasta, statele membre au renunțat la o parte din suveranitatea lor, în
favoarea instituțiilor comunitare , care au dobândit puterea de a adopta reguli direct
aplicabile în statele membre (regulamente, directive, decizii) și având prioritate asupra
normelor dreptului național. Tratatul CE , în forma sa actuală , este rezultatul
24 modificărilor aduse tratatului care a instituit Comun itatea Economică Europeană
(Tratatul CEE semnat la Roma în 1957 și intrat în vigoare la 1 ianuar ie 1958). Acesta a
fost modificat în numeroase rânduri, în special prin Actul Unic European, intrat în
vigoare în 1987, prin Tratatul de la Maastricht (Tratatul asupra uniunii Europene) intrat
în vigoare în 1993, prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare in 1999, și prin
Tratatul de la Nice, intrat in vigoare in februarie 2003.
În urma acestor modificări, părți importante din Tratatul CE au fost reformula te
pentru a putea fi corect înțelese astăzi. Tratatul cuprinde actualmente aproape toate
aspectele economice de interes pentru comunitate, dar și aspecte poli tice cum ar fi
dreptul de azil și dreptul de a emigra (vezi în acest sens Tratatul de la Amsterdam ).
Pe site -ul oficial legislativ al Uniunii este disponibilă o variantă consolidată a
tratatului CE.
3. Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul UE)
Tratatul asupra UE (Maastricht. 1992) urmărește două obiective principale:
– realizarea unei uniuni monet are prin stabilirea principiilor și regulilor
pentru punerea în circulație a monedei unice EURO
– și crearea unei uniuni economice și politice.
Pornind de la acest tratat se vorbește despre construcția pe trei piloni a Uniunii
Europene, din care primul pil on îl formează din Comunitatea europeană iar ceilalți doi
sunt formați din politica externă și de securitate comună și din cooperarea judiciară și în
materie penală. Există totuși o mare diferență între primul pilon și celelalte două, care
nu au fost încă însoțite de un transfer de suveranitate în favoarea instituțiilor și
organismelor comunitarecum a fost cazul Comunității europene.
Statele membre și -au dorit conservarea în aceste domenii a puterilor lor
autonome de decizie și s -au limitat la o colaborare de tip interguvernamental.
Instrumentele juridice cele mai importante utilizate în aceste domenii sunt ac țiunile
comune, pozițiile comune și deciziile -cadru care sunt aproape întotdeauna adoptate în
unanimitate și sunt dominate de o forța de constrângere limitată. În varianta sa originală,
tratatul UE a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 și a fost modificat succesiv prin
tratatul de la Amsterdam, 1999, tratatul de la Nice, 2003. O versiune consolidată a
tratatului de la Maastricht este , de asemenea , disponibilă.
Trebuie subliniat că tratatul asupra UE a schimbat denumirea Comunității
Economice Europene în Comunitate europeană, numele CECA și CEEA fiind cuprinse
aici.
25
4. Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
Tratatul instituind Co munitate a Europeană a Energiei A tomice (Tratatul
Euratom) a fost semnat la Roma în data de 25 martie 1957 și a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1958 în același timp cu Tratatul CEE. Obiectivul Tratatului Euratom a fost
acela de a realiza o coordonare a prog ramelor de cercetare deja lansate de către statele
membre sau programele care sunt în curs de lansare cu respectarea principiilor utilizării
pașnice a nenrgiei nucleare.
Acest tratat a fost în mare măsură absorbit de tratatul CE.
5. Tratatele de aderare
Țările fondatoare ale Uniunii Europene, Belgia, Germania, Franța, Italia,
Luxemburg, Olanda (1951, 1957) au acceptat lărgirea colaborării între ele prin
cooptarea de noi membrii, încă de la începuturile formării mecanismelor instituționale.
Uniunea Europea nă s-a extins în șase etape:
– Danemarca, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord
(1973);
– Grecia (1981);
– Spania, Portugalia (1986);
– Austria, Finlanda, Suedia (1995);
– Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta,
Polon ia, Slovacia și Slovenia (2004)
– România și Bulgaria (2007)
Cooptarea unor noi state în colaborarea europeană s0a concretizat prin
negocierea și semnarea unor tratate de aderare. Tratatele de aderare conțin condiții fixe
pentru aderarea noilor ț ări la Uniun ea Europeană precum și adaptările necesare pe care
trebuie să le suporte tratatele institutive ale comunității.
6. Alte tratate și protocoale
a) Tratatul asupra Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
Tratatul CECA este cel mai vechi dintre cele tr ei tratate prin care s -au pus
bazele Uniunii Europene; a fost semnat la Paris în 23 iulie 1952 și a expirat la 23 iulie
2002 , deoarece nu a fost încheiat decât pentru cincizeci de ani.
26 Obiectivul său a fost să se constituie o piața comună pentru cărbune ș i oțel,
formulă susceptibilă a fi extinsă și în alte domenii economice. Industria cărbunelui și a
oțelului sunt astăzi supuse regimului dreptului comun din Tratatul CE.
b) Actul Unic European
Actul Unic European a fost semnat în 28 februarie 1986 și a int rat în vigoare
la 1 iulie 1987. Obiectivul urmărit prin adoptarea acestui tratat a fost atingerea cel mai
târziu la 31 decembrie 1992 a pieței comune interne europene, adică un spațiu unde să
circule liber persoanele, capitalurile, bunurile și serviciile. O serie de proceduri ad -hoc
sunt introduse prin tratatul CE pentru atingerea acestui obiectiv.
c) Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la 2 octombrie 1997 și a intrat în
vigoare la 1 mai 1999. Două modificări pot fi semnalete:
– aplicarea proced urii codeciziei la noile materii cum ar fi creșterea
cazurilor în care Consiliul Uniunii Europene poate decide cu majoritatea
calificată și nu în unanimitate;
– transferul anumitor competențe care făceau anterior par te din atribuțiile
Tratatul ui UE (politica de vize, acordarea dreptului de azil, și în general
toate problemele legate de libera circulație ) din tratatul CE; în urma
acestui transfer, denumirea titlului VI din tratatul UE (al treilea pilon) a
fost schimbată în ―Cooperarea poliției și judiciară în materie penală‖
d) Tratatul de la Nice
Tratatul de la Nice a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la
1 februarie 2003. Obiectivul principal al acestui tratat a fost să adapteze func ționarea
Uniunii Europene în vederea ex tinderii. Printre modificările intervenite, putem
menționa:
– modificarea procesului decizional;
– reducerea drastică a situațiilor în care Consiliul trebuie să ia decizii pe
baza unanimită ții absolute; Consiliul poate în prezent să decidă cu
majoritatea calif icată în numeroase domenii: libera circulație a
cetățenilor, cooperarea judiciară in materie civilă, politicile industriale,
etc.;
– modificarea ponderii voturilor în structura instituțiilor;
27 – o nouă repartizare a locurilor în Parlamentul European;
– renunțarea la al doilea post de comisar pentru Franț a, Germania, Regatul
Unit și Italia;
– întărirea puterilor președintelui Comisiei Europene;
e) Tratatul de la Lisabona
Cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat
destinat să înlocui ască tratatul constituțional european .1 Numele oficial este Tratatul de
la Lisabona de mo dificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului d e
instituire a Comunității Europene .
Textul tratatului s -a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona pe
19 octombrie 2007 , iar tratatul a fost semnat pe 13 decembrie de către reprezentanții
celor 27 de state membre ale UE. Intrarea în vigoare a Tratatului este programată pentru
1 ianuarie 2009 , după ratificarea de către toate statele membre.
Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele:
Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar
Comisia Europeană avea afuirmată în mod expres capacitatea
juridică );
funcția de președinte al Consiliului European va fi transformată într –
una permanentă de „Pre ședinte al Uniunii‖, cu un mandat de 2 ani și
jumătate;
va fi înființată funcția de ministru de externe al Uniunii, cu numele
oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună
externă și de securitate ;
numărul de comisari va fi redus cu o treime;
se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului . Regulile
stabilite în Tratatul de la Ni ce rămân însă în vigoare până în 2014
f) Alte tratate și protocoale
– Tratatul asupra Groenlandei (1984), cocneput pentru a permite acesteia
să iasă din CEE în 1985 și să -i atribuie statutul de țară sau teritoriu de
peste mări
– Tratatul de fuziune ( 1965), care a instituit o Comisie și un Consiliu unic
pentru cele trei comunități; articolul 9 din Tratatul de la Amsterdam a
1 www.wikipedia.org
28 abrogat tratatul de fuziune și a integrat elementele sale esențiale în
Tratatul CE;
– Tratatul pentru modificarea anumitor dispoziți i financiare (1975), care a
modificat articole din Tratatele CECA, CEE și EURATOM; aceste
modificări au fost, în marea lor majoritate, schimbate prin prevederile
ulterioare ale tratatelor;
– Protocolul asupra Antilelor olandeze (1962), care aduce lămuriri as upra
regimului de schimb aplicabil pentru importurile efectuate de Uniunea
Europeană cu privire la produsele petroliere rafinate în Anti lele olandeze
– etc.
Autonomia Tratatelor comunitare
Tratatul de fuziune (Bruxelles) a unificat instituțiile celor trei Comunități
europene, dar a menținut prevederea expresă că aceste instituții își vor exercita
atribuțiile și puterile în cadrul fiecărei Comunități, conform dispozițiilor din fiecare
Tratat.
Astfel, în lipsa unei unificări exprese a celor trei tratatelor inițiale , care urmează
să se realizeze la o dată încă neprecizată1, Tratatele comunitare constituie trei
angajamente distincte, ind ependente unele de altele. Raporturile între ele rămân
guvernate de articolul 3052 din Tratatul instituit C.E., care, conform regulilor dreptului
internațional, stipulează faptul că dispozițiile Tratatului instituind C.E. (tratat -cadru,
general) nu modifică pe cele din Tratatul instituind C.E. C.O. și nu derogă de la
dispozițiile Tratatului instituind C.E.E.A. , considerate tratat e speciale.3
Astfel, regulile speciale din Tratatul instituind C.E.C.O. nu se vor aplica în
cadrul C.E. și de fiecare dată când Tratatul instituind C.E.C.O. reglementează o situație
cât de în detaliu este posibil, această reglementare nu se va aplica și pentru situații
guvernate de prevederi, chiar prea sumare, ale Tratatului C.E.E. În schimb, în cazul în
care ar exista o lacună în Tratatele speciale, dispozițiile Tratatului, ca și cele ale
dreptului derivat din cadrul C.E.E. se pot aplica prevederilor din Tratatul instituind
C.E.C.O., fără ca un act special sau o altă interpretare ori declarație interpretativă să fie
necesară4.
1 Art. 32 din Tratatul de la Bruxelles.
2 Vechea numerotare: art. 232.
3 Augustin Fuerea – „Drept comunitar european. Partea generală‖, Editura Allbeck, București, 2004, p. 52
4 C.J.C.E. 15.12.1987, Deut che Babcock, cauza 328/85, Rec 5119 și 15.11.1994, Avis1/94, Rec.1-5267.
29 În prezent, această independență a Tratatelor este temperată de Curtea de justiție
prin faptul că promovează o mai mare armonie î n interpretarea dispozițiilor celor trei
Tratate în lumina unuia dintre ele. Trebuie remarcat faptul că, în fața analogiei evidente
care există între cele trei tratate, principiul interpretării a permis Curții de justiție să
recurgă la dispozițiile dintr -un Tratat pentru interpretarea dispozițiilor mai puțin clare
din altul.
Structura tratatelor
Cele trei Tratate comunitare au o structură identică care se ordonează în jurul a 4
categorii de clauze.
1. Preambulul și dispozițiile preliminare
Obiectivele f inale, statale și politice, care i -au animat pe șefii statelor
fondatoare, apar în termeni similari la începutul și la finalul preambulurilor. Obiectivele
socio -economice, proprii fiecăreia dintre cele trei Comunități, sunt enumerate într -unul
din pasajele preambulurilor și reluate, apoi, în mod concis, în articolele preliminarii ale
Tratatelor1, care enumeră diferitele acțiuni care trebuie să fie întreprinse de către
instituțiile comunitare pentru realizarea lor. Toate aceste dispoziții conțin obiective și
principii cu caracter general .
Caracterul general și obligația de a fi respectate obiectivel e tratatelor rezultă
din poziționarea prioritară, chiar în prin primele rânduri ale Tratatelor , a definițiilor
acestor obiective . Trebuie remarcat faptul că t ratatele nu stabilesc o ierarhi zare a
obiectivel or fundamentale, ci doar faptul că au un caracter imperativ.
2. Clauzele instituționale
Clauzele instituționale sunt cele care asigură buna funcționare a instituți ilor
europene . În general, se consideră că preved erile din tratate cu privire la cadrul
instituțional au valoare c onstituți onală.
3. Clauze materiale
Ca pondere de ordin cantitativ, clauzele materiale reprezintă cea mai mare
parte a tratatelor. Acestea sunt dispoziții care definesc regimul economic și so cial
(economic și tehnic pentru Euratom) instituite de către tratate. În mod firesc, aceste
clauze sunt substanțial diferite, de la un Tratat la altul, în funcție de domeniul pe care -l
1 Articolele 2 și 3 din Tratatele instituind C.E.C.O. și C.E. și articolele 1 și 2 din Tratatul instituind C.E.
30 reglementează , de exemplu există clause diferite pentru diverse sectoar e și activități
economice.
Existența o serie de difere nțe între modul de reglementare a clauzelor de ordin
material în cele două tratate specializate (tratate -legi C.E.C.O. și C.E.E.A.) și
reglementarea acestora în t ratatul instituind C.E., considerat tratat-cadru.
Astfel, t ratatul instituind C.E.C.O. conțin e o codificare completă și detaliată a
regimului aplicabil atât statelor membre, cât și particularilor în sectorul cărbunelui și
oțelului, adică o veritabilă legislație . Redactorii tratatului instituind C.E., urmărind
realizarea unei integrări economice de ansamblu și ținând cont de amploarea
problemelor au evitat această abordare. Clauzele materiale din Tratatul instituind C.E.
se limitează, cel mai des, numai la formularea obiectivelor de atins și a pr incipiilor ce
trebuie aplicate de către instituții. În acest mod se lasă o putere de apreciere
considerabilă pentru instituțiile comunitare, cele care elaborează ―legislația‖ C.E., în
special, în domeniul ―politicilor comune‖ (politica agricolă comună; pol itica
transporturilor; politica comercială comun ă), dar și în materia liberei circulații a
muncitorilor și a dreptului de stabilire.
În ceea ce privește clauzele materiale din Tratatul instituind C.E.E.A., acestea
corespund atât tehnicii tratatului -lege, c ât și celei specifice tratatului -cadru, cu anumite
particularități în ceea ce privește competențele conferite instituțiilor, care, uneori, sunt
mai mult operaționale decât normative.
Cu referire la natura și efectele dispozițiilor materiale ale tratatelor, trebuie să
se facă o diferență importantă între dispozițiile direct aplicabile, care, prin ele însele,
dau naștere la drepturi pe care particularii le pot invoca și dispozițiile care trebuie să
facă obiectul unei prealabile măsuri de aplicare care emană f ie de la instituții, fie de la
statele membre.
4. Clauze finale
Ca orice tratat internațional, clauzele finale vizează modalitățile de angajare a
părților, precum și intrarea în vigoa re și revizuirea lor.
În calitatea lor de t ratate solemne, tratatele comunitare pot fi supuse ratificării
de către fiecare stat contractant, conform regulilor lor constituționale și nu pot intra în
vigoare decât după depunerea instrumentului de ratificare de către toate statele
semnatare.
Tratatul de la Paris a fost redactat î ntr-o singură limbă, cea franceză, iar
depozitarul acestuia este Guvernul francez; în schimb, Tratatele de la Roma, al căror
31 depozitar este Guvernul italian, au fost redactate în patru limbi (germană, franceză,
italiană și olandeză), toate cele patru texte având aceeași forță juridică.
În virtutea actelor de aderare, textele stabilite în toate limbile oficiale ale
statelor member ale Uniunii Europene au ac eeași forță obligatorie ca și textele originale.
Autoritatea Tratatelor
Autoritatea Tratatelor reies e din rangul lor, în caz de conflict cu alte norme, ca
și din condițiile revizuirii lor.1
1. Prioritatea Tratatelor
Regulile din tratatele institutive se găsesc în vârful ierarhiei izvoarelor de drept
european . Ele se situează deasupra celorlalte izvoar e a dreptului comunitar, fără nici o
excepție. Față de dreptul derivat (actele unilaterale ale instituțiilor comunitare) și de
dreptul apărut din relațiile externe ale Uniunii europene (tratatele și acordurile încheiate
de către instituțiile europene ), tratatele institutive stabilesc , în același timp , baza
normativ ă, cadrul decizional și limitele de luare a acestor decizii2.
Această prioritate este garantată prin numeroase metode de drept ul jurisdicțional
care permite sancționarea nerespectării prevederilo r din t ratate.
În ceea ce privește acordurile internaționale încheiate de către instituțiile
europene , articolul 300 din Tratatul instituind C.E. prevede control ul preventiv care
permite Consiliului, Comisiei, ca și oricărui stat membru să ceară Curții de justiție un
aviz negativ care nu poate fi încălcat decât în urma unei revizii formale a Tratatului.
Tratatele institutive sunt superioare celorlalte tratate încheiate de către statele
membre, în special cele care au fost încheiate înaintea intrării lor î n vigoare ; acestea nu
sunt valabile decât în măsura în care ele sunt compatibile cu obiectivele comunitare.
Tratatele încheiate la nivel european sunt super ioare și tratatel or încheiate de
către statele membre cu state ter țe, după intrarea lor în vigoare . În această privință,
Tratatul instituind Euratom prevede un control preventiv: este necesară informarea
Comisiei cu privire la toate proiectele de acorduri sau de convenții cu un stat terț sau cu
o organizație internațională, în măsura în care ele intere sează sfera de aplicare a
Tratatului.
1 Augustin Fuerea – „Drept comunitar european. Partea generală‖, Editur a Allbeck, București, 2004, p. 56
și urm.
2 Articolul 7 din Tratatul instituind C.E.
32 Conform regulilor dreptului internațional, Tratatele comunitare au forță juridică
superioară tratatelor încheiate de către statele membre cu state terțe anterio r intrării lor
în vigoare1. Cu alte cuvinte, statele memb re nu pot să invoce dispozițiile comunitare
pentru a se dispensa de executarea obligațiilor pe care și le -au asumat anterior; în
schimb, ele nu pot invoca împotriva Comunităților drepturi pe care le -au dobândit
anterior din aceste convenții2.
2. Revizuir ea tratatelor încheiate la nivel european
Procedura de revizuire a celor trei Tratate a fost unificată prin articolul 48 din
Tratatul asupra Uniunii Europene, care se substituie articolelor 96 din Tratatul instituind
C.E.C.O., articolului 236 din Tratatul instituind C.E.E. și articolului 204 din Tratatul
instituind C.E.E.A.
Inițiativa de revizuire trebuie să aparțină fie guvernelor statelor membre, fie
Comisiei europene, ceea ce exclude faptul că Parlamentul european să poată declanșa,
nici măcar formal , procedura și îl obligă să recurgă la mijloacele sale de presiune asupra
Comisiei.
Proiectul cu privire la revizuirea unui tratat trebuie, mai întâi, să fie supus
Consiliului care, după consultarea Parlamentului și, în anumite cazuri, a Comisiei și
Consili ului B.C.E., deliberează în vederea emiterii unui aviz favorabil, cu majoritate
simplă. Apoi, președintele Consiliului convoacă, într -o conferință diplomatică,
reprezentații guvernelor statelor membre care negociază și hotărăsc de comun acord
conținutul tr atatului de revizuire, care nu intră în vigoare decât după ce a fost ratificat ce
către toate statele membre, conform regulilor lor constituționale.
Durata tratatelor institutive
Spre deosebire de Tratatul de la Paris, care a fost încheiat pentru o per ioadă de
50 de ani3, Tratatele de la Roma sunt încheiate pentru o perioadă nedeterminată, ceea ce
exprimă dorința semnatarilor de a releva caracterul lor de angajament irevocabil. Mai
mult, Tratatul asupra Uniunii Europene nu prevede nici o procedură de ex cludere a unui
stat. Însă, nu se poate imagina situația în care unui stat care dorește să se retragă din
Comunități să i se opună caracterul definitiv al angajamentelor sale, iar retragerea sa să
poată interveni numia pe baza acordului încheiat între state le membre. În realitate,
1 Art. 103 (vechea numerotare: art. 234) din Tratatul instituind C.E. și 105 din Tratatul instituind C.E.E.A.
2 C.J.C.E. 27 februarie 1962, Commission c/Italie , cauza 10/6 1, Rec.22.
3 Articolul 97 din Tratatul instituind C.E.C.O.
33 amploarea efectelor concrete ale participării statelor membre la Comunități apare ca un
veritabil factor de ireversibilitate a angajamentelor comunitare.
În proiectul de constituție pentru Europa a fost prevăzută disputata Clauză
Penelope, cu privire la retragerea unui stat din Uniune.1 Este vorba despre situația în
care, deși un stat nu a acceptat textul constituțional, 5/6 din statele membre au ratificat
textul constituțional, ceea ce ar justifica aplicarea și respectarea constitu ției de către
toate țările membre ale Uniunii. În acest context, statul care nu a ratificat constituția
poate să renunțe în mod unilateral la calitatea de membru al uniuni. Clauza Penelope
propusă de președintele Romano Prodi nu a fost inclusă în textul co nstituțional, însă
constituția a prevăzut posibilitatea oricărui stat membru al Uniunii de a renunța
unilateral la calitatea de stat membru.
Sfera de aplicare teritorială a tratatelor institutive
În lipsa unei definiții a sferei de aplicare teritorială a Tratatului asupra Uniunii
Europene, este bine ca referirile să se facă cu prudență în ceea ce privește noțiunea de
―teritoriu comunitar‖, ținând cont de particularitățile problemelor ridicate prin aplicarea
dispozițiilor din acest Tratat, care nu modifi că Tratatele constitutive ale Comunităților
europene și, în special, cele cu privire la politica externă și de securitate comună,
precum și cele referitoare la cooperarea poliției și cooperare juridică în materie penală.
Teritoriul comunitar, la care face referire Curtea de justiție a Comunităților
europene, apare ca fiind un teritoriu funcțional, cu o geometrie variabilă, potrivit
competențelor comunitare. Dreptul comunitar se aplică oricărui teritoriu în care statele
membre acționează în câmpul de compet ențe atribuite Comunităților europene.
Tratatele nu se aplică statelor terțe.
Limitele teritoriului comunitar nu exclud aplicarea dreptului comunitar
acțiunilor externe ale Comunității, însă numai acțiunilor care au efecte în interiorul
teritoriului com unitar. De exemplu, anumite acte comunitare, decizii în materia
ajutorului pentru dezvoltare sau sancțiunile economice au, prin natura lor, aplicabilitate
în afara Comunității, însă pot produce efecte și în cadrul organizației.
Sfera de aplicare a dreptul ui comunitar derivat corespunde, în principiu, celei a
Tratatelor comunitare, sub rezerva stabilirii unor dispoziții derogatorii care pot restrânge
1 Jean Paul Jacgues – op. cit., p. 420
34 câmpul de aplicare al unui act derivat, eventual prin excluderea unei părți din teritoriul
unui stat membru (de exemplu, DOM -urile franceze).
I.II.2 Acordurile internaționale
Obiective operaționale:
– cunoașterea diferențelor dintre tratate și acordurile internaționale
– înțelegerea rolului acordurilor internaționale în sistemul de drept
european
Acordurile inter naționale sunt a doua sursă de drept a Uniunii Europene și
permit Uniunii să dezvolte relații economice, sociale, politice cu restul statelor. Este
vorba întotdeauna despre acorduri între subiecte de drept internațional (state membre
sau organizații) care au drept scop să pună bazele unei colaborări la nivel internațional.
Acordurile încheiate de către Uniunea Europeană în cadrul primului pilon leagă
instituțiile Uniunii și statele membre. Acordurile încheiate de Uniunea Europeană în
cadrul celui de -al doi lea și al treilea pilon angajează instituțiile Uniunii dar nu
întotdeauna angajează și statele membre.
În prima categorie de acorduri distingem două subcategorii:
– acordurile internaționale cu terțe state sau cu organizații internaționale;
– acordurile și con vențiile între statele membre;
Acordurile cu ter țe state sau cu organizații internaționale pot fi încheiate fie de
comunitate, fie de comunitate cu statele membre (acorduri mixte). Aceste acorduri
angajează răspunderea comunității și a statelor membre, atr ăgând obligații la nivel
internațional.
Se disting trei forme de acorduri:
1. acordurile de asociere;
Asocierea presupune o colaborare economică strânsă, asociată cu o vastă
susținere financiară din partea comunității în favorea partenerilor la acord. Fac pa rte din
această categorie acordurile cu teriroriile de peste mări, acordurile care vizează să
pregătească integrarea și urmăresc realizarea uniunii vamale, acordurile asupra Spațiului
Economic European.
2. acordurile de cooperare;
Acordurile de cooperare nu a u aceeași însemnătate ca acordurile de asociere, în
măsura în care vizează doar o cooperare economică intensivă. Astfel de acorduri sunt
35 cele între comunitate și Statele Maghreb (Algeria, Maroc, Tunisia), Statele Machrek
(Egipt, Iordania, Liban și Siria) ș i Israel.
3. acordurile comerciale;
Acestea sunt acte juridice care angajează statele membre pentru a răspunde la
chestiuni care sunt legate direct de activitatea comuniunii, dar pentru care nici o
competența nu a fost încredințată instituțiilor comunitare, p entru a permite lărgirea
limitelor teriroriale ale dispozițiilor naționale în vederea creării unui drept uniform
eșalon pentru comunitate ( de exemplu, acordul în materia brevetelor comunitare).
I.II.3 Legislația consolidată
Obiective operaționale:
– înțelegerea noțiunii de legislației consolidată
– explicarea caracterului non -oficial al legislației consolidate
Consolidarea constă în reunirea într -un text unic, fără valoare oficială, a unui
act normativ de bază (tratat sau alt act al legislației comunitare) ș i modificările sale
succesive.
Ansamblul actelor normative în vigoare a fost consolidat și este disponibil spre
consultare celor interesați (EURLEX) . Aceste texte au doar valoare de documentare, iar
instituțiile care furnizează variante consolidate ale ac telor normative comunitare își
declină orice responsabilitate cu privire la conținutul textelor consolidate. Pe baza
textelor consolidate însă, Comisia poate lua inițiativă asupra unei codificări sau unei
reformulări a respectivului text vizat.
Codificare a constă în adoptarea unor texte consolidate, cu prevederile
rearanjate în cadrul unei proceduri legisl ative conform normelor în vigoare. Noul text
este publicat în Jurnalul Oficial ca un act oficial și dobândește valoare de act oficial.
Comisia poate în e gală măsură să ia inițiativa de a reformula un text, în măsura
în care găsește oportun să revadă în profunzime reglementările într -un anumit domeniu.
Ea va iniția atunci o nouă procedură legislativă.
Teste de autocontrol și întrebări de verificare :
1. Care sunt tratatele fundamentale ale Uniunii europene?
2. Definiți noțiunea de legislație consolidată.
3. Explicați autonomia și autoritatea tratatelor institutive ale Uniunii
europene.
36 4. Tratatul de la Roma din 2004
– reprezintă Constituția Uniunii europene
– nu a fost rat ificat de toate statele membre
– este în vigoare de la data semnării de către reprezentații statelor
membre care au participat la negocierea efectivă a tratatului
5. Izvoarele primare ale dreptului european reprezintă:
– legislația consolidată a Uniunii europene
– tratatele institutive
– acordurile internaționale semn ate de fiecare stat membru în parte
Lecția I.III
Izvoarele derivate ale dreptului european
Obiective specifice:
– înțelegerea locului și rolului izvoarelor derivate în sistemul de drept
european
– cunoa șterea principalelor acte care formează dreptul derivat european
Dreptul derivat constituie a doua sursă importantă de drept european , după
tratate și acordurile internaționale (dreptul primar).
Dreptul derivat poate fi definit ca ansamblul de acte normat ive adoptate de
instituțiile europene pentru aplicarea dispozițiilor tratatelor. Fac parte din dreptul derivat
actele obligatorii (regulamentele, directivele și deciziile) și fără forța de constrângere
(rezoluții și avize) prevăzute în tratatul CE, dar și o serie de alte acte, cum ar fi
regulamentele interne ale instituțiilor, programele pentru acțiunile comunitare, de
exemplu.1
1 Augustin Fuerea – „Drept comunitar european. Partea generală‖, Editura Allbeck, București, 2004, p.
106 și urm.
37 Instrumentele juridice pentru al doilea și al treilea pilon comunitar, care nu fac
propriu -zis parte din dreptul derivat deoarece continuă să gestioneze relații
interguvernamentale, sunt incluse în aceeași categorie .
I.III.1 Regulamentul
Obiective operaționale:
– înțelegerea importanței regulamentului, ca act normativ european
– explicarea modului de adoptare și intrarea în vigoare a regulamentelor
europene
Este definit de articolul 249 TCE, în alineatul 2, ca actul cu aplicabilitate
generală, obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil în toate statele membre.
Regulamentul posedă caracteristici care îl apropie de o lege din ordinea
juridică internă, în special caracterul său normativ și regimul său, care îl plasează în
mod normal la adăpost de orice acțiune în anulare intentată de un particular.
Curtea de Justiție1 vede în regulament expresia unei puteri normative a
Comu nității. Autoritatea regulamentului față de persoanele fizice și juridice este
indiscutabilă. Acestea nu dispun de posibilitatea de a ataca regulamentul printr -o acțiune
în anulare, decât în condițiile în care demonstrează că regulamentul le privește direc t și
individual, fiind vorba în realitate de o decizie luată sub forma unui regulament.
Adoptat de Consiliu împreună cu Parlamentul sau de către Comisie singură,
regulamentul este actul general și obligatoriu cu privire la întregul său cuprins și care
se adresează în egală măsură tuturor statelor membre ale uniunii , dar și instituțiilor
europene deopotrivă.
El este direct aplicabil , adică regulamentul creează norme de drept care se
aplică imediat în toate statele membre, în același mod ca normele de drept intern, și fără
nici o altă intervenție din partea autorităților naționale. Aplicabilitatea directă se opune
oricărei formalități naționale de asimilare sau transpunere a regulamentului în ordinea
juridică internă. Un act național care ar avea ca obiect in troducerea în ordinea juridică
1 CJCE, Hotărârea din 18 iunie 1970, Hauptzo llant, Bremen c/Krohn, cauza 74/69
38 internă a unui regulament sau care ar condiționa intrarea în vigoare a regulamentului ar
fi ilegal, fiind contrar dreptului european.
Publicarea regulamentului nu este prevăzută sub sancțiunea nulității, dar actul
de acest fe l nepublicat nu este opozabil celor cărora li se adresează și nu poate să
producă efect e împotriva celor care nu au avut posibilitatea de a lua la cunoștiință, pe
cale oficială, despre cuprinsul său.
Aplicabilitatea directă a regulamentului european implic ă faptul că regulile
cuprinse în el generează în mod automat drepturi și obligații pe care particularii le pot
invoca imediat în fața autorităților naționale ( efectul direct ver tical) dar și față de alți
particulari ( efectul direct orizontal ).1
I.III.2 Di rectiva
Obiective operaționale:
– cunoașterea importanței directivei, ca act normativ european
– înțelegerea modului de aplicare în două etape a directivelor europene
Adoptată de Consiliu împreună cu Parlamentul European, sau de către Comisie
singură, direct iva se adresează statelor membre și este o expresie a subsidiarității.
Principalul ei scop este să uniformizeze legislațiile statelor membre.
Directiva leagă statele membre în ceea ce privește rezultatul de atins, dar le
lasă opțiunea alegerii între forme le posibile pentru transpunerea ei în practică. Ca și
regulamentul, directiva are caracter obligatoriu dar, spre deosebire de regulament, nu
beneficiază de efectul direct, statele membre fiind obligate să o transpună mai întâi în
legislația internă.
Transp unerea directivei este operațiunea prin care statul membru destinatar al
unei directive comunitare procedează la adoptarea de măsuri necesare punerii ei în
practică. Statul are alegerea asupra ―formei‖ (în sens de tehnică legislativă sau
regulamentară prop rie fiecărui stat) și ―mijloacelor‖ (instituțiile juridice susceptibile să
realizeze obiectivul indicat), esențial fiind ca acestea să conducă la atingerea
rezultatului. Statul poate adopta legi sau regulamente, după cum poate fi pus în situația
de a abrog a sau modifica dispoziții interne incompatibile cu prevederile directivei.
1 Jean Paul Jacgues – op. cit., p. 528
39 Dacă directiva nu este transpusă în legislația națională de către statele membre,
sau dacă este transpusă într -o manieră incompletă sau cu întârziere, justi țiabilii pot să
invoce di rect prevederile directivei respective, chiar și în f ața judecătorului național.
Potrivit articolului 249 alin. 3 din TCE directiva este obligatorie pentru fiecare
stat membru destinatar în ce privește rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților
naționale competența în privința formei și mijloacelor pentru atingerea rezultatului.
Enumerarea proprietăților juridice ale directivei este echivocă. Cert, ea e un act
obligatoriu, ca și regulamentul și decizia și spre deosebire de recomandare și aviz.
Directiva, la fel ca decizia individuală și spre deosebire de regulament, nu obligă decât
pe destinatarii pe care îi desemnează. Dar poate fi și un act ―general‖, fiind considerată
astfel în jurisprudența CJCE .
III.3 Decizia
Obiective operaționale:
– înțeleger ea modului în care produce efecte decizia în dreptul european
– cunoașterea diferențelor dintre directivă și decizie, ca acter normative de
drept european
Definită de alineatul 4 al art. 249 TCE, decizia este actul obligatoriu în toate
elementele sale pentr u destinatarii pe care ea îi desemnează.
Deciziile își au locul în arsenalul juridic comunitar, după cum rezultă din
alineatul 1 al aceluiași art. 249. Atunci când dispozițiile care abilitează instituțiile
comunitare să emită acte se abțin de la precizare a titlului de act de utilizat sau oferă o
opțiune între decizie și alte categorii de măsuri, instituțiile pot adopta actul care li se
pare cel mai potrivit în raport de scopul urmărit. Când însă tratatul indică fără echivoc
tipul de act la care instituția trebuie să recurgă, aceasta este total legată de dispoziția
tratatului.
Definiția deciziei nu elimină toate ambiguitățile care pot apărea în legătură cu
ea. Termenul „decizie‖ este frecvent utilizat și pentru a desemna acte care — după cum
se notează în d octrină — nu corespund celor arătate în alin. 4 al art. 249.
Adoptate de Consiliu, sau de către acesta împreună cu Parlamentul european,
sau de către Comisie, deciziile sunt acte prin care instituțiile comunitare soluționează o
40 situație particulară. Prin intermediul unei decizii, instituțiile pot pretinde unui stat
membru sau unui resortisant al Uniunii să se comporte într -un anume mod sau să se
abțină la o anumită conduită, să -i confere drepturi sau să îi impună obligații.
Decizia este:
1. individuală, iar d estinatarul unei decizii este în mod individual indicat, ceea
ce distinge decizi a de regulament;
2. obligatorie în toate elementele sale.
Decizia este înainte de toate un act cu caracter individual. Această calitate este
cea care influențează într -o manieră determinantă regimul său juridic. În cazul în care
apare îndoială în ceea ce privește regimul aplicabil unui act al unei instituții comunitare,
Curtea a subliniat în jurisprudența sa că esențial pentru decizie este că ea nu obligă
decât persoanele cărora l e este adresată „pe când regulamentul, cu un caracter esențial
normativ, este aplicabil nu unor destinatari limitați, desemnați sau identificabili, ci unor
categorii private abstract și în ansamblul lor‖.1 Pentru a califica un act ca decizie,
judecătorul c omunitar acordă în primul rând atenție existenței unui cerc redus de
destinatari identificabili.
O a doua caracteristică a deciziei este obligativitatea sa. La fel ca și
regulamentul și spre deosebire de directivă, decizia este un act obligatoriu în toate
elementele sale. Decizia poate să impună nu numai un obiectiv de atins, ci și mijloacele
ce se vor folosi pentru aducerea sa la îndeplinire.
Deciziile produc un efect direct atunci când sunt adresate unor persoane fizice
sau juridice particulare. În acea stă ipoteză, deciziile modifică prin ele însele situația
acestor destinatari.
I.III.4 Alte categorii de acte emise de instituții sau organisme
europene
Obiective operaționale:
– înțelegerea sferei mai largi de cuprindere a dreptului derivat european
– cunoaș terea principalelor acte normative derivate emise de instituții
europene
1. Recomandarea
1 CJCE, Hotărîrea din 14 decembrie 1962, Fédération nationale de la Boucherie/Consiliu, cauza 19 -22/62.
41 Recomandarea permite instituțiilor să se exprime, sugerând o linie de
conduită fără a crea obligatii juridice pentru destinatari (state membre, alte instituții, și
în mod egal cetățenilor Uniunii).
2. Avizul
Avizul este un act care permite instituțiilor să se pronunțe într -o manieră
facultativă, adică fără să -și asume obligații juridice. Scopul este fixarea unui punct de
vedere asupra unei chestiuni.
3. Acțiunile com une (politica externă și de securitate comună).
Acțiunile comune sunt un instrument juridic reglementat prin Titlul V din
Tratatul asupra Uniunii Europene. Acțiunile comune au așadar regimul actelor
interguvernamentale; sunt adoptate de Consiliul Uniunii E uropene în unanimitate sau, în
anumite cazuri, cu majoritatea calificată, acțiunile comune sunt obligatorii pentru statele
membre, care trebuie să atingă obiectivele fixate afară de situațiile de forță majoră.
4. Deciziile, decizia -cadru și actiunile comu ne în cadrul cooperării
poliției și organelor judiciare în materie penală.
Decizia și decizi a-cadru au înlocuit după intrarea în vigoare a Tratatului de
la Amsterdam acțiunile comune în cadrul cooperării poliției și organelor judiciare în
materie penală. E ste vorba despre instrumentele juridice din titlul VI al Tratatului
asupra Uniunii Europene care sunt de tip interguvernamental. Decizia și decizia -cadru
sunt adoptate de Consiliu Uniunii Europene în unanimitate, la inițiativa Comisiei sau la
propunerea un ui stat membru.
Decizia cadru leagă statele membre cu privire la rezultatul de atins și lasă
instituțiilor naționale libertatea de a decide cu privire la forma și mijloacele pentru a fi
aduse la indeplinire (așa cum este cazul directivelor în domeniul comu nitar).
Decizia este utilizată pentru atingerea tuturor obiectivelor cooperării
polițienești și judiciare în materie penală, cu exceptia dispozițiilor legislative și
normative ale statelor membre, rezervate deciziei -cadru.
5. Poziția comună (politică exte rnă și de securitate comună și de
cooperare cooperării polițienești și judiciare în materie penală)
Este un instrument juridic din titlurile V și VI ale Tratatului asupra Uniunii
Europene. Este de tip interguvernamental și se adoptă cu unanimitatea statelo r
42 reprezentate in Consiliul Uniunii Europene; acest instrument juridic concretizează
perspectiva Uniunii asupra chestiunilor contradictorii identificate în domeniul politicii
externe și de securitate comună și în domeniul politicii de cooperare polițieneas că și
judiciare în materie penală.
6. Acordurile internaționale (cu privire la politica externă și de
securitate comună și la politica de cooperare polițienească și a organelor judiciare
în materie penală).
Este vorba despre un instrument juridic reglemen tat prin titlul V și VI al
Tratatului asupra Uniunii Europene care nu a fost prevăzut prin Tratatul de la
Maastricht. În ceea ce privește al doilea și al treilea pilon unional, nu au existat de la
începuturile uniunii o bază juridică pentru încheierea acor durilor internaționale.
Tratatul de la Amsterdam, pentru a evita ca fiecare acord semnat de Consiliu
să fie în mod formal confirmat de statele membre, s -a prevazut posibilitatea din partea
consiliului de a autoriza președintele să angajeze negocieri acolo unde este necesară
formularea unei poziții comune. Acordurile leagă instituțiile Uniunii, dar nu și statele
membre, pentru care normele constituționale prevăd reguli particulare pentru a fi
aplicate. În acest caz, alte state membre în sânul Consiliului po t conveni că acordul este
aplicabil cu titlu provizoriu.
7. Lucrările pregătitoare
Lucrările pregătitoare cuprind ansamblul actelor emise de catre instituții în
cadrul unei proceduri legislative. Se includ în această categorie documente de
proveniență foa rte diversă , analizate succinct în cele ce urmează .
Comisia dispune de un monopol deplin în ceea ce privește inițiativa
legislativă cu privire la actele comunitare (directive, regulamente, decizii sau acorduri
internaționale), afară de cazul în care acest drept este împărțit cu statele membre (vezi
inițiativa legisl ativă a statelor membre) sau cu Banca Centrală Europeană.
Tratatul de la Amsterdam prevedea un drept de inițiativă pentru statele
membre în materie de azil și de imigrare. Pentru o perioadă de c inci ani, inițiativa
legislativă a rămas împărțită între Comisie și statele membre, oricare dintre ele putând
în mod independent una de cealaltă să prezinte propuneri.
Perioada de tranziție de cinci ani a fost depășită la 1 mai 2004, statele
membre nu mai au dreptul de inițiativă decât pentru al doilea și al treilea pilon al
43 Uniunii Europene, adică in domeniile politicii externe și de securitate comunăși în
domeniu cooperării organelor de poliție și judiciare în materie penală.
Poziția comună este un act a doptat cu majoritate calificată de către statele
membre în cadrul Consiliului, în timpul procedurii legislative, pe parcursul căreia
Consiliul împarte puterea sa de decizie cu Parlamanetul European (vezi procedura de
cooperare sau procedura de codecizie).
Ea traduce poziția Consiliului asupra propunerii Comisiei în lumina avizului
Parlamentului european dar și avizul altor instituții și organe care intervin în procedură
(Comitetul Economic și Social European, Comitetul Regiunilor, Banca Centrală
Europeană, Curtea de Conturi).
Parlamentul intervine în mai multe reprize în aceeași procedură legislativă
(procedura de cooperare și procedura de codecizie). Documentele adoptate de Parlament
în fiecare fază a procedurii sunt rezoluții și pot să conțină diferite ti puri de acte cum ar
fi avize sau amendamente asupra pozițiilor comune ale Consiliului.
Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor emite avize
tehnice asupra chestiunilor care privesc domeniul regional și domeniul economic și
social. Avi zele sunt emise in baza inițiativei proprii, sau la cererea Parlamentului, a
Consiliului sau a Comisiei și servesc la orientarea acestor instituții în activitatea lor.
Consultarea Comitetului Economic și Social și/sau a Comitetului Regiunilor este uneori
obligatorie, dar avizele lor nu ao fosrță obligatorie.
8. jurisprunden ța
Jurispundența este formată din ansamblul deciziilor pronunțate de organele
care exercită puterea judecătorească.
Curtea Europeană de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță a Comuni tăților
Europene sunt instituțiile jurisdicționale ale Uniunii Europene. Revine Curții sarcina de
asigura respectarea dreptului european , interpretarea cât mai corectă și aplicarea
corespunzătoare a tratatelor constitutive. În activitatea sa, curtea este a sistată de avocați
generali care formulează concluzii.
Curtea și Tribunalul redactează încheieri care sunt decizii luate la finalul unei
proceduri contencioase. Încheierile Curții de Justiție nu pot face obiectul nici unui tip de
recurs. Încheierile Tribun alului de Primă Instanță pot fi atacate cu recurs în fața Curții
de Justiție.
Parlamentul European, Consiliul, Comisia sau un stat membru poate solicita
avizul Curții de justiție asupra compatibilității cu dispozițiile tratatului CE a unui
44 acord încheiat de Comunitate cu o țară terță sau cu organizații internaționale. Acordul
care a primit un aviz negativ din partea Curții de Justiție nu poate intra în vigoare decât
în condițiile fixate de art. 48 din Tratatulasupra uniunii Europene (procedura de
modificar e a tratatelor).
Curtea și Tribunalul de Primă instanță emit ordonanțe în numeroase cazuri
prevăzute în regulile de procedură și care pot fi clasificate din punct de vedere semnatic
în trei categorii:
– cazuri de procedură juridică (de exemplu, acte prin car e se dispune
conservarea probelor, separație, jocțiunea sau suspendarea unei
cauze);
– cazurile în care se decide o soluție, dar fără a se cunoaște fondul (de
exemplu, în caz de irevocabilitate manifestată de speța respectivă
sau de incompetență a judecătoru lui);
– cazurile în care se judecă însuși la fondul speței; aceste situații se
referă la încheierile simplificate utilizate atunci când speța este
identică cu altele în care deja s -a emis o încheiere.
9. Concluziile avocaților generali
Avocații generali su nt însărcinați să asiste Curtea în îndeplinirea misiunii sale.
Ei prezintă în mod public, cu imparțialitate și manifestând independență, concluzii
motivate asupra cauzelor deduse judecății în fața Curții.
În concluziile lor, avocații generali propun o sol uție pentru litigiu în cauză.
Concluziile lor nu sunt însă obligatorii pentru judecători. Ele fac parte integrantă din
procedura orală și sunt publicate împreună cu încheierile în Revista de jurisprudență.
Rolul acestor concluzii este de a sprijini judecăt orii în a lua cea mai bună hotărâre, prin
prezentarea unui punct de vedere competent și argumentat.
10. Întrebările parlamentare
Întrebările parlamentare reprezintă pentru membrii parlamentului un mijloc de
control asupra activităților Comisiei și Consili ului. Fiecare membru al Parlamentului
poate pune Consiliului și Comisiei:
– întrebări scrise (care impun un răspuns scris);
– întrebări orale (adresate în adunare);
45 – întrebări în timpul orelor de interpelare (perioadă rezervată
întrebărilor în fiecare sesiunea a Parlamentului)
Aceste întrebări sunt un mijloc de control larg utilizat. Întrebările scrise și
răspunsurile la întrebări scrise sunt publicate în Jurnalul Oficial, seria C.
Teste de autocontrol și întrebări de verificare
1. Explicați noțiunea de drept de rivat european
2. Definiți regulamentul, ca act normativ european
3. Arătați diferențele și asemănările dintre directivă și decizie, ca acte
normative de drept european
4. Sunt incluse în categoria izvoarelor derivate de drept european:
– regulamentele și directivele europene
– direcțiile și notele interne ale instituțiilor executive
– derivata întâi și derivata de rang doi
5. În sistemul de drept european, întrebările parlamentare pot fi :
– scrise și -sau orale
– cu sau fără răspuns
– anonime sau asumate de către cel care le adre sează prin semnătură
Lecția I.IV
Izvoarele nescrise ale Dreptului european
Obiective specifice:
– explicarea conceptului de izvor nescris al dreptului european și
prezentarea unei comparații cu această categorie de izvoare în
dreptul intern
– înțelegerea funcției active a izvoarelo nescrie la nivelul dreptului
european
I.IV.1 Principiile Dreptului european
Obiective specifice:
46 – înțețegerea rolului și locului principiilor de drept în sistemul de drept
european
– explicarea principalelor principi i cu aplicabilitate generală la nivelul
dreptului european
Principiile dreptului european pot fi grupate în următoarele categorii:
1. principii ale dreptului internațional public;
2. principiile sistemelor juridice ale statelor membre;
3. principiile rezultate din dispozițiile Tratatelor comunitare;
4. drepturile fundamentale ale omului , privite ca principii de drept .
Trebuie precizat faptul că toate aceste principii sunt trecute prin „filtrul‖
obiectivelor comunitare, adică sunt „comunitarizate‖, astfel încât, u neori, pot suporta
anumite limitări pentru a fi în conformitate cu dre ptul comunitar.1
T.C.E. nu conține referiri de ansamblu cu privire la principiile generale ale
dreptului comunitar, cu excepția articolului 2882 care fundamentează responsabilitatea
extracontractuală a C.E. pe principiile generale comune statelor membre. Jurisprudența
C.J.C.E. este cea care a consacrat recurgerea la principiile generale.
Particulare pentru analiza teoretică a noțiunilor de drept european sunt așadar
doar principiile enunț ate expres în izvoarele primare (tratatele institutive în speciale).
Celelalte categorii de principii sunt proprii altor discipline juridice, la care facem
trimitere pentru o cercetare amănunțită. Condiția impusă este aceea ca principiul să fie
apt să intr e în ordinea juridică comunitară, adică să nu fie în contradicție cu valorile care
stau la originea tratatelor. Se poate afirma că sursa „naturală‖ a principiilor generale de
drept comunitar ar trebui să fie principiile generale ale dreptului internațional , deoarece
comunitățile europene sunt fondate pe baza unor tratate internaționale.
Dintre principiile enunțate expres în cup rinsul tratatelor institutive rețin atenția
principiul specializării comunităților, principiul subsidiarității și principiul
propor ționalității.
1. Principiul specializ ării comunitãțilo r se bazeaz ă pe dispozițiile tratatelor
constitutive ale acestora, care au conferit fiec ăreia un anumit obiect de activitate și, în
consecinț ă, competențe specifice, corespunz ătoare realiz ării scopulu i prev ăzut în tratate.
Este analizat în doctrină și sub denumirea principiul atribuirii de competență. Din
1 Augustin Fuerea – „Drept comunitar european. Partea generală‖, Editura Allbe ck, București, 2004, p.
141
2 Vechea numerotare: art. 215.
47 activitatea jurisdicțional ă se constatã cã interpretarea dispozițiilor din tratate privind
competența nu este restrictiv ă. Se evidențiaz ă o diversita te de competențe comunitare
respectiv:
– competența normativ ă;
– competența executivă;
– competența de control;
– competența jurisdicțional ă.
2. Principiul s ubsidiarit ății în domeniul competențelor comunit ăților
înseamnă că acestea nu intervin în dome niile care nu țin de competența lor exclusiv ă,
decât în m ăsura în care obiectivele avute în vedere nu pot fi realizate în mod
corespunz ător de cãtre statele membre, acestea put ând fi mai bine îndeplinite la nivel
comunitar.
3. Principiul proporționalit ății const ă în faptul c ă acțiunile la nivel european
nu vor dep ăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prev ăzute în izvoarele
primare . Analiza problematicii competențelor instituțiilor europene presupune luarea în
considerare a teritoriului și a persoanelor asupra c ărora acestea se exercit ă, între
competențele statelor și cele ale comunit ăților exist ând o serie de deosebiri , cum ar fi:
– competența teritorial ă; întruc ât comunit ățile nu au teritoriu propriu
competența lor se exercit ă asupra spațiul ui alcãtuit din teritoriul
statelor membre;
– competența personal ă; din punctul de vedere al persoanelor asupra
cărora se extinde competența comunitar ă, aceasta se refer ă la
totalitatea persoanelor fizice și morale ale tuturor statelor membre.
Aceast ă situa ție se bazeaz ă și pe faptul cã exist ă și o cet ățenie europeană
instituit ă prin Tratatul de la Maastricht.
I.IV.2 Jurisprudența
Obiective operaționale:
– înțelegerea modului în care practica judiciară influențează sistemul
de drept european
48 – explicarea rolul ui activ al judecptorilor în crearea sistemului de drept
european.
Influența jurisprudenței asupra dreptului comunitar este considerabilă, datorită
faptului că judecătorul comunitar se confruntă cu un sistem de drept în formare.
În același timp, având r olul de a veghea respectarea dreptului , jurisprudența
C.J.C.E. nu reprezintă un izvor de drept european în sensul cunoscut de sistemul de
drept common law , hotărârile judecătorești neavând efect erga omnes . Soluțiile date de
Curtea de Justiție de la Luxemb urg sunt obligatorii doar în ceea ce privește modul în
care interpretează dispozițiile dreptului european, dar nu creează norme juridice noi .
Așadar, deși putem spune că dreptul european este un „case law‖, trebuie
recunoscut faptul că interpretarea și apl icarea conformă cu Tratatele a dreptului
comunitar sunt posibile numai prin intermediul jurisprudenței C.J.C.E. Tratatele prevăd
pentru C.J.C.E., ca rol principal, „asigurarea respectării dreptului în interpretarea și
aplicarea prezentului Tratat‖.
Cu privire la metoda de interpretare utilizată de Curtea de la Luxemburg,
aceasta este una dinamică și recurge, deseori, la principiile generale de drept. Se
observă, astfel, preponderența metodei sistemice (se are în vedere contextul general al
reglementărilor î n domeniul respectiv) și teleologice (se analizează obiectul și scopul
prevederii legale), în raport cu interpretarea literală.
Dreptul comunitar se prezintă așadar, ca un drept în bună parte pretorian. Astfel,
Curtea este cea care elaborează reglementăr i în următoarele direcții:
– principiile structurale ale ordinii juridice comunitare (care sunt
efectul direct și prioritatea dreptului european asupra dreptului
intern);
– competența internațională a C.E., care este în mare parte rezultatul
jurisprudenței Cu rții;
– principiul responsabilității extracontractuale a statului pentru
încălcarea dreptului european , principiu fondat pe prioritatea
dreptului european .
I.IV.3 Cutuma la nivel european
Obiective operaționale:
49 – explicarea noțiunii de cutumă în contextul dreptului european
– înțelegerea rolului și funcțiilor cutumei în dreptul european
În dreptul internațional public, cutuma ocupă un loc deosebit de important, fiind
cel mai vechi izvor atât al dreptului internațional, cât și al dreptului în general1.
Cutuma reprezintă o sursă nescrisă și poate fi definită ca fiind o practică general
respectată și acceptată, devenind, astfel, obligatorie din punct de vedere legal . Prin
prisma dreptului european, această practică adaugă sau modifică legislația primară sau
secundară (derivată) a Uniunii Europene.
Dreptul european nu cuprinde cutume în sensul celor prezentate mai sus, cu
referire la cutuma din dreptul internațional. Contrar dreptului internațional public, unde
aceasta reprezintă o sursă fundamentală de drept , cutuma este cvasi -inexistentă în
dreptul comunitar2. Pot fi enumerate unele argumente pentru evidențierea obstacolelor
considerabile care există în calea formării unor asemenea surse. În primul rând, este
vorba despre existența unei proceduri speciale d e amendare a tratatelor3; aceasta nu
exclude posibilitatea apariției unei cutume, însă stabilește anumite criterii foarte
exigente pe care o astfel de practică trebuie să le îndeplinească pentru a fi aplicabilă. Un
alt obstacol ar fi ac ela că validitatea o ricărei acțiuni a instituțiilor este verificată în
raport cu tratatele și nu cu practica acestora, ceea ce înseamnă că, din punctul de vedere
al tratatelor, cutuma, în nici un caz, nu poate fi creată de instituțiile comunitare; cel mai
mult, statele membre pot face acest lucru, și chiar și în ipoteza aceasta – numai cu
îndeplinirea strictă a condițiilor menționate.
Totuși, anumite practici repetate, care se înscriu pe linia textelor izvoarelor
primare de drept european ar putea avea vocația de a forma pe t ermen lung reguli
cutumiare. Astfel, este demn de menționat faptul că, la nivel comunitar, deocamdată, se
află în proces de formare o singură cutumă: este vorba despre practica recurgerii din ce
în ce mai des la acorduri informale stabilite între instituți ile comunitare.4
Piramida legislativă a izvoarelor de drept european nu este prevăzută de acte
normative, ci C.J.C.E., fără a avea pretenția de a realiza o ierarhizare absolută, a stabilit
o ordonare logică a sistemului izvoarelor comunitare în funcție de originea juridică care
a permis adoptarea lor și de relația dintre ele. Problema ierarhizării este destul de
complicată în dreptul european , spre deosebire de dreptul intern, din mai multe motive,
1 Raluca Miga -Beșteliu -„ Drept internațional public ‖, Ed. All, București, 1999, pag. 47.
2 L. Cartou, J.L. Clergerie, A. Gruber, P. Rambaud – „L’Union Européenne‖, Ed. Dalloz, 2000.
3 Art. 48 T.U. E.
4 Augustin Fuerea – „Drept comunitar european. Partea generală‖, Editura Allbeck, București, 2004, p.
151
50 printre care: diversitatea procedurilor de adoptare a acte lor comunitare (acte numai ale
Consiliului și Parlamentului European), lipsa sistemului care presupune coexistența acte
legislative și acte de executare, care, la nivel național, există, sancțiuni juridice pentru
fiecare categorie de izvoare care, în pract ică, variază. Toate acestea reprezintă motive
pentru care doctrina în materie a ezitat să stabilească o ierarhie exactă a izvoarelor de
drept comunitar. Astfel, această misiune importantă, de realizare a unei ierarhii a
izvoarelor dreptului comunitar, i -a revenit C.J.C.E., prin intermediul jurisprudenței sale.
Piramida legislativă poste fi reprezentată, din perspectivă grafică, astfel:
Teste de autocontrol și întrebări de verificare :
1. Enunțați principalel e principii ale drep tului european.
2. Analizați cutuma, ca izvor nescris al dreptului european
3. Precizați care este rolul pr acticii judiciare în sistemul de drept european
4. Sunt principii ale dreptului european:
– principiul libertății TRATATE
PRINCIPII GENERALE
DE DREPT
ACORDURI
INTERNAȚIONALE
DREPT DERIVAT
SURSE
COMPLEMENTARE
51 – principiul subsidiarității
– principiul condițio narității
5. Cutuma în dreptul european reprezintă:
– modul de manifestare al judecătorului comunitar
– poziția oficială a statelor membre
– o regulă nescrisă cu valoare normativă
Concluziile modulului
Evoluția comunităților europene și a Uniunii europene demons trează
particularitățile modului de colaborare între statelele din spațiul european.
În plan legislativ, acest tip particular de organizație de state utilizează acte
normative inedite, care au apărut ca urmare a transferului de suveranitate realizat de
către fiecare din statele membre în favoarea Uniunii europene. Pornind de la izvoarele
primare ale dreptului european, respectiv tratatele institutive, care asigură baza
normativă constituțională pentru funcționarea Uniunii, în dreptul european se utilizează
tehnica izvoarelor derivate. Dintre acestea, regulamentul și directiva sunt cele mai
importante, dar și decizia este ulitizată frecvent, mai ales atunci când se urmăresc efecte
cu caracter individual.
Teme de control :
1. Analizați, din punct de vedere al s uccesiunii tratatelor încheiate între membri,
evoluția comunităților europene.
2. Argumentați afirmația ‖Uniunea europeană reprezintă cea mai completă formă
de integrare‖.
3. Realizați o prezentare comparativă a izvoarelor dreptului intern și izvoarelor
dreptulu i european.
4. Redactatți un referat cu titlul „regulamentul – act normativ de drept european‖,
care să cuprindă inclusiv analiza de fond și de formă a unui regulament în
vigoare.
5. Prezentați comparativ directiva și decizia, ca acte normative de drept europea n.
52 Modului II Actorii sistemului comunitar
Obiective generale:
– cunoașterea principalelor instituții care funcționează în cadrul Uniunii europen e
– înțelegerea sistemului de relații și a modului de colaborare între instituțiile
fundamentale ale Uniunii euro pene
– competențe de interpretare a funcțiilor și atribuțiilor instituțiilor europene
Modulul realizează o scurtă prezentare a instituțiilor Uniunii europene, pornind de la la
necesitatea apariției fiecarei instituții în parte și evidențiind succin t parcurs ul lor până în
prezent.
Termeni cheie: parlament european, comisie europeana, consiliu .
Ritmul de lucru : timpul alocat parcurgerii modului este de 7 zile, cu 2 -3 ore de lucru
zilnic
Rezumat : modulul prezintă principalele instituții ale Uniunii europene, argumentându –
se nevoia apariției fiecărei instituții în parte dar și principalele momente ale evoluției
lor. Sunt prezentate modurile de colaborare inter -instituțională precum și rolul pe care îl
are fiecare stat în structura sistemului instituțional euro pean.
Lecția II.I Legislativul și executivul european
Obiective:
– cunoașterea noțiunilor de legi slativ și executiv la nivel european
– înțelegerea modului de lucru al legislativului împreună cu executivul european
– competențe de explicare a diferențelor exi stente între modul de colaborare al
puterilor în stat în plan intern și modul de inter -relaționare al acestor puteri în
planul dreptului european
53 II.I.1 Parlamentul European
Obiective operaționale:
– cunoașterea noțiunii de parlament la nivelul Uniunii europene
– înțelegerea funcțiilor și atribuțiilor principalel ale parlamentului european
– explicarea modului de alegere a reprezentanților în parlamentul european
I.1.1. Structură și funcții
În textul original al Tratatelor constitutive, instituția democ ratică era denumită
―Adunare‖. Această Adunare a prmit titlul de Parlament european încă din anul 1962.
Denumirea a fost oficializată prin art. 3 al Actului Unic European.1
Parlamentul European este compus din 7 85 de reprezentanți ai popoarelor
statelor me mbre, aleși prin sufragiu universal direct, pentru o perioadă de 5 ani.
Numărul reprezentanților aleși din fiecare stat membru diferă funcție de populația
respectivului stat. Actul din 1976 cu privire la procedura alegerii reprezentanților
parlamentari pri n sufragiu direct stabilește doar câteva reguli minimale, cum ar fi:
– principiul votului unic;
– alegerea să se desfășoare în cursul unei perioade care începe joi
dimineața și se termină duminica următoare;
– vârsta minimă pentru vot este de 18 ani;
Fiecare sta t fixează regulile cu privire la electorat (singura condiție stabilită de
o manieră uniformă este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate și la modurile de
scrutin (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare proporțională, cu liste
naționale s au locale).
Membrii Parlamentului European nu desfășoară activitate grupați pe
naționalități, ci funcție de afinitățile lor politice, formând grupări transnaționale. Statutul
deputaților Parlamentului european este reglementat atât de norme de drept comuni tar
cât și de norme de drept național. Parlamentul, prin regulament intern, poate să impună
membrilor săi reguli particulare de conduită. Cumulul mandatului european cu un
mandat național este autorizat pe plan european dar este interzis pe plan național.2
Organizarea internă a Parlamentului european cuprinde un Birou, Conferința
președinților, comisii și grupurile politice parlamentare. Președintele Parlamentului, cei
14 vicepreședinți și cei 5 chestori sunt aleși de membrii Parlamentului prin vort secret
1 Augustin Fuerea – ―Manualul Uniunii Europene‖, Editura Universul Juridic, București, 2004, p. 90
2 idem, p. 93
54 pentru o perioadă de 2 ani și jumătate (jumătate de mandat) și formează Biroul
Conferința președinților cuprinde președintele Parlametnului și președinții grupurilor
politice.
Principalele grupuri politice sunt:
– Grupul Partidului Popular European (democrat -creștini) și
Democraților Europeni – PPE – DE;
– Grupul Partidului Socialiștilor Europeni PSE;
– Grupul Alianței Democraților Liberalilor pentru Europa (ALDE);
– Grupul Verzilor Alianța Liberă Europeană (V/ALE);
– Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene/Stâ nga Verde
Nordică – GUE/NGL;
– Grupul Uniunii pentru Europa Națiunilor – UEN;
– Grupul Independenței și democrației – IND/DEM;
– Grupul celor Neînscriși;
Membrii în Parlament sunt repartizați în mai multe comisii și delegații de
specialitate. Rapoartele elabora te de comisiile parlamentare sunt supuse adoptării în
sesiuni plenare. Acestea sunt în mod egal orgaizate pentru discutarea rapoartelor, dar și
pentru interpelări adresate Comisiei și Consiliului, dezbaterii problemelor urgente și
declarațiilor președintel ui. Adunările plenare sunt publice.
Lucrările Parlamentului se desfășoară în trei orașe diferite:
– secretariatul este la Luxemburg;
– comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles;
– sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare
la Bruxe lles.
I.1.2 Atribuțiile Parlamentului European
Principalele atribuții ale Parlamentului European vizează puterea legislativă,
controlul bugetului și controlul activității executivului European.
Astfel, cu privire la competențele legislative, Parlamentul p articipă la
elaborarea actelor legislative comunitare de grade foarte variate, funcție de domeniul
căruia aparțin:
– poate fi implicat în emiterea unor avize neobligatorii (prin procedura
consultării), sau obligatorii (prin procedura avizului conform);
55 – poate impune Consiliului acceptarea unor amendamente la
propunerile Comisiei adoptate cu majoritate absolută și reluate în
discuție de către Comisie (procedura cooperării);
– și, în fine, mult mai des, textele legislative sunt adoptate de comun
accord între parl ament și Consiliu, cu acordul Parlamentului pe baza
textului final indispensabil pentru adopatarea sa (procedura de
codecizie);
Cât privește controlul bugetului, Parlamentul își împarte atribuțiile cu Consiliul
și are ultimul cuvânt cu privire la cheltuiel ile neobligatorii. Parlamentul poate respinge
definitiv bugetul, cumulând atribuții cu privire la controlul execuției acestuia și
descărcarea cu privire la execuția bugetului uniunii.
Atribuțiie de control asupra executivului european sunt reliefate de răs punderea
politică a Comisiei în fața Parlamentului. Numirea președintelui Comsiei și a membrilor
săi este supusă aprobării prealabile Parlamentului European. Adoptarea de către
Parlament a unei moțiuni de cenzură cu privire la activitatea Comisiei antrenea ză
demisia în bloc a tuturor membrilor săi.
În general, Parlamentul exercită atribuțiile de control prin examinarea regulată
a rapoartelor pe care i le înaintează comisia. Mai mult, parlamentarii adresează frecvent
întrebări scrise și orale membrilor Comis iei și Consiliului.
Parlamentul poate în egală măsură să creeze comisii de anchetă temporară
pentru verificarea unor sesizări de fraudă sau pentru suspiciunea de aplicare greșită a
normelor de drept comunitar.
În domeniul politicii externe, de securitate c omună și de cooperare
polițieanească și judiciară, Parlamentul are dreptul la o informare regulată și poate
adresa Consiliului întrebări sau recomandări. El este consultat cu privire la principalele
aspecte și decizii fundamentale în domeniul politicii ext erne și de securitate comună și
cu privire la toate măsurile care privesc aceste domenii, cu excepția pozițiilor comune în
materia cooperării politice și judiciare.
Parlamentul examinează petițiile care îi sunt adresate de către cetățenii Uniunii
cu privir e la subiectele de importanță pentru domeniile de activitate ale Comunității.
Parlamentul numește Mediatorul European, împuternicit să primească plângerile cu
privire la cazurile de proastă administrare în acțiunile instituțiilor și organelor
comunitare.
56 II.I.2 Consiliul Uniunii Europene
Obiective operaționale:
– înțelegerea noțiunilor de Consiliu european, Consiliul Uniunii Europene și
Consiliul Europei
– competențe de interpretare a locului și rolului Consiliului Uniunii Europene
în sistemul instituțional european
II.I.2.2 Noțiune și delimitări conceptuale
Datorită asemănării foarte mari între denumirile unor organisme și instituții
europene, există posibilitatea (și experiența nu foarte îndepărtată a arătat că nu ne
înșelăm) să se creeze confuzii între C onsiliul Europei, Consiliul European și Consiliul
Uniunii Europene. Fiecare dintre aceste denumiri desemnează o instituție particulară, iar
folosirea lor hazardată arată doar lipsă de atenție sau ignoranță.
Consiliul Europei și Uniunea Europeană sunt orga nizații diferite de state.
Astfel, Consiliul Europei reprezintă un organism internațional care grupează statele
europene în vederea apărării și promovării idealurilor și principiilor comune, pentru
favorizarea progresului economic și social. În prezent org anizatia cuprinde 45 de state,
printre care și Romănia. Orice stat european poate deveni membru al acestei organizații,
dacă respectă și întrunește cerințele statutului Sediul Consiliului Europei este la
Strasbourg.
Consiliul european și Consiliul Uniunii Europene sunt instituții ale Uniunii
Europene.
Consiliul european a fost înființat prin voința șefilor de stat și de guvern în anul
1974, când aceștia au hotărât să se întâlnească cu regularitate, împreună cu ministrul lor
de externe, cu președintele Comis iei europene și cu vicepreședintele acesteia. Consiliul
european este o instituție cu caracter politic, ap ărută pe cale neconvențională și nu
printr -un tratat, datorită interesului ca mai înainte de organizarea reuniunilor oficiale ale
șefilor de stat și d e guvern în cadrul Consiliului Uniunii Europene să exite o discuție
prealabilă și o punere de acord a principalilor factori de decizie de la nivelul fiecărui stat
în parte.
Consiliul Uniunii Europene a fost înființat prin tratatele institutive, având la
început denumiri diferite: Consiliul Special al miniștrilor (prin Tratatul CECA), și
Consiliu (prin Tratatele de la Roma, instituind CEE și EURATOM). După unificarea
57 executivelor (1965), denumirea consacrată este cea de Consiliu de miniștri sau Consiliul
Uniunii Europene.
II.I.2.1. Structura și principalele funcții ale Consiliului Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene este compus din reprezentanții guvernelor statelor
membre. Structura sa diferă funcție de domeniul concret vizat prin ordinea de zi, fi ecare
stat fiind reprezentat prin membrul de guvern care este responsabil cu domeniul în
discuție (afaceri externe, finanțe, probleme sociale, transport, agricultură etc.). atunci
când la consiliu participă miniștrii de externe ale statelor membre consiliu l poată
denumirea de Consiliu general. Dacă sunt prezenti miniștri de resort funcție de
problematica avută în vedere pe ordinea de zi, alții decât miniștrii de externe, consiliu se
numește Consiliu specializat pentru domeniul vizat. Dacă la o întâlnire par ticipă atât
miniștrii de externe cât și miniștrii de resort pentru un domeniu vizat, consiliu se
numește Consiliu conjunct; reunirea acestor consilii este astăzi mai puțin frecventă.
De la 1 mai 2004 Consiliul UE cuprinde 25 de membri iar sediul său este l a
Strasbourg.
Lucrările Consiliului sunt pregătite de un comitet format din reprezentanții
permanenți ai statelor membre (COREPER); acest comitet este la rândul lui asistat de
mai multe grupuri de lucru, formate din funcționari din administrația națională.
Președenția Consiliului este exercitată pe rând de fiecare stat membru pentru o
perioadă de 6 luni, după un calendar fixat de Consiliu. Președintele este asistat de un
secretariat general, care pregătește și asigură derularea în condiții bune a
lucrărilor .secretarul genral al Consiliului este în același timp înalt reprezentant ăentru
politica externă și de secutirtate comună. Ministrul al cărui stat asigură președinția este
desemnat să pregătească și să conducă lucrările întâlnirilor. Practica a arătat un rol
important pentru președintele în funcție, rolul său fiind în principal de a facilita
realizarea consensului cu privire la problematica abordată.
Tratatelel institutive reglementează 3 modalități de vot în cadrul consiliului:
majoritatea simplă, majorit atea calificată și unanimitatea.
De regulă, deliberările Consiliului presupun exprimarea votului favorabil
pentru majoritatea membrilor săi. Tratatul impune unanimitatea într -un număr redus de
situații. În cele mai multe situații Consiliul decide prin maj oritate calificată; pentru a fi
adoptată o propunere trebuie să primească un anumit număr de voturi, iar numărul de
voturi recunoscut fiecărui stat diferă funcție de populația sa. În uniune a cu 27 de
membri, numărul total de voturi posibi l să fie exprimate în consiliu este de 345, cu o
58 majoritate calificată de 225 de voturi (măcar 2/3 din populația Uniunii trebuie să voteze
în favoarea proiectului respectiv). Pentru celelalte state ponderea voturilor este
neschimbată, România ar e 14 voturi iar Bulgaria 10.
II.I.2.3 Atribuțiile Consiliului Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene a reprezentat veritabilul legislativ al comunităților,
însă actualmente puterea sa în acest domeniu este partajată cu Parlamentul European.
Într-o exprimare cât mai sintetică, co nsiliul are șase atribuții fundamentale:
– pe baza propunerilor înaintate de Comisie, Consiliul adoptă legislația
comunitară; în numeroase domenii, Consiliul partajează putere legislativă cu
Parlamentul European;
– asigură coodonarea politicilor economice gene rale ale statelor membre;
– încheie în numele Comunității Europene acorduri internaționale între
Comunitate și unul sau mai multe state sau organizații internaționale;
– stabilește bugetul Uniunii Europene, împreună cu Parlamentul European;
– definește politica externă și de securitate comună a Uniunii europene, pe
baza liniilor directoare trasate de Consiliul European;
– coordonează cooperarea între instanțele judiciare și forțele politice naționale
în materie penală.
II.I.3 Comisia Europeană
Obiective operațion ale:
– înțelegerea funcției de execuție, ca funcție a puterii publice la nivelul Uniunii
europene
– cunoașterea structurii organizatorice a Comisiei la nivelul Uniunii Europene
– competențe de interpretare a sarcinilor Comisiei în ansamblu dar și a
atribuțiilor fiecărui comisar în parte
II.I.3.1 Structura și funcțiile Comisiei Europene
Comisia este compusă din 2 7 de membri (câte unul pentru fiecare stat
membru), aleși pe criteriul competențelor lor generale, dacă oferă toate garanțiile de
independență. Membrii Comisiei sunt numiți de Consiliu după aprobarea lor de către
Parlamentul European, pentru o durată de cinci ani.
59 Conform prevederilor Tratatului asupra UE, membrii Comisiei trebuie să fie
cetățeni ai statelor membre, aleși funcție de competențele lor gener ale și trebuie să ofere
toate garanțiile de independență. În îndeplinirea atribuțiilor lor, ei nu solicită și nu
acceptă instrucțiuni din partea nici unui guvern sau alt organism. Mai mult, trebuie să se
abțină de la orice act incompatibil cu natura funcți ilor lor.fiecare stat membru se
angajează să respecte această natură și să nu încerce să influențezemembrii Comisie în
exercitarea sarcinilor care le revin.
Membrii Comisiei se bucură de privilegiile și imunitățile consacrate de
Protocolul privind privileg iile și imunitățile Comunităților europene. Extinderea Uniunii
cu 10 state în anul 2004 a lăsat o serie de comisari fără un portofoliu propriu. Cei 10 noi
comisari au fost repartizați vreme de 6 luni pe lângă comisari aflați deja în funcție.
Consiliul Uniu nii Europene poate decide, cu vot unanim, modificarea numărului
comisarilor.
Funcționarea Comisiei este dominată de principiul colegialității , fiecare dintre
miniștri fiind, în principiu, răspunzător pentru modul de pregătire a lucrărilor pentru
domeniul l or de activitate dar și de executarea deciziilor luate. Reuniunile nu sunt
publice, iar dezbaterile Comisiei sunt confidențiale.
Președintele Comisiei este desemnat de consiliul reunit la nivel de șefi de stat
sau de guvern; această numire trebuie aprobată de către Parlamentul European.
Competențele și atribuțiile președintelui au crescut în ultimii 10 ani și vor fi lărgite în
baza propunerilor realizate prin Tratatul dela Lisabona.
Comisia este structurată în direcții generale (26 la număr), fiecare dintre ele
fiind însărcinată cu gestionarea unui anumit domeniu de activitate. Fiecare comisar este
asistat de un cabinet, condos de un șef de cabinet și compus din 5 consilieri.
Președintele Comi siei este asistat la pregătirea lucrărilor Comisiei de un secretar
general, care asigură coordonarea între servicii, ia măsurile necesare pentru notificarea
și publicarea actelor, urmărește lucrările altor instituții etc.
Pe lângă cele 26 de direcții (sau directorate), în structura Comisiei mai întâlnim
anumite comitete create sau prevăzute de Tratatele constitutive:
– biroul statistic;
– biroul juridic;
– biroul de traduceri;
– servicii conexe și administrative etc.
60
II.I.3.2 Atribuțiile Comisiei Europene
Comisia europeană exercită patru atribuții pricipale:
1. deține monopolul a bsolut al inițiativei legislative; Comisia este
responsabilă pentru elaborarea propunerilor pentru noi acte legislative, care
sunt înaintate Parlamentului și Consiliului. Comisia participă și prin altr
activități pe care le realizează pe parcurusul procedu rii legislative.
2. comisia trasnpune în practică deciziile Consiliului și execută bugetul
Uniunii; Comisia gestiunea și aplicarea corectă a bugetului, transpunând în
același timp în practică politicile și programele adoptate de Parlament și
Consiliu
3. Comisia este ―gardianul‖ respectării tratatelor; ea veghează asupra modului
în care sunt respectate regulile de drept comunitar de către particulari, de
către statele membre și de către instituții în general. Exercitându -și
competențele, Comisia europeană poate im pune sancțiuni particularilor sau
întreprinderilor care încalcă dreptul comunitar. Ea poate demara
procedurile necesare prin care statele membre sunt invitate să remedieze o
anumită situație, într -un termen prestabilit. În fine, Comisia poate sesiza
Curtea de justiție cu soluționarea unui recurs fondat pe un caz de încălcare
a dreptului comunitar de către statele membre sau de către alte instituții.
4. Comisia reprezintă Comunitatea: Comisia conduce, în numele Comunității,
negocierile în vederea încheierii uno r acorduri internaționale cu state terțe
sau cu organizații internaționale, în legătură strânsă cu comitete special
desemnate de Consiliu și în limitele directivelor trasate de Consiliu.
Comisia are un important rol politic, fiind răspunzătoare din acest p unct de
vedere în fața Parlamentului European. Ca organism executiv, Comisia se ocupă de
implementarea bugetului comunitar și de administrarea clauzelor protectoare în tratate și
în legislația secundară. Comisia dispune de o procedură prin care poate să ac ționeze
împotriva unui stat membru care nu -și îndeplinește obligațiile care îi revin prin tratate.
Teste de autocontrol și întrebări de verificare :
1. Explicați modul de realizare a funcției legialtive la nivelul Uniunii
Europene.
61 2. Analizați comparativ Consi liul Uniunii europene – Consiliul
europe an – Consiliul Europei.
3. Prezentați structura organizatorică a Comisiei europene.
4. Comisia europeana este compusă din:
– reprezentanții fiecărui stat membru al Uniunii europene, la nivel de înalt
comisar de stat
– comisari i propuși de fiecare din statele membre și validați de către
Parlamentul european
– miniștrii fiecărui stat membru însărcinați pentru relația cu Uniunea
europeană.
5. Parlamentul european :
– reprezintă unica putere legislativă a Uniunii europene
– este un organism care se situează din punct de vedere ierarhic și
administrativ deasupra parlamentelor naționale ale fiecărui stat,
– are putere decizională asupra bugetului Uniunii europene
Lecția II.II Organe judecătorești și de control
Obiective:
– cunoașterea și înțel egerea modului de realizare a activității
judecătorești și de control la nivelul Uniunii europene.
– înțelegerea apariției și evoluției instanțelor de judecată la nivel
european
– competențe de interpretare a efectului soluțiilor pronunțate de
instanțele europ ene asupra dreptului național al statelor membre
II.1 Curtea de Justiție
Obiective operaționale:
– explicarea apariției și funcțiilor curții europene de justiție
– cunoașterea competențelor de judecată ale acestei instanțe cu
caracter supra -național
62
II.II.1 Structură
Curtea de justiție este compusă din 25 de judecători și 8 avocați generali,
desemnați de comun accord de guvernele statelor membre pentru un mandat de 6 ani, cu
posibilitatea reînnoirii lui. Curtea de justiție are sediul la Luxemburg, și este o instituție
care funcționează permanent, cu respectarea unor vacanțe judiciare.
Judecătorii sunt aleși dintre juriștii care oferă toate garanțiile de independență
și care îndeplinesc condițiile pentru a exercita, în țara lor, cele mai înalte funcții
jurisdicționale sau care prezintă o compentență de notorietate. Curtea deliberează
valabil în prezența unui număr impar de judecători. Dacă la o ședință participă un număr
par, cel mai tânăr dintre judecători trebuie să se abțină să participe la deliberări.
Avocații generali asistă Curtea, ajutând -o în îndeplinirea sarcinilor sale. Sunt
împuterniciți să prezinte public, cu toată independența și imparțialitatea, concluzii
motivate asupra cauzelor care impun intervenția lor. Misiunea lor nu trebuie confundată
cu cea a unui procuror și nici cu orice alt asemenea participant la procesele deduse
judecății.
Statutul judecătorilor și al avocaților generali le permite să își îndeplinească
rolul cu caracter de continuitate și în deplină independență.judecătorii aleg dintr e ei,
prin vot secret și pentru un mandat de 3 anicare poate fi reînnoit pe președintele
instanței. Tot prin vot secret judecătorii aleg grefierul instanței, pentru un mandat
reînnoibil de 6 ani.
Tribunalul de primă instanță a luat ființă pe baza prevederi lor cuprinse în Actul
Unic European din 1987 și și -a început activitatea din 1989. Tribunalul reunește măcar
un judecător din fiecare stat membru. Judecătorii sunt desemnați de comun acord pentru
un mandat de 6 ani de către guvernele statelor și sunt aleși dintre persoanele care oferă
toate garanțiile de independență și posedă capacitatea cerută de normele dreptului
național pentru a exercita cele mai înalte funcții juridicționale în stat.
Spre deosebire de Curtea de Justiție, tribunalul de primă instanță nu reunește
avocați generali, dar membrii tribunalului, cu excepția președintelui, pot fi solicitați să
îndeplinească rolul unui avocat general în anumite cazuri. Regula funcționării
tribunalului o reprezintă acțiunea în cadrul Camerelor compuse din 3 până la 5
judecători, cu totul excepțional având loc reuniuni în plen.
Tratatul de la Nisa prevede printre altele posibilitatea a constituire a unor
camere jurisdicționale pe lângă Tribunalul de primă instanță, care să constituie tribunale
speciale în anumite domenii de activitate.
63
II.II.2 Tribunalul de primă instanță
Obiective operaționale:
– explicarea nevoii de apariție a unui Tribunal de Primă instanță
– cunoaștere a atribuțiilor Tribunalului de Primă I nstanță
Curtea de justiție și Tribunalul de primă ins tanță au drept misiune asigurarea
respectului dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor constitutive ale Conumităților
europene, precum și prin actele elaborate de instituțiile comunitare.
Curtea și Tribunalul exercită competențe jurisdicționale î n cadrul mai multor
forme de recurs:
– recursul în abținere (îndreptat împotriva statelor membre în caz de
încălcare a obligațiilor care le revin în baza tratatelor pe care le -au
încheiat);
– recursul în anulare (împotriva actelor instituțiilor comunitare);
– recursul în carență (împotriva unei instituții comunitare care a omis
să aibă o anumită conduită);
– recursul în nedemnitate (care tinde să repare pagubele cauzate prin
acte sau prin abținerea ilegală a unei instituții comunitare);
– recursul în material răspund erii contractuale (în litigii care vizează
contractile de drept public sau privat încheiate de Comunitate);
– recursul în materie de funcții publice (litigii între Comunitate și
funcționarii sau agenții săi);
– cercetarea prejudiciară (la cererea jurisdicțiilo r statelor membre,
Curtea sau tribunalul de primă instanță decid cu privire la
interpretarea regulilor de drept comunitar sau asupra validității
actelor elaborate de instituții sau de Banca Centrală Europeană).
Rolul Curții de justiție este în principal ac ela de a veghea la aplicarea corectă a
preverilor tratatelor constitutive și a normelor de drept comunitar în general.
Jurisprudența Curții este punctual de reper pentru soluționarea a numeroase situații
conflictuale care pot să apară în legătură cu interp retarea și aplicarea normelor din
tratate dar și din dreptul derivat.
Curtea soluționează recursurile și cererile introduse de instituțiile comunitare
sau de statelel membre împotriva actelor instituțiilor sau comportamentelor greșite ale
64 statelor membre. Curtea este competentă pentru a soluționa cererile prejudiciare, dar nu
și pe cele cu privire la domenii specifice atribuite în competență Tribunalului.
Tribunalul soluționează recursurile introduse de către persoane fizice și juridice
împotriva deciziilo r instituțiilor comunitare. Hotărârile Tribunalului de primă instanță
pot face obiectul unei căi de atac în fața Curții de justiție, numai cu privire la chestiunile
de drept incidente.
II.II.3 Tribunalul funcției publice
Obiective operaționale:
– cunoașter ea concepțului de tribunal pentru funcșia publică
– competențe de interpretare a atribuțiilor acestei instanțe judecătorești
noi
Extinderea activităților și competențelor Uniunii europene a impus lărgirea
continuă a sferei de angajați care desfășoară activ itate în subordinea dar și în folosul
instituțiilor Uniunii europene. Acest corp de salariați în continuă extindere a necesitat
chiar de la apariția comunit ăților eur opene un set de reguli de drept care să contureze un
cadru normativ unitar și cât mai adapt at nevoilor lor, cadru care să stabilească un regim
de lucru concret prin prevederi normative particulare privind recrutarea, salarizarea,
drepturile și obligațiile, regimul disciplinar al funcției publice etc.
Cele trei comunități inițial înființate ( Comu nitatea Economică Europeană ,
Comunitatea Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea pentru Energie Atomo -Electrică ) au
avut fiecare corpul propriu de funcționari, cu reglementări normative speciale. Până la
intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune, au exista t trei categorii de norme de drept al
funcției publice europene, reglementări distincte mai ales din punct de vedere al
ierarhizării gradelor, nivelului de remunerație, regimul pensiilor etc.
Art. 24 din Tratatul de fuziune a executivelor comunitare (1967) a impus
stabilirea unui regulament unic și comun pentru personalul instituțiilor comunitare.
Unificarea s -a realizat prin Regulamentul C.E.E., C.E.C.A. și C.E.E.A. nr. 259 din 29
februarie 1968, modificat de mai multe ori. Cea mai recentă și mai important ă
modificare s -a realizat prin Regulamentul CE și EURATOM nr. 723 din 22 martie
2004. Acest regulament, modificat și reunit cu alte texte interne ale instituțiilor
65 europene este cunoscut sub denumirea de STATUT, cu subtitlul ―Regulamente și
reglementări ap licabile funcționarilor și altor agenți ai Comunitătilor Europene.‖1
În acest context, s -a pus problema creării unor instanțe judecătorești
specializate care să soluționeze cât mai corect eventualele neînțelegeri apărute între
funcționarii europen i și in stituțiile pentru care aceștia lucrează, sens în care a fost
înființat Tribunalul funcției publice.
II.II.4 Curtea Europeană de Conturi
Obiective operaționale:
– cunoașterea noțiunii de Curte europeană de conturi și modul de
integrare a acestei instituții î n structurile instituționale ale Uniunii
europene
– competenețe de interpretare a atribuțiilor curții europene de conturi
față de curțile de conturi la nivelul fiecăruia dintre statele membre
II.II.4.1 Structură
Crearea unei Curți Europene de Conturi se în scrie pe linia aplicării și
consolidării finanțării Comunităților prin resurse proprii și în contextul atribuirii
Parlamentului European a sarcinilor de a descărca Comisia pentru execuția bugetară.
Înființarea Curții de Conturi a fost prevăzută prin Tratat ul din 1975 cu privire
la reformarea procedurii bugetare. În ciuda numelui folosit, Curtea de Conturi nu este o
jurisdicție ci o insituție de control financiar extern.
Curtea Europeană de Conturi este compusă dintr -un reprezentant pentru fiecare
stat membr u, ales dintre personalitățile care aparțin sau au aparținut țării respective,
desfășurând activitate în instituțiile de control extern sau care au merite deosebite pentru
această funcție și oferă cele mai puternice garanții de independență.
Membrii Curții Europene de Conturi sunt numiți de Consiliu, cu majoritate
calificată, după consultarea Parlamentului European, pentru o perioadă de 6 ani. Funcția
de membru al Curții Europene de Conturi este incompatibilă cu orice altă activitate
profesională, remunerat ă sau nu.
1 Constanța Călinoiu, Verginia Ved inaș – ―Teoria funcției publice comunitare‖, Editura Lumina Lex,
București 1999, p. 12
66 Curtea de Conturi funcționează ca un organ colegial, fiecărui membru fiindu -i
repartizat un domeniu specific de activitate. Curtea adoptă avize sau rapoarte anuale, cu
majoritatea membrilor care o compun.
II.4.2 Atribuții
Curtea Europeană de Co nturi are drept misiune să verifice toate conturile de
venituri și de cheltuieli ale Comunității și ale tuturor organelor comunitare, în vederea
garantării conformității dintre cheltuielile Uniunii și regulile și regulamentele bugetare,
precum și respectfu l principiilor de drept administrativ și contabil. Curtea este
însărcinată să vegheze la calitatea gestiunii financiare.
Sunt supuse controlului Curții de Conturi instituțiile comunitare și statele
membre, toate persoanele care gestionează venituri și chel tuieli în numele Comunității
precum și toate persoanele fizice și juridice care au beneficiat de plăți cu titlu de
cheltuieli din bugetul comunitar. Controlul în statele membre se efectuază în colaborare
cu instituțiile și serviciile naționale competente, care sunt obligate să transmită Curții
toate documentele și informațiile pe care aceasta le solicită.
Curtea de Conturi prezintă în fiecare an Consiliului și Parlamentului European
o declarație de asigurare cu privire la fiabilitatea conturilor, precum și cu privire
legalitatea și la regularitatea operațiunilor adiacente. Un raport anual care să reliefeze
observațiile curții asupra gestiunii financiare comunitare este transmis tuturor
instituțiilor comunitare și se publică în Juranlul Oficial. Raportul subl iniază punctele
care ar fi posibil sau de dorit să fie ameliorate. Răspunsurile instituțiilor la observațiile
Curții se publică de asemenea în jurnalul Oficial.
Curtea de Conturi dispune și de competențe consultative. Celelalte instituții ale
Uniunii pot, și în unele cazuri chiar trebuie, să solicite avizul Curții de Conturi.
În fine, Curtea poate prezenta comentarii asupra punctelor cuprinse în
rapoartele speciale, în mod egal publicate în Jurnalul Oficial.
Concluzionând, atribuțiile Curții de Conturi sunt foarte largi, exprimând în
principal:
– examinarea aspectelor de legalitate și regularitate a veniturilor și
cheltuielilor Comunității;
– controlul pe domenii asupra instituțiilor și statelor membre;
– funcția de asistență a autorităț ilor bugetare;
– responsabili tatea exercitării controlului permanent al conturilor.
67
Teste de autocontrol și întrebări de verificare
1. Explicați apariția și evoluția instanțelor de judecată la nivelul
Uniunii europene.
2. Precizați structura organizatorică a curții europene de justiție.
3. Argumentația apariția tribunalului funcției publice.
4. Tribunalul de primă instanță reprezintă:
– instanța unde se judecă orice proces european în primă instanță
– prima instanță europeană înființată pentru a soluționa neînțelegerile
între state membre ale Uniun ii europene
– o instanță la nivelul Uniunii europene în care judecata se realizează,
de regulă, în cadrul Camerelor compuse din 3 până la 5 judecători,
cu totul excepțional având loc reuniuni în plen.
5. Curtea europeană de justiție este:
– o instanță de judecată internațională la care poate fi chemat în
judecată orice stat de către cetățenii propii
– echivalentul curții constituționalre în plan intern, dar la nivelul
Uniunii europene
– un grup de judecători desemnați de comun accord de guvernele
statelor membre ale U niunii europene, pentru un mandat de 6 ani
Lecția III Organe consultative și monetare
Obiective:
– cunoașterea rolului și funcțiilor organelor consultative și monetare la
nivelul Uniunii europenen
– înțelegerea diferențelor dintre atribuțiile acestor organe în plan
intern și rolul lor la nivel european
– competențe de interpretare a efectelor actelor întocmite de aceste
instituții în contextul dreptului european
68 II.III.1 Comitetul economic și social și Comitetul Regiunilor
Obiective operaționale:
– înțelege rea rolului acestor organisme consultative
– cunoașterea structurii organizatorice și a modului de derulare a
activităților acest or organism e
Comitetul economic și social european este format din reprezentanți ai
diferitelor organizații cu caracter economic și social din statelel membre, în special din
producători, agricultori, transportatori, muncitori, artizani și mici meșteșugari, liber
profesioniști, consumatori etc.
Membrii Comitetului economic și social sunt desemnați de către consiliu, care
decide cu votul majorității calificate asupra propunerilor înaintate de statele membre,
pentru un mandat de 4 ani. Ei sunt împărțiți în 3 grupuri care reprezintă patronatele,
salariații și diverse grupuri de interes economicși social.
Comitetul Regiunilor este forma t din reprezentanți ai colectivităților regionale
și locale. Mambrii Comitetului precum și un număr egal de supleanți sunt numiți de
Consiliu, care decide cu majoritate calificată asupra propunerilor statelor membre
respective, pentru un mandat de 4 ani.
Comitetul economic și social european are putere consultativă. El face
cunoscut avizul membrilor săi și apără interesele acestora în discuțiile politice cu
membrii Comisiei, Consiliului și Parlamentului European.
Comitetul economic și social face parte inte grantă din sistemul decisional
European: el trebuie să fie consulatat în prealabil pentru toate deciziile în materie de
politică economică și socială. În mod egal, el poate să -și dea avizul din prop rie inițiativă
asupra problemelor pe care le apreciază de importanță majoră, sau la cererea instituțiilor
interesate.
Și Comitetul R egoiunilor este tot un o rgan consultativ. Rolul său constă în a
face cunoscut punctul de vedere local sau regional asupra legislației comunitare. El
emite în acest scop avize asupra propunerilor Comisiei.
Comisia și Consiliul trebuie să consulte Comitetul regiunilor dacă interese
regionale sunt în joc, dar îl de asemenea consulta ori de câte ori consideră util punctual
de vedere local sau regional. Comitetul regiunilor poate emite av ize și din proprie
inițiativă și să le înainteze Comisiei, Consiliului și Parlamentului.
69
II.III.2 Banca Centrală Europeană
Obiective operaționale:
– cunoașterea și înțelegerea conceptului de monedă unciă europeană
– competențe de interpretare a funcțiilor B ăncii centrale europene
III.2.1 Structură și organizare
Banca centrală Europeană este compusă din două organe:
– Consiliul guvernatorilor, format din membrii directori ai Băncii
Centrale Europene și guvernatorii băncilor centrale naționale din
zona euro;
– Comitetul director, format din președinte, vice -președinte și din
patru membri numiți de comuna cord de către statele membre, pe
baza recomandării Consiliului și după consultarea Parlamentului
European. Mandatul lor durează 8 ani și nu este posibil să fie
reînnoit.
Cele două organe iau decizii cu majoritate simplă, fiecare membru dispunând
de un vot iar, în caz de paritate, prevalrează votul președintelui.
II.III.2.2 Atribuții
Banca C entral ă Europeană, cu sediul la Franckfurt este o instituție
independentă și autonomă care are drept principal rol emiterea și administrarea monedei
europene. Noua monedă a fost introdusă ca monedă de cont de la 1 ianuarie 1999 și din
2002 bancnotele celor 12 state membre care au acceptat și au îndeplinit condițiile
(criteriile de convergență) să participe la zona euro au fost înlocuite cu Euro.
Banca Centrală Europeană este inima Uniunii economice și monetare (UEM).
Ea este răspunzătoare de stabilitatea euro, fiind împuternicită să stabilească volumul
emisiunii monetare și, împr eună cu celelelte bănci centrale naționale, să definească și să
transpună în practică politica monetară a uniunii. Pentru atingerea acestor scopuri, o
serie întreagă de alte prerogative îi sunt atribuite:
– controlează fluxurile de lichidități prin vânzare -cumpărarede titluri
sau prin operațiunile de creditare încheiate de bănci sau de alți
operatori pe piața monetară; fixează reservele minime obligatorii pe
70 care organismele de credit trebuie să le posede la băncile centrale
naționale sau la BCE;
– exercită o s upraveghere prudențailă asupra organismelor de credit.
BCE are și funcții consultative și legislative:
– este consultată, de exemplu pentru domenii din sfera sa de
competență, de către instituțiile europene sau de către autoritățile din
statele membre . poat e să prezinte avize instituțiilor comunitare
asupra chestiunilor care privesc domeniile sale de competență
– BCE exercită i nițiativa legis lativă în domeniul politicii monetare și
pentru îndeplinirea obiectivelor sale;
Pentru a permite BCE să -și îndeplinească misiunile, multe dispoziții din
dreptul comunitar urmăresc să -i garanteze independența. BCE nu poate solicita și nici
accepta instrucțiuni sau sugestii din partea instituțiilor comunitare, din partea statelor
membre sau a altor organsime.
Teste de autoco ntrol și întrebări de verificare
1. Comparați activitatea Comitetului economic și social cu activitatea
Comitetului Regiunilor.
2. Explicați rolul Băncii Centrale Europene
3. Analizați structura organizatorică a Băncii Centrale Europene
4. Moneda euro reprezintă:
– moneda unică a Uniunii Monetare Europene
– moneda unică a statelor membre ale Uniunii europene
– monedă de schimb pentru statele europene în relație cu celelalte
state ale lumii
5. Banca Centrală Europeană are:
– putere de a decide care stat poate utiliza moneda euro ca monedă
națională
– inițiativa legislativă în domeniul politicii monetare
– posibilitatea de a retrage unui stat dreptul de a folosi moneda euro
71 Figura 1
Privire de ansamblu asupra principalelor entități ce formează cadrul instituțional
comunitar
Sursa: Roxana Mariana Popescu, Mihaela Augustina Dumitrașcu, Augustin Fuerea
(coordonator) – ―Drept comunitar european – caiet de seminar‖, Editura PROUNIVERSALIS,
București, 2005, p. 33 CONSILIUL EUROPEAN
– entitate politică
– șefi de stat și/sau de guvern
– președintele Comisiei
Europene
CONSILIUL UE (de miniștri)
– instituție legislativă –
– miniștrii afacerilor
externe/de resort PARLAMENTUL EUROPEAN
– instituție co -legislativă
COMISIA EUROPEANĂ
– instituție executivă
CURTEA DE JUSTIȚIE A COMUNITĂȚILOR EUROPENE
TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ
– instituții jurisdicționale
Banca Centrală
Europ eană
– instituție financiară Curtea de Conturi
– instituție de control
financiar Banca Europeană de
Investiții
– organism financiar
Comitetul
Regiunilor
– organ consultativ Consiliul
Economic și
Social
– organ
consultativ Consiliul
Economic și
Social
Comitetul Regiunilor
72 Concluziile generale ale mo dului:
Activitatea în comun a celor 27 de state membre ale Uniunii europene impune
concursul a unui număr mare de instituții care să supravegheze și efectiv să deruleze
activități curente în domeniul de competență a uniunii. Baza legislativă care
reglemen tează activitatea acestor instituții s -a îmbogățit continuu, pentru a răspunde
nevoilor în creștere de coordonare și funcționare sincronizată a acestor instituții.
Totuși, cadrul actual al Uniunii și politica de extindere impun adoptarea unor
reguli legis lative noi, reformatoare, măcar pentru unele dintre instituțiile uniunii.
Teme de control :
1. Prezentați evoluția funcțiilor Parlamentului european și apreciați
evoluția acestei instituții europene în viitor.
2. Sintetizați principalele asemănări și deosebiri î ntre realizarea
puterii legialtive la nivelul vieții unui stat (pe modelul
României) și la nivelul Uniunii europenen
3. Sintetizați atribuțiile Comieiei europene în contextul actual.
4. Realizația un referat individual cu privire la instituțiile cu rol
consultat iv la nivelul Uniunii europene.
5. Argumentați coorența funcționării Uniunii europene, raportat la
multitudinea de instituții care lucrează în același timp.
73 Modulu l III Ordinea juridică europeană
Obiective generale:
– cunoașterea conceptului de ordine juri dică europeană
– înțelegerea modului de realizare a dreptului european, prin comparație cu apariția
dreptului național
– competențe de interpretare a princi piilor dreptului european
Modulul realizează o prezentare a principiilor care guvernează relația drept național –
norme de drept adoptate la nivelul Uniunii europene. De asemenea, sunt explicate
proceduril e specifice în urma cărora apar normele de drept european .
Termeni cheie: aplicare imediată, efect direct, codecizie, cooperare .
Ritmul de lucru : timpul alocat parcurgerii modului este de 7 zile, cu 2 -3 ore de lucru
zilnic
Rezumat : modulul prezintă princip iile care guvernează relația drept european – dreptul
statelor membre ale Uniunii europene, explicând concepte ca aplicarea imediată a
dreptului europea n, efectul direct și prioritatea legislației europene față de legislația
statelor membre. Sunt detaliate procedurile prin care sunt adoptate actele normative de
drept european, respectiv procedura codeciziei, procedura consultării, procedura
cooperaării și procedura avizului conform.
Lecția III.I Principiile care guvernează relația drept
european -dreptul statelor membre
Obiective:
– cunoașterea relațieie dintre dreptul european și dreptul statelor membre
– competențe de explicare a modului de aplicare a drep tului european în interiorul
statelor membre
74 III.I.1 Principiul a plicării imediate a dreptului european
Obiective operaționale:
– înțelegerea noțiunii de aplicare imediată a dreptului european
– interpretarea fo rței juridicea norm elor de drept european
Analiza aplicabilității imediate implică studiul raportului dintre două sisteme de
drept. Relației existente între dreptul internațional public și dreptul intern, conform
concepțiilor doctrinare în materie, presupune îmbrățișarea fie a teoriei dualiste, fie a
teoriei moniste în domeniu.
Astfel, teoria dualistă, având ca adepți pe italieni (D. Anzilotti) și germani (H.
Triepel), propune următoarea concepție: ordinea juridică internațională și cea
tradițională sunt independente, separate, care coexistă paralel . Așadar, un tratat
internațional are efect și în ordinea juridică internă, numai dacă este ratificat; are loc o
„naționalizare‖ a tratatului, el fiind aplicat în calitate de drept intern. Nu există, conform
acestei teorii, un raport de subordonare între c ele două sisteme.
Teoriile moniste, pe de altă parte, consideră că norma de drept intern se află în
aceeași sferă cu cea internațională, existând un raport de supra/subordonare, în funcție
de varianta adoptată. O primă variantă este aceea în care se promo vează aplicarea
imediată a dreptului internațional public în dreptul intern. Adeptul cel mai cunoscut al
acestei concepții este Hans Kelsen, reprezentant asl școlii de la Viena. Se afirmă, în
cadrul acestei doctrine, că norma internațională este imediat ap licată, în calitate de
normă internațională, fără a fi necesară „naționalizarea‖ ei.
Cealaltă variantă a teoriei moniste consacră prioritate dreptului intern asupra
dreptului internațional. Adepții acesteia pornesc de la concepțiile fil ozofice ale lui Heg el
(Școala de la Bonn, sec. XX). Datorită independenței și suveranității depline a statelor,
raporturile dintre ele sunt ese nțialmente raporturi de forță; astfel, dreptul internațional
public reprezintă numai o proiectare a unor norme din dreptul intern.
În ceea ce privește raportul dintre dreptul european și dreptul intern al statelor
membre, trebuie spus faptul că tratatele institutive consacră monismul și impun
respectarea sa de către statele membre.1 Aceasta deoarece sistemul comunitar nu poate
funcțio na decât în cadrul teoriei monismului, singurul principiu compatibil cu ideea
unui sistem de integrare.
1 Augustin Fuerea – „Drept comunitar european. Partea generală‖, Editura Allbeck, București, 2004, p.
154 și urm.
75 Noțiunea de integrare la nivel european presupune în mdo obligatoriu
realizarea unui transfer de compentență de la organele statului membru către insti tuțiile
și organismele constituite la nivel european. În relația U.E. – state membre, dreptul
comunitar, originar sau derivat, este imediat aplicabil în ordinea juridică internă, făcând
parte din aceasta. Norma internațională va fi imediat aplicabilă, fără a mai fi admisă ori
transformată în ordinea internă a statelor părți.
Alături de faptul că nu e necesară o formulă specială de introducere în dreptul
intern, judecătorii naționali sunt obligați să aplice dreptul european ; de asemenea,
dreptul european este aplicat în calitatea sa de drept european și nu de drept intern.
III.I.2 Principiul efectului direct al dreptului european
Obiective operaționale:
– cunoașterea noțiunii de efect direct a dreptului european
– interpretarea forțe i juridice a norm elor de drept european
Aplicabilitatea directă este un principiu formulat de C.J.C.E., principiu conform
căruia dispozițiile tratatelor sau ale actelor instituțiilor comunitare care îndeplinesc
anumite criterii pot fi invocate de justițiabili în fața propriilo r jurisdicții naționale și sunt
susceptibile de a crea drepturi și obligații în favoarea, respecti în sarcina particularilor.1
Expresia „direct aplicabil‖ apare în articolul 249 T.C.E.E. cu referire la unul
dintre izvoarele dreptului comunitar derivat – regulamentul. În acest context,
aplicabilitatea directă semnifică faptul că, în primul rând, regulamentele comunitare
sunt integrate ca atare în ordinea juridică internă și că orice măsură națională de
transformare sau de introducere în ordinea juridică int ernă este interzisă. Un alt articol
din care rezultă acest principiu este articolul 81 din T.C.E., prevederi cu privire la
concurență, destinate a se aplica întreprinderilor. Generalizarea acestui principiu s -a
realizat printr -o hotărâre dată de C.J.C.E. î ncă din anul 1963.
Este un principiul argumentat prin aceea că nu poate fi neglijată contribuția
particularilor în ceea ce privește funcționarea U.E. prin intermediul Parlamentului
european și Comitetul economic și social. Uniunea Europeană constituie o n ouă ordine
juridică, ai cărei subiecții sunt nu numai statele, ci și resorsanții acestora. Curtea de
1 Augustin Fuerea – „Drept comunitar european. Partea g enerală‖, Editura Allbeck, București, 2004, p.
156 și urm.
76 justiție subliniază faptul că dreptul comunitar impune obligații acestora din urmă, fiind
destinat, de asemenea, să creeze și drepturi în favoarea particul arilor. Aceste drepturi
apar nu numai dintr -o atribuire expresă a lor, ci și pe baza obligațiilor impuse în mod
clar atât particularilor, cât și statelor membre și instituțiilor Comunității.
Aplicabilitatea directă și principiul priorității reprezintă ce i doi piloni ai ordinii
juridice comunitare. Criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o dispoziție comunitară
pentru a i se recunoaște efectul direct sunt: claritatea, precizia și neafectarea de condiții.
Dacă aceste criterii sunt îndeplinite, autori tățile nu au nici o putere de apreciere
discreționară în ceea ce privește punerea în aplicare a dispoziției, iar aceasta, în
consecință, este susceptibilă de a fi aplicată de judecător.
Jurisprudența C.J.C.E. face distincție între aplicabilitatea directă verticală și cea
orizontală. Aplicabilitatea directă verticală desemnează, în principal, posibilitatea
invocării dispozițiilor unei directive în raport cu un stat sau cu o autoritate a acestuia.
Pentru Curte, „atunci când justițiabilii sunt în măsură să s e prevaleze de o directivă
împotriva statului, pot să facă acest lucru indiferent de calitatea în care acționează acesta
din urmă: angajator sau autoritate publică‖. C.J.C.E. a precizat că o dispoziție având un
efect direct vertical poate fi invocată de ju stițiabil atât împotriva unei autorități statale,
cât și împotriva organismelor și entităților care sunt supuse autorității sau controlului
statului sau care dispun de puteri exorbitante în raport cu cele aplicabile în relațiile
dintre particulari.
Aplica bilitate directă orizontală permite unui justițiabil privat să invoce o
dispoziție comunitară împotriva unei alte persoane particulare.
III.I.3 Principiul priorității aplicării dreptului european
Obiective operaționale:
– cunoașterea noțiunii de priorita te a aplicării dreptului european
– interpretarea forței juridice a normelor de drept european
Afirmarea principiului priorității aplicării dreptului european nu se regăsește
expres în prevederi ale dreptului primar la nivel european, însă practica și hotă rârile
Curții de Justiție au rezolvat conflictul dintre prevederi ale t ratator și o leg i naționale
ulterio r adoptate.
77 Pentru a demonstra prioritatea, C.J.C.E. a pornit de la o serie de argumente.
Este vorba în primul rând despre natura specifică a Uniunii Europene, durata sa
nelimitată, dotarea cu atribuții proprii, cu personalitate și capacitate juridică, cu o
capacitate de reprezentare internațională și, în special, cu puteri reale rezultate din
limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor statel or membre către Uniune.
Statele membre și-au limitat, chiar dacă în câteva domenii, drepturile lor suverane și au
înființat, astfel, un sistem de drept aplicabil resortanților și statelor înseși.
Din transferul de atribuții rezultă faptul că statele membr e nu mai elaborează
legislație în domeniile supuse transferului, pentru că nu mai dețin competența necesară.
Legislația primară europeană creează o ordine juridică specifică ce se integrează în
ordinea juridică națională. Din această integrare decurge impo sibilitatea prevalării unei
măsuri naționale ulterioare contrare dreptului european . Orice altă soluție ar fi privat
dreptul european de aplicarea sa uniformă, deoarece aceasta ar fi variat în funcție de
legislația națională ulterioară din fiecare stat mem bru. O aplicare diferenția tă de către
fiecare stat membru ar condu ce la discriminări fundamentate pe motive de
naționalitate/cetățenie, discriminări care sunt interzise de prevederi exprese ale
legialțaiei europene .
Specificitatea dreptului europen devin e evidentă tocmai datorită consecințelor pe
care le presupune principiul priorității. Statele membre au obligația, conform
principiului cooperării loiale consacrat de articolul 101 din T.C.E., să abroge norma
națională incompatibilă cu dreptul comunitar și , până la acel moment, să lase
inaplicabilă dispoziția respectivă.2 Această obligație se impune tuturor autorităților
naționale, inclusiv celor locale sau regionale și, în special, judecător ilor național i.
Teste de autocontrol și întrebări de verificare
1. Explicați principiile care guvernează relația drept european – dreptul statelor
membre ale Uniunii europene
2. Relația drept național – drept european este guvernată de u rmătoarele principii:
– principiul efectului direct
– principiul efectului invers
– principiul efectului reciproc.
1 Vechea numerotare: art. 5.
2 Augustin Fuerea – „Drept comunitar european. Partea generală‖, Editura Allbeck, București, 2004, p.
163 și urm.
78 Lecția III.II
Procedura legislativă în cadrul Uniunii Europene
Obiective:
– cunoașterea și înțelegerea diferențelor care există între adoptarea unui act normativ
în plan intern și adoptarea actelor normative europene
– competențe de inte rpretare a efectelor actelor normative europene.
În mod diferit față de sistemele naționale, în care voința națiunii se exprimă
prin intermediul Parlamentului, Uniunea Europeană acordă un rol legislativ important
reprezentanților statelor membre din cadru l Consiliului.
Pe firul evoluției instituționale a Uniunii Europene, Parlamentul European și -a
dezvoltat mult competențele. Consiliul împarte competențele de ordin legislativ cu
Parlamentul European pentru adoptarea actelor juridice cu forță obligatorie
(regulamente și directive). Procedura legislativă include procedura consultării,
procedura cooperării, procedura codeciziei și procedura avizului conform.
III.II.1 Procedura avizului conform
Obiective operaționale:
– cunoașterea procedurii avizului conform
– interpretarea situațiilor în care se utilizează această procedură specifică
de adoptare a normelor de drept european
Procedura avizului conform a fost introdusă prin Actul Unic European și
conferă Parlamentului European posibilitatea de a exprima acordul sau dezacorul său cu
privire la adoptarea anumitor soluții, dacă Parlamentul, cu majoritatea absolută a
membrilor săi nu își prezintă acordul.
Așadar, procedura avizului conform nu permite Parlamentului să acționeze în
mod direct, adică el nu poate propu ne amendamente. Rolul său este doar de a aproba
sau de a respinge actul propus.
79 Procedura avizului conform, care conferă un adevărat drept de veto
Parlamentului, a fost prevăzută inițial doar pentru concluziile cu privire la acordurile de
asociere și pentr u examinarea cererilor de aderare la Comunitatea Europeană.
Pentru înțelegerea corectă a mecanismului procedurii avizului conform
considerăm utilă analiza următoarei scheme grafice:
Figura II Procedura avizului conform
Domeni ile în care procedura avizului conform este în vigoare în present sunt
următoarele;
– cooperarea extinsă (art. 11 paragraful 2);
– sarcinile specifice ale BCE (art. 105, paragraful 6);
– modificarea Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale
(art. 107, paragraful 5); Comisia europeană înaintează o
propunere legislativă Parlamentului și
Consiliului Uniunii Europene
Avizarea propunerii
de către
Parlamentul euro pean
Adoptarea actului normativ de către
Consiliu, numai dacă avizul dat de
Parlamentul eu ropean este favorabil
proiectului Respingerea proiectului care a primit
aviz negativ din partea Parlamentului,
fără posibilitatea ca Parlamentul să
avizeze o variantă amendată a
propunerii inițiale
80 – Fondurile structurale și Fondurile de coeziune (art. 161);
– Procedura electorală uniformă (art. 190, paragraful 4);
– Anumite acorduri internaționale (art. 300, paragraful 3);
– Încălcarea drepturilor omului (art. 7 din Tratatul asupra Uniunii
Europene);
– Aderarea noilor state la Uniune (art. 49 din Tratatul asupra uniunii
Europene).
III.II.2 Procedura codeciziei
Obiective operaționale:
– cunoașterea procedurii codeciziei
– interpretarea situațiilor în care se utilizează această procedură specific ă
de adoptare a normelor de drept european
Procedura codeciziei, instituită prin art. 251 din Tratatul asupra Uniunii
Europene, a reprezantat o inovație, un pas important pentru acordarea de puteri extinse
Parlamentului. Astfel, prin această procedură Par lamentul dispune de drept de veto dar
nu este un adevărat legislativ deoarece îi lipsește posibilitatea de a -și manifesta inițaitiva
legislativă, care aparține, în întregime, Comisiei. În acest mod, un act normativ nu poate
fi adoptat decât pe baza acordul ui Parlamentului european sau a lipsei de opoziție a
acestuia la adoptarea actului de către Consiliu.actul apare ca fiind un produs comun al
Consiliului și Parlamentului, fiind semnat de către președinții ambelor instituții.
Procedura codeciziei a fost con cepută ca o prelungire a procedurii de
cooperare. Dar dacă în cadrul celei din urmă Consiliul poate, în unanimitate, să înlăture
avizul Parlamentului, în cadrul procedurii de codecizie nu există această posibilitate. În
situația unui dezacord, un grup de c onciliere format din reprezentanții Consiliului și ai
Parlamaneutlui trebuie să să pună de acord asupra unui text acceptat de ambele instituții.
Procedura de codeciziei pune de acum înainte cele două instituții pe poziții egale în ceea
ce privește rolul lo r legislativ. În cadrul acestei proceduri, Consiliul nu poate adopta o
poziție comună în caz de eșec a procedurii de conciliere cu Parlamentul. În lipsa
acordului, procesul legislativ riscă să nu se mai realizeze.
Codecizia a devenit de departe cea mai imp ortantă practică legislativă. Ea se
aplică în următoarele domenii:
81 – non-discriminarea pe motive de naționalitate (articolul 12);
– non-discrinimarea pe motive de sex, origina etnică, religie sau
convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală (articolul 13 ,
paragraful 2);
– libertatea de circulație și de sejur (articolul 18, paragraful 2);
– libera circulație a forței de muncă (articolul 40);
– securitatea socială a muncitorilor emigranți (articolul 42);
– dreptul de stabilire (articolul 44, paragraful 1; articolul 46,
paragraful 2; articolul 47, paragraful 1 și 2);
– politica de vize, azil, imigrare și alte politici legate de libera
circulație a persoanelor (articolul 67, paragrafele 4 și 5);
– trasporturile (articolul 71, paragraful 1; articolul 80);
– piața internă (ar ticolul 95);
– șomjul (articolul 129);
– cooperarea vamală (articolul 135);
– politica socială (articolul 137, paragraful 2);
– egalitatea de șanse și de tratament (articolul 141, paragraful 3);
– deciziile cu privire la Fondul social european (articolul 148);
– educa ție (articolul 149, paragraful 4);
– cultură (fără recomandăro, articolul 151, paragraful 4);
– sănătate publică (articolul 152, paragraful 4);
– protecția consumatorilor (articolul 153, paragraful 4);
– rețelele europene (articolul 156);
– industrie (articolul 157, paragraful 3);
– unitatea economică și socială (articolul 159);
– Fondurile europene de dezvoltare regională (articolul 162);
– Cercetarea și dezvoltarea tehnologică (articolul 166, paragraful 1;
articolul 172);
– Formarea profesională (articolul 150, paragraful 4);
– Mediu (articolul 175, paragrafele 1 și 3);
– Cooperarea în vederea dezvoltării (articolul 179, paragraful 1);
– Partidele politice la nivel european (articolul 191);
– Accesul la documentele instituțiilor (articolul 255, paragraful 2);
– Frauda (articolul 280) ;
– Statistica (articolul 285);
82 – Crearea unor organe de control în domeniul protecției informațiilor
(articolul 286);
Procedura codeciziei se desfățoară în trei etape:
1. prima lectură a actului normativ de către Parlament
Propunerea Comisiei este prezentată Consiliului țși Parlamentului European și,
în anumite cazuri, Comitetului Economic și Social și Comitetului Regiunilor.
Parlamentul European deliberează asupra acestei propuneri într -o primă lectură și
transmite avizul său Consiliului. În acest stadiu, cel e două comitete au, de asemenea,
posibilitatea de a emite un aviz.
Atunci când Parlamentul European nu adduce nici o modificare propunerii
Comisiei sau dacă Consiliul acceptă toate amendamentele propuse de către Parlament,
Consiliul poate hotărâ asupra act ului încă din acest stadiu al procedurii.
În caz contrar, se pregătește cea de -a doua lectură a actului normative de către
parlamentul European.
2. a doua lectură a actului normativ de către Parlament
Pe baza propunerii Comisiei, a avizului Parlamentului șia a avizelor celor două
două Comitete și din proprie convingere, Consiliul hotărăște o poziție comunîă cu
majoritate calificată. Poziția comună face, apoi, obiectul celei de -a doua lecturi a
Parlamentului European. Acesta dispune de trei posibilități de acțiune, într -un termen de
3 luni:
– dacă Parlamentul aprobă poziția comună a Consiliului sau dacă nu
se pronunță în cele 3 luni, se hătărăște asupra actului vizat, potrivit
poziției comune;
– atunci când parlamentul European respinge în întregime poziția
comu nă (ceea ce nu se poate realiza decât cu majoritatea absolută a
membrilor Parlamentului), procedura legislativă se închide. Astfel,
posibilitatea de care dispune Consiliul, de a convoca Consiliul de
conciliere, este suprimată;
– dacă Parlamentul aduce amenda mente poziției comune a Consiliului,
procedura continuă.
Mai întâi, Consiliul poate să aprobe propunerea așa Cuma fost ea modificată de
către Parlament, dar în acest caz trebuie ca el să adopte toate amendamentele propuse de
Parlament. Dacă Consiliul respi nge unele amendamente sau dacă majoritatea cerută nu
este întrunită (de exemplu unanimitatea atunci când Comisia dă un aviz negativ
83 propunerii de amendament propus de Parlament), președintele Consiliului este obligat
ca, într -un termen de 6 săptămâni, să c onvoace, de comun acord cu președintele
Parlamentului, Comitetul de conciliere. Acest comitet este format din reprezantanți ai
Consiliului și ai Parlamentului. Obiectul procedurii de conciliere îl reprezintă poziția
comună a Consiliului, așa cum a fost ea modificată de către Parlament. Această
procedură vizează ajungerea la un compromis care se va obține cu majoritatea calificată
a reprezentnaților Consiliului și Parlamentului.
3. a treia lectură a actului normativ de către Parlament
În situația în care Co mitetul de conciliere aprobă un proiect comun,
Parlamentul European și Consiliul dispun, fiecare, de un termen de 6 săptămâni pentru a
hotărâ asupra actului îna treia lectură. Oricare ar fi avizul Comisiei asupra proiectului de
compromis, majoritatea calif icată a Consiliului este suficientă (cu excepția cazului în
care Tratatul prevede unanimitatea pentru acel tip de act).
Parlamentul se pronunță cu majoritatea absolută dintre voturile exprimate.
Actul vizat este adoptat de către Parlament și Consiliu, cee a ce se va preciza în titulatura
sa (se va vorbi, de exemplu, despre un Regulament al Parlamentului European și al
Consiliului).
Atunci când procedura de conciliere eșuează, actul propus nu va fi adoptat, iar
procedura legislativă se va închide. Eșuarea pr ocedurii de conciliere are aceleași
consecințe ca și în cazul respingerii poziției comune de către Parlament la a treia
lectură.
Edificatoare pentru înțelegerea modului de desfășurare a procedurii codeciziei
considerăm că este următoarea figură:
84
Figura III Procedura codeciziei
Propunerea legislativă a Comisiei se înaintează Parlamentului european
și Consiliului
Avizul Parlamentului
(prima lectură) Avizul Comitetului
Economic și Social Avizul Comitetului
Regiunilor
Consiliul de Miniștri Dacă Consiliul aprobă toat e
amendamentele aduse de
Parlamentul European sau
dacă Parlamentul nu aduce
amendamente, Consiliul are
posibilitatea de a adopta actul
normativ Dacă Consiliul nu aprobă toate amendamentele
formulate de Parlament sau dacă Parlamentu l
nu aprobă propunerea, Consiliul adoptă o
poziție comună cu majoritate calificată
Parlamentul european – a doua
lectură
Parlamentul aprobă poziția
Consiliului sau nu se
pronunță / propunerea este în
mod irevocabil adoptată Parlamentul respinge poziția
Consiliului / propunerea este
în mod irevocabil r espinsă Parlamentul adoptă
amendamente cu
majoritate absolută
Comisia emite un aviz pozitiv Comisia emite un aviz negativ
Consiliul votează amendamentele
Parlamentului cu majoritate
calificată și adoptă actul Consiliul nu adoptă toate
amendamentele Parlamentului;
de comun acord, cei doi
președinți concoavă un comitet
de conciliere Consiliul votează amendamentele
Parlamentului cu unanimitate
calificată și adoptă actul
Comitetul de conciliere ajunge la un punct de vedere
comun, care este adoptat cu majoritate calificată de
Parlament și cu majoritate absolută de Consil iu;în
lipsa votului necesar în Consiliu sau Parlament actul
este respins Comitetul de conciliere nu reușeșt e să identifice
un punct de vedere comun pentru parlament și
Consiliu iar actul este irevocabil respins
85
II.3 Procedura cooperării
Obiective operaționale:
– cunoașterea procedurii cooperării
– interpretarea situațiilor în care se utilizează această procedură specifică
de adoptare a normelor de drept european
Procedura cooperării între Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European
a fost introdusă prin Actul Unic European (1986) pentru a întări rolul Parlamentului
European în raport cu procedura consultării.
Puter ea de decizie aparține în totalitate Consiliului, dar Parlamentul poate
influența decizia prin faptul că, primind proiectul de act normative de la Comisie, emite
un aviz după procedura obișnuită pe care îl înaintează Consiliului. Parlamentul poate
aduce mo dificări unei poziții commune a Consiliului, dar, spre deosebire de procedura
de codecizie, decizia finală aparține Consiliului singur.
Procedura cooperării se aplică în mod exclusiv domeniului Uniunii economice
și monetare; toate celelalte domenii care e rau vizate inițial de această procedură sunt
supuse astăzi, în baza modificărilor operare în legislația comunitară prin Tratatul de la
Amsterdam, procedurii co -deciziei. Procedura cooperării se aplică în general
următoarelor situații:
– regulile cu privire la supravegherea multilaterală (articolul 99,
paragraful 5);
– interdicția de acces în instituțiile financiare (articolul 102, paragraful
2);
– interdicția de asumare a angajamentelor de către statele member
(articolul 103, paragraful 2);
– măsurile cu privire l a armonizarea circulației de monedă metalică
(articolul 106, paragraful 2);
Specificul procedurii cooperării constă în faptul că aceasta introduce o a doua
lectură a Parlamentului European și a Consiliului în procedura legislativă comunitară.
Procedura coo perării se derulează în două etape principale:
a. prima lectură a actului normative
86 Ca și în cazul procedurii procedurii consultării, punctul de plecare în constituie
propunerea Comisiei europene, cea care deține monopolul inițiativei legislative la nivel
comunitar. Propunerea este transmisă, în primul rând, Consiliului dar și Parlamentului
European. Prin asocierea Parlamentului, încă din acest stadiu, la procedura legislativă,
se urmărește să i se permită acestuia transmiterea avizului său Consiliului, pe ba za
propunerii Comisiei, înainte de adoptarea ―poziției comune‖. Comitetul economic și
social și Comitetul regiunilor pot, de asemenea, să fie consultate, încă din acest stadiu.
Pe baza avizelor primite, Consiliul hotărăște, cu majoritate calificată, o pozi ție
comună care reflectă propria sa convingere asupra propunerii primite de la Comisie și a
avizelor. Nu este vorba despre un document de compromis, ci de un aviz independent
al Consiliului.
b. a doua lectură a actului normativ
Parlamentul European examinea ză poziția comună adoptată de către Consiliul
UE în cadrul celei de -a doua lecturi și are la dispoziție un termen de 3 luni pentru a
allege una din posibilitățile de acțiune de care dispune, și anume:
– Parlamentul European poate să aprobe poziția comună sau să nu se
pronunțe în acest termne, situație în care Consiliul hotărăște definitiv
asupra poziției comune;
– Parlamentul are, de asemenea, posibilitatea de a respinge poziția
comună, Consiliul va putea să își impună voința sa în două moduri:
a. dacă Parlamentul respinge poziția comună, Consiliul nu va putea să -și
impună voința în a doua lectură, decât cu unanimitate, sau să decidă să nu
fie adoptată decizia. Ținând cont de exigențele severe legate de luarea
deciziilor de către Consiliu, această situație poate co nduce la un blicaj.
Aceasta deoarece Parlamentul European se pronunță foarte rar printr -un
refuz.
b. de regulă, Parlamentul European pronunță amendamente. În acest caz este
important să se știe dacă Comisia va accepta sau nu este de accord cu
amendamentele, a doptarea lor de către Consiliu va fi posibilă numai cu
unanimitate de voturi. Parlamentul va putea așadar să își impună punctul de
vedere în fața Consiliului, dar numai cu ajutor substanțial din partea
Comisiei.
Desfășurarea procedurii cooperării poate fi sintetizată prin următoarea schemă:
87
Figura IV Procedura cooperării
PARLAMENTUL EUROPEAN prima lectură Comisia europeană redacteză propunerea de act normativ
Comitetul
Regiunilor Comitetul
Economic și
Social
Consiliul de miniștri poziție comună
PARLAMENTUL EUROPEAN a doua lectură
Adoptare/lipsa avizului Amendament cu majoritate
absolută Respingere cu majoritate absolută
Consiliul de miniștri adoptă poziția
comună cu majoritate calificată Consiliul de miniștri adoptă
poziția numai cu unanimin tate
COMISIA
Adoptă amendamentul
Parlamentului Comisia nu preia
amendamentul
Parlamentului
Consiliul de miniștri
adoptă cu majoritate
calificată Consiliul de miniștri
adoptă numai cu
unanimitate
88
II.4 Procedura consultării
Obiective operaționale:
– cunoașterea procedurii consultării
– interpretarea situațiilor în care s e utilizează această procedură specifică
de adoptare a normelor de drept european
Procedura consultării a fost prima procedură legislativă a Comunităților
europene. După introducerea procedurii de cooperare și a procedurii de codecizie,
procedura consultă rii a pierdut continuu din importanță. Procedura de consultare se
caracterizează printr -o repartizare a atribuțiilor între Comisie și Consiliu, care poate fi
rezumată astfel: Comisia formulează o propunere iar Consiliul dispune de posibilitatea
de a o resp inge. Totuși, înainte ca o decizie să fie luată de Consiliu, trebuiesc parcurse
anumite etape, pe parcursul cărora, atât Comisia cât și Consiliul, Parlamentul European
și Comitetul economic și Social și Comitetul regiunilor pot în mod egal să aibă un
cuvân t de spus, funcție de obiectul de reglementare al respectivei propuneri legislative.
Procedura de consultare nu se mai aplică decât în situațiile care nu sunt în mod
expres supuse procedurii de cooperare sau procedurii de codecizie. Astfel, se recurge
astăzi la procedura consultării atunci când se adoptă decizii1:
– destinate combaterii oricărei forme de dicriminare întemeiate pe sex,
rasă sau origine etnică, religie sau convingeri religioase, handicap,
vârstă sau orientare sexuală;
– pentru completarea dreptur ilor legate de cetățenia Uniunii;
– în domeniul politicii agricile comune;
– în vederea liberalizării anumitor servicii;
– pentru perioada de tranziție de cinci ani, în material viezelor, azilului
și imigrării;
– în domeniul concurenței;
– în domeniul fiscalității;
– pentru elaborarea liniilor directoare pentru ocuparea forței de
muncă;
1 Augustin Fuerea – „Drept comunitar european. Partea generală‖, Editura Allbeck, București, 2004, p.
168
89 – extinderea politicii comerciale externe la seriviciile și drepturile de
proprietate industrială;
– pentru protecția socială și apărarea intereselor muncitorilor și
ameliorarea condițiilor de muncă;
– în vederea înființării întreprinderilor comune în cadrul executării
programelor de cercetare;
– în domeniul mediului, în ceea ce privește problemele fiscale,
amenajerea teritoriului, afectarea solului sau gestiunea resurselor
hidraulice.
Fazele d esfășurării procedurii consultării sunt:
a. faza elaborării unei propuneri
Comisia este cea care angajează procedura legislativă, prin elaborarea unei
propuneri cu privire la măsurile de drept comunitar care necesită o reglementare
(monopului de drept de ini țiativă aparține la nivel comunitar Comisiei).
Mai concret, inițiativa aparține serviciului Comisiei competent pentru
domeniul vizat, însă Comisia poate apela și la comisii naționale de experți. Consultarea
acestor experți se realizează, parțial, în cadru l comitetelor înființate în acest scop sau
sub forma procedurii consultării ad -hoc. În practică, această consultare este deosebit de
importantă, deoarece ea permiteComisiei o mai bună evaluare a propunerilor sale.
Totuși, Comisia nu este ținută să se confo rmezeavizelor experților naționaliîn vederea
elaborării propunerii sale. Proiectul realizat este discutat de către membrii Comisiei și,
în final, aprobat cu majoritate simplă. Apoi este transmis Consiliului, însoțit de o
expunere a motivelor detaliate, sub denumirea de ―propunere a Comisiei‖.
b. faza consultării
Înainte de a lua o decizie, Consiliul verifică în primul rând dacă celelalte
instituții comunitare trebuie să fie consultate. Tratatele comunitare conferă
Parlamentului European dreptul de a fi consu ltat cu privire la toate deciziile politice
importante (consultare obligatorie). Neconsultarea Parlamentului în astfel de situații
constituie un grav viciu de formă împotriva căruia poate fi introdus un recurs în
anularea actului normative respective, care amenință cu nulitatea întraga procedură.
90 Pe lângă consultarea obligatorie, Parlamentul European este consultat și asupra
tuturor proiectelor de acte (consultare facultativă). Se poate solicita o consultare
facultativă, de exemplu, pentru actele care prive sc:
– armonizarea ajutoarelor acordate de statele membre exporturilor
către state terțe;
– fixarea prețurilor tarifului vamal comun.
În vederea consultării, Consiliul transmite oficial propunerea Comisiei
președintelui Parlamentului European, invitându -l totod ată, formal, să dea un aviz.
Președintele Parlamentului supune propunerea comisiei parlamentare competente;
concluziile acesteia sunt apoi examinate în sesiune plenară și, numai după aceea,
Parlamentul European își dă avizul (care poate să aprobe propunere a, să o respingă sau
să îi aducă amendamente).
Totuși Consiliul nu este ținut să urmeze avizele și propunerile de amendament
ale Parlamentului. Avizele Parlamentului au, totuși, o deosebită importanță politică, în
măsura în care ele permit identificarea u nor lacune juridice sau evidențiază necesitarea
altor măsuri comunitare, conferind, astfel, un nou impuls politicii de integrare
europeană.
În anumite cazuri, tratatele obligă Consiliul să consulte Comitetul economic și
Social și Comitetul Regiunilor. Ca ș i în cazul Parlamentului, avizele data de cele două
Comitete, cu privire la Porpunerea Comisiei nu obligă Parlamentul în mod irevocabil și
definitiv.
c. faza deciziei
După consultarea Parlamentului european, a Comitetului Ecponomic și Social
și a Comitetului Regiunilor, Comisia trimite din nou propunerea sa, eventual modificată
potrivit avizelor primte, Consiliului. Propunerea este examinată mai întâi de către
Comitetul reprezentanților permanenți (COREPER) ai statelor membre. În cadrul
COREPER toate aspecte le tehnice ale deciziei care trebuie să fei adoptată de către
Consiliu sunt analizate, mai întâi, de câtre grupurile specializate. Atunci când un act este
―pregătit pentru a fi adoptat‖ el este înscris pe ordinea de zi a viitoarei reuniuni a
Consiliului, s ub denumirea PUNCTUL A, și este adoptat fără a mai fi angajate
dezbateri. Însă atunci când există un dezacord care persistă în cadrul COREPER, cu
privire la actul ce urmează să fie adoptat, neînțelegerile vor fi supuse spre rezolvare
Consiliului, sud denum irea de PUNCTUL B. Decizia luată de Consiliul închide
procedura normativă.
91
d. faza de publicare
De îndată ce actul normative este formulat în forma sa definitivă, acesta este
tradus în toate limbile oficiale ale Uniunii, este aprobat definitive de Consiliu ― în
limbile comunității‖, semnat de președintele Consiliului și apoi publicat în Jurnalul
Oficial sau ―notificat destinatarului său‖, dacă este un act pentru a cărui aplicare este
obligatorie procedura de notificare.
Figura V Procedura consultării
Comisia Uniunii europene
formulează propuneri
legislative
Parlamentul
european
Comitetul
Regiunilor
Comitetul
Economic și Social
AVIZE
Consiliul adoptă sau respinge prop unerea Comisiei
Consultarea
reprezentanților
permanenți ai Consiliului
COREPER
92 Teste de autocontrol și întrebări de verificare
1. Explicați modul de adoptare a actelor normative la nivelul
dreptului european.
2. Sunt principii în ordinea juridică europeană:
– principiul aplicării imediate a dreptului european
– principiul cooperării între dreptul intern și dreptul european
– principiul efectului direct al dreptului european
Concluziile generale ale modului
Colaborarea între cele 27 de state membre ale Uniunii europene presupune
adoptarea continuă de norme de drep t care să se aplice uniform în toate țările. Această
ordine juridică europeană este guvernată de principii cum ar fi aplicarea imediată și cu
prioritate a normelor de drept european, dar și de principiul efectului direct ale acestor
norme. Forța juridică s uperioară recunoscută normelor de drept europeanpeste
legidslația staloe membre este argumentată de procedurile stabilite pentru adoptarea
acestor reguli, proceduri radical diferite față de adoptarrea regulilor de drept în plan
intern.
Teme de control
1. Realizați un studiu de caz privind adoptarea unui act normativ
european în vigoare astăzi prin proceudra cooperării.
2. Explicați rațiunea instituirii unor proceduri specifice de adoptare a
actelor normative la nivelul Uniunii europene.
93
BIBLIOGRAFIE
o Augustin Fuerea – ―Instituțiile Uniunii Europene‖, Editura Universul Juridic,
București, 2002
o Augustin Fuerea – ―Manualul Uniunii Europene‖, Editura Universul Juridic,
București, 2004
o Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – „Drept instituțional comunitar european ‖,
Editura Actami, București, 2000
o Ovidiu Stoica – „Integrare financiar -monetară europeană‖, Editura Junimea,
Iași, 2003
o Augustin Fuerea – „Drept comunitar european. Partea generala‖, Editura
Allbeck, Bucuresti, 2004
o Raluca Miga -Beșteliu -„ Drept internaț ional public‖, Ed. All, București, 1999
o Octavian Manolache – „Drept comunitar‖, Editura Allbeck, București, 2001
o L. Cartou, J.L. Clergerie, A. Gruber, P. Rambaud – „L’Union Européenne‖, Ed.
Dalloz, 2000
o Florin Oprea – ―Teoria generală a statului și dreptul ui‖, suport de curs pentru
învățământul la distanță, Facultatea de Aconomie și Administrarea Afacerilor,
Univ. ―Al. I. Cuza‖, Iași, 2004
o Jean Paul Jacque – ―Droit institutionnel de l’Union Europeenne‖, Dalloz, Paris,
2004
o Roxana Mariana Popescu, Mihaela Au gustina Dumitrașcu, Augustin Fuerea
(coordonator) – ―Drept comunitar european – caiet de seminar‖, Editura
PROUNIVERSALIS, București, 2005
o Tratatul asupra Uniunii Europene, Maastricht, 1993
o www.europa. eu.int
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: I Drept European [626312] (ID: 626312)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.