I. CONTABILITATEA FORMĂ DE BAZĂ A EVIDENȚEI ECONOMICE [603777]

1
Contabilitate

I. CONTABILITATEA – FORMĂ DE BAZĂ A EVIDENȚEI ECONOMICE
Contabilitatea reprezinta știința și arta stăpânirii afacerilor, care ca scop "măsurarea, evaluarea,
cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a
rezultatelor obținute din activitatea persoanelor fizice și juridice".
Contabilitatea "trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea,
publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și
fluxurile de trezorerie, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii
prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienții, instituțiile publice și alți utilizatori. În
cadrul unei entități, contabilitatea se organizează pe două circuite paralele:
1. contabilitatea financiară presupune urmărirea, controlul și prezentarea fidelă a
patrimoniului, în ansamblu și pe structură, a situației financiare și rezultatului exercițiu lui,
prin intermediul documentelor de sinteză, în scopul furnizării informațiilor necesare
elaborării deciziilor economice.
2. contabilitatea internă de gestiune are ca scop urmărirea in detaliu a gestiunii interne a
unității, calcularea costurilor de producț ie, de achizitii, de transfer, de vanzare; stabilirea
rentabilității pe produse, lucrări, servicii, întocmirea bugetelor pe feluri de activități,
furnizarea de informații necesare în procesul decizional.
Contabilitatea, ca orice disciplină științifică cu o biect propriu de cercetare, are totodată și o
metodă specifica de lucru pentru analizarea obiectului ei de studiu. Metoda contabilității stabilește
modul de studiu și de cercetare a obiectului acestei discipline. Totodată arata și mijloacele, procedeele
ce trebuiesc utilizate pentru realizarea sarcinilor contabilității.
Metoda contabilității cuprinde un ansamblu de procedee:
1. Bilanțul este procedeul metodei contabilității, prin care se înfăptuiește dublă reprezentare a
situațiilor patrimoniului unităților e conomice și sociale și a rezultatelor obținute.
2. Contul reflecta în formă sintetică și analitică existența și mișcarea mijloacelor, proceselor și
surselor economice. Conturile, chiar dacă au o denumire comună pentru toate ramurile
economice, reflectă un con ținut și un volum de operații diferit de la ramura la ramură și de la o
întreprindere la alta, în funcție de specificul și volumul de activitate.
3. Prin balanța de verificare se controlează respectarea în contabilitate a dublei înregistrări a
elementelor pat rimoniale, din cadrul unităților economice și sociale, creând prin acestea
garanția exactității înregistrărilor efectuate în conturi. De asemenea, cu ajutorul balanței de
verificare se centralizează întreaga activitate economică a unității patrimoniale, re flectată
distinct în conturi pe parcursul perioadei de gestiune. Balanță de verificare îndeplinește atât o
funcție de control, cât și o funcție economică, constituind puntea de legătură dintre cont și
bilanț. Datele ei stau la baza întocmirii bilanțului co ntabil.

2
Principiile contabile generale au o importanță deosebită pentru realizarea obiectivelor esențiale ale
contabilității:
1. Principiul prudenței se referă la faptul ca evaluarea elementelor patrimoniale impune utilizarea
unei baze prudente, în sensul că trebuie acordată atenție specială cel puțin aspectelor ce privesc
luarea în calcul a următoarelor patru elemente: numai a profitului realizat la data bilanțului, a
tuturor datoriilor apărute în cursul exercițiului financiar curent sau al unui exe rcițiu precedent.
Nu se admit supraevaluarea elementelor de activ și a veniturilor, respectiv subevaluarea
elementelor de pasiv și a cheltuielilor, ținând cont de deprecierile, riscurile și pierderile posibile
generate de desfășurarea activității unității.
2. Principiul permanenței metodelor consta în asigurarea continuității aplicării regulilor de
evaluare de la un exercițiu financiar la altul, deziderat potrivit căruia prin astfel de evaluare a
operațiilor economico -financiare ce afectează elementele patrimo niale și rezultatele entității,
înregistrate în contabilitate și oglindite în situațiile financiare anuale, se creează premisele
necesare pentru compararea în timp a informațiilor contabile. Metodele de evaluare care se
utilizează trebuie să aibă caracter de permanentă, în sensul folosirii lor în cadrul mai multor
exerciții consecutive, ceea ce permite compararea datelor sau informațiilor din situațiile
financiare aferente și astfel analiza indicatorilor economico -financiari contribuie la obținerea
unor inf ormații utile pentru cei interesați.
3. Principiului continuității activității presupune continuarea în mod normal funcționarea, fără a
intra în stare de lichidare sau reducere semnificativă a activității. În situația în care se constată
intrarea în starea de lichidare sau de reducere sensibilă a activității, pentru evaluarea bunurilor
se folosesc alte valori decât cele de utilitate (mai mici), denumite și valori lichidative,
adoptându -se o modalitate de evaluare adecvată sistării activității sau noncontinuita tii.
Totodată, se are în vedere că valoarea imobilizărilor corporale nu se mai poate recupera în timp,
iar unele cheltuieli, cum sunt cele de constituire și dezvoltare, nu se mai pot repartiza asupra
mai multor exerciții.
4. Principiul independenței exercițiu lui este important pentru asigurarea unei imagini fidele
asupra rezultatului fiecărui an financiar.
În condițiile practicării unei contabilități de angajamente și, totodată, în spiritul prevederilor în
domeniu, el presupune delimitarea riguroasă în timp a veniturilor și cheltuielilor aferente
exercițiului financiar pentru care se face raportarea, indiferent de data încasării sumelor sau a
efectuării plăților. Astfel, efectele tranzacțiilor și ale altor evenimente sunt recunoscute atunci
când acestea se produc, moment când sunt înregistrate în contabilitate și ulterior în situațiile
financiare anuale, deci nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit,
după caz. Independența exercițiului trebuie înțeleasă prin aceea că nu se ma i poate interveni
asupra bilanțului după perioada de raportare.
5. Principiul intangibilității bilanțului de deschidere bilanțul de deschiderea unui exercițiu trebuie
să corespundă cu bilanțul de închidere al exercițiului precedent.
6. Principiului neconpensării impune înregistrarea distinctă în bilanț a valorii elementelor de activ
și a celor de pasiv și în contul de profit și pierdere a veniturilor și a cheltuielilor, nefiind admisă
vreo compensare între ele. În acest sens exemplificam: necompensarea creanțelor cu datoriile
față de același terț și necompensarea plusurilor de valoare cu minusurile de valoare care pot
surveni cu prilejul aplicării principiului prudenței. Totodată, se reține, ca excepție, faptul că între
creanțele și datoriile față de același terț se pot efectua numai compensările admise de
reglementările în vigoare, cu obligația înregistrării anterioare în contabilitate a veniturilor și a

3
cheltuielilor aferente la valoarea integrală. necompensarea nu trebuie confundată cu
rectificarea prevăzută în scopul reflectării valorii rămase

II. ACTIVUL PATRIMONIAL

Activul patrimonial este format din totalitatea mijloacelor economice destinate bunei
desfășurări a activității. Elementele patrimoniale de activ se pot clasifica: după modul de valorificare și
după gradul de lichiditate. Se observă că, după ambele criterii se conturează două mari categorii de
active patrimoniale:

1) Active imobilizate reprezintă bunurile și valorile cu o durată de utilizare mai mare de un an și care nu
se consuma la prima utilizar e, acestea fiind împărțite în trei categorii:
a) Imobilizările necorporale (numite și active intangibile sau nemateriale) reprezintă active fără
suport material (identificabile nemonetar) deținute cu scopul de a fi utilizate în procesul de
producție sau pent ru furnizarea de servicii (ex: brevete, licențe, mărci). Imobilizările necorporale
cuprind: cheltuieli de constituire, cheltuieli de dezvoltare, concesiuni, licențe, brevete, mărci
comerciale, fondul comercial.
b) Imobilizările corporale (numite și active tan gibile sau fixe) sunt reprezentate de bunurile cu
conținut material utilizate de societate în procesul de producție de bunuri sau prestare de
servicii (ex: terenuri și construcții, mașini, utilaje, mijloace de transport etc).
c) Imobilizările financiare repre zintă sumele financiare investite de societate pe termen lung sub
formă de titluri și creanțe, cu scopul de a obține venituri din dividende și dobânzi (ex: acțiuni,
împrumuturi acordate pe termen lung).

2) Active circulante (curente) sunt bunuri și va lori care participă la un singur circuit economic, fiind
deținute pe termen scurt (mai mic de un an) de către societate. Această categorie de active este
importantă pentru finanțarea curentă a activității unei companii.

Din punct de vedere al structurii, activele circulante se împart în:

• Stocurile reprezintă bunurile materiale aflate în proprietatea societății deținute cu scopul de a fi
vândute (mărfuri) sau pentru a fi folosite în procesul de producție (materii prime, materiale
consumabile). În structura acestora sunt incluse: materiile prime și materialele consumabile
(destinate procesului de producție care se regăsesc în produsul final integral sau parțial – materii
prime – sau nu se regăsesc de obiecei în produsul final -materialele consumabile); produc ția în
curs de execuție; produsele finite și mărfurile (cumpărate de societate în vederea revânzării);
avansuri pentru cumpărări de stocuri.

• Creanțele se mai numesc și valori în curs de decontare și reprezintă valori economice avansate
temporar de societa te către alte persoane fizice sau juridice pentru care societatea urmează să
primească un echivalent valoric reprezentat de o sumă de bani sau un serviciu. Acest post
bilanțier reflectă datoriile asupra cărora societatea are drepturi. Creanțele pot fi împă rțite în:
creanțe comerciale (față de clienți); creanțe în cadrul grupului (între societatea -mama și filiale);
creanțe din interese de participare (generate de relațiile dintre societate și alte societăți la care
aceasta deține titluri de particpare); crea nțe privind capitalul subscris și nevărsat (subscrieri de
capital social efectuate și nedepuse); alte creanțe.

4

• Investițiile termen scurt reprezintă sumele investite de societate cu scopul de a obține un câștig
pe termen scurt (ex: acțiuni, obligațiuni, ac țiuni proprii răscumpărate temporar).

• Casa și conturi la bănci reprezintă valori sub formă de bani (casă, conturi curente la bănci,
avansuri de trezorerie).

III. PASIVUL PATRIMONIAL

Pasivul patrimonial se compune din sursele intreprinderii si reflecta modul de finantare a
activului si gradul de exigibilitate a surselor de finantare.

În contabilitatea financiară, un pasiv este definit ca o obligație a unei componente provenită din
tranzacții sau evenimente din trecut, a cărei stingere poate duc e la transferarea unui activ, prestarea de
servicii sau alte beneficii economice viitoare.

Capitalurile – se clasific ă astfel:

1. Capitalurile proprii reprezintă sursa de finanțare stabilă de care dispune o întreprindere, sursă
proprie permanenta, se consti tuie la infintarea societății comerciale. Capitalurile propria conțin:
a. Capitalul social reprezintă sursă proprie, permanatea a enitatatii care este format din
aporturile tuturor asociaților sub formă de acțiuni sau părți sociale
b. Primele legate de capital sunt elemente de capital propriu, deci surse, constituite în
cazul emiterii de noi acțiuni, cu ocazia aducerii de noi aporturi sau fuziuni cu alte
societăți
c. Rezervele din reevaluare reprezintă plusurile de valori economice create prin
reevaluarea a ctivelor imobilizate. Ele intervin numai în cazul în care creșterea de valoare
față de valoarea contabilă anterioară este apreciată ca sigură și durabilă.
d. Rezervele se constituite la sfârșitul anului din profitul obținut, în scopul conservării
capitalului social. Acestea pot fi:
i. Rezervele legale
ii. Rezervele pentru acțiuni propria
iii. Rezervele statutare
e. Rezultatul reportat reprezintă profitul/pierderea înregistrate în anii anteriori.
i. Profitul reportat
ii. Pierderea reportată
f. Rezultatul current reprezintă profitul/pi erderea înregistrate în anul curent.
i. Profitul current reprezintă diferența dintre totalul veniturilor mai mare și totalul
cheltuielilor mai mic. Fiind un profit brut, el se supune impozitării cu 16 %, după
scăderea rezervei legale. Diferența dintre profitul brut și impozitul pe profit se
numește profit net și se supune repartizării conform destinațiilor legale:
constituire de rezerve, majorare de capital social, dividende cuvenite
acționarilor, acoperire de pierderi precedente. Diferența nerepartizat ă se
reportează în anul următor că profit nerepartizat.
ii. Pierderea curentă diferența dintre totalul cheltuielilor mai mare și totalul
veniturilor mai mic.

5

2. Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli reprezinta pasivele cu exigibilitate sau valoare incerta.
Sunt datorii ale intreprinderii ce se constituie de regula la sfarsitul exercitiului. Acestea se
constituie pentru elemente ca: amenzi, penalitati, , litigii,despagubiri, datorii incerte, garantii
acordate clientilor
3. Capitalurile străine surse împrumutate de entitate de la alte firme sau bănci, în vederea
completării surselor proprii insuficiente. Au caracter rambursabil la termen (mediu – între 2 și 5
ani și lung peste 5 ani) și sunt purtătoare de dobândă. Capitalurile straine cuprind:
a. Datorii pe termen l ung:
i. Împrumuturile din emisiuni de obligațiuni Împrumuturile din emisiunile de
obligațiuni reprezintă contravaloarea obligațiunilor emise prin subscripție
publică, potrivit legii. Sunt împrumuturi pe termen lung, emise de societățile
private, de sectorul p ublic sau cel semipublic, agenți care au, în general, acces
pe piața financiară. de regula este vorba despre societăți comerciale mari
(societăți pe acțiuni) care fac apel la economiile publice. Aceste împrumuturi
sunt divizate în părți egale, numite oblig ațiuni, rambursabile la o scadentă
determinată și generatoare de dobânzi, de obicei anuale. Titlurile sunt remise
creditorilor care au subscris împrumutul, terți numiți și obligatari.
ii. Creditele bancare pe termen mediu și lung sunt o componentă a capitaluri lor
permanente și reprezintă o sursă de finanțare cu caracter durabil, durata
rambursării fiind cuprinsă între 1 -5 ani pentru creditele bancare pe termen
mediu și peste 5 ani pentru creditele pe termen lung. Acestea se garantează cu
activele întreprinderii sau de către terți și sunt purtătoare de dobânzi
iii. Datoriile ce privesc imobilizările financiare – împrumuturi primite de la alte
firme, la care entitatea deține titluri imobilizate.
iv. Alte împrumuturi

b. Datorii pe termen scurt
i. Datoriile comerciale – datorii fata de furnizori rezultate cu ocazia cumpărării de
bunuri și servicii și reprezentând contravaloarea acestora, ce va fi decontată
ulterior.
ii. Datoriile salariale și sociale – datorii fata de angajati
iii. Datorii fiscal – impozite; taxe; accize
iv. Datoriile față de acționari sau asociați – dividend
v. Datoriile financiare – credite bancare cu termen de reambursare de 1 an

Provizioanele sunt destinate să acopere datoriile a căror natură este clar definită și care la data
bilanțului este probabil să existe sau este cert că vor exista, dar care sunt incerte în ceea ce privește
valoarea sau data la care vor apărea. La data bilanțului, valoarea unui provizion reprezintă cea mai bună
estimare a cheltuielilor probabile sau, în cazul unei obligații, a sumei necesare pentru stingerea acesteia.
Ca urmare, provizioanele nu pot depăși din punct de vedere valoric sumele care sunt necesare stingerii
obligației curente la data bilanțului.

6
IV. DOCUMENTELE CONTABILE

Cu ajutorul documentelor contabile, contabilitatea consemnea ză o informație pe care o
putem considera că fiind obiectivă, prin faptul că este reflectată într -un înscris verificabil și care este
emis, de cele mai multe ori, de persoane din afara compartimentului contabil, creându -se astfel și
posibilitatea unui cont rol suplimentar. Obligativitatea justificării fiecărei înregistrări contabile cu
documente este prevăzută în legea contabilității .

Documentele contabile se clasifica în funcție de mai multe criterii și anume:

1. După modul de prezentare , documentele contabile pot fi:

a) Formularele tipizate – sunt suporturi de informații, în care conținutul, forma și formatul sunt
prestabilite și imprimate.

b) Formularele netipizate – sunt suporturi de informații în care conținutul, forma și formatul nu sunt
prestabilite și imprimate, iar folosirea lor este la latitudinea oricărei întreprinderi, așa cum este
cazul documentelor cumulative.

2. După rolul lor în cadrul sistemului informațional , documentele contabile se clasifica în:

a) Documente justificative asig ura datele de intrare în sistemul informational -contabil;

b) Registre contabile realizează înregistrarea și stocarea datelor în structura proprie contului;

c) Documente contabile de sinteză și raportare asigura centralizarea și transmiterea informațiilor
către utilizatori.

3. După locul întocmirii avem : documente interne și documente externe

4. După destinație putem avea: documente de dispoziție, documente de execuție, documente combinate
și documente contabile;

5. După momentul întocmirii se identifica: doc umente primare și documente centralizatoare/secundare;

6. După regimul de tipărire și folosire: documente cu regim special, documente fără regim special sau cu
regim uzual și documente cu reglementări exprese;

7. După natură sau conținutul operațiilor co nsemnate , pot fi: documente pentru operațiuni bănești,
documente pentru operațiile cu active fixe, documente pentru operațiile cu stocuri și documente pentru
inventariere.

Verificarea documentelor are scopul să descopere eventualele erori, acțiunile ilegale sau incorecte,
asigurându -se astfel exactitatea și realitatea datelor înregistrate în contabilitate.
Arhivarea documentelor trebuie să asigure depozitarea și conservarea acestora în siguranță, deoarece
servesc la controlul operațiilor eco nomice efectuate. După înregistrarea în evidență contabilă și
rezolvarea completă și definitivă a documentelor, acestea se clasează (aranjează) într -o anumită ordine
strict determinată pentru a fi ușor găsite, în vederea obținerii informațiilor necesare și pentru a fi păstrate
în bune condiții.

7
Registrele contabile reprezintă documente cu ajutorul cărora se realizează înregistrarea cronologică și
sistematică a operațiilor economice și financiare în contabilitate, furnizând informații privind situația și
mișcarea patrimoniului.

Principalele registre care se folosesc în contabilitate sunt:

1. REGISTRUL -JURNAL este document contabil obligatoriu care servește pentru înregistrarea operațiilor
economice și financiare în ordine cronologică, zi de zi, pe măsură e fectuării lor în timp, reprezentând
memoria contabilă a întreprinderii.

2. REGISTRUL CARTEA -MARE este documentul contabil obligatoriu, în care se înregistrează, lunar,
operațiile contabile înscrise în registrul jurnal, direct sau prin regrupare pe conturi corespondente,
stabilindu -se la sfârșitul lunii situația fiecărui cont, respectiv soldul inițial, rulajele debitoare și creditoare și
soldurile finale.

3. REGISTRUL -INVENTAR este document contabil obligatoriu, în care se înregistrează, pe baza datelor
cuprinse în listele de inventariere și procesele verbale de inventariere, toate elementele patrimoniale de
activ și pasiv, centralizate pe conturi și grupe de conturi, până la nivelul posturilor din bilanțul contabil.

V. EVALUAREA – PROCEDEU AL METO DEI CONTABILITĂȚII
Evaluarea reprezintă procedeul prin care se realizează cuantificarea și exprimarea în unități monetare a
mărimii elementelor patrimoniale și a operațiilor economice și financiare, ca modificări intervenite în
masa patrimoniului.
1) Evalu area elementelor patrimoniale la data intrării în patrimoniu se realizează la valoarea de intrare ,
numită și valoare contabilă, stabilită diferențiat în funcție de natura și proveniența bunurilor.

2) Evaluarea elementelor patrimoniale cu ocazia inventarie rii se face la valoare actuală (de inventar),
stabilită în funcție de prețul pieței, starea și utilitatea bunului. Această valoare se stabilește diferit în
funcție de natura elementului inventariat

3) Evaluarea elementelor patrimoniale la închiderea exer cițiului se face la valoarea de intrare
(contabilă) pusă de acord cu rezultatele inventarierii. În acest scop, valoarea de intrare se compară cu
valoarea de inventor. Evaluarea la ieșirea din patrimoniu sau darea în consum se face prin utilizarea
următoare lor metode:
– metoda primul intrat – primul ieșit „FIFO” (first in – first out) potrivit căreia costul unitar de
achiziție al primei intrări se atribuie primei ieșiri;
– metoda ultimul intrat – primul iesit „LIFO” (last în – first out) adică pentru ieșiri se atribuie
conturile de achiziție în ordinea inversă intrărilor;
– metoda costului unitar mediu ponderat (CMP) calculat după fiecare intrare, după formula: CMP
X = (Cantitatea din stocul inițial + Cantitatea intrată)/Cantitatea ieșită – Valoarea materialelor
ieșite.
– metoda costului standard – presupune stabilirea unui preț unic de înregistrare a ieșirilor, de obicei
prețul ce corespunde sursei principale de aprovizionare.

8

VI. BILANȚUL CONTABIL

Bilanțul contabil reflectă în expresie valorică, la un moment dat, echilibrul dintre bunurile
economice și sursele de finanțare a acestora. Bilanțul se prezintă sub forma unui tabel, format din
două părți: partea stîngă, denumită activ, care reflectă bunurile economice și partea dreaptă,
denumită pasiv care re flectă sursele de finanțare a bunurilor economice reflectate în activ.

Conform Ordinului ministrului finanțelor pentru aprobarea Reglementărilor contabile
armonizate cu Direcția a IV -a a Comunității Economice Europene și cu Standardele de contabilitate
internaționale, posturile obligatorii ale bilanțului contabil sunt următoarele:

A. Active imobilizate
I. Imobilizări necorporale
1. Cheltuieli de constituire
2. Cheltuieli de dezvoltare
3. Concesiuni, brevete, licențe, mărci, drepturi și valori similar e
4. Fondul comercial
5. Programe de informatică
6. Avansuri și imobilizări necorporale în curs de execuție

II. Imobilizări corporale
1. Terenuri și construcții
2. Instalații tehnice și mașini
3. Alte instalații, utilaje și mobilier
4. Avansuri și imobilizări corporale în curs de execuție
III. Imobilzări financiare
1. Titluri de participare deținute la societățile din cadrul grupului
2. Creanțe asupra societăților din cadrul grupului
2. Titluri sub formă de interese de participare
3. Titluri deținute ca imobilizări
4. Alte creanțe
5. Acțiuni proprii (cu indicarea valorii nominale)

B. Active circulante
I. Stocuri
1. Materii prime și consumabile
2. Producție în curs de execuție
3. Produse finite și mărfuri
4. Avansuri pentru cum părări de stocuri
II. Creanțe
1. Creanțe comerciale
2. Sume de încasat de la societățile din cadrul grupului
3. Sume de încasat din interese de participare
4. Alte creanțe
5. Creanțe privind capitalul subscris și nevărsat

9
III. Investiții financiare
1. Titluri de participare în societățile din cadrul grupului
2. Acțiuni proprii
3. Alte investiții financiare
IV. Casa și conturi la banci

C. Cheltuieli în avans și venituri angajate

D. Datorii ce trebuie plătite într -o perioadă de un an
6. Împrumuturi din emisiunea de obligațiuni
7. Sume datorate instituțiilor de credit
8. Avansuri încasate în contul comenzilor
9. Datorii comerciale – furnizori
10. Efecte de comerț de plătit
11. Sume datorate societăților din cadrul grupului
12. Sume datorate privind interesele de participare
13. Alte datorii (datorii fiscale, datorii pentru asigurările sociale)

E. Active circulante, respectiv obligații curente nete

F. Total active minus obligații curente

G. Datorii ce trebuie plătite într -o perioadă mai mare de un an
1. Împrumuturi din emisiunea de obligațiuni
2. Sume datorate instituțiilor de credit
3. Avansuri încasate în contul comenzilor
4. Datorii comerciale – furnizori
5. Efecte de comerț de plătit
6. Sume datorate societăților din cadrul grupului
7. Sume datorate privind interesele de participare
8. Alte datorii (datorii fiscale, datorii pentru asigurările sociale)

H. Provizioane pentru riscuri și cheltuieli
1. Provizioane pentru pensii și alte obligații similare
2. Provizioane pentru impozite
3. Alte provizioane

I. Venituri în avans și cheltuieli angajate

J. Capital și rezerve
1. Capital subscris
2. Prime de capital
3. Rezerve din reevaluare
4. Rezerve
5. Rezultatul reportat
6. Rezultatul exercițiului

10

VII. CONTUL ȘI BALANȚA DE VERIFICARE

Contul te un procedeu specific contabilității cu ajutorul căruia se ține evidența fiecărui element
patrimonial valoric și uneori cantitativ, atât în ceea ce privește existentul (soldul) cât și mi șcările
intervenite la elementul patrimonial într -o perioadă de timp.

Balanța de verificare este un procedeu specific al metodei contabilității cu ajutorul căreia se
verifică respectarea principiului dublei înregistrări a operațiilor economice, asigurând prin aceasta
exactitatea înregistrărilor efectuate în conturi.
Toate operațiile economice ce au loc într -o unitate patrimonială se înregistrează în conturi, care la
rândul lor pun în evidență, în orice moment, situația elementelor patrimoniale pe care le r eprezintă:
existentele de la începutul perioadei, mișcările (creșterile, micșorările) din cursul perioadei și soldurile
finale. Toate aceste date înscrise în conturi sunt transpuse în balanță de verificare.

Funcțiile balanței de verificare:
1) Funcția de verificare a exactității înregistrărilor efectuate în conturi
Dublă înregistrare impune înregistrarea unei operații economice concomitent în debitul unui
cont și creditul altuia, de unde și egalitatea care trebuie să existe între totalul sumelor debitoare și
totalul sumelor creditoare. Prin sistemul de egalitate și corelații proprii balanței de verificare, se
identifica toate erorile de înregistrare a operațiilor economice în conturi. Aceste erori pot proveni din:
– nerespectarea principiului dub lei înregistrări;
– trecerea eronată a sumelor din registrul Jurnal în registrul Cartea Mare și de aici în balanță de
verificare;
– efectuarea unor calcule greșite în formulele contabile complexe;
– stabilirea eronată a rulajelor și a șoldurilor conturilor .
– erorile de compensație precum și erorile de înregistrare în registrul -jurnal nu pot fi depistate
cu ajutorul balanței de verificare

2) Funcția de verificare a concordantei dintre conturile sintetice și cele analitice.
Această funcție presupune că pen tru fiecare cont sintetic ce se desfășoară pe conturi analitice
să se întocmească balanțe de verificare ale conturilor analitice cu ajutorul cărora să se verifice
înregistrările efectuate în conturile sintetice prin concordantele care trebuie să existe înt re contul
sintetic și conturile sale analitice.
3) Funcția de legătură între conturile sintetice și bilanț
Această funcție se realizează prin trecerea datelor din balanță de verificare și anume, șoldurile
finale ale conturilor de activ și pasiv în bilanț, grupate conform necesitaților de întocmire a bilanțului.
Rezultă deci că, balanță de verificare este o lucrare necesară și obligatorie ce precede întocmirea
bilanțului.
4) Funcția de grupare și de contabilizare a datelor înregistrate în conturi
Constă în faptul că, datele preluate din conturi în balanța se înscriu într -o anumită ordine ținând
seama de conținutul lor economic și de funcția contabilă. Aceasta creează posibilitatea ca informația

11
contabilă să devină mai ușor utilizabila, conturile să fie ma i ușor urmărite iar legătura dintre ele se poate
stabili și verifică mai ușor.

5) Funcția de analiză a activității economice
Balanță de verificare constituie un important mijloc de analiză a situației economico -financiare,
pe perioade scurte de timp, în i ntervalul dintre două bilanțuri.
Informațiile contabile cuprinse în balanță de verificare oferă conducerii posibilitatea de a
cunoaște și urmări modificările intervenite în volumul și structura unor elemente patrimoniale în
perioada curentă comparativ cu p erioadele precedente și a stabili unele concluzii cu privire la eficienta
activității desfășurate și pe această bază de a fundamenta noi decizii pentru activitatea viitoare

VIII. CONTABILITATEA CAPITALURILOR

Capitalul social este o componentă a capitalurilor proprii care exprimă valoarea totală a
aporturilor subscrise de acționari sau asociați la constituirea societății comerciale. Capitalul social este
egal cu valoarea nominală totală a acțiunilor sau a părților sociale, respectiv cu valoarea aportului, în
numerar sau în natură, a altor elemente de capitaluri proprii încorporate în capitalul social sau a altor
operațiuni care conduc la modificarea acestuia.
Capitalul social subscris și vărsat se înregistrează distinct în contabilitate, pe baza actelor de
const ituire a persoanei juridice și a documentelor justificative privind vărsămintele de capital. În cazul
regiilor autonome capitalul social este substituit de patrimoniul propriu al regiei și/său public al statului.

Capitalul social, în funcție de situația în care se afla, atât în contabilitatea curentă cât și în
situațiile financiare (bilanț) se prezintă sub două forme și anume: Capital subscris nevărsat și Capital
subscris vărsat.

Acțiunile unei societăți comerciale se pot evalua la :

· Valoarea nominală – determinată că raport între mărimea capitalului social și numărul de
acțiuni emise;
· Valoarea contabilă (matematica) – calculată ca raport între activul net contabil (ANC) și
numărul de acțiuni.
· Valoarea de emisiune – prețul la care se vând pe piața primară a titlurilor acțiunile emise;
· Cursul bursier – prețul la care se tranzacționează pe piață secundară titlurile. Este o valoare
de piață. În cazul în care titlurile nu sunt tranzactionabile, atunci, în vederea vâ nzării, acestea se
evaluaza la o valoare stabilită în urma unei evaluări.

ANC = Activ total – Datorii = Capitaluri proprii

12

Majorarea capitalului social se poate face prin:

a) emisiunea de noi acțiuni sau prin majorarea valorii nominale a acțiunilor exi stente în schimbul
unor aporturi în numerar și/sau în natură;
b) incorporarea rezervelor, cu excepția rezervelor legale, precum și a profiturilor sau a primelor
de emisiune, ori a compensării prin creanțe lichide și exigibile asupra societății cu acțiuni ale acesteia.

Capitalul social poate fi redus prin:

a) micșorarea numărului de acțiuni sau părți sociale;
b) reducerea valorii nominale a acțiunilor sau a părților sociale;
c) dobândirea propriilor acțiuni, urmată de anularea lor.

Motivele de re ducere a capitalului social pot fi: acoperirea pierderilor, existența unui capital
prea mare raportat la nevoile existente ceea ce duce la utilizarea ineficientă a unor resurse și, deci, la un
randament scăzut al acțiunilor, retragerea din societate a unui asociat prin anularea acțiunilor/părților
sociale deținute, etc.

Reducerea capitalului social poate fi făcută numai după trecerea a două luni din ziua în care
hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial al României.