I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CRIMA ȘI CRIMINALUL ÎN SERIE §1. Aspecte terminologice privind noțiunile de crimă și criminal În ultimele decenii,… [604611]

1

I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND
CRIMA ȘI CRIMINALUL ÎN SERIE

§1. Aspecte terminologice privind noțiunile de crimă și criminal
În ultimele decenii, crima și criminalul în serie au ocupat un loc din ce în ce mai
important în sfera de cercetare a criminologilor, criminaliștilor, a medicilor legiști, precum și
a psihologilor și sociologilor deopotrivă. S -au efectuat astfel sute de studii în încercarea de a
determina cauzele comportamen tului criminal și s -au scris sute de tomuri în încercarea de a
explica acest fenomen tot mai răspândit în zilele noastre. Cu toate acestea, stabilirea unor
definiții clare pentru aceste noțiuni pare să reprezinte o problemă care îi pune în dificultate pe
cercetători.
Definirea noțiunilor de crimă în serie și criminal în serie este importantă pentru ca
specialistul (juristul, medicul legist, sociologul etc.) să -și poată stabili de la bun început sfera
de cercetare și obiectivele pe care urmează să le atingă . De o importanță deosebită găsim și noi
definirea acestor noțiuni, însă, întâi de toate, pentru o mai bună înțelegere a temei studiate
precum și pentru a putea stabili cu mai multă precizie înțelesul noțiunilor de crimă și criminal
în serie, considerăm im portantă stabilirea unei definiții pentru noțiunea de crimă.

1. Înțelesul noțiunii de „crimă”
Încercând să determinăm o definiție cât mai clară a noțiunii de crimă, observăm că nu
este suficient a ne raporta doar la sensul cel mai des întâlnit al acestui lexem, anume acela din
limbajul comun, unde termenul se referă, de principiu, la o infracțiune de gravitate ridicată, în
mod specific la infracțiunea de omor1, ci este necesar a ne îndrepta atenția către unele domenii
de cercetare care studiază acest fenomen.
Se disting, așadar, trei accepțiuni ale noțiunii de crimă , în funcție de contextul și
domeniul în care acest termen este utilizat:
a) accepțiunea comună;
b) accepțiunea criminologică;
c) accepțiunea penală2.

1 Conform Dicționarului explicativ al limbii române.
2 V. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 8.

2

În continuare, vom analiza pe scurt fiecare dintre aceste înțelesuri, pentru a stabili care
dintre ele se potrivește mai bine ideii de crimă în contextul temei de față.
a) În încercarea de a explica înțelesul noțiunii de crimă, Rafael Garofalo propunea ca
punct de plecare sensul sociologic al termenului, acela care exprimă o idee accesibilă tuturor,
care este înțeles cu ușurință de orice individ. Cu alte cuvinte, Garofalo propu nea înțelegerea
unui termen juridic1 prin observarea contextului în care acest termen este utilizat în limbajul
comun. În fond, legiuitorul n u a inventat acest cuvânt și nici măcar nu l -a definit, ci doar l -a
împrumutat din limbajul comun asociindu -i o anumită categorie de fapte. Astfel este explicabil
cum, într -o anumită perioadă de timp, întru -un sistem de drept crima este asociată cu anumite
fapte, iar în alt sistem de drept îi sunt atribuite cu totul altele2.
În accepțiune comună, noțiunea de crimă, așa cum am arătat anterior, desemnează,
de regulă, infracțiunea de omor, așa cum este aceasta definită de art. 188 C.pen. Înțelesul
termenului este însă relativ, astfel că în doctrină s -a conturat opinia potrivit căreia prin crimă
se înțelege orice infracțiune intenționată împotriva vieții pers oanei: omor (art. 188 C.pen.),
omor calificat (art. 189 C.pen.), ucidere la cererea victimei (art. 190 C.pen.) ori determinarea
sau înlesnirea sinuciderii (art. 191 C.pen.). Mai mult, s -a arătat că aceeași denumire este
utilizată adesea, într -o accepțiune mult mai largă, pentru infracțiuni cu un obiect juridic distinct
de cel al infracțiunilor împotriva vieții, dar care au ca urmare același rezultat – moartea unei
persoanei – cum ar fi, de exemplu, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
(art. 195 C.pen.), uciderea nou născutului săvârșită de către mamă [art. 200 alin. (1) C.pen.],
violul urmat de moartea victimei [art. 218 alin. (4) C.pen.] ș.a.3.
Având în vedere această analiză, ajungem la concluzia că noți unea de crimă se
referă la infracțiunea de omor sau orice altă infracțiune care are ca rezultat moartea victimei,
indiferent dacă forma de vinovăție este intenția directă, intenția indirectă sau praeterintenția.

b) În accepțiune criminologică, noțiunea de crimă se referă la infracțiune în general,
subsumând celelalte înțelesuri ale termenului. Având însă un înțeles atât de cuprinzător,
termenul de crimă în viziune criminologică nu trebuie privit într -o congruență perfectă cu cel
de infracțiune , întrucât lege a penală condiționează existența infracțiunii de următoarele

1 În dreptul penal francez, termenul crime este utilizat pentru a desemna categoria infracțiunilor cele mai
grave.
2 R. Garofalo, La criminologie, deuxième édition entièrement refondue , Ed. F. Alcan, Paris, 1890, p. 2.
3 V. Cioclei, op. cit., p. 8-9.

3

trăsături: 1) să fie prevăzută de legea penală, 2) să fie săvârșită cu vinovăție, 3) să fie
nejustificată și 4) să fie imputabilă persoanei care a săvârșit -o [potrivit art. 15 alin. (1) C.pen.].
Or, noțiunea de crimă, nesupunându -se vreunor rigori legislative, nu trebuie să întrunească nici
aceste condiții ale existenței infracțiunii.
Având în vedere aceste aspecte, înțelegem că putem cataloga o faptă drept crimă
chiar dacă, din punct de vedere l egal, ea nu întrunește toate condițiile existenței unei infracțiuni.
Analizând astfel noțiunea de crimă în sens criminologic, s -a afirmat în doctrină că „noțiunea
de crimă desemnează fapta penală sau fapta cu justificată aparență penală”1.

c) Noțiunii de crimă, în înțelesul penal al termenului , i se atribuie întâi de toate
definiția infracțiunii, a faptei care întrunește cumulativ condițiile arătate anterior, întrucât, în
această accepțiune, termenul de crimă desemnează infracțiunile de o gravitate ridicată. Acest
înțeles al noțiunii de crimă a dus la împărțirea tripartită infracțiunilor în crime, delicte și
contravenții, clasificare făcută pentru prima dată de Codul penal al Revoluției Franceze,
preluată de Codul Napoleo n (1810) și mai apoi de majoritatea legislațiilor penale europene de
la începutul secolului al XIX -lea.
În prezent, puține legislații penale mai păstrează împărțirea trinitară, cea franceză
fiind una dintre ele. Astfel, în actualul Cod penal francez, în vigoare din 1994, articolul 111 -1
prevede că „infracțiunile sunt clasificate, după gravitatea lor, în crime, delicte și contravenții”.
Cu toate că legiuitorul francez nu precizează la ce tip de fapte se referă fiecare dintre aceste
categorii, socotind după natura pedepselor, contravențiile corespund infracțiunilor de minimă
gravitate, delictele, infracțiunilor de o gravitate medie, iar crimele reprezintă cele mai grave
infracțiuni2.
Înțelegem din această analiză că noțiunea de crimă se refe ră la infracțiunile cu
nivelul cel mai înalt de periculozitate, fie că este vorba despre infracțiuni contra vieții, contra
umanității, infracțiuni de război ș.a.

Având în vedere această clasificare a înțelesurilor noțiunii de crimă, observăm că
termenul se referă la acea faptă de o gravitate și o periculozitate ridicate, care, de regulă, a dus
la moartea victimei și care este prevăzută de legea penală, dar căreia îi pot lipsi uneori una sau

1 V. Cioclei, op. cit., p. 13, 16.
2 Ibidem, p. 9.

4

mai multe caracteristici ale infracțiunii. Raportând această defi niție la tema lucrării de față,
vom restrânge sensul noțiunii de crimă, arătând, fără a minimaliza în vreun fel importanța
definițiilor deja analizate, că prin acest termen am ales să ne referim strict la faptele intenționate
de omucidere: omor, respectiv omor calificat.

2. Înțelesul noțiunii de „criminal”
În ceea ce privește noțiunea de criminal, vor fi necesare mai puține explicații,
deoarece majoritatea constatărilor legate de noțiunea de crimă sunt valabile și în acest caz. Cu
toate acestea, observăm și în ceea ce -l privește pe criminal o clasificare a sensurilor acestui
termen.
Întâi de toate, trebuie precizat că noțiunea de criminal este utilizată, în general,
pentru a desemna termenii de infractor și delincvent , fără a se face vreo distincție într e aceștia.
Astfel, în sens generic, infractor sau delincvent este acela care a comis o infracțiune. În sens
penal însă, pentru ca o persoană să poată fi considerată infractor se cere îndeplinirea condiției
privitoare la existența unei hotărâri de condamnar e1. Se poate afirma astfel că noțiunea de
criminal se referă la acea persoană care a comis o infracțiune și pentru care există o hotărâre
definitivă de condamnare.
Deși această definiție îndeplinește anumite rigori legislative, rezultând din
interpretarea art. 4 alin (1) din Codul de procedură penală („Orice persoană este considerată
nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr -o hotărâre penală definitivă.”), nu este decât
parțial relevantă pentru tema prezentei lucrări. Există, d e pildă, persoane care, deși au comis
fapte abominabile, sunt suficient de abile încât să se sustragă de la tragerea la răspundere penală
și astfel să nu devină niciodată criminali în sensul legii penale. De asemenea, trebuie să facem
referire și la acele persoane care, din cauza unor maladii grave care au ca efect lipsa totală a
discernământului, nu pot fi trase la răspundere penală și, deci, nu pot deveni infractori în sensul
penal al termenului, indiferent de crima pe care au comis -o.
În sens criminolog ic, criminalul este definit ca acea persoană care a comis o crimă,
fără a fi nevoie ca aceasta să fi fost condamnată și nici urmărită sau măcar cunoscută de
autoritățile de poliție; de altfel, condamnarea nu poate fi considerată neapărat un criteriu valid
de identificare a criminalului, din cauza erorilor judiciare2. Tot în acest sens, s -a afirmat că în

1 Ibidem, p. 17.
2 R. Gassin, Criminologie, deuxième édition, Dalloz, 1990 apud. V. Cioclei, op. cit., p. 18.

5

categoria criminologică de criminal intră persoana care comite o crimă în sensul de faptă penală
sau cu justificată aparență penală1.

În fine, raportând noțiunea de criminal la aceea de crimă în sensul comun al
termenului, putem defini criminalul ca acea persoană care comite o faptă i ntenționată contra
vieții ori o faptă care a dus la moartea victimei. Această definiție a criminalului se potrivește,
de altfel, mai bine – deși nu în întregime – sensului pe care l -am dat termenului în studierea
prezentei teme, acela de persoană care comi te o omucidere.

§2. Considerații generale privind crima în serie
Crima și criminalul în serie reprezintă subiecte care au fascinat dintotdeauna.
Această fascinație nu este valabilă numai în cazul „monștrilor” născuți din ficțiune, ci se aplică
într-o măsură incredibil de mare și în cazul asasinilor reali. Luăm drept exemplu în acest sens
cazul lui David Berkowitz: în 1977, atunci când acesta a fost identificat drept ucigașul în serie
denumit „Fiul lui Sam”, apartamentul său din districtul new -yorkez Yo nkers a fost complet
devastat de vânătorii de suveniruri, în căutarea lor disperată după vreo amintire a criminalului
care devenise deja celebru2.
Se întâmplă însă ca această fascinație să stârnească în mințile unor indivizi ai speciei
umane tentația aberantă de a depăși limitele imaginarului, transformând fantezia în dorința
obsesivă de a ucide. În acest context și într -o logică anticipativ -preventivă, o încercare de a
stabili unele repere privind acest tip relativ nou de crimă pare utilă.
În ultimele decenii, juriști, medici legiști, psihologi și sociologi au propus multiple
definiții ale crimei în serie. În timp ce aceste definiții împărtășesc unele aspecte comun e, ele
diferă în ceea ce privește unele cerințe specifice, cum ar fi numărul victimelor, tipul motivației,
precum și unele aspecte de ordin temporal (intervalul dintre crime, așa -numitele perioade de
acalmie ).
Legislația penală – nici cea română, dar nic i multe alte legislații străine – nu s-a
preocupat de oferirea unei definiții și de sancționarea diferențiată a crimelor în serie, motivul

1 V. Cioclei, op. cit., p. 18.
2 Lane B., Gregg W., Enciclopedia ucigașilor în serie, Editura RAO, București, 1996, p. 10.

6

fiind probabil acela că „pârghii” juridice pentru tragerea la răspundere a criminalilor există, iar
găsirea unei defi niții a fost lăsată pe seama doctrinei.
Cu toate acestea, în Statele Unite ale Americii a existat o încercare de a formula o
definiție a crimei în serie în 1998, când Congresul Statelor Unite a adoptat o lege intitulată
„Protejarea copiilor împotriva pră dătorilor sexuali”. Această lege prevedea, printre altele, că:
termenul „crimă în serie” înseamnă o serie de trei sau mai multe omucideri, dintre care cel
puțin una să fi fost comisă pe teritoriul Statelor Unite, având caracteristici comune din care
să rei asă posibilitatea rezonabilă ca faptele să fi fost comise de același autor, respectiv aceiași
autori1.
Aplicarea acestei definiții este totuși limitată. Motivul este acela că legea federală,
prin stabilirea acestei definiții, a urmărit, de fapt, enunțarea unor criterii care să determine când
anume FBI poate să asiste autoritățile locale de poliție în investigarea crimelor în serie, astfel
că aceasta nu poate fi considerată o definiție generică a crimei în serie. Pentru soluționarea
acestor neajunsuri, Simpozionul FBI privind Crima în Serie, după ce a pus în dezbatere
definiția oferită de legea federală, a stabilit patru criterii pe baza căr ora să stabilească o definiție
a noțiunii de crimă în serie:
• unul sau mai mulți autori;
• două sau mai multe victime;
• crimele să fi fost comise în baza unor rezoluții diferite și cu ocazii diferite;
• perioada dintre crime să fie suficientă pentru a putea dist inge crima în serie
de crima în masă.
În urma dezbaterilor, membrii simpozionului au stabilit următoarea definiție bazată
cele patru criterii:
Crima în serie reprezintă uciderea fără drept a două sau mai multor victime de
către același autor, respectiv aceiași autori, cu ocazii diferite2.
Observăm că un prim criteriu propus pentru stabilirea definiției de mai sus a fost
numărul de autori . Considerăm acest aspect cel puțin lipsit de interes în stabilirea limitelor unei
crime în serie. Sigur, el interesează, din punct de vedere penal, în măsura în care este necesar

1 Protection of Children from Sexual Predator Act of 1998 , Title 18, United States Code , Chapter 51, and Section
1111.
2 U.S. Department of Justice, Federal Bureau of Investigations, Serial Murder. Multi -Disciplinary Perspectives
for Investigators în https://w ww.fbi.gov/stats -services/publications/serial -murder , accesat la 02.03.2018.

7

a stabili câți făptuitori trebuie trași la răspundere, precum și din punct de vedere criminologic,
pentru a observa evoluția unor fenomene precum perechi le ucigașe sau partenerii ucigași, însă
ca element definitoriu pentru crima în serie îl considerăm irelevant.
În ceea ce privește numărul de victime stabilit prin definiția arătată mai sus (două
sau mai multe), în literatura de specialitate s -a formulat și opinia potrivit căreia o crimă poate
fi considerată în serie începând cu cel de -al treilea omor al aceluiași autor. Contrar celor două
opinii, s -a arătat însă că ne putem afla în prezența unei crime în serie – deși, în acest caz,
catalogarea în serie este improprie – chiar și după comiterea unui singur omor, în ipoteza în
care din maniera în care a acționat autorul reiese că acesta ar fi ucis în continuare, dacă nu ar
fi fost prins la timp1.
O altă definiție a crimei în s erie a fost oferită de psihologul criminalist Tudorel
Butoi: crima în serie reprezintă uciderea de victime disparate in timp, de la zile, săptămâni,
sau chiar luni intre ele, comise cu relativ același mod de operare si de către același autor in
funcție de determinările pulsionale imprevizibile ale dicteului său genetic activate
conjunctural2.
Cea mai cuprinzătoare definiție a crimei în serie a fost considerată însă cea a lui
Egger, profesor asociat de justiție socială la Universitatea din Sangamon, ca re afirma că o
crimă în serie se constituie atunci când unul sau mai mulți indivizi (bărbați, în cea mai mare
parte a cazurilor) comit o a doua omucidere și / sau altă crimă ulterior; este fără premeditare
(nu există o relație prealabilă între autor și vic timă); survine într -un moment distinct și,
aparent, nu are nicio legătură cu omuciderea inițială, fiind, în general, comisă într -o zonă
geografică diferită. În ceea ce privește mobilul crimelor în serie, Egger afirma că nu este
reprezentat de tentația câșt igului material, ci pare să fie dorința [criminalului ] de a-și exercita
puterea asupra victimelor. În cadrul aceleiași definiții, Egger făcea referire și la victimele
crimelor în serie, despre care afirma că pot avea o valoare simbolică, sunt percepute ca
neînsemnate și se află, cel mai adesea, în imposibilitatea de a se apăra singure sau de a -i alerta
pe ceilalți; […] ele sunt frecvent percepute ca nefiind prea puternice, din pricina situației lor
în timp și spațiu sau a statutului lor în mediul căruia î i aparțin (vagabonzi, prostituate,
muncitori, imigranți, homosexuali, copii pierduți, femei singure sau în vârstă)3.

1 V. Cioclei, op. cit., p. 181.
2 T. Butoi, Sinoptic operativ -explicativ în identificarea, capturarea și probarea faptelor comise de psihopații
sexuali – criminali în serie în http://www.psiho -crime.ro/ , accesat la 03.03.2018.
3 L. Montet, Criminali în serie, Ed. Corint, București, 2003, p. 13.

8

§3. Trăsături specifice crimelor în serie
Cu toate că victimele crimelor în serie sunt „selectate” în funcție de anumite criterii
clare, cum ar fi, de exemplu, că aceasta deținea ceva ce își dorea asasinul, că îl trădase pe acesta
sau că se afla în conflict cu el etc., s -a afirmat în doctrină că orice om poate deveni v ictima unei
crime în serie, neexistând împotriva ucigașului nicio armă eficientă1. Având în vedere aceste
aspecte, considerăm că se impune o caracterizare cât mai amănunțită a acestui tip de crime
pentru a putea realiz a o identificare cât precisă.

1. Omorurile se repetă (în serie), de cele mai multe crescând în frecvență, și
continuă, de regulă, până când asasinul este prins sau până când acesta moare2.
Definiția de mai sus nu propune vreun număr prestabilit de victime sau vreo
frecvență care să poată conduce la clasificarea crimei ca fiind „în serie”. De altfel, nici nu s -ar
putea afirma că abia de la un anumit număr de victime sau după trecerea unei anumite perioade
de timp între omoruri crima es te una „în serie”.
Se observă faptul că prin repetitivitate și, mai ales, prin creșterea frecvenței cu care
faptele sunt comise, crima în serie se aseamănă cu dependența de un drog, care nu se poate
vindeca atât timp cât consumatorul are acces liber la st imulent3. Acest aspect este confirmat și
de faptul că mulți dintre ucigași au declarat, după ce au fost prinși, că nu s -ar fi oprit dacă ar fi
rămas liberi. Unul dintre m ultele exemple în acest sens îl reprezintă William Banin, supranumit
„ucigașul de pe autostradă”, care, după proces, i -a declarat unui ziarist: „Nu mi -a pierit pofta
de ucide. Nu mă pot stăpâni să n -o fac”4.

2. De obi cei, crimele se petrec în relație de unu -la-unu.
De cele mai multe ori, omorul, fie că vorbim despre omuciderea singulară, fie că este
vorba despre crima în serie, se petrece într -un raport singular, de unu -la-unu, în care o persoană
ucide o altă persoană. Convențional, acest tip de omoruri a primit o clasificare dihotomică:
a) „crima pasională”, comisă într -un moment de furie intensă sau de frustrare;

1 Lane B., Gregg W., op. cit., p. 12.
2 Ibidem., p. 15.
3 T. Butoi, Psihologie judiciară. Curs universitar, Ed. Trei, București, 2012, p. 58.
4 Lane B., Gregg W., op. cit., p. 15 -16.

9

b) crima „cu sânge rece”, care se distinge printr -o premeditare atentă,
motivată adeseori de speranța unui câști g personal1.

Deși există și situații excepționale, când criminalul a ucis mai multe persoane cu
aceeași ocazie, de obicei, crima se petrece în raport de unu -la-unu, un singur ucigaș împotriva
unei singure victime. Motivul care stă la baza acestui mod de a acționa este cel al siguranței,
privit din dublă perspectivă: pe de o parte, este mai ușor de păstrat un secret, atât timp cât acesta
este cunoscut de cât mai puține persoane (un singur criminal) și, pe de altă parte, este mai ușor
de capturat și dominat un număr mai mic de persoane (o singură victimă).
Dincolo de toate aceste aspecte, din cauza caracterului său individualist criminalul în
serie nu ar fi capabil să își împartă „doza” cu altcineva. În aceste condiții, apar ca surprinz ătoare
cazurile perechilor, ale partenerilor sau, mai ales, ale grupurilor criminale. În aceste situații,
dependența membrilor grupului unul față de celălalt asigură îndeplinirea cerințelor de siguranță
pe care ucigașul singuratic le resimte ca fiind esenț iale.

3. Rareori, între criminal și victimă există legături prestabilite.
Cel mai adesea, crima în serie este alcătuită dintr -un șir de omoruri comise aparent la
întâmplare. Această aparență este dată tocmai de faptul că între agresor și victimă nu există o
legătură precedentă atacului. În cele mai multe dintre cazuri, relația ucigaș -victimă este una
continuă, neîntreruptă, care se consumă începând cu mai puțin de o oră și poate ajunge până la
cel mult câteva zile, timp în care agresorul își satisface pofte le sadice. Despre acest fenomen
s-a afirmat însă că ar fi unul de dată recentă, arătându -se în acest sens că există cazuri în care
ucigașul și -a ales victimele dintre membrii familiei sale.
S-a afirmat că motivul pentru care astfel de evenimente în care criminalul a avut răgaz
să își ucidă rând pe rând membrii familiei până să fie descoperit este reprezentat de faptul că
ele s-au petrecut în vremuri în care tehnica și metodele de investigare specifice unor domenii
precum criminologia ori medicina erau foa rte slab dezvoltate. Ca exemplu în susținerea acestei
opinii s -a menționat cazul lui Mary Ann Cotton, care a reușit să își ucidă câțiva soți pe toți
copiii vitregi, iar în dosare s -a trecut drept cauză a morții „febra gastrică”2.

1 Ibidem., p. 17.
2 Ibidem., p. 21 -22.

10

Chiar dacă până astăzi atât metodele de investigare, cât și tehnica necesare descoperii
cauzelor care au determinat decesul au evoluat destul de mult, considerăm că aceasta reprezintă
doar o cauză minoră care îndreaptă atenția criminalilor în serie către alte categorii de victime,
cel mai important aspect fiind determinat de nevoia ca victima să aparțină unei categorii care
îl obsedează pe ucigaș.

4. Deși din întreaga serie se conturează un anumit tipar, crimele individuale din
cadrul acesteia rareori prezintă u n motiv clar definit.
Crimele din cadrul unei serii, privite în ansamblul lor, au capacitatea să ofere
explicația psihologică a întregii serii. Se conturează astfel, de cele mai multe ori, motive care
trădează o slabă capacitate de a distinge între bine și rău, o incapacitate de a lua o decizie, o
exacerbare a poftelor etc. Cu toate acestea, crimele în serie nu pot fi puse pe seama unei deviații
mintale, ucigașul fiind considerat, de cele mai multe ori, responsabil de comportamentul său
și, astfel, răspun zător pentru faptele comise1.
Se creionează, în acest mod, schița unui tablou care se completează pe parcursul
anchetei, a investigațiilor medicale asupra psihicului individului care a comis faptele. Se
construiește treptat un puzzle al e cărui piese sunt puse rând pe rând la locul potrivit, astfel încât,
la final, formează imaginea de ansamblu. Acest „final” este reprezentat însă de momentul
prinderii ucigașului, atunci când acesta este pus în fața mijloacelor de probă evidente. În acest
punct, expertiza medico -legală efectuată în cadrul anchetei scoate la iveală adevăratele motive
care au stat la baza întregii serii fapte abominabile.

5. Criminalul are posibilitatea (de care, de multe ori, se și folosește) ca după
comiterea faptei să își p iardă urma.
Părăsirea locului faptei imediat după comiterea ei de către cel care a comis -o nu
reprezintă în sine o problemă insurmontabilă pentru anchetatori; în fond, descoperirea și
tragerea la răspundere penală a celor care au comis infracțiuni reprezi ntă scopul anchetei. Cu
toate acestea posibilitatea ca făptuitorul să părăsească regiunea în care a comis fapta și să se
deplaseze într -o altă regiune unde să își continue seria ridică probleme destul de serioase în
ceea ce privește identificarea criminalu lui.

1 Ibidem., p. 23.

11

Acest aspect este cu atât mai valabil în țări cu întindere geografică mare, cum este și
cazul Statelor Unite, unde, întinderea mare a teritoriului, combinată cu posibilitatea de
deplasare rapidă din -un loc în altul, dar și cu lipsa de comunicare din tre forțele locale de poliție
îi dau posibilitatea criminalului de a „progresa” și de a -și mări seria odată cu deplasarea
dintr -o regiune geografică în alta1.

6. Supunerea victimei la brutalități exagerate
Această trăsătură întâlnit ă la marea majoritate a crimelor în serie este strâns legată de
motivele care stau la baza comiterii lor. În cele mai multe dintre cazuri, plăcerea comiterii
actului reprezintă întreaga motivație a crimei. Avându -se în vedere acest aspect, s -a afirmat
despre crimele în serie că sunt „acte complet iraționale” pe care unii psihologi le consideră
„ultima extensie a violenței”2.

§4. Considerații generale privind criminalul în serie
Uciderea a reprezentat întotdeauna un tabu pe care indivizi din specia umană au avut
tentația de a -l transgresa3. Uneori, această tentație capătă o formă aberantă, în sensul că la unii
indivizi dorința de a ucide devine o obsesie. S -a afirmat de multe ori, în mod eronat, că apariția
criminalilor în serie este fenomen de dată recentă. Criminalul în serie reprezintă exteriorizarea
unor sentimente de frustrarea, de inadaptare socială, materializate în acte de violență
nestăpânită. Astfel de sentimente au fost trăite de indivizi ai speciei umane încă din cele mai
vechi timpuri.

1. Etiologia criminalului în serie
Până în epoca modernă, obsesia de a ucide care ia naștere în mințile unor indivizi s -a
disipat, pe rând, în modul de viață primitiv , iar apoi a fost camuflată de relațiile și organizarea
socială din Antichitate și Evul Mediu. Chiar și în aceste perioade însă au existat cazuri ale unor
ucigași patologici ieșiți din comun. Perioada antichității oferă exemplele unor împărați romani
precu m Tiberius, Caligula sau Nero, care au lăsat în urma lor un număr impresionant de
victime. Deși s -ar putea crede că aceste crime au fost rezultatul unor rațiuni de menținere a

1 Ibidem, p. 27.
2 T. Butoi, op. cit., p. 57.
3 S. Freud, Totem și tabu, Ed. Mediarex , București, 1996, p. 85 -86.

12

puterii, nu în toate cazurile a fost așa. Despre Nero, de exemplu, s -a afirmat c ă ucidea și din
„simplă plăcere”1. La rândul ei, epoca medievală, perioadă în care acest tip comportament avea
toate șansele de a se estompa într -o lume a violențelor iraționale, a dat istoriei unele cazuri de
ucigași care a u frapat prin sadismul de care au dat dovadă și prin numărul de victime pe care
l-au lăsat în urmă2. Un astfel de exemplu îl reprezintă Gilles de Rais. Născut la 1405, acesta
este considerat a fi precursorul criminalului în serie. De Rais a participat la Războiul de 100 de
ani, obținând, ca urmare a realizărilor sale militare și a faptelor sale de vitejie, titlul de mareșal
al Franței3. Ulterior, a fost acuzat, și, în cele din urmă, condamnat la moa rte, pentru crimă în
serie. Nu se știe numărul precis al victimelor pentru ca multe dintre ele au fost arse, însă se
estimează că ar fi vorba de aproximativ 600 de copii cu vârste cuprinse între 6 și 18 ani4.
Cu toate că nu este un fenomen nou, criminalitatea în serie preocupă de relativ puțin
timp (cel puțin raportat la perioadele mari de timp arătate mai sus) sfera de interes a poliției.
Astfel, o întrebare despre car e s-ar crede că și -a găsit deja răspunsul este reprezentată de
semnificația noțiunii de criminal în serie. Cu alte cuvinte, ce este un criminal în serie? Omul
de rând, cetățeanul de pe stradă, consideră că un criminal este o persoană care a ucis o altă
persoană. Astfel, despre criminalul în serie s -a afirmat că este un individ care a ucis mai multe
persoane. Această simplă afirmație, deși adevărată, este departe de a constitui definiția noțiunii
de criminal / ucigaș în serie, deoarece rămân foarte multe asp ecte pe care nu le acoperă.
Pentru a putea schița o definiție cuprinzătoare a criminalului în serie, este necesară
analizarea unor elemente obiective și subiective care stau la baza acestui fenomen.

1.1. Elemente obiective
Principalul element obiectiv care s tă la baza definiției criminalului în serie este
reprezentat de pluralitatea de victime . În acest sens, așa cum am arătat anterior, la definirea
crimei în serie, s -a opinat că putem califica un individ drept criminal în serie începând cu al
treilea omor co mis. Se păstrează totuși și în acest caz precizarea că elementul „cantitativ”, trei
omoruri , poate fi înfrânt chiar și de o singură omucidere, dacă din modul de operare reiese că

1 V. Cioclei, op. cit., p. 179.
2 L. Négrier -Dormont, R. Nossintchouk, Tueurs en série à comportement systemique: etude, analyse de cas,
techniques d’investigation , Ed. Chlorofeuilles , Nanterre, 1998, p. 48 -51.
3 https://ro.wikipedia.org/wiki/Gilles_de_Rais , accesat la 12.04.2018.
4 http://www.ziare.com/international/stiri -externe/cei -mai-periculosi -criminali -in-serie -din-istorie -si-
metodele -lor-sadice -248136 , accesat la 12.04.2018.

13

intenția nu a fost aceea a unui singur omor1. Astfel, bunăoară, autorul unei sigure infracțiuni
de omor poate fi catalogat drept ucigaș în serie , dacă din jurnalul pe care acesta îl păstra reiese
în mod neîndoielnic faptul că ar fi urmat să comită și alte crime al căror mod de operare,
eventual, îl și prezintă într -un mod detaliat.
Sigur că elementul cantitativ, pluralitatea de victime, nu este suficient pentru a indica
existența unui ucigaș în serie. Astfel că un al doilea element obiectiv care conturează un
asemenea fenomen momentul / momentele comiterii omuciderilor . În acest sens, doctrina face
distincția între criminalul în serie și criminalul în masă2, analiză pe care noi o vom aborda în
secțiunea finală a prezentului capitol.

1.2. Elemente subiective
În ceea ce privește elementele subiective care conduc la conturarea unei definiții a
criminalului în serie, acestea se referă la impulsurile specifice în baza cărora acționează acest
tip de ucigaș, diferite de cele care determină, de obicei, un individ să comită un omor. Ca
regulă, infracțiunile contra vieții sunt determinate fie de sentimente puternice și nestăpânite,
precum ura, gelozia, răzbunarea, care răbufnesc în momente de furie necontrolată, pe fondul
unor relații preexistente cu victima, fie de lăcomie, de interes material, social, profesional,
politic etc. Lipsa unui mobil dintre cele „clasice” enunțate anterior, a condus inițial la opinia
conform căreia faptele ucigașilor în serie sunt „fapte fără mobil”3.
Cu toate că , din punct de vedere motivațional, criminalul în serie pare să comită fapte
aberante, lipsite de mobil, sensul profund al motivației criminale a acestui tip de ucigaș este
foarte bine surprins de Rober Ressler: „Ei sunt obsedați de propriile fantasme, și tentativa lor
de a trece de la fantasmă la realitate, printr -un act neterminat, s -ar putea spune, se traduce prin
obligația de a reproduce același act până când acesta se suprapune perfect fantasmei”4. Așadar,
crimele comise de ucigașii în serie, nu doar că nu sunt lipsite de mobil, ci sunt declanșate tocmai
de un impuls intern, de regulă inconștient și incontr olabil, adică au un mobil în sensul veritabil
al termenului.

1 L. Négrier -Dormont, R. Nossint chouk, op. cit., p. 11.
2 V. Cioclei, op. cit., p. 181.
3 Ibidem, p. 183.
4 R. Ressler, Whoever Fighs Monsters (1992) trad. fr. Chasseur de la tueurs, Ed. Presser de la Cite, 1993, p. 41
apud. V. Cioclei, op. cit., p. 183.

14

În aceeași ordine de idei, arătăm că cercetările criminologice au evidențiat faptul că
ucigașul în serie are ca mobil, în majoritatea cazurilor, obținerea unor senzații extreme, care își
au izvor ul în „fantasme senzuale cu caracter pervers”. Transpunerea acestor fantasme în acte
criminale se realizează de regulă sub imperiul impulsurilor sadice ale criminalului care îi
dictează acestuia căutarea unor senzații extreme de dominare, manipulare și stă pânire1.
Sigur că în cazul unor subcategorii de criminali în serie, precum vizionarii sau
misionarii, impulsurile sexuale perverse ori cele sadice sunt mai puțin evidente, însă nu
inexistente. Tip ul vizionar , pe de o parte, se declară ghidat de viziuni sau voci în comiterea
acțiunilor ucigașe. Exemplul clasic pentru această subcategorie de criminali în serie îl
reprezintă ucigașul în serie care, după ce a fost arestat, declară că a ucis femei, inst rumente ale
diavolului, la imboldul unei voci divine2. Dat fiind acest exemplu, este lesne de intuit substratul
sexual al crimelor comise de ucigașii în serie vizionari. Pe de altă parte, criminalii în serie
misionari sunt ace ia care își aleg victimele dintre membrii anumitor categorii de persoane,
transformând actul criminal într -o datorie „de onoare”. Cum însă categoriile vizate de acest tip
de ucigași sunt adesea prostituatele sau homosexualii, conotațiile sadico -sexuale sun t, și în
cazul acestor crime, lesne de bănuit3.
Mai greu de încadrat în aceste repere subiective este o altă subcategorie de ucigași în
serie, anume aceea a ucigașilor care fac parte din grupări criminale organizate, cum ar fi
membrii clanurilor mafiote, ai bandelor de stradă (membrii găștilor), mercenarii, asasinii plătiți,
ucigașii motivați de bani sau de o altă cauză particulară. Dat fiind faptul că această subcategorie
întrunește doar elementele obiective ale categoriei u cigașilor în serie, ea este considerată o
subcategorie atipică. În același timp însă, chiar în lipsa unor cercetări de specialitate, s -a
presupus că și această varietate de ucigași are al bază personalități marcate de frustrări
sexuale, de tendințe sadice sau că și aceste persoane resimt o „voluptate” sexuală ori sadică
în momentul comiterii faptelor și că, astfel, această subcategorie ar putea fi inclusă și din
punctul de vedere al elementelor subiective în categoria criminalilor în serie4. Considerăm însă
că această viziune nu poate fi acceptată, mai ales în ceea ce -i privește pe mercenari, pe asasinii
plătiți ori pe membrii grupărilor mafiote, de vreme ce aceștia ucid „la comandă”, în baza unui

1 L. Négrier -Dormont, R. Nossintchouk, op. cit., p. 21 -22.
2 L. Montet, op. cit. , p. 68.
3 V. Cioclei, op. cit., p. 183.
4 Ibidem, p. 183-184.

15

soi de „contract cu clauze prestabil ite” unde victima nu este alegerea lor, ci a celui care
comandă crima.

1.3. Definiția noțiunii de „criminal în serie”
Având în vedere aspectele de ordin obiectiv și subiectiv arătate mai sus, criminalul în
serie a fost deficit ca acel tip de criminal care comite mai multe omoruri la intervale de timp
relativ mari, având ca mobil obținerea unor senzații extreme, legate de fantasme sexuale și
(sau) de impulsuri sadice de dominare și manipulare a victimelor1.

§5. Delimitarea crimei în ser ie de crima în masă
Una dintre distincțiile pe care doctrina criminologică2 le face în ceea ce privește crima
în serie se referă la aceea față crima în masă. Având în vedere că cele două categorii prezintă
asemănări cel puți n din punctul de vede al unuia dintre elementele obiective analizate anterior
și anume cel al pluralității de victime, considerăm și noi utilă realizarea unei delimitări între
aceste tipologii de crimă. Cum ambele categorii intră în sfera crimelor cu multi ple victime,
distincția rămâne a se face, așadar, în privința celui de -al doilea element obiectiv analizat
anterior, anume acela al momentului / momentelor comiterii faptelor.
S-a arătat, astfel, în doctrină3 că crima în masă reprezintă uciderea mai multor victime
cu aceeași ocazie (în aceeași împrejurare) sau în baza unei rezoluții infracționale unice, pusă în
aplicare într -un interval de timp foarte scurt (o re sau chiar minute). Exemplele pentru această
categorie de crime sunt diverse însă majoritatea au la bază aceiași factori criminogeni:
sentimente de frustrare care escaladează, ajungând să răbufnească în acte criminale văzute ca
o îndreptare a unor situaț ii inechitabile, ca o răzbunare împotriva unor persoane care l -au
nedreptățit la un moment dat pe criminal. Astfel de crime sunt întâlnite în situații precum:
angajați sau a foști angajați care se întorc la locul de muncă și își ucid superiorii și, de mult e
ori, colegii; elevi sau foști elevi care își ucid profesorii și pe ceilalți elevi. De cele mai multe
ori, în astfel de situații, deși „nedreptatea” a fost comisă de o singură persoană (superiorul,
directorul școlii, un anume profesor etc.) ea este asocia tă cu locul în care s -a petrecut (compania
la care lucrează criminalul, școala unde învață etc.) și cu celelalte persoane care se află în acel

1 Ibidem, p. 184.
2 V. Cioclei, op. cit., p. 181.
3 L. Montet, Les tueurs en série – Pourquoi devient -on serial killer ?, Ed. P.U.F., 2002, p. 14.

16

loc. Astfel, locul crimei și persoanele care se află acolo la momentul nepotrivit sunt văzute ca
un ansamblu care capătă imaginea celui ce l -a deranjat pe criminal, iar răzbunarea se îndreaptă
împotriva lor.
Tot în această categorie a crimelor în masă, deși având la bază alte motive determinante,
includem numeroasele exemple din istorie, când un conducător al unei țări ucidea printr -o
singură acțiune un număr mare de persoane. Admitem că în unele cazuri crima era justificată,
fiind îndreptată împotriva invadatorilor, a prizonierilor de război etc., însă, de cele mai multe
ori, astfel de omoruri aveau drept scop demo nstrarea puterii respectivului conducător și,
analizând unele surse istorice1, putem afirma că, la fel ca în cazul unor împărați care au comis
crime în serie2, motivul a fost „simpla plăcere” de a ucide. Despre Ștefan cel Mare, de pildă,
cronicarii vremii au scris: „fiindu Ștefan vodă om războinic și de -a pururea trăgându -l inima
spre vărsare de sînge”3; „Fost -au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, mînios și degrabu
vărsătoriu de sînge nevinovat; de multe ori la ospéțe omorîea fără județu”4. De asemenea,
despre Alexandru Lăpușneanu s -a scris că „au vrut să să curățască și de vrăjmașii săi cei din
casă, pre carii presupusése el […]; ca niște lupi într -o turmă făr’ nici un păstor, au întrat
într-înșii, de -i snopiia și -i înjungh ia, nu numai boierii, ce și slujitorii. Nici alegea pe cei
vinovați, ci unul ca altul punea suptu sabie […] Și au pierit atuncea 47 de boieri”5.
Revenind la tipologia ucigașului în masă modern, observăm că, în funcție de modul de
acțiune și armele utilizate, în funcție de motivațiile actului, precum și ținând seama de alte
aspecte, pot opera anumite subclasificări ale crimelor în masă, însă ceea ce interesează aici este
legat de unele trăsături specifice crimelor în serie și anume plurali tatea simultană de victime
și (de regulă) irepetabilitatea actului6. În ceea ce privește pluralitatea simultană de victime,
aceasta reprezintă o trăsătură sine qua non a crimelor în masă, care le diferențiază la nivelul
trăsăturilor obiective de crimele în serie unde, așa cum am arătat, operează o pluralitate
succesivă de victime.

1 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei până la Aron vodă, Ion Neculce, O samă de cuvinte, Miron Costin,
Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche -vornicul.
2 Vezi supra p. 12.
3 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei de cînd s -au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor
carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă, Ed. Tineretului, p. 30, reproducere după ediția Grigore
Ureche, Letopisețul Tării Moldovei, E.S.P.L.A. 1958 , ed. a II-a.
4 Ibidem, p. 63.
5 Ibidem, p. 104.
6 V. Cioclei, op. cit., p. 181.

17

Cea de -a doua trăsătură a crimelor în serie, aceea a irepetabilității actului, este una
subiectivă, actul criminal fiind unul voit irepetabil. Sp re deosebire de ucigașul în serie, care
urmărește continuarea activității sale criminale și care, în consecință, este preocupat să nu lase
urme, ucigașul în masă nu este interesat de ascunderea sau disimularea faptei, de ștergerea sau
falsificarea urmelor, de eventualele posibilități de a se sustrage urmăririi sau executării
pedepsei1. Astfel, în cazul crimei în masă, de cele mai multe ori, momentul comiterii faptei,
coincide, de regulă, fie cu sinuciderea criminalului, fie cu eliminarea l ui de către forțele de
ordine. Sigur că, și în această situație, există excepții. Se dă astfel, în doctrină2, exemplul
ucigașului rus Anatoli Onoprienko, condamnat la moarte în 1999 pentru comiterea a 52 de
omoruri. Seria crim elor lui Onoprienko a fost compusă, în mare parte, de uciderea membrilor
unor familii care locuiau în case izolate la marginea diferitelor orașe din zona în care a acționat
ucigașul. Având în vedere modul de operare (o pluralitate de acte și mai multe vict ime cu ocazia
fiecărui act), Onoprienko a devenit ceea ce am putea numi un ucigaș în masă în serie.
În ceea ce privește profilul criminalului în masă, dr. Michael Stone, profesor de
psihiatrie la Universitatea Columbia, afirma că, în general, ucigașii în masă sunt persoane
nemulțumite de propria viață, cu reduse abilități de socializare și puțini prieteni. Spre deosebire
de criminalii în serie, majoritatea psihopați, criminalii în masă tind să fie indivizi paranoici cu
severe dezordini sociale și / sau de comportament. Cu toate acestea, și ucigașii în masă prezintă
tendințe psihopatice, precum cruzimea și manipularea, însă, spre deosebire de criminalii în
serie, sunt inadaptați social, singuratici și, în general, impulsivi3.

Masacrul de la liceul Columbine
Pe data de 20 aprilie 199 9, doi adolescenți, Eric Harris, în vârstă de 18 ani și Dylan
Klebold, în vârstă de 17 ani, elevi ai liceului Columbine, situat într -o suburbie din Denver,
Colorado, S.U.A., au intrat în incinta școlii și au deschis focul asupra elevilor și profesorilor.
În haosul provocat de cei doi, 12 elevi și un profesor și -au pierdut viața, în timp ce alți 24 de
elevi au fost răniți, aplicarea planului criminal culminând cu sinuciderea celor doi atacatori4.
Herris a fost responsabil pentru 8 dintre cele 13 decese confirmate, iar Klebold pentru

1 Ibidem, p. 182.
2 L. Montet, op. cit., p. 15.
3 https://www.crimemuseum.org/crime -library/serial -killers/serials -killers -vs-mass -murderers/ , accesat la
17.04.2018.
4 https://www.crimemuseum.org/crime -library/mass -murder/columbine -shooting/ , accesat la 17.04.2018.

18

celelalte 5. Planul celor doi b ăieți a fost însă de a arunca în aer întregul liceu, iar pentru asta
s-au pregătit cu bombe artizanale, însă în momentul în care bombele nu au explodat, cei doi au
pornit atacul.
Acțiunile prealabile crimei
Semnele comportamentului criminal al celor do i au început să apară încă din anul 1996,
când Eric Harris a creat un website privat pe platforma America Online. Site-ul original avea
ca temă principală Doom, un joc video de tipul shooter1, însă până la sfârșitul anului a început
să găzduiască materiale despre crearea explozibililor artizanali și despre activitățile
infracționale în care Harris și Klebold erau implicați. Începând cu anul 1997, postările de pe
site arătau primele semne ale furiei crescânde a lui Harris împotriva societății: articole despre
explozibili și bombe artizanale pentru diferite atacuri, diverse tipuri de arme și chiar mesaje de
amenințare îndreptate împotriva elevilor și profesorilor de la liceul Columbine.
În decembrie 1998, Harris și Klebold au realizat o serie de videoclipuri cu denumirea
Hitmen for Hire (RO: Asasini de închiriat ) pentru un proiect școlar. Sub pretextul unui joc de
rol, cei doi și -au manifestat frustrările și ura împotriva societății, înjurând și făcând declarații
violente și amenințătoare la adresa colegilor lor. O coincidență stranie ce avea să prevestească
tragedia care a urmat după câte va luni a fost reprezentată de faptul că videoclipurile îi înfățișau
pe cei doi în rolurile unor asasini plătiți, acțiunea petrecându -se pe holurile școlii, iar rolurile
victimelor fiind chiar colegii celor doi criminali2.
Armele utilizate
Pentru că atacatorii erau minori, o parte dintre armele folosite de cei doi au fost
procurate cu ajutorul lui Robyn Anderson, o prietenă de -ale lui Klebold, iar un pistol
semiautomat a fost achiziționat de la doi bărați, Mark Manes și Philip Duran, care ulterior au
fost condamnați la câte 6 ani de închisoare fiecare pentru furnizare ilegală de arme. După
procu rarea armelor, adolescenții au modificat două dintre acestea scurtându -le țevile, acțiune
ce constituie infracțiune potrivit legii federale americane privind regimul armelor de foc.
Planul celor doi fiind însă de a arunca în aer liceul, aceștia au construit bombe artizanale
din canistre de dioxid de carbon, țevi galvanizate și butelii metalice de propan. Bombele erau
amorsate cu chibrituri poziționate la unul dintre capete care, în momentul acționării

1 Jocurile video de tipul shooter reprezintă o subcategorie a jo curilor video de acțiune (action games) în care
principalul scop este eliminarea adversarilor prin împușcare.
2 https://ro.wikipedia.org/wiki/Eric_Harris_%C8%99i_Dylan_Klebold , accesat la 17.04.2018.

19

declanșatorului, ar fi trebuit să aprindă fitilu l bombei. Două astfel de bombe au fost plasate în
cantina liceului însă din cauza modului defectuos în care au fost construite a detonat doar una
dintre ele, însă parțial. S -a estimat că dacă oricare dintre bombe ar fi detonat corespunzător, ar
fi provocat daune însemnate la structura de rezistență a liceului și ar fi cauzat moartea a sute
de persoane.
Motivația crimei
Harris și Klebold au scris mult despre cum urmau să realizeze masacrul, însă mai nimic
despre motivele care i -au determinat. Un jurnal găs it în camera lui Harris conținea în detaliu
planul celor doi pentru data de 20 aprilie 1999, începând cu ora cinci dimineața. În acest jurnal,
băieții au scris despre o serie de evenimente sângeroase din anii ’90, în special despre atentatul
din Oklahoma C ity1, arătându -și dorința de a întrece aceste evenimente ca violență și număr de
victime. De altfel, faptul că, inițial, cei doi plănuiseră să arunce în aer liceul și nu doar să
împuște câțiva elevi și profesori reprezintă un indiciu că aceștia își d oreau într -adevăr să
umbrească evenimentele ce avuseseră loc cu câțiva ani înainte. În plus, cei doi menționaseră în
jurnal că și -ar dori să lase o impresie de durată asupra întregii omeniri prin violențele comise
de ei2.
Cu toate acestea, s -a afirmat că una dintre cauzele care au consolidat caracterele
criminale ale celor doi a fost reprezent ată de faptul că aceștia erau hărțuiți de către colegii lor.
După masacru, părinții unor elevi de la liceul Columbine, precum și unii dintre profesori au
făcut declarații despre violența care exista în școală. De asemenea, câțiva dintre prietenii celor
doi tineri au mărturisit că aceștia era mereu hărțuiți, povestind unele întâmplări în care cei doi
au fost ținta bătăilor de joc ale colegilor și cum profesorii nu au luat nicio măsură în acest sens.
Pe 30 ianuarie 1998, Eric Harris și Dylan Klebold au fost prinși cu unelte și
echipamente furate dintr -o dubă parcată lângă Littleton , Colorado . Ambii au fost arestați și au
pledat vinovat pentru furt, însă au reușit să scape de acuzare și să fie eliberați. Acesta a fost
momentul în care cei doi au început să simtă că erau într -un război împotriva societății și că
trebuiau să acționeze. Pentru a nu fi bănuiți, postările violente și mesajele de amenințare au

1 Atentatul din Oklahoma City a fost un act de terorism domestic comis cu un camion -capcană asupra unui
complex de clădiri guvernamentale din Oklahoma, SUA. Atentatul a ucis 160 de persoane și a rănit peste 680,
distrugând totodată mai multe clădiri și mașini.
2 https://ro.wikipedia.org/wiki/Eric_Harris_%C8%99i_Dylan_Klebold , accesat la 17.04.2018.

20

fost șterse, iar site -ul și-a reluat scopul inițial. În acest timp însă, Harris și Klebold au ținut
jurna le și au creat casete video în care își explicau planurile1.
Analiza psihologică
Deși rapoa rtele din presa de la vremea respectivă au pus comportamentul celor doi pe
seama răzbunării pentru hărțuirea la care au fost supuși, analizele psihologice ulterioare au
arătat că Harris și Klebold sufereau probleme psihologice grave. Astfel, unul dintre ra poarte
sugera că Harris era psihopat, iar Klebold suferea de depresie severă și, prin urmare, Harris a
fost controlat de sadism în actele sale, în timp ce Klebold, de răzbunare.
Potrivit lui Robert Hare, unul dintre psihologii consultați de FBI cu privire la acest caz,
mass -media s -a concentrat pe ura exprimată de Harris în jurnal și pe site, interpretând -o ca pe
un indiciu al faptului că atacul a fost motivat de răzbunare. Analizând paginile din jurnal, Hare
ajunge la concluzia că textul nu reprezintă exp resia furiei rezultate din hărțuire, ci că ar indica
mai degrabă un puternic complex de superioritate care caută să pedepsească întreaga umanitate
pentru inferioritatea ei.
Potrivit agentului Dwayne Fuselier, investigator și psiholog clinician trimis de FBI să
investigheze cazul de la liceul Columbine, Harris prezenta un tipar comportamental bazat pe
grandoare, dispreț și lipsă de empatie sau remușcare, trăsături distinctive ale psihopaților pe
care Harris a reușit să le țină ascunse. Fuselier mai afirmă că Harris s -a folosit de falsitate nu
doar pentru a se proteja, așa cum explica acesta în jurnal când făcea referire la momentul în
care a reușit să scape de acuzare pentru furt, ci și din simplă plăcere. În final, rapoartele
psihologice realizate conduc l a ideea că toate argumentele pe care Harris și Klebold le -au adus
în sprijinul actului criminal au reprezentat justificări pentru a se putea prezenta drept criminali
cu o cauză2.

1 https://en.wikipedia.org/wiki/Eric_Harris_and_Dylan_Klebold , accesat la 17.04.2018.
2 https://ro.wikipedia.org/wiki/Eric_Harris_%C8%99i_Dylan_Klebold , accesat la 17.04.2018.

21

II. PERSONALITATEA ȘI TRĂSĂTURILE PSIHOLOGICE
ALE CRIMINALULUI ÎN SERIE

§1. Personalitatea criminală
1.1. Noțiune și conceptualizare
Într-o justiție centrată pe ideea de recuperare socială a infractorului, ce se
fundamentează pe adevăr, cunoaștere și dreptate, conceptul de personalitate criminală este
esențial. Cu alte cuvinte, într -un sistem de drept democratic, este necesară cunoașterea
personalității făptuitorului p entru a putea stabili o pedeapsă potrivită care să poată conduce la
reabilitarea socială a acestuia.
O analiză strict psihologică a actului criminal, fundamentată exclusiv pe cerințele
determinării conținutului juridic al infracțiunii, constă în an aliza modului în care se manifestă
psihicul autorului, elementele sale (inteligența, afectivitatea și voința), în pregătirea și
comiterea faptei, precum și atitudinea postinfracțională pe care acesta o adoptă. În
întreprinderea unei astfel de analize, tre buie observat întâi de toate faptul că personalitatea
individului este determinată de factori psihologici care nu acționează direct, nemijlocit și
univoc, ci prin filtrul particularităților individuale, particularități ale căror rădăcini se află în
mică mă sură în elementele înnăscute ale personalității și în cea mai mare măsură în
antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea determină un anumit mod de a acționa și
a reacționa în spațiul psihologic, în modul de a rezolva situațiile conflictuale ca re apar mereu
în acest spațiu și, în mod evident, pot determina un tip de comportament disfuncțional.
Omul criminal prezintă o personalitate deformată, dezordonată, ce determină comiterea
unor acțiuni în general atipice cu caracter antisocial. Din această cauză, criminalul apare ca un
individ cu o insuficientă maturizare socială, ce intră în conflict cu cerințele sistemului
valorico -normativ și cultural al societății din care face parte. În baza acestor caracteristici se
încearcă determinarea atât a per sonalității criminalului, cât și a mecanismelor interne (mobil,
motivație, scop) care declanșează trecerea la actul criminal propriu -zis1.
Jean Pinatel creează o amplă teorie a personalității criminale în cadrul căreia prezintă
trecerea la act ca un element decisiv al comportamentului criminal. Reputatul criminolog arată
că, la criminali, condițiile trecerii la act sunt determinate de un nucleu al personalității compus

1 I. Butoi, T. Butoi, Psihologie judiciară, Ed. Fundației România Mare, București, 2004, p. 51.

22

din egocentrism, labilitate, agresivitate și indiferență afectivă, caracteristici pe care le vom
analiza și noi în acest capitol, raportându -ne la criminalul în serie. În concepția lui Pinatel,
aceste componente se reunesc, se asociază într -o struct ură dinamică din care rezultă
personalitatea criminală. Autorul respinge astfel ideea criminalului înnăscut, subliniind că ceea
ce numește el personalitate criminală nu este un tip antropologic, vreo variantă a speciei
umane1.
Analizând ideile prezentate, ajungem la concluzia că orice individ, în anumite
circumstanțe excepționale, poate deveni un criminal. Diferența dintre delincvenți și
nedelincvenți este redată de pragul delincvențial: „ceea ce permite cert distingerea
nedelincventului de delincvent, dar chiar și a delincvenților între ei, este aptitudinea mai mult
sau mai puțin pronunțată de trecere la act”2. Unii indivizi au nevoie de evenimente, de instigări
exterioare, de presiuni grave pentru a le provoca o reacție delincvențială, iar alții, pentru a trece
pragul dintre fantezie și actul criminal, nu au nevoie decât de un imbold exterior sensibil.
Astfel, unii dintre indivizi nu aște aptă ivirea unei provocări, a unei instigări exterioare, ci,
dimpotrivă, sunt predispuși spre a crea ei înșiși situații conflictuale în care să poată opera.
Personalitatea criminală trebuie analizată însă în funcție de particularitățile fiecărei
situații, deoarece ea este inseparabilă nu doar de organism, ci și de mediu. În unele situații,
ocazia trecerii la act nu trebuie căutată, subiectul acționând sunt imperiul unor presiuni de
moment, care îl determină la comiterea anumitor fapte. Luăm drept exemplu î mprejurarea în
care subiectul este lovit o singură dată, cu palma, de către un individ, situație care, deși nu îi
pune viața în primejdie, îi provoacă o stare de furie sub imperiul căreia acționează prin
împușcarea agresorului. Observăm cum, în această sit uație, actul criminal reprezintă răspunsul
(reacția) personalității subiectului la împrejurarea în care s -a aflat.
Există însă și situații în care subiectul este cel care caută ocazia pentru a trece la actul
criminal, pentru a pune în executare un plan, o fantezie. Pentru astfel de situații luăm drept
exemplu împrejurarea în care subiectul urmărește să ucidă victima, un om al străzii, acțiune ce
face parte din planul său de „curățare a societății”; subiectul își ademenește victima într -un loc
ferit, creând astfel ocazia trecerii la actul criminal pe care îl urmărea. În asemenea cazuri,
personalitatea este cea care domină situația, iar actul criminal ce rezultă de aici este o
consecință directă a activității personalității respective.

1 J. Pinatel, Egocentrisme et personnalité criminelle, R.S.C./D.P.C. nr. 1/1959, Paris, p. 64.
2 Ibidem, p. 67.

23

Din această scurtă anali ză rezultă că factorii de mediu influențează atât formarea
personalităților, cât și a situațiilor. Aceasta înseamnă că mediul poate fi criminogen nu numai
prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci, în egală măsură, și prin faptul că ușurează
struc turarea personalităților criminale. Criminalul nu este reținut în săvârșirea actului său de
oprobriul social, deoarece este labil, dezinteresat și chiar incapabil să se organizeze pe termen
lung, la fel cum este în stare să depășească obstacolele care apar în calea acțiunii lui criminale,
deoarece este dinamic și eminamente agresiv. Totodată, el reușește să depășească și aversiunea
față de acte odioase, căci, fiind indiferent afectiv, nu -i pasă de nimeni, nu are simpatie față de
nimeni și, în consecință, po ate comite orice tip de act, împotriva oricui1.

1.2. Ramurile personalității criminale
Fenomenul personalității criminale, cu atât mai mult acela al personalității criminalului
în serie, este unul dificil de cunoscut, ce presupune efectuarea unor investigații complexe
utilizând anumite mijloace științifice deosebit de sensibile. Această lipsă de transparență este
determinată de elementele ce intră în componența acest ui fenomen, elemente interconectate
într-un fel de sistem al personalității. Datorită proprietății lor de a se proiecta în lumea
exterioară prin impulsuri, atitudini, conflicte, aceste elemente fac posibilă efectuarea unei
analize a personalității criminal e2. Urmează să analizăm în continuare fiecare ramură a
personalității criminale cu elementele ce intră în componența ei.

a) Ramura bio -psihologică
Această ramură a personalității se divide la rândul ei, după cum o indică și denumirea,
în subramura biologică și subramura psihologică. Componenta biologică a personalității
cuprinde bagajul genetic al individului, acel set de caracteristici pe care fiecare dintre noi îl
dobândește de la predecesori, pe când componenta p sihologică se referă la caracteristicile
temperamentale, precum și la aptitudinile individului.
Școala criminologică pozitivistă vede comportamentul ca fiind determinat de o cauză
biologic -patologică sau de un defect. În acest sens, teoriile lui Lombroso r eferitoare la
criminalul înnăscut susțin teza conform căreia indivizii care au un anumit profil antropologic
sau anomalii cu deficiențe anatomo -morfologice au o tendință înnăscută spre crimă. Aceste

1 J. Pinatel , Agressivité et personnalité criminelle, R.S.C./D.P.C. nr. 1, 1960, p. 23.
2 I. Butoi, T. Butoi, op. cit., p. 56.

24

anomalii au fost denumite de Lombroso „stigmate”: asimetr ie craniană sau facială, nas plat,
maxilar proeminent, urechi mari, sensibilitate scăzută la durere etc. Tot astfel, o ală idee susține
că individul cu tendințe criminale are o agresiune atavică (nefuncțională). Aceștia sunt indivizi
degenerați, cu eșecuri genetice1.
În determinarea comportamentulu i deviant, calitățile sau deficiențele majore ale
organismului, caracteristicile temperamentale, precum și aptitudinile individului constituie cel
mai adesea puncte cheie. Calitățile și deficiențele vizibile ale organismului uman par să își pună
amprenta a supra personalității. Pe de o parte, indivizii cu un organism bine structurat, dublat și
de o înfățișare atrăgătoare, au o încredere în sine ridicată, comportamentul lor fiind determinat,
astfel, de constituția lor fizică. Pe de altă parte, disfuncțiile or ganice, o structură corporală
robustă, un aspect fizic neatrăgător, aspecte potențate, eventual, și prin disprețul tacit sau
exprimat al celor din jur, au tendința de a conduce la comportamente compensatorii, care pot
degenera însă în comportamente deviant e2.
Când vorbim de componenta psihologică a personalității, ne referim la temperamentul
individului, la acele trăsături formale care caracterizează mo dul de desfășurare a vieții psihice.
În limbaj popular, spunem adesea despre un anume individ că are o „fire iute”, o „fire lentă”,
o „fire încăpățânată” ș.a.m.d. Din punctul de vedere al analizei psihologice, ne referim, de fapt,
la stări afective durabil e sau mai puțin durabile, de ușurința sau dificultatea cu care un individ
poate trece de la o stare la alta.
Tot la componenta psihologică ne referim și atunci când vorbim despre abilitatea
naturală a individului de a dobândi anumite cunoștințe sau îndemânări. O analiză interesantă
în această situație se referă la impactul factorilor sociali asupra aptitudinilor înnăscute.
Observăm astfel că oricât de înzestrat nativ pentru desen ar fi un individ, nu poate atinge
niveluri superioare fără a deprinde a numite tehnici. Tot astfel, niciun desenator, chiar de geniu,
nu va putea deveni, de pildă, un bun falsificator de bancnote dacă aptitudinile lui nu vor fi
susținute de atitudini antisociale. Acest exemplu evidențiază complexitatea personalității prin
valorificarea relației aptitudini -atitudini. O caracteristică pozitivă – talentul la desen – se
transformă într -una negativă din punct de vedere social prin manifestarea ei într -un mod
prohibit – falsificarea de monede. În același sens, dacă inteligența nu est e asociată cu o atitudine

1 C. Lombroso, L’homme criminel, Ed. Felix Alcan, Paris, 1887, Deuxième partie – Anatomie pathologique et
anthropométrie du crime, Chap. I – Examen de 350 crânes de criminels, Anomalies du crâne, p. 165 – 184.
2 A. Adler, Înțelegerea vieții. Introducere în psihologia individuală, Ed. Trei, București, 2009, p. 102.

25

socială pozitivă (cum ar fi, de pildă, onestitatea sau altruismul), ci este utilizată doar pentru
atingerea unor obiective individuale, adesea meschine, ea poate evolua în direcția formării unei
personalități criminale1.
În susținerea acestor idei, Garofalo afirma că pentru identificarea delictelor trebuie
abandonată analiza acțiunilor și întreprinsă aceea a sentimentelor. În opinia sa, singurele
sentimente care au importanță pentru morala soc ială și, în același timp sunt utile analizei pe
care o întreprinde, sunt sentimentele altruiste, adică cele care au ca obiect direct interesul
altora2.
Astfel, Garofalo arată că elementul de imoralitate necesar pentru ca un act dăunător să
fie considerat drept criminal de către opinia publică este vătămarea acelei părți a simțului moral
care constă în sentimentele altruiste fundamentale, mila și probitatea. Trebuie însă ca
vătămarea să nu atingă partea superioară și cea mai delicată a acestor sentimente, ci măsura
medie în care acestea sunt posedate de o comunitate și care este indispensabilă pentru adaptarea
individului la societate3.

b) Ramura socială
Componentele acestei ramuri a personalității se referă la incidența unor elemente de
natură socio -culturală (mediu social, fenomenul învățării ca substrat și mecanism al educației
spontane și instituționalizate), reunite în structuri achiziționate (caracter, atitudini) care, pe
măsura consolidării lor, devin forț e motrice care modelează comportamentul.
Ramura biopsihologică a personalității se dezvoltă și acționează doar în condițiile
existenței și acțiunii concomitente a componentelor ramurii sociale. Așadar, dezvoltarea
personalității nu se poate realiza decât î n timp și numai prin interacțiunea celor două ramuri.
De vreme ce se poate vorbi de o transformare permanentă a personalității, tot astfel și
criminogeneza trebuie văzută ca un proces de durată, în care factorii biopsihici individuali sunt
întreținuți de c ei sociali, ceea ce dă fenomenului infracțional nu numai multicauzalitatea, dar
și polimorfia specifică4.

1 I. Butoi , T. Butoi, op. cit., p. 57.
2 R. Garofalo, op. cit., p. 20.
3 Ibidem, p. 36.
4 I. Butoi, T. Butoi, op. cit., p. 58.

26

Prin caracter se înțelege ansamblul trăsăturilor esențiale și calitativ specifice care se
exprimă în activitate a omului în mod relativ stabil și permanent1. Activitatea individului însă
este determinată de modele comportamentale socio -culturale care, pe măsură ce se
interiorizează, sunt trăite sub formă de atitudini față de societate și membrii ei, față de muncă
și activitățile curente, precum și în atitudinea față de sine însuși. Prin atitudine se înțelege
maniera de a se raporta la o anumită situație, astfel că atitudinea față de alții și față de sine
constituie acele fundamente ale caracterului c are determină, în mare măsură, fie formarea unei
personalități echilibrate (individ activ și sociabil), fie a uneia deviante (egoist, distant și
nepăsător față de nevoile și sentimentele altora)2.

§2. Trăsături psihologice ale criminalilor în serie
În urma studierii diferitor categorii de criminali în serie sub aspectul particularităților
psihologice, s -a ajuns la determinarea anumitor caracteristici comune ale acestora. În
continuare, vom analiza principalele trăsături ale crim inalilor în serie.

2.1. Instabilitatea emotivă
Din cauza anumitor factori externi (experiențe negative, educație deficitară, abuzuri), a
deprinderilor și practicilor antisociale dobândite, criminalul în serie este un individ instabil din
punct de vedere emotiv -acțional, care trădează discontinuitate în reacțiile sale, treceri bruște,
nemotivate de la o stare la alta, inconstanță în reacții față de stimuli. Această instabilitate este
o trăsătură specifică unei personalități dizarmonice, traumatizate, aspec te evidențiate mai bine
decât pe planul componentei cognitive.
Instabilitatea emoțională este determinată de stările de dereglare a afectivității
criminalilor în serie caracterizate prin lipsa autonomiei afective, autocontrol afectiv insuficient
dezvoltat, slaba (aproape inexistentă) dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, în
special a celor morale. Toate acestea, cumulate cu lipsa unei capacități de autoevaluare și de
evaluare adecvată a situațiilor exterioare, conduc la lipsa de obiectivitate față de sine și,
totodată, față de semeni3.

1 Ibidem, p. 58.
2 Ibidem, p. 58.
3 Ibidem, p. 53

27

2.2. Inadaptarea socială
Anamnezele făcute criminalilor în serie arată că majoritatea dintre aceștia provin din
familii dezorganizate (părinți decedați, divorțați, infractori, alcoolici etc.), unde n u există
condiții, pricepere sau preocupare pentru educarea copiilor. Toate aceste aspecte duc la deviații
comportamentale care, la rândul lor, izolează individul de restul societății. De asemenea,
nivelul socio -cultural scăzut al părinților, lipsa de aten ție pentru normele comportamentale de
bază pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale ce rezultă din influența
necorespunzătoare a mediului duc la formarea unor deprinderi negative care, coroborate cu
diverși alți stimuli exterior i și interiori deopotrivă, conduc la devianță și apoi la crimă.
De altfel, etiologic, infracțiunea reprezintă un simptom de inadaptare, iar
comportamentul este o reacție atipică1.

2.3. Imaturitatea afectivă
Maturitatea speciei este definită g enetic drept o „ficțiune convenabilă” cu implicații
teleologice referitoare la direcția spre care individul se dezvoltă conform abilităților,
structurilor, funcțiilor și competențelor sale2.
Conceptul de comportament matur emoțional este reflectat de ceea ce numim o
dezvoltare emoțională normală . O persoană care este capabilă să își controleze propriile emoții
– de fapt, manifestarea lor -, să stabilească și să încalce limite, ar putea fi totuși imatură
emoțional. La fel ca mare parte dintre conceptele referitoare la neadaptare și sănătate mintală,
conceptul de maturitate emoțională se întâmplă, de asemenea, să f ie un by-product (beneficiu
secundar și neașteptat) al intervențiilor terapeutice în mediul psihiatric.
Maturitatea emoțională este mereu relativă. Un copil de cinci ani este matur emoțional
dacă este capabil de un comportament emoțional pe care noi îl co nsiderăm potrivit unui copil
de cinci ani. Maturitatea emoțională se dezvoltă pe tot parcursul vieții și este forma de
maturitate de la care se poate regresa cel mai repede. Copilul devine matur emoțional pe parcurs
ce primește permisiunea părinților de a avea responsabilități și devine independent și
auto-suficient3.

1 Ibidem, p. 54.
2 D. Prepeliceanu în D. Bulgaru -Iliescu și alții, Expertiza medico -legală psihiatrică. Abordare interdisciplinară,
Ed. Timpul, Iași, 2013, p. 19.
3 https://iosifszenasi.com/maturitatea -emotionala.html , accesat la 19.04.2018.

28

Imaturitatea afectivă constă î n decalajul dintre procesele cognitive și afective, în favoarea celor
din urmă. Din cauza dezechilibrului psiho -afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la
reacții disproporționate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al re alității. Imaturul afectiv
recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obținerea unor plăceri imediate,
minore și uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă față de problemele reale și importante,
este lipsit de o po ziție critică și autocritică autentică, este nerealist. Imaturitatea afectivă asociată cu
imaturitatea intelectuală predispune criminalul în serie la manifestări și comportamente antisociale cu
urmări deosebit de grave1.

2.4. Imaturitatea intelectuală
Imaturitatea intelectuală presupune incapacitatea individului de a prevedea pe termen
lung consecințele acțiunilor sale sociale. Astfel, există ipoteza că ucigașul în serie e ste limitat
la prezent, acordând o mică importanță viitorului.
Imaturitatea intelectuală nu se confundă cu rata scăzută a coeficientului de inteligență
(IQ) – care, de altfel, este destul de ridicat la criminalii în serie –, ci înseamnă o capacitate
redus ă de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri în proiectarea unui act
infracțional, trecerea la comiterea crimei efectuându -se în condițiile unei prudențe minime față
de pragurile de toleranță a conduitelor în fapt2.
La fel ca în cazul imaturității afective, pentru individul imatur intelectual va conta mai
mult obținerea unor rezultate de moment, traduse, de obicei, în satisfacerea unor plăceri,
orgolii, capricii, aspect care se reflectă în personalitatea criminalului în ser ie sub forma unui
caracter egoist.

2.5. Duplicitatea comportamentului
Comportamentul duplicitar poate fi definit ca o manifestare comportamentală ce constă
în încercarea conștientă și premeditată de a provoca, imita sau exagera unele tulburări
morbide, boli psihice / somatice sau de a le ascunde, atunci când ele există, în scopul de a
obține diferite avantaje materiale sau morale, ori pentru a se sustrage de la anumite obligații
sociale sau de la executarea unei pedepse etc.3.

1 T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, București, 1973, p. 77.
2 Ibidem, p. 76.
3 V. Iftenie, D. Dermengiu, Medic ină legală, Ed. Științelor medicale, București, 2014, p. 453.

29

Reprezentând o dominantă puternică a personalității, duplicitatea comportamentului
criminalului în serie este a doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care
comite crimele, c i în permanență. El joacă rolul omului corect, cinstit, al celui preocupări total
diferite de cele din sfera infracționalului. Acest mod de a acționa îi denaturează actele și faptele
cotidiene, făcându -l ușor depistabil pentru un bun observator. Necesitate a tăinuirii, a vieții
duble, îi formează criminalului în serie deprinderi care îl izolează, treptat, de societate, de
aspectul unei vieți normale1.

2.6. Frustrarea
Frustrarea poate fi definită ca starea în care se găseșt e un subiect atunci când i se refuză
sau când își interzice satisfacerea unei cerințe de origine pulsională (instinctuală)2.
Pentru Freud, frustrarea nu implică sistematic ideea de pasivitate. El grupează sub acest
termen atât insatisfacția cauzată de refuzul unui agent exterior de a răspunde la o exigență
libidinală, cât și insatisfacția legată de f actori interni, inhibiții, apărări ale eului, care duc la
formulări ezitante, stângace sau imposibile ale cerinței3.
Indivizii acționează diferit la situațiile frustrante, de la abținere (toleranță la frustrare)
și amânare a satisfacției până la un comportament agresiv. Cei puternic frustrați au tendința de
a-și pierde controlul, acționând haotic, inconstant, atipic, agresiv și violent, cu urmări
antisociale grave.
La criminalul în serie, frustrarea reprezintă o stare emoțională resimțită atunci cân d
acesta este privat de unele satisfacții care consideră că i se cuvin sau atunci când în calea
obținerii acestor satisfacții se interpun obstacole. În acest caz, frustrarea este resimțită în plan
afectiv -cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de t ensiune) care dezorganizează activitatea
instanței corticale de comandă a acțiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală4.

2.7. Complexul de inferioritate
Complexul de inferioritate apare ca urmare a unor deficiențe maj ore ale individului,
reale sau imaginare, potențate și de către reacțiile de respingere, tacite sau experimentate, ale
celor din jur. Acest dezacord al sinelui în raport cu societatea este resimțit ca un sentiment de

1 I. Butoi, T. Butoi, op. cit., p. 55.
2 http://www.psiholistic.ro/blog -psiholog -galati/frustrar e/, accesat la 19.04.2018.
3 Idem.
4 T. Bogdan, op. cit., p. 77.

30

insuficiență, de incapacitate personală , care, la majoritatea criminalilor în serie, conduce la
formarea unei personalități bazate pe egocentrism, labilitate, agresivitate și indiferență
afectivă1.

Egocentrismul reprezintă tendința individului de a raporta totul la sine însuși, de a privi
totul prin prisma intereselor sale și a sentimentelor personale; doar el se află în centrul
lucrurilor, situațiilor, evenimentelor. Această tendință a de a raporta toate situațiile la propria
persoană se traduce și ca o imp osibilitate a individului de a -și imagina punctul de vedere al
altcuiva. Acesta este egocentrismul elementar care caracterizează psihicul uman și pe care
psihologul elvețian Jean Piaget l -a ilustrat prin exemplul jocului de șah: egocentricii întâmpină
dificultăți în practicarea jocurilor care implică două persoane, precum șahul; nu își pot imagina
cum arată tabla din punctul de vedere al unei alte persoane2.
Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorințe, astfel că, atunci când
nu își atinge scopurile propuse, devine invidios și susceptibi l, dominator și chiar despotic. Este
un individ incapabil să recunoască superioritatea și succesele celorlalți, se crede permanent
persecutat, consideră că are întotdeauna dreptate, indiferent de situație. Își minimalizează, în
mod inconștient, automatic, defectele și insuccesele, maximizându -și totodată succesele și
calitățile, iar atunci când greșește, în loc să -și reconsidere poziția, atacă virulent3. Caracterizat
de egocentrism, criminalul în serie preia toate aceste trăsături, înglobându -le într -o
personalitate distructivă și amenințătoare pentru ceilalți membri ai societății.

Labilitatea este trăsătura personalității care semnifică fluctuația emotivității,
capriciozitatea și, ca atare, o accentuată deschidere spre influențe, acțiunile individului fiind
imprevizibile. Se referă la elemente ale unor personalități psihopate (schizoidism,
hiperemotivitate, ciclotimie etc.), tulburarea unor tendințe pulsionale fundamentale (sexuale,
agresive etc.), trăsături nevrotice, t ulburări ale funcțiilor cognitive și, în unele cazuri, tulburări
organice.

1 J. Pinatel, op. cit., p. 35.
2 http://www.infopsihologia.ro/2012/10/diferenta -dintre -narcisism -si-egocentrism/ , accesat la 22.04.2018.
3 J. Pinatel, op. cit., p. 37.

31

Labilul este instabil, impulsiv, agresiv și prezintă un comportament contradictoriu.
Manifestă o conduită individualistă și are adesea tendința spre toxicomanie. Are, uneori, crize
epileptice, pusee nevrotice sau psihotice, prezintă fragilitate psihică.
Termenul este utilizat și în sens larg pentru a caracteriza indivizii instabili, dezordonați,
cu tulburări de caracter. Labilitatea poate fi de origine ereditară sau poate apărea în urma unui
traumatism, a unei infecții sau ca rezultat al unor condiții nocive de mediu. Caracterizat de
această trăsătură a personalității, criminalul este robul influențelor și sugestiilor, neputând
să-și inhibe pornirile și dorințele în fața peric olului public ori a sancțiunii penale1.

Agresivitatea la criminalul în serie apare în condițiile în car e acesta nu reușește să -și
satisfacă dorințele și se manifestă printr -un comportament violent și distructiv. Cele mai
cunoscute forme de agresivitate sunt autoagresivitatea și heteroagresivitatea.
Autoagresivitatea constă în manifestarea comportamentului a gresiv asupra
propriei persoane, exprimându -se prin mutilări sau chiar suicid.
Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenței către alții, manifestându -se
în diverse forme care culminează cu torturarea și uciderea de persoane.
Jean Pinatel mai eviden țiază două forme distincte ale agresivității: cea ocazională și cea
profesională.
Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate și violență
deosebită, fiind întâlnită mai ales în crimele pasionale. Este tipul de agresivitate
caracteristic criminalilor impulsivi, dezorganizați.
Agresivitatea profesională se caracterizează printr -un comportament violent,
durabil, care se relevă ca o constantă a personalității infractorului, acesta
manifestându -se agresiv în mod deliberat și conștient. Ace st tip de agresivitate îi
caracterizează pe criminalii care își premeditează crimele, cei organizați2.

Indiferența afectivă sau, așa cum mai este denumită, insensibilitatea morală este în
strânsă legătură cu egocentrismul . Această trăsătură se caracterizează prin incapacitatea
criminalului în serie de a înțelege durerile și nevoile celorlalți și, mai mult, chiar prin satisfacția

1 http://www.psychologies.ro/cuvant/dezechilibru -psihic , accesat la 22.04.2018.
2 J. pinatel, op. cit., p. 40.

32

resimțită față de durerea altora. Indiferența afectivă redă stările de inhibare și dezorganizar e
emoțională.
Această latură a personalității criminalului în serie se formează la vârste timpurii, fiind
una dintre principalele carențe ale procesului socializării, un rol important deținându -l în acest
plan funcționarea defectuoasă a structurii familia le, precum și stilul educațional adoptat în
cadrul acestei microstructuri sociale.
De obicei, criminalul nu este conștient de propria -i stare de inhibare emoțională, ceea
ce explică atât calmul, cât și sângele rece cu care sunt comise faptele de o violen ță extremă.
Legătura strânsă dintre indiferența afectivă si egocentrism constă în faptul că ucigașului în serie
îi este străin sentimentul de vinovăție, al culpabilității1.

1 Ibidem, p. 43.

33

III. PSIHOPATOLOGIA CRIMINALULUI ÎN SERIE

§1. Motivația comportamentului criminal
Pentru a găsi explicațiile etiologice de natură psihiatrică în motivația determinantă a
criminalului în serie, personalitatea psihopatică a serial killerului necesită o investigație
științifică efectuată de către experți (psihologi, criminaliști și medici legiști deopotrivă)1.
Opinând pentru definirea crimei în serie – așa cum am arătat – ca reprezentând uciderea de
victime diferite în timp, de la zile, săptămâni sau luni între ele, comise cu relativ același mod
de operare și de către același autor, în funcție de determinările pulsionale imprevizibile ale
dicteului sau genetic activate conjunctural , profes orul Butoi a apreciat că procesul repetitiv
este posibil a fi explicat la criminalii în serie prin defectarea instinctualității de tip sexual, în
sensul formării unui mecanism repetitiv (bioinstinctual), hormonal constituțional, care
presează ciclic, determinând tensional orientarea cathartică în direcția suprimării vieții și pe
care, episodic, psihopatul, deși o conștientizează critic, nu o poate controla, deturna sau stă-
pâni, motiv pentru care faptele sale sunt reținute a fi săvârșite cu inte nție directă, prevederea
rezultatelor, socialmente periculoase făcându -l deplin responsabil2.
Înțelegerea motivației criminale și, mai ales, a orientării criminale (ideal ar fi cu
certitudine previzibilă, deși, di n păcate, de cele mai multe ori nu se întâmplă astfel) prezintă o
utilitate deosebită în identificarea și capturarea criminalilor în serie, înainte ca aceștia să comită
o nouă crimă. Se evidențiază astfel importanța identificării amprentei psihocomportamen tale
pe care se bazează știința și arta (pentru că, într -adevăr, identificarea personalității criminale
este o artă) în materie, căci o mare parte a efortului trebuie canalizat către înțelegerea motivației
criminalului întrucât cei care nu ucid pentru bani se deosebesc fundamental de ceilalți asasini.
Ucigașii și violatorii nu caută profitul, ei caută dimpotrivă, un fel de plăcere, perversă fără
doar și poate, dar pe care am putea să o înțelegem3.
Ucigașul în serie are o permanentă motivație, se află mereu sub presiune tensională
sexual determinată, rămâne mereu în deficit cathartic deoarece, de fiecare dată, crima cea mai

1 T. Butoi, Criminali în serie – Psihologia crimei, Ed. Phobos, București, 2003, p. 86.
2 Ibidem, p. 87.
3 R. K. Ressler, T. Shachtman, Whoever Fights Monsters: My Tw enty Years Tracking Serial Killers for the FBI, Ed.
St. Martin ’s Press, New York, 1992, p. 38.

34

recent finalizată nu reușește să -i îndeplinească până la capăt fanteziile. Încă din acest punct,
criminalul plănuiește o nouă faptă, jocul fantasmelor fiind orientat de această dată către
obținerea catharsisului deplin, astfel, „deficit ul hedonic” retensionând relația ucigașului în
sfera sexual -motivațională. Pentru că cel mai recent act al „operei” sale, crima, nu -i iese la
nivelul fantasmelor, criminalul în serie resimte o frustrare analogă, rămânând mereu cu o poftă
insuficient satisf ăcută. Astfel, după fiecare crimă, acesta revizualizează filmul acțiunii
încercând să identifice acele elemente pe care le -ar fi putut face într -un mod mai mulțumitor
pentru el. Captivat de asemenea gânduri, ucigașul în serie își anticipează următorul act, care,
de această dată, va fi perfect, creând iluzoria percepție a făptuitorului de a -și apropia realitatea
criminală de propriile -i fantasme1.

§2. Criminalul în serie între normalitate și boală psihică
Pentru a putea înțelege și defini patologicul, anormalul, trebuie mai întâi să ne referim
la sfera normalității, întrucât boala mintală, tulburarea psihică, nu poate fi înțeleasă și explicată
decât raportat la conceptul de normalitate, de sănătate mintală. Pentru psihopatologie
problema normalității este deosebit de importantă întrucât ea reprezintă criteriul de evaluare al
tulburărilor clinice, considerate abateri de la normalitate.
Normalitatea este o noțiune limită a psihiatriei, psihologiei. Dificultățile metodologice
ale evaluării normalității decurg din faptul că este o noțiune greu cuantificabilă, alcătuită
dintr -o entitate biologică și una spirituală, care trebuie comparate cu idealul normativ / etic /
axiologic / moral. Despre normalitatea biologică se poate vorbi riguros , aspect care nu este,
însă, valabil și pentru normalitatea psihică.
Definiția normalității are un sens denotativ, ce implică delimitarea de anormalitate,
devianță, boală, urât, rău, nefiresc, neobișnuit etc. Anormalitatea (genul proxim al normalității)
reprezintă variațiile inferioare și superioare ale normalității.
Normalitatea este suma comportamentelor a căror finalitate este optimizarea adaptivă.
Omul este o ființă cu vocația normalității, însă normalitatea absolută nu poate fi atinsă2.
Un alt aspect care intră în discuție la criminalii în serie este reprezentat de raportul
dintre normalitate și adaptare . Se consideră că adaptarea reprezintă procesul de acceptare care

1 Ibidem, p. 40.
2 D. Prepelice anu în D. Bulgaru -Iliescu și alții, op. cit., p. 17.

35

este oferit crim inalului de mediul exterior sau de societate. Adaptarea este o investire de energie
orientată pentru ca individul să se integreze și să poată rezista în fața presiunii exercitate asupra
lui de psihotraumatismele sociale, dublată de capacitatea acestuia de a rezista la tensiunile
impuse de legăturile sociale. În felul acesta, procesul de socializare reprezintă achiziția
aptitudinii de a putea efectua eforturile de adaptare socială continuă, pentru a -și însuși rolurile
sociale dobâ ndite1.
În abordarea medicală tradițională, normalitatea reprezintă un concept integrator în
alcătuirea căruia intră, printre altele, și noțiunea de sănătate mintală. Medicina definește
normalitatea (majoritară) prin raportarea la patologic (porțiunea minoritară). Această abordare
oferă avantajul metodologic al obiectivității, pentru că patologicul este mai ușor definibil decât
starea de sănătate / normalitate2.
În secolul al XIX -lea, sănătatea mintală era legată de moralitate și conformare
religioasă. În consecință, „nebunia” era una „morală” (moral insanity).
Antropologia culturală utilizează elemente de natură socio -culturală, cu conotații
valorice. Astfel, punctualitatea, competitivitatea, scrupulozitatea sunt normale în Japonia,
America de Nord, dar par dizarmonii / tulburări de personalitate în America de Sud, România,
zona Balcanică (de unde și așa -numitul concept de contaminare prin valori). Perspectivele
definitorii ale sănătății mintale par uneori antagonice: a fi „sănătos mintal” pentru sine sau
pentru societate? A fi valoros pentru societate datorită spiritului de competiție? A fi ca ceilalți
sau a fi fericit în pofida lor? Bunul simț comun, respectul pentru condiția somatică, un set bazal
de comportamente cuviincioase sunt general umane și transgresează particularitățile culturale3.
Sănătatea mintală individuală este reprezentată de starea subiectivă de bine, rezultată
dintr -o dezvoltare armonioasă / optimă, cognitivă și emoțională care îl face pe individ
compatibil cu semenii săi și, astfel, apt să trăiască în societate. Premisele sănătății mintale sunt
capacitatea de percepere ș i cunoaștere a realității, capacitatea dea lua decizii și de a le
implementa în acțiuni, exprimarea prin limbajul verbal / nonverbal, capacitatea de a răspunde
la mesajele altora.
Sănătatea mintală ca normalitate este reprezentată de starea de normalitate individuală
cu o componentă adițională (de exemplu, sănătatea unui cosmonaut trebuie să fie o normalitate

1 C. Enăchescu, Tratat de psihopatologie, Ed. Tehnică, București, 2000, p. 45.
2 D. Prepeliceanu în D. Bulgaru -Iliescu și alții, op. cit., p. 18 -19.
3 Ibidem, p. 23.

36

la parametri psihologici maximi). Un individ poate fi considerat normal, dar imperfect din
punctul de vedere al sănătății mintale, cu mici trăsături accentuate, precum: anxios subclinic,
„personalitate accentuată” în cazul unui individ altfel eficient în rezolvarea problemelor și în
perceperea realității1.
Sănătatea mintală ca maturitate se atinge la vârsta adultă extremă și se traduc e în
generativitate (capacitatea de a fi preocupat și de a ghida generațiile viitoare). În perioade de
vârstă 35 -55 de ani, nevoia de autorealizare intră în declin, crescând nevoia de afiliere și
comunitate. Adultul devine ghid, formator, mentor pentru tin eri și întreaga societate, după
cultura și oportunitățile oferite, mai mult decât un părinte pentru copiii săi. În acest stadiu,
selful face loc generozității menite a compensa pierderile care se apropie odată cu vârsta a treia,
când este important să ai r ecunoaștere și de la alții, în afara celor foarte apropiați. Astfel se
asigură trecerea tradițiilor de la trecut spre viitor.
Sănătatea mintală spirituală este alcătuită dintr -un amalgam de emoții pozitive care
leagă între ele ființele umane (dragostea, speranța, bucuria, iertarea, gratitudinea, credința,
venerația, smerenia, compasiunea etc.). Toate aceste modele în comun un aspect: cu cât
maturitatea este mai desăvârșită, cu atât sănătatea mintală este mai probabilă2.
Un alt aspec t de care este legată atât normalitatea, cât și anormalitatea se referă la
mediul de viață al individului, la factorii de viață care pot interveni fie în sens „protector”, fie
având semnificație de „risc morbigenetic”. Datele de antropologie culturală au e vidențiat faptul
că manifestări considerate patologice în cadrul unei arii socio -culturale, pot trece drept normale
în alta. Astfel, boala devine ea însăși o normă de viață, dar o normă de tip inferior în sensul că
nu permite niciun fel de abatere în afara cadrului ei strict limitat3.
În acest sens, bolnavul și -a pierdut capacitatea unei adaptări flexibile la condițiile de
mediu, în raport cu indivizii normali care dispun în mod liber de această aptitudine. Boala este
o nouă formă de viață caracterizată prin manifestări fiziologice și psihologice noi, diferite. A
fi sănătos nu echivalează cu a fi normal într -o situație dată, ci cu a fi normativ în această situație,
ca și î n alte situații diferite ca posibilități oferite individului.
Astfel, boala se înfățișează ca o conduită a omului care a suferit o dezorganizare a
funcțiilor sale vitale4. Sănătatea și boala nu sunt decât două moduri ale existenței esențialmente

1 Ibidem, p. 24.
2 Ibidem, p. 25 -26.
3 J. Ajuriaguerra, Manuel de psychiatrie de l ’enfant, Ed. Masson, Paris, 1974, p. 45.
4 Ibidem, p. 52.

37

diferite. Ele nu trebuie tratate ca principii diferite, entități care concurează între ele pentru un
organism viu. În realitate, între aceste două moduri de a fi nu există decât diferențe de grad:
exagerarea disproporția, dizarmonia fenomenel or normale constituie starea de boală1.

§3. Dezorganizarea psihologică – trăsătură a criminalului în serie
Așa cum am arătat, normalitatea este condiția naturală a stării de echilibru psihic, dar,
totodată, ea reprezintă și criteriul de evaluare a abaterii de la normă. În cazurile oferite de
psihiatria clinică, dincolo de aspectul „tablourilor clinico -nosologice”, din punct de vedere
psihopatologic, în procesul de dezorganizare al normalității psihice s e disting mai multe forme
specifice2.
Dezorganizarea în psihopatologia criminalului trebuie tratată, din punct de vedere
dinamic, ca un proces extrem de complex. Ea trebuie înțeleasă ca reprezentând noi modele
funcționale adaptate condițiilor patogenetice care au produs dezorganizarea. Aceste „modele
patologice” provin din structurile normale ale persoanei și depind de tipul de personalitate, de
capacitățile de „a se opune” acțiunii factorilor morbi -gene tici, de nivelul de
dezvoltare / maturizare a personalității, de dispozițiile ereditare ale acesteia etc.
Formele de organizare, precum și cele de dezorganizare ale personalității prezintă o
dinamică extrem de pr ecisă, urmând regulile referitoare la organizarea sistemului
personalității. Acesta stabilește că funcțiile psihice, considerate ca instanțe structurale ale
personalității sau niveluri de organizare, se dezvoltă progresiv, de „jos în sus”, de la simplu,
stabil și bine organizat, către complex, instabil și mai puțin bine organizate . Aceasta este
dinamica procesului de organizare3. Invers, în raport cu dinamica pro cesului de organizare,
procesul de dezorganizare al sistemului personalității se va produce de „sus în jos” de la
complex către simplu, reluând, în sens invers dinamica dezvoltării. Este vorba, de fapt, de un
proces d e disoluție funcțională , reprezentând însăși formele patologice.
Boala, fiind rezultatul unui proces de disoluție funcțională trebuie privită sub două
aspecte diferite:
1) aspectul negativ, reprezentat de nivelul de atingere a sistemului personal ității;

1 C. Enăchescu, op. cit., p. 47.
2 J. Ajuriaguerra, op. cit., p. 56.
3 C. Enăchescu, op. cit., p. 47.

38

2) aspectul pozitiv, cel al simptomelor, reprezentat de nivelul de eliberare a
inhibiției pe care procesul morbid îl exercită asupra stării de normalitate
funcțională sau de integritate anatomo -fiziologică a si stemului personalității umane.
Sistemul personalității are trei grupe principale ale dezorganizării psihopatologice:
lezionale, de imaturitate și funcționale1.

3.1. Dezorganizarea lezională
Acest tip de dezorganizare recunoaște drept cauză o leziune organică a creierului.
În acest caz, ea poate fi produsă de o leziune cerebrală globală care produce, de regulă, tulburări
grave ale stării de conștiință, putând merge până la starea de comă. În cazul existenței unor
leziuni localiza te, se pune problema dezorganizări în sector, situație în care numai anumite
procese psihice sunt afectate (percepții, memorie, limbaj, praxii, instincte etc.)2.
La prima vedere, criminalii în serie psihopați sunt înzestrați cu niște creiere perfect
funcționale. O serie de studii au scos la iveală că aceștia dispun chiar de un coeficient de
inteligență peste medie și de abilități uimitoare de a -și argumenta afirmațiile, iar logica lor este
una impecabilă. Cum arată creierul criminalilor în serie psihopați? Ce nu merge exact în
creierul lor? De ce sunt „predispuși” să utilizeze violența pentru a -și atinge scopurile și de ce
este atât de mare numărul lor în închisori? Considerăm că răspunsul la aceste întrebări este
reprezentat de așa -numitul concept de mask of sanity : inteligența intactă a psihopaților
maschează faptul că partea emoțională a creierului lor este avariată și asta îi face atât de
periculoși.
Cu ajutorul tehnicilor de imagistică cerebrală, în ultimii ani, neurologii au început să
identifice deficitele specifice care definesc creierul psihopatic. Cei care au privit în interiorul
creierului unui psihopat spun că acesta se distinge de un creier normal prin ab sența totală a
emoțiilor. Un exemplu în acest sens îl reprezintă faptul că la oamenii normali care sunt puși să
vizioneze imagini cu persoane străine supuse șocurilor electrice sau altor stimuli dureroși, se
declanșează automat o reacție emoțională viscera lă: încep să transpire și le crește tensiunea
arterială; puși într -o situație similară, psihopații nu simt, însă, nimic.
Studii de criminologie în care specialiștii au analizat criminali acuzați că au ucis cu
bestialitate, au demonstrat chiar că pe măsură ce agresivitatea acestora creștea, tensiunea lor

1 Ibidem, p. 48.
2 Ibidem, p. 48.

39

înregistra o scădere; cu alte cuvinte, asupra lor violența avea un efect de -a dreptul calmant1.
Expuse la expresii faciale exprimând teroarea, părțile emoționale ale unui creier uman normal
prezintă niveluri crescute de activare, la fel și ariile corticale responsabile cu recunoașterea
facială. În creierul psihopaților însă, nimic nu tul bură ariile cerebrale corelate emoțiilor, iar
sistemul de recunoaștere facială este și mai puțin „impresionat” la vederea unor fețe
schimonosite de frică.
Având în vedere cele mai recente cercetări în materie, cea mai mare prob lemă pare a fi
nefuncționarea amigdalei, o zonă cerebrală, situată în lobii temporali, responsabilă cu
producerea unor emoții precum frica și anxietatea; efectul unei amigdale distruse este că pose-
sorul nu simte nicio tres ărire de nervozitate atunci când îi face pe cei din jur să sufere. Prin
urmare, pentru un criminal în serie psihopat, nu este nimic în neregulă cu violența; a face rău
unei alte persoane este doar o modalitate de a obține ceea ce dorește, o cale perfect ra țională
de a-și satisface dorințele. De aici și concluzia că lipsa emoției și nu cea a rațiunii îl face pe un
criminal „impermeabil” la concepte morale de bază2.

3.2. Imaturitatea
Imaturitatea este un tip de deficiență care se produce prin oprirea din dezvoltare a
sistemului nervos central la copil (prenatal, perinatal sau postnatal). Este o inadaptare
anatomică ce prezintă consecințe grave asupra formării și maturizării funcțiilor psihice, precum
și a personalității globale a individului. În acest sens, se evidențiază două forme de imaturitate:
• imaturitatea emoțională, considerată ca o imaturitate a inhib ițiilor reacțiilor
emoționale, cu caracter de manifestare explozivă;
• imaturitatea afectivă sau starea de „arierație afectivă” ce constă în aspecte
psihopatologice diferite de tipul dependență -independență, securita te-insecuritate,
sugestibilitate, posibilitatea sau imposibilitatea de a -și inhiba reacțiile emoționale,
posibilitatea sau imposibilitatea de a efectua judecăți intelectuale și nonafective,
posibilitatea sau imposibilitatea de a avea autonomie în acțiunile personale3.

1 www.descoperă.ro/cautare/crima , p.1 -p.20, accesat la 24.04.2018.
2 www.descoperă.ro/cautare/crima , p.1 -p.20, accesat la 24.04.2018.
3 C. Enăchescu, op. cit., p. 49.

40

3.3. Dezorganizarea funcțională
În general, se consideră criteriul de funcționare ca fiind opus celui lezional în același
mod în care psihogeneza se opune organogenezei. În cazul dezorganizării funcționale, nu există
niciun fel de modificare lezională decelabilă a creierului bolnavilor respectivi, tulburările fiind
strict de ordin funcțional. Dezorganizările funcționale se pot datora unor carențe
emoțional -afective, frustrări lor sau psihotraumatismelor din copilărie. Dacă ele se instalează
târziu, se pot manifesta sub forma tulburărilor de comportament, a tulburărilor nevrotice sau
psihotice, crizelor isterice etc.1
În cazul acestui tip de dezorganizări, se produce un proces de regresiune a personalității
individului, distingându -se trei tipuri de regresiune, după cum urmează:
• regresiunea topică;
• regresiunea temporală ca un proces de întoarcere către structurile psihice ancestrale;
• regresiunea formală care antrenează m etode primitive de expresie și de reprezentare
inferioare în raport cu nivelul de dezvoltare2.

§4. Principalele tipologii ale criminalului în serie
Deși realizarea unei tipologii a criminalului în serie presupune un grad de dificultate
sporită din cauza complexității tipului de bază, ce cuprinde o varietate de subtipuri, din analiza
psihopatologiei acestuia, se desprind unele deosebiri între principalele tipuri psihologice, pe de
o parte, și principalele tipuri de comportament ale ucigașul ui în serie, pe de altă parte.
4.1. Criminalul în serie psihotic vs. criminalul în serie psihopat
O primă distincție care apare în sfera tipului general al criminalului în serie este legată
starea psihică a acestuia, respectiv distincția dintre ucigașul în serie psihotic și cel psihopat.
Ca trăsături generale, psihoticul prezintă o tulburare gravă a funcțiilor mentale, care
conduce la lipsa discernământului, în timp ce psihopatul, în ciuda alterării grave a simțului
moral, își conservă integritatea capacită ților mentale, ceea ce face ca acesta să acționeze, de
regulă, cu discernământ.
Lipsa discernământului și, prin urmare, imposibilitatea tragerii la răspundere penală a
criminalului în serie psihotic au făcut ca unii criminologi să abandoneze studiul acestu ia,

1 Ibidem
2 Ibidem, p. 50.

41

motivând că o asemenea sarcină ar reveni în mod exclusiv în competența expertizei psihiatrice1.
Deși pe bună dreptate s -a afirmat că un astfel de studiu revine în sarcina expertizei psihiatrice,
abandonarea lui de către cercetătorii criminologi este neprofitabilă, chiar periculoasă, din mai
multe puncte de vedere.
În primul rând, faptele ucigașului în serie psihotic au aceleași urmări deosebit de grave,
respectiv pi erderea de vieți omenești, prevenirea și combaterea unor astfel de fapte fiind la fel
de importantă, iar soluțiile, din acest punct de vedere, nu pot fi găsite decât cu ajutorul cercetării
criminologice, rolul expertizei medico -legale fiind acela de a stab ili starea psihică a ucigașului
și prezența unor patologii care ar putea determina lipsa discernământului.
În al doilea rând, trebuie reamintit că, din punct de vedere medical, psihopatiile nu
reprezintă altceva decât variante diminuate ale psihozel or. Aceasta face ca mecanismele și
procesele care stau la baza formării personalității psihopate să fie în mare parte deslușite,
inevitabil, prin mijlocirea examinării personalității psihotice. Altfel spus, cunoașterea
psihopatului este aproape obligatoriu mijlocită de cunoașterea psihoticului.
În sfârșit, un alt argument, printre altele, se bazează pe faptul că această distincție la
nivel psihic nu are o corespondență foarte consistentă la nivel comportamental, nivel la care se
admite, după cum se va vedea, un tip intermediar (borderline) care este imposibil de ignorat.
În acest context, studiul psihoticului, cel puțin indirect, devine deci, oricum, inevitabil2.
Cu toate acestea, s -a arătat că ucigașul în serie este rareori psihotic. Aceștia sunt, de
obicei, psihopați sexuali, cu o criminalitate profundă și sunt, în mod cert, ancorați în realitate3.
Cu toate că mulți criminali în serie au declarat că, la un moment dat, au întreținut relații
sexuale normale cu o femeie, realitatea este că ei nu pot avea niciun fel de relație satisfăcătoare
cu cineva; sunt într -o stare de automulțumire până la un punct dincolo de care nu mai contează
altceva înafara satisfacerii fanteziilor bolnave. Mulți ucigași au declarat că, sub influența
alcoolului sau a drogurilor, în timpul crimelor, au trăit stări ireale, fără a putea percepe
gravitatea și cruzimea actelor lo r și fără a putea avea vreo explicație logică a acestora. Unii
agresori au fost identificați sub influența alcoolului sau a drogurilor în momentul crimei, fapt
ce are tendința de a le exacerba fanteziile sadice.

1 L. Négrier -Dormont, R. Nossintchouk, Tueurs en série, Ed. Flammarion, 2001, p. 6.
2 V. J. Gerberth, Practical Homocide Investigation, Ed. Taylor&Frncis, New York, 1983, p. 60 -62.
3 Ibidem, p. 65.

42

Acest tip de ucigaș nu își întrerupe seria crimelor până când nu este capturat sau, la
rândul lui, ucis. Nu există tratament pentru a vindeca un psihopat sexual sadic care devine un
criminal în serie1.

4.2. Criminalul în serie organizat vs. criminalul în serie dezorganizat
O a doua distincție are la bază criteriul comportamental, respectiv maniera în care
criminalul acționează înainte, în timpul și după comiterea faptelor. Din acest punct de vedere,
în cadrul tipului general al ucigașului în serie pot fi identificate dou ă categorii principale dis-
tincte și o categorie intermediară: ucigașul în serie organizat, ucigașul în serie dezorganizat și
ucigașul în serie de graniță (borderline)2.
Ucigașul în serie organizat este preocupat de alegerea atentă a victimei, a timpului și
locului de acțiune, a instrumentelor de tortură, este atent la detaliile care l -ar putea demasca
sau incrimina și se străduiește să șteargă orice urmă etc. Acesta corespunde din punct de vedere
psihologic psihopatului.
Ucigașii în serie organizați își planifică metodic atacurile, își aleg cu grijă victimele și
locurile în care vor acționa. Camuflajul lor social este perfect, fiind adesea familiști pentru care
prietenii bagă mâna în foc că sunt inofe nsivi. Își construiesc bine alibiurile și pot lăsa
intenționat la fața locului indicii care să trimită poliția pe piste false3.
Acționând impulsiv, fără o pregătire prealabilă și fără a se asigura că nu va fi descoperit,
ucigașul în serie dezorganizat corespunde psihoticului; de cele mai multe ori, doar o capacitate
deosebită de a improviza îl ajută să depășească diferitele obstacole ce stau în calea comiterii
faptei și să -și poată continua seria omorurilor, evitând să fie identificat șu capturat. În această
categorie se regăsesc asasinii impulsivi, cu un coeficient de inteligență mai mic decât al celor
organizați și care nu omoară programat, ci atunci când se ivește o ocazie favorabilă și care îi
stimulează în acest sens. Atacurile lor sunt rapide și, spre deosebire de ucigașul organizat, lasă
victima la locul crimei, fără să încerce să ascundă urmele. Cu toate acestea, nu sunt ușor de
capturat, deoarece sunt mereu în mișcare și au prea puțini prieteni de la care să se poată obține
informații.

1 Ibidem, p. 67.
2 L. Négrier -Dormont, R. Nossintchouk, op. cit., p. 18.
3 Ibidem, p. 19.

43

În fine, ucigașul în serie de graniță (borderline) aparține, ca regulă, tipologiei
ucigașilor organizați, dar în anumite situații sau stimulați de anumite împrejurări, își vor pierde
sângele rece și vor ac ționa de o manieră dezorganizată. Este posibil, de asemenea, ca încă de
la punerea în executare a intenției criminale aceștia să oscileze între comportamente ce țin de
ambele tipologii1.

§5. Concluzii privind psihopatologia criminalilor î n serie
În urma celor expuse, ne considerăm îndreptățiși să afirmăm că asasinul în serie este
cel mai odios și cel mai nociv infractor . Acesta manifestă irascibilitate, impulsivitate și
agresivitate crescută. Este egocentric, dominator, având o capacitate de raționalizare scăzută,
instabil și superficial în contactul afectiv, ceea ce îl face să se angajeze în situații conflictuale,
reacționând violent.
Realizarea operei criminale devine posibilă datorită intrării criminalului în serie într -un
mediu care oferă situații conflictuale de la care el nu știe sau nu poate să se sustragă. În cele
mai multe dintre cazuri, criminalii în serie au discernământ, iar intenția lor este de a ucide. Cu
foarte puține excepții (care scapă astfel de rigorile legii) , nu sunt bolnavi psihic în sensul în
care o anumită afecțiune i -ar face să nu mai distingă între bine și rău. În schimb sunt fascinați
de moarte și doresc să se afle în apropierea ei, în timp ce oamenii normali doresc să se
distan țeze. Au tendința patologică de a atinge, de a avea o relație cu un mort, iubesc sau urăsc
corpul victimei, după caz, dar întotdeauna sfârșesc prin a -l lăsa fără viață, fiindcă doar așa își
pot împlini nevoia de a manipula un cadavru.
Sadismul este întâlnit frecvent la asasinii în serie, combinat adesea cu pofta sexuală. Se
ajunge astfel, literalmente din plăcere, la mutilarea victimelor, torturarea și uciderea lentă.
Multă vreme, aceste cruzimi de neimaginat au fost puse pe seama unor anomalii înnăs cute, iar
responsabilă ar fi fost așa -numita genă criminală, constând în prezența unui cromozom Y
suplimentar la bărbați. Sexul genetic este dat de prezența sau absența unui cromozom
particular, notat în mod convenționa l cu litera Y, astfel încât formula genetică femeiască este
46 XX, iar cea bărbătească 46 XY. Apariția unui cromozom Y suplimentar (denumit și
cromozomul crimei) duce la formula 47 XYY2.

1 Ibidem, p. 19.
2 V. Cioclei, op. cit., p. 125 -126.

44

Frecvența a cestei anomalii în rândul infractorilor este, potrivit unor estimări, de
aproximativ zece ori mai mare decât în rândul populației generale. Acest sindrom a interesat
foarte mult cercetările criminologice deoarece apariția lui se asociaz ă în mod frecvent cu fapte
violente, chiar omucideri în serie, iar predispoziția generală spre crimă a indivizilor din această
categorie este mai accentuată decât în cazul sindromului Klinefelter1.

1 Tulburare genetică ce presupune apariția la bărbați a unu ia sau mai multor cromozomi X în plus față de
normal. Pentru detalii, a se vedea http://www.sfatulmedicului.ro/Boli -genetice/sindromul -klinefelter_245 ,
accesat la 24.04. 2018.

45

IV. IDENTIFICAREA ȘI TRAGEREA LA RĂSPUNDERE
A CRIMINALILOR ÎN SERIE

§1. Modul de operare al ucigașilor în serie
Modul de operare reprezintă un complex de activități, deprinderi și procedee ce
caracterizează activitatea unui infractor înainte, în timpul și după comiterea unei infracțiuni
intenționate. Cunoașterea modului caracteristic de a opera al unui ucigaș neidentificat
presupune o examinare amănunțită a activității t recute a acestuia, prin prisma crimelor
descoperite, cu privire la care s -a stabilit că aparțin aceluiași făptuitor, în baza felului în care
acesta obișnuiește să comită faptele. Este nevoie, astfel, de un studiu amănunțit asupra fiecărei
specialități criminale în parte și asupra fiecăruia dintre criminalii acestor specialități, în
particular1.
Cu privire la utilita tea deosebită a cunoașterii modului de operare în procesul
identificării criminalilor în serie, considerăm că acesta ar trebui să reprezinte un instrument
practic de lucru în procesul anchetatorilor, întrucât el reprezintă un fel de marcă a
comportamentului criminal, chiar și în situațiile în care făptuitorul își modifică, mai mult sau
mai puțin, metodele de operare, deoarece, de regulă, această schimbare nu se produce cu privire
la toate elementele m odului de operare, astfel că vor rămâne suficiente practici care, examinate
atent, vor releva același mod de operare. Se remarcă, astfel, fie o tendință de revenire la
structurile operative deprinse, fie o persistență izolată a unor elemente car acteristice ale
modului de operare anterior, în contextul unui șir de operațiuni care creează impresia unei
structuri integral noi2.
Așadar, se evidențiază, în orice caz, necesitatea examinării atente a ansamblului actelor
modului de operare cu privire la: obiectele utilizate, modalitatea aleasă pentru atac, căile de
acces și de retragere, comportarea făptuitorului la locul crimei, natura și poziția urmelor găsite
sau, dimpotrivă, ascunderea cu precădere a unor tipuri de urme, abilitatea demonstrată în
comiterea crimei, revenirea periodică la locul comiterii faptelor. Pe baza unei asemenea anal ize
și a unei interpretări adecvate a comportamentului criminal, se pot observa elemente

1 C. Țurai, Elemente de criminalistică și tehnică criminală, Ed. A.P., București, 1947, p. 287.
2 T. Bogdan, I. Sântea, R. Cornianu, Comportamentul uman în procesul judiciar, Ed. Serviciul Editorial și
Cinem atografic, București, 1983, p. 31.

46

semnificative chiar și atunci când, aparent, nu există repetări ale unor acte anterioare1.
Considerăm, totuși , că o astfel de analiză trebuie realizată cu anumite rezerve pentru a evita
riscul identificării unor probe acolo unde nu există.
Dincolo de utilitatea stabilirii modului de operare, nu poate fi contestată abilitatea unor
făptuitori de a -și schimba, la ne voie, modul în care comit faptele. Considerăm, însă, că acest
aspect este doar parțial adevărat și nu poate conduce la ideea că modul de operare și-a pierdut
utilitatea, deoarece încă se dovedește a fi o cheie cu valențe nebănuite, în practică. Acest fapt
este dovedit de nenumărate situații când, pe baza studierii lui, și -au găsit soluția serii de fapte
antisociale, unele dintre ele deosebit de grave, iar altele petrecute la distanțe mai în timp și
spațiu. Este greu de afirmat că s -ar putea ajunge la soluți onarea acestora din urmă în absența
unui valoros instrument de lucru cum este modul de operare .
Pentru a obține, însă, rezultate concrete, este necesară abordarea acestui element al
comportamentului infracțional și din punct de vedere psihologic. Se ști e că în practică există o
serie de caracteristici și criterii de ordin criminalistic în baza cărora se realizează corelarea între
diverse fapte. Într -adevăr, s -a arătat că, atunci când acest proces de asociere între unele cazuri
se realizează în baza umor urme, rezultatele sunt considerate a fi ușor de obținut. S -a mai
afirmat, de asemenea, că, în absența acestora, corelarea între anumite fapte care, aparent, nu
exprimă același stil de lucru, ci reproduc doar anumite caracteristici, ar f i greu de realizat.
Așadar, problema nu rezidă numai în repetarea cu rigurozitate a particularităților modului de
operare în ansamblul lui, ci, mai ales, în identificarea unor elemente caracteristice, care nu în
toate cazurile sunt vizibile la prima vedere2.
Rezultatele negative întâlnite în practică, la acest capitol, se referă la situațiile când
examinarea se realizează formal sau limitativ, fără să fie valorificate toate elementele relevante,
inclusiv cele privind detaliile sau toate ve rigile modului de operare, precum cele arătate
anterior (căile de acces și retragere, modalitatea aleasă pentru pătrunderea în locuință,
comportarea concretă la locul faptei ș.a.). Numai studierea aprofundată a tuturor acestor
aspecte, atât în detaliu, cât și în conexiunea lor, poate asigura o valorificare superioară a
caracteristicilor modului de operare3.

1 Ibidem, p. 31.
2 Ibidem, p. 395.
3 Ibidem, p. 396.

47

Toate aceste aspecte au condus la afirmarea faptului că ele exprimă, prin excelență,
secvențe relevante ale unui comportament uman, ce trebuie observat, studiat și decodat și din
punct de vedere psihologic, pentru a realiza o interpretare corectă și aprofundată a motivației
și caracteristicilor întâlnite în procesul înfăptuirii obiectivelor urmărite de criminali. Un
asemenea examen este, însă, pretențios, deoarece, de multe ori, obligă la observarea unor
manifestări sau reacții greu sesizabile, uneori ușor modificate ori mascate, iar alteori, chiar
atipice1.
În astfel de examinări, s -a arătat importanța luării în considerare a concluziilor analizei
psihologice, care subliniază că tendința la repetare a unor comportamente este specifică
învățării în genera l și că, în cadrul acestui proces, omul se manifestă uneori necontrolat,
executând consecvent anumite acte reflexe, repetitive, care pot duce la identificarea lui. Numai
dacă se va realiza o asemenea examinare complexă a modului de operare, ca e xpresie reflectată
a mecanismelor psihologice intime, se va putea verifica dacă și în ce măsură acesta continuă
să asigure succesul într -o serie de situații complicate2.

§2. Semnătura criminalului în serie
Identificarea anumitor tipuri de infractori, mai ales a celor care dau dovadă de un nivel
ridicat de inteligență și dibăcie în comiterea crimelor, cum este cazul ucigașului în serie,
presupune o activitate complexă, în care examinarea și interpretarea urmelor lăsate la l ocul
faptei joacă un rol substanțial. Pentru identificarea unui criminal în serie, trebuie să se
stabilească, întâi de toate, că mai multe crime au fost comise de același autor. Pentru a
determina acest lucru, este nece sară identificarea acelui element care se repetă în toate cazurile
și care se evidențiază primul, de cele mai multe ori prin voința ucigașului, la locul faptei. Acest
element poartă denumirea de semnătura criminalului.
Investigatorii FBI au descris această semnătură ca reprezentând realizarea fanteziilor
unui criminal violent. Din cauza faptului că ucigașul în serie dezvoltă noi fantezii odată cu
realizarea fiecărei crime, acesta manifestă o nevoie de a le exprima în realitate. Cei mai mulți
ucigași în seri e trăiesc împreună cu crimele lor ani de zile, transformându -le, în cele din urmă,

1 Ibidem, p. 396.
2 Ibidem, p. 396.

48

în acțiune, astfel încât, unele aspecte ale crimelor acestora exprimă egoul, ideile, dorințele lor
unice1.
De multe ori, este considerat a fi semnătură un element rar sau neobișnuit, care, dacă
este regăsit la mai multe crime, conduce la ideea unui criminal unic2. Ucigașul în serie
dovedește adesea o atitudine meticuloasă în poziționarea într -un anumit fel și într -un loc special
a cadavrului, astfel că semnătura este ușor de identificat. Pentru a sfida, criminalul în serie
pune în scenă corpurile victimelor sale, depersonalizându -le prin diverse procedee: legare,
strangulare, acoperire, dezbrăcare, mutilare, secționare și plasare în diferite locuri etc; în unele
cazuri, criminalul inscripțion ează pe corpul victimei anumite inițiale sau semne, indicii -simbol
ale personalității sale. Acestea constituie indicii relevante asupra disfuncționalității
personalității autorului. Pe baza acestor indicii, anchetatorul stabile ște legăturile dintre diferite
crime3. Dacă, de exemplu, victima a fost imobilizată, așezată pe un jilț din lemn cu o cunună
de spini pe cap, iar apoi a fost ucisă prin secționarea carotidei, se deduce că, în cauză, a avut
loc o ucidere ritualică, aspect considerat neobișnuit. Dacă o altă victimă este descoperită în
aceleași circumstanțe, se ajunge la concluzia că este acțiunea aceluiași criminal.
Semnătura criminalului în serie ar putea fi descrisă, așadar, ca o serie de acte comise
de ucigaș, suplimentare uciderii victimei, ceva ce nu trebuia să facă în mod necesar pentru a
produce decesul, acte ce reprezintă o parte a mărcii psihologice a criminalului și la care acesta
recurge aproape inconștient cu ocazia fi ecărei crime pentru satisfacerea fanteziilor bolnave.
Cu toate acestea, considerăm că nu doar modul în care este ucisă ori poziționată victima
poate constitui semnătura ucigașului, ci aceasta poate consta în unele elemente externe
modului de operare. Ne referim, în această situație, la acele cazuri (nu puține) în care ucigașul
lasă la locul crimei un bilet – adresat, adesea, anchetatorilor, ca într -un fel de joc pe care
încearcă să îl pună în scenă. De asemenea, semnătura poate co nsta și în anumite obiecte lăsate
la locul comiterii crimei, altele decât arma folosită, precum și în desene sau simboluri scrijelite
sau realizate cu sângele victimei (parte a fanteziei criminale) pe pereți sau pe cadavru.
Anchetatorii cu experiență pot r ecunoaște elementele comune și schimbările de la locul
faptelor, chiar înainte de a ști cine este victima. Ei pot identifica semnătura criminalului în

1 J. E. Douglas, R. Ressler, A. Burgess, A. G. Burgess, Crime Classificaion Manual: A Standard System for
Investigating and Classigying Violent Crime, third edition, Ed. Wiley, U.S.A., 2013, p. 46.
2 Ibidem, p. 47.
3 http://www.criminalistic.ro/profilul -psihologic -al-criminalului -in-serie-prezentarea -cazului -bota -grigore –
ucigasul -de-boschetari/ , accesat la 15.05.2018.

49

serie, prezentă în cazul fiecărei omucideri, înrădăcinată în natura profundă a ucigașului, motiv
pentru c are acesta o repetă, mecanic, automat, într -un mod aproape inconștient, cu ocazia
fiecărei crime.
Tehnica de lucru a anchetatorului, se bazează pe o profundă cunoaștere și înțelegere a
psihologiei comportamentului uman. Toate acestea conduc la o reconstituire mentală a
desfășurării faptelor și de aici, la conturarea portretului psihologic al criminalului. Acest portret
este un rezultat al asocierii de probe și de intuiții care permite anchetatorilor să trieze diferitele
piste și să elaboreze versiuni de urmărire penală și strategii de capturare. Întocmirea profilului
psihologic al făptuitorului, în cazul criminalului în serie este de o importanță deosebită,
contribuind la direcționarea investigațiilor și cerc etărilor într -un anumit sens, la reducerea
numărului suspecților și, în mod sigur, la ajungerea mult mai repede la momentul final:
identificarea criminalului și luarea măsurilor legale1.

1 http://www.criminalistic.ro/profilul -psihologic -al-criminalului -in-serie -prezentarea -cazului -bota -grigore –
uciga sul-de-boschetari/ , accesat la 15.05.2018.