I. Cadru teoretic [615597]

Cuprins
Introducere
I. Cadru teoretic
1. Teoria atasamentului
1.1 Definitii
1.2 John Bowlby și teoria atașamentului
1.3 Fazele formării atașamentului
1.4 Fazele dezvoltării atașamentului
1.5 Tipare de atașament
1.6 Tipuri de atașament
1.7 Figura de atașament
1.8 Experimentul lui Harry Marlow (1958)
2. Atașamentul față de animale
2.1 Atașamentul față de animale din punct de vedere istoric
2.2 Abordarea științifică a atașamentului față de animale
2.3 Rolul psihoterapeutic al animalelor de companie
2.4 Animalele de companie ca și co-terapeuți
2.5 Comunicarea om-animal
2.6 Prevederile relatiei om-animal
2.7 Animalele de companie și atașamentul
2.8 Copiii și animalele de companie
2.9 Diferențele de gen în atașamentul pentru animale de companie.
2.10 Atașamentul față diferite tipuri de animale de companie
3. Stima de sine
3.1 Definiții ale stimei de sine
3.2 Teoria nevoilor a lui Maslow
3.3 Morris Rosenberg și stima de sine
3.4 Clasificarea ale stimei de sine
3.5 Caracteristici ale stimei de sine
3.6 Componentele stimei de sine
3.7 Diferențe de gen în stima de sine
3.8 Diferențe de vârstă ale stimei de sine
3.9 Suportul familiar si efectul stima de sine
3.10 Relatia cu colegii și stima de sine
II. Partea experimentala
4. Obiectivele si metodologia cercetarii
4.1 Obiectivele cercetarii

4.2 Ipotezele cercetarii
4.2.1 Ipoteza 1
4.2.2 Ipoteza 2
4.2.3 Ipoteza 3
4.3 Metodologia cercetarii
4.3.1 Participanti
4.3.2 Instrumente utilizate
4.3.2.1 Scala Rosenberg a stimei de sine
4.3.2.2 Scala Lexington a atasamentului fata de animale
5. Rezultatele cercetarii
Concluzii
Bibliografie

Introducere / Argument
Animalele de companie sunt considerate de mult timp unii dintre cei mai buni
prieteni ai ființei umane. Cu toate acestea, la fel ca în alte relații pe care oamenii le
formează cu oamenii și figurile religioase (de exemplu, Dumnezeu), relațiile om-animal
de companie variază foarte mult prin apropiere, căldură, angajament, implicare
emoțională, conflict și alte caracteristici.
In Romania, aproximativ jumătate (48%) dintre românii din mediul urban, dețin
animale de companie, arată un studiu realizat de compania iSense Solutions. Cei mai
mulți dintre aceștia au în grijă câini (65%) și pisici (52%).
In topul celor mai populare animale de companie se mai afla și păsările (peruși,
papagali – 11%), peștii (10%) și iepurii (4%). Conform studiului, 29% dintre persoanele
care dețin animale de companie au doar câini, în timp ce 22% au doar pisici.
În ultimul deceniu, cercetările au demonstrat o multitudine de efecte pozitive ale
interacțiunilor om-animal asupra sănătății și bunăstării umane și au arătat mecanisme de
bază care explică de ce utilizarea animalelor poate fi uneori mai eficientă decât
intervențiile numai de către oameni.
Animalele pot juca un rol semnificativ în educația copiilor, în cadrul familiei,
precum și la școală și pot avea potențialul de a promova dezvoltarea socio-emoțională a
copiilor și probabil pe cea cognitivă. Efectele pozitive ale interacțiunii om-animal sunt
utilizate în intervențiile asistate de animale în contexte educaționale, cum ar fi programe
speciale de pregătire pentru competența socială, abilități de citire sau prin introducerea de
animale, în special câini, în clasă.
Rolul animalelor de companie în viețile oamenilor și a familiilor acestora, la
diferite vârste și în diferite etape de viață, a fost documentat ca fiind unul pozitiv în ceea
ce privește starea de bine, sănătatea fizică și psihică. O perioadă de timp cercetările au
fost axate pe investigarea impactului prezenței animalului de companie asupra stăpânilor
și familiilor, în timp ce în perioada mai recentă se pune tot mai mare accent pe relația
dintre om și animalul de companie și efectul acesteia asupra celor implicați. Teoria
atașamentului constituie cadrul teoretic cel mai des utilizat în cercetările asupra
dezvoltării emoționale și relațiilor interpersonale în ultimele decade (Shaver și
Mikulincer, 2005, după Wang și Scalise, 2009).
Deși inițial o teorie a relațiilor părinte–copil, teoria atașamentului s-a extins înspre
descrierea relațiilor semnificative interpersonale la vârsta adultă și, mai recent, înspre
investigarea altor tipuri de relații semnificative, printre care se numără cele cu animalul
de companie. Natura atașamentului față de animalul de companie este profund relaționată
atât cu o serie de componente ale relației cu stăpânul, cât și cu anumite caracteristici
precum starea de sănătate fizică și psihică a deținătorului acestuia.
Sănătatea mentală, fizică și socio-emoțională a copiilor depind în mare măsură de
interacțiunile cu îngrijitorii primari, mai ales cu părinții și familia. De-a lungul
dezvoltării, îngrijitorii secundari din unitățile de învățământ, precum cresa, grădinița și
școala încep să joace, de asemenea, un rol mai important. În primul rând, calitatea
interacțiunilor sociale între copil și îngrijitor este asociată cu calitatea dezvoltării copiilor,
nu numai în domeniul social, dar probabil și în ceea ce privește învățarea cognitivă
(Hattie, 2009; Julius et al., 2013) .

Cu toate acestea, interacțiunile și relațiile cu animalele de companie pot afecta, de
asemenea, dezvoltarea și calitatea vieții copiilor. De exemplu, mulți copii consideră
animalele lor de companie ca prieteni apropiați și membri ai familiei, cărora le apelează
în perioade de suferință (Kurdek, 2009a, b). În plus, în prezent, interacțiunile cu animale
sunt chiar parte a educației și a intervențiilor terapeutice. În Europa centrală, un număr
din ce în ce mai mare de profesori aduc câinii în clasă în mod regulat sau țin animale în
clasă (Agsten, 2009; Beetz, 2012). În educația specială, echitatia terapeutica sau
intervențiile asistate cu câini câștigă teren.
S-a observat ca atasamentul fata de animale este asociat cu o stare mentala
psihologica buna ( Ory & Goldberg, 1983; Garrity, Stallones, Marx & Johnson, 1989).
Desi detinerea unui animal de companie este benefica indivizilor care se afla in terapie,
tinerea unui animal in preajma nu este destul de suficienta pentru a imbunatati starea
mentala ; persoana trebuie sa realizeze o forma de atasament fata de animal pentru a
putea obtine rezultate in imbunatatirea sanatatii mentale si fizice pentru o perioada mai
lunga de timp.
Majoritatea studiilor care investighează efectele din contactul cu animalele au fost
efectuate cu adulți. Deși acest studiu se concentrează asupra copiilor, merită remarcat
impactul profund pe care animalele îl pot avea asupra oamenilor în general. Cercetările
disponibile privind efectele interacțiunii cu animalele asupra copiilor vor fi discutate în
secțiunea următoare.

1. Teoria atasamentului
1.1 Teoria atașamentului – definitie
Termenul atașament provine din franțuzescul “attachement” și reprezintă un
comportament cu o componentă înnăscută puternică, amintind fenomenul de imprinting,
descris de Konrand Lorentz (1935) la unele specii din regnul animal. Teoria
atașamentului a răsturnat ideea psihanalitică a atașării emoționale a copilului față de
mamă, în virtutea rolului acesteia de dulap conținând cele necesare satisfacerii tuturor
nevoilor copilului. Copilul se atașează de persoana care comunica cu el, și nu de aceea
care îi satisface nevoile fizice. În mod obișnuit, mama este aceasta persoană cu dublă
funcție. Ea va juca astfel rolul de figură de atașament a copilului. Figura de atașament
reprezintă baza de securitate a copilului, cea de la care pornește spre a explora lumea, cea
care îl linișteste atunci când stimulii interni (oboseala, foame, boală, durere, frig) sau cei
din jur îi sporesc anxietatea.
Teoria atașamentului reprezintă o teorie socio-emoțională în cadrul psihologiei
dezvoltării. Din perspectiva acestei teorii, atașamentul sugerează o legatură bazată pe
nevoia de siguranța, securitate și protecție. Această nevoie este specifică copilăriei, când
persoana aflată în proces de dezvoltare este imatură și vulnerabilă. "De aceea atașamentul
nu este sinonim cu dragostea sau afecțiunea; nu este un descriptor general al relației
dintre părinte și copil, căci aceasta include și alte tipuri de interacțiuni părinte – copil,
cum ar fi : hrănirea, stimularea, jocul sau rezolvarea de probleme." ( Glaser, 2006).
Atașamentul se manifestă ca un sistem comportamental a cărui activare are ca rezultat
aducerea copilului în proximitatea figurii de atașament sau menținerea proximității cu
aceasta, în virtutea expectanței instinctive că figura de atașament va îndepărta factorii de
stres și astfel va dezactiva comportamentul de atașament. Asadar, comportamentul de
atașament nu este evident decât în momentele de stres prin care trece copilul : foame,
oboseala, stare de boala, stimuli socio-emoționali necunoscuti etc.
Psihologii au propus două teorii principale despre care se crede că sunt importante
în formarea atașamentelor.
Teoria învățării / behavioristă a atașamentului (Dollard și Miller, 1950)
sugerează că atașamentul este un set de comportamente învățate. Baza pentru învățarea
atașamentelor este hranirea. Un copil va forma un atașament față de cine îl hrănește.
Învață să asocieze hrănitorul (de obicei mama) cu confortul de a fi hrănit și prin procesul
de condiționare clasică, ajung să găsească contactul cu mama reconfortant.
De asemenea, ei constată că anumite comportamente (de exemplu, plângând,
zâmbind) aduc răspunsuri dezirabile din partea celorlalți (de exemplu, atenție, confort),
iar prin procesul de condiționare operantă învață să repete aceste comportamente pentru a
obține lucrurile pe care și le doresc.
Teoria evoluționistă a atașamentului (de exemplu, Bowlby, Harlow, Lorenz)
sugerează că bebelușii vin pe lume biologic preprogramați pentru a forma atașamente cu
ceilalți, deoarece acest lucru îi va ajuta să supraviețuiască. Bebelușul produce
comportamente înnăscute de „eliberare socială”, cum ar fi plânsul și zâmbetul care
stimulează răspunsurile îngrijite înnăscute din partea adulților. Determinantul
atașamentului nu este hrana, ci grija și receptivitatea.
Bowlby a sugerat că un copil formeză inițial doar un atașament primar
(monotropie) și că figura de atașament acționeză ca o bază sigură pentru explorarea lumii.

Relația de atașament acționează ca un prototip pentru toate relațiile sociale viitoare, astfel
încât perturbarea acesteia poate avea consecințe severe.
Această teorie sugerează, de asemenea, că există o perioadă critică pentru
dezvoltarea unui atașament (aproximativ 0 – 5 ani). Dacă un atașament nu s-a dezvoltat în
această perioadă, copilul va suferi consecințe ireversibile ale dezvoltării, cum ar fi
inteligența redusă și agresivitatea crescută.
1.2 John Bowlby și teoria atașamentului
Ca urmare a eclectismului care a contribuit la originile sale, este dificil de a
localiza teoria atașamentului într-un anumit câmp sau categorie. Literatura este în general
de acord că psihologia dezvoltării, psihanaliza și etologia au constituit baza teoriei
(Bretherton, 1992; Holmes, 1993; van der Horst, 2011). Mai mult, tocmai conflictele și
dezacordurile teoretice cu privire la validitatea și coerența ideilor lui Bowlby între experți
în aceste domenii variate au solidificat teoria atașamentului în afara limitelor
epistemologiilor existente. Teoria atașamentului a dezvoltat astfel o nișă proprie și este
conceptualizată atât ca model de dezvoltare, cât și psihodinamic, care s-a dezvoltat pentru
a influența mai multe tipuri de tratament, incluzând terapii familiale, cognitive și
psihodinamice (Holmes, 1993).
Impactul atașamentului asupra întregii vieți a individului se realizează prin
intermediul modelului internalizat de funcționare a lumii care se contruiește în cadrul
relației copilului cu figura de atașament. Acest model reprezintă așteptările față de sine
însuși și față de ceilalți în diferite situații socio-emoționale și "tinde să persiste relativ
nemodificat la un nivel inconstient…" (Bowlby, 1989).
Teoria atașamentului apare în deceniul al șaptelea, când se conturează ideea
importanței copilăriei pentru dezvoltare (Pierrehumbert, 2003). Părintele acestei teorii,
John Bowlby, avea o formare psihanalitică și era un evoluționist. Bowlby și-a început
cariera lucrând într-o instituție pentru copii cu comportamente dezadaptate. Atunci a avut
intuiția legăturii dintre deprivarea relațională din copilarie și predispuse la
comportamente delicvente ( Pierrehumbert, 2003). El s-a concentrat pe aspecte reale ale
vieții copilului, îndepărtându-se de explicațiile bazate pe fantasme ale psihanaliștilor.
"Din punct de vedere istoric, teoria atașamentului a fost dezvoltată ca o variantă a teoriei
relațiilor obiectuale." (Bowlby, 1989, p. 29). Bowlby va fi renegat de marii psihanaliști
dar teoria lui Bowlby își găsește argumente în cercetările etologice ale lui K Lorenz și
mai ales în cele conduse de soții Harlow, pe puii de maimuțe. Ulterior, Haryy F. Harlow
va construi experimente pentru a verifica teoria lui Bowlby, iar observațiile făcute de
Rene Spitz asupra copiilor abandonați sau separați o perioada mai îndelungată de mama
lor au constituit argumente importante pentru teoria atașamentului.
Atașamentul este o legătură emoțională profundă și de durată care face legătura
între o persoană și alta în timp și spațiu (Ainsworth, 1973; Bowlby, 1969).
Atașarea nu trebuie să fie reciprocă. O persoană poate avea un atașament față de o
persoană dar acesta nu trebuie sa fie impartasit. Atașamentul este caracterizat prin
comportamente specifice la copii, cum ar fi căutarea proximității cu figura de atașament
când este supărat sau amenințat (Bowlby, 1969).
Comportamentul de atașare la adulți față de copil include un răspuns sensibil și
adecvat la nevoile copilului. Un astfel de comportament apare universal în culturi diferite.

Teoria atașamentului oferă o explicație a modului în care apare relația părinte-copil și
influențează dezvoltarea ulterioară.
John Bowlby, care lucrând alături de James Robertson (1952), a observat că copiii
au suferit o suferință intensă atunci când s-au separat de mamele lor. Chiar și atunci când
acești copii au fost hrăniți de alți îngrijitori, acest lucru nu a diminuat anxietatea
copilului.
Aceste descoperiri au contrazis teoria comportamentală dominantă a
atașamentului (Dollard și Miller, 1950), care s-a dovedit că subestima legătura copilului
cu mama lor. Teoria comportamentală a atașamentului afirma că bebelusul devine atașat
de mamă, deoarece aceasta l-a hranit.
Bowlby a definit atașamentul ca o „legătură psihologică durabilă între ființele
umane” (1969, p. 194).
Bowlby (1958) a propus că atașamentul poate fi înțeles într-un context evolutiv,
prin faptul că îngrijitorul oferă siguranță și securitate sugarului. Atașamentul este
adaptativ, deoarece crește șansa de supraviețuire a sugarului.
Acest lucru este ilustrat în lucrarea lui Lorenz (1935) și Harlow (1958). Potrivit
lui Bowlby, sugarii au o nevoie universală de a căuta o apropiere cu îngrijitorul lor atunci
când sunt sub stres sau sunt amenințați (Prior & Glaser, 2006).
Organizarea comportamentelor de atașament implică, în opinia lui Bowlby,
perspectiva sistemelor de control, respectiv sistemul atașamentului se activează atunci
când separarea devine prea accentuată în timp și spațiu. Un anumit nivel de activare este
menținut permanent, acesta fiind mai crescut sau mai scăzut în funcție de nivelul
proximității. Scopul copilului nu este obiectul (respectiv figura de atașament), ci mai
degrabă starea, menținerea distanței dorite în funcție de circumstanțe. Această
homeostazie comportamentală este similară, în opinia lui Bowlby (Cassidy, 2008), cu
procesele homeostatice fiziologice, respectiv menținerea parametrilor fiziologici, precum
tensiunea sau temperatura corpului, în anumite limite. Diferența rezidă în faptul că
sistemul de control comportamental se raportează la caracteristicile mediului și limitele
sunt menținute prin modalități comportamentale, nu fiziologice, iar ambele sisteme de
control sunt controlate de către sistemul nervos.
Cercetările lui Lorenz asupra imprintingului la păsări, caracterizate prin
fenomenul păsărilor tinere care se târâie după mama lor, au demonstrat că nevoia de
atașament părinte-copil s-a extins dincolo de contextul supraviețuirii fizice, deoarece
„sugerează că formarea legăturilor sociale nu trebuie legate de hrănire” (Bretherton,
1992, p. 438; Shilkret și Shilkret, 2008). După cum remarca Ainsworth (1994) despre
relațiile rățuștelor cu mama lor, „prezența ei a fost lucrul esențial” (p. 14).
În 1954, Bowlby l-a cunoscut pe etologul britanic Robert Hinde, care l-a îndrumat
pe Bowlby în studiul său asupra fundamentelor etologice. Această abordare
multidisciplinară și etologică a rămas controversată în rândul colegilor de Bowlby,
inclusiv Ainsworth (Bretherton, 1992; van der Horst, 2011).
Teoria atașamentului a lui Bowlby in societatea britanică de psihanaliză a luat
forma a trei lucrări controversate: 1) „Natura legăturii copilului cu mama sa” (1958), 2)
„Anxietatea la separare” (1959) ), și 3) „Durerea și doliu în copilărie și copilărie
timpurie” (1960). Prima lucrare a susținut că atașamentul față de ceilalți este necesar pe
tot parcursul vieții. Folosind atât date empirice, cât și propria sa experiență clinică,
Bowlby a încercat să demonstreze că comportamentele de atașament precum plânsul,

suptul, urmărirea, zâmbetul și înfundarea observate la sugarii de 1 an „au funcția de a
lega copilul de mamă, și pe mamă de sugar ”(Bretherton, 1992, p. 439; Mercer, 2006).
Această ipoteză s-a extins dincolo de conceptualizările psihanalitice, care susțineau că
comportamentele de atașament erau determinate de necesități și de libido și au
argumentat că atașamentul servește pentru a asigura supraviețuirea fizică, precum și
sănătatea socială și emoțională.
A doua lucrare a susținut că teoriile existente nu au putut demonstra pe deplin de
ce copiii exprimă deseori anxietate la separare. Aceasta este descrisă ca suferință la
separarea de figura de atașament și că „copiii prezintă anxietate de separare atunci când o
situație activează atât comportamentul de evadare cât și atașamentul, dar o figură de
atașament nu este disponibilă” (Bretherton, 1992, p. 440). Lucrarea a subliniat că
anxietatea de separare indică adesea prezența „experiențelor familiale negative, precum
amenințările repetate de abandon sau respingere din partea părinților” (Bretherton, 1992,
p. 440).
În cele din urmă, în „cea mai controversată” dintre cele trei lucrări, Bowlby a
contestat teoria Anei Freud potrivit căreia sugarii nu pot experimenta doliu – un proces ce
se credea că depinde de dezvoltarea ego-ului mai matur – ci doar o simplă anxietate de
separare, dacă un îngrijitor înlocuitor este la îndemână (Bretherton , 1992, p. 441).
Bowlby a argumentat că schimbările frecvente între figurile de atașament înlocuitor pot
afecta negativ capacitatea unei persoane de a se angaja în relații semnificative
(Bretherton, 1992). El a estimat că separarea unui copil de sânul mamei la înțărcare nu a
fost doar o frustrare a impulsurilor, ci a avut potențialul de a provoca durere din cauza
unui sentiment mai profund de „pierdere a figurii mamei” (Bowlby, 1960).
Scrierile lui Bolwby esentiale în ceea ce privește Teoria atașamentului au fost așa
numita „Trilogie:” Atașamentul și pierderea, volumul 1: Atașamentul (1969), volumul 2:
Separare, anxietate și furie (1973) , și volumul 3: Pierdere, Tristețe și depresie (1980)
(Bowlby, 1969; Bowlby, 1973; Bowlby, 1980).
În volumul 1: Atașamentul, Bowlby (1969) explică conceptul de „sistem
comportamental complex”, argumentând că omul acționează asupra instinctelor înnăscute
bazate biologic și acționează, planifică și stabilește obiective în funcție de schimbările din
mediu. Acest lucru indică prezența fenomenelor intrapsihice sau mentale, sub formă de
modele interne de lucru care servesc la organizarea experiențelor și interacțiunilor unei
persoane. Astfel, un astfel de sistem de comportament include forțe interne și externe;
motivații biologice, de mediu și psihologice. Prin această explicație, atunci, Bowlby a
definit comportamentul de atașament ca un scop în sine, deoarece sugarii „devin din ce în
ce mai concentrați pe acele figuri primare care răspund la plânsul sugarului și care
implică sugarul în interacțiune socială”.
Bowlby se bazează pe rezultatele cheie din studiile lui Ainsworth din aceeași
perioadă, explicând că calitatea relației și receptivitatea din partea îngrijitorului în
perioada fragedă joacă un rol în determinarea naturii atașamentului. În cazul în care
părintele respinge copilul și dacă apropierea în relatia părinte-copil provoacă stres pentru
ambele părți sau pentru oricare dintre părți, puterea și securitatea atașamentului pot fi
compromise. Mai mult, îngrijitorul nu poate apoi să-i ofere sugarului o bază sigură de la
care să cerceteze împrejurimile sau un refugiu sigur pentru a se întoarce (așa cum se arată
în Bretherton, 1992, p. 448).

Bowlby abordează, de asemenea, rolul sistemului de comportament de atașament
în relațiile părinte-copil prin conceptul parteneriatului modificat prin obiectiv (Bowlby,
1969). Aici, Bowlby încearcă să explice intensificarea relației părinte-copil în copilărie.
Prin observație și experiență relațională, copilul învață că îngrijitorul are motivații
personale și obiective separate de copilul mic. Această perspectivă permite copilului să-și
extindă comportamentul dincolo de propriile nevoi și dorințe spre obiectivele relației
părinte-copil (Bowlby, 1969; Bretherton, 1992).
Volumul 2 a oferit implicații deosebit de convingătoare pentru relevanța clinică a
teoriei atașamentelor. Bowlby contestă una dintre teoriile despre motivație ale lui Freud,
pe care Bowlby o descrie astfel: „o mamă este căutată doar în măsura în care ajută la
reducerea acumulării de tensiune care rezultă din impulsurile fiziologice nesatisfăcute și
este evitată doar pentru că se teme de o astfel de tensiune care nu ar mai disparea”
(Bowlby, 1973, p. 78). În schimb, Bowlby susține că motivația umană este guvernată de
un sistem mai complex; o lupta pentru un echilibru între familiaritatea figurilor de
atașament si a mediului inconjurator sigur și descoperirea de noi experiențe.
Bowlby, de asemenea, își extinde discuția despre conexiunea dintre funcțiile
atașamentului și modelele interne de lucru în volumul 2. Dacă tiparele de interacțiune
timpurii creează un model pentru relațiile viitoare și stările de sine sub forma unui model
de lucru intern, atunci un copil care este respins în mod repetat de figura primară de
atașament atunci când este în dificultate sau restricționat în eforturile lui de a explora,
poate crește, crezând că este irevocabil, nemeritat sau inadecvat. Cu toate acestea, dacă
copilul atinge echilibrul pe care îl descrie Bowlby, modelul lui intern de lucru va reflecta
mai probabil sentimentul că este demn și capabil.
În sfârșit, în volumul 3: Pierderea, tristețea și depresia, Bowlby (1980) explorează
relația dintre modelele interne de lucru și de apărăre, prin prisma sistemului
comportamental de atașare și teoriile „procesării informațiilor” (Bowlby, 1980;
Bretherton, 1992, p.451). Deoarece modelele interne de lucru ale circumstanțelor și
relațiilor istorice informează prezentul, nu poate fi evitată o denaturare a informațiilor
primite. Cu toate acestea, Bowlby a fost interesat de ideea că informațiile trec prin mai
multe etape de procesare înainte de a intra în conștientizare, așa cum demonstrează
studiile privind ascultarea selectivă, care demonstrează că oamenii pot participa la un
singur stimulent fonic la un moment dat, chiar și atunci când sunt prezenți mai mulți
stimuli. El a susținut că gândurile deosebit de traumatice, rușinoase sau insuportabile pot
fi tratate în același mod prin „excluderea defensivă”, ducând la divizarea modelului intern
de lucru și a altor fenomene represive care pot fi implicate în psihopatologie (Bowlby,
1980; Bretherton, 1992 , p. 452).
1.3 Fazele formării atașamentului
Bowlby (2011) a propus un model cu patru stadii pentru această dezvoltare,
arătând modul încare caracteristicile atașamentelor se dezvoltă gradual, pe măsură ce
comportamentul devine tot mai organizat, flexibil și intențional.
Pre-atașament (0 – 2 luni) – copilul preferă fețele umane, dar această preferință
nu se realizează pe criterii calitative: cum ar fi calitatea interacțiunii existente între copil
și îngrijitor. De asemenea, copilul reacționează la vocile umane și recunoaște, într-o
oarecare măsură, principalii îngrijitori, în sensul că se liniștește atunci când este luat în
brațe de aceștia sau manifestă un zâmbet mai larg atunci când aude o voce familiară.

Această selectivitate perceptuală îl predispune pe copil să fie atent la celelalte ființe
umane. Către sfârșitul acestei perioade, copilul manifestă o preferință crescută pentru
stimulii sociali, cum ar fi fețele zâmbitoare și proximitatea față de grupurile umane. Tot
acum apar și comportamentele de semnalizare precum plânsul și zâmbetul, prin
intermediul cărora copiii pot să atragă și să mențină atenția altor oameni. În această
perioadă se creează legătura de bază dintre copil și îngrijitor, însă nu se poate vorbi de
apariția relației de atașament.
Atașament în formare (2 – 7 luni) – în această perioadă copilul achiziționează
regulile de bază ale interacțiunii cu ceilalți, devinind din ce în ce mai sociabil. Preferă
compania oamenilor și diferențiază figurile familiare de cele nefamiliare. Apare
alternarea rândului – comportamentul de vorbitor (emițător de semnale) și ascultător în
convorbirile preverbale dintre mame și copii.
Atașament evident (7 – 24 luni) – în jurul vârstei de 7-8 luni copilul manifestă
diferite tipuri de protest atunci când o persoană anume nu-l mai ține în brațe, și totodată,
manifestă o plăcere/bucurie specială atunci când respectiva persoană revine și
relaționează din nou cu copilul. Este momentul în care copilul devine capabil să îi fie dor
de mamă și manifestă reținerea în a stabili contacte cu străinii. Relația nu mai depinde de
prezența efectivă a mamei, legătura cu aceasta devenind una durabilă. În proximitatea
mamei (sau îngrijitorul principal) copilul reușește să se liniștească mult mai rapid,
afirmându-se că între cei doi există o legătură anume – legătura de atașament.
Parteneriat orientat spre scop (de la 2 ani ) – comportamentul copiilor orientat
spre alte persoane devine tot mai intențional. Copiii încep să înțeleagă scopurile și
sentimentele celorlalți oameni și să țină cont de ele în planificarea propriului
comportament.
1.4 Fazele dezvoltarii atașamentului
Rudolph Schaffer și Peggy Emerson (1964) au studiat 60 de copii la intervale
lunare în primele 18 luni de viață. Toți copiii au fost studiați în propria casă și a fost
identificat un model în dezvoltarea atașamentului.
Bebelușii au fost vizitați lunar aproximativ un an, au fost observate interacțiunile
lor cu îngrijitorii lor, iar asistenții au fost intervievați. Mamele au ținut un jurnal pentru a
nota dovezile dezvoltarii atașamentului. Au fost înregistrate trei măsuratori:
Anxietate fata de un strain – răspuns la sosirea unui străin.
Anxietate de separare – nivel de stres atunci când este separat de îngrijitor, gradul
de confort necesar la întoarcere.
Referință socială – gradul în care copilul privește îngrijitorul pentru a verifica
modul în care ar trebui să răspundă la ceva nou (bază securizată).
Astfel, au descoperit că atașamentul copilului se dezvoltă în următoarea secvență:
Fazele dezvoltării atașamentului (Schaffer, 2007)
Faza Vârsta
(în luni)Trăsături principale
Pre-atașament 0 – 2Răspunsuri sociale nediscriminative
Atașament în formare 2 – 7Învățarea regulilor de bază ale
interacțiunilor
Atșament evident 7 – 24Protest la separare; îngrijorare la apariția
străinilor; comunicare intențională

Parteneriat orientat spre scop de la 24Relații mai clar bidirecționale;
copiii înțeleg nevoile părinților
Rezultatele studiului au indicat că atașamentele s-au format cel mai probabil cu
cei care au răspuns cu exactitate la semnalele bebelușului, nu cu persoana cu care au
petrecut mai mult timp.
Bebelușii cu un atașament intens au avut mame care au răspuns rapid la cerințele
lor și au interacționat cu copilul lor
Bebelușii care erau slab atașați aveau mame care nu au reușit să interacționeze.
Mulți dintre bebeluși au avut mai multe atașamente până la 10 luni, inclusiv
atașamente la mame, tați, bunici, frați și vecini. Mama a fost principala figură de
atașament pentru aproximativ jumătate dintre copii la 18 luni și tatăl pentru majoritatea
celorlalți.
Cel mai important fapt în formarea atașamentelor nu este cine hrănește și schimbă
copilul, ci cine se joacă și comunică cu el sau ea. Prin urmare, receptivitatea pare să fie
cheia atașamentului.
1.5 Tipare de atașament
Tiparul de atașament pe care un copil îl dezvoltă este profund infuențat de modul
în care l-au tratat părinții lui (sau alte figuri parentale).
Inițial au fost identificate trei tipare principale de atașament (Ainsworth et al.,
1971), precum și condițiile din cadrul familiei care le determină. Primul tipar este cel de
atașament caracterizat de siguranță; în acest caz, individul are încredere că părintele lui
(sau figura lui parentală) va fi disponibil, responsiv și îi va oferi ajutor dacă se va
confrunta cu situații potrivnice sau înfricoșătoare. Având această garanție, el explorează
cu curaj mediul înconjurător.
Tipuri de atașament (Schaffer, 2007)
Tip Comportament în situație străină
Atașament securizant Copilul manifestă un nivel moderat de
căutare a proximității cu mama; este
supărat din cauza plecării ei; o întâmpină
pozitiv atunci când se întoarce
Atașament anxios- evitativ Copilul evită contactul cu mama, mai ales
la reunirea după separare; nu este foarte
supărat atunci când este lăsat cu un străin
Atașament anxios- rezistent Copilul este foarte supărat datorită
separării de mamă; la întoarcerea ei este
dificil de consolat, amândoi caută confort și
îi rezistă
Dezorganizat Copilul nu manifestă un sistem coerent de
adaptare la stres; prezintă comportamente
contradictorii față de mamă cum ar fi
căutarea proximității urmată de evitare,
indicând confuzie și teamă în privința
relației

1.6 Tipuri de atașament
Atașamentul securizant/sigur
• Copilul caută moderat proximitatea îngrijitorului. Se supără atunci când
îngrijitorul îl părăsește, dar se liniștește ușor când acesta revine în relație; descrie
comportamente de siguranță ale copilului, de încredere în mamă și în cei din jur, ceea ce
determină și manifestarea lui cooperantă, exploratoare, creativă, rezilientă.
Atașamentul nesigur (anxios)/evitant
• Aparent copilul este indiferent când părintele pleacă (anxietatea de separare nu
este manifestă). Totodată nu manifestă anxietate față de străini. Când îngrijitorul se
întoarce copilul evită contactul cu acesta.
Atașamentul nesigur (anxios)/rezistent
• Copilul resimte un disconfort emoțional considerabil când îngrijitorul pleacă și
se liniștește cu multă greutate la întoarcerea acestuia. Copilul căută confortul/ liniștirea,
dar în același timp îl și respinge pe îngrijitor. Comportamentul îngrijitorului față de copil
este inconsistent, uneori respingător și încărcat de furie, iar alteori hiperprotectiv.
Comportamentul de explorare al copilului este limitat, deoarece disconfortul resimțit la
separarea de îngrijitor este extrem. Copiii cu un astfel de atașament fiind impulsivi, cu o
toleranță la frustrare scăzută, cu comportamente extreme de respingere sau de a pretinde
prezența totală a figurii de atașament. Sunt copii mai turbulenți, mai dificili și mai greu
de implicat în activități, preocuparea lor fiind mai degrabă figura de atașament.
Atașamentul dezorganizat
• Copilul nu are un anumit tipar comportamental atunci când este separat de
îngrijitor sau când acesta din urmă revine în contact. Acest tip de comportament este
prezent la copiii care au fost abuzați sau la copiii ale căror mame suferă de depresie. Se
manifestă în copilărie prin tendința de a-și controla sau domina părintele prin gesturi de
umilire sau respingere sau prin solicitarea insistentă a prezenței și protecției lui (Bowlby,
1989).
În orice caz, atașamentul este diferit de dragostea față de părinți – care se
manifestă în jurul vârstei de 3 ani.
Atașamentul se exprimă ca o dorință de conservare a unei apropieri emoționale de
o persoană dată. Conduitele de atașament se complică și se diferențiază, pot să se
manifeste și față de o jucărie sau obiect, pe care copilul le poartă cu el peste tot.
Atașamentul este selectiv activ și față de membrii familiei.
Se consideră că la baza atașamentului stă fenomenul de “imprinting” (imprimare”,
fenomen pus în evidență de etologi și care constă în faptul că animalele tinere
“manifestă” forme de atașament față de orice ființă ce devine protectoare la începutul
existenței.
Manifestările legate de atașament sunt numeroase. Începând cu zâmbetul,
mângâierea, accese tumultoase de afecțiune și sfârșind cu solicitarea acestora prin tot
felul de mijloace. În acest sens, copilul folosește uneori atașamentul ca instrument
afectiv. Se arată supărat, jignit sau exprimă stări de “abandon” prin care pune în evidență
“ruperea atașamentului” în mod interesant. Atașamentul la acest nivel al dezvoltării,
oricat de activ ar fi, nu prefigurează totuși o dependență excesivă ulterioară.
Inițial, conceptul de atașament a fost utilizat pentru descrierea relațiilor dintre
copil și îngrijitorul primar (Ainsworth et al., 1978), care satisface nevoile acestuia de
contact, apropiere și siguranță, însă Bowlby (1982) a considerat că teoria atașamentului

este relevantă și pentru alte relații semnificative pe care persoana le stabilește de-a lungul
vieții.
1.7 Figura de atașament
Figura de atașament reprezintă, în teoria atașamentului, o persoană familiară,
specială, spre care individul se îndreaptă atunci când are nevoie de protecție și sprijin
(Mikulincer și Shaver, 2007) și pe care acesta se poate baza că este în permanență
disponibilă. În timp ce comportamentul de atașament reprezintă acțiunea care stimulează
obținerea proximității față de figura de atașament, iar sistemul comportamental al
atașamentului presupune organizarea comportamentelor de atașament ale persoanei,
„legătura atașamentului” („attachment bond”) constituie o relație afectivă, forma
cristalizată a relației de atașament, care implică utilizarea altei persoane ca „mai puternică
și mai înțeleaptă” („stronger and wiser”, Bowlby, 1969/1982, după Mikulincer și Shaver,
2007) în scopul obținerii confortului și relaxării în situații stresante sau periculoase,
amenințătoare.
Conform lui Ainsworth (Cassidy, 2008), legătura atașamentului este o
caracteristică a persoanei, care include reprezentări interne organizate ale experiențelor în
relații semnificative, este o legătură durabilă, în care partenerul este unic și nu poate fi
înlocuit (Marvin și Britner, 2008). În comparație cu comportamentele de atașament, care
sunt situaționale, legătura de atașament este persistentă în timp, independent de
comportamentele de atașament. Pe de altă parte, relația de atașament este cea care susține
explorarea mediului proximal și distal, prin reglarea experienței securității în situații noi,
care reprezintă provocări pentru persoană (Vaughn, Bost și van IJzendoorn, 2008).
1.8 Experimentul lui Harry Marlow(1958)
Harlow a dorit să studieze mecanismele prin care maimuțele rhesus nou-născuți se
leagă de mamele lor. Puii de maimuță erau foarte dependenți de mamele lor pentru
nutriție, protecție, confort și socializare.
Dependența puilor își găsește explicația în teoria comportamentală a
atașamentului ce sugerează că un sugar formează un atașament cu un îngrijitor care îi
oferă hrană. În schimb, explicația lui Harlow a fost că atașamentul se dezvoltă ca urmare
a faptului că mama oferă „confort tactil”, ceea ce sugerează că sugarii au o nevoie
înnăscută (biologică) să atingă și să se agațe de ceva pentru confort emoțional.
Harry Harlow a făcut o serie de studii privind atașamentul la maimuțele rhesus în
anii 1950 și 1960. Experimentele sale au luat mai multe forme:
1. Puii de maimuță au fost puși în izolare. El a luat puii de maimuță și i-a izolat de
la naștere. Nu au avut niciun contact între ei sau cu altcineva. El a ținut o parte din pui
izolati timp de trei luni, unii pentru șase luni, altii pentru nouă și altii pentru primul an al
vieții lor. Apoi i-a pus din nou împreună cu alte maimuțe pentru a vedea ce efect au avut
lipsa lor de formare a unui atașament asupra comportamentului.
Rezultate: Maimuțele s-au angajat într-un comportament ciudat, cum ar fi
strângerea propriului corp și balansarea compulsivă.
Au fost apoi așezați din nou în compania altor maimuțe. Inițial, puii s-au speriat
de celelalte maimuțe, apoi au devenit foarte agresivi față de aceștia. De asemenea, nu au
putut să comunice sau să socializeze cu alte maimuțe. Celelalte maimuțe i-au agresat. Au

recurs la auto-mutilare, și-au rupt părul, s-au zgâriat și și-au mușcat propriile brațe și
picioare.
Harlow a concluzionat că privarea (nerealizarea unei legături de atașament) este
permanent dăunătoare (la maimuțe).
Amploarea comportamentului anormal s-a reflectat în perioada izolării. Cei ținuți
izolatți timp de 3 luni au fost cei mai puțin afectați, dar cei izolați timp de un an nu au
recuperat niciodată efectele privării.
2. Pui de maimuțe crescuți cu mame surogat. 8 maimuțe au fost separate de
mamele lor imediat după naștere și au fost introduse în cuști cu acces la două mame
surogat, una făcută din sârmă și una acoperită cu o cârpă moale. Patru dintre maimuțe
puteau obține lapte de la mama de sârmă și patru de la mama de cârpă. Animalele au fost
studiate timp de 165 de zile.
Ambele grupuri de maimuțe au petrecut mai mult timp cu mama realizată din
pânză (chiar dacă nu avea lapte). Puii mergeau la mama din sârmă doar atunci când îi era
foame. Odată hrănit, s-au întors la mama din pânză pentru cea mai mare parte a zilei.
Cand s-a introdus un obiect înspăimântător în cușcă, puiul s-a refugiat cu mama din cârpă
(baza sa sigură). Acest surogat a fost mai eficient în diminuarea fricii puilor. Puii
explorau mai mult atunci când mama de cârpă era prezentă.
Acest experiment susține teoria evolutivă a atașamentului, prin faptul că este
important răspunsul afectiv și securitatea persoanei care îi îngrijesc.
Diferențele de comportament observate de Harlow la maimuțele care crescuseră
cu mame surogat în comparație cu cele cu mame normale;
a) Erau mult mai timizi.
b) Nu știau să acționeze cu alte maimuțe.
c) Erau ușor de hărțuit de alte maimuțe și nu știau să se apare
d) Au avut dificultăți în împerechere.
e) Femelele au devenit mame inadecvate.
Aceste comportamente au fost observate doar la maimuțele care au stat cu
mamele surogat mai mult de 90 de zile. Pentru cei care au stat mai puțin de 90 de zile,
efectele ar putea fi inversate dacă sunt plasate într-un mediu normal în care ar putea
forma atașamente.
Harlow a concluzionat că pentru ca o maimuță să se dezvolte în mod normal
trebuie să aibă o interacțiune cu un obiect de care se pot agăța în primele luni de viață
(perioada critică). Dependența este un răspuns natural – în momentele de stres maimuța
aleargă la obiectul de care se agață în mod normal, ca și cum dependența scade stresul.
El a concluzionat, de asemenea, că privarea precoce a mamei duce la deteriorarea
emoțională, dar că impactul acesteia ar putea fi inversat la maimuțe dacă s-a făcut un
atașament înainte de sfârșitul perioadei critice. Cu toate acestea, dacă privarea maternă a
durat după sfârșitul perioadei critice, atunci nici o lungă perioada de expunere în
comunitate nu ar putea modifica daunele emoționale care au avut deja loc.
Prin urmare, Harlow a constatat că puii de maimuța suferă de privarea socială și
nu de privarea maternă. Când a adus alți pui de maimuță pe cont propriu, dar cu 20 de
minute pe zi într-o sală de joacă cu alte trei maimuțe, a descoperit că au dezvoltat un
comportament normal social si emotional.

2. Atașamentul față de animalele de companie
Animalele au fost o prezență constantă pentru oameni de-a lungul istoriei: ca
produse alimentare, instrumente de apărare și ca animale de companie. Omul a fost atras
și continuă să facă animale de companie dintr-o varietate de specii de animale, de la
greieri până la maimuțe. Multe animale de companie servesc funcții pragmatice pentru a
oferi protecție proprietarilor lor, pentru a controla dăunătorii sau a servi drept ghizi.
Asocierea pe scară largă între om și animale, cum ar fi rozătoarele, păsările, peștii
și reptilele, confirmă ca animalele de companie sunt importante pentru satisfacerea
nevoilor psihologice, cum ar fi statutul sau tovărășia. Într-adevăr, animalele de companie
pot avea un impact major asupra vieții proprietarilor lor. Szasz (apud Brickle, 1981),
documentează cazuri în care proprietarul animalului de companie consuma timp, bani și
energie , asistând la confortul animalului antropomorfizat. Astfel de exemple extreme
sunt relativ rare, dar servesc la evidențierea capacității animalelor de companie de a
influența viața proprietarilor lor.
Animalele au fost percepute ca fiind benefice pentru bunăstarea umană și s-a
presupus că oamenii formează în mod natural legături psihologice cu animalele. Se crede
că animalele, în special animalele de companie (de exemplu, câinii) au un impact
extraordinar asupra bunăstării psihologice și fiziologice a omului ( Levinson, 1962; 1969;
1972).
Realizarea legăturii dintre om și animal se bazează pe afecțiunea și atracția
resimțite de un individ pentru un alt individ, care se poate extinde la un animal (Sable,
1995). Multe comportamente pe care proprietarii de animale de companie le afișează cu
animalele de companie sunt similare cu cele ale unei mame față de un bebeluș, cum ar fi
să se alinte, să se îmbrățișeze, să se atingă și să doarmă unul lângă altul (Bierer, 2000).
Prin urmare, legătura față animalele de companie și atașamentul pentru animalele de
companie au o semnificație similară, iar acești termeni sunt adesea folosiți în mod
interschimbabil.
Relația om–animal de companie prezintă toate caracteristicile unei relații de
atașament și este o relație dinamică, bazată pe reciprocitate în oferirea îngrijirii, în care
fiecare influențează starea psihică și fiziologică a celuilalt. Cercetări recente (citate de
Sable, 2013) au arătat că simpla privire a unui câine, mângâierea sau vorbirea cu un câine
pot produce oxitocină, hormonul specific relațiilor de atașament interpersonale, care are
ca efect reducerea nivelului de stres, a fricii și creșterea imunității. În mod similar, nivelul
oxitocinei a crescut și tensiunea sanguină a scăzut la câini in momentul contactului cu o
figură umană. De asemenea, au fost identificate comportamente de atașament (căutarea
proximității, tentative de împiedicare a despărțirii), precum și strategii specifice
atașamentului anxios, respectiv evitant la animal în raport cu stăpânul (Sable, 2013).
Aceste date arată că în relația de atașament om–animal de companie există reciprocitate
în căutarea și oferirea grijii și protecției.
Teoria atașamentului oferă un cadru util pentru înțelegerea relațiilor copiilor cu
animalele de companie, precum și cu alții din rețeaua lor socială. Bowlby (1969) a definit
atașamentul ca o legătură afectivă puternică care leagă o persoană de un tovarăș intim.
Deși această definiție implică faptul că atașamentul există doar între oameni, un studiu
realizat de Melson și Fogel (1989) a constatat că copiii mici afișau comportamente de
atașament față de animale, în special animalele de companie.

Atașamentul pentru animalele de companie, conform teoriei atasamentului, este o
legătură emoțională de durată între proprietarii de animale de companie și animalele de
companie, caracterizată printr-o tendință de a obține sau de a menține securitatea.
Proprietarul animalului de companie reprezintă părinții sau îngrijitorul, iar
animalul de companie reprezintă copilul sau primitorul. Animalul de companie este
considerat ca fiind figura de atașament, deoarece are modelul cu cele patru caracteristici
care cuprinde o bază sigură, un refugiu sigur, întreținerea proximității și frica de separare.
Boris Levinson (1982), un clinician care utilizează animalele de companie în
psihoterapie, consideră că omul are o afinitate naturală pentru a forma atașamente
emoționale față de animale. Bazandu-se pe dovezi extrase din artă, antropologie, religie și
mitologie, Levinson afirmă că experiența omului cu animalele indică o tendință înnăscută
de a se asocia cu ele și cu lumea pe care acestea o reprezintă.
Deși inițial Levinson (1972) a subliniat utilitatea animalelor de companie la copii,
el nu a ignorat potențialul terapeutic pe care acestia îl dețin pentru adulți. Levinson
detaliază modul în care animalele de companie contribuie la dezvoltarea sănătoasă a
copilului și a adultului și cum facilitează modificările necesare în cazul pierderii unei
persoane apropiate și o îmbătrânire reușită.
2.1 Atașamentul față de animale din punct de vedere istoric
De-a lungul timpului oamenii au fost conștienți de ceva misterios care i-a unit cu
animalele și de asemenea cu toate lucrurile vii. Oamenii au văzut lumea căreia ei și
animalele aparțineau, ca o sursă indestructibilă de viață. Animalele erau frații din natură
(Jensen, 1963, apud Levinson, 1981), de la care oamenii puteau învăța multe și prin care
puteau înțelege și accepta într-o anumita măsură propria lor mortalitate. Strămoșii noștri
considerau animalele ca ființe raționale și ca parteneri în viață (Giedion, 1962). Deși erau
considerate ca fiind feroce, animalele erau văzute ca tovarăși mai tineri care, deși poate
nu erau la fel de pricepuți ca oamenii (deși unii erau cu siguranță mai pricepuți în anumite
moduri), aveau dreptul la respect și atenție. Cu alte cuvinte, animalele au fost privite mai
întâi ca fiind egale. Strămoșii au înțeles că „există un continuum între animal și om”
(Fox, 1974, p. 27) și au acționat în consecință. Au înteles modul în care se simte un
animal și s-a dezvoltat un respect pentru sentimentele și commportamentul animalului.
Animalele au fost percepute ca având gânduri și aspirații personale, precum și puteri
nevăzute și conexiuni cu natura pe care oamenii nu le dețineau (Tylor, 1958). În acest
sens, animalele erau privite ca surse superioare de înțelepciune și forță. Prin urmare,
strămoșii au început să se închine animalelor ca reprezentanți ai forțelor naturale care le-
au determinat destinul final (Levinson, 1982).
Este posibil ca oamenii să se fi îndreptat către animale pentru îndrumare , folosind
un anumit animal care, în calitate de zeu, avea puteri supreme de a servi drept ghid spre
lumea de după moarte. Anumite ritualuri realizate în vederea neutralizării unui spirit
potențial malefic au atenuat considerabil anxietatea timpurie a lui Homo sapiens față de
moarte (Leach, 1961).
Prin urmare, animalele au îndeplinit una dintre cele mai profunde nevoi umane ale
noastre – nevoia de a ne simți în siguranță – și au servit mult timp ca simbol al puterii și al
securității. De asemenea, au funcționat ca o externalizare a controlului omului asupra
propriilor sale impulsuri malefice (animalul „sălbatic” cu puterea sa de a ucide este
transformat într-un salvator care îl ține pe un criminal sub control). Poate exista o

comunicare inconștientă între oameni și animalele de companie de care nici oamenii, și
cel mai probabil nici animalele, nu sunt conștienți până la o criză precum moartea.
(Levinson, 1982).
2.2 Abordarea științifică a atașamentului față de animale
A doua abordare, cea științifică, este o metodă prin care se caută răspunsurile la
unele întrebări legate de cunoștințele noastre intuitive. Este o metodă care încearcă să
plaseze cunoștințele noastre într-o structură sau un sistem logic pentru a descoperi
mecanismele care stau la baza relațiilor animal-om și să aducem aceste relații în
domeniul dreptului natural, mai degrabă decât să le retragem spre tărâmul magiei,
simbolismului, și fanteziei.
Există o relație reciprocă între animalul de companie și stăpânul său și fiecare
provoacă efecte în celălalt. (Levinson, 1982)
Levinson (1982) considera că compararea trăsăturilor de personalitate ale
proprietarilor de câini și pisici cu cele ale non-proprietarilor, tehnicile de eșantionare,
variabile importante ale proprietarilor de animale, cum ar fi vârsta, starea civilă, educația,
inteligența și starea socioeconomică împiedică să știm dacă eșantionul studiat este
reprezentativ pentru mai multe grupuri, astfel încât fiabilitatea și validitatea măsurilor
utilizate ar lăsa mult de dorit și, prin urmare, multe din cercetările ulterioare care implică
aceste măsuri au fost invalidate (Allen et a /., 1979; Brown et a /., 1972; Guttman, 1981;
Kidd și Feldman, 1981; Wilbur, 1976). (Apud Levinson 1982).
Levinson (1982) considera că sunt patru zone distincte pentru o posibilă
concentrare în vederea realizărilor de studii, deși acestea nu sunt în niciun caz
atotcuprinzătoare în ceea ce privește întrebările pe care trebuie să le punem. Aceste
domenii sunt: (1) rolul animalelor de companie în diverse culturi și grupuri etnice, din
cele mai vechi timpuri până în prezent; (2) efectul legăturii cu animalele de companie
asupra dezvoltării caracterului, emoțiilor și atitudinilor la om; (3) comunicarea între om și
animal; și (4) efectele terapeutice ale legăturii cu animalele de companie.
2.3 Rolul psihoterapeutic al animalelor de companie
Levinson (1984), pionierul terapiei asistate de animale, a declarat că psihoterapia
este vie și eficientă, cu condiția să aibă unul sau ambele dintre următoarele ingrediente:
confortul la atingere și prezența umană sau animală. El a subliniat că contactul fizic cu
animalele și formarea atașamentului față de animalele de companie pot face psihoterapia
mai eficientă. Bowlby (1969) a declarat că atât compania animală, cât și cea umană, care
este un set de comportamente bazate psihologic, sunt inițiate de un comportament de
atașament, bazate pe un set de acțiuni biologice.
Caracteristicile animalelor de companie în atingerea obiectivelor de tratament
pentru sănătatea mintală, le fac atrăgătoare și utile. Animalele de companie mai mici,
cum ar fi insectele, reptilele, peștele și rozătoarele sunt fascinante. Acestea oferă
divertisment și răgaz în problemele zilnice. Animale de companie mai mari, cum ar fi
păsările, pisicile și câinii asigură acest lucru și multe altele, pentru că sunt capabile să
servească ca tovarași. Făcând acest lucru, ele oferă surse constante de confort și
afecțiune. Dependența absolută pe care animalele de companie le afișează oamenilor le
insuflă îngrijitorilor un sentiment de responsabilitate și respect de sine. Un animal de
companie servește adesea ca și catalizator al interacțiunii sociale (Brickel, 1981).

Heiman (1956) afirmă că animalele de companie îndeplinesc nevoile esențiale în
calitate de însoțitori și probabil sunt un factor major în menținerea echilibrului psihologic
al proprietarilor lor. Heiman a utilizat deseori „ZOO terapia” și prescrierea animalelor de
companie pentru persoanele care nu sunt în stare să locuiască cu alte persoane, dar nu
doresc să trăiască singuri.
Într-unul din studiile sale de caz, Heiman (1965) i-a recomandat unui pacient a
cărui inadecvare socială i-a intensificat gândurile morbide și sentimentele de înstrăinare
socială, să achiziționeze un papagal. Acest pacient s-a adaptat cu ușurință la prezența
animalului de companie. Mai mult decât atât, ori de câte ori pacientul era irascibil și
acționa neplăcut față de papagal, acesta răspundea cu blândețe. În cele din urmă,
interacțiunile cu animalul de companie au ajutat pacientul să-și dea seama că cererile
sale nerealiste pentru ceilalți au dus la o intensificare considerabilă a simptomelor. Cu
ajutorul combinat al terapeutului și al animalului de companie, pacientul a putut să
încheie terapia și să trăiască în continuare în comunitate.
Feldman (1977) a observat că animalele de companie îndeplinesc un rol terapeutic
pentru proprietarii lor. Nevoile emoționale semnificative sunt satisfăcute atunci când un
animal de companie este considerat prieten și partener. De asemenea, un animal de
companie poate îmbogăți sentimentele de stimă de sine și poate acționa ca facilitator și
catalizator pentru relațiile interpersonale.
Modalitățile în care animalele de companie pot ajuta în psihoterapie diferă în
funcție de caracteristicile terapeuților și ale clientului, dar se evidențiază anumite
generalități în literatura de specialitate. Animalele de companie servesc la facilitarea
inițierii raportului terapeutic. Clienții care se confruntă cu anxietate în mediul clinic s-au
calmat atunci când s-au concentat asupra animalelor de companie. În multe cazuri,
utilizând animalul de companie ca punct de plecare al discuției, terapeutul poate crea
imediat o legătură între el și client, bazându-se pe această idee pentru a realiza anchete
mai detaliate. Dacă legatura a fost deja stabilită, terapia poate fi îmbunătățită cu ajutorul
unui animal de companie prin a oferi reasigurare tactilă. Acest lucru poate permite
clientului să-și exprime emoții reprimate. De exemplu, o tânără care se temea de
pierderea persoanelor dragi părea că ii este mai ușor să exprime aceste temeri în timp ce
ține în brațe și mângâie un câine (Levinson, 1962). Afecțiunea oferită de animalele de
companie a fost recunoscută ca fiind un generator de răspunsuri la clienții care sunt
necomunicativi sau care tind să își nege emoțiile.
O demonstratie a impactului terapeutic al unui animal de companie poate fi văzut
într-un caz unde cîinele terapeutului prezent în timpul terapiei, părea să atenueze
gândurile sinucigașe ale unei femei schizofrenice (Levinson caz în care câinele, 1962).
Interacțiunea cu câinele și modul în care acesta a facut-o să se simtă în timpul terapiei, a
inspirat-o să își ia un animal de companie. Terapeutul ei a considerat acest lucru ca fiind
o dorință a receptivității emoționale.
Prin monitorizarea interacțiunilor unui client cu animalele de companie, se pot
observa semne și indicii care pot ajuta terapeutul în înțelegerea unor domenii importante.
Nevoia de dependență a animalelor de companie, capacitatea lor de a servi în calitate de
însoțitori și puterea lor de a cataliza interacțiunile între persoane, le pot face potrivite
pentru a contracara problemele cu care se confruntă persoanele în vârstă. Aceste
caracteristici permit unui animal de companie să servească drept o îmbunătățire constantă
a vieții – o ancoră pentru individul al cărui rol, stilul de viață și relațiile cu ceilalți au

suferit modificări semnificative. Apariția bătrâneții aduce o diminuare a familiei și a
prietenilor, pierderea puterii și a responsabilității și un sentiment intens de dependență
față de ceilalți. Animalele de companie pot oferi o metodă ieftină de a atenua
manifestările psihologice negative ai acestor factori. Persoana în vârstă continuă să se
simtă importantă în prezența unui animal de companie. Un animal de companie oferă
consolare în cazul pierderii unei persoane dragi, atenuează sentimentul de izolare socială
și depresie și are un rol activ în prevenirea înstrăinării sociale.
Consecințele interacțiunilor dintre pacienți și animalele de companie indică faptul
că îmbunătățirile de mediu sunt mai evidente atunci când animalele de companie sunt
utilizate în facilități, cum ar fi programe de tratament psihiatric în cadrul unui spital sau a
case de batrani. Din nou, Levinson prezintă dovezi care indică faptul că animalele de
companie din instituțiile de îngrijire ameliorează sentimentele de deznădejde și depresie
și îi insuflă viață prin compania lor constantă (Levinson, 1962).
2.4 Animalele de companie ca și co-terapeuți
Folosirea animalelor de companie poate duce la oportunitatea de a experimenta o
varietate de sentimente pe care poate pacienții nu le-au recunoscut anterior. Animalul îi
permite persoanei să se vadă ca fiind mare sau mic, ca tată, mamă sau copil, în funcție de
nevoile specifice ale acestuia într-un anumit moment al dezvoltării sale psihologice.
Mulți cercetători consideră că există un element comun, adică factorul terapeutic,
în diferite moduri de terapie. Levinson, (1965, p.698) a menționat într-un articol că
folosirea animalelor ca și co-terapeuți furnizează ceva “misterios” care este comun
tuturor terapiilor eficiente. El susține abandonarea modelului medical mai vechi, persoana
care vine la terapeut pentru ajutor ca „pacient”, să fie considerată ca oricare altă persoană,
care are probleme, precum și anumite puncte forte și puncte slabe. Pacienții nu trebuie
văzuti ca și bolnavi mental, ci pot fi connsiderati ca manifestând un anumit tip de
inadecvare socială sau incompetență. Levinson sustine că oricine poate ajuta, nu doar un
psihoterapeut profesionist, ci și grupurile cum ar fi colegii și prietenii.
Utilizarea animalelor de companie încurajează, de asemenea, sprijinul social
reciproc și, prin urmare, induce o ajustare emoțională și socială mai rapidă. Utilizarea
unui animal de companie ca prieten este foarte utilă pentru o persoană care încearcă să
stabilească competența în a face față vieții sale. Relația cu un animal nu denigrează în
niciun fel clienții si nu îi face să se simtă neputincioși sau dependenți, așa cum s-ar putea
face dacă toată atenția lor s-ar concentra asupra unui terapeut uman. În schimb, își găsesc
propria sursă de sănătate mentala în sine, pe parcursul asocierii lor în evoluție cu
tovarășul animal.
Animalele pot fi învățate să acționeze ca asistenți „instruiți”, învățând să
reacționeze la orice comportament neobișnuit din partea deținătorilor lor, cum ar fi o
schimbare a ritmului respirației, transpirație neobișnuită, palpitație cardiacă sau febră
excesivă. La pacienții bolnavi cronic la pat, aceștia pot acționa ca asistenți ai asistenților
medicali 24 din 24 de ore. Animalele de companie pot, de asemenea, să faciliteze
independența oamenilor instituționalizați, oferindu-le o creatură vie ca punct de interes
pentru îngrijorare și îngrijire; în plus, ei se pot baza pe forța și inteligența animalului și,
prin urmare, pot compensa propriile deficite.

2.5 Comunicarea om-animal
Oamenii și animalele comunică între ei la nivel intuitiv. Oamenii vorbesc cu
animalele lor de companie, le ingrijesc și le răsfață, iar, la randul lor, animalele de
companie raspund (de exemplu câinii dau din coadă). Câinii par să știe când proprietarii
lor vor să-i scoata la plimbare, alergând spre ușă, chiar înainte ca acestia să se ridice.
Știm, de asemenea, că îngrijitorii grădinilor zoologice înțeleg destul de mult stările și
comportamentul animalelor aflate în grija lor. (Levinson, 1982)
Știm că animalele pot gândi (Griffin, 1981), deși s-ar putea să nu gândească așa
cum o fac oamenii și nu urmează logica umană. De asemenea, folosesc limbajul. Din nou,
limba nu este aceeași ca a noastră, deși unii cimpanzei și gorile au fost învățați să
manipuleze simboluri care reprezintă anumite cuvinte în propria noastră limbă
(Rumbaugh, 1977).
Animalele pot comunica între ele la fel cum facem și noi (Sebeok, 1977). Ideea că
numai oamenii pot transmite expresii a fost în cele din urmă distrusă, iar noi, oamenii, nu
mai putem pretinde că limbajul constituie cea mai mare distincție între noi și regnul
animal (Schmeck, 1980). Cu toate acestea, ideea că putem comunica cu animalele de
companie ridică sentimente ambivalente la majoritatea dintre oameni datorită periclitării
poziției noastre unice de “primus inter pares” între primate a fost amenințată de
cimpanzeii și gorilele „vorbitoare”. Cercetarea comunicării dintre animal și om poate fi
împărțită în două categorii care se suprapun: (1) verbale și (2) non-verbale.
In ceea ce priveste comunicarea non-verbala Levinson (1982), extinzând schema
lui Harper (1978), include următoarele domenii : (1) paralimbajul și caracteristicile
temporale ale vorbirii, (2) expresiile faciale, (3) comportamentul cinetic al mișcărilor
corpului, (4) comportamentul vizual, (5) proximitatea sau utilizarea spațiului și a
distanței, (6) comportamentul atingerilor și (7) sensibilitatea chimică.
De asemenea, Levinson (1982) considera că trebuie să includem empatia ca formă
de comunicare între animal și om, adică capacitatea unei persoane (sau a unui animal) de
a-și exprima nevoile și sentimentele celorlalți ca și cum ar fi ale sale.
Încercările de până acum de a comunica cu animalele de companie au fost
defectuoase. Acestea s-au limitat la anumite instrucțiuni verbale, în scopul formării
obedienței sau a carierei „actuale” calificate în circ, TV sau filme. Se consideră că delfinii
și balenele pot comunica între ele prin clicuri și fluiere, unii cercetători crezând că aceștia
își exprimă în acest fel sentimente precum furie, bucurie sau supărare (Busnel și Fish,
1980; Lilly, 1978).
2.6 Prevederile relatiei om-animal
Weiss (1982a, 1991) a specificat câteva criterii de atașament la adulți, care îl
deosebesc de atașamentul copilului și, de asemenea, de alte legături relaționale. La fel
cum fac copiii, adulții caută apropierea și securitatea din figurile de atașament în
momentele de stres; atingerea și menținerea proximității reduce frica și nesiguranța. De
asemenea, orice amenințare la adresa accesibilității figurii de atașament duce la protest,
stres și alte măsuri pentru a evita separarea sau pierderea (Weiss, 1982). În timp ce un
copil mic tinde să considere figura de atașament ca fiind mai puternică și mai înțeleaptă,
legăturile la adulți sunt mai flexibile, acumulând o varietate de relații, precum și modele
alternative de comportament de îngrijire.

Mai mult, se pare că nevoia de securitate este o proprietate mai proeminentă a
atașamentului adulților, datorită modului de gândire mai complex al adulților, a stimei de
sine mai ridicate și a capacității de a tolera despărțirile pentru perioade mai lungi de timp
(Weiss, 1982) .
Weiss (1974) a considerat atașamentul una dintre diversele dispoziții sociale ale
relațiilor de care adultii au nevoie pentru bunăstare. Celelalte dispoziții sunt apartenența
socială, nevoia de a fi îngrijit și obținerea de ajutor și îndrumare. Indivizii mențin relații
pentru a câștiga aceste prevederi sociale, care pot fluctua în diferite momente ale vieții.
De asemenea, o dispozitie particulară poate furniza mai mult decât o singură prevedere
socială. De exemplu, deoarece relațiile de atașament favorizează proximitatea continuă,
acestea au potențialul de a îndeplini dispozițiile din celelalte categorii.
2.7 Animalele de companie și atașamentul
Există elemente de atașament într-o varietate de relații între adulții, cum ar fi
parteneriatele între adulți. Scharlach (1991) și Ainsworth (1989) au identificat un tip de
atașament între adulți și părinții lor, iar Ainsworth a cerut să fie luate în considerare
anumiți prieteni și alte cunostințe ca având componente ale atașamentului. Autorul
consideră că animalele de companie din cadrul familiei, în special câinii și pisicile, au de
asemenea, potențialul de a oferi o legătură emoțională de atașament care ilustreaza un
sentiment de bunăstare și securitate. În termenii dispozițiilor sociale ale relațiilor a lui
Weiss (1974), animalele de companie pot oferi oportunități de atașament și de afectiune
și ajuta la formarea de noi rețele sociale și pot duce la interacțiune socială.
Animalele de companie pot indeplini o combinație de nevoi emoționale, uneori
înlocuind lipsa unui atașament uman și alteori extinzând gama de relații și contacte
sociale ce dau un sentiment de confort și siguranță în momentele de dificultate. Mai mult
decât atât, despărțirea, amenințarea de separare sau pierderea permanentă a unui animal
de companie vor duce la anxietate, durere și tristețe (Cowles, 1985; Gerwolls, 1990;
Stewart, 1983), deoarece pierderea unui animal de companie iubit este pierderea unei
relații speciale de atașament.
Gerwolls (1990) a prezentat dovezi conform cărora câinii și oamenii au format
legături cu multe mii de ani în urmă și a evidențiat valoarea protectoare a lupilor antici,
și, prin urmare, natura adaptativă a acestei relații pentru supraviețuire. Deși în general nu
ne bazăm pe animalele noastre de companie pentru a ne proteja fizic, Melson (1989) a
postulat că legătura cu un animal de companie devine parte a modelelor de lucru
interioare ale relațiilor de atașament și de familie.
Dovezile conform cărora animalele de companie sunt văzute ca membri ai
familiei care oferă afecțiune și atașament au provenit dintr-un studiu telefonic la 612
adulți realizat de Albert și Bulcroft (1988) pentru a examina rolul psihologic și emoțional
al animalelor de companie într-o zonă urbană.
Răspunsurile au relevat faptul că animalele de companie au fost considerate
membri importanți ai familiei, câinii fiind favoriți, urmați de pisici. Autorii au sugerat că
această preferință s-ar fi putut baza pe afecțiunea mai mare demonstrată de câini față de
proprietarii lor și că modul în care câinii și proprietarii interacționează ar fi putut duce la
un nivel mai mare de atașament.
De asemenea, Albert și Bulcroft (1988) au constatat că schimbările în diferite
momente din viața proprietarilor animalelor de companie au afectat sentimentele de

atașament. Ei au ajuns la concluzia că atașamentul pentru animale de companie era
deosebit de important în rândul persoanelor divorțate, celor care nu au fost niciodată
căsătorite sau văduve; cupluri fără copii; tineri casatoriti; și persoanele singuratice.
Deoarece animalele de companie oferă și primesc afecțiune, ele pot fi înlocuitori
emoționali și contribuie la menținerea moralului atunci când oamenii sunt singuri sau
traversează perioade dificile de tranziție.
Muschel (1984) a explicat că tranzițiile fac uneori oamenii să se simtă excluși din
societate, o complicație ce poate fi evitată cu un animal de companie. Acest lucru a fost
evident (Sable, 1989, 1991) într-un studiu cu 81 de femei văduve de unu la 3 ani; studiul
a examinat variabile legate de acomodare în urma pierderii soțului. Marea majoritate a
femeilor s-au referit la animalele lor de companie într-un mod pozitiv, afectuos. Femeile
care aveau animale de companie, în special câini, și apoi pisici, au raportat, de asemenea,
un grad de singurătate mai redus.
Un oncolog veterinar (comunicare personală cu A. Cardona, Los Angeles,
februarie 1991, Sable, apud Sable 1982) a raportat că comportamentul de atașament al
animalelor de companie se intensifică și denotă o legatură mai puternică față de
proprietarii lor atunci când animalul de companie are cancer. Răspunsul proprietarilor
reflectă un sistem comportamental distinct pe care Melson (1989) l-a identificat ca o
dimensiune a atașamentului. Deși studiul s-a limitat doar la investigarea relației dintre
animalele de companie și copii, s-au evidențiat patru dimensiuni ale atașamentului pentru
animale de companie: timpul petrecut și activitățile îndreptate către animalul de
companie, interesul și afecțiunea față de animalul de companie, cunoștințele despre
animalul de companie și îngrijirea acestuia și reacția comportamentală față de animalul
de companie și nevoile acestuia.
Siegel (1990) a măsurat atașamentul afectiv la proprietarii de animale de
companie în vârstă cu o întrebare despre cât de important a fost animalul de companie
pentru respondent. Proprietarii de câini au arătat cel mai ridicat nivel de atașament și s-au
referit la animalele de companie mai frecvent, în special pentru a menționa că animalele
de companie le-au oferit dragoste și siguranță.
Veterinarii sunt clar conștienți de legatura profundă pe care o simt oamenii în
ceea ce privește animalele lor de companie și de cât de intensă este durerea și mâhnirea
când animalele lor mor (Cohen, 1985). Dezvoltarea grupurilor de sprijin pentru pierderea
animalelor de companie, în general sub supravegherea medicilor veterinari, reflectă
conștientizarea acestei dureri și reprezintă un tip de prevenire împotriva ajustării
inadaptive. Asistenții sociali ar putea fi implicați în astfel de grupuri atât pentru a
determina tulburările psihologice, cât și pentru a educa publicul despre locul animalelor
de companie în viața oamenilor. Aceștia pot confirma importanța emoțională a unui
animal de companie și pot promova simpatia și sprijinul dat de societate pentru iubitorii
de animale de companie, de exemplu, recomandând prietenilor și familiei să petreacă
timp cu proprietarii, să sune sau să trimită flori.
2.8 Copiii și animalele de companie
Bustad (1996) a subliniat că schimbările noastre de stil de viață necesită tovărășie
cu animalele. Multe persoane trăiesc singure și multe cupluri căsătorite aleg să nu aibă
copii. Mulți tați și mame lucrează departe de casă, de obicei în locații diferite și, uneori,
cu programe diferite.

Copiii petrec cea mai mare parte a timpului la școală sau gradinite, iar chiar acasă
copiii petrec adesea o mare parte de timp în fața televizorului. Această privare de
oportunități de relaționare și de realizarea a relațiilor de atașament a dus la creșterea
stresului, a depresiei și a singurătății. Aceste schimbări au dus la provocări serioase
pentru sănătatea și bunăstarea generală a unui segment semnificativ din populație
(Bustad, 1996). Animalele de companie pot servi drept ingrijitori pentru multe persoane,
promovând atingerea, jocul cu puține restricții de timp.
Relația unui copil cu animalul de companie poate umple golul actual în experiența
de învățare socială a copiilor, deoarece dragostea necondiționată a animalelor de
companie poate ajuta la satisfacerea nevoilor psihologice ale copiilor. Levinson (1969) a
descris relația dintre copii și animalele de companie ca fiind necondiționată și a subliniat
importanța acceptării animalelor de catre copii fără feedback sau critici. Copiii percep
adesea animalele lor ca ascultătorul cel mai înțelegător. Beck și Katcher (1996) au
sugerat că animalele de companie prezintă multe dintre caracteristicile mamei. Animalul
de companie este necondiționat, devotat, atent, loial și nonverbal. Toate aceste elemente
sunt evidențiate în relațiile mamă-copil.
Astfel, există un motiv de a crede că animalele pot compensa sau spori
socializarea și atașamentul copiilor, iar acest lucru poate ajuta si crește bunăstarea vietii
de zi cu zi.
2.9 Diferențele de gen în atașamentul pentru animale de companie.
Poretsky și Daniels (1998) au descoperit că există o diferență statistică mică de
gen în atașamentul pentru animale de companie. Lewis, Krageloh și Shepherd (2009) au
descoperit că femeile au avut o probabilitate semnificativ mai mare de a avea atașament
pentru animale de companie decât bărbații într-un sondaj efectuat la 336 de adulți. Cu
toate acestea, multe studii care au examinat atașamentul pentru animale de companie în
trecut au relevat faptul că există o diferență relativ mică, ba chiar nu există diferențe de
gen. De asemenea, nici Stallones, Marx, Garrity și Johnson (1988) și nici Stevens (1990)
nu au găsit nicio diferență de gen în atașamentul pentru animale de companie. Prin
urmare, nu există o diferență mare de gen în ceea ce privește atașamentul pentru animale
de companie.
2.10 Atașamentul față diferite tipuri de animale de companie
Majoritatea studiilor privind atașamentul pentru animale de companie măsoară
câinii și pisicile doar pentru că sunt deținute de persoane în mare parte.
Vidovic și colab. (1999) a comparat nivelul de atașament al animalelor de
companie pentru proprietarii de câini, proprietarii de pisici și alte tipuri de proprietari de
animale de companie într-un sondaj efectuat la 826 de copii. Au descoperit că proprietarii
de câini și proprietarii de pisici sunt mai atașați de animalele lor de companie decât
proprietarii altor tipuri de animale de companie. În același studiu, a arătat că câinii și
pisicile sunt deținute în mare parte de oameni (216 proprietari au deținut un câine, 76
proprietari au deținut o pisică și 157 proprietari au deținut alte tipuri de animale de
companie). Prin urmare, majoritatea subiecților care se atașează de animale de companie
ar fi cei ce dețin câini și pisici.

3. Stima de sine
3.1 Definiții ale stimei de sine
Stima de sine reprezintă componenta evaluativă a sinelui și se referă la trăirea
afectivă, emoțiile pe care le încearcă persoana atunci când se referă la propria persoană
(Constantin, 2004).
Stima de sine este un concept semnificativ în diverse domenii ale psihologiei:
socială, clinică, a sănătății, a personalității, a dezvoltării. Această noțiune a fost introdusă
prima dată de către William James (1890), unul dintre fondatorii psihologiei științifice. El
a definit stima de sine ca fiind un rezultat al raportului dintre succesele unei persoane și
exigențele ei. Definirea conceptului stimei de sine este un proces problematic, existând
de-a lungul timpului numeroase definiții oferite de către cercetători, însă fiecare
centrându-se pe diverse elemente cuprinse în acest termen.
Poate că cea mai simplă definiție a stimei de sine se regăsește în dicționarul
Webster, care spune că „stima de sine este satisfacția față de sine”. Într-o altă ediție a
aceluiași dicționar, respectul de sine înseamnă „o părere bună despre propria demnitate
sau în valoare”.
Rosenberg (1965), unul dintre pionierii în acest domeniu, a declarat că stima de
sine se referă la o evaluare globală pozitivă individuală la sine. El a adăugat că stima de
sine ridicată constă într-un individ care se respectă pe sine și se consideră demn. Într-o
linie similară, Sedikides și Gress (2003) au afirmat că stima de sine se referă la percepția
subiectivă a individului a propriei sale valori, a sentimentelor de respect și de încredere în
sine și măsura în care individul are opinii pozitive sau negative față de sine.
După G. Albu (2002), stima de sine se referă la încrederea în capacitatea proprie
de a gândi, în capacitatea de a face față provocărilor esențiale ale vieții și la încrederea în
dreptul și capacitatea noastră de a avea succes, de a fi fericiți, la sentimentul că suntem
îndreptățiți să ne afirmăm nevoile și dorințele, să ne împlini valorile și să ne bucurăm de
rezultatele străduințelor noastre.
Brown, Dutton și Cook (2001) au distins trei moduri în care termenul „stima de
sine” este utilizat: (a) stima de sine globală ca trăsătură pentru a se referi la modul în care
oamenii se simt în mod caracteristic față de sine, adică sentimente de afecțiune pentru
sine; (b) autoevaluarea pentru a se referi la modul în care oamenii își evaluează diferite
abilități și atribute și (c) sentimentele de stima de sine de a se referi la stări emoționale
temporare, de exemplu, o persoană ar putea spune că respectul său de sine a fost după
obținerea unei promoții importante sau o persoană ar putea spune că stima sa de sine a
căzut după un divorț.
Stima de sine corelează în mod semnificativ cu raționalitatea, creativitatea și
competența de a gestiona schimbarea, cu disponibilitatea de a recunoaște și de a rectifica
posibilele erori. Nivelul global al stimei de sine al unei persoane influențează
considerabil alegerile pe care le face in viață și stilul său de viață. În acest context, o
stimă de sine înaltă este asociată cu strategii de obținerii dezvoltării personale și de
acceptare a riscurilor, erorilor, în timp ce o stimă de sine scăzută, în mod constant,
implică mai degrabă, strategii de apărare și de evitare a riscurilor și eșecurilor (G.Albu,
2002).

Din numeroasele lecturi s-a stabilit că stima de sine ridicată se corelează foarte
mult cu fericirea auto-raportată, care poate rezulta dintr-un sentiment de competență,
încredere, dirijare a obiectivelor și auto-eficiență care poate duce la notări bune la
examene.
Stima de sine este un concept utilizat pe scară largă atât în limbajul popular, cât și
în psihologie. Branden (1994) consideră că temelia stimei de sine stă în: Practica de a trăi
în mod conștient, Practica autoacceptării, Practica auto-responsabilității, Practica auto-
afirmării, Practica trăirii cu intenție, Practica integrității personale (Branden, 1994).
3.2 Teoria nevoilor a lui Maslow
Teoria nevoilor lui Maslow, Teoria dezvoltării personale a lui Carl Rogers și
Teoria despre stima de sine a lui Bednar și Peterson au contribuit la necesitatea și
importanța stimei de sine ridicate. Teoria ierarhiei nevoilor lui Maslow investighează
efectele stimei de sine asupra performanței academice. Potrivit lui Maslow, oamenii
trebuie să fie motivați să caute obiective personale care să le facă viața semnificativă.
Legea susține că ființele umane și-au dorit dar rareori ajung la o stare de împlinire
completă. El a afirmat că toate ființele umane au nevoi care sunt înnăscute și sunt așezate
sistematic într-o ierarhie progresivă (de ordine) a priorității.
Satisfacția unei nevoi duce la creearea altei nevoi care comandă atenția și
eforturile persoanei. Ideea de bază în teoria lui Maslow este că nevoile de ordin inferior
trebuie să fie relativ satisfăcute înainte ca persoana să fie motivată de nevoile de ordine
mai ridicate. Mai întâi ar trebui să fie îndeplinite nevoile fiziologice, urmate de nevoile de
siguranță și securitate, de iubire și nevoile de apartenență. Nevoia de stima de sine este pe
locul patru în ierarhie.
Pentru Maslow, o satisfacție a nevoilor de stima de sine generează sentimente și
atitudini de încredere în sine, capacitatea și sentimentul de a fi util și necesar în lume.
Neîndeplinirea acestor nevoi duce la convingeri și atitudini de inferioritate, slăbiciune,
pasivitate și dependență. Aceste percepții negative dau naștere la descurajări, la
sentimente de inutilitate și lipsă de speranță în a face față solicitărilor vieții și la o
evaluare de sine scăzută a sinelui față de ceilalți.
Abraham Maslow a descris două tipuri de nevoi de stimă – nevoia de respect din
partea celorlalți și nevoia de respectare de sine. Stima de sine a lui Maslow implică
competență, încredere, sprijin, iscusință, realizare, independență și libertate. Respectul
celorlalți presupune recunoaștere, aprobare, statut și apreciere. Fără îndeplinirea acestor
nevoi, a precizat Maslow, un individ se simte descurajat, slab și inferior. Pentru
majoritatea oamenilor, nevoia de a primi respect din partea celorlalți scade odată cu
vârsta (pentru că au primit-o deja) și nevoia de respectare de sine devine mai importantă.
Pentru Carl Rogers, adevărata stimă de sine recunoaște delimitările cuiva,
menținând în același timp o satisfacție de sine care nu necesită validare constantă. În mod
similar, Ryan și Deci (2000) au diferențiat între respectul de sine „contingent” și
respectul de sine „adevărat”, primul se bazează pe atingerea unor standarde stabilite
extern, în timp ce cel de-al doilea se bazează pe un comportament reglementat de
alegerea și controlul personal.

3.3 Morris Rosenberg și stima de sine
Morris Rosenberg (1965) sustine ca stima de sine este o atitudine pozitivă sau
negativă față de un anumit obiect, și anume, eul, si că stima de sine are două conotații
foarte diferite. O conotație de stima de sine ridicată este aceea că persoana crede că este
„foarte bună”; o conotație foarte diferită este că el crede că este „suficient de bun”.
Astfel, este posibil ca o persoană să se considere superioară celorlalți, dar să simtă că nu
este potrivit în ceea ce privește anumite standarde prestabilite de el. În schimb, un
adolescent se poate considera el însuși o persoană comună, dar este foarte mulțumit de
sinele pe care îl observă. Într-un anumit sens, stima de sine a unei persoane poate fi
ridicată, în timp ce în celălalt sens poate fi medie sau mică.
Stima de sine ridicată, așa cum se reflectă în numeroase studii, exprimă
sentimentul că o persoana este „suficient de bună”. Individul simte pur și simplu că este o
persoană de valoare; el se respectă pentru ceea ce este, dar nu stă să își pună la îndoială
sinele și nici nu se așteaptă ca alții să rămână impresionați de el. El nu se consideră
neapărat superior celorlalți. Se poate lua în considerare utilizarea termenului
„autoacceptare” pentru a descrie acest tip de oameni, deoarece acest termen implică
faptul că individul știe ce este, este conștient de calitățile și deficiențele sale și acceptă
ceea ce vede fără regrete.
“Atunci când vorbim despre autoevaluare înaltă, atunci vom înțelege pur și simplu
că individul se respectă pe sine, se consideră demn; el nu se consideră neapărat mai bun
decât alții, dar cu siguranță nu se consideră mai rău; el nu simte că este supremul în
perfecțiune, ci, dimpotrivă, își recunoaște limitările și se așteaptă să crească și să se
îmbunătățească. Pe de altă parte, stima de sine scăzută implică auto-respingere,
nemulțumire, autocontentare. Individul îi lipsește respectul de sine pe care îl observă.
Imaginea de sine este dezagreabilă și el dorește să fie altfel.” (Morris Rosenberg, 1965, p
31)
Scala stimei de sine Rosenberg este, probabil, cea mai frecvent utilizată și cea mai
cunoscută pentru evaluarea nivelului stimei de sine. Acesta a fost proiectată în 1965 de
către Morris Rosenberg , fiind utilizată și în prezent. Deși inițial a fost destinată numai
adolescenților, a fost mai târziu adaptată adulților.
Pentru a ne da seama de aspectele inconștiente ale auto-evaluării Epstein și
Morling (1995) sunt de părere că este util să se facă diferența între stima de sine explicită
care se referă la rezultatul unor auto-evaluări și auto-raportări afective conștiente și stima
de sine implicită care se referă la auto-evaluarea și auto-raportarea afectivă inconștientă.
Stima de sine explicită în mod normal poate fi captată prin intermediul scalelor de
măsurare de genul celei propuse de Rosenberg (1965) în timp ce stima de sine implicită
se poate doar “ghici” în mod indirect, analizând modul în care aceasta “colorează”
gândirea și comportamentul. La ora actuală nu există o metodă sau tehnică acreditată care
să măsoare eficient stima de sine implicită. Se crede că aceasta se poate vedea cel mai
clar în reacțiile afective și comportamentele non-verbale spontane.
3.4 Clasificarea stimei de sine
Corelând nivelul și stabilitatea stimei de sine, Christophe Andre si Francois
Lelord (2003), au făcut o clasificare în patru categorii, care permit o mai bună înțelegere
a unui sistem de reacții și permit o cunoaștere mai eficientă a stărilor pe care le trăim.

Astfel , există stimă de sine înaltă stabilă și stimă de sine înaltă instabilă; precum există
stimă de sine scăzută stabilă și stimă de sine scăzută instabilă.
Stima de sine înaltă are doua profile:
a) Înalta și stabilă
Conjuncturile și evenimentele normale din viață au o mică influență asupra stimei
de sine a subiectului. Acesta nu aloca prea mult timp și energie pentru apărarea sau
promovarea imaginii sale. Este un individ stabil emoțional, care păstrează o anumită
coerență în afirmațiile și în comportamentul lui, indiferent dacă contextul este favorabil
sau defavorabil. Stările emoționale ale acestui subiect sunt mai temperate decât ale celui
cu stimă de sine înaltă, dar instabilă. O stimă de sine înaltă și stabilă este solidă și
rezistentă. Subiectul nu își pune valoarea la îndoială. El poate accepta, să nu gestioneze
total o situație, fără a se simți din acest motiv inferior sau depreciat.
b) Înaltă și instabilă
Chiar dacă este ridicată, stima de sine a acestui subiect poate suferi șocuri majore,
în special dacă se află într-o situație competitivă sau destabilizantă. În aceste situații,
subiectul reacționează dinamic la critică și la eșec, pe care le consideră ca fiind un pericol
și încearcă să se pună în valoare afișând intr-un mod excesiv succesele sau calitățile lor.
Subiectul se simte vulnerabil, agresat și se îndoiește de capacitățile lui atunci când se află
în situații potrivnice sau pur si simplu critice. Subiectul cu o stimă de sine înaltă și stabilă
primește criticile în mod rațional, pe când un subiect cu stimă de sine înaltă, dar instabilă,
va primi criticile la nivel afectiv și va aloca multă energie pentru a se auto-promova.
Stima de sine scăzută are, de asemenea, două profile:
a) Scăzută și instabilă
Stima de sine a acestui subiect este sensibilă și reactivă la evenimente exterioare,
pozitive sau negative. Ca urmare a realizărilor și succeselor, stima de sine trece prin
perioade în care este mai crescută decât în mod normal. Totuși aceste progrese sunt
adesea neconsecvente și nivelul său se reduce imediat ce subiectul se confruntă cu
dificultăți. Astfel, subiecții care intră în această categorie fac eforturi pentru a le oferi lor
și celorlalți, o imagine mai bună. Ei sunt dornici să-și îndrepte condiția și starea
sufletească, sunt preocupați să nu aibă eșecuri sau să nu fie respinși.
b) Scăzută și stabilă
Subiectul cu acest tip de stimă de sine este puțin afectat de evenimentele
exterioare, chiar și de cele prielnice lui. El depune puțin efort pentru promovarea imaginii
și stimei sale de sine, al cărui nivel scăzut îl acceptă și oarecum îl suportă. Nu consideră
mediul social important ținu alocă timp să se valorifice în ochii celorlalți. Cauzele care ar
putea duce la dezvoltarea acestui tip de stimă de sine ar putea fi, de exemplu, unele
evenimente ale vieții care au cauzat la copil un sentiment de lipsa de control asupra
mediului înconjurător, cum ar fi decesul sau o stare depresivă a unuia dintre părinți. De
asemenea, aici pot interveni și lipsele afective majore, tulburările stimei de sine fiind
însoțite de alte manifestări patologice.
3.5 Caracteristici ale stimei de sine
Înălțimea și globalitatea reprezintă cele mai importante caracteristici ale stimei de
sine.

Înălțimea fluctuează în funcție de vârstă, personalitate și depinde de transformarea
mai multor evenimente și contexte legate de familie, școală, comunitate, și face cunoscut
faptul că stima de sine poate fi înaltă sau scăzută.
Globalitatea este acea caracteristică ce se referă la capacitatea stimei de sine de a
include o parte sau chiar toate trăsăturile individuale, ea depinde de vârstă și de context
(L. Fărcaș et. Al., 2004).
3.6 Componentele stimei de sine
1.Iubirea de sine
Iubirea de sine este considerată componenta cea mai importantă deoarece
reprezintă baza stimei de sine. Orice persoană se iubește în ciuda defectelor sale și fără a
ține cont de eșecurile și înfrângerile de care a avut parte în timpul existenței sale. Fiind o
iubire ,,necondiționată” nu este definită de performanțele personale (C. André și F.
Lelord, 1999). Iubirea de sine susține categoric formarea unei concepții pozitive despre
sine, impulsionează individul spre a-și satisface propriile aspirații și nevoi și spre a-și
respecta propria persoană fără a ține cont de ceea ce se întâmplă în jur. Aceasta depinde
de calitatea și consistența dragostei dăruită de către familie pe parcursul copilăriei, ea este
considerată de către anumiți autori și ,,hrana afectivă” a copilului. Iubirea de sine nu
protejează individul de suferință sau în fața neîncrederii, dar nu-l lasă pradă disperării. Ca
avantaje putem menționa echilibrul emoțional, și anume, relațiile deschise cu semenii și
tenacitatea de a se împotrivi criticilor. Pe de altă parte dacă această componentă a stimei
de sine ar lipsi ar putea să apară îndoielii cu privire la capacitatea de a fi prețuit și stimat
de către ceilalți, certitudinea că individul este lipsit de valoare, precum și o imagine de
sine scăzută, chiar și atunci când acesta ar avea succes în plan material.(L. Fărcaș, 2004)
2.Concepția despre sine
Concepția despre sine reprezintă opinia individului despre sine însuși în urma
unei evaluări, mai mult sau mai puțin fondate, a calităților și defectelor personale. Ea
constituie al doilea stâlp al stimei de sine. A avea o concepție pozitivă despre sine
înseamnă a avea încredere în propriile competențe și a stabili cu aproximație valoarea și
lipsurile personale. Ea manifestă o influentă pozitivă asupra încrederii în sine și provine
din așteptările, proiectele și proiecțiile părinților îndreptate către copii (unii copii sunt
răpuși de sarcinile date de către părinții dornici ca aceștia să realizeze ceea ce ei nu au
putut realiza de-a lungul vieții). Ca beneficii ele unei concepții de sine pozitive se iau în
considerare: ambiția, puterea de a trece peste obstacole, capacitatea de a realiza planuri
de viitor. Aceasta îi dă individului libertatea de a îndrăzni să profite de șansele apărute în
ciuda împrejurărilor potrivnice. Lipsa concepției despre sine poate duce: absența
curajului în luarea unor decizii importante, starea de subordonare în fața părerilor altora,
o slabă perseverență în susținerea opțiunilor personale, servilismul. O concepție despre
sine mărginită va duce la o stare de dependență a individului față de altă persoană. Cu
toate că el își va dovedi abilități în a stabili relații cu ceilalți, se va limita la a urma pe cel
ce îl are drept servilismul model,nu se va îndrăzni să meargă pe alei neexplorate de către
alții,va depune mari eforturi pentru a-și duce până la capăt proiectele personale(C. André
și F. Lelord, 1999
3.Încrederea în sine
Încrederea în sine este cea de-a treia componentă a stimei de sine și este foarte
ușor de recunoscut față de celelalte componente. Ea este o consecință pozitivă ce rezultă

din efectele iubirii de sine și a concepției despre sine asupra individului, și totuși este
socotită mai puțin importantă decât cele două. Încrederea în sine rezultă din tipul de
educație ce i-a fost oferit individului de către familie sau școală, aceasta educație fiind
dată prin exemplu și prin schimb de idei. Ea îl determină pe individ să acționeze conform
propriilor aspirații, fără teama de a pierde și de opinia critică a persoanelor din jurul său.
Atitudinea îndrăzneață, perseverența, admiterea propriilor eșecuri sunt procese ce
influențează pozitiv evoluția încrederii în sine. Beneficiile încrederii în sine sunt:
capacitatea de a ține piept dificultăților, realizarea de acțiuni cotidiene rapide și facile.
Lipsa acesteia duce la: șovăială, nehotărâre, absența perseverenței, inhibiție și
abandonul(L. Fărcaș, 2004).
3.7 Diferențe de gen în stima de sine
O serie de cercetări au arătat că diferența de gen în stima de sine este evidentă si
pregnantă în timpul adolescenței. Deoarece fetele se concentrează pe imaginea corpului și
aspectul fizic general, acestea au o stimă de sine mai scazută decât băieții. Două studii
realizate de Baldwin și Hoffman (2002) au subliniat, de asemenea, că stima de sine a
fetelor a scăzut mai mult decât a băieților în perioada adolescenței (apud Santrock, 2008).
În plus, diferența de gen în stima de sine se regăsește în diferite aspecte psiho-sociale,
cum ar fi: fetele au o stimă de sine mai ridicată decât a băieților în conceptul de sine
academic, în caracterul personal și sunt mai responsabile în viața de zi cu zi, în timp ce
băieții au o valoare mai mare a stimei de sine cand vine vorba de emoții, socializare și
satisfacția față de ei înșiși (Owens și colab., 2001).
3.8 Diferențe de vârstă ale stimei de sine.
Robins, Trzesniewski, Tracy, Gosling și Potter (2002), au descoperit rezultate
semnificative în ceea ce privește diferențele de vârstă în stima de sine printr-un sondaj
on-line efectuat la 326 641 de persoane. Rezultatele au arătat că stima de sine a fost la cel
mai înalt nivel în timpul copilăriei (cu varste intre 9-12 ani), iar apoi a decăzut brusc până
la adolescența (cu vârste între 13 și 17 ani). După aceea, stima de sine a continuat să
scadă de la adolescență până în perioada universitară (vârste cuprinse între 18 și 22 de
ani). Stima de sine a crescut în perioada post-universitară, (vârste între 23 și 29 de ani) și
a crescut din nou de la 40 de ani la 60 de ani. După împlinirea vârstei de 60 de ani, stima
de sine a scăzut semnificativ, iar cea mai mare parte a scăderii s-a produs între 70 și 80 de
ani.
În concluzie, stima de sine are un nivel ridicat în copilărie, apoi scade în
adolescență și crește treptat de-a lungul vârstei adulte. În cele din urmă, ea scade la
bătrânețe.
3.9 Suportul familiar și efectul asupra stimei de sine
Există câteva cercetări care susțin că stima de sine este legată de suportul familiar.
In studiul realizat de Yabiku, Axinn și Thornton (1999) s-a demonstrat că, copiii au o mai
mare încredere de sine atunci când părinții lor sunt iubitori, susținători și implicați
profund în experientele lor din viața de zi cu zi. De asemenea, o cercetare a constatat
prezența unei corelații pozitive între sprijinul parental și stima de sine a adolescenților
(MacDonald, Steger, Adams și Marshall, n.d.). Prin urmare, sprijinul familiei ar trebui să
fie o influență majoră a stimei de sine.

Familia este principala responsabilă pentru formarea stimei de sine, deoarece
părinții sunt cei ce transmit mesaje sau atitudini pe care copiii le înregistrează în memorie
și le acceptă ca fiind valabile pentru tot restul vieții. Din acest motiv trebuie să se educe
fiecare generație în funcție de epoca în care se situează, ținând cont de toate ideile,
conceptele și tehnologiile caracteristice acesteia. Pentru a construi o stimă de sine
pozitivă în mediul familial este necesar ca stima de sine a părinților să fie înaltă, în cazul
în care aceștia au o stimă de sine joasă vor transmite copiilor gânduri negative. Pentru a
reuși ca părinți ar trebui să ofere dragoste copiilor, apoi să le corecteze comportamentul
în timp util și fără abuzuri, folosind cuvintele potrivite.
3.10 Relatia cu colegii și stima de sine.
În afară de sprijinul familiei, marea influență a adolescenților ar trebui să provina
din relația cu prietenii. Azmitia (2002) a afirmat că prietenii copilului și grupul lor de
cunostinte au o semnificație mai mare pentru tânăr decât în anii copilăriei mijlocii. Nu
numai Harter (1990) a afirmat că relațiile cu colegii sunt surse importante de sprijin
social care contribuie la respectul de sine al adolescenților). Dar, de asemenea, Clemes
and Bean (1990) au sugerat ca grupurile ofera elevilor o oportunitate de a-și construi
stima de sine și un sentiment de apartenență. Aceste studii demonstreaza cât de
importantă este relația dintre colegi în timpul adolescenței.

4. Obiectivele și metodologia cercetării
4.1 Obiectivul cercetării
Având în vedere motivele de mai sus, acest studiu a fost conceput pentru a
explora relația dintre atașamentul față animalele de companie și stima de sine în rândul
copiilor. Obiectivul cercetării constă în examinarea legăturii stimei de sine a copiilor cu
intensitatea atașamentului animalului de companie și dacă prezența animalelor de
companie pot duce la o ridicarea a nivelului stimei de sine.
4.2 Ipotezele cercetării
4.2.1 Ipoteza 1 : Proprietarii de animale de companie care au un scor mai mare pe
scala de atașament pentru animale de companie au arătat un scor semnificativ mai mare
pe scara stimei de sine, în timp ce proprietarii de animale de companie care au un scor
mai mic pe scala de atașament pentru animale de companie au arătat un scor semnificativ
mai scăzut pe scara stimei de sine.
4.2.2 Ipoteza 2: Proprietarii de animale de companie ar obține un scor mai mare
pe scara stimei de sine decât cel al proprietarilor adolescenți care nu sunt animale de
companie
4.2.3 Ipoteza 3: Copiii care detin ca si animal de companie un caine vor avea un
atasament mai ridicat fata de acesta in comparatie cu copiii care detin alte tipuri de
animale de companie.
4.3 Metodologia cercetării
4.3.1 Participanți
4.3.2 Instrumente utilizate
Instrumentele alese pentru această cercetare includ Lexington Attachment to Pet
Scale (LAPS) și Rosenberg's Self-Esteem Scale (RSE). Pe lângă aceste chestionare, a fost
inclus un sondaj demografic. S-au obținut informații generale despre participanți, inclusiv
sexul, vârsta, media semestrului anterior, numărul membrilor familiei, numărul
prietenilor apropiați și starea civilă parentală. După aceea, au fost întrebați dacă detin un
animal de companie sau dacă au avut vreodată. Proprietarii de animale de companie au
fost întrebați despre tipurile de animale de companie, numărul de animale de companie,
durata de cand îl dețin și orele de joc petrecute cu animale de companie, pe zi.
4.3.2.1 Scala Rosenberg a stimei de sine
Scala Rosenberg (Anexa 1) – este unul dintre instrumentele cel mai des utilizate
pentru măsurarea nivelului stimei de sine. A fost elaborată de sociologul american (de
origine evreiască) Morris Rosenberg în 1965 . Ea include 10 itemi, cu 4 variante de
răspuns, a căror conținut se concentrează pe sentimentul de respect și acceptare de sine.
Jumătate din itemi sunt cotați direct și cealaltă jumătate sunt inversați.
Pentru punctarea întrebărilor, se acordă o valoare pentru fiecare dintre cei 10
itemi în felul următor:

• pentru întrebările 1,3,4,7,10: Total de acord=4; De acord=3; Dezacord=2; Total
dezacord=1.
• Pentru întrebările 2,5,6,8,9 (cotate invers): Total de acord=1; De acord=2;
Dezacord=3; Total dezacord=4.
Pentru a stabili scorul final se vor totaliza punctele primite ca urmare a
răspunsurilor date la cei 10 itemi. Punctajul minim, ce poate fi obținut de către oricare
elev chestionat, este de 10, ceea ce denotă un nivel al stimei de sine foarte scăzut;
punctajul maxim ce poate fi obținut este de 40, indicând la rândul său un nivel al stimei
de sine foarte înalt.
Rezultatul posibil obținut poate lua valori între 10 și 40, și are următoarele
semnificații:
– cuprins între 10-20 exprimă un nivel al stimei de sine foarte scăzut;
– cuprins între 20-30 exprimă un nivel al stimei de sine mediu;
– cuprins între 30-40 exprimă un nivel al stimei de sine foarte înalt.
4.3.2.2. Scala Lexington a atasamentului față de animale
Lexington Attachment to Pets Scale (LAPS)(Anexa 2) este o scară de 23 de
elemente concepută pentru a evalua atașamentul emoțional față de animalele de
companie. Au fost identificate trei subscale, atașamentul general, persoanele care
înlocuiesc (animal de companie ca fiind central pentru individ) și drepturile și bunăstarea
animalelor (T. P. Johnson și colab., 1992). LAPS a utilizat un nivel de măsură de interval
cu răspunsuri de tip Likert în patru puncte. Două elemente au fost marcate invers.
Scorurile pot varia între 23-92.
Scorurile mai mari indic ă un atașament mai puternic față de propriul animal de
companie. Acest instrument are un coeficient alfa de 0,928 cu un eșantion de adulți (N =
412) cu vârsta de peste 18 ani (T. P. Johnson și colab., 1992). Scorurile alfa Cronbach
pentru cele trei subscale au fost: 0,90 pentru atașament general, 0,85 pentru persoanele
care înlocuiesc și 0,80 pentru drepturile / bunăstarea animalelor.
4.3.3 Design experimental
Variabilele cercetarii
Variabile independente
Gen : masculin si feminin
Animal de companie : deținător ; nedeținător
Variabile dependente
Nivelul stimei de sine : foarte scazut,mediu, ridicat
Nivelul atașamentului față de animale: scazut, mediu, ridicat
Media semestrului anterior:
Tipul de animal pe care il detin: caine, pisica, papagal, pesti, reptile, altele
Timpul petrecut cu animalul de companie: 0-30 min, 1-2 ore, peste 2 ore
Numarul membrilor familiei : 2, 3, 4, peste 5

Numarul prietenilor apropiati: 1, 2, 3 peste 3
Starea civila a parintilor: divortati, separati, orfan;

Bibliografie
1. Neamțu, George (coord.), (2016), Enciclopedia asistenței sociale , Editura Polirom, Iași
2. Costea Bărluțiu, Carmen (2017), Terapia și activitățile asistate de animale. De la
cunoștințe interdisciplinare la practică. Formarea și dinamica atașamentului față de
animale de companie. Evaluarea atașamentului față de animale și implicații pentru
terapii asistate de animale , Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.
3. Florentina Scârneci-Domnișoru, Introducere în sociologia identității ,(2013)
Universitatea Transilvania din Brașov, preluare din
https://oameniicrescoameni.ro/site/images/cursuri/Psihologie–M11–Atașamentul.pdf
4. Ursula Șchiopu (1997), Psihologia Vâstelor. Ciclurile vieții. Editia III, Editura
didactica si pedagogica, Bucuresti.
5. McLeod, S. A. (2009). Attachment Theory . preluare din
www.simplypsychology.org/attachment.html
6. Pat Sable, (1995), Pets, attachment, and well-being across the life cycle research
library, Social Work, Pg 334–341.
7. Vlasta Vizek Vidovic, Vesna Vlahovic Stetic and Denis Bratko, (1999) Pet
Ownership, Type of Pet and Socio-emotional Development of School Children,
Anthrozoos, Vol. 12, pg 211-217.
8. Maruyama, Mika, (2005). "Humane education: the effects of animals in the classroom
on children's empathy in Japanese elementary schools" .
9. Esparza, Jana Scoville (1990) Personality Characteristics Associated with Pet
Ownership: Validating the Theoretical Propositions of Boris Levinson, University of
North Texas, Denton, Texas.
10. Constantin T., (2004), Memoria autobiografică; definirea sau redefinirea propriei
vieți, Editura Institutului European , Iași,
11. James, William. [1890]. The principles of psychology. Cambridge, MA: Harvard
University Press
12. Rosenberg, M. (1965). Society and the adolescent self- image. Princeton, NJ:
Princeton University Press.
13. Brown, J. D., Dutton, K. A. and Cook, K. E. (2001). From the top down: Selfesteem
and self-evaluation. Cognition and Emotion , 15, 615-631.
14. Branden N. (1994). Six Pillars of Self-Esteem , Bantan Books, New York.
15. Noronha, Laveena and Monteiro, Meena and Pinto, Nelson, (2018) A Study on the
Self Esteem and Academic Performance Among the Students ,International Journal of
Health Sciences and Pharmacy, preluare din https://ssrn.com/abstract=3121006
16. Self-esteem. (2019). New World Encyclopedia, February 17, 2020 preluare din
www.newworldencyclopedia.org/p/index.php?title=Self-esteem&oldid=1026589
17. John Santrock, (2008), Child Development: An Introduction, McGraw-Hill
Companies, Incorporated, preluare din
https://books.google.ro/books/about/Child_Development_An_Introduction.html?
id=Ip8GLwAACAAJ&redir_esc=y .
18. Robins RW1, Trzesniewski KH, Tracy JL, Gosling SD, Potter J., (2002), Global self-
esteem across the life span. , Department of Psychology, University of California,
preluare din https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/12243384

19. MacDonald, Nicole & Steger, Kristin & Adams, Gerald. (2020 ). Child-rearing
Behaviours and Adolescent Self-Esteem: An Examination of Reciprocal Effects,
preluare din
https://www.researchgate.net/publication/239556798_Child-
rearing_Behaviours_and_Adolescent_Self-
Esteem_An_Examination_of_Reciprocal_Effects
20. Barbara Schneider, Linda J. Waite, (2005), Being Together, Working Apart: Dual-
Career Families and the Work-Life Balance, Cambridge University Press, preluare
din
https://books.google.ro/books?id=4S8BUvz-
DE8C&pg=PA401&lpg=PA401&dq=Yabiku,+Axinn+
%C8%99i+Thornton+(1999)&source=bl&ots=8LzwdY6LR_&sig=ACfU3U2EAUaZ
pSVZ4QsDg2c0kHGbr9BsaQ&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjR7tS4gdHnAhXF-
yoKHTSgAasQ6AEwBHoECAgQAQ#v=onepage&q=Yabiku%2C%20Axinn
%20%C8%99i%20Thornton%20(1999)&f=false
21. Morris Rosenberg,(1965), Society and the Adolescent Self-Image , Princeton
University Press Princeton, New Jersey.
22. B.M. Levinson,(1965) The Dog as “Co-Therapist , Mental Hygiene, pg. 59-65, ,
preluare din https://www.docdroid.net/Vt9xpBg/society-and-the-adolescent-self-
image-morris-rosenberg-1965.pdf#page=27
23. Garrity, T. F., Stallones, L., Marx, M. B., & Johnson, T. P., (1989), Pet ownership
and attachment as supportive factors in the health of the elderly , Anthrozoos, Vol 3,
pg 35-44.
24. Johnson, T. P., Garrity, T. F. & Stallones, L. (1992 ), Psychometric evaluation of the
Lexington Attachment to Pets Scale, Anthrozoos, Vol 5, pg 160-175.
25. Levinson, B. M., (1978), Pets and personality development , Psychological Reports,
Vol 42, pg 1031–1038.
26. Melson, Gail, (1990), Studying Children's Attachment to their Pets: A Conceptual
and Methodological Review, Anthrozoos: A Multidisciplinary Journal of The
Interactions of People & Animals, Vol 4.
27. Bretherton, I., (1992), The origins of attachment theory: John Bowlby and Mary
Ainsworth, Developmental Psychology, 28(5), 759-775.
28. Clark M. Brickel, (1981), A review of the roles of pet animals in Psychoterapy and
with the ederly, Baywood Publishing Co., Inc, Aging and human development. Vol.
12(2). 1980-81
29. B. M.-Levinson, (1962), The Dog as “Co-Therapist ,” Mental Hygiene, 46, pp. 59-65,
1962.
30. B. M.-Levinson , (1982)The Future of Research into Relationships Between People
and Their Animal Companions, International Journal for the Study of Animal
Problems, 3(4), 283-294.