I. ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRAC ȚIUNEA [603698]
6
I. ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRAC ȚIUNEA
Structura Titlului II din partea general ă a noului Cod penal include urm ătoarele
capitole: I – „Dispozi ții generale”; II – „Cauzele justificative”; III – „ Cauzele de
neimputabilitate”; IV – „Tentativa”; V – „Unitatea și pluralitatea de infrac țiuni”; VI –
„Autorul și participan ții”.
Este de remarcat sistematizarea judicioas ă a materiei, în ordinea: dispozi ții generale
(înscrierea defini ției legale a infrac țiunii în Capitolul I); cauze care exclud infrac țiunea
(adev ărate condi ții negative de existen ță a infrac țiunii, cu referire la dou ă dintre tr ăsăturile
esen țiale: caracterul nejustificat, respectiv caracterul imputabil al faptei), fiind firesc ca
prevederea lor s ă aib ă loc imediat dup ă indicarea condi țiilor pozitive de existen ță a
infrac țiunii; reglementarea formei atipice imperfecte a in frac țiunii – tentativa (Capitolul IV);
de asemenea, aspectele legate de unitatea sau plura litatea infrac țional ă au o leg ătur ă organic ă
cu materia formelor de desf ăș urare ale infrac țiunii (Capitolul V); în final este abordat ă
problema pluralit ății de f ăptuitori (Capitolul VI).
I.1. Defini ția infrac țiunii. Tr ăsături esen țiale
Infrac țiunea este fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, s ăvâr șit ă cu vinov ăție, nejustificat ă
și imputabil ă persoanei care a s ăvâr șit-o, constituind singurul temei al r ăspunderii penale (art.
15 C.P.).
Ceea ce este esen țial pentru fapt ă rezid ă în:
– prevederea în legea penal ă și s ăvâr șirea cu vinov ăție;
– caracterul nejustificat (sau antijuridicitatea);
– caracterul imputabil (sau imputabilitatea).
Pornind de la defini ția legal ă, o defini ție formal ă, putem afirma c ă infrac țiunea este o
fapt ă tipic ă, antijuridic ă și imputabil ă persoanei care a s ăvâr șit-o, doctrina majoritar ă
apreciind ca tr ăsături fundamentale , esen țiale, ale infrac țiunii: tipicitatea , antijuridicitatea și
imputabilitatea .
I.1.1. În țelesul no țiunii de tipicitate
„Prevederea faptei în legea penal ă – ce decurge din principiul legalit ății incrimin ării –
presupune cerin ța ca fapt ă concret s ăvâr șit ă, ce urmeaz ă a fi calificat ă ca infrac țiune, s ă
corespund ă cu totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Aceast ă
coresponden ță se realizeaz ă atât în planul elementelor de factur ă obiectiv ă (ac țiune, urmare,
7 calitatea subiectului activ sau pasiv etc.), cât și al elementelor de factur ă subiectiv ă (forma de
vinov ăție)” [Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal]. În aceea și ordine de idei, la
nivelul proiectului noului C.P. infrac țiunea era definit ă ca fiind o fapt ă prev ăzut ă de legea
penal ă, nejustificat ă și imputabil ă persoanei care a s ăvâr șit-o , cu re ținerea a trei tr ăsături
generale: prevederea în legea penal ă, caracterul nejustificat și caracterul imputabil. Preciz ăm
că vinov ăția nu ap ărea precizat ă explicit în cuprinsul defini ției infrac țiunii, stând în inten ția
legiuitorului includerea acesteia în tr ăsătura esen țial ă a prevederii faptei în legea penal ă, în
accep țiunea de element în structura intern ă a faptei prev ăzute de legea penal ă, prin prisma
căruia se analizeaz ă concordan ța faptei concret comise cu modelul descris de legiu itor în
norma de incriminare.
Norma de incriminare ofer ă un anumit model legal, cuprinde atât elementele ob iective
cât și elementele subiective ale unei fapte relevante pe nal. Coresponden ța între fapt ă concret ă
și fapt ă descris ă potrivit tiparului s ău legal este denumit ă în doctrina penal ă tipicitate ,
subscriind opiniei potrivit c ăreia vinov ăția care figureaz ă în cuprinsul defini ției infrac țiunii nu
constituie, în fapt, o tr ăsătur ă esen țial ă distinct ă, ci elementul de factur ă subiectiv ă din
cuprinsul normei de incriminare. Dac ă aceast ă concordan ță a faptei concrete cu norma de
incriminare (tipicitate) se realizeaz ă deopotriv ă în planul elementelor de factur ă obiectiv ă și al
celor de ordin subiectiv (forma de vinov ăție), sau acoper ă doar concordan ța elementelor
obiective ale faptei cu cele ale modelului legal, r eprezint ă o chestiune dezb ătut ă în doctrin ă.
„În logica noului Cod penal vinov ăția este prev ăzut ă ca element constitutiv al
infrac țiunii, fiind astfel analizat ă în cadrul tr ăsăturii esen țiale a tipicității. Vinov ăția, ca
tr ăsătur ă general ă a infrac țiunii, este denumit ă de N.C.P. imputabilitate, reg ăsindu-se astfel în
cea de-a treia tr ăsătur ă esen țial ă a infrac țiunii”. [M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod
penal. Codul penal anterior. Prezentare comparativ ă, observa ții, ghid de aplicare, legea
penal ă mai favorabil ă].
Semnal ăm și opinia contrar ă, potrivit c ăreia defini ția men ționeaz ă vinov ăția, socotit ă
ca a doua tr ăsătur ă esen țial ă, sistematizat ă dup ă cerin ța ca fapt ă să fie prev ăzut ă de legea
penal ă, apreciindu-se c ă tipicitatea „se realizeaz ă, a șadar, numai ca rezultat al compar ării
con ținutului obiectiv al faptei concrete cu acela al no rmei de incriminare, deoarece în privin ța
con ținutului subiectiv se opereaz ă cu un alt concept, și anume vinov ăția, ca tr ăsătur ă esen țial ă
distinct ă a infrac țiunii, de aceea a faptei prev ăzute de legea penal ă”. [G. Antoniu, în:
Explica ții preliminare ale noului Cod penal , Vol. I].
În concluzie – și în acord cu al ți autori [A.M. Hotca, R. Sl ăvoiu, Noul Cod penal și
Codul penal anterior. Adnot ări, situa ții tranzitorii, nout ăți] – afirm ăm c ă prevederea faptei în
legea penal ă și vinov ăția sunt întrunite în cazul în care exist ă o coresponden ță între fapt ă
concret ă și fapt ă descris ă în norma de incriminare, sub aspectul elementelor obiective
8 (prevederea faptei în legea penal ă, în țeleas ă ca tipicitate obiectiv ă) și forma de vinov ăție
cerut ă de legea penal ă (vinov ăția în sensul dispozi ției din art. 16 C.P. – tipicitate subiectiv ă).
I.1.2. Caracterul nejustificat (antijuridic)
Presupune c ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă nu este permis ă de ordinea juridic ă, are
un caracter ilicit, altfel spus „lipsa cauzelor jus tificative, indispensabile pentru existen ța
infrac țiunii, este modul sub care se înf ățișeaz ă antijuridicitatea, ca tr ăsătur ă esen țial ă a
infrac țiunii” [G. Antoniu, Explica ții preliminare…, Vol. I].
Nu constituie infrac țiune fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, dac ă exist ă vreuna dintre
cauzele justificative prev ăzute de lege (art. 18 alin. 1 C.P.) – respectiv: le gitima ap ărare,
starea de necesitate, exercitarea unui drept sau în deplinirea unei obliga ții, consim ță mântul
persoanei v ătămate – cauze generale de excludere a infrac țiunii, a c ăror inciden ță înl ătur ă
caracterul nejustificat al faptei. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea
lor ca fiind acele „situa ții în care o fapt ă, de și prev ăzut ă de legea penal ă, poate s ă nu
constituie infrac țiune dac ă, în raport cu cerin țele ordinii juridice în ansamblul ei, este permis ă
(licât ă)” [G. Antoniu, C. Bulai – Dic ționar de drept penal și procedur ă penal ă].
I.1.3. Caracterul imputabil (imputabilitatea)
Imputabilitatea, ca o caracteristic ă a faptei, tr ăsătur ă esen țial ă a infrac țiunii, presupune
posibilitatea de repro șare a s ăvâr șirii faptei persoanei implicate în comiterea aceste ia, nefiind
suficient ă, pentru a fi în prezen ța faptei apreciat ă drept infrac țiune, doar întrunirea tipicit ății și
a antijuridicității.
Altfel spus, pentru ca o fapt ă s ă reprezinte infrac țiune si s ă atrag ă r ăspunderea penal ă,
nu este suficient ca ea s ă corespund ă descrierii realizate de legiuitor în norma de incr iminare
și s ă fie nejustificat ă, ci trebuie s ă poat ă fi și imputat ă f ăptuitorului, adic ă acestuia s ă îi poat ă
fi repro șat ă s ăvâr șirea ei [a se vedea expunerea de motive a proiectul ui noului C.P.], stând în
inten ția legiuitorului C.P. de a adopta teoria normativ ă în materie – vinov ăția privit ă ca „un
repro ș, ca o imputare f ăcut ă infractorului, pentru c ă a ac ționat altfel decât îi cere legea, de și a
avut reprezentarea clar ă a faptei sale și deplin ă libertate în manifestarea voin ței” [Expunerea
de motive a proiectului noului C.P.]; vinov ăția ca repro ș, tr ăsătur ă esen țial ă denumit ă
imputabilitate, nu se confund ă cu elementul de factur ă subiectiv ă din cuprinsul normei de
incriminare (tipicitatea subiectiv ă).
În privin ța conceptului de imputabilitate, doctrina penal ă înregistreaz ă o diversitate de
opinii. (Și) În aprecierea noastr ă, singura interpretare a no țiunii analizate, care s ă nu conduc ă
la aprecierea drept redundant ă a noii defini ții a infrac țiunii, este aceea în care imputabilitatea
este apreciat ă drept o premis ă a vinov ăției, în accep ția acesteia din urm ă de sub-element al
9 laturii subiective a con ținutului constitutiv al unei infrac țiuni, adic ă de parte component ă a
conceptului mai larg de tipicitate (al ături de condi ția existen ței unei fapte prev ăzute de legea
penal ă). Viziunea este sus ținut ă de împrejurarea c ă stabilirea existen ței imputabilit ății se
realizeaz ă printr-un examen negativ – constatarea lipsei inci den ței vreunei cauze de
neimputabilitate [pentru detalii, a se vedea: M.I. Michinici, M. Dunea, în: T. Toader
(coordonator) ș.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole ].
Caracterul imputabil al faptei prev ăzute de legea penal ă este realizat în lipsa inciden ței
unei cauze de neimputabilitate. Nu constituie infra c țiune fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă dac ă
a fost comis ă în condi țiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate (a rt. 23 alin. 1 C.P.),
respectiv: constrângerea fizic ă; constrângerea moral ă; excesul neimputabil; minoritatea
făptuitorului; iresponsabilitatea; intoxica ția (involuntar ă și complet ă); eroarea (în condi țiile
legii); cazul fortuit. Aspectele comune tuturor ace stor cauze conduc la definirea lor ca fiind
acele st ări, situa ții, împrejur ări, cazuri, a c ăror existen ță în timpul s ăvâr șirii faptelor prev ăzute
de legea penal ă determin ă imposibilitatea imput ării acestora în sarcina persoanei f ăptuitorului.
Ele, reprezint ă, de asemenea, cauze generale de excludere a infrac țiunii, a c ăror inciden ță
înl ătur ă caracterul imputabil al faptei.
*
Existen ța infrac țiunii este condi ționat ă de întrunirea cumulativ ă a tr ăsăturilor esen țiale,
lipsa uneia dintre acestea ducând la inexisten ța infrac țiunii și – deci – pe cale de consecin ță , la
excluderea r ăspunderii penale. Dac ă fapt ă nu exist ă, fapt ă nu este prev ăzut ă de legea penal ă
ori nu a fost s ăvâr șit ă cu vinov ăția prev ăzut ă de lege, exist ă o cauz ă justificativ ă sau de
neimputabilitate, nu exist ă infrac țiune.
Tr ăsăturile esen țiale sunt comune pentru ansamblul faptelor ce const ituie infrac țiuni,
fapte penale, delimitându-se astfel de alte fapte a ntisociale, de natur ă extrapenal ă, spre ex.:
contraven ții, abateri disciplinare etc.
10
I.2. Con ținutul infrac țiunii
În lumina defini ției acordate infrac țiunii (art. 15 alin. 1 C.P.), dup ă cum s-a ar ătat,
ilicitul penal se delimiteaz ă de alte forme de ilicit juridic. Legisla ția noastr ă penal ă cuprinde
un num ăr considerabil de infrac țiuni, fapte de o mare varietate. Astfel, se ajunge la distinc ții
între tipuri de infrac țiuni, deosebind o fapt ă ce constituie infrac țiune de o alt ă fapt ă penal ă, de
alte infrac țiuni.
Con ținutul infrac țiunii e definit în doctrin ă ca totalitatea condi țiilor obiective și
subiective, prev ăzute în norma de incriminare, necesare pentru exist en ța unei anumite
infrac țiuni, care determin ă un anumit tip de infrac țiune. Con ținutul specific al fiec ărei
infrac țiuni, prin tr ăsăturile proprii pe care le prezint ă, permite diferen țierea între ele a faptelor
ce constituie infrac țiuni.
Sub acest aspect, nu trebuie confundate defini ția infrac țiunii și tr ăsăturile esen țiale ale
acesteia, cu no țiunea de con ținut al infrac țiunii, ce impune o analiz ă a structurii sale și care
dezvolt ă o vast ă problematic ă cu privire la p ărțile componente, sau elementele constitutive ce
se integreaz ă în con ținutul infrac țiunii, interesând în principal: latura obiectiv ă, latura
subiectiv ă, obiectul și subiec ții infrac țiunii.
Prin normele speciale, legiuitorul a incriminat dif erite fapte pe care le-a caracterizat sub
aspectul elementelor și tr ăsăturilor obiective și subiective necesare pentru a constitui
infrac țiuni. Toate aceste elemente și condi ții prev ăzute de lege, care caracterizeaz ă anumite
infrac țiuni, formeaz ă con ținuturile acestor fapte penale, ce reprezint ă con ținuturi determinate,
abstracte, tipare legale în care se încadreaz ă faptele concrete ce se comit în realitate, care
trebuie s ă corespund ă condi țiilor prev ăzute de legea pentru a constitui o infrac țiune sau alta,
spre exemplu:
– potrivit dispozi ției din art. 188 C.P., infrac țiunea de omor se realizeaz ă atunci când o
persoan ă ucide cu inten ție o alt ă persoan ă;
– potrivit dispozi ției din art. 228 C.P., infrac țiunea de furt se realizeaz ă atunci când o
persoan ă sustrage un bun mobil din posesia sau deten ția unei alte persoane, f ără
consim ță mântul acesteia, în scopul însu șirii pe nedrept;
– potrivit dispozi ției din art. 295 C.P., infrac țiunea de delapidare se realizeaz ă prin
însu șirea, folosirea sau traficarea, de c ătre un func ționar public, în interesul s ău ori pentru
altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le g estioneaz ă sau administreaz ă.
Rezult ă c ă prin norme speciale de incriminare sunt prev ăzute infrac țiuni determinate și
– deci – con ținuturile acestor infrac țiuni (a c ăror studiere se realizeaz ă în cadrul p ărții speciale
a dreptului penal).
11 Dup ă cum s-a men ționat, con ținutul infrac țiunii și defini ția acesteia nu sunt identice;
defini ția general ă din art. 15 C.P. relev ă tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii și permite
delimitarea ilicâtului penal de alte forme de ilicâ t juridic (contraven ții, abateri disciplinare
etc.); con ținutul infrac țiunii caracterizeaz ă fiecare infrac țiune, prin tr ăsăturile proprii, f ăcând-
o s ă se deosebeasc ă de alte infrac țiuni. La nivelul anului al II-lea de studiu se exam ineaz ă
no țiunea de con ținut general (generic ) al infrac țiunii, re ținându-se tot ceea ce este comun
tuturor con ținuturilor de infrac țiuni.
I.2.1. Clasificarea condi țiilor prev ăzute în con ținutul infrac țiunii. Clasificarea
con ținuturilor de infrac țiuni
Condi țiile prev ăzute în con ținutul infrac țiunii se refer ă la:
a) Actul de conduit ă interzis – fapt ă manifestat ă sub form ă de ac țiune sau inac țiune, care
cauzeaz ă urm ări d ăun ătoare – și vinov ăția inclus ă în con ținutul ei, exprimat ă sub form ă de
inten ție, culp ă sau praeterinten ție, ceea ce configureaz ă cele dou ă laturi ale infrac țiunii: latura
obiectiv ă și latura subiectiv ă.
b) Obiectul și subiec ții infrac țiunii. În unele con ținuturi se prev ăd și condi ții ce privesc
obiectul faptei – spre exemplu: la infra țiunea de furt , obiectul sustras este un bun mobil aflat
în posesia sau deten ția altuia – sau condi ții ce privesc subiectul activ – spre exemplu: la
infrac țiunea de delapidare , subiectul activ trebuie s ă fie func ționarul public, gestionar sau
administrator al bunurilor sustrase, folosite sau t raficate.
c) Unele condi ții de s ăvâr șire a faptei, anume: locul, timpul, modul, mijloace le de comitere,
un anumit scop sau mobil – spre exemplu: la infrac țiunile de conducere a unui vehicul sub
influen ța alcoolului sau a altor substan țe (art. 336 C.P.), ultraj contra bunelor moravuri (art.
375 C.P.), distrugere în form ă agravat ă (art. 253 alin. 4 C.P.), ucidere ori v ătămare a nou-
născutului s ăvâr șit ă de c ătre mam ă (art. 200 C.P.), furtul (art. 228 / 230 C.P.), abuzul în
serviciu (art. 297 alin. 2 C.P.) ș.a.
În raport de aceste condi ții, în doctrina penal ă se face distinc ție între con ținut juridic al
infrac țiunii și con ținut constitutiv al infrac țiunii. Con ținutul juridic (legal ) al infrac țiunii
cuprinde totalitatea condi țiilor cerute de norma de incriminare pentru existen ța unei anumite
infrac țiuni; con ținutul constitutiv al infrac țiunii cuprinde (numai) condi țiile ce se refer ă la
actul de conduit ă interzis, intrând în compunerea sa elementele ce c ompun latura obiectiv ă și
latura subiectiv ă a infrac țiunii, desemnând un con ținut obligatoriu și necesar pentru orice
infrac țiune.
În literatura de specialitate se indic ă și alte clasific ări ale con ținutului infrac țiunii
(recomand ăm parcurgerea doctrinei). Ne re ține aici aten ția ( și) clasificarea operat ă dup ă
importan ța pentru existen ța infrac țiunii, distingându-se între condi ții esen țiale, constitutive,
12 necesare pentru realizarea unui anumit tip de baz ă de infrac țiune, și celelalte condi ții,
accidentale, circumstan țiale, care se adaug ă condi țiilor esen țiale, formând variantele agravate
/ calificate ale infrac țiunilor. În raport de aceste condi ții, în doctrina penal ă se face distinc ție
între con ținut de baz ă, simplu sau tipic , care cuprinde condi țiile necesare pentru existen ța
infrac țiunii în configura ția tipic ă (spre exemplu: omor – art. 188 C.P. – sau furt – art. 228
C.P.) – pe de o parte – și con ținut agravat , calificat , care corespunde variantelor agravate ale
anumitor infrac țiuni, care con ține pe lâng ă condi țiile necesare con ținutului de baz ă și alte
circumstan țe obiective sau subiective care imprim ă faptei o gravitate sporit ă (spre exemplu:
omor calificat – art. 189 C.P. – sau furt calificat – art. 229 C.P. – ori viol agravat – art. 218
alin. 3-4 C.P. etc.). Totodat ă, se distinge și un con ținut atenuat , care corespunde variantelor
atenuate ale anumitor infrac țiuni, care – în principiu – con ține pe lâng ă condi țiile necesare
con ținutului de baz ă și alte circumstan țe obiective sau subiective care imprim ă faptei o
gravitate (mai) redus ă (spre exemplu: uciderea la cererea victimei , ca form ă atenuat ă a
infrac țiunii de omor – art. 190 C.P. – ori furtul în scop de folosin ță , ca form ă atenuat ă a
infrac țiunii de furt / furt calificat – art. 230 C.P. – sau omisiunea sesiz ării comis ă din culp ă,
form ă atenuat ă a omisiunii sesiz ării săvâr șit ă cu inten ție – art. 267 alin. 2 C.P. – ori înlesnirea
evad ării comis ă din culp ă, form ă atenuat ă a faptei inten ționate – art. 286 alin. 4 C.P. etc.).
I.2.2. Elementele analitice ale infrac țiunii
Infrac țiunea presupune s ăvâr șirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă, cu vinov ăție.
Fapt ă, manifestat ă sub form ă de ac țiune sau inac țiune, care cauzeaz ă urm ări d ăun ătoare, și
vinov ăția inclus ă în con ținutul ei, sunt elemente ale infrac țiunii ce se integreaz ă în con ținutul
său, constituind p ărțile sale componente: latura obiectiv ă și latura subiectiv ă. În con ținutul
infrac țiunii se integreaz ă, în primul rând, fapt ă incriminat ă de lege, cu tr ăsăturile ce o
caracterizeaz ă, prin intermediul c ăreia se lezeaz ă valorile ocrotite penal, obiectul infrac țiunii.
Pe lâng ă obiect, infrac țiunea nu poate fi conceput ă f ără existen ța unor subiec ți, respectiv
persoana care s ăvâr șește fapt ă incriminat ă ( și care răspunde de s ăvâr șirea acesteia) – subiectul
activ – și persoana împotriva c ăreia se îndreapt ă actul de conduit ă interzis, ca titular ă a valorii
ocrotite de legea penal ă – subiectul pasiv.
Dac ă obiectul și subiectul formeaz ă p ărți componente, constitutive ale infrac țiunii,
care se integreaz ă în con ținutul s ău, sau doar condi ții care exist ă în afara infrac țiunii, dar f ără
de care infrac țiunea nu este posibil ă, a reprezentat și reprezint ă o tem ă de dezbatere în
doctrina penal ă [a se vedea, pentru detalii: V. P ăvăleanu, Drept penal. Parte general ă; V.
Pa șca, Drept penal. Parte general ă – autorii sintetizând opiniile exprimate].
Toate cerin țele prev ăzute de legea penal ă pentru existen ța unei infrac țiuni, fie c ă se
refer ă la con ținutul constitutiv sau la cel juridic (no țiuni încet ățenite în doctrina penal ă) au
13 valoarea unor elemente constitutive, lipsa unuia di ntre ele putând atrage inexisten ța
infrac țiunii sau a unei anumite infrac țiuni. De altfel, în analiza con ținutului specific al fiec ărei
infrac țiuni se prezint ă obiectul, subiec ții, latura obiectiv ă și latura subiectiv ă, prin prisma
tr ăsăturilor lor caracteristice, urmând – la rândul nost ru – să le punem sintetic în discu ție, de
pe pozi ția elementelor analitice ale infrac țiunii.
(Precizare:) Din punct de vedere didactic, unii autori trateaz ă distinct obiectul și subiec ții
infrac țiunii (drept condi ții preexistente ale infrac țiunii) de con ținutul constitutiv propriu-zis al
infrac țiunii – latura obiectiv ă și latura subiectiv ă [spre exemplu: V. P ăvăleanu], spre deosebire
de al ți autori care, considerând toate cele patru categor ii de elemente (obiect, subiect, latur ă
obiectiv ă și subiectiv ă) drept elemente componente ale tipicit ății, le trateaz ă cu ocazia
prezent ării tipicității ca tr ăsătur ă definitorie a infrac țiunii [spre exemplu: F. Streteanu, R.
Moro șanu, Institu ții și infrac țiuni în noul Cod penal ; V. Pa șca].
I.2.3. Obiectul și subiec ții infrac țiunii
I.2.3.1. Obiectul infrac țiunii
Valorile și rela țiile sociale ap ărate de legea penal ă împotriva c ărora sunt îndreptate
faptele penale și care sunt lezate sau puse în pericol prin s ăvâr șirea acestora constituie
obiectul juridic al infrac țiunii. Obiectul infrac țiunii cunoa ște mai multe forme [ sens în care
recomand ăm parcurgerea doctrinei ].
Ne re țin aten ția urm ătoarele:
– Obiectul juridic generic – reprezint ă o grup ă de valori sociale de aceea și natur ă, v ătămate
de o grup ă de infrac țiuni, care serve ște la sistematizarea p ărții speciale a Codului penal (XII
titluri).
– Obiectul juridic special – reprezint ă o anumit ă valoare social ă ocrotit ă de legea penal ă,
căreia i se aduce atingere prin s ăvâr șirea unei anumite fapte incriminate.
– Obiectul material – unele infrac țiuni, pe lâng ă obiectul juridic, se caracterizeaz ă și prin
existen ța unui obiect material, care const ă în lucrul corporal sau fiin ța împotriva c ăruia /
căreia se îndreapt ă nemijlocit ac țiunea / inac țiunea ce aduce atingere obiectului juridic și care
este lezat sau periclitat prin comiterea activit ății infrac ționale (spre exemplu: corpul persoanei
în via ță , în cazul omorului; bunul mobil sustras, în cazul furtului etc.). Având în vedere faptul
că nu toate infrac țiunile presupun existen ța unui obiect material, într-o opinie exprimat ă în
doctrin ă [F. Streteanu, R. Moro șanu; V. Păvăleanu] se sus ține c ă acesta (obiectul material) st ă
la baza clasific ării infrac țiunilor în materiale și formale. Infrac țiunile materiale sunt faptele
caracterizate de existen ța unui obiect material împotriva c ăruia se îndreapt ă ac țiunea /
inac țiunea (spre ex.: omor, furt etc.), spre deosebire d e infrac țiunile formale, care nu presupun
existen ța unui obiect material, în cazul c ărora valoarea social ă ocrotit ă penal nu este strâns
14 legat ă de un anumit lucru corporal (spre ex.: tr ădare, divulgarea secretului profesional,
amenin țare, conducerea pe drumurile publice f ără permis de conducere etc.).
I.2.3.2. Subiec ții infrac țiunii
Sunt denumi ți subiec ți ai infrac țiunii persoanele implicate în s ăvâr șirea unei
infrac țiuni, deosebind dou ă categorii: subiect activ, subiect pasiv.
Prin subiect activ al infrac țiunii se în țelege, în opinia majoritar ă, persoana fizic ă sau
juridic ă care s ăvâr șește o infrac țiune și care urmeaz ă s ă r ăspund ă penal . Subiectul activ al
infrac țiunii, când este reprezentat de o persoan ă fizic ă, trebuie s ă îndeplineasc ă cumulativ
anumite condi ții generale , anume: limit ă de vârst ă, responsabilitate, libertate de hot ărâre și
ac țiune.
Condi ția limitei de vârst ă intereseaz ă în raport de limitele r ăspunderii penale, ce fac
obiectul dispozi țiilor din art. 113 C.P. ce prevede: „(1)Minorul car e nu a împlinit vârsta de 14
ani nu r ăspunde penal. (2) Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani r ăspunde penal numai
dac ă se dovede ște c ă a s ăvâr șit fapt ă cu discern ământ. (3) Minorul care a împlinit vârsta de 16
ani r ăspunde penal potrivit legii”.
Din textul indicat, reiese, a șadar: art. 113 alin. 1 – legea instituie prezum ția absolut ă
de incapacitate penal ă; art. 113 alin. 2 – legea instituie o prezum ție relativ ă de incapacitate
penal ă.
Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate a f ăptuitorului (minor ner ăspunz ător
penal) este o cauz ă de neimputabilitate, din categoria cauzelor genera le de excludere a
infrac țiunii (acesta nu este infractor, ci doar f ăptuitor). Minorul cu vârsta cuprins ă între 14 și
16 ani r ăspunde penal numai dac ă se dovede ște c ă a comis fapt ă penal ă cu discern ământ –
capacitatea minorului de a în țelege și de a-și manifesta în concret voin ța în raport cu fapt ă
concret ă. Începând de la vârsta de 16 ani, minorul r ăspunde penal potrivit legii (art. 113 alin.
3 C.P.), care înscrie pentru acesta o prezum ție de capacitate penal ă (opereaz ă o prezum ție în
sensul existen ței discern ământului).
Starea de minoritate, cu referire la minorii r ăspunz ători penal, cu vârsta cuprins ă între
14-18 ani la data comiterii faptei, reprezint ă sub aspectul naturii juridice o cauz ă de
diferen țiere a r ăspunderii penale în raport de cea antrenat ă de infractorii majori, consecin țele
răspunderii lor penale fiind reprezentate doar de m ăsuri educative, ca sanc țiuni operante în
cazul acestora ( și nu pedepse).
Condi ția responsabilit ății semnific ă o stare normal ă a omului care a atins o anumit ă
limit ă de vârst ă, legea penal ă considerând c ă o persoan ă devine responsabil ă la împlinirea
vârstei de 16 ani, în țelegând prin aceasta capacitatea (aptitudinea) pers oanei de a-și da seama
de ac țiunile sau inac țiunile sale, de semnifica ția și urm ările acestora, precum și capacitatea de
15 a-și st ăpâni ac țiunile / inac țiunile, de a le putea controla. Legea nu define ște no țiunea de
responsabilitate a persoanei, ci starea opus ă acesteia, no țiunea de iresponsabilitate, care, din
punct de vedere al naturii juridice, reprezint ă o cauz ă de neimputabilitate, din categoria
cauzelor generale de excludere a infrac țiunii (art. 28 C.P.).
Condi ția referitoare la libertatea de hot ărâre și ac țiune se refer ă la posibilitatea
persoanei de a delibera, hot ărî, respectiv ac ționa potrivit propriei sale voin țe, în mod liber, în
afara oric ărei constrângeri manifestate asupra sa. Aceast ă condi ție nu este prev ăzut ă expres de
legea penal ă, dar rezult ă implicit din prevederile art. 24, 25 C.P., care co nsacr ă constrângerea
fizic ă, respectiv cea moral ă, care sub aspectul naturii juridice reprezint ă cauze de
neimputabilitate, din categoria cauzelor generale d e excludere a infrac țiunii.
(Precizare:) În mod tradi țional, doctrina penal ă prezint ă toate aceste condi ții generale atunci
când se abordeaz ă problematica pe care o dezvolt ă subiectul activ al infrac țiunii, de pe pozi ția
persoanei fizice, cu men țiunea c ă se cere întrunirea lor cumulativ ă, altfel persoana care comite
fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă r ămâne doar f ăptuitor, fapt ă neconstituind infrac țiune. Astfel,
curentul majoritar de opinie consider ă c ă atribuirea calit ății de subiect activ al infrac țiunii este
condi ționat ă de întrunirea cumulativ ă a cerin țelor referitoare la limit ă de vârst ă,
responsabilitate, libertate de hot ărâre și ac țiune [V. Pa șca; V. Păvăleanu], de și s-a opinat și în
sensul c ă subiectul activ este considerat a face parte dintr e elementele de factur ă obiectiv ă ale
incrimin ării-tip, spre deosebire de discern ământ, libertate de hot ărâre și ac țiune, care nu apar
drept elemente ale tipicit ății, acestea fiind legate de imputabilitate, ca tr ăsătur ă esen țial ă a
infrac țiunii – fiind vorba de o alt ă manier ă de tratare a problematicii abordate; în optica
sus țin ătorului acestui punct de vedere [F. Streteanu, R. M oro șanu], atribuirea calit ății de
subiect activ se face independent de orice aprecier e cu privire la capacitatea persoanei și la
posibilitatea sanc țion ării penale a acesteia, prin sanc țiuni penale, consecin țe ale r ăspunderii
penale angajate ( și deci de calificarea faptei comise drept infrac țiune sau simpl ă fapt ă
prev ăzut ă de legea penal ă), lucru relevat de împrejurarea c ă și o persoan ă lipsit ă de
discern ământ poate comite o fapt ă tipic ă și antijuridic ă, spre ex.: iresponsabilul care comite
un omor și fa ță de care se poate lua m ăsura de siguran ță a intern ării medicale, ca sanc țiune de
drept penal.
În raport de subiectul activ al infrac țiunii, doctrina distinge între infrac țiuni cu subiect
activ general și infrac țiuni cu subiect activ special . Infrac țiunile cu subiect activ general sunt
cele ce pot fi comise de orice persoan ă fizic ă (în calitate de autor sau ca participant), care
îndepline ște, la data s ăvâr șirii lor, condi țiile generale mai sus-men ționate. În cazul unor
infrac țiuni, persoana fizic ă autor / coautor (în m ăsura în care coautoratul este posibil) mai
trebuie s ă îndeplineasc ă în momentul s ăvâr șirii faptei o condi ție, calitate special ă prev ăzut ă în
norma de incriminare, caz în care infrac țiunile pot fi denumite infrac țiuni cu subiect activ
16 special / calificat / circumstan țiat, infrac țiuni proprii (opinie majoritar ă) – spre ex.: calitatea
de func ționar public, pentru unele infrac țiuni de corup ție sau de serviciu ( luarea de mit ă, art.
289 C.P.; delapidarea , art. 295 C.P.; neglijen ța în serviciu , art. 298 C.P. etc.), calitatea de
militar, pentru unele infrac țiuni contra capacit ății de lupt ă a for țelor armate ( dezertarea , art.
414 C.P.; lovirea superiorului ori a inferiorului , art. 420 C.P. etc.) ș.a.m.d.
(Precizare:) Tratarea persoanei juridice ca subiect activ al in frac țiunii urmeaz ă a se realiza în
cadrul materiei repartizat ă studiului în semestrul al II-lea.
Prin subiect pasiv al infrac țiunii se în țelege persoana fizic ă sau juridic ă (inclusiv
statul), împotriva c ăreia se îndreapt ă activitatea infrac țional ă, ca persoan ă v ătămat ă prin
săvâr șirea faptei, titular ă a valorii sociale ocrotit ă de legea penal ă. Uneori și subiectul pasiv
trebuie s ă îndeplineasc ă, pentru existen ța unei anumite infrac țiuni, o calitate special ă
prev ăzut ă expres în norma de incriminare (ex.: ultrajul , art. 257 C.P.).
În raport de subiectul pasiv al infrac țiunii, doctrina distinge între infrac țiuni cu subiect
pasiv general (infrac țiuni în cazul c ărora valoarea social ă ocrotit ă poate apar ține oric ărei
persoane) și infrac țiuni cu subiect activ special / calificat / circumstan țiat (care nu sunt îns ă
cuprinse în denumirea de infrac țiune proprie , rezervat ă doar faptelor incriminate cu subiect
activ special), în cazul c ărora legea solicit ă o anumit ă calitate special ă.
Subiectul pasiv al infrac țiunii poate fi unic (ex.: o persoan ă v ătămat ă în urma realiz ării
ac țiunii de ucidere cu inten ție – omor, art. 188 C.P. – sau ucidere din culp ă, art. 192 alin. 1
C.P.), sau plural (ex.: omor calificat – art. 189 alin. 1 lit. f C.P. – sau uciderea din culp ă – art.
192 alin. 3 C.P. – etc.).
(Precizare:) Uneori, calitatea special ă a subiec ților infrac țiunii – activ sau / și pasiv – atrage
atenuarea sau agravarea r ăspunderii penale. Spre ex.:
– subiect activ special – agravare: cazul infrac țiunii de viol agravat (art. 218 alin. 3 lit. a),
comis de persoana în îngrijirea, ocrotirea, educare a, paza sau tratamentul c ăreia se afl ă
victima.
– subiect pasiv special – agravare: cazul infrac țiunii de omor calificat (art. 189 alin. 1 lit.
g), comis asupra unei femei gravide.
– subiect activ și pasiv special – atenuare: cazul infrac țiunii de ucidere ori v ătămare a nou-
născutului s ăvâr șit ă de c ătre mam ă (art. 200 C.P.).
I.2.4. Latura obiectiv ă
Latura obiectiv ă include trei elemente componente obligatorii, resp ectiv: elementul
material (ac țiune sau inac țiune), urmarea imediat ă (rezultatul) și leg ătura de cauzalitate .
Lipsa unuia dintre elementele componente spulber ă unitatea laturii obiective, atr ăgând, pe
17 cale de consecin ță , inexisten ța infrac țiunii.
I.2.4.1. Elementul material
Elementul material semnific ă actul de conduit ă interzis de legiuitor ( actus reus ), prin
descrierea legal ă a faptei ca infrac țiune, sub aspectul modului de manifestare, care se poate
realiza prin ac țiune sau inac țiune.
Din punct de vedere al elementului material, infra c țiunile se clasific ă în infrac țiuni
comisive (care se s ăvâr șesc prin comiterea de ac țiuni interzise de legea penal ă) – spre ex: furt,
viol, fals material în înscrisuri oficiale, delapid are etc. – și infrac țiuni omisive (care se
săvâr șesc prin inac țiune, în raport de o obliga ție legal ă de a face ceva) – ex.: nedenun țare,
omisiunea sesiz ării, aflarea f ără ajutor a unei persoane aflate în dificultate etc. – enumerare
prin care eviden țiem a șa-numitele infrac țiuni omisive proprii , infrac țiuni în cazul c ărora
inac țiunea este prev ăzut ă explicit potrivit normei de incriminare a faptei. Referindu-ne la
infrac țiunile omisive, amintim și categoria infrac țiunilor denumite în doctrin ă omisive
improprii , sau comisiv-omisive , caz în care inac țiunea este asimilat ă ac țiunii, omisiunea
nefiind expres prev ăzut ă în norma de incriminare. Potrivit art. 17 C.P., ca re reglementeaz ă
săvâr șirea infrac țiunii comisive prin omisiune, sunt susceptibile de a fi s ăvâr șite prin inac țiune
numai infrac țiunile comisive care presupun producerea unui rezul tat de ordin material
(potrivit unei p ărți a doctrinei, un rezultat material explicit prev ăzut), ca rezultat tipic, potrivit
normei de incriminare. Prin urmare, aceste infrac țiuni au la baz ă o incriminare comisiv ă, dar
rezultatul poate fi uneori – în mod concret – produ s și printr-o inac țiune, f ără ca aceasta s ă fie
prev ăzut ă explicit în norma de incriminare.
Potrivit dispozi țiilor legale, s ăvâr șirea infrac țiunii comisive prin omisiune se poate
realiza în dou ă tipuri de cazuri, anume:
– Când exist ă o obliga ție legal ă sau contractual ă de a ac ționa, caz ce se caracterizeaz ă prin
obliga ția juridic ă a subiectului de a interveni pentru a împiedica pr oducerea rezultatului,
obliga ție denumit ă în doctrin ă obliga ție de garan ție , care „subzist ă doar atunci când între
persoana ținut ă s ă ac ționeze și valoarea social ă ocrotit ă – care nu îi apar ține – exist ă o
leg ătur ă special ă, ce face din respectiva persoan ă un garant în privin ța evit ării rezultatului
vătămător pentru valoarea social ă protejat ă de norma de incriminare” [F. Streteanu, citat de I .
Pascu (coordonator) ș.a., Noul Cod penal comentat. Vol. I. Partea general ă]. Doctrina ofer ă
mai multe exemple, dintre care re ținem: obliga ția legal ă a p ărin ților de a asigura cele necesare
supravie țuirii copilului – cazul mamei „care trebuie s ă hr ăneasc ă sau s ă protejeze pe noul-
născut, astfel c ă dac ă ea nu îndepline ște aceast ă obliga ție, iar copilul decedeaz ă, vom fi în
prezen ța unei infrac țiuni de omor asupra unui membru de familie, sau de ucidere din culp ă”
[I. Pascu (coordonator) ș.a., Noul Cod penal comentat. Vol. I. Partea general ă]; sau, obliga ția
18 contractual ă a prestatorului între ținerii unei persoane în vârst ă, sau a bonei fa ță de copilul
minor, de a acorda acestora asisten ță activ ă sau ajutor în condi țiile în care le-ar fi periclitat ă
via ța etc.
– Când autorul omisiunii, printr-o ac țiune sau inac țiune anterioar ă, a creat pentru valoarea
social ă protejat ă o stare de pericol, care a înlesnit producerea rez ultatului. Doctrina ofer ă mai
multe exemple, dintre care re ținem: „dac ă o persoan ă sap ă o groap ă în trotuarul din fa ța por ții
pentru a remedia o defec țiune la conducta de alimentare cu ap ă, prin ac țiunea sa creeaz ă o
stare de pericol pentru integritatea fizic ă a celor care trec prin zon ă. În consecin ță , dac ă
ulterior las ă groapa nesemnalizat ă și neacoperit ă, peste noapte, iar un trec ător cade în groap ă,
cel care a s ăpat-o va r ăspunde pentru v ătămările corporale sau pentru decesul victimei”; sau,
„de țin ătorul unui câine, care nu utilizeaz ă les ă și botni ță cu ocazia plimb ării acestuia în locuri
publice r ăspunde pentru v ătămarea corporal ă cauzat ă de câine unei alte persoane” [F.
Streteanu, R. Moro șanu].
În con ținutul infrac țiunii, elementul material poate consta într-o singu r ă ac țiune /
inac țiune (a se vedea în acest sens, unitatea natural ă de infrac țiune – cazul infrac țiunii simple
sau continue), sau în dou ă sau mai multe ac țiuni / inac țiuni (a se vedea în acest sens unitatea
legal ă de infrac țiune – cazul infrac țiunii continuate sau complexe), ori atât într-o ac țiune cât și
într-o inac țiune (spre ex.: infrac țiunea de neglijen ță în serviciu , art. 298 C.P.).
I.2.4.2. Urmarea imediat ă
Săvâr șirea ac țiunii sau inac țiunii relevante penal aduce atingere valorii social e ocrotite
de lege, prin lezarea sau periclitarea acesteia, co nsecin ța elementului material constând în
rezultatul sau urmarea produs ă – element obligatoriu al laturii obiective. Acest al doilea
element obligatoriu pe latur ă obiectiv ă mai este denumit în doctrin ă și urmare imediat ă, în
vederea deosebirii acestuia de eventualele consecin țe subsecvente ale infrac țiunii. Astfel, dac ă
urmarea imediat ă este un element al infrac țiunii de care depinde existen ța acesteia,
consecin țele subsecvente pot conduce, în cazul anumitor infr ac țiuni, la agravarea r ăspunderii
penale (spre ex., producerea unor consecin țe deosebit de grave – în sensul indicat de art. 183
C.P. – în cazul anumitor infrac țiuni de serviciu, potrivit art. 309 C.P.).
În raport de urmarea imediat ă, infrac țiunile se clasific ă în: infrac țiuni de rezultat și
infrac țiuni de pericol , dup ă cum urmarea este sau nu prev ăzut ă în norma de incriminare.
(Precizare:) Doctrina majoritar ă folose ște ca no țiuni alternative: pentru infrac țiune de
rezultat , expresia – infrac țiune material ă; pentru infrac țiune de pericol , expresia – infrac țiune
formal ă sau infrac țiune de atitudine .
Infrac țiunile de rezultat sunt cele în con ținutul c ărora legiuitorul a prev ăzut, explicit
sau implicit, urmarea, ca urmare de ordin material (rezultat). Spre ex.: prevedere explicit ă a
19 rezultatului exist ă în con ținutul infrac țiunilor de vătămare corporal ă, loviri sau v ătămări
cauzatoare de moarte , neglijen ță în serviciu , în șel ăciune ș.a.; prevedere implicit ă a
rezultatului exist ă în con ținutul infrac țiunilor de omor , furt ș.a.
Infrac țiunile de pericol sunt acelea în cazul c ărora urmarea imediat ă nu este una
material ă, constând (doar) într-o stare de periclitare a val orii sociale penal ocrotit ă prin norma
de incriminare. În cazul acestor infrac țiuni urmarea imediat ă nu se manifest ă sub forma unei
modific ări efective în realitatea (concret ă, obiectiv ă) înconjur ătoare, valoarea social ă protejat ă
penal nu sufer ă în concret nicio știrbire cuantificabil ă din punct de vedere material, aceasta
fiind lezat ă doar prin punerea sa în primejdie, prin periclitar ea sa, aspect de natur ă s ă
provoace tulburare și nelini ște în buna desf ăș urare abstract ă a rela țiilor sociale aferente.
Unii autori disting și o subclasificare a infrac țiunilor de pericol, în: infrac țiuni de
pericol concret și infrac țiuni de pericol abstract , în func ție de gradul de determinare, în
norma de incriminare, a valorii sociale periclitate . Spre ex.: „neîndeplinirea îndatoririlor de
serviciu sau îndeplinirea lor defectuoas ă de c ătre angaja ții care gestioneaz ă infrastructura
feroviar ă, ori ai operatorilor de transport, interven ție sau manevr ă, dac ă prin aceasta se pune
în pericol siguran ța circula ției mijloacelor de transport, interven ție sau manevr ă pe calea
ferat ă (art. 329 alin. 1 [C.P.]), este o infrac țiune de pericol social concret, deoarece legiuitoru l
cere ca starea de pericol s ă priveasc ă siguran ța circula ției mijloacelor de transport, interven ție
sau manevr ă pe calea ferat ă. Dimpotriv ă, de ținerea, portul, confec ționarea, precum și orice
opera țiune privind circula ția armelor letale, a muni țiilor, mecanismelor sau dispozitivelor
acestora, sau func ționarea atelierelor de reparare a armelor letale, f ără drept (art. 342 [alin. 1
C.P.]), este o infrac țiune de pericol abstract, ac țiunile sau inac țiunile descrise în norma de
incriminare generând o stare de pericol pentru o va rietate de valori sociale protejate de legea
penal ă” [V. Pa șca].
Clasificarea infrac țiunilor din punct de vedere al urm ărilor produse prezint ă interes nu
doar de ordin teoretic, ci și practic, fiind infrac țiuni ce se deosebesc sub aspectul momentului
consum ării. Astfel, consumarea unei infrac țiuni de rezultat are loc la data realiz ării integrale a
activit ății infrac ționale, care este urmat ă de apari ția urm ării imediate (efectiv verificat ă pe caz
concret), iar consumarea unei infrac țiuni de pericol are loc când în urma realiz ării integrale a
actului de conduit ă interzis este generat ă starea de pericol asupra valorii sociale. În aceea și
ordine de idei, diferen țe se înregistreaz ă – sub acest aspect – și în cazul formei atipice a
tentativei (a se vedea materia formelor infrac țiunii inten ționate).
I.2.4.3. Leg ătura de cauzalitate
Latura obiectiv ă se întrege ște prin existen ța unui alt element component obligatoriu,
denumit leg ătura de cauzalitate , prin care se în țelege liantul cauzal ( nexum ) dintre elementul
20 material (ac țiunea/inac țiunea) și urmarea imediat ă. Raportul de cauzalitate caracterizeaz ă
toate infrac țiunile, de și nu apare men ționat explicit în norma de incriminare.
Problema constat ării acestuia și a stabilirii sale cu exactitate se ridic ă îndeosebi în
cazul infrac țiunilor de rezultat; în cazul infrac țiunilor de pericol concret, starea de pericol –
urmare a faptei – se impune dovedit ă, trebuind să decurg ă în mod necesar din
ac țiune/inac țiune, probarea acestora determinând prezumarea exis ten ței leg ăturii de
cauzalitate; în cazul infrac țiunilor de pericol abstract, odat ă stabilit ă existen ța elementului
material, se prezum ă atât urmarea imediat ă, cât și leg ătura de cauzalitate care le une ște pe
acestea.
În unele cazuri, stabilirea leg ăturii de cauzalitate nu ridic ă dificult ăți – spre ex.:
uciderea victimei prin aplicarea unei lovituri de t opor în cap, ori prin împu șcare în cap, de la
mic ă distan ță , cu o arm ă de foc. În alte situa ții, se pot ridica unele probleme, dificult ăți, în
corecta determinare a raportului de cauzalitate, re spectiv atunci când urmarea a fost precedat ă
de ac țiuni plurale, concomitente sau succesive, desf ăș urate de mai multe persoane, sau atunci
când anumite împrejur ări – anterioare, concomitente sau posterioare în ra port de momentul
manifest ării ac țiunii – au influen țat într-o anumit ă m ăsur ă producerea rezultatului. Nu de
pu ține ori practica penal ă s-a confruntat cu astfel de situa ții, care impun un examen riguros al
cauzei supuse solu țion ării (spre ex.: o persoan ă este victima unui accident de trafic rutier,
suferind v ătămări grave ale integrit ății corporale, dar existând înc ă șanse de supravie țuire,
îns ă, pe drum spre spital ambulan ța este implicat ă într-un alt accident, în urma c ăruia
pacientul decedeaz ă, sau, ajuns la spital, înceteaz ă din via ță fiind prins într-un incendiu
declan șat de un piroman).
În materia raportului de cauzalitate, în doctrina penal ă s-au formulat mai multe teorii ,
subsumate celor dou ă curente, respectiv: teza monist ă și teza pluralist ă, dup ă cum se
consider ă c ă producerea rezultatului faptei se datoreaz ă unei singure cauze sau unui concurs
de cauze (recomand ăm parcurgerea doctrinei care prezint ă aceste teorii, inclusiv limitele și
meritele acestora, al ături de teoriile clasice vehiculate – spre ex.: teoria condi ției sine qua
non , teoria cauzei adecvate etc. – fiind semnalat ă și o teorie care se bucur ă de audien ță în
doctrina str ăin ă, anume teoria imput ării obiective a rezultatului , prezentat ă și de unii autori
români [V. Păvăleanu] ).
I.2.4.4. Elemente suplimentare ale laturii obiectiv e
În cazul unor infrac țiuni legiuitorul înscrie cerin țe referitoare la loc , timp , mod ,
mijloace de s ăvâr șire a faptei, care atunci când figureaz ă pe con ținutul constitutiv de baz ă (al
infrac țiunii-tip) sunt, de asemenea, cerin țe obligatorii ale laturii obiective. Men țion ăm, cu titlu
de exemplu, infrac țiunea de tulburarea ordinii și lini știi publice (art. 371 C.P.), sau tr ădarea
21 prin ajutarea inamicului (art. 396 C.P.) etc.
În alte cazuri, cerin țele referitoare la aceste elemente suplimentare ale laturii obiective,
ca împrejur ări în care se s ăvâr șesc unele infrac țiuni, atrag o agravare sau o atenuare a
răspunderii penale în raport de anumite incrimin ări-tip. Men țion ăm, spre exemplu, furtul
calificat (art. 229 alin. 1 lit. a, b ș.a. C.P.), ori omorul calificat (art. 189 alin. 1 lit. h C.P.) etc.,
respectiv uciderea ori v ătămarea nou-născutului s ăvâr șit ă de c ătre mam ă (art. 200 C.P.) ș.a.
I.2.5. Latura subiectiv ă
Latura subiectiv ă cuprinde totalitatea elementelor de factur ă subiectiv ă care preced și
înso țesc ac țiunea sau inac țiunea prin care se realizeaz ă latura obiectiv ă, al c ărei element
obligatoriu, esen țial, îl reprezint ă întotdeauna vinov ăția , atitudine psihic ă a persoanei,
constând într-un act de con știin ță și voin ță (alc ătuit din elemente intelective și volitive) fa ță de
fapt ă și urm ările acesteia, vinov ăția în forma cerut ă potrivit normei de incriminare. Aceast ă
atitudine psihic ă, manifestat ă sub form ă de inten ție , culp ă sau praeterinten ție , constituie
latura subiectiv ă din con ținutul infrac țiunii, care se afl ă într-o strâns ă leg ătur ă cu latura
obiectiv ă, formând împreun ă cu ea un tot coerent și inseparabil.
Al ături de vinov ăție ca element esen țial, în cazul unor infrac țiuni (inten ționate),
elementul subiectiv este complinit de lege prin îns crierea în norma incriminatoare a unor
cerin țe subiective referitoare la un anumit scop sau mobil .
Potrivit art. 16 alin. 1 C.P., cu denumirea margina l ă „Vinov ăția”, se prevede c ă fapt ă
constituie infrac țiune numai dac ă a fost s ăvâr șit ă cu forma de vinov ăție cerut ă de legea
penal ă. Conform acestor dispozi ții, „legiuitorul a dorit s ă eviden țieze faptul c ă formele
vinov ăției țin de structura intern ă a infrac țiunii (vinov ăția ca element constitutiv), iar nu de
imputabilitate” [M.A. Hotca, R. Sl ăvoiu]. În reglementarea citat ă, corespunz ător alineatului
imediat urm ător, se prevede c ă vinov ăția exist ă când fapt ă este comis ă cu inten ție, din culpă
sau cu inten ție dep ăș it ă (alin. 2) – care reprezint ă formele legale ale vinov ăției, fiecare în parte
fiind definit ă corespunz ător, respectiv: inten ția și modalit ățile sale normative (alin. 3); culpa și
modalit ățile sale normative (alin. 4); inten ția dep ăș it ă (alin. 5).
Codul penal folose ște pentru caracterizarea vinov ăției diferitelor infrac țiuni mai multe
procedee:
– în unele cazuri, cu privire la anumite tipuri de in frac țiuni, indic ă forma de vinov ăție prin
îns ăș i denumirea atribuit ă faptei incriminate (ex.: ucidere din culp ă, vătămare corporal ă din
culp ă, distrugere din culp ă), sau prin însu și con ținutul reglement ării (ex.: neglijen ța în
serviciu ).
– în alte cazuri, codul fixeaz ă regula în partea general ă, conform reglement ării din acela și
art. 16, dar în alin. 6, care prevede c ă fapt ă constând într-o ac țiune sau inac țiune constituie
22 infrac țiune când este s ăvâr șit ă cu inten ție (teza I), iar fapt ă comis ă din culp ă constituie
infrac țiune numai când legea o prevede în mod expres (teza a II-a), de unde desprindem
concluzia: regul ă este c ă fapt ă constând fie într-o ac țiune, fie într-o inac țiune, constituie
infrac țiune numai dac ă este s ăvâr șit ă cu inten ție și doar prin excep ție, când legea prevede
expres, fapt ă săvâr șit ă (prin ac țiune sau inac țiune) din culp ă, constituie infrac țiune.
Existen ța vinov ăției nu este prezumat ă de lege, ci trebuie dovedit ă de organele
judiciare penale, în urma examin ării minu țioase, cu maxim ă seriozitate a cauzei, pentru
corecta identificare a formei de vinov ăție ce ilustreaz ă pozi ția psihic ă pe care s-a situat
persoana implicat ă în s ăvâr șirea faptei, și o just ă încadrare juridic ă a faptei (formele
vinov ăției penale, modalit ățile lor normative, ridicând probleme de delimitare) .
I.2.5.1.Inten ția
Inten ția este forma dominant ă a vinov ăției penale, majoritatea faptelor incriminate
fiind infrac țiuni inten ționate (ex.: infrac țiunile de omor , furt , viol , luare de mit ă, delapidare ,
tr ădare etc.).
Prev ăzut ă în art. 16 alin. 3 C.P., fapt ă este s ăvâr șit ă cu inten ție când f ăptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urm ărind producerea lui prin s ăvâr șirea acelei fapte
(inten ție direct ă);
b) prevede rezultatul faptei sale și de și nu urm ăre ște, accept ă posibilitatea producerii lui
(inten ția indirect ă).
„În structura inten ției directe se remarc ă atât un element intelectiv (f ăptuitorul prevede
elementele ce țin de tipicitatea obiectiv ă a faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât și
un element volitiv (f ăptuitorul urm ăre ște producerea rezultatului prin comiterea faptei). Tot
astfel, în structura inten ției indirecte intr ă atât un element intelectiv (f ăptuitorul prevede
elementele ce țin de tipicitatea obiectiv ă a faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât și
un element volitiv (f ăptuitorul nu urm ăre ște producerea rezultatului, dar accept ă producerea
lui)”. [M. Udroiu, V. Constantinescu]
Dup ă cum se observ ă, în ambele modalit ăți normative ale inten ției se prevede
rezultatul faptei, rezultat care este unul cert, si gur c ă se va produce și care este astfel urm ărit,
în cazul inten ției directe, spre deosebire de rezultatul eventual, probabil (posibil) a se produce,
dar acceptat, în cazul inten ției indirecte, denumit ă și inten ție eventual ă. Diferen țele sub
aspectul factorului volitiv, pozi ția psihic ă adoptat ă în raport de rezultatul faptei, permit
delimitarea acestor dou ă modalit ăți normative ale inten ției, aspect important nu doar din punct
de vedere teoretic ci și practic, deoarece, de regul ă, prin incriminarea faptelor în baza
inten ției, legiuitorul nu distinge între inten ția direct ă sau indirect ă, ceea ce înseamn ă c ă
infrac țiunea este susceptibil ă de comitere în ambele modalit ăți (ex.: cazul omorului). Pe cale
23 de consecin ță , cade în sarcina organelor judiciare probarea, dup ă caz, a inten ției directe sau
indirecte, ce se va reflecta (ar trebui s ă se reflecte) în procesul de individualizare judici ar ă a
sanc țiunii concrete aplicate.
Spre ex., va exista inten ție direct ă de suprimare a vie ții în cazul în care o persoan ă
împu șcă victima într-o zon ă de pe corp ce ad ăposte ște un organ vital (cap, torace, abdomen)
de la o distan ță corespunz ătoare, sau aplic ă cu un instrument apt de a cauza decesul (ex.:
topor), mai multe lovituri (sau chiar și una singur ă), cu intensitate, în acelea și zone anatomice.
În doctrin ă se apreciaz ă c ă se re ține existen ța inten ției directe și în situa ția în care
producerea rezultatului este privit ă de autorul faptei ca un înso țitor inevitabil al rezultatului
urm ărit, chiar dac ă nu toate urm ările au fost dorite sau voite de acesta. De ex., au torul, voind
să ucid ă o persoan ă aflat ă într-un lift, provoac ă pr ăbu șirea acestuia de și știa c ă în cabin ă se
afl ă înc ă o persoan ă a c ărei ucidere nu o dorea; moartea acesteia, fiind un rezultat inevitabil al
faptei sale, nu intereseaz ă în raport cu victima respectiv ă c ă autorul nu dorea (afectiv) și
suprimarea vie ții acesteia. [I. Pascu]
În cazul inten ției indirecte, f ăptuitorul prevede cel pu țin dou ă rezultate: unul pe care îl
dore ște (care poate fi sau nu prev ăzut de legea penal ă) și un rezultat prev ăzut de legea penal ă,
pe care f ăptuitorul nu-l urm ăre ște, dar a c ărui producere apare ca fiind posibil ă (probabil ă) și
este acceptat ă în urma comiterii ansamblului faptic. În acest sen s, doctrina exemplific ă, din
cazuistica înregistrat ă, re ținerea infrac țiunii de omor, cu inten ție indirect ă: în cazul unui
inculpat care a aruncat cu o c ărămid ă, în timpul zilei, de pe terasa unui bloc cu opt et aje situat
în apropierea unei pie țe agro-alimentare aglomerate, f ără a se asigura cu privire la prezen ța
sau absen ța vreunei persoane în zona de impact, motiv pentru care un piton a fost lovit în cap
și a decedat; sau, cazul inculpatului care și-a îngr ădit curtea cu un cablu electrificat, pentru a-
și proteja vi ța de vie din care i se sustr ăgeau, noaptea, struguri, în condi țiile în care o persoan ă
a atins din gre șeal ă cablul și a decedat, fiind electrocutat ă; etc.
De la regula semnalat ă, respectiv cea a incrimin ării faptelor inten ționate f ără a se
distinge între modalit ățile normative ale inten ției, sunt și unele excep ții:
– Astfel, într-o opinie exist ă unele infrac țiuni caracterizate exclusiv de inten ție direct ă,
cerut ă conform normei de incriminare a unor fapte, prin i ncluderea unui scop pe latur ă
subiectiv ă. Ex.: furt, furt în scop de folosin ță , în șel ăciune etc. (semnal ăm și o opinie contrar ă,
care nu exclude nici posibilitatea comiterii acesto r infrac țiuni, uneori, cu inten ție indirect ă).
– De asemenea, într-o opinie exist ă unele infrac țiuni caracterizate exclusiv de inten ție
direct ă, dat ă fiind îns ăș i natura faptei – ex.: viol, agresiune sexual ă etc. (semnal ăm și existen ța
opiniei contrar ă, care nu exclude nici posibilitatea comiterii aces tor infrac țiuni, uneori, cu
inten ție indirect ă).
(Precizare:) Doctrina re ține și alte modalit ăți ale inten ției dintre care men țion ăm: inten ție
24 spontan ă (repentin ă) – inten ție premeditat ă; inten ție simpl ă – inten ție calificat ă; inten ție
ini țial ă – inten ție supravenit ă; inten ție unic ă – inten ție complex ă etc. (recomand ăm
parcurgerea doctrinei).
I.2.5.2. Culpa
Prev ăzut ă în art. 16 alin. 4 C.P., fapt ă este s ăvâr șit ă din culp ă când f ăptuitorul:
a) Prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accept ă, socotind f ără temei c ă acesta nu se va
produce ( culpa cu prevedere , culpa f ără temei, u șurin ța);
b) Nu prevede rezultatul faptei sale, de și trebuia și putea s ă îl prevad ă (culpa f ără prevedere,
culpa simpla ).
Atunci când legea prevede expres, fapt ă săvâr șit ă din culp ă constituie infrac țiune (ex.:
ucidere din culp ă, art. 192 C.P.; vătămare corporal ă din culp ă, art. 196 C.P.; distrugere din
culp ă, art. 255 C.P.; omisiunea sesiz ării , din culp ă, art. 267 alin. 2 C.P.; neglijen ța în serviciu ,
art. 298 C.P. etc.).
În cazul culpei cu prevedere , f ăptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care n u-l
accept ă și în raport de care adopt ă o pozi ție de preîntâmpinare a producerii lui, sperând în
mod u șuratic, deci socotind f ără temei, c ă rezultatul nu se va produce, deci c ă îl va evita; dar
în final, din cauza aprecierii u șuratice, rezultatul nu a putut fi evitat, producând u-se în
realitate. Într-o atare situa ție, ceea ce caracterizeaz ă culpa cu prevedere rezid ă în faptul c ă
persoana se bazeaz ă pe anumi ți factori, obiectivi și / sau subiectivi, îns ă are loc o
supraestimare, o supraevaluare a rolului jucat de a ce ști factori, ceea ce înseamn ă c ă socote ște
neîntemeiat neproducerea rezultatului, acesta surve nind și conducând la re ținerea faptei
comise în baza acestei forme a culpei, cea cu preve dere.
Ex.: conduc ătorul unui vehicul care se angajeaz ă neregulamentar într-o dep ăș ire,
prevede c ă în asemenea împrejur ări poate produce un rezultat periculos, cu toate ac estea,
bazându-se pe experien ța și calit ățile sale, pe faptul c ă circula cu vitez ă redus ă, pe o distan ță
relativ mic ă, cu autovehiculul care se afla într-o stare tehnic ă bun ă, etc., sper ă ca va evita
producerea unui accident, dac ă în realitate accidentul se produce și se soldeaz ă cu moartea sau
cu v ătămarea unui / unor persoane, astfel încât evalu ările sale se dovedesc u șuratice
(neîntemeiate), conduc ătorul auto va r ăspunde penal pentru ucidere / v ătămare din culp ă a
persoanei / persoanelor accidentate.
Dup ă cum se observ ă, culpa cu prevedere ridic ă probleme de delimitare în raport de
inten ția indirect ă, asem ănându-se prin: prevederea rezultatului faptei, rezu ltat care nu este
urm ărit. Diferen țele rezid ă în pozi ția adoptat ă fa ță de acest rezultat, respectiv, neacceptarea
producerii acestuia (în cazul culpei cu prevedere), respectiv acceptarea sa (în cazul inten ției
indirecte), ceea ce înseamn ă adoptarea unei pozi ții de indiferen ță de c ătre f ăptuitorul care nu
25 se bazeaz ă pe nimic, nu ia nicio m ăsur ă de preîntâmpinare a producerii rezultatului (sau s e
bazeaz ă doar pe hazard, pe jocul întâmpl ării), ceea ce denot ă și o periculozitate social ă sporit ă
a individului în sarcina c ăruia se re ține o fapt ă s ăvâr șit ă cu inten ție indirect ă. În acest sens,
pentru a se putea distinge între inten ție indirect ă și culp ă cu prevedere, în doctrin ă se
subliniaz ă c ă esen țial este de a se stabili, în fiecare caz în parte, mai întâi dac ă autorul faptei a
avut în reprezentarea sa existen ța unor împrejur ări obiective, reale, sau și subiective, pe care
și-a format convingerea c ă rezultatul nu se va produce, îns ă, în acel caz se evalueaz ă în mod
eronat; în ipoteza în care respectivele împrejur ări nu sunt reale, iar autorul se bazeaz ă pe o
simpl ă speran ță , pe întâmplare ori pe noroc, va exista inten ția indirect ă. [I. Pascu]
În caz de dubiu cu privire la forma de vinov ăție (inten ție indirect ă sau culp ă cu
prevedere), îndoiala va profita inculpatului, angaj ând r ăspunderea penal ă pentru fapt ă comis ă
din culp ă, în condi țiile incrimin ării acesteia.
Culpa fără prevedere se particularizeaz ă prin neprevederea rezultatului faptei comise,
în condi țiile în care f ăptuitorul avea atât obliga ția (trebuia), cât și posibilitatea (putea)
prevederii rezultatului. Dup ă cum se observ ă, culpa f ără prevedere se caracterizeaz ă prin lipsa
factorului intelectiv, dublat ă, condi ționat ă, îns ă, de obligativitatea prevederii, ce decurge din
existen ța unui cadru normativ ce reglementeaz ă exercitarea func ției, meseriei, profesiei, ori
desf ăș urarea activit ății în realizarea c ăreia a fost comis ă fapt ă, sau din regulile de convie țuire
social ă, cât și de posibilitatea prevederii, care se analizeaz ă deopotriv ă în raport de toate
împrejur ările în care s-a realizat fapt ă și tot ce caracterizeaz ă persoana și personalitatea celui
implicat în comiterea acesteia (particularit ățile psiho-fizice, intelectuale, preg ătirea
profesional ă, experien ța de via ță etc.).
În doctrin ă, se men ționeaz ă c ă se afl ă într-o astfel de situa ție, o persoan ă care las ă o
arm ă înc ărcat ă într-o camer ă locuit ă, func ționarul care las ă acte secrete pe birou, în absen ța
sa, medicul chirurg care, cu ocazia efectu ării unei interven ții chirurgicale, nu ia toate m ăsurile
de protec ție necesare, farmacistul care dozeaz ă gre șit o re țet ă, func ționarul de la c ăile ferate
care nu verifică linia pe care dirijeaz ă un tren, etc. – toate aceste activit ăți realizate în vederea
atingerii unei finalit ăți licite conducând la apari ția unui rezultat periculos, caz în care persoana
răspunde penal pentru moartea unei persoane, ori sust ragerea actelor, accidentul sau catastrofa
de cale ferat ă etc. [V. Pa șca]
Literatura de specialitate distinge și anumite grada ții ale culpei: grav ă ( lata ), u șoar ă
(levis ), foarte u șoar ă ( levissima ), dup ă cum și alte clasific ări, spre exemplu – dup ă cum forma
de vinov ăție a culpei caracterizeaz ă fapte comise prin ac țiune ( in agendo ), sau prin inac țiune
(in omittendo ) ș.a. (pentru alte forme ale culpei și recunoa șterea particularit ăților acestora,
recomnad ăm parcurgerea doctrinei).
26 I.2.5.3. Inten ția dep ăș it ă (praeterinten ția).
Prev ăzut ă în art. 16 alin. 5 C.P., inten ția dep ăș it ă exist ă atunci când fapt ă, constând
într-o ac țiune sau inac țiune inten ționat ă, produce un rezultat mai grav, care se datoreaz ă
culpei f ăptuitorului. În doctrin ă se subliniaz ă caracterul autonom al acestei forme de vinov ăție
penal ă, care apare în con ținutul subiectiv al anumitor norme de incriminare și care
caracterizeaz ă faptele ce debuteaz ă prin inten ția f ăptuitorului care prevede și urm ăre ște sau
doar accept ă producerea rezultatului, îns ă, din cauza împrejur ărilor în care se desf ăș oar ă
elementul material, este atras un rezultat final ma i grav, pe care f ăptuitorul l-a prev ăzut, dar
nu l-a acceptat, sperând f ără temei c ă nu se va produce, ori nu l-a prev ăzut, de și trebuia și
putea s ă-l prevad ă (de unde rezult ă c ă în structura sa, inten ția dep ăș it ă reune ște, dup ă caz,
inten ția direct ă sau indirect ă – pe de o parte – și culpa, cu sau f ără prevedere – pe de alt ă
parte). [G. Antoniu; I. Pascu]
Pentru a eviden ția cerin ța inten ției dep ăș ite, ca form ă de vinov ăție ce caracterizeaz ă
unele infrac țiuni, precum și leg ătura de cauzalitate dintre ac țiunea / inacțiunea inten ționat ă și
rezultatul mai grav datorat culpei, legiuitorul pen al apeleaz ă la construc ția „dac ă fapt ă /
faptele … a / au avut ca urmare …”, spre exempl u: lovirile sau v ătămările cauzatoare de
moarte (art. 195 C.P.), exemplu tipic de infrac țiune praeterinten ționat ă, propriu-zis ă, pe
con ținutul s ău de baz ă (fapt ă nu se poate încadra în acest text de lege, decât d ac ă forma de
vinov ăție re ținut ă este inten ția dep ăș it ă), cu un singur obiect juridic și producându-se un
singur rezultat mai grav (unul mortal); viol / tâlh ărie / agresiune sexual ă / întreruperea
cursului sarcinii (etc.) care au dus la moartea vic timei, sau care au produs ca rezultat
vătămarea corporal ă a victimei (fapte ce ilustreaz ă infrac țiuni praeterinten ționate pe
con ținutul lor agravat / calificat).
În acest sens, doctrin ă exemplific ă – din cazuistica înregistrat ă – re ținerea infrac țiunii
praeterinten ționate de loviri sau v ătămări cauzatoare de moarte, atunci când inculpatul a
aplicat o puternic ă lovitur ă de pumn în fa ța victimei, care se afla într-o stare avansat ă de
ebrietate, ceea ce a determinat c ăderea și lovirea victimei de un plan dur, iar în final moa rtea;
sau, re ținerea violului care a avut ca urmare moartea victi mei, dac ă aceasta, opunându-se
inculpatului, s-a lovit la cap de o piatr ă, iar dup ă viol a încetat din via ță , întrucât violen ța a
fost exercitat ă cu inten ție, îns ă rezultatul letal a survenit din culp ă, moartea producându-se ca
urmare a violen ței exercitate de inculpat pentru a o determina pe v ictim ă la între ținerea actului
sexual. [I. Pascu]
Dup ă cum se observ ă, gra ție structurii sale, praeterinten ția determin ă probleme de
delimitare, atât fa ță de inten ție cât și de culp ă: de ex., delimitarea lovirilor sau v ătămărilor
cauzatoare de moarte de omor sau ucidere din culp ă. În concluzie, dup ă cum pe drept cuvânt
se subliniaz ă în literatura de specialitate, pentru a re ține forma de vinov ăție a praeterinten ției
27 în s ăvâr șirea unei fapte concrete, trebuie verificat mai înt âi dac ă la baza rezultatului mai grav,
care se datoreaz ă culpei f ăptuitorului (indiferent de modalitatea culpei), a e xistat o ac țiune /
inac țiune inten ționat ă (neavând relevan ță dac ă inten ție este direct ă sau indirect ă), prev ăzut ă
de legea penal ă, iar apoi, dac ă rezultatul mai grav este consecin ța ac țiunii sau inac țiunii
făptuitorului.
*
Dup ă cum s-a men ționat deja, de regul ă, legiuitorul nostru penal nu distinge sub
aspectul modalit ăților normative ale formei de vinov ăție ce reprezint ă latura subiectiv ă din
con ținutul infrac țiunii , observa ție valabil ă în cazul faptelor inten ționate incriminate, al celor
din culp ă sau praeterinten ționate, urmând ca, în concret s ă se probeze, dup ă caz, inten ția
direct ă sau indirect ă, culpa cu prevedere ori cea simpl ă, ori reunirea c ăror modalit ăți
normative sub care se înf ățișeaz ă inten ția și culpa dau con ținut inten ției dep ăș ite.
(Precizare:) Exist ă situa ții în care legiuitorul descrie, sub aspect subiecti v, fapt ă inten ționată
incriminat ă, înscriind aspecte privind un anumit scop [v. opin ia clasic ă și cea „modern ă”
privind limitarea modalit ății inten ției, doar la cea direct ă, prin calificarea dat ă de indicarea
scopului anume], pe con ținut de baz ă sau cu efect de agravare a r ăspunderii penale. De
asemenea, uneori este înscris sub aspect subiectiv, în con ținutul anumitor incrimin ări, un
anumit mobil [v. aceea și problem ă], pe con ținut de baz ă sau cu efect de agravare (sau
atenuare) a r ăspunderii penale.
II. CAUZELE GENERALE DE EXCLUDERE A INFRAC ȚIUNII
Pe baza concep ției privind tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii a fost conceput ă și
sistematizarea articolelor în lumina Titlului II al p ărții generale din C.P. Astfel, Capitolul II
este consacrat cauzelor justificative, care înl ătur ă dintre tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii
caracterul nejustificat, iar Capitolul III este con sacrat cauzelor de neimputabilitate, care
înl ătur ă tr ăsătura general ă distinct ă a imputabilit ății.
Dac ă exist ă vreuna dintre cauzele justificative prev ăzute limitativ de lege (legitima
ap ărare – art. 19 C.P.; starea de necesitate – art. 20 C.P.; exercitarea unui drept și îndeplinirea
unei obliga ții – art. 21 C.P.; consim ță mântul persoanei v ătămate – art. 22 C.P.), fapt ă
prev ăzut ă de legea penal ă comis ă nu constituie infrac țiune, ele operând in rem , efectul
extinzându-se și asupra participan ților. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la
definirea lor ca fiind acele „situa ții în care o fapt ă, de și prev ăzut ă de legea penal ă, poate s ă nu
28 constituie infrac țiune, dac ă, în raport cu cerin țele ordinii juridice, în ansamblul ei, este
permis ă (licită)” [G. Antoniu, C. Bulai].
Aceste cauze devin incidente în condi țiile s ăvâr șirii unei fapte prev ăzute de legea
penal ă, care î și g ăse ște astfel justificare, devenind licit ă, dac ă sunt întrunite cumulativ
cerin țele impuse de con ținutul lor propriu de reglementare. Din punct de ve dere al efectelor
antrenate, acestea exclud infrac țiunea, pe cale de consecin ță , și r ăspunderea penal ă,
excluzând, totodat ă, inciden ța oric ăror sanc țiuni de drept penal, inclusiv din categoria
măsurilor de siguran ță (art. 107 alin. 2 C.P.), precum și – uneori – a sanc țiunilor extrapenale.
Dac ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă a fost comis ă în condi țiile vreuneia dintre
cauzele de neimputabilitate (constrângerea fizic ă – art. 24 C.P.; constrângerea moral ă – art. 25
C.P.; excesul neimputabil – art. 26 C.P.; minoritat ea f ăptuitorului – art. 27 C.P.;
iresponsabilitatea – art. 28 C.P.; intoxica ția voluntar ă complet ă – art. 29 C.P.; eroarea asupra
caracterului ilicit al faptei – art. 35 C.P.; cazul fortuit – art. 31 C.P.), fapt ă nu constituie
infrac țiune. Cauzele de neimputabilitate opereaz ă, de regul ă, in personam , producând efecte
ce nu se extind asupra participan ților, cu excep ția cazului fortuit, ce produce efecte in rem .
Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la de finirea lor ca fiind acele st ări,
situa ții, împrejur ări, cazuri a c ăror existen ță în timpul s ăvâr șirii faptelor prev ăzute de legea
penal ă determin ă imposibilitatea imput ării comiterii acestora în sarcina persoanei
făptuitorului. Cu alte cuvinte, fapt ă obiectiv s ăvâr șit ă nu poate fi atribuit ă persoanei care a
executat-o sau participat la executare, ca fiind co mis ă de aceasta în mod vinovat și nelegitim,
neputând fi, astfel, apreciat ă drept infrac țiune [G. Antoniu, C. Bulai]. Cauzele de
neimputabilitate devin incidente în condi țiile s ăvâr șirii faptei incriminate, dac ă sunt întrunite
cumulativ cerin țele impuse prin con ținutul lor propriu de reglementare, faptele astfel comise
neconstituind infrac țiuni, deoarece este înl ăturat ă tr ăsătura imputabilit ății. Fapt ă comis ă
rămâne o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, nejustificat ă, deci care î și p ăstreaz ă caracterul ilicit,
dar care nu este imputabil ă persoanei care a s ăvâr șit-o.
Condi ționarea r ăspunderii penale de s ăvâr șirea unei infrac țiuni duce la concluzia c ă
lipsa imputabilit ății faptei concret s ăvâr șite exclude (implicit) aceast ă form ă a r ăspunderii
juridice și – pe cale de consecin ță – înl ătur ă și posibilitatea sanc țion ării prin pedeaps ă ori
măsur ă educativ ă (sanc țiuni de drept penal reprezentând consecin țe ale r ăspunderii penale).
Nu va fi îns ă împiedicat ă posibilitatea dispunerii altor sanc țiuni juridice, spre exemplu, dintre
sanc țiunile de drept penal, vor putea fi luate împotriva f ăptuitorului unei fapte incriminate
neimputabile m ăsurile de siguran ță (art. 107 alin. 2 C.P.), precum și sanc țiuni extrapenale.
(Precizare:) Cauzele justificative (cele din Cap. II) și cauzele de neimputabilitate (cele din
Cap. III) reprezint ă (parte dintre) cauzele generale de excludere a inf rac țiunii – fapt ă săvâr șit ă
nu constituie infrac țiune nici atunci când nu este (sau nu mai este) pre v ăzut ă de legea penal ă
29 sau dac ă nu s-a s ăvâr șit cu forma de vinov ăție cerut ă de lege – cauze care trebuie deosebite de
alte cauze operante în materie juridico-penal ă (de ex.: cauze care înl ătur ă r ăspunderea penal ă,
cauze de nepedepsire etc.), în prezen ța c ărora infrac țiunea exist ă cu toate tr ăsăturile prev ăzute
de art. 15 C.P., îns ă este înl ăturat ă doar institu ția fundamental ă subsecvent ă (cum ar fi:
răspunderea penal ă, pedeapsa ș.a.). De asemenea, trebuie operate distinc ții între aceste dou ă
categorii de cauze generale de excludere a infrac țiunii ( tem ă de reflec ție ), cât și în raport de
cauze de excludere a infrac țiunii de ordin special, instituie de legiuitor în c azul anumitor
infrac țiuni (de exemplu: art. 201 alin. 6 C.P., art. 290 a lin. 2 C.P.).
Într-o prezentare sintetic ă, ne vom ocupa de fiecare dintre st ările, situa țiile,
împrejur ările subsumate acestor dou ă categorii de cauze generale de excludere a infrac țiunii,
marcând ceea ce ține de esen ța fiec ăreia.
II.1. Cauzele justificative
II.1.1.Legitima ap ărare
Potrivit dispozi ției din art. 19 alin. 2 C.P., „este în legitim ă ap ărare persoana care
săvâr șește faptă pentru a înl ătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în
pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dac ă ap ărarea este
propor țional ă cu gravitatea atacului”, fiind consacrat ă legitima ap ărare perfect ă (propriu-zis ă
sau proprie) drept cauz ă general ă justificativ ă, iar potrivit dispozi ției cuprinse în art. 19 alin. 3
C.P., „se prezum ă a fi în legitim ă ap ărare, în condi țiile alin. (2), acela care comite fapt ă pentru
a respinge p ătrunderea unei persoane într-o locuin ță , înc ăpere, dependin ță sau loc împrejmuit
ținând de aceasta, f ără drept, prin violen ță , viclenie, efrac ție sau alte asemenea modalit ăți
nelegale ori în timpul nop ții”.
Sub aspectul con ținutului de reglementare, condi țiile legitimei ap ărări privesc
deopotriv ă cele dou ă laturi pe care este aceasta structurat ă, anume: atacul și ap ărarea .
Atacul trebuie s ă verifice cumulativ cerin țele legii privitoare la:
– Să fie un atac material , direct , imediat și injust (cerin țe cumulative). În sensul legii, atacul
trebuie s ă implice o agresiune fizic ă (caracter material) și s ă fie îndreptat împotriva persoanei,
a drepturilor sale sau împotriva unui interes gener al, creând un pericol direct asupra acestor
valori (caracter direct). Caracterul imediat al ata cului poate semnifica, dup ă caz, un atac
iminent – care amenin ță cu declan șarea sa și este cert c ă se va produce – sau un atac actual, ce
se afl ă în curs de desf ăș urare pân ă la momentul consum ării sale. Caracterul injust al atacului
se refer ă la lipsa unui temei legal al actului de agresiune declan șat.
– Atacul s ă fie îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate de lege : împotriva persoanei, a
30 drepturilor sale sau împotriva unui interes general și s ă pun ă în pericol aceste valori. Atacul se
poate îndrepta împotriva persoanei, primejduindu-i via ța, integritatea corporal ă sau s ănătatea,
libertatea etc., dup ă cum atacul poate viza și alte drepturi ale persoanei, spre exemplu, dreptu l
de proprietate, ori se poate îndrepta împotriva sec urit ății na ționale, capacit ății de ap ărare a
ță rii etc.
Ap ărarea trebuie s ă verifice cumulativ cerin țele legii privitoare la:
– Săvâr șirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă pentru înl ăturarea atacului. Fapt ă (care se
poate comite cu inten ție sau din culp ă) – care poate consta, spre exemplu, într-o v ătămare
corporal ă, un act de ucidere etc. – trebuie comis ă ca ripost ă la atacul ce se desf ăș oar ă în
anumite limite de timp, ca un atac iminent sau actu al, deci pân ă la momentul consum ării sale.
În aceast ă situa ție, ap ărarea semnific ă o faptă concret ă s ăvâr șit ă, ce î și g ăse ște justificare,
fiind o ap ărare necesar ă pentru a înl ătura atacul.
– Fapt ă prin care se realizeaz ă ap ărarea trebuie s ă fie propor țional ă cu gravitatea atacului .
„Fapt ă săvâr șit ă în ap ărare trebuie s ă prezinte o gravitate mai mic ă sau aproximativ egal ă cu
cea a atacului. (…) Examenul de propor ționalitate trebuie s ă porneasc ă de la urm ările celor
dou ă ac țiuni, adic ă urmarea pe care cel mai probabil ar fi produs-o at acul și urmarea produs ă
în urma ap ărării. Trebuie îns ă avute în vedere și valorile sociale în conflict, mijloacele
utilizate în atac și ap ărare, raportul de for țe între agresor și victim ă, precum și toate
circumstan țele în care s-a desf ăș urat atacul” [F. Streteanu, R. Moro șanu]. Fapt ă prin care se
realizeaz ă ap ărarea poate fi s ăvâr șit ă de persoana împotriva c ăreia s-a îndreptat atacul sau de
o alt ă persoan ă venit ă în ajutorul celei atacate, dac ă sunt realizate condi țiile legii.
Legiuitorul înscrie și o prezum ție relativ ă în aceast ă materie, potrivit art. 19 alin. 3
C.P. Pe bun ă dreptate, se apreciaz ă în doctrin ă [F. Streteanu, R. Moro șanu] că instituirea
prezum ției are drept consecin ță r ăsturnarea sarcinii probei, respectiv organul judici ar penal
urmând s ă probeze eventuala neîndeplinire a condi țiilor; într-o atare situa ție nu se înl ătur ă
cerin ța îndeplinirii tuturor condi țiilor prev ăzute de lege pentru atac.
II.1.2.Starea de necesitate
Potrivit art. 22 C.P., „este în stare de necesitate persoana care s ăvâr șește fapt ă pentru a
salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înl ăturat altfel via ța, integritatea corporal ă
sau s ănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al s ău ori al altei persoane sau un
interes general, dac ă urm ările faptei nu sunt v ădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce în cazul în care pericolul nu era înl ăturat”, fiind consacrat ă starea de necesitate
perfect ă (propriu-zis ă sau proprie) drept cauz ă general ă justificativ ă.
Ca și legitima ap ărare, starea de necesitate este construit ă pe dou ă laturi denumite
31 pericol (primejdia pentru valorile sociale prev ăzute de lege) și actul de salvare de la pericol.
Așa cum este descris de legiuitor, pericolul trebuie s ă îndeplineasc ă condi țiile de a fi iminent ,
îndreptat împotriva vie ții, integrit ății corporale sau s ănătății persoanei ori împotriva unui bun
important sau interes general și să nu poat ă fi înl ăturat în alt mod decât prin s ăvâr șirea faptei
prev ăzute de legea penal ă.
În ceea ce prive ște caracterul iminent al pericolului, ca și în cazul legitimei ap ărări
trebuie în țeles pericolul ce amenin ță cu declan șarea sa, fiind cert c ă se va produce, sau
pericolul actual, ce se afl ă în curs de desf ăș urare (un pericol trecut nu mai justific ă actul
salv ării). În ceea ce prive ște valorile sociale amenin țate de pericol – și spre deosebire de
starea de legitim ă ap ărare – sfera acestora este restrâns ă la via ța, integritatea corporal ă sau
sănătatea persoanei, un bun important (spre exemplu, un bun care are acest caracter prin
natura sa sau dat ă fiind valoarea artistic ă, istoric ă etc.) sau interesul general. Totodat ă,
pericolul trebuie s ă fie inevitabil, în țelegându-se c ă nu putea fi înl ăturat în alt mod decât prin
săvâr șirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă.
Rezult ă c ă, actul de salvare – realizat prin s ăvâr șirea unei fapte prev ăzute de legea
penal ă – trebuie la rândul s ău s ă verifice urm ătoarele condi ții:
– să reprezinte singurul mod de înl ăturare a pericolului și s ă aib ă un caracter necesar . Dac ă
existau și alte mijloace de salvare de la pericol, s ăvâr șirea faptei prev ăzute de legea penal ă nu
se mai justific ă, fapt ă constituind infrac țiune.
– să nu fie atrase urm ări v ădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dac ă pericolul
nu era înl ăturat.
Potrivit doctrinei penale, întregirea condi țiilor pe care trebuie s ă le întruneasc ă actul
de salvare se realizeaz ă cu întrunirea cerin ței ca ac țiunea de salvare s ă nu fie s ăvâr șit ă de o
persoan ă care avea obliga ția de a înfrunta pericolul.
II.1.3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea une i obliga ții
Potrivit dispozi țiilor art. 21 C.P., „este justificat ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă
constând în exercitarea unui drept recunoscut de le ge sau în îndeplinirea unei obliga ții impuse
de lege, cu respectarea condi țiilor și limitelor prev ăzute de aceasta” (alin. 1); „este de
asemenea justificat ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă constând în îndeplinirea unei obliga ții
impuse de autoritatea competent ă, în forma prev ăzut ă de lege, dac ă aceasta nu este în mod
vădit ilegal ă” (alin. 2).
În func ție de perspectiva din care se abordeaz ă prevederile cuprinse în art. 21 C.P.,
acestea pot fi departajate dup ă cum urmeaz ă:
– într-o clasificare (indicat ă în denumirea marginal ă a articolului) realizat ă în considerarea
32 criteriului caracterului facultativ sau obligatoriu a șezat la temelia comportamentul adoptat de
făptuitor, se distinge între situa ția în care justificarea provine din exercitarea une i conduite
care este doar permis ă, nu îns ă și impus ă (alin. 1 teza I – exercitarea unui drept) – pe de o
parte – și situa ția în care justificarea provine din exercitarea une i conduite obligatorii, fie în
considerarea direct ă a unei prevederi normative (alin. 1 teza a II-a – îndeplinirea unei obliga ții
impuse de lege), fie în considerarea unui ordin al autorit ății (alin. 2 – îndeplinirea unei
obliga ții impuse de autoritatea competent ă) – pe de alt ă parte;
– într-o alt ă clasificare (formal adoptat ă de c ătre legiuitor pe con ținutul reglement ării, în
sistematizarea prevederilor articolului), realizat ă în func ție de criteriul sursei justificative, se
distinge între situa ția în care justificarea provine din exercitarea une i conduite cu suport
legitimativ cuprins direct în prevederile normative (alin. 1 – exercitarea unui drept și
îndeplinirea unei obliga ții impuse de lege) – pe de o parte – și situa ția în care justificarea
provine din exercitarea unei conduite desf ăș urate conform unui ordin emis de o autoritate
legitim ă (alin. 2 – îndeplinirea unei obliga ții impuse de autoritatea competent ă).
Oricum s-ar alege s ă fie tratate dispozi țiile inserate în art. 21 C.P., reiese astfel în mod
cert c ă nu ne afl ăm în prezen ța unei singure cauze justificative, textul acoperin d mai multe
situa ții apropiate, produc ătoare de efect exonerator (obiectiv) de infrac țiune.
„În ceea ce prive ște exercitarea unui drept, în doctrin ă se arat ă c ă acesta î și poate avea
izvorul atât într-o lege, în sens restrâns, cât și în alte acte normative (hot ărâri, acte
administrative individuale) sau în cutum ă. Din aceast ă ultim ă perspectiv ă, s-a pus problema
dreptului de corec ție al p ărin ților asupra copiilor lor minori, considerat ca un d rept de sorginte
cutumiar ă. Dreptul p ărin ților de a aplica unele corec ții de mic ă gravitate copiilor lor e
susceptibil de a înl ătura caracterul ilicit în cazul unor fapte de gravi tate redus ă (amenin țare
etc.)”. Doctrina semnaleaz ă problema inciden ței cauzei justificative a exercit ării unui drept și
în alte situa ții, spre exemplu, în cazul utiliz ării necesare a for ței de c ătre organele de
men ținere a ordinii publice, sau în cazul violen țelor fizice manifestate în cadrul unor
competi ții sportive specifice etc.
„În ceea ce prive ște îndeplinirea unei obliga ții, aceasta poate avea semnifica ția unei
cauze justificative, indiferent dac ă este vorba despre o obliga ție izvorât ă direct dintr-o norm ă
juridic ă sau dintr-o dispozi ție a autorit ății (spre exemplu, fapt ă de a demola un imobil
apar ținând altei persoane, dac ă demolarea se face pentru punerea în executarea a u nei hot ărâri
judec ătore ști emise în acest sens, nu va constitui infrac țiunea de distrugere; deshumarea unor
cadavre, ca urmare a unei autoriza ții, sau conform cutumelor biserice ști, nu constituie
infrac țiunea de profanare de cadavre sau morminte”. [C. Vo icu, A.S. Uzl ău, R. Moro șanu, C.
Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare ]
Cu referire la îndeplinirea unei obliga ții impuse de autoritatea competent ă, observ ăm
33 că ne afl ăm, de principiu, în situa ția aceluia și grup predilect de persoane existent și în cazul
îndeplinirii unei obliga ții impuse de lege . Practic, trebuie s ă se verifice o rela ție de
subordonare ierarhic ă, legal instituit ă, între autoritatea care emite ordinul și persoana ce
urmeaz ă a-l executa, iar aceast ă autoritate trebuie s ă fie una din domeniul public, iar nu privat,
aspect constant subliniat în doctrin ă. [I. Molnar, în: G. Antoniu (coord.) ș.a., Explica ții
preliminare… , vol. I; V. Pa șca]
Potrivit art. 21 alin. 2 C.P. legiuitorul consacr ă teoria ilegalit ății v ădite a ordinului,
potrivit c ăreia, în principiu, executantul trebuie s ă îndeplineasc ă ordinul primit, ca atare, f ără
posibilitatea de a-l cenzura, cu excep ția cazului în care lipsa de conformitate a acestuia cu
normele legale este atât de evident ă, încât se impune oric ărei persoane (cel pu țin dintre acelea
care au abilitatea de a efectua activit ăți în domeniul respectiv). Practic, executantul este
îndrept ățit a efectua un control formal al conformit ății ordinului (verificarea competen ței
emitentului, verificarea propriei competen țe de a executa, verificarea prezent ării ordinului în
forma legal solicitat ă, precum și conformitatea pe con ținut a ordinului, dar numai în liniile
sale generale)
(Precizare:) În literatura de specialitate s-a avertizat asupra importan ței separ ării ipotezelor în
care exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei o bliga ții ac ționeaz ă cu titlu de cauz ă
justificativ ă și situa țiile în care aceea și împrejurare are valoarea unui element negativ al
con ținutului constitutiv al anumitor fapte incriminate, astfel încât, verificându-se pe caz
concret, înl ătur ă nu antijuridicitatea, ci tipicitatea. Cazuri de ge nul celor din urm ă pot fi
recunoscute observându-se verbum regens , în cuprinsul c ăruia, uneori, la anumite norme de
incriminare, legiuitorul stipuleaz ă expres c ă fapt ă descris ă constituie infrac țiune numai dac ă
se s ăvâr șește f ără drept ori cu înc ălcarea normelor legale sau orice alt ă exprimare
asem ănătoare care transmite acela și mesaj.
II.1.4. Consim ță mântul persoanei v ătămate
Potrivit art. 22 C.P., „este justificat ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă cu
consim ță mântul persoanei v ătămate, dac ă aceasta putea s ă dispun ă în mod legal de valoarea
social ă lezat ă sau pus ă în pericol” (alin. 1); „consim ță mântul persoanei v ătămate nu produce
efecte în cazul infrac țiunilor contra vie ții, precum și atunci când legea exclude efectul
justificativ al acestuia” (alin. 2).
Pentru a fi posibil ă re ținerea consim ță mântului persoanei v ătămate, cu titlu de cauz ă
justificativ ă, este necesar ă verificarea întrunirii cumulative a mai multor condi ții :
– săvâr șirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă, alta decât una contra vie ții ori una în a c ărei
norm ă de incriminare se exclude inciden ța consim ță mântului persoanei v ătămate (spre
34 exemplu: art. 210 alin. 3 C.P.; art. 211 alin. 2 C. P.);
– verificarea existen ței consim ță mântului actual și determinat al persoanei care apare, formal,
pe pozi ția subiectului pasiv al respectivei fapte;
– persoana în cauz ă să fie titulara valorii sociale lezate ;
– valoarea social ă lezat ă s ă fac ă parte din sfera valorilor individuale alienabile (titularul s ă
poat ă dispune în mod valabil de respectiva valoare);
– consim ță mântul dat s ă fie valabil ;
– consim ță mântul sau lipsa acestuia s ă nu reprezinte per se un element constitutiv al
con ținutului normativ.
În doctrin ă s-au formulat deja o serie de aprecieri referitoar e la aceast ă nou ă cauz ă de
excludere a infrac țiunii, conforme cu dezvolt ările teoretice din statele în al c ăror sistem de
drept penal aceast ă împrejurare exist ă de mai mult ă vreme cu valoare de cauz ă justificativ ă
[recomand ăm parcurgerea doctrinei de specialitate ]. Astfel, se arat ă c ă existen ța
consim ță mântului nu este neap ărat solicitat ă în anumite condi ții de form ă, cu excep ția
prevederilor contrare exprese ale legii, putându-se chiar manifesta în mod tacit, dar clar.
În principiu, consim ță mântul trebuie emis direct de titularul valorii lez ate sau
periclitate prin fapt ă comis ă, de și se admite uneori (când nu este vorba de o valoare strâns și
indisolubil legat ă de sfera vie ții private, intime a unei persoane) și exprimarea sa printr-un
reprezentant, în condi ții legale. În mod neap ărat, valoarea social ă în cauz ă trebuie s ă apar țin ă
sferei de ocrotire, prin norme penale, a unor inter ese individuale, de ordin privat, iar nu unor
interese de ordin public sau colectiv.
Consim ță mântul trebuie dat sau verificat (reafirmat) la mom entul comiterii faptei (ca
regul ă, anterior trecerii la executarea acesteia), fiind, totodat ă, revocabil pe întreaga perioad ă
dintre data emiterii și data finaliz ării execut ării faptei (în coresponden ță cu specificul fiec ărui
caz concret în parte). Acesta trebuie s ă fie determinat, neputându-se admite existen ța lui
valid ă în cazul unei exprim ări generice largi, absolut indeterminate a unei per soane, de tipul
„f ă-mi orice vrei s ă-mi faci”. Pentru aprecierile legate de caracterul valabil al
consim ță mântului, este util ă trimiterea c ătre normele și dezvolt ările doctrinare din materia
dreptului civil (valabilitatea consim ță mântului necesar pentru existen ța valid ă a unui act
juridic), deci cu excluderea violen ței, dolului și erorii.
Prin alin. (2) al articolului se exclud expres din sfera de inciden ță a cauzei justificative
astfel relevate infrac țiunile contra vie ții și cele la care exist ă prevederi speciale de înl ăturare a
inciden ței acesteia.
(Precizare:) În materie juridico-penal ă, consim ță mântul persoanei v ătămate poate îndeplini
mai multe func ții. În condi țiile prev ăzute de lege (art. 22 C.P.), consim ță mântul persoanei
vătămate are valoare de cauz ă justificativ ă, fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, s ăvâr șit ă,
35 neconstituind infrac țiune, fiind înl ăturat ă tr ăsătura esen țial ă a caracterului nejustificat (ilicât,
anti-juridic). Consim ță mântul persoanei v ătămate poate constitui și o cauz ă de înl ăturare a
unui element constitutiv al infrac țiunii, atunci când absen ța sa apare de pe pozi ția unui astfel
de element (spre exemplu, prin norma de incriminare a furtului, actul deposed ării – realizat în
condi țiile legii – trebuie comis f ără consim ță mântul persoanei v ătămate). Într-o atare situa ție,
consim ță mântul dat va înl ătura tipicitatea faptei, care, de asemenea, nu va c onstitui
infrac țiune, sens în care se impune deosebirea în raport d e consim ță mântul operant drept
cauz ă justificativ ă.
II.2. Cauzele de neimputabilitate
Pornind de la premisele imputabilit ății, în doctrin ă, pornind de la expunerea de motive
a proiectului noului Cod penal, se re ține clasificarea cauzelor de neimputabilitate,
distingându-se între: cauze care înl ătur ă responsabilitatea (iresponsabilitatea, minoritatea
făptuitorului, intoxica ția involuntar ă complet ă); cauze care înl ătur ă exigibilitatea
comportamentului exteriorizat (excesul neimputabil de legitim ă ap ărare ori stare de
necesitate, constrângerea fizic ă ori moral ă, cazul fortuit); cauze care înl ătur ă antijuridicitatea
(eroarea asupra caracterului nejustificat al faptei ). Dup ă cum se poate observa, unele dintre
cauzele generale de neimputabilitate semnific ă, la o privire mai atent ă, negarea condi țiilor
generale cerute subiectului activ al infrac țiunii; avem în vedere: minoritatea făptuitorului (art.
27 C.P.); iresponsabilitatea (art. 28 C.P.); constrângerea fizic ă și constrângerea moral ă (art.
24 și 25 C.P.).
II.2.1. Minoritatea f ăptuitorului
Cauza de neimputabilitate vizeaz ă persoana minorului care nu a împlinit vârsta de 14
ani, sau a celui care are vârsta cuprins ă între 14 și 16 ani, fiind îns ă lipsit de discern ământ, la
data s ăvâr șirii faptei prev ăzute de legea penal ă, corespunz ător art. 27 C.P. Fapt ă prev ăzut ă de
legea penal ă comis ă de minorul ner ăspunz ător penal – fapt ă neimputabil ă – nu constituie
infrac țiune, fiind exclus ă, pe cale de consecin ță , r ăspunderea penal ă. În acest caz, minorul
beneficiaz ă de m ăsuri de protec ție special ă, prev ăzute de Legea nr. 272/2004 privind protec ția
și promovarea drepturilor copilului, anume supravegh erea specializat ă și plasamentul. În
condi țiile legii (art. 107 alin. 2 C.P.), fa ță de minorul ner ăspunz ător penal care a s ăvârșit o
fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă nejustificat ă se poate lua o m ăsur ă de siguran ță .
Neîndeplinirea condi țiilor legale pentru a r ăspunde penal intereseaz ă în raport de
momentul s ăvâr șirii faptei prev ăzute de legea penal ă. „În cazurile când legea penal ă prevede
că anumite efecte juridice se produc în raport cu dat a s ăvâr șirii infrac țiunii, prin aceast ă
36 expresie se în țelege data actului de executare ce caracterizeaz ă latura obiectiv ă a infrac țiunii,
iar nu data consum ării acesteia prin producerea rezultatului. Încadrar ea juridic ă a faptei va fi
dat ă îns ă în raport cu rezultatul produs, în toate cazurile în care încadrarea este condi ționat ă
de producerea unui anumit rezultat” [Plenul (fostul ui) Tribunal Suprem, decizia de îndrumare
nr. 1/1987, cu privire la data când infrac țiunea se consider ă s ăvâr șit ă și la efectele juridice pe
care le produc infrac țiunile continue și continuate în timpul cât dureaz ă s ăvâr șirea lor – pct. 1]
„În cazul în care minorul a s ăvâr șit, în timpul cât nu r ăspundea penal, o parte din
actele succesive componente ale unei infrac țiuni continue ori continuate sau ale unei
infrac țiuni de obicei, pe care le repet ă în perioada în care a devenit r ăspunz ător potrivit legii,
va fi tras la r ăspundere penal ă numai pentru activitatea infrac țional ă s ăvâr șit ă în aceast ă
ultim ă perioad ă. În cazul în care a s ăvâr șit, în timpul când nu r ăspundea penal, o fapt ă
prev ăzut ă de legea penal ă cu urm ări progresive realizate în perioada în care a deven it
răspunz ător, el nu va fi tras la r ăspundere penal ă” [Plenul (fostului) Tribunal Suprem, decizia
de îndrumare nr. 9/1972, cu privire la unele proble me referitoare la solu ționarea cauzelor cu
minori – pct. I.1]
II.2.2. Iresponsabilitatea
Potrivit art. 28 C.P., se dispune c ă „nu este imputabil ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă
săvâr șit ă de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea s ă-și dea seama de
ac țiunile sau inac țiunile sale ori nu putea s ă le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fi e
din alte cauze”.
Cauza st ării de iresponsabilitate poate fi reprezentat ă de o boal ă psihic ă ori de o alt ă
cauz ă (de natur ă organic ă, dar nu psihic ă). Sunt avute în vedere, de regul ă, st ările anormale,
afec țiunile (precum epilepsia), dar poate fi vorba și despre st ări fire ști (precum somnul) ori
despre evenimente situate la limita normalit ății, prin aceea c ă sunt manifest ări punctuale sau
episodice care nu caracterizeaz ă starea fireasc ă a organismului, dar nu trec nici în categoria
anormalului, a patologicului (le șinul, v ărs ăturile, febra etc.). Dup ă cum reiese deja din cele
expuse, sorgintea st ării de iresponsabilitate poate fi, dup ă caz, o stare perpetu ă sau una
temporar ă (de mai lung ă ori mai scurt ă durat ă), înn ăscut ă ori dobândit ă, de natur ă psihic ă sau
de alt ă natur ă.
Trebuie s ă se opereze distinc ția între conceptul de iresponsabilitate și acela de lips ă de
responsabilitate , deoarece acesta din urm ă îi caracterizeaz ă – în actuala și fosta configura ție a
legisla ției noastre penale – pe to ți minorii care nu au împlinit înc ă vârsta de 16 ani (dat ă de la
care începe s ă î și produc ă efectele prezum ția relativ ă de capacitate penal ă pentru oricare
persoan ă fizic ă, potrivit art. 113 alin. 3 C.P.). Or, aceasta din urm ă este o stare bio-psiho-
fizic ă normal ă, determinat ă de segmentul de vârst ă în care se situeaz ă persoana fizic ă
37 insuficient dezvoltat ă și format ă social la cote potrivit c ărora experien ța de via ță , maturitatea
intelectual ă și emo țional ă, capacitatea de autocontrol etc. s ă îi permit ă s ă fie apreciat ă drept
responsabil ă. Uneori, aceast ă absen ță de plano a responsabilit ății ajunge, pe caz concret (în
situa ția unor minori cu vârsta cuprins ă între 14 și 16 ani), s ă fie compensat ă ca efect al
prezen ței discern ământului, no țiune care, în accep țiunea acreditat ă tradi țional în știin ța penal ă
româneasc ă, trebuie separat ă de conceptul de responsabilitate.
Astfel, în timp ce responsabilitatea const ă într-o posibilitate generic ă a unei persoane
fizice de a fi st ăpân ă pe actele sale, controlându- și energia fizic ă în vederea s ăvâr șirii unor
ac țiuni sau inac țiuni diferite, precum și în capacitatea generic ă de a în țelege și p ătrunde sensul
și semnifica ția propriilor fapte și a consecin țelor acestora, discern ământul reproduce aceste
însu șiri doar la nivelul unui caz particular determinat, al unei anumite manifest ări faptice
concrete, punctuale, f ără a radia, cu necesitate, la oricare alt tip de mani festare care ar fi
posibil s ă emane de la aceea și fiin ță uman ă. Iresponsabilitatea reprezint ă o cauz ă de
neimputabilitate predilect ă pentru analiza situa țiilor cunoscute sub denumirea de actio libera
in (sua) causa , ipoteze în care f ăptuitorul ac ționeaz ă la data comiterii faptei în prezen ța unei
st ări de iresponsabilitate, pe care îns ă fie și-a provocat-o deliberat la un moment anterior, cân d
era pe deplin st ăpân pe propria reprezentare și avea voin ță neconstrâns ă, fie nu a efectuat toate
cele necesare pentru a evita apari ția acesteia, în acelea și condi ții.
De asemenea, în cazul comiterii unor activit ăți de durat ă, este necesar ă probarea
existen ței și men ținerii st ării de iresponsabilitate pe întreaga durat ă de s ăvâr șire, în caz
contrar, f ăptuitorului urmând a-i fi imputabil ă fapt ă, în m ăsura s ăvâr șirii sale în perioada de
responsabilitate.
II.2.3. Constrângerea fizic ă și constrângerea moral ă
Conform art. 24 C.P., „nu este imputabil ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă din
cauza unei constrângeri fizice c ăreia f ăptuitorul nu i-a putut rezista”, iar potrivit art. 25 C.P.,
„nu este imputabil ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă din cauza unei constrângeri
morale, exercâtat ă prin amenin țare cu un pericol grav pentru persoana f ăptuitorului ori a altuia
și care nu putea fi înl ăturat în alt mod”, consacrându-se astfel cauzele de neimputabilitate
determinate de anihilarea libert ății de ac țiune, respectiv a libert ății de hot ărâre a persoanei.
Pentru func ționarea cu efect de înl ăturare a infrac țiunii a cauzei reprezentate de
constrângerea fizic ă este necesar ă verificarea întrunirii unor condi ții :
– comiterea unei fapte prev ăzute de legea penal ă, nejustificat ă;
– probarea existen ței unei for țe care s-a exercitat asupra fizicului f ăptuitorului , fie în sensul
inhib ării, fie în sensul dinamiz ării acestuia;
– dovedirea caracterului invincibil (irezistibil) al respectivei for țe (aspect în verificarea c ăruia
38 trebuie s ă se țin ă cont de situa ția subiectiv ă a f ăptuitorului de la momentul producerii faptei,
cu luarea în considerare a circumstan țelor în care au avut loc evenimentele);
– stabilirea unei leg ături cauzale între for ța constrâng ătoare și ac țiunea sau inac țiunea
făptuitorului , care – astfel – a condus la producerea direct ă a urm ării imediate sau la
neîmpiedicarea for țelor ce au produs-o.
Pentru a ne afla în prezen ța unei constrângeri fizice, factorul volitiv al age ntului
trebuie s ă fie cu totul suprimat, inexistent. Dac ă acesta a fost implicat, chiar și par țial, în
stimularea sau inhibarea energiei fizice a persoane i (astfel încât s ă se efectueze ac țiunea sau
inac țiunea ce a condus la apari ția urm ării imediate incriminate), atunci problema trebuie
tran șat ă pe terenul (mai pu țin permisiv) al constrângerii morale. Spre deosebir e de aceasta din
urm ă, sursa unei constrângeri fizice nu trebuie, neap ărat, s ă rezide într-o activitate
inten ționat ă a unei fiin țe umane ter țe. Ea poate proveni și din partea unei persoane care
ac ționeaz ă din culpă ori f ără vinov ăție, precum și din partea unor energii animate non-umane
(de sorginte animal ă sau vegetal ă), precum și din partea unor fenomene ale naturii ori a unor
procese mecanice. Se poate chiar considera c ă sursa constrângerii fizice poate fi reprezentat ă
și de procese organice interne, necontrolabile și irezistibile, ale propriului organism al
făptuitorului (de și, în asemenea cazuri, intervin dificult ăți de distingere între constrângerea
fizic ă și cazul fortuit).
Dac ă în ipoteza constrângerii fizice infrac țiunea este exclus ă ca efect principal al
suprim ării factorului volitiv care st ă la baza capacit ății penale (premis ă a vinov ăției), ac țiunea
sau inac țiunea neapar ținând fizic agentului dinspre care provine formal, în ipoteza
constrângerii morale făptuitorul este acela care adopt ă decizia de s ăvâr șire a faptei și î și
stimuleaz ă, în acest sens, neconstrâns fizic, energia (trecân d la ac țiune sau r ămânând în
inac țiune), dar sub imperiul unei presiuni de natur ă psihic ă ce îi deformeaz ă și perverte ște, în
principal, libertate de hot ărâre. Factorul intelectiv al agentului, integral fo rmat sub aspectul
prevederii faptei ce va fi comis ă și al urm ării acesteia, nu se formeaz ă în mod liber, ca efect al
deciziei neconstrânse a persoanei în cauz ă, ci apare sub presiunea amenin ță rii grave, astfel
încât f ăptuitorul este pus s ă opteze între dou ă alternative: fie comiterea faptei incriminate, fie
concretizarea pericolului grav care îl amenin ță .
Spre deosebire de constrângerea fizic ă, constrângerea moral ă presupune neap ărat o
surs ă uman ă de provenien ță , care amenin ță con știent agentul în vederea determin ării acestuia
la adoptarea comportamentului infrac țional determinat. Dac ă sursa pericolului care
„amenin ță ” grav persoana (care, pentru a-l îndep ărta, s ăvâr șește o faptă incriminat ă) este de
alt ă natur ă – spre exemplu, animal ă, natural ă etc. –, infrac țiunea va putea fi exclus ă ca rezultat
al re ținerii unei alte cauze, precum starea de necesitate . Drept urmare, de regul ă, persoana
amenin țat ă, care a comis nemijlocit fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, nu va r ăspunde penal
39 pentru aceasta (ca efect implicit al imposibilit ății de re ținere a faptei, în raport de persoana sa,
ca reprezentând o infrac țiune), îns ă va fi tras ă la r ăspundere penal ă persoana care a exercitat
amenin țarea, în calitate de instigator (în cadrul unei par ticipa ții improprii).
Pentru a func ționa cu titlu de cauz ă de neimputabilitate, constrângerea moral ă solicită
verificarea îndeplinirii unor condi ții :
– comiterea unei fapte prev ăzute de legea penal ă, nejustificat ă;
– probarea existen ței unei amenin ță ri care s-a exercitat asupra psihicului f ăptuitorului,
provenind din partea unei ter țe persoane, în vederea comiterii unei fapte incrimi nate;
– dovedirea caracterului grav al pericolului care a constituit obiectul amenin ță rii;
– stabilirea unei leg ături de cauzalitate psihic ă între for ța constrâng ătoare moral
(amenin țarea) și ac țiunea sau inac țiunea f ăptuitorului;
– determinarea imposibilit ății reale (efectiv ă, concret ă, neimplicând riscuri suplimentare
lipsite de caracter rezonabil) a evit ării, în alt mod decât prin comiterea faptei prev ăzute de
legea penal ă solicitate, a pericolului grav care constituie obi ectul amenin ță rii (lipsa unei
alternative ter țe viabile fa ță de suportarea r ăului din amenin țare ori de săvâr șire a faptei
incriminate).
Doctrina eviden țiaz ă, în mod constant, necesitatea caracterului real, i njust și imediat al
pericolului din con ținutul constrângerii morale. Caracterul ipotetic al pericolului, simpla
temere reveren țioas ă, comunicarea inten ției de a desf ăș ura o opera țiune legal ă (permis ă,
justificat ă), precum și caracterul îndep ărtat al consecin țelor p ăgubitoare în care ar urma s ă se
concretizeze pericolul ce formeaz ă obiectul amenin ță rii sunt – deopotriv ă – motive care
exclud re ținerea constrângerii morale drept cauz ă de neimputabilitate.
*
În baza clasific ării semnalate a cauzelor de neimputabilitate, mai o bserv ăm c ă dou ă
dintre cauzele de neimputabilitate mai sus men ționate sunt cauze care înl ătur ă
responsabilitatea persoanei – anume: minoritatea f ăptuitorului și iresponsabilitatea – cât timp,
cauzele care anihileaz ă libertatea de hot ărâre sau de ac țiune înl ătur ă exigibilitatea
comportamentului exteriorizat, altfel spus, posibil itatea de a pretinde persoanei implicate în
săvâr șirea faptei să se conformeze conduitei impuse prin norma juridico -penal ă (avem în
vedere constrângerea fizic ă și cea moral ă). În aceea și ordine de idei, men țion ăm faptul c ă
dintre cauzele de neimputabilitate, semnific ă de asemenea o cauz ă care înl ătur ă
responsabilitatea persoanei și intoxica ția .
II.2.4. Intoxica ția
Potrivit art. 29 C.P., „nu este imputabil ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă de
40 persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu p utea s ă-și dea seama de ac țiunile sau
inac țiunile sale ori nu putea s ă le controleze, din cauza intoxic ării involuntare cu alcool sau cu
alte substan țe psihoactive”.
Al ături de iresponsabilitate și de minoritatea f ăptuitorului, intoxica ția este inclus ă într-
o subclasificare comun ă a cauzelor de neimputabilitate, toate reprezentând st ări care exclud
infrac țiunea din ra țiuni subiective, anume prin lipsa verific ării acelei premise a vinov ăției
reprezentate de responsabilitatea subiectului activ . Asem ănarea cu reglementarea
iresponsabilit ății este de altfel evident ă și în corpul comun al prevederilor legale prin care sunt
descrise aceste dou ă cauze de neimputabilitate, st ările în sine fiind exprimate identic de
legiuitor, deosibirile intervenind doar în indicare a cauzelor determinante.
Pentru ca intoxica ția s ă func ționeze cu titlu de cauz ă de neimputabilitate, este necesar ă
întrunirea cumulativ ă a unor condi ții :
– să se comit ă o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, nejustificat ă;
– persoana care s ăvâr șește fapt ă să se g ăseasc ă, la data comiterii, în stare de intoxica ție
produs ă de alcool ori de alte substan țe;
– starea de intoxica ție să fie , deopotriv ă, involuntar ă și complet ă. Din con ținutul normativ
rezult ă în mod explicit caracterul involuntar al st ării de intoxica ție, care trebuie s ă fie dublat
de caracterul complet al acestei st ări, ceea ce rezult ă din prevederea legal ă, mai exact din
formularea „persoana (…) nu putea s ă-și dea seama de ac țiunile sau inac țiunile sale ori nu
putea s ă le controleze …”, c ăci o stare incomplet ă de intoxica ție nu suprim ă nici
reprezentarea, nici coordonarea și auto-controlul, ci doar le afecteaz ă par țial. Aprecierea ca
involuntar ă a st ării în cauz ă nu trebuie efectuat ă în considerarea pozi ției subiective a
făptuitorului fa ță de gradul de intoxica ție la care va ajunge în urma consumului substan ței, ci
prin raportare la atitudinea acestuia fa ță de însu și actul consumului substan ței. Cu alte
cuvinte, dac ă au existat con știin ța caracterului intoxicant al substan ței consumate și libertatea
de decizie cu privire la consumul acesteia, be ția nu va putea fi apreciat ă drept involuntar ă,
chiar dac ă persoana în cauz ă nu a dorit și nu a crezut (în mod sincer) c ă va ajunge s ă î și piard ă
reprezentarea sau auto-controlul.
În materie juridico-penal ă, starea de intoxica ție a persoanei care a s ăvâr șit o fapt ă
relevant ă penal are mai multe valen țe. În condi țiile art. 29 C.P., starea de intoxica ție
reprezint ă, din punct de vedere al naturii juridice, o cauz ă de neimputabilitate. Dimpotriv ă,
dac ă starea de intoxica ție este una voluntar ă și premeditat ă, ea constituie din punct de vedere
al naturii juridice o circumstan ță general ă agravant ă legal ă (art. 77 lit. f C.P.). Starea de
intoxica ție voluntar ă și ocazional ă, când nu a fost provocat ă în vederea comiterii infrac țiunii,
poate constitui fi valorificat ă drept circumstan ță atenuant ă judiciar ă (potrivit dispozi ției din
art. 75 alin. 2 lit. b C.P.). În ambele situa ții indicate în urm ă nu este afectat ă existen ța faptei ca
41 infrac țiune, efectele producându-se doar asupra r ăspunderii penale, fie în sensul agrav ării, fie
în sensul unei posibile atenu ări a acesteia.
*
Revenind la clasificarea cauzelor generale de neimp utabilitate – men ționat ă în debutul
prezent ării cauzelor de neimputabilitate – în subclasificar ea acestora, al ături de constrângerea
fizic ă și constrângerea moral ă, î și g ăsesc aceea și apartenen ță (cauze care înl ătur ă
exigibilitatea comportamentului impus conform norme i) excesul neimputabil și cazul fortuit .
II.2.5. Excesul neimputabil
Sub denumirea de „exces neimputabil”, noul Cod pen al reglementeaz ă situa ția în care
o persoan ă, aflat ă în stare de legitim ă ap ărare sau în stare de necesitate, verificând – totod at ă –
o stare psiho-fizic ă special ă (tulburarea sau temerea, în cazul st ării de legitim ă ap ărare; lipsa
con știentiz ării – „nu și-a dat seama” –, în ipoteza st ării de necesitate), comite o fapt ă
prev ăzut ă de legea penal ă, dep ăș ind limitele de propor ționalitate dintre atac și ap ărare
(„limitele unei ap ărări propor ționale cu gravitatea atacului”), respectiv dintre p ericol și actul
salv ării („pricinuie ște urm ări v ădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dac ă
pericolul nu era înl ăturat”).
În concep ția legii, legitima ap ărare și starea de necesitate în formele lor proprii
(reglementate în art. 19 alin. 2 și art. 20 alin. 2 C.P.) – dup ă cum s-a men ționat deja – sunt
cauze generale de excludere a infrac țiunii, sub natura juridic ă specific ă de cauze justificative,
spre deosebire de excesul neimputabil, care ilustre az ă formele improprii în materie de stare de
legitim ă ap ărare, respectiv de stare de necesitate, conferindu- se tot statutul de institu ție care
exclude existen ța infrac țiunii, dar sub natura juridic ă specific ă de cauz ă de neimputabilitate.
Potrivit reglement ării în vigoare, excesul neimputabil în caz de legitim ă ap ărare (art. 26 alin.
1 C.P.) presupune îndeplinirea cumulativ ă a urm ătoarelor condi ții: fapt ă prev ăzut ă de legea
penal ă s ă fie s ăvâr șit ă de o persoan ă aflat ă în stare de legitim ă ap ărare (a șadar, cu ocazia unei
legitime ap ărări care s ă întruneasc ă toate cerin țele acestei institu ții, mai pu țin propor ția dintre
ap ărare și atacul care a determinat-o); prin s ăvâr șirea faptei s ă se dep ăș easc ă limitele unei
ap ărări propor ționale cu gravitatea atacului; dep ăș irea limitelor propor ționalit ății dintre
ap ărare și atac s ă fie cauzat ă de starea de tulburare sau temere provocat ă de atac.
Excesul neimputabil în cazul st ării de necesitate (art. 26 alin. 2 C.P.) presupune
îndeplinirea cumulativ ă a urm ătoarelor condi ții: fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă s ă fie
săvâr șit ă de o persoan ă aflat ă în stare de necesitate (a șadar, într-o ocazie care s ă întruneasc ă
toate cerin țele acestei institu ții, mai pu țin propor ția dintre pericol și salvare); ca urmare a
comiterii faptei s ă se produc ă urm ări v ădit mai grave decât cele care ar fi intervenit în i poteza
42 în care f ăptuitorul nu ar fi ac ționat în vederea înl ătur ării pericolului; f ăptuitorul s ă nu î și fi dat
seama, la data execut ării, de împrejurarea anterior indicat ă.
Legea penal ă face distinc ție și între excesul neimputabil în materie de stare de legitim ă
ap ărare și – respectiv – stare de necesitate (pe de o parte) și excesul scuzabil , în aceea și
materie (pe de alt ă parte). Din punct de vedere al naturii juridice, d oar în condi țiile excesului
neimputabil, fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă în concret nu poate fi juridic apreciat ă
drept infrac țiune – pe cale de consecin ță , nu atrage r ăspunderea penal ă a f ăptuitorului –, spre
deosebire de ipoteza re ținerii unui exces scuzabil, cauz ă de atenuare a r ăspunderii penale, cu
titlu de circumstan ță general ă, obligatorie, de atenuare (art. 75 alin. 1 lit. b și c C.P.) – situa ție
în care se atrage r ăspunderea penal ă, îns ă în condi ții mai favorabile, potrivit art. 76 C.P.
II.2.6. Cazul fortuit
Potrivit art. 31 C.P. „nu este imputabil ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă al c ărei
rezultat e consecin ța unei împrejur ări care nu putea fi prev ăzut ă”.
Excluderea infrac țiunii în ipoteza inciden ței cazului fortuit atrage efecte in rem ,
constituind excep ția de la consecin ța tipic ă a cauzelor de neimputabilitate, prezentând o serie
de particularit ăți în rândul acestora.
Fiind de esen ța cazului fortuit , pot fi indicate urm ătoarele particularit ăți:
– imposibilitatea obiectiv ă, general ă, de prevedere a ivirii împrejur ării (sau a momentului
apari ției acesteia), care, suprapus ă peste activitatea licit ă sau ilicită a f ăptuitorului, conduce în
final la un rezultat relevant penal, dar neimputabi l;
– producerea unor efecte in rem , ca urmare a extinderii și generaliz ării unei cauze cu origine
de ordin subiectiv, dar obiectivat ă în urma recurgerii, în mod rezonabil, la un proces
comparativ (luându-se ca etalon omul mediu, prudent și diligent, aflat în situa ții identice cu
cel care a ac ționat, iar aprecierea f ăcându-se – pe cât posibil – în considerarea unui mo ment ex
ante );
– re ținerea surselor variate ale cazului fortuit (fenome ne ale naturii, defec țiuni tehnice,
comportamente imprudente, manifest ări ale unor animale ș.a.).
Datorit ă particularit ăților eviden țiate (f ără a epuiza vasta problematic ă pe care o
dezvolt ă cazul fortuit, sens în care recomand ăm parcurgerea doctrinei de specialitate ),
semnal ăm aten ția deosebit ă ce se impune în examinarea atent ă a cauzelor penale atunci când
va trebui s ă se disting ă între o imposibilitate subiectiv ă de prevedere (cu efecte in personam )
și inciden ța cazului fortuit, ca imposibilitate general ă de prevedere (cu efecte in rem ).
„Imposibilitatea de a prevedea interven ția for ței str ăine se raporteaz ă nu la persoana autorului,
care invoc ă existen ța cazului fortuit, ci la orice persoan ă, ceea ce constituie o alt ă deosebire
esen țial ă între cazul fortuit și neputin ța subiectiv ă a unui anumit f ăptuitor de a prevedea
43 urm ările (rezultatul) unei ac țiuni sau inac țiuni” [V. Pa șca, în: G. Antoniu (coord.) ș.a.,
Explica ții preliminare…, vol. I ].
*
Nu în ultimul rând, în sfera cauzelor generale de excludere a infrac țiunii, drept cauz ă
de neimputabilitate desemnând o sub-categorie disti nct ă – prin înl ăturarea imputabilit ății
datorit ă credin ței eronate a f ăptuitorului în lipsa antijuridicit ății faptei (f ăptuitorul crede, în
mod gre șit, c ă fapt ă sa – pe care o știe a fi tipic ă, prev ăzut ă de legea penal ă – este justificat ă
în condi țiile în care este comis ă) – legea înscrie eroarea asupra caracterului ilicit ,
nejustificat, al faptei, reglementat ă potrivit dispozi țiilor art. 30 alin. 5 C.P.: „nu este
imputabil ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă ca urmare a necunoa șterii sau cunoa șterii
gre șite a caracterului ilicit al acesteia din cauza une i împrejur ări care nu putea fi în niciun fel
evitat ă”.
II.2.7. Eroarea
Art. 30 C.P. reglementeaz ă eroarea pe baza clasific ării moderne care distinge între
eroare asupra elementelor constitutive ale infrac țiunii (eroare asupra tipicit ății ) și eroarea
asupra caracterului interzis, ilicit, al actului (eroarea asupra antijuridicit ății , asupra
caracterului justificat / nejustificat al faptei ). Astfel, dispozi țiile alineatelor 1, 2 și 4 privesc
eroarea asupra elementelor constitutive ale infrac țiunii, eroare care înl ătur ă inten ția ca
element subiectiv, cât și culpa, atunci când este o eroare invincibil ă, respectiv o eroare care
las ă s ă subziste r ăspunderea penal ă pentru fapt ă comis ă ca infrac țiune din culp ă, dac ă eroarea
este culpabil ă (desigur, în condi țiile incrimin ării respectivei fapte și atunci când forma de
vinov ăție ar fi culpa) – în acest sens, a se vedea și expunerea de motive a proiectului noului
Cod penal .
Se impune precizarea potrivit c ăreia eroarea, conform dispozi țiilor cuprinse în art. 30
alin. 1, 2 și 4, reprezint ă o eroare asupra tipicit ății, care nu înl ătur ă tr ăsătura esen țial ă a
imputabilit ății (de și reglementarea este cuprins ă în capitolul referitor la cauzele de
neimputabilitate); aceast ă form ă a erorii poart ă asupra elementelor constitutive ale
infrac țiunii, înl ăturând vinov ăția, ca element subiectiv al infrac țiunii. Spre deosebire de
aceasta, eroarea asupra caracterului ilicit al fapt ei, reglementat ă în art. 30 alin. 5 C.P., nu
afecteaz ă tipicitatea faptei, ci înl ătur ă (într-adev ăr) imputabilitatea faptei prev ăzute de legea
penal ă, dar numai atunci când este invincibil ă. Dup ă cum s-a precizat, în acest ultim caz
făptuitorul este con știent de împrejurarea c ă s ăvâr șește o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, dar
consider ă în mod eronat c ă aceast ă fapt ă este permis ă, autorizat ă, de ordinea juridic ă, în
condi țiile particulare în care este comis ă. „Eroarea poate fi de fapt (legitim ă ap ărare putativ ă),
44 de drept extrapenal (necunoa șterea dispozi țiilor unei hot ărâri de guvern nepublicate), sau de
drept penal (eroare asupra condi țiilor cauzelor justificative)” [M. Udroiu, V. Const antinescu].
În baza celor expuse se eviden țiaz ă diferen ța notabil ă dintre eroarea asupra tipicit ății și
eroarea asupra caracterului ilicit al faptei.
În finalul expunerii noastre, atragem aten ția asupra clasific ării erorii, a șa cum o
prezint ă doctrina penal ă, dup ă o varietate a criteriilor operante în materie [ sens în care
recomand ăm parcurgerea literaturii de specialitate ], venind cu urm ătoarele preciz ări:
– eroarea esen țial ă, atunci când este principal ă (adic ă atunci când poart ă asupra unor st ări,
situa ții sau împrejur ări de care depinde caracterul penal al faptei), exc lude infrac țiunea,
putând fi o eroare de fapt , dar – în opinia noastr ă – putând fi și o eroare de drept penal , îns ă –
în acest ultim caz – numai atunci când este invinci bil ă;
– eroarea esen țial ă, atunci când este secundar ă, nu afecteaz ă existen ța faptei ca infrac țiune,
sens în care art. 30 alin. 3 C.P. prevede c ă „nu constituie circumstan ță agravant ă sau element
circumstan țial agravant starea, situa ția ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunosc ut-o în
momentul s ăvâr șirii infrac țiunii”;
– eroarea neesen țial ă, de asemenea, nu afecteaz ă existen ța faptei ca infrac țiune [a se vedea
materia unit ății infrac ționale, forma error in persona a infrac țiunii deviate].
Așadar, în opinia noastr ă, art. 30 alin. 1 și 2 C.P. consacr ă o eroare de fapt asupra
tipicității; art. 30 alin. 4 C.P. reglementeaz ă o eroare de drept extrapenal asupra tipicit ății; art.
30 alin. 5 C.P. se refer ă atât la o eroare asupra antijuridicit ății (eroare de fapt sau de drept
penal), dar și la o eroare de drept penal, invincibil ă, ca eroare asupra tipicit ății !
III. FORMELE INFRAC ȚIUNII (INTEN ȚIONATE)
În abordarea materiei corespunz ătoare formelor infrac țiunii inten ționate, doctrina
penal ă este constant ă în prezentarea celor dou ă perioade în care se desf ăș oar ă activitatea
infrac țional ă, anume: perioada intern ă (subiectiv ă, intern ă) și perioada extern ă (fizic ă).
În perioada intern ă, de formare a hot ărârii infrac ționale, se disting trei momente:
na șterea ideii infrac ționale, deliberarea și luarea hot ărârii de a s ăvâr și infrac țiunea. Perioada
intern ă preced ă întotdeauna perioada extern ă, ulterior lu ării hot ărârii infrac ționale trecându-se
la realizarea acesteia.
În perioada extern ă (care cuprinde întreaga realizare exterioar ă, prin activit ăți
efectuate în vederea realiz ării hot ărârii de a s ăvâr și infrac țiunea), procesul infrac țional (poate)
parcurge mai multe faze, ca etape succesive, caract erizate printr-un anumit grad de realizare a
45 hot ărârii infrac ționale, distingându-se urm ătoarele:
– Faza actelor de preg ătire : se caracterizeaz ă prin desf ăș urarea unor activit ăți menite s ă
preg ăteasc ă executarea infrac țiunii.
– Faza actelor de executare : se caracterizeaz ă prin trecerea la executarea hot ărârii
infrac ționale, prin îndeplinirea de activit ăți prin care se realizeaz ă actul de conduit ă interzis de
legea penal ă. La nivelul acestei faze e posibil ca executarea s ă fie întrerupt ă, sau, de și este
dus ă pân ă la cap ăt nu se produce rezultatul periculos (tentativa). D ac ă a avut loc s ăvâr șirea în
întregime a faptei și s-a produs rezultatul acesteia, se trece în faza urm ătoare, faza urm ărilor, a
rezultatului.
– Faza urm ărilor : se caracterizeaz ă prin producerea rezultatului socialmente periculos , a
urm ării imediate, care – în majoritatea cazurilor – se produce în momentul înf ăptuirii integrale
a faptei, care marcheaz ă, de regul ă, momentul final al infrac țiunii. Se întâlnesc îns ă și situa ții
în care fapt ă, sau doar urm ările acesteia, se prelungesc în timp, fie prin ampl ificarea urm ării
ini țiale, fie prin continuarea activit ății de executare a infrac țiunii, pân ă la epuizarea procesului
infrac țional, dincolo de care nu se mai pot produce niciun fel de urm ări imediate – momentul
epuiz ării.
În raport de fazele de desf ăș urare a activit ății infrac ționale din cadrul perioadei externe
se ridic ă problema determin ării formelor infrac țiunii inten ționate, în țelegând prin forme ale
infrac țiunii, feluri sau variante ale aceleia și infrac țiuni, care se deosebesc între ele dup ă
stadiul în care se afl ă (la care s-a oprit) activitatea infrac țional ă [V. Păvăleanu], și totodat ă
problema incrimin ării și a sanc țion ării acestora. Doctrina noastr ă penal ă admite c ă pot exista
atâtea forme de infrac țiune câte faze are activitatea infrac țional ă și anume: forma actelor de
preg ătire; forma faptului tentat; forma faptului consuma t; forma faptului epuizat.
(Precizare:) Orice fapt incriminat este o infrac țiune. Legea penal ă incrimineaz ă, în general,
faptele ajunse în faza urm ărilor, respectiv: fapt ă consumat ă și epuizat ă. În unanimitate,
doctrina penal ă apreciaz ă fapt ă consumat ă drept form ă tipic ă (perfect ă) a infrac țiunii, în raport
cu fazele de desf ăș urare a activit ății infrac ționale, infrac țiunea consumat ă atr ăgând
întotdeauna r ăspunderea penal ă. Codul penal, de și nu se ocup ă în partea general ă (Cap. IV din
Titlul II, rezervat institu ției infrac țiunii ), de infrac țiunea consumat ă, lipsind prevederea unei
reglement ări în acest sens, prin normele speciale, ca norme d e incriminare, consacr ă tipuri de
infrac țiuni care reprezint ă fapte în forma consumat ă (reprezint ă majoritatea cazurilor).
Momentul consumativ al fiec ărei infrac țiuni difer ă, de la o categorie infrac țional ă la
alta, o principal ă distinc ție operând în ceea ce prive ște infrac țiunile de rezultat și cele de
pericol, doctrina indicând momentul consum ării și cu privire la alte categorii de infrac țiuni
(ex.: omisive, complexe etc.), sens în care recoman d ăm parcurgerea literaturii de specialitate.
Dup ă cum s-a men ționat, sunt cazuri când infrac țiunea se prelunge ște în timp dup ă
46 momentul consum ării, fie datorit ă amplific ării urm ării ini țiale, fie datorit ă continu ării
activit ății dup ă ce infrac țiunea se consider ă consumat ă, distingându-se astfel un moment al
epuiz ării, deosebit și ulterior de cel al consum ării. Infrac țiunile susceptibile de forma faptului
epuizat sunt cunoscute sub denumirea generic ă de infrac țiuni de durat ă, fiind: infrac țiunile
continue, cele continuate, de obicei, respectiv pro gresive. Sub acest aspect, unii autori
apreciaz ă c ă infrac țiunea – fapt epuizat este o form ă atipic ă a infrac țiunii, o form ă mai mult
decât perfect ă [V. Pa șca; V. Păvăleanu], semnalându-se și opinia contrar ă, potrivit c ăreia
epuizarea reprezint ă doar momentul final al consum ării, conform aprecierii „dac ă o
infrac țiune se consum ă atunci când sunt întrunite toate elementele cerute de norma de
incriminare, ea se epuizeaz ă în momentul în care și-a dobândit fizionomia definitiv ă, prin
producerea ultimei urm ări” [F. Streteanu, R. Moro șanu].
(Precizare:) Pentru defini țiile acestor categorii de infrac țiuni (cele de durat ă), distinc țiile între
momentul consum ării și cel al epuiz ării, cât și consecin țele legate de aceste momente, a se
vedea materia formelor unit ății de infrac țiune.
Codul penal nu se ocup ă în partea general ă (Cap. IV din Titlul II, rezervat institu ției
infrac țiunii ), de infrac țiunea consumat ă, lipsind prevederea unei reglement ări în acest sens
(cu excep ția art. 154 alin. 2 și 3, unde doctrina identific ă referirea la încetarea
ac țiunii/inac țiunii – în cazul infrac țiunii continue – sau comiterea ultimei ac țiuni/inac țiuni – în
cazul infrac țiunii continuate – ori s ăvâr șirea ultimului act de executare – în cazul infrac țiunii
de obicei – ca vizând momentul epuiz ării), îns ă ( și) incriminarea unor forme ale acestor
infrac țiuni se reg ăse ște, totu și, în unele norme penale speciale (norme de incrimi nare); spre
ex.: infrac țiunile continue sau cele de obicei.
Tentativa , privit ă în desf ăș urarea activit ății infrac ționale, constituie o faz ă a
desf ăș ur ării activit ății materiale, iar în raport cu aprecierea legii pen ale, cu incriminarea,
constituie o form ă a infrac țiunii, o form ă atipic ă, imperfect ă. Întrucât r ăspunderea penal ă
începe, potrivit legisla ției penale române, din faza de executare a faptei, legiuitorul a
consacrat o defini ție a acesteia în partea general ă a Codului penal (Cap. IV din Titlul II – art.
32 alin. 1: „Tentativa const ă în punerea în executare a inten ției de a s ăvâr și infrac țiunea,
executare care a fost îns ă întrerupt ă sau nu și-a produs efectul”), și a prev ăzut dispozi ții
generale privind incriminarea și sanc ționarea acesteia.
Dac ă în cazul infrac țiunii consumate exist ă o concordan ță deplin ă între latura
obiectiv ă și latura subiectiv ă a infrac țiunii, în cazul tentativei exist ă o neconcordan ță între cele
dou ă laturi, care rezid ă în aceea c ă prin neproducerea rezultatului tipic, elementul su biectiv
rămâne par țial descoperit. În cazul în care este incriminat ă, tentativa constituie infrac țiune,
form ă atipic ă, sens în care dispune și art. 174 C.P.: „Prin s ăvâr șirea unei infrac țiuni sau
comiterea unei infrac țiuni se în țelege s ăvâr șirea oric ăreia dintre faptele pe care legea le
47 pedepse ște ca infrac țiune consumat ă sau ca tentativ ă…”.
Actele de preg ătire . În cadrul perioadei externe a s ăvâr șirii infrac țiunii inten ționate
actele preparatorii reprezint ă o faz ă distinct ă, în care pot avea loc acte de preg ătire moral ă sau
material ă a s ăvâr șirii infrac țiunii (…) leg ătura lor cu infrac țiunea rezid ă în faptul c ă sunt
efectuate în vederea s ăvâr șirii infrac țiunii și c ă exprim ă și ele inten ția autorului de a s ăvâr și
infrac țiunea proiectat ă. F ără aceast ă leg ătur ă cu s ăvâr șirea infrac țiunii, actele preparatorii ar fi
lipsite de semnifica ție juridic ă. Dar chiar atunci când se dovede ște c ă au fost s ăvâr șite în
preg ătirea unei infrac țiuni, incriminarea actelor preparatorii este discut abil ă. [C. Bulai, în: G.
Antoniu, Explica ții preliminare…, vol. I ]
Legea penal ă na țional ă nu incrimineaz ă actele preparatorii; avem în vedere dispozi țiile
înscrise în partea general ă a Codului penal (titlul rezervat infrac țiunii ). Codul penal adopt ă
principial (în principiu) teza neincrimin ării acestora, lipsa lor de relevan ță penal ă explicând,
astfel, inexisten ța unei defini ții generale a acestui tip de activit ăți în partea general ă a codului.
Dup ă cum s-a ar ătat, în succesiunea fazelor de desf ăș urare a activit ății infrac ționale, legea
intervine, în general, din faza execut ării (tentativa); îns ă, pe calea unor dispozi ții speciale,
legea apreciaz ă drept infrac țiuni, acordându-le relevan ță penal ă, fapte constând în producerea
sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor , precum și luarea de m ăsuri în vederea
comiterii unor infrac țiuni de gravitate sporit ă. Dac ă, în aceste cazuri, actele (de preg ătire)
astfel descrise prin lege, trebuie apreciate ca fii nd incriminate pe cale de excep ție, ca faz ă
distinct ă, propriu-zis a actelor preparatorii (acestea men ținându-și natura juridic ă proprie și
fiind doar asimilate tentativei exclusiv sub aspect ul regimului sanc ționator) – tocmai datorit ă
tehnicii legislative adoptate – sau trebuie conside rate c ă își schimb ă natura juridic ă, devenind
propriu-zis acte de executare (tentativ ă), constituie o problem ă ce se dezbate în doctrin ă.
Având în vedere complexitatea acestor probleme, în continuare ne propunem s ă
prezent ăm principalele aspecte de ordin teoretic și practic legate de infrac țiunea fapt – tentat,
fără a neglija delimit ările ce se impun îns ă între aceast ă form ă a infrac țiunii și infrac țiunea
fapt – consumat, respectiv între faza tentativei și aceea a actelor preparatorii.
III.1. Tentativa
Tentativa este prev ăzut ă în Codul penal, partea general ă, Titlul II, Capitol IV, art. 32-
34. În concep ția legii, „Tentativa const ă în punerea în executare a inten ției de a s ăvâr și
infrac țiunea, executare care a fost îns ă întrerupt ă sau nu și-a produs efectul”. Formularea din
art. 32 C.P. – dispozi ție de debut în materia afectat ă tentativei – red ă defini ția, deopotriv ă și
con ținutul tentativei (totalitatea condi țiilor obiective și subiective ce o caracterizeaz ă drept
infrac țiune – form ă atipic ă), dup ă cum rezult ă și formele sub care se prezint ă (cele relevante
48 penal, pedepsibile).
Concep ția codului în vigoare privind incriminarea (limitat ă) a tentativei și sistemul de
sanc ționare (diversificarea de pedeaps ă – regula), rezult ă din dispozi țiile art. 33 C.P. În
articolul imediat urm ător se consacr ă cele dou ă cauze generale de nepedepsire a tentativei:
desistarea și împiedicarea producerii rezultatului (art. 34 C.P.).
În lumina defini ției legale, tentativa este acea form ă (atipic ă, imperfect ă) a infrac țiunii,
care const ă în punerea în executare a hot ărârii infrac ționale inten ționate, care a fost îns ă
întrerupt ă sau, de și actul de executare a fost realizat integral, aces ta nu și-a produs efectul,
nefiind astfel atras ă consumarea infrac țiunii. Fiind o form ă a infrac țiunii, la nivelul
elementelor analitice (obiect, subiect, latur ă obiectiv ă, latur ă subiectiv ă) sunt de sesizat
urm ătoarele particularit ăți:
– Obiectul și subiec ții – Obiectul tentativei este acela și cu al faptei consumate, cu
deosebirea c ă, în situa ția tentativei se creeaz ă un pericol direct pentru existen ța sa. Cât
prive ște subiec ții tentativei, exist ă identitate cu situa ția infrac țiunii fapt consumat.
– Latura obiectiv ă – cuprinde și în cazul tentativei acelea și (trei) componente
obligatorii, îns ă cu diferen țe notabile fa ță de faptul consumat, atât în ceea ce prive ște
elementul material, cât și urmarea imediat ă. Astfel, elementul material (actul de executare) se
realizeaz ă exclusiv prin ac țiunea care – potrivit grada țiilor indicate în art. 32 alin. 1 C.P. –
dup ă caz, se întrerupe sau se realizeaz ă integral, f ără îns ă a se produce urmarea (rezultatul)
faptei tipice; spre ex.: o persoan ă vizeaz ă s ă loveasc ă cu un corp t ăios – de pild ă, cu un topor
– asupra capului victimei, îns ă este întrerupt ă ac țiunea de ucidere prin interven ția unui ter ț,
sau, de și chiar s-a aplicat lovitura respectiv ă înspre capul victimei, aceasta nu a fost îns ă
nimerit ă, astfel încât nu a mai decedat (sau, de și lovit ă chiar, victima a reu șit totu și s ă
supravie țuiasc ă). În primul caz se ilustreaz ă o tentativ ă – de omor – întrerupt ă (imperfect ă),
iar în al doilea caz o tentativ ă – de omor – terminat ă (perfect ă). Întreruperea execut ării sau
executarea integral ă f ără efectul faptei tipice se poate datora unor cauze v ariate, acestea
putând fi: survenite sau preexistente; neînsufle țite sau animate (umane sau non-umane);
independente sau dependente de voin ța f ăptuitorului. Rezultatul (urmarea ) tentativei const ă în
pericolul direct creat asupra obiectului juridic al infrac țiunii; spre ex.: în cazul tentativei de
omor, se creeaz ă o stare de pericol asupra vie ții persoanei. Raportul de cauzalitate se
stabile ște între elementul material al tentativei și pericolul creat pentru valoarea social ă
ocrotit ă de norma de incriminare. Cerin țele suplimentare ce pot exista uneori pe latura
obiectiv ă ( loc , timp , mod , mijloace ), intereseaz ă și în cazul tentativei, dac ă reprezint ă
elemente ale tipicât ății respectivei fapte incriminate.
– Latura subiectiv ă –forma de vinov ăție ce caracterizeaz ă tentativa este întotdeauna
inten ția , direct ă sau indirect ă (ceea ce decurge din îns ăș i defini ția legal ă). Dac ă legea solicită
49 verificarea unui anumit scop sau mobil în cadrul tipicit ății subiective a respectivei fapte
incriminate, acestea trebuie constate și în cazul tentativei.
(Precizare:) În doctrin ă, într-o alt ă modalitate de tratare a materiei, particularit ățile mai sus
surprinse sunt prezentate atunci când se analizeaz ă condi țiile de existen ță cerute tentativei. [C.
Bulai, în: G. Antoniu, Explica ții preliminare …, vol. I ; V. P ăvăleanu]
Pornind de la aceste particularit ăți ce țin de specificul tentativei, doctrina este unanim ă
în aprecierea potrivit c ăreia te ntativa nu este posibil ă la urm ătoarele categorii de infrac țiuni :
– Infrac țiuni omisive proprii . În cazul infrac țiunilor comisiv-omisive tentativa este, îns ă,
posibil ă [V. Păvăleanu]; spre ex.: tentativa de omor comis ă de mam ă asupra copilului de
vârst ă foarte fraged ă, prin înfometarea acestuia, în condi țiile în care situa ția este
descoperit ă și copilul este salvat.
– Infrac țiuni de obicei .
– Infrac țiuni de executare prompt ă (ex.: amenin țarea comis ă prin viu grai).
– Infrac țiuni comise din culp ă.
– Infrac țiuni praeterinten ționate propriu-zise (forma tip).
– Infrac țiuni de consumare anticipat ă (ex.: luarea de mit ă).
În cazul altor categorii de infrac țiuni – spre ex.: infrac țiuni continue , continuate ,
complexe pe con ținut calificat praeterinten ționate etc. – în literatura juridic ă se manifest ă
opinii contradictorii, în sensul dac ă acestea sunt sau nu susceptibile de tentativ ă [a se vedea
materia unit ății de infrac țiune].
Cunoa șterea particularit ăților / condi țiilor tentativei și a categoriilor de infrac țiuni la
care nu este posibil ă, impune delimitarea acesteia – gra ție pozi ției ocupate în desf ăș urarea
activit ății infrac ționale – atât fa ță de actele preparatorii, cât și de faptul consumat.
În ceea ce prive ște delimitarea tentativei fa ță de actele preparatorii , în doctrina penal ă
au fost formulate mai multe teorii ( subiective , obiective , formale și mixte ), promovând diferite
criterii de departajare (sens în care recomand ăm parcurgerea doctrinei). Dintre acestea, s-au
impus teoriile mixte , ajungându-se la urm ătoarele concluzii: se consider ă acte de executare
toate actele care se încadreaz ă în ac țiunea tipic ă descris ă în norma de incriminare, precum și
acele activit ăți care, f ără s ă se încadreze expres în ac țiunea indicat ă în norm ă, sunt legate
nemijlocit de aceasta, fiind îndreptate împotriva o biectului infrac țiunii.
Sub acest aspect, în teoria și practica penal ă se consider ă c ă exist ă tentativ ă de omor
săvâr șit ă în coautorat, de pild ă, în cazul în care o persoan ă imobilizeaz ă victima, iar cealalt ă
aplic ă lovitura tanatogeneratoare într-o regiune vital ă a corpului. Imobilizarea e un act ce
excede normei de incriminare a omorului, dar care a tunci când, prin modul de înf ăptuire și
50 pozi ția în comiterea faptei, probeaz ă caracter necesar, determinant în apari ția pe caz concret a
rezultatului, semnific ă act de executare. În alte cazuri, activitatea efec tuat ă, de și la o distan ță
mai mare de producerea rezultatului în pozi ția sa pe drumul s ăvâr șirii faptei ( iter criminis ) nu
poate fi considerat ă numai ca un act de preg ătire, ci dobânde ște valoare de act de executare.
Sub acest aspect, în teoria și practica penal ă s-a apreciat c ă exist ă tentativ ă de omor, de pild ă,
atunci când inculpatul i-a trimis, prin po ștă, victimei, un colet con ținând material exploziv și
un dispozitiv de declan șare a exploziei, iar atunci când victima a deschis coletul s-a produs o
explozie puternic ă, aceasta fiind r ănit ă.
În ceea ce prive ște delimitarea tentativei de faptul consumat , semnal ăm problemele de
delimitare care se ridic ă în cazul unor infrac țiuni, cum ar fi, spre ex.:
– delimitarea tentativei de omor de v ătămarea corporal ă – sub acest aspect, în teoria și practica
penală s-a considerat c ă exist ă tentativ ă de omor, iar nu v ătămare corporal ă, de pild ă, dac ă
victima a fost lovit ă cu intensitate, cu un corp apt s ă produc ă decesul, într-o regiune
considerat ă a fi zon ă vital ă a corpului – de ex.: lovitur ă cu parul în cap, provocând o fractur ă
de bolt ă, punându-se via ța în pericol.
– delimitarea tentativei de furt de infrac țiunea consumat ă; în acest caz, în doctrina penal ă s-au
emis mai multe teorii cu privire la momentul consum ativ al fortului, legiuitorul român
adoptând teoria apropria țiunii , conform c ăreia infrac țiunea de furt se consum ă în momentul
în care bunul, odat ă sustras (deposedare) a trecut în st ăpânirea, ilegitim ă, de fapt, a
făptuitorului (imposedare) – spre ex.: f ăptuitorul este surprins, într-un mijloc de transpor t în
comun, cu mâna în po șeta victimei, de unde nu apucase înc ă s ă extrag ă niciun bun mobil
(c ăci, în m ăsura în care ar fi preluat deja bunul, chiar dac ă ar fi fost descoperit ă imediat fapt ă,
furtul ar trebui considerat drept consumat).
III.1.1. Formele tentativei
Din reglementarea cuprins ă în art. 32 alin. 1 C.P. rezult ă c ă tentativa se poate
manifesta sub urm ătoarele forme:
– Tentativ ă imperfect ă – tentativ ă perfect ă (o prim ă clasificare având în vedere gradul de
realizare a execut ării, criteriu relevat de lege).
– Tentativa proprie – tentativa improprie (criteriu de clasificare indicat de doctrin ă).
– Tentativa idonee – tentativa neidonee (criteriu de clasificare indicat de doctrin ă în
considerarea dispozi țiilor legale).
Tentativa imperfect ă, întrerupt ă sau neterminat ă, prev ăzut ă în art. 32 alin. 1 teza I
C.P., const ă în punerea în executare a inten ției de a s ăvâr și infrac țiunea, executare care a fost
îns ă întrerupt ă, astfel încât nu a mai avut loc consumarea.
Tentativa perfect ă, terminat ă sau fără efect , prev ăzut ă în art. 32 alin. 2 teza a II-a C.P.,
51 const ă în punerea în executare a inten ției de a s ăvâr și infrac țiunea, executare care nu și-a
produs îns ă efectul, caracterizat ă prin executarea integral ă a activit ății infrac ționale, f ără a se
produce îns ă urmarea faptei tipice, ceea ce înseamn ă lipsa consum ării.
Tentativa imperfect ă este posibil ă atât la infrac țiunile de pericol, cât și la cele de
rezultat, spre deosebire de tentativa perfect ă, care este posibil ă, de regul ă, doar la infrac țiunile
de rezultat (spre ex.: tentativ ă perfect ă de omor; furt, viol, infrac țiuni de rezultat care suport ă
îns ă numai tentativa imperfect ă). În cazul infrac țiunilor de pericol tentativa perfect ă nu este
posibil ă, deoarece odat ă cu executarea în întregime a faptei (ac țiune), fapt ă se consum ă.
În literatura penal ă sunt prezentate și alte forme ale tentativei, re ținându-se: tentativa
proprie – tentativa improprie . „Atunci când, din punct de vedere al mijloacelor folosite și al
existen ței obiectului material al infrac țiunii, activitatea f ăptuitorului are toate șansele de a se
realiza consumarea infrac țiunii, ne afl ăm în prezen ța tentativei proprii, respectiv tentativa este
improprie atunci când fie datorit ă unor condi ții obiective care nu depind de f ăptuitor, ținând
de insuficien ța sau defectuozitatea mijloacelor folosite sau lips a obiectului material din locul
în care credea f ăptuitorul c ă este, sau dimpotriv ă, datorit ă unor condi ții subiective, ținând de
modul în care a fost conceput ă ac țiunea, rezultatul nu s-a produs” [V. Pa șca].
În raport de aceste forme se impun unele preciz ări :
– Când mijloacele folosite sunt potrivite sub aspectu l aptitudinii de a produce rezultatul
(spre ex.: inten ție de ucidere a victimei, c ăreia i se administreaz ă o cantitate suficient ă de
otrav ă, dar căreia via ța îi este totu și salvat ă), sau obiectul material se afl ă la locul unde și l-a
reprezentat f ăptuitorul (spre ex.: punere în executare a inten ției de a sustrage un bun asupra
căruia f ăptuitorul se îndreapt ă, dar care este surprins înainte de a și-l însu și), exist ă tentativ ă,
fiind îndeplinite condi țiile cerute de lege pentru existen ța acesteia (art. 32 alin. 1 C.P.). S-a
încet ățenit în doctrin ă denumirea de tentativ ă proprie .
– Când mijloacele folosite sunt insuficiente sau defe ctuoase, dar, prin natura lor sunt
apte, idonee a produce rezultatul, îns ă, au devenit, în anumite condi ții, în cazul dat,
insuficiente sau defectuoase (spre ex.: folosirea u nei cantit ăți insuficiente de otrav ă, sau a unei
arme de foc cu mecanismul defect), ori atunci când obiectul exist ă în materialitatea sa îns ă
făptuitorul este în eroare asupra locului în care se afl ă în acel moment (spre ex.: se trage un
foc de arm ă într-o înc ăpere în care f ăptuitorul crede c ă se afla o persoan ă care, în acel
moment, se afla în alt ă parte), exist ă tentativa, fiind îndeplinite condi țiile prev ăzute de lege
pentru existen ța acesteia (art. 32 alin. 1 C.P.), existând o impos ibilitate relativ ă de consumare
a infrac țiunii S-a încet ățenit în doctrin ă denumirea de tentativ ă relativ improprie .
„Faptul că, în mod accidental, rezultatul infrac țiunii nu s-a putut produce, nu înseamn ă
că prin fapt ă astfel s ăvâr șit ă nu s-a creat o stare de pericol real pentru valoar ea social ă vizat ă
și c ă nu s-a s ăvâr șit tentativa infrac țiunii respective. Punerea în executare a inten ției de a
52 săvâr și infrac țiunea constituie tentativ ă oricare ar fi cauzele din cauza c ărora nu s-a ajuns, în
concret, la consumarea infrac țiunii, adic ă la producerea rezultatului, cu excep ția cazului când
aceasta s-a datorat caracterului absurd, v ădit nera țional, al modului cum a fost conceput ă
executarea” [C. Bulai, în: G. Antoniu (coord.) ș.a., Explica ții preliminare…, vol. I ].
Din cele ce preced și în acord cu actuala reglementare, doctrina impune o nou ă clasificare,
care distinge între tentativ ă idonee și tentativ ă neidonee . „Tentativa idonee presupune acte ce
creeaz ă o stare de pericol pentru valoarea social ă ocrotit ă, acte care, la momentul comiterii
lor, făceau s ă apar ă ca probabil ă producerea urm ării vizate de autor”. Tentativa neidonee (art.
32 alin. 2 C.P.), exist ă atunci când „datorit ă modului cum a fost conceput ă executarea, nu se
poate pune problema cre ării unei st ări de pericol pentru valoarea social ă ocrotit ă, fiind evident
pentru orice observator de factur ă medie c ă ac țiunea comis ă nu are nicio șans ă s ă produc ă
rezultatul” [F. Streteanu, R. Moro șanu].
Potrivit art. 32 alin. 2 C.P., „nu exist ă tentativ ă atunci când imposibilitatea de
consumare a infrac țiunii este consecin ța modului cum a fost conceput ă executarea”. „Modul
ira țional în care este conceput ă executarea unor infrac țiuni se refer ă la mijloacele care sunt
absolut inapte s ă produc ă rezultatul urm ărit, la inexisten ța în realitate a obiectului material
asupra c ăruia ar urma s ă se îndrepte ac țiunea, la modul absurd în care este conceput ă
executarea. Nu poate exista tentativ ă atunci când se încearc ă uciderea unei persoane prin
farmece, vr ăji sau blesteme, ori dându-i s ă bea un pahar cu ap ă … Faptele astfel s ăvâr șite nu
pot amenin ța sau v ătăma valori sociale și deci sunt irelevante din punct de vedere juridic” [C.
Bulai, în: G. Antoniu (coord.) ș.a., Explica ții preliminare…, vol. I ]. S-a încet ățenit în doctrin ă
denumirea de tentativ ă absolut improprie sau tentativ ă absurd ă.
Pe drept cuvânt, în doctrina penal ă se nuan țeaz ă aspectele semnalate în rândurile de
mai sus, considerându-se c ă, un act în principiu neidoneu, poate s ă î și schimbe valen țele în
anumite situa ții concrete, date fiind circumstan țele speciale în care se comite, spre ex.:
administrarea unei substan țe de regul ă inofensive, precum zah ărul, unei persoane suferind de
diabet, sau cauzarea unei r ăni superficiale unei persoane care sufer ă de hemofilie, sau
uciderea patului prin împu șcare etc.
III.1.2. Incriminarea și sanc ționarea tentativei
În privin ța incrimin ării tentativei, în doctrin ă și pe planul legisla țiilor penale sunt
consacrate dou ă sisteme, respectiv cel al incrimin ării limitate (potrivit c ăruia tentativa trebuie
incriminat ă la toate infrac țiunile indiferent de gravitatea acestora) și cel al incrimin ării
limitate (sistem dominant, care implic ă o incriminare limitat ă, respectiv incriminarea
tentativei numai în cazuri grave). Acest din urm ă sistem, al incrimin ării limitate, este
consacrat și de legiuitorul penal român și rezult ă din prevederile art. 33 C.P., potrivit c ăruia:
53 „Tentativa se pedepse ște numai când legea prevede expres aceasta”.
Ca tehnic ă legislativ ă, se folosesc dou ă modalit ăți de incriminare : fie incriminarea ( și
pedepsirea) în chiar textul care consacr ă fapt ă-tip (spre ex.: art. 188, 189, 205, 218 C.P. ș.a.);
fie prevederea unui articol comun la sfâr șitul unui titlu sau capitol din partea special ă a C.P.,
care indic ă sanc ționarea tentativei la o grup ă de infrac țiuni sau la unele infrac țiuni, anume și
expres indicate, dintr-o anumit ă grup ă de infrac țiuni (spre ex.: art. 412, 393 C.P. sau art. 232,
237 C.P. ș.a.).
În ceea ce prive ște sanc ționarea tentativei , în doctrin ă și pe planul legisla țiilor penale
se remarc ă, de asemenea, dou ă sisteme , respectiv: cel al parific ării de pedeaps ă (care
presupune sanc ționarea tentativei cu pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru faptul consumat –
pedeaps ă de aceea și specie și cu acelea și limite); cel al diversific ării de pedeaps ă (presupune
pentru tentativ ă o pedeaps ă diferit ă de aceea incident ă pentru infrac țiunea fapt-consumat –
pedeaps ă de alt ă specie sau de aceea și specie, dar situat ă între limite reduse).
C.P. român consacr ă sistemul diversific ării de pedeaps ă potrivit art. 33 alin. 2, care
prevede: „Tentativa se sanc ționeaz ă cu pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru infrac țiunea
consumat ă, ale c ărei limite se reduc la jum ătate” (teza I); diversificarea are loc, în sistemul
nostru penal, prin înjum ătățirea limitelor speciale ale pedepsei închisorii sau amenzii,
plecându-se de la limitele pedepsei prev ăzute pentru infrac țiunea consumat ă. În continuare,
potrivit tezei a II-a din art. 33 alin. 2 C.P., se dispune: „Când pentru infrac țiunea consumat ă
legea prevede pedeapsa deten țiunii pe via ță , iar instan ța s-ar orienta spre aceasta, tentativa se
sanc ționeaz ă cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani”.
„În literatura și în practica judiciar ă, s-a opinat cu îndrept ățire c ă atunci când legea
prevede pentru fapt ă comis ă pedepse alternative (deten țiune pe via ță și închisoare sau
închisoare și amend ă) [sic!], instan ța va decide mai întâi asupra speciei de pedeaps ă pe care ar
fi aplicat-o (în raport de criteriile de individual izare) dac ă fapt ă era consumat ă, iar apoi va
face aplicarea dispozi țiilor privind tentativa, în raport de pedeapsa alea s ă” [V. Dobrinoiu, în:
I. Pascu (coord.) ș.a., Noul Cod Penal comentat. Vol. I. Partea general ă].
(Preciz ări:) Atenuarea r ăspunderii penale conform dispozi țiilor art. 33 C.P. are în vedere în
mod direct cazul persoanei fizice, infractor major, cu privire la pedeapsa principal ă aplicabil ă.
În cazul infrac țiunilor comise în timpul minorit ății, cauzele de atenuare – deci inclusiv
tentativa (care, sub aspectul naturii juridice, est e o stare general ă de atenuare a r ăspunderii
penale) – sunt avute în vedere la alegerea m ăsurii educative și produc efecte între limitele
prev ăzute de lege pentru fiecare m ăsur ă educativ ă (art. 128 C.P.).
Sanc ționarea tentativei prin diversificarea de pedeaps ă apreciem c ă se impune ca
regul ă în materie , sistemul consacrat de lege aplicându-se tuturor f ormelor tentativei, ca
tentativ ă idonee, perfect ă sau imperfect ă. În cazul anumitor fapte penale – infrac țiuni
54 complexe pe con ținut calificat sau forma agravat ă –prin excep ție de la dispozi țiile cuprinse în
art. 33 alin. 2 C.P., tentativa se pedepse ște potrivit sistemului parific ării de pedeaps ă, prin
sanc ționare între limitele de pedeaps ă ale infrac țiunii complexe consumate, dac ă s-a produs
numai rezultatul mai grav al ac țiunii secundare (corespunz ător prevederilor din art. 36 alin. 3
C.P. ).
III.1.3. Cauzele de nepedepsire a tentativei
În materia tentativei pedepsibile (relevante penal ), legiuitorul penal înscrie dou ă cauze
legale, generale și personale de nepedepsire a autorului unei fapte t entate, reprezentate de
desistare și de împiedicarea producerii rezultatului , corespunzător art. 34 alin. 1 C.P., precum
și regimul actelor îndeplinite pân ă în momentul desist ării sau al împiedic ării producerii
rezultatului, acte încet ățenite în doctrin ă sub denumirea de acte de executare calificat ă /
calificate – art. 34 alin. 2 C.P. [v. și art. 51 C.P.]
Aspectele comune acestor dou ă cauze au în vedere nepedepsirea persoanei (autor) care
înainte de descoperirea faptei, din motive dependen te de voin ța sa (deci, în mod voluntar),
adopt ă o anumit ă atitudine în raport de conduita sa infrac țională, anume: fie aflându-se în
cursul execut ării faptei, renun ță s ă duc ă pân ă la cap ăt executarea ( desistarea ), fie realizând în
întregime actul de executare, împiedic ă el însu și sau încuno știn țând autorit ățile, producerea
rezultatului faptei (împiedicarea producerii rezult atului). „Atunci când vorbim de cauzele de
nepedepsire a tentativei, nu avem în vedere ipoteze le în care aceasta nu este incriminat ă, ci
situa țiile în care, de și posibil ă și incriminat ă, ea nu atrage o sanc țiune penal ă. În dreptul
nostru, ca de altfel în majoritatea sistemelor de d rept, ele reprezint ă cauze de nepedepsire,
ceea ce înseamn ă c ă nu afecteaz ă existen ța tentativei”. [V. P ăvăleanu]
Atât desistarea cât și împiedicarea producerii rezultatului trebuie s ă fie acte voluntare,
întemeiate pe voin ța liber ă a persoanei (nu intereseaz ă motivele ce au stat la baza unei atari
atitudini) și trebuie s ă aib ă loc înainte de descoperirea faptei, respectiv înai nte ca fapt ă să fie
cunoscut ă de autorit ăți sau orice alt ă persoan ă care le-ar putea sesiza pe acestea, cu anumite
excep ții indicate în doctrin ă. Dincolo de aceste asem ănări, implicând și condi ții comune de
existen ță , cele dou ă cauze prezint ă deosebiri, chiar dac ă atrag acela și efect, al nepedepsirii
autorului tentativei comise.
III.1.3.1. Desistarea
Desistarea implic ă adoptarea unei anumite atitudini (de regul ă, pasiv ă), de renun țare la
comiterea unei ac țiuni în curs, de abandonare a execut ării, de și persoana avea posibilitatea s ă
o continue. De ex., persoana îndreapt ă arma spre victim ă, dar nu (mai) trage, sau p ătrunde
într-un anumit loc cu inten ția de a sustrage un bun, dar se r ăzgânde ște și pleac ă f ără a mai lua
55 obiectul în cauz ă. În cazul desist ării nu se pune problema unei simple renun ță ri ex ante la
hot ărârea infrac țional ă (care este deja pus ă în executare), ci intervine o renun țare doar la
finalizarea actului de executare care a debutat în baza respectivei hot ărâri infrac ționale, ceea
ce înseamn ă c ă forma de tentativ ă care se realizeaz ă este cea imperfect ă (întrerupt ă),
desistarea fiind posibil ă atât în cazul infrac țiunilor de rezultat cât și al celor de pericol.
III.1.3.2. Împiedicarea producerii rezultatului
Împiedicarea producerii rezultatului const ă în atitudinea activ ă a persoanei care a
executat în întregime actul infrac țional de executare, de a împiedica efectiv producer ea
urm ării faptei tipice, deci, consumarea infrac țiunii. „Împiedicarea producerii rezultatului nu
trebuie confundat ă cu ac țiunea de înl ăturare a consecin țelor infrac țiunii, ac țiune ulterioar ă
consum ării infrac țiunii și care poate avea doar semnifica ția unei circumstan țe atenuante. Nu
constituie, astfel, împiedicare a producerii rezult atului, restituirea bunurilor furate” [V.Pa șca].
Conform prevederilor legale, autorul care împiedic ă producerea rezultatului are dou ă
posibilit ăți:
– Una dintre posibilit ăți const ă în ac țiunea de a aduce la cuno știn ța autorit ăților ac țiunea
comis ă pân ă în acel moment, astfel încât acestea s ă intervin ă în timp util pentru a împiedica
apari ția consum ării infrac țiunii (ex.: duce și-a lovit so ția pe care o învinuise de infidelitate, iar
aceasta a c ăzut în stare de incon știen ță , cuprins de remu șcări, a telefonat la 112, anun țând
fapt ă, astfel încât so ția a fost salvat ă de la moarte [V. Dobrinoiu, în: I. Pascu (coord.) ș.a.,
Noul Cod Penal comentat. Vol. I. Partea general ă).
– Cealalt ă posibilitate const ă în a împiedica nemijlocit, el însu și, consumarea infrac țiunii
(dup ă ce i-a pus concubinei otrav ă în mâncare, iar aceasta a început s ă acuze dureri mari de
stomac, i-a administrat o can ă de lapte, a urcat-o în ma șin ă și urgent a dus-o la spital, unde,
personalul medical, prin proceduri specifice, a înl ăturat pericolul decesului – [V. Dobrinoiu,
în: I. Pascu (coord.) ș.a., Noul Cod Penal comentat. Vol. I. Partea general ă]).
În cazul în care autorit ățile anun țate nu vor ac ționa la timp pentru împiedicarea
producerii rezultatului, s-au conturat, în doctrin ă, dou ă solu ții:
– Autorul nu va fi pedepsit, deoarece a anun țat în timp util autorit ățile [A. Vl ăsceanu, A.
Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul pen al anterior ; ș.a.].
– Autorul va fi pedepsit – putându-se trage la r ăspundere penal ă și persoana vinovat ă, din
cadrul autorit ății, pentru infrac țiunea de sine-st ătătoare comis ă de aceasta – legea
condi ționând nepedepsirea autorului de neproducerea rezul tatului (îns ăș i denumirea institu ției
indicând necesitatea verific ării caracterului efectiv al împiedic ării producerii rezultatului), iar
nu doar de simpla punere în mi șcare a procesului cauzal de împiedicare a produceri i
rezultatului. [V. Pa șca]
56 Împiedicarea producerii rezultatului este legat ă numai de tentativa perfect ă și poate
interveni numai (de aceea) numai în cazul infrac țiunilor de rezultat.
Dac ă activitatea efectuat ă pân ă în momentul desist ării / împiedic ării producerii
rezultatului constituie o alt ă infrac țiune, exist ă acte de executare calificat ă(e) , aplicându-se
pedeapsa pentru acea infrac țiune, conform prevederilor din art. 34 alin. 2 C.P. În astfel de
situa ții, ceea ce s-a comis reprezint ă o tentativ ă care, pe caz concret, nu va atrage pedeapsa
(tentativ ă imperfect ă în cazul desist ării, respectiv perfect ă în caz de împiedicare a producerii
rezultatului), urmând îns ă s ă se aplice pedeapsa pentru infrac țiunea care s-a s ăvâr șit pân ă în
momentul desist ării sau împiedic ării producerii rezultatului. Spre ex.: „În cazul îm piedic ării
producerii rezultatului la infrac țiunea de omor, f ăptuitorul va fi exonerat de pedeaps ă pentru
tentativa la aceast ă infrac țiune, dar va fi antrenat ă r ăspunderea sa penal ă pentru infrac țiunea
consumată de v ătămare corporal ă. În cazul infrac țiunii de furt calificat prin efrac ție, dac ă
făptuitorul se desist ă, nu va fi pedepsit pentru tentativ ă de furt, dar va putea fi pedepsit pentru
distrugerea cauzat ă prin efrac ție” [V. Pa șca].
III.2. Actele de preg ătire
Actele de preg ătire, ca faz ă în procesul s ăvâr șirii infrac țiunii, nu sunt definite prin
dispozi țiile p ărții generale a C.P., doctrina penal ă apreciindu-le, în mod unanim, ca fiind acele
activit ăți care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori a instrumentelor de
săvâr șire a infrac țiunii , ori în crearea de condi ții favorabile comiterii acesteia . Faza actelor
preparatorii poate lipsi, atunci când f ăptuitorul trece direct la comiterea infrac țiunii.
Preg ătirea în vederea s ăvâr șirii infrac țiunii presupune o gam ă larg ă, variat ă, de acte ce se pot
efectua, constând – dup ă caz – în acte de natur ă material ă sau moral ă, prin care se faciliteaz ă
săvâr șirea faptei, care creeaz ă condi ții necesare trecerii la executare, spre ex.: culege re de
informa ții privind victima, sau locul / timpul s ăvâr șirii faptei, ori procurarea / confec ționarea
instrumentelor ce vor servi la comiterea acesteia e tc.
Pentru a fi considerate acte de preg ătire a infrac țiunii, activit ățile desf ăș urate trebuie
să îndeplineasc ă mai multe condi ții :
– să aib ă o existen ță obiectiv ă, s ă îmbrace o form ă concret ă, capabil ă s ă creeze condi ții
favorabile trecerii la executarea faptei;
– activit ățile efectuate s ă nu fac ă parte din elementul material al infrac țiunii proiectate, sau s ă
nu constituie un început de executare (tentativ ă);
– să aib ă la baz ă inten ția (direct ă) în sensul urm ăririi producerii rezultatului prev ăzut.
Problema dac ă actele de preg ătire trebuie s ă fie incriminate ca o form ă a infrac țiunii,
sau nu, este controversat ă în literatura juridic ă și este solu ționat ă diferit în legisla țiile penale,
57 conturându-se dou ă teze, respectiv cea a neincrimin ării și cea a incrimin ării limitate sau
nelimitate a acestora. Reamintim c ă orice fapt incriminat este o infrac țiune, iar pentru orice
infrac țiune legea prevede o pedeaps ă.
În lumina legisla ției noastre penale și având în vedere aprecierile doctrinei, se poate
observa existen ța mai multor ipoteze distincte în cazul c ărora se acord ă relevan ță penal ă unor
acte de preg ătire, anume:
– asimilarea actelor de preg ătire tentativei;
– acte de preg ătire incriminate ca infrac țiuni autonome;
– acte de preg ătire s ăvâr șite de o alt ă persoan ă decât autorul.
Le vom examina pe rând.
III.2.1. Acte de preg ătire relevante penal prin asimilare cu tentativa
Legea penal ă român ă acord ă relevan ță penal ă în cazul unor infrac țiuni de gravitate
aparte, asimilându-le tentativei. De ex., în C.P., art. 412 alin. 2, se dispune: „Se consider ă
tentativ ă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrum entelor, precum și luarea de
măsuri în vederea comiterii infrac țiunilor …” (urmând enumerarea limitativ ă a unor infrac țiuni
contra securit ății na ționale).
În leg ătur ă cu aceast ă prim ă ipotez ă legal ă, în doctrina penal ă s-au conturat dou ă
puncte de vedere:
– Incriminarea actelor de preg ătire pe cale de excep ție (excep ție de la teza neincrimin ării,
adoptat ă de C.P.). Prev ăzând c ă se pedepsesc, legea face o caracterizare a activit ății ce
constituie acte de preg ătire, pentru a releva tr ăsăturile acestora și a le deosebi de actele de
executare. Altfel spus, prin transpunerea lor în le gea penal ă, legiuitorul acord ă relevan ță
penal ă actelor de preg ătire, ca și tentativei, stabilind acela și tratament juridic pentru cele dou ă
etape de desf ăș urare a activit ății materiale, f ără ca prin acest mod de sanc ționare s ă se lase
impresia unei identific ări a lor. Deci, are loc o asimilare doar din punct de vedere
sanc ționator! Astfel, dac ă o persoan ă efectueaz ă acte de preg ătire sanc ționate de lege și apoi
dep ăș ește aceast ă faz ă, ajungând în faza superioar ă, a execut ării, respectiv în aceea a
consum ării infrac țiunii, actele de preg ătire se absorb în faptul tentat sau în faptul consu mat,
urmând a se angaja r ăspunderea penal ă pentru o singur ă infrac țiune.
– Incriminarea limitat ă a actelor de preg ătire , ca fiind acte de executare, prin voin ța legii
actele de preg ătire devenind tentative pedepsibile, „altminteri sa nc ționarea lor ca acte
preparatorii ar contraveni principiului legalit ății incrimin ării” [Pa șca]. Altfel spus, actele de
preg ătire nu sunt incriminate și sanc ționate ca atare, ci sunt transformate în acte de ex ecutare,
acte tentate (tentativ ă), cu regimul corespunz ător tentativei, ceea ce ar implica o modificare în
natura juridic ă a acestor acte preparatorii, care ar deveni, astfe l, infrac țiune în form ă
58 imperfect ă – tentativ ă.
În opinia noastr ă, actele de preg ătire î și men țin natura juridic ă, asimilarea lor cu
tentativa operând exclusiv din punct de vedere al t ratamentului penal, sens în care se pronun ță
și al ți autori [doctrin ă de Drept penal – partea special ă].
III.2.2. Actele de preg ătire incriminate ca infrac țiuni autonome
În alte cazuri, actele de preg ătire sunt incriminate ca infrac țiuni autonome, de sine-
st ătătoare; de ex.: de ținerea de instrumente în vederea falsific ării de valori (art. 314 C.P.). În
leg ătur ă cu aceast ă a doua ipotez ă legal ă, exist ă unanimitate de p ăreri în doctrin ă în aprecierea
că fapt ă descris ă în norma de incriminare se prezint ă sub form ă de infrac țiune-tip, consumat ă.
Dac ă scopul comiterii faptei este realizat (s ăvâr șirea faptei preg ătit ă prin comiterea actului
preparator incriminat în mod de sine-st ătător), atunci r ăspunderea penal ă se angajeaz ă pentru
un concurs de infrac țiuni!
III.2.3. Actele de preg ătire s ăvâr șite de o alt ă persoan ă decât autorul infrac țiunii
În raport de ipoteza legal ă cuprins ă în art. 48 C.P. În literatura juridic ă s-a exprimat
opinia c ă actele preparatorii s ăvâr șite de o alt ă persoan ă decât cea care va trece la s ăvâr șirea
faptei, devin acte de participa ție sub forma complicit ății anterioare, atunci când autorul va
trece la s ăvâr șirea acesteia, comi țând cel pu țin o tentativ ă pedepsibil ă, opinie respins ă de al ți
autori, care consider ă c ă în aceast ă ipotez ă nu este vorba despre acte de preg ătire propriu-zise,
căci persoana care le efectueaz ă nu ac ționeaz ă pentru punerea în executare a unei hot ărâri
proprii, ci pentru punerea în executare a unei hot ărâri luat ă de o alt ă persoan ă.
IV. UNITATEA INFRAC ȚIONAL Ă
Unitatea de infrac țiune poate fi definit ă ca fiind acea activitate infrac țional ă format ă
dintr-o singur ă ac țiune / inac țiune ori din mai multe ac țiuni / inac țiuni, decurgând din îns ăș i
natura faptei sau din voin ța legiuitorului, s ăvâr șite de c ătre aceea și persoan ă, în baza aceleia și
hot ărâri (rezolu ții) infrac ționale și care întrune ște con ținutul unei singure infrac țiuni. Unitatea
infrac țional ă poate fi unitate natural ă (care rezult ă din unicitatea ac țiunii sau inac țiunii) și
unitate legal ă (care rezult ă din voin ța legiuitorului, prin reunirea, de regul ă, în con ținutul unei
singure infrac țiuni, a mai multor ac țiuni / inac țiuni, datorit ă unor leg ături obiective sau
subiective existente între acestea).
Fac parte din unitatea natural ă infrac țiunile simple și cele continue, prezentându-se în
doctrin ă, în acest context – în mod tradi țional – și situa ția infrac țiunii deviate, integrându-se în
unitatea legal ă infrac țiunile continuate, complexe, de obicei și progresive.
59
IV.1. Unitatea infrac țional ă natural ă
Aspectele comune infrac țiunilor cu apartenen ță la unitatea natural ă infrac țional ă
rezid ă în unicitatea ac țiunii / inac țiunii, ce produce un rezultat periculos, în temeiul unei
singure forme de vinov ăție dintre formele vinov ăției penale.
IV.1.1. Infrac țiunea simpl ă
Infrac țiunea simpl ă se caracterizeaz ă, din punct de vedere obiectiv, al materialit ății
faptei, printr-o singur ă ac țiune / inac țiune, care nu dureaz ă în timp și care produce un singur
rezultat periculos – infrac țiunea momentan ă, instantanee – care, sub aspect subiectiv, pune în
eviden ță o singur ă form ă de vinov ăție penal ă.
În mod constant, în doctrina penal ă se men ționează faptul c ă uneori infrac țiunea
simpl ă se poate realiza și printr-o pluralitate de acte materiale, acte de e xecutare ce dau
con ținut ac țiunii unice, spre ex.: uciderea victimei se poate r ealiza printr-un singur act de
executare (de pild ă, uciderea victimei prin aplicarea unei singure lov ituri de cu țit în regiunea
toracic ă), unicitatea ac țiunii men ținându-se și atunci când prin acte succesive, comise în
aceea și împrejurare, se aplic ă mai multe lovituri de cu țit în zone ce ad ăpostesc organe vitale.
Aceast ă ultim ă ipotez ă a primit în doctrin ă denumirea de unitate natural ă colectiv ă [F.
Streteanu, R. Moro șanu], sau unitate natural ă de infrac țiune cu pluralitate de acte
contextuale [C-tin. Duvac, în: G. Antoniu (coord.), Explica ții preliminare…, vol. I ], sau
infrac țiune omogen ă [V. Păvăleanu]. Indiferent de denumirea atribuit ă acestei ipoteze, ceea ce
ține de esen ța unicității faptei care ilustreaz ă o singur ă infrac țiune, ca unitate infrac țional ă
natural ă, const ă în existen ța unei pluralit ăți de acte materiale aflate într-o succesiune imedia t ă,
neîntrerupt ă în timp, acte ce se comit cu aceea și ocazie, în aceea și împrejurare, subsumate
aceleia și încadr ări juridice, care se caracterizeaz ă, deci, prin omogenitate juridic ă (fiecare act
trebuie s ă întruneasc ă con ținutul aceleia și infrac țiuni).
Problema dac ă unitatea natural ă simpl ă subzist ă în condi țiile unei pluralit ăți de
subiec ți pasivi î și g ăse ște în teoria și practica penal ă rezolv ări distincte, în principal dup ă
apartenen ța infrac țiunilor la categoria infrac țiunilor contra persoanei sau a celor contra
patrimoniului. Astfel, în materia infrac țiunilor contra persoanei, opinia majoritar ă promoveaz ă
solu ția pluralit ății de infrac țiuni, sub forma concursului de infrac țiuni, atunci când exist ă mai
mu ți subiec ți pasivi. Excep țiile: omor calificat, ucidere din culp ă forma agravat ă, v ătămare
corporal ă din culp ă forma agravat ă. Dimpotriv ă, doctrina majoritar ă sus ține existen ța unei
singure infrac țiuni, ca unitate natural ă simpl ă, în materia infrac țiunilor contra patrimoniului,
în aceea și ipotez ă, de pluralitate de subiec ți pasivi.
60 Men țion ăm și pozi ția unor autori [F. Streteanu, R. Moro șanu], care apreciaz ă c ă,
indiferent de categoria infrac țional ă de referin ță , unitatea de infrac țiune este exclus ă în
condi țiile existen ței unei pluralit ăți de subiec ți pasivi, unitatea subiectului pasiv impunându-se
ca o condi ție de existen ță a unit ății naturale de infrac țiune (pentru detalii în leg ătura cu
problema pe care o dezvolt ă aceast ă chestiune recomand ăm parcurgerea doctrinei [C-tin.
Duvac, în: G. Antoniu (coord.), Explica ții preliminare…, vol. I ]).
A nu se confunda infrac țiunea simpl ă cu infrac țiunea în con ținut de baz ă, și o
infrac țiune în con ținut calificat / agravat putându-se prezenta ca o i nfrac țiune simpl ă !
IV.1.2. Infrac țiunea continu ă
Fără o defini ție expres ă în cuprinsul p ărții generale a C.P., infrac țiunea continu ă este
definit ă în doctrin ă ca fiind acea form ă a unit ății naturale care const ă într-o ac țiune / inac țiune
ce se prelunge ște în timp prin natura sa, pân ă la intervenirea unei for țe contrare, dependent ă
sau independent ă de voin ța f ăptuitorului, care îi pune cap ăt. „Semnul distinctiv al infrac țiunii
continue const ă în aceea c ă ac țiunea infrac țional ă, prin natura ei, continu ă, dureaz ă în timp, în
sensul c ă nu se cere o hot ărâre pentru a prelungi aceast ă durat ă” [V. Pa șca].
Printre infrac țiunile continue se pot men ționa, printre altele: lipsirea de libertate în
mod ilegal (art. 205 C.P.); furtul de curent electr ic (art. 228 alin. 3 C.P.); furtul în scop de
folosin ță (art. 230 C.P.); abandonul de familie (art. 378 al in. 1 lit. b, c C.P.); de ținerea de
instrumente în vederea falsific ării de valori (314 C.P.); uzurparea de calit ăți oficiale în forma
portului pe nedrept de uniforme sau semne distincti ve ale unei autorit ăți publice (art. 258 alin.
3 C.P.) etc.
În literatura de specialitate se realizeaz ă o clasificare a infrac țiunilor continue,
re ținând, spre ex.: comisive – omisive, în func ție de verbum regens ; continue permanente –
continue succesive, având în vedere modul în care s e realizeaz ă activitatea material ă; de
rezultat – de pericol, potrivit tipului de urmare i mediat ă produs ă; etc.
Infrac țiunile continue permanente se caracterizeaz ă printr-o activitate continu ă care
curge neîntrerupt în mod natural, nu cunoa ște sincope în execu ție (ex.: art. 205 C.P.), spre
deosebire de care infrac țiunile continue succesive se caracterizeaz ă prin întreruperi, pauze
fire ști, naturale, ap ărute pe parcursul procesului de execu ție, f ără ca acestea s ă afecteze
unitatea natural ă a faptei (ex.: art. 258 alin. 3 C.P.). Împ ărțirea infrac țiunilor continue în
permanente și succesive este important ă întrucât orice întrerupere, în cazul celor permane nte,
are valoarea unei epuiz ări a infrac țiunii, iar reluarea activit ății infrac ționale înseamn ă
comiterea unei noi infrac țiuni continue [V. P ăvăleanu], cu posibilitatea re ținerii, dup ă caz, a
unei infrac țiuni continue s ăvâr șite în mod continuat, în condi țiile art. 35 C.P., sau a pluralit ății
de infrac țiuni (concurs de infrac țiuni), în lipsa rezolu ției infrac ționale unice.
61 Infrac țiunea continu ă, fiind o form ă a unit ății naturale infrac ționale, atrage un rezultat
unic caracterizat, din punct de vedere subiectiv, p rin inten ție sau praeterinten ție. În principiu,
nu excludem posibilitatea existen ței unei infrac țiuni continue culpoase, deoarece nu sesiz ăm
existen ța niciunei incompatibilit ăți de factur ă teoretic ă între institu ția infrac țiunii continue și
forma de vinov ăție a culpei.
Ca infrac țiune de durat ă, infrac țiunea continu ă cunoa ște dou ă momente distincte,
respectiv momentul consum ării faptei (când se întrunesc toate elementele ceru te de norma de
incriminare a faptei), dincolo de care are loc prel ungirea ac țiunii / inac țiunii prin voin ța
făptuitorului, pân ă la momentul final, al epuiz ării (atunci când înceteaz ă definitiv ac țiunea /
inac țiunea). Încetarea activit ății infrac ționale se poate datora fie interven ției unui organ
abilitat al statului (spre ex., prin descoperirea f aptei), fie propriei voin țe a făptuitorului, care
curm ă comiterea activit ății infrac ționale (spre ex., în cazul unui furt de curent elec tric,
infractorul se debran șeaz ă de bun ă-voie de la circuitul re țelei electrice la care se cablase
ilegal). Din prevederile art. 154 alin. 2 C.P. reie se c ă infrac țiunea continu ă se consider ă
săvâr șit ă la data încet ării ac țiunii / inac țiunii, a șadar la data epuiz ării, moment ce intereseaz ă
în raport de: calcularea termenelor de prescrip ție a r ăspunderii penale; aplicarea legii penale în
timp; inciden ța actelor de clemen ță ; problemele ce țin de vârsta persoanei care a comis fapt ă
etc. Îns ă, alte efecte juridice, referitoare la anumite inst itu ții ale dreptului penal (care presupun
trecerea unor termene care ac ționeaz ă în beneficiul infractorului), precum cele referito are la
stabilirea st ării de recidiv ă, revocarea suspend ării sub supraveghere a execut ării pedepsei ori a
liber ării condi ționate sau a gra țierii condi ționate ș.a.m.d., consider ăm c ă urmeaz ă a se produce
de la data întrunirii elementelor constitutive ale infrac țiunilor continue, sens în care se
pronun ță și doctrina, corespunz ător unei pozi ții constante a practicii instan ței supreme.
În cazul infrac țiunilor continue comisive inten ționate se discut ă în doctrin ă despre
posibilitatea r ămânerii faptei în stadiul de tentativ ă, apreciind al ături de al ți autori [Pa șca], c ă
tentativa este posibil ă în unele dintre aceste cazuri, ba chiar mai mult, în cazul anumitor
infrac țiuni de acest tip, este chiar incriminat ă (ex.: art. 205 alin. 5 C.P.).
IV.1.3. Infrac țiunea deviat ă
În cadrul unit ății infrac ționale naturale doctrina majoritar ă prezint ă și cazul a șa-
numitei infrac țiuni deviate în dou ă dintre modalit ățile sub care se poate înf ățișa, re ținându-se
că ceea ce o particularizeaz ă este împrejurarea c ă infrac țiunea este s ăvâr șit ă fie prin devierea
ac țiunii din cauza gre șelii f ăptuitorului de la obiectul sau persoana împotriva c ăreia fusese
îndreptat ă la un alt obiect sau la o alt ă persoan ă, fie prin îndreptarea ac țiunii, din cauza erorii
făptuitorului, asupra altei persoane sau asupra altui obiect decât acela decât pe care f ăptuitorul
vroia s ă-l vat ăme sau s ă îl pun ă în pericol [V. Pa șca; V. P ăvăleanu; C-tin. Duvac, în: G.
62 Antoniu (coord.), Explica ții preliminare…, vol. I ].
În general sunt prezentate dou ă modalit ăți, încet ățenite sub denumirile aberatio ictus ,
respectiv error in persona / in re , ambele ridicând problema dac ă ansamblul faptic
infrac țional determin ă existen ța unei singure infrac țiuni, sau dimpotriv ă, a unei pluralit ăți
infrac ționale, sub forma concursului de infrac țiuni. Cele dou ă modalit ăți asupra c ărora se
opre ște constant doctrina majoritar ă sunt reprezentate de:
– devierea ac țiunii spre un alt obiect / persoan ă, ceea ce înseamn ă aberatio ictus , spre
exemplu: o persoan ă vrea s ă lovească, înarmat ă fiind cu un cu țit, o anumit ă persoan ă, îns ă,
din gre șeal ă în executare, love ște o alt ă persoan ă;
– săvâr șirea faptei asupra altei persoane / altui obiect, d in cauza erorii asupra identit ății, ceea
ce înseamn ă error in persona / in re , spre exemplu: o persoan ă vrea s ă ucid ă o anume alt ă
persoan ă, îns ă, fiind noapte, o confund ă cu o alt ă persoan ă, sau o persoan ă, inten ționând s ă
sustrag ă un anumit bun, apar ținând unei persoane, sustrage un bun asem ănător, apar ținând
altei persoane.
Opinia dominant ă în literatura de specialitate autohton ă, reflectat ă în numeroase
solu ții jurispruden țiale, apreciaz ă c ă în cazul infrac țiunii deviate, în ambele modalit ăți
indicate, exist ă o singur ă infrac țiune, „aceea s ăvâr șit ă prin devierea de la proiectul ini țial,
deoarece rezolu ția infrac țional ă unic ă a fost realizat ă integral, iar faptul c ă infractorul, de
exemplu, a ucis ori a lovit o alt ă persoan ă, pe care a confundat-o cu aceea pe care urm ărea s ă
o loveasc ă, ori pe care a lovit-o sau eventual a ucis-o prin devierea loviturii, este f ără
importan ță pentru existen ța unei infrac țiuni unice, deoarece legea nu ocrote ște via ța sau
bunurile unei anumite persoane, ci ale oric ărei persoane. Hot ărârea de a ucide, de a lovi sau a
fura etc., fiind realizat ă integral, tentativa de s ăvâr șire a infrac țiunii asupra persoanei vizate de
făptuitor se absoarbe, ca orice tentativ ă, în chip natural, în infrac țiunea fapt consumat” [V.
Pa șca; V. P ăvăleanu].
Într-o alt ă opinie se sus ține c ă, în cazul devierii ac țiunii ( aberatio ictus ), ori de câte ori
se constat ă c ă pe lâng ă infrac țiunea consumat ă sunt întrunite și elementele constitutive ale
unei tentative pedepsibile, trebuie promovat ă solu ția concursului de infrac țiuni, „întrucât au
fost puse în pericol dou ă valori ocrotite de legea penal ă, iar fenomenul absorbirii tentativei
pedepsibile într-o infrac țiune consumat ă în dauna altei persoane, nu numai c ă nu este prev ăzut
de lege, dar apare și ca artificial și contrar legii penale, întrucât ar l ăsa nepedepsit ă o tentativ ă
pedepsibil ă” [V. Păvăleanu; V. Pa șca]. Semnal ăm și aici opinii divergente, privind
infrac țiunile reunite în structura concursului, respectiv: tentativ ă de omor și omor consumat,
sau tentativ ă de omor și ucidere din culp ă.
În lipsa unei solu ții legislative exprese în legisla ția penal ă din România, problema
calific ării ansamblului faptic infrac țional drept unitate infrac țional ă sau pluralitate de
63 infrac țiuni (concurs), r ămâne una controversat ă, apreciind c ă niciuna dintre opiniile exprimate
nu este la ad ăpost de unele critici, respectiv c ă fiecare prezint ă ( și) argumente puternice în
sus ținere.
Dup ă cum am men ționat deja, modalit ățile de manifestare ale infrac țiunii deviate nu se
reduc doar la cele prezentate, men ționând și:
– aberatio delicti , existent ă atunci când se realizeaz ă o infrac țiune de alt ă natur ă decât aceea
aflat ă în reprezentarea infractorului, din cauza devierii , spre exemplu atunci când o persoan ă,
dorind s ă o loveasc ă pe alta cu o piatr ă pentru a-i cauza o v ătămare integrit ății corporale,
nimere ște, din gre șeal ă, într-o vitrin ă a unui magazin, pe care o distruge;
– aberatio causae , existent ă atunci când se realizeaz ă exact infrac țiunea propus ă de c ătre
făptuitor, chiar asupra persoanei / obiectului vizat, dar printr-o deviere petrecut ă la nivelul
leg ăturii de cauzalitate (rezultatul se produce în urma ac țiunii f ăptuitorului altfel decât și-a
imaginat acesta); spre exemplu, o persoan ă dore ște s ă o ucid ă pe alta prin înecare, a șa încât o
arunc ă în ap ă de la în ălțime, de pe un pod, dar victima decedeaz ă înainte de a ajunge în ap ă,
lovindu-se la cap de stâlpul de sus ținere a podului.
IV.2. Unitatea infrac țional ă legal ă
IV.2.1. Infrac țiunea continuat ă
Infrac țiunea este continuat ă când o persoan ă s ăvâr șește la diferite intervale de timp,
dar în realizarea aceleia și rezolu ții și împotriva aceluia și subiect pasiv, ac țiuni sau inac țiuni
care prezint ă, fiecare în parte, con ținutul aceleia și infrac țiuni (art. 35 alin. 1 C.P.).
Din defini ția legal ă se desprind condi țiile de existen ță cerute infrac țiunii continuate,
unicâtatea con ținutului fiind configurat ă de: unitatea pe latur ă obiectiv ă; unitatea pe latur ă
subiectiv ă; unitatea subiec ților infrac țiunii – subiect activ și subiect pasiv. Aceste condi ții
privesc:
1) Săvâr șirea mai multor ac țiuni sau inac țiuni care prezint ă fiecare în parte con ținutul
aceleia și infrac țiuni și care se comit la diferite intervale de timp (unit ate pe latur ă obiectiv ă).
Aceast ă prim ă condi ție ține de materialitatea activit ății infrac ționale, implicând s ăvâr șirea mai
multor ac țiuni sau inac țiuni (cel pu țin dou ă), în accep țiunea mai larg ă, de fapt ă relevant ă
penal, ac țiuni sau inac țiuni care prezint ă fiecare în parte con ținutul aceleia și infrac țiuni, atunci
când vat ămă acela și obiect juridic, ca valoare social ă ocrotit ă de legea penal ă. Astfel, unitatea
infrac țiunii exist ă (nu este afectat ă), dac ă unele dintre ac țiunile / inac țiunile s ăvâr șite au ajuns
în faza consum ării, iar alte ac țiuni s-au oprit în faza tentativei (întreaga activi tatea fiind
calificat ă ca infrac țiune consumat ă), sau unele ac țiuni / inac țiuni corespund con ținutului de
baz ă, iar altele con ținutului calificat (agravat) sau atenuat (r ăspunderea penal ă pentru întreaga
64 infrac țiune continuat ă fiind angajat ă la nivelul formei mai grave, dintre cele astfel co mise),
ori, în cazul infrac țiunilor care prezint ă con ținut alternativ, s ăvâr șirea în mod continuat poate
consta în realizarea unor activit ăți distincte (dar echivalente juridic) din cele prev ăzute de
lege.
Fiecare ac țiune / inac țiune component ă a infrac țiunii continuate produce un rezultat,
astfel încât, pe ansamblul faptic se distinge un re zultat unic, global, „sum ă” a rezultatelor
atrase în urma s ăvâr șirii pluralit ății de ac țiuni / inac țiuni. Raportul de cauzalitate se stabile ște
între pluralitatea de ac țiuni / inac țiuni și rezultatul global atras.
Condi ția unit ății pe latur ă obiectiv ă se întrege ște prin cerin ța s ăvâr șirii ac țiunilor /
inac țiunilor la diferite intervale de timp, legea neprec izând, îns ă, întinderea acestora. Sub
acest aspect, în mod constant se subliniaz ă în doctrin ă faptul c ă ac țiunile / inac țiunile trebuie
săvâr șite la diferite intervale de timp, îns ă acestea nu trebuie s ă fie nici prea scurte (deoarece
ne-am afla în situa ția a șa-numitei „unit ăți naturale colective”), nici prea lungi (caz în car e s-ar
face loc unei pluralit ăți de fapte penale sub forma concursului – real, omo gen, succesiv – de
infrac țiuni).
Astfel, dac ă inculpatul, dup ă ce a p ătruns prin efrac ție în locuin ța persoanei v ătămate,
a ridicat în dou ă rânduri bunurile sustrase, transportându-le la loc uin ța sa, a s ăvâr șit o
infrac țiune unic ă de furt calificat și nu o infrac țiune continuat ă, faptele fiind s ăvâr șite
neîntrerupt și cu aceea și ocazie. De asemenea, nu constituie o infrac țiune continuat ă furtul
săvâr șit în locuri și prin mijloace diferite, la perioade de timp relat iv mari (lunile mai,
octombrie, decembrie, în acela și an), profitându-se de anumite condi ții prielnice, situa ție în
care vor fi aplicabile regulile concursului de infr ac țiuni. [C-tin. Duvac, în: G. Antoniu
(coord.), Explica ții preliminare…, vol. I ]
2) Săvâr șirea ansamblului faptic în baza aceleia și rezolu ții infrac ționale (unitate pe latur ă
subiectiv ă).
Reunirea tuturor ac țiunilor / inac țiunilor în con ținutul infrac țiunii continuate rezid ă în
elementul subiectiv (anume inten ția), ce func ționeaz ă ca liant al acestora. Unitatea pe latur ă
subiectiv ă se refer ă, deci, la s ăvâr șirea ac țiunilor / inac țiunilor în baza aceleia și rezolu ții
infrac ționale, rezolu ția care trebuie s ă cuprind ă reprezentarea în linii generale a activit ății
infrac ționale, de s ăvâr șire repetat ă a unui num ăr plural de ac țiuni / inac țiuni, unicitatea
acesteia însemnând c ă trebuie s ă fie anterioar ă, s ă premearg ă tuturor ac țiunilor / inac țiunilor,
totodat ă s ă se men țin ă pe întreaga amplitudine a faptei comise.
În teoria și practica penal ă se eviden țiaz ă unicitatea rezolu ției și prin alte elemente de
unitate, ce privesc: existen ța aceluia și obiect juridic sau obiect material; existen ța aceluia și
mod de operare ( modus operandi ); existen ța unor condi ții similare de loc sau timp; unitatea
mobilului ori a scopului, etc. Dimpotriv ă, nu exist ă o rezolu ție unic ă, în sensul art. 35 alin. 1
65 C.P., atunci când f ăptuitorul a luat hot ărârea: de a s ăvâr și furturi în mod obi șnuit, ca un mijloc
de trai; de a în șela ori de câte ori împrejur ările îi vor fi prielnice; de a trafica influen ța sa de
câte ori se va ivi prilejul. [C-tin. Duvac, în: G. Antoniu (coord.), Explica ții preliminare ,vol. I ]
În considerarea condi țiilor privitoare la unitate pe latur ă obiectiv ă / subiectiv ă,
men țion ăm c ă, în principiu, sunt susceptibile de comitere în mo d continuat infrac țiunile contra
patrimoniului (ex.: furt, în șel ăciune, distrugere ș.a), infrac țiunile de fals, infrac țiuni de
corup ție (ex.: luarea de mit ă), de serviciu (ex.: delapidarea, abuzul în servici u), unele
infrac țiuni contra persoanei (ex.: violul, lovirea, v ătămarea corporal ă). În principiu, orice
infrac țiune inten ționat ă poate fi comis ă în mod continuat, majoritatea autorilor apreciind c ă
infrac țiunea în form ă continuat ă nu este posibil ă în cazul infrac țiunilor din culp ă, a celor
praeterinten ționate, a celor care nu prezint ă un obiect care nu este susceptibil de divizare, a
celor de obicei.
3) Unitatea de subiec ți.
A) Unitatea de subiect activ .
Unitatea de subiect activ este o condi ție esen țial ă pentru orice infrac țiune, deci și
pentru existen ța unei infrac țiuni s ăvâr șit ă în mod continuat, aceasta putând fi comis ă de o
singur ă persoan ă fizic ă – infractor major sau minor (persoan ă aflat ă în stare de minoritate
corespunz ătoare existen ței capacității penale, la momentul s ăvâr șirii faptei) – în calitate de
autor, dup ă cum infrac țiunea în form ă continuat ă este susceptibil ă și de comitere în
participa ție penal ă (coautor, instigator, complice); dup ă caz, participa ția poate fi par țial ă (doar
la unele dintre ac țiunile / inac țiunile componente), sau total ă (când se coopereaz ă la toate
ac țiunile / inac țiunile), cu diferen țieri pe planul r ăspunderii penale [a se vedea materia
participa ției penale].
B) Unitatea subiectului pasiv .
Condi ția este prev ăzut ă expres în art. 35 alin. 1 C.P., întregindu-se prin prevederile art.
238 din L. 187/2012, în vederea unei interpret ări unitare cu privire la condi ția unit ății
subiectului pasiv. Art. 238 din legea de punere în aplicare a C.P. dispune: „În aplicarea
dispozi țiilor art. 35 alin. 1 din Codul penal, condi ția unit ății subiectului pasiv se consider ă
îndeplinit ă și atunci când: a) bunurile ce constituie obiectul i nfrac țiunii se afl ă în
coproprietatea mai multor persoane; b) infrac țiunea a adus atingere unor subiec ți pasivi
secundari diferi ți, dar subiectul pasiv principal este unic”.
Astfel, în doctrina penal ă se consider ă c ă va fi existent ă condi ția unit ății subiectului
pasiv în cazul s ăvâr șirii mai multor ac țiuni de furt, la intervale diferite de timp, a unor bunuri
comune, coproprietatea mai multor persoane v ătămate (art. 238 lit. a din L. 187/2012), dup ă
cum va fi îndeplinit ă condi ția subiectului pasiv unic și în cazul inculpatului care, în
exercitarea atribu țiilor de serviciu, îndepline ște defectuos mai multe acte, la diferite intervale
66 de timp, în realizarea aceleia și rezolu ții infrac ționale și care cauzeaz ă v ătămarea drepturilor
mai multor persoane (art. 238 lit. b din L. 187/201 2) [M. Udroiu, V. Constantinescu; A.
Vl ăsceanu, A. Barbu].
IV.2.1.1. Sanc ționarea infrac țiunii continuate
Potrivit art. 36 alin. 1 C.P.,, infrac țiunea continuat ă se sanc ționeaz ă cu pedeapsa
prev ăzut ă de lege pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă, al c ărei maxim se poate majora cu cel mult 3
ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. Prin
instituirea acestui tratament penal, infrac țiunea continuat ă reprezint ă o cauz ă (stare) general ă,
real ă, de agravare facultativ ă a pedepsei. Constituind form ă a unit ății legale infrac ționale,
infrac țiunea continuat ă se va sanc ționa cu o singur ă pedeaps ă, care se va aplica într-un singur
timp, în sensul c ă, instan ța, în func ție de împrejur ările cauzei, va individualiza o pedeaps ă în
limitele prev ăzute de norma de incriminare, stabilind un cuantum între aceste limite, sau unul
care s ă echivaleze maximului special, care, dac ă nu va fi apreciat ca satisf ăcător, va putea fi
dep ăș it în limita maxim ă prev ăzut ă de lege.
Prevederile legii, potrivit denumirii marginale a art. 36 C.P. – „Pedeapsa pentru
infrac țiunea continuat ă” – stabilesc modul de sanc ționare în cazul infrac țiunii continuate,
având în vedere infractorul persoan ă fizic ă, ca infractor major. În cazul infractorului minor la
data s ăvâr șirii infrac țiunii, potrivit art. 128 C.P., forma continuat ă – ca form ă de agravare a
răspunderii penale – va fi avut ă în vedere la alegerea m ăsurii educative, producând efecte
între limitele prev ăzute de lege pentru aceasta (pentru cea care va fi aleas ă).
Dac ă cel condamnat definitiv pentru o infrac țiune continuat ă este judecat ulterior și
pentru alte ac țiuni sau inac țiuni care intr ă în con ținutul aceleia și infrac țiuni, ținându-se seama
de infrac țiunea s ăvâr șit ă în întregul ei, se stabile ște o pedeaps ă corespunz ătoare, care nu poate
fi mai u șoar ă decât cea pronun țat ă anterior (art. 37 C.P.).
*
Infrac țiunea continuat ă este o infrac țiune de durat ă, care cunoa ște momentul
consum ării și – ulterior acestuia, ca moment final al activit ății infrac ționale – momentul
epuiz ării . Consumarea formei continuate de s ăvâr șire a infrac țiunii are loc odat ă cu trecerea la
comiterea celei de-a doua ac țiuni / inac țiuni, în condi țiile legii (art. 35 alin. 1 C.P.), iar
epuizarea intervine la data comiterii ultimei ac țiuni / inac țiuni.
De și legea nu cuprinde o reglementare expres ă privitoare la momentul epuiz ării faptei,
acesta rezult ă implicit din unele dispozi ții, cum este cea din art. 154 alin. 2 (teza a II-a,
ipoteza nr. 2) C.P, privind curgerea termenului de prescrip ție a r ăspunderii penale, respectiv
data comiterii ultimei ac țiuni sau inac țiuni. Acest moment, al epuiz ării, intereseaz ă în raport
de: calcularea termenelor de prescrip ție a r ăspunderii penale; aplicarea legii penale în timp;
67 inciden ța actelor de clemen ță ; problemele ce țin de vârsta persoanei care a comis fapt ă etc.
Îns ă, alte efecte juridice, referitoare la anumite inst itu ții ale dreptului penal (care presupun
trecerea unor termene care ac ționeaz ă în beneficiul infractorului), precum cele referito are la
stabilirea st ării de recidiv ă, revocarea suspend ării sub supraveghere a execut ării pedepsei ori a
liber ării condi ționate sau a gra țierii condi ționate ș.a.m.d., consider ăm c ă urmeaz ă a se produce
de la data întrunirii elementelor constitutive, sen s în care se pronun ță și doctrina,
corespunz ător unei pozi ții constante a practicii instan ței supreme.
IV.2.2. Infrac țiunea complex ă
Infrac țiunea complex ă este reglementat ă în art. 35 alin. 2 C.P. ca fiind infrac țiunea în
al c ărei con ținut intr ă, ca element constitutiv sau ca element circumstan țial agravant, o ac țiune
sau o inac țiune care constituie prin ea îns ăș i o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă. Construc ție a
legiuitorului penal, infrac țiunea complex ă poart ă denumirea de „infrac țiune absorbant ă”, în
timp ce fapt ă incriminat ă de sine-st ătător inclus ă în con ținutul acesteia poart ă denumirea de
„infrac țiune absorbit ă”.
Din textul legal se desprind cele dou ă modalit ăți normative sub care se poate înf ățișa o
infrac țiune complex ă:
– Infrac țiunea complex ă forma de baz ă, tip , a faptei incriminate, care exist ă atunci când în
con ținutul infrac țiunii complexe intr ă, ca element constitutiv, o ac țiune / inac țiune care
constituie prin ea îns ăș i o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă (art. 35 alin. 2 teza I C.P.)
Construc ția juridic ă a infrac țiunii complexe în aceast ă modalitate normativ ă se realizeaz ă fie
prin reunirea a dou ă sau mai multor fapte incriminate de sine-st ătător, în considerarea unei
anumite leg ături expres indicate, etiologic ă sau consecven țional ă (spre exemplu, tâlh ăria – art.
233 NCP), fie prin absorb ție – când infrac țiunea este creat ă cu ajutorul unei alte infrac țiuni,
căreia i se adaug ă anumite condi ții speciale, elemente lipsite de valoare infrac țional ă proprie
(precum o anumit ă calitate a unui subiect), desemnând astfel un con ținut complex (spre
exemplu, ultrajul – art. 257 NCP).
– Infrac țiunea complex ă form ă calificat ă (agravat ă) a faptei incriminate, care exist ă când în
con ținutul infrac țiunii complexe absorbante intr ă ca element circumstan țial agravant o ac țiune
sau inac țiune care constituie prin ea îns ăș i o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă [art. 35 alin. (2)
teza a II-a NCP]. Construc ția juridic ă a infrac țiunii complexe în aceast ă modalitate normativ ă
se realizeaz ă prin absorb ție , infrac țiunea absorbant ă putând fi, dup ă caz, o infrac țiune care nu
este complex ă pe con ținutul ei de baz ă, care, prin absorb ția unei alte fapte relevante penal prin
ea îns ăș i, dobânde ște astfel un con ținut calificat și în acela și timp complex [spre exemplu,
furtul calificat prin efrac ție – art. 229 alin. (1) lit. d) teza I NCP], sau o infrac țiune deja
complex ă pe con ținutul ei de baz ă, al c ărei con ținut se agraveaz ă prin fapt ă relevant ă penal
68 prin ea îns ăș i, care este absorbit ă pe con ținutul calificat (spre exemplu, tâlh ăria urmat ă de
moartea victimei – art. 236 NCP). De asemenea, ilus tr ăm și incrimin ări complexe în condi țiile
unei pluralit ăți de subiec ți pasivi, în cazul unor fapte penale, cum ar fi, de exemplu: omorul
calificat (art. 189 alin. 1 lit. f C.P.), uciderea din culp ă agravat ă (art. 192 alin. 3 C.P.),
vătămarea corporal ă din culp ă (art. 196 alin. 4 C.P.).
Oper ă a legiuitorului penal, prin modul în care formulea z ă acest con ținut unic
infrac țional, infrac țiunea complex ă are o fizionomie proprie, a c ărei recunoa ștere prin
identificare corect ă, potrivit unui anumit tipar legal, se realizeaz ă f ără dificultate și în afara
oric ăror confuzii atunci când activitatea infrac țional ă care figureaz ă ca element constitutiv sau
ca element circumstan țial agravant apare prin indicarea, de c ătre legiuitor, a faptei absorbite,
fie sub denumirea adoptat ă în legea penal ă sau prin expresii care nu las ă dubiu asupra
sensului lor, iar gravitatea acestei activit ăți, ținând seama de pedeapsa ce îi corespunde când
este incriminat ă separat, este inferioar ă în raport de pedeapsa abstract ă prev ăzut ă pentru
infrac țiunea absorbant ă. În doctrina penal ă, în mod constant și pe drept cuvânt, s-a subliniat
că infrac țiunea complex ă prezint ă un num ăr de tr ăsături specifice care o particularizeaz ă în
peisajul unit ății infrac ționale, insistându-se asupra caracterului necesar a l absorb ției,
caracterului determinat sau determinabil al infrac țiunii absorbite, precum și asupra diferen ței
de periculozitate între infrac țiunea absorbit ă și infrac țiunea absorbant ă. [F. Streteanu, R.
Moro șanu; C-tin. Duvac, în: G. Antoniu (coord.), Explica ții preliminare…, vol. I ]
Fiind expresia unei necesit ăți de politic ă penal ă în combaterea eficient ă a
infrac ționalit ății, dar și a unor ra țiuni de tehnic ă legislativ ă, infrac țiunea complex ă r ăspunde
cerin țelor principiului legalit ății incrimin ării, fiind inadmisibil ă complexitatea judiciar ă.
Numai legiuitorul poate construi o infrac țiune complex ă, dup ă cum acest ansamblu unic
infrac țional poate, la un moment dat, s ă fie disjuns, tot de c ătre legiuitor, astfel încât faptele s ă
își recapete autonomia infrac țional ă, iar în ipoteza comiterii lor, s ă conduc ă la promovarea
solu ției concursului de infrac țiuni.
Analiza infrac țiunii complexe în cele dou ă modalit ăți ale sale permite unele observa ții
privitoare la obiect, subiec ți, latur ă obiectiv ă și subiectiv ă, punctând urm ătoarele aspecte:
– infrac țiunea prezint ă obiect juridic complex , date fiind valorile sociale protejate prin
incriminarea complex ă, valori sociale de natur ă diferit ă sau de aceea și natur ă, spre ex.:
infrac țiunea de tâlh ărie este o infrac țiune complex ă eterogen ă, potrivit obiectului juridic
principal g ăsindu-și apartenen ța în categoria infrac țiunilor contra patrimoniului; infrac țiunea
de omor calificat pe motivul pluralit ății victimelor (art. 189 alin. 1 lit. f C.P.) este o
infrac țiune complex ă omogen ă.
– subiectul activ poate fi orice persoan ă fizic ă (major sau minor r ăspunz ător penal la data
săvâr șirii faptei) – cu excep ția cazurilor în care legea solicit ă o anumit ă calitate special ă
69 subiectului activ; infrac țiunea complex ă se poate comite în participa ție penal ă sub toate
formele [a se vedea materia pluralit ății de f ăptuitori].
– subiectul pasiv al infrac țiunii complexe poate fi unic sau reprezentat de o p luralitate de
persoane.
– la nivelul laturii obiective , construc ția juridic ă a unei infrac țiuni complexe poate presupune,
dup ă caz, dou ă activit ăți cu valoare infrac țional ă proprie, deosebite ca natur ă (ex.: tâlh ăria)
sau similare (ex.: omorul calificat comis asupra a dou ă sau mai multor persoane, cu aceea și
ocazie și în aceea și împrejurare), ori o singur ă ac țiune sau inac țiune incriminat ă în mod de
sine-st ătător, unic ă (ex.: lovirea superiorului sau a inferiorului, art . 420 C.P.), sau prev ăzut ă
alternativ altei / altor ac țiuni sau inac țiuni cu valoare infrac țional ă proprie (ex.: ultrajul, art.
257 C.P.).
– din punct de vedere subiectiv , dup ă caz, infrac țiunea complex ă se poate comite cu oricare
form ă posibil ă de vinov ăție, în func ție de reglementare (ex.: cu inten ție – furtul calificat prin
violare de domiciliu sau sediu profesional, art. 22 9 alin. 2 lit. b C.P.; din culp ă – vătămarea
corporal ă din culp ă, forma agravat ă din alin. 4 al art. 196 C.P.; cu inten ție dep ăș it ă – violul
care a cauzat v ătămarea corporal ă a victimei, art. 218 alin. 3 lit. e C.P., ori violul care a dus la
moartea victimei, art. 218 alin. 4 C.P.).
– infrac țiunea complex ă se consum ă când s-a înf ăptuit elementul material, producându-se
urmarea imediat ă caracteristic ă faptei incriminate; infrac țiunea complex ă este susceptibil ă de
rămânere la stadiul tentativei, în func ție de tipul de infrac țiune și de particularit ățile obiective
și subiective ale acesteia (spre ex.: dac ă ac țiunea principal ă s-a întrerupt într-un moment
anterior consum ării, se va realiza tentativa la infrac țiunea complex ă, cum ar fi în cazul
tâlh ărie, dac ă s-a realizat actul de violen ță fizic ă sau psihic ă, dar nu s-a reu șit sustragerea
bunului mobil).
IV.2.2.1. Sanc ționarea infrac țiunii complexe
Potrivit prevederilor legale (art. 36 alin. 2 C.P.) , infrac țiunea complex ă se
sanc ționeaz ă cu pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru acea infrac țiune, dispozi ție care este în
acord cu principiul legalit ății sanc țiunilor de drept penal (principiul legalit ății pedepselor),
normele speciale care cuprind incrimin ări complexe prev ăzând și pedepsele corespunz ătoare
gravit ății ansamblului unic infrac țional.
Spre deosebire de infrac țiunea continuat ă, în acest caz nu se ridic ă problema unei
cauze generale de agravare a pedepsei, gravitatea s porit ă fiind valorificat ă oricum de legiuitor
(în mod firesc) prin instituirea unor limite de ped eaps ă superioare prin compara ție cu cele
instituite pentru faptele incriminate absorbite în structura infrac țiunii complexe absorbante.
Îns ă, ca și în cazul infrac țiunii continuate, dac ă se descoper ă, dup ă o condamnare definitiv ă,
70 alte ac țiuni / inac țiuni care intr ă în con ținutul aceleia și infrac țiuni complexe, pedeapsa se
recalculeaz ă (potrivit dispozi țiilor art. 37 C.P.).
Potrivit art. 36 alin. (3) C.P., „infrac țiunea complex ă s ăvâr șit ă cu inten ție dep ăș it ă,
dac ă s-a produs numai rezultatul mai grav al ac țiunii secundare, se sanc ționeaz ă cu pedeapsa
prev ăzut ă de lege pentru infrac țiunea complex ă consumat ă”. „În privin ța pedepsei în cazul
infrac țiunii complexe praeterinten ționate, s-a instituit regula c ă, «dac ă s-a produs numai
rezultatul mai grav al ac țiunii secundare, se aplic ă numai pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru
infrac țiunea consumat ă». Aceast ă solu ție legislativ ă vine s ă confirme ceea ce practica
judiciar ă și doctrina penal ă au promovat, în urma unui efort de interpretare a normei de
incriminare a unor astfel de fapte”; spre exemplu, în cazul unei fapte praeterinten ționate de
tâlh ărie sau de viol, când ac țiunile violente ale infractorului au condus la v ătămarea corporal ă
sau moartea victimei, dar nu s-a reu șit deposedarea sau între ținerea raportului / actului sexual,
în condi țiile legii.
Pe drept cuvânt, în doctrina penal ă [V. Pa șca] se apreciaz ă c ă rezolvarea propus ă de
C.P. este una par țial ă și inconsecvent ă, observându-se c ă legea men ține incriminarea
tentativei la astfel de infrac țiuni praeterinten ționate numai în cazul în care violen țele
exercitate pentru realizarea laturii obiective a in frac țiunii au avut ca urmare doar v ătămarea
corporal ă, spre exemplu: art. 234 alin. 3 C.P.; art. 218 ali n. 3 lit. e C.P. (nef ăcându-se referire
la tentativa acestor infrac țiuni praeterinten ționate atunci când au cauzat moartea victimei, de și
structura acestor infrac țiuni este identic ă). Sub acest aspect, în doctrin ă se identific ă mai
multe solu ții posibile, promovându-se – dup ă caz – solu ția unit ății infrac ționale (se disting
dou ă situa ții, antrenând discu ții referitoare la încadrarea juridic ă a ansamblului faptic, fie ca
tentativ ă, fie ca fapt consumat, urmând îns ă – în oricare variant ă – regimul de sanc ționare prin
parificare de pedeaps ă, în raport de pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru infrac țiunea
consumat ă) sau aceea a pluralit ății de infrac țiuni, sub forma unui concurs de infrac țiuni (în
sensul ruperii unit ății legale de infrac țiune și al promov ării solu ției concursului de infrac țiuni,
de exemplu, între o tentativ ă de viol sau tâlh ărie – pe de o parte – și o lovire sau v ătămare
cauzatoare de moarte, pe de alt ă parte) [pentru detalii a se vedea: M.I.Michinici, M.Dunea, în:
T.Toader (coord.) ș.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole ].
IV.2.3. Infrac țiunea de obicei
Fără o defini ție expres ă cuprins ă în partea general ă a C.P., infrac țiunea de obicei este
definit ă în doctrina penal ă ca desemnând acea form ă a unit ății legale care const ă în repetarea
unei fapte de un num ăr de ori, pân ă se relev ă obi șnuin ța, o îndeletnicire, o practic ă sanc ționat ă
de legea penal ă, repetarea atribuind ansamblului de ac țiuni plurale gravitatea specific ă unei
infrac țiuni. Legea penal ă consacr ă, ca infrac țiuni de obicei, spre exemplu: h ărțuirea (art. 208
71 C.P.); folosirea unui minor în scop de cer șetorie (art. 215 C.P.); h ărțuirea sexual ă (art. 223
C.P.). Din con ținutul normei de incriminare rezult ă cerin ța s ăvâr șirii în mod repetat a faptei
(care este, a șadar, un element al tipicit ății).
Analiza infrac țiunii de obicei permite unele observa ții referitoare la particularit ățile ce
disting aceast ă form ă de unitate infrac țional ă de alte tipuri de infrac țiuni. Astfel, dup ă cum se
observ ă din defini ția acordat ă, infrac țiunea de obicei se compune din mai multe ac țiuni care,
apreciate separat, nu cad sub inciden ța legii penale, dar care devin pedepsibile deîndat ă ce
sunt reluate la un nivel suficient pentru a se apre cia c ă eviden țiaz ă o deprindere, un obicei,
repetarea faptei reprezentând, deci, o tr ăsătur ă constitutiv ă a con ținutului juridic al unei
asemenea infrac țiuni.
De și legea nu stabile ște num ărul de acte care trebuie comise pentru a da faptei caracter
de îndeletnicire, de obi șnuin ță , unii autori consider ă necesar ă s ăvâr șirea a minim trei acte,
avansându-se îns ă și opinia (pe care o consider ăm întemeiat ă) potrivit c ăreia nu se poate
adopta un criteriu numeric abstract, aprecierea urm ând s ă fie f ăcut ă pe caz concret, în raport
de natura infrac țiunii, con ținutul acesteia, natura activit ății pe care o presupune, important
fiind ca în urma analizei de spe ță s ă poat ă fi dedus caracterul de obicei, de îndeletnicire,
caracter care trebuie s ă se imprime și asupra persoanei f ăptuitorului [a se vedea: C-tin. Duvac,
în: G. Antoniu (coord.), Explica ții preliminare…, vol. I ].
(Alte particularit ăți:) Infrac țiunile de obicei nu sunt susceptibile de tentativ ă, ridicând unele
probleme în materia participa ției penale [a se vedea materia pluralit ății de f ăptuitori].
Infrac țiunea de obicei este o infrac țiune de durat ă, cunoscând atât un moment al
consum ării (momentul în care fapt ă s-a repetat de un num ăr suficient de ori pentru a se stabili
obi șnuin ța), cât și un moment al epuiz ării, data comiterii ultimului act de executare. De și
legea nu cuprinde o reglementare expres ă privitoare la momentul epuiz ării faptei, acesta
rezult ă implicât din unele dispozi ții, cum este cea din art. 154 alin. 2 (teza a II-a, ipoteza nr. 2)
C.P, privind curgerea termenului de prescrip ție a r ăspunderii penale. Acest moment, al
epuiz ării, intereseaz ă în raport de: calcularea termenelor de prescrip ție a r ăspunderii penale;
aplicarea legii penale în timp; inciden ța actelor de clemen ță ; problemele ce țin de vârsta
persoanei care a comis fapt ă etc. Îns ă, alte efecte juridice, referitoare la anumite inst itu ții ale
dreptului penal (care presupun trecerea unor termen e care ac ționeaz ă în beneficiul
infractorului), precum cele referitoare la stabilir ea st ării de recidiv ă, revocarea suspend ării sub
supraveghere a execut ării pedepsei ori a liber ării condi ționate sau a gra țierii condi ționate
ș.a.m.d., consider ăm c ă urmeaz ă a se produce de la data întrunirii elementelor con stitutive,
sens în care se pronun ță și doctrina, corespunz ător unei pozi ții constante a practicii instan ței
supreme.
Infrac țiunea de obicei ridic ă probleme de delimitare în raport de alte infrac țiuni ,
72 precum infrac țiunea continuat ă sau a șa-numita „infrac țiune de simpl ă repetare”. Propunem ca
tem ă de reflec ție identificarea asem ănărilor / deosebirilor între infrac țiunea de obicei și
infrac țiunea continuat ă (tratat ă anterior), oprindu-ne asupra infrac țiunii de simpl ă repetare, pe
care o pun în discu ție unii autori, apreciind-o ca fiind infrac țiunea ce se caracterizeaz ă prin
comiterea unei pluralit ăți de acte care, analizate separat nu au caracter in frac țional, num ărul
actelor necesare pentru consumare fiind stabilit pr in con ținutul normei de incriminare (de
regul ă, dou ă acte), nefiind necesar ă probarea obi șnuin ței pentru angajarea r ăspunderii penale
[F. Streteanu, R. Moro șanu]. Se ilustreaz ă ipoteza prin fapt ă incriminat ă în art. 108 alin. 1 lit.
b din Legea nr. 46/2008, privind Codul silvic.
Infrac țiunea de obicei se sanc ționeaz ă cu pedeapsa prev ăzut ă conform normei de
incriminare, fiind posibil ă și în cazul acestei infrac țiuni (chiar dac ă nu exist ă prevederi
exprese) recalcularea pedepsei.
IV.2.4. Infrac țiunea progresiv ă
Fără o defini ție expres ă cuprins ă în partea general ă a C.P., infrac țiunea progresiv ă este
definit ă în doctrina penal ă majoritar ă ca fiind acea form ă de manifestare a unit ății legale
infrac ționale care, dup ă atingerea momentului consumativ corespunz ător unei anumite
infrac țiuni, f ără interven ția ulterioar ă a f ăptuitorului și dup ă trecerea unui anumit interval de
timp, î și amplific ă progresiv rezultatul ori se produc urm ări noi, corespunz ătoare unor
infrac țiuni mai grave [V. P ăvăleanu; V. Pa șca; F. Streteanu, R. Moro șanu]. În acest caz are
loc o absorb ție legal ă a faptei ini țiale și a urm ării ei specifice, în infrac țiunea mai grav ă ce se
produce, încadrarea juridic ă f ăcându-se potrivit tipului de infrac țiune cu rezultat mai grav.
În doctrin ă s-au formulat și alte defini ții, potrivit c ărora caracterul progresiv este
reliefat și de amplificarea ac țiunii / inac țiunii, îns ă, indiferent de opiniile exprimate, trebuie
re ținut ă particularitatea acestei infrac țiuni de durat ă, care rezid ă în lipsa interven ției
făptuitorului pe traseul activit ății infrac ționale, dup ă declan șarea acesteia prin ac țiunea sau
inac țiunea sa ini țial ă.
În genere, literatura juridic ă ilustreaz ă ca infrac țiuni cu poten țial progresiv
infrac țiunea de loviri sau alte violen țe (art. 193 C.P.), al c ărui rezultat ini țial se poate
amplifica de la simple suferin țe fizice (alin. 1), la leziuni traumatice a c ăror gravitate este
evaluat ă prin necesitatea unor zile de îngrijiri medicale p entru recuperare, cel mult 90 de zile
(alin. 2), cu posibilitatea amplific ării ce conduce la încadrarea juridic ă în infrac țiunea de
vătămare corporal ă (art. 194 C.P.), sau chiar în infrac țiunea de loviri sau v ătămări cauzatoare
de moarte (art. 195 C.P. – „Dac ă vreuna dintre faptele prev ăzute în art. 193 și art. 194 a avut
ca urmare moartea victimei…”), „ceea ce exprim ă aptitudinea fiec ăreia dintre ac țiunile /
inac țiunile specifice acestei infrac țiuni de a produce un rezultat mai grav decât cel pr ev ăzut de
73 normele legale care le incrimineaz ă” [F. Streteanu, R. Moro șanu].
De și, de regul ă, infrac țiunea progresiv ă se comite cu inten ție dep ăș it ă (ex.: cazul unei
infrac țiuni de loviri sau v ătămări cauzatoare de moarte, în eventualitatea comiteri i acesteia ca
infrac țiune progresiv ă – activitatea infrac țional ă debuteaz ă prin faptă ini țial ă inten ționat ă de
lovire, care atrage în timp amplificarea urm ării materializate în rezultatul letal din culp ă),
men țion ăm c ă se poate s ăvâr și și exclusiv în baza inten ției sau a culpei. Ca infrac țiuni
progresive se pot manifesta și alte infrac țiuni, precum violul sau tâlh ăria care au cauzat
moartea victimei etc.
Fiind o infrac țiune de durat ă și în cazul infrac țiunii progresive se pune problema datei
sale de s ăvâr șire, întrucât și în acest caz se eviden țiaz ă cele dou ă momente, cel al consum ării,
respectiv al epuiz ării ansamblului faptic infrac țional. Momentul consum ării este cel al
comiterii ac țiunii / inac țiunii ini țiale, ce atrage rezultatul propriu faptei de debut, producerea
rezultatului final, mai grav, marcând momentul epui z ării. Potrivit art. 154 alin. 3 C.P. se
prevede c ă „în cazul infrac țiunilor progresive, termenul de prescrip ție a r ăspunderii penale
începe s ă curg ă de la data s ăvâr șirii ac țiunii sau inac țiunii și se calculeaz ă cu pedeapsa
corespunz ătoare rezultatului definitiv produs”. În baza dispo zi ției legale, data s ăvâr șirii
ac țiunii / inac țiunii marcheaz ă momentul consum ării, ca dat ă de s ăvâr șire a infrac țiunii
progresive, spre deosebire de celelalte infrac țiuni de durat ă, în cazul c ărora momentul
epuiz ării semnific ă data de s ăvâr șire a infrac țiunii.
Rezult ă, deci, c ă încadrarea juridic ă a faptei se realizeaz ă, în cele din urm ă, potrivit
rezultatului final, configurat la momentul epuiz ării, dar, infrac țiunea astfel re ținut ă se
apreciaz ă juridic a se fi s ăvâr șit înc ă de la momentul apari ției rezultatului ini țial (momentul
consum ării), de și acesta corespundea unei alte încadr ări juridice.
Sub aspectul particularit ăților ce o disting în peisajul unit ății infrac ționale,
num ărându-se în rândul infrac țiunilor de durat ă, propunem ca tem ă de reflec ție identificarea
asem ănărilor și a deosebirilor dintre infrac țiunea progresiv ă și infrac țiunile continue,
continuate și de obicei.
74
V. PLURALITATEA DE INFRAC ȚIUNI
Pluralitatea de infrac țiuni (corespunz ător reglement ării din Titlul al II-lea, Capitolul V
al p ărții generale a C.P.) semnific ă situa ția în care aceea și persoan ă a s ăvâr șit dou ă sau mai
multe infrac țiuni înainte de a fi condamnat ă definitiv pentru vreuna dintre ele sau a s ăvâr șit o
nou ă infrac țiune dup ă ce a fost condamnat ă definitiv pentru o alta comis ă anterior, a fost
transpus ă pe plan juridico-penal prin formele acesteia și sistemele de sanc ționare
corespunz ătoare fiec ărei forme în parte, în func ție de structura și caracteristicile sale. În cadrul
legal al pluralit ății de infrac țiuni (art. 38-45 NCP), se delimiteaz ă ca forme concursul de
infrac țiuni, recidiv ă și pluralitatea intermediar ă, care, sub aspectul condi țiilor de existen ță și al
tratamentului aplicabil, vizeaz ă preponderent persoana fizic ă infractor major, alte dispozi ții de
interes în materie fiind trecute în cadrul reglemen t ării privitoare la r ăspunderea penal ă a
persoanelor juridice, respectiv a minorit ății, fiind incluse în Titlul V și Titlul VI din partea
general ă a noului Cod penal.
„Exist ă și alte forme de pluralitate nereglementate expres î n Codul penal și care nu
constituie nici concurs, nici recidiv ă și nici pluralitate intermediar ă. De exemplu, când un
infractor, dup ă executarea pedepsei pentru o infrac țiune comis ă din culp ă, s ăvâr șește o alt ă
infrac țiune din culp ă, nu avem niciuna din cele trei pluralit ăți men ționate mai sus, dar
ipotezele din aceast ă categorie nu prezint ă importan ță practic ă, întrucât nu atrag un tratament
sanc ționator distinct” [F. Streteanu, R. Moro șanu]. Men țion ăm c ă aceast ă form ă a pluralit ății
de infrac țiuni s-a încet ățenit sub denumirea de „pluralitate nenumit ă de infrac țiuni”,
deosebindu-se de pluralitatea intermediar ă sub aspectul momentului s ăvâr șirii noii infrac țiuni,
respectiv dup ă executarea sau considerarea ca executat ă a unei pedepse, nefiind întrunite
condi țiile prev ăzute de lege pentru existen ța recidivei (postexecutorii).
V.1. Concursul de infrac țiuni
Articolul 38 C.P. reglementeaz ă concursul de infrac țiuni, definindu-se formele sub
care se înf ățișeaz ă acesta, respectiv concurs real [alin. (1)] și concurs formal [alin. (2)], prin
individualizarea legal ă a acestora, defini țiile adoptate relevând tr ăsăturile care le
particularizeaz ă sub aspectul modului de constituire a pluralit ății reale de fapte penale. De și
cele dou ă forme sunt reglementate distinct de lege, între el e nu sunt deosebiri de esen ță ,
existen ța concursului de infrac țiuni – și delimitarea fa ță de celelalte forme ale pluralit ății de
75 infrac țiuni – fiind legat ă de anumite condi ții care trebuie întrunite cumulativ, anume:
săvâr șirea de c ătre aceea și persoan ă (fizic ă sau juridic ă) a dou ă sau mai multor infrac țiuni
(prin raportare la defini ția din art. 15 coroborat cu art. 174 C.P.), înainte de a interveni o
condamnare definitiv ă pentru vreuna dintre ele, cel pu țin două fapte penale fiind susceptibile
de judecat ă și condamnare, pentru a se aplica tratamentul sanc ționator propriu acestei forme
de pluralitate de infrac țiuni. Sub acest din urm ă aspect – cel pu țin dou ă infrac țiuni s ă fie
susceptibile de judecat ă și s ă atragă condamnarea – doctrina apreciaz ă constant c ă nu este
vorba despre o condi ție general ă de existen ță a concursului, ci o condi ție privitoare la
aplicarea tratamentului penal prev ăzut de lege, implicând lipsa de inciden ță a unor cauze
(precum: cauze de înl ăturare a r ăspunderii penale, cauze de nepedepsire); în ipoteza inciden ței
acestor cauze, concursul de infrac țiuni, de și exist ă mai departe, nu va putea atrage aplicarea
dispozi țiilor art. 39 C.P.
Articolul 38 alin. (1) C.P. reprezint ă sediul legal al concursului real (sau material ) de
infrac țiuni, punând în eviden ță tr ăsătura caracteristic ă a acestuia, constând în s ăvâr șirea, prin
ac țiuni sau inac țiuni distincte, a dou ă sau mai multor infrac țiuni, ce relev ă modul s ău specific
de na ștere, constituind criteriul de delimitare fa ță de concursul formal. Dispozi ția înf ățișeaz ă
dou ă modalit ăți normative, cunoscute sub denumirile – atribuite î n doctrin ă – de concurs
simplu (teza I), respectiv concurs caracterizat (și) prin leg ătura, conexiunea in rem care o
dubleaz ă pe aceea in personam (teza a II-a), concurs prezentând conexiune etiolo gic ă
(leg ătur ă mijloc-scop) sau consecven țional ă (leg ătur ă cauz ă-efect).
Concursul real prezentând conexitate etiologic ă manifest ă urm ătoarele particularit ăți:
ambele infrac țiuni din structura sa sunt, din punct de vedere sub iectiv, infrac țiuni inten ționate;
hot ărârea infrac țional ă privind s ăvâr șirea infrac țiunii-scop trebuie s ă se nasc ă anterior
comiterii infrac țiunii-mijloc. Putem afirma astfel c ă aceast ă modalitate a concursului real de
infrac țiuni semnific ă o excep ție de la regula potrivit c ăreia în structura unui concurs de
infrac țiuni se pot reuni infrac țiuni caracterizate prin oricare din formele vinov ăției penale
(spre exemplu: o infrac țiune-mijloc de fals în scopul s ăvâr șirii unei infrac țiuni de
în șel ăciune).
Concursul real prezentând conexitate consecven țional ă manifest ă urm ătoarele
particularit ăți: prima infrac țiune se poate comite cu inten ție sau din culp ă, îns ă cea de-a doua,
săvâr șit ă în vederea ascunderii precedentei, se comite întot deauna în baza inten ției, iar
hot ărârea privind s ăvâr șirea celei de-a doua infrac țiuni poate lua na ștere, dup ă caz, înainte sau
dup ă comiterea celei dintâi, cu excep ția cazului în care prima infrac țiune este comis ă din
culp ă (caz în care hot ărârea de comitere a celei de-a doua infrac țiuni se ia exclusiv dup ă
săvâr șirea primei infrac țiuni); de exemplu: o neglijen ță în serviciu acoperit ă printr-un fals, sau
o infrac țiune de fals s ăvâr șit ă pentru a acoperi o delapidare.
76 Concursul real caracterizat, gra ție leg ăturii in rem dintre faptele penale reunite în
structura sa, ridic ă probleme de delimitare în raport de unitatea infra c țional ă, sub forma
infrac țiunii complexe, care, dup ă cum s-a men ționat deja, în ipoteza legal ă a construc ției prin
reunire, se caracterizeaz ă de asemenea printr-o leg ătur ă in rem , dup ă caz leg ătur ă de la mijloc
la scop ori de la cauz ă la efect.
Articolul 38 alin. (2) C.P. reprezint ă sediul legal al concursului formal (ideal ) de
infrac țiuni, punându-se în eviden ță tr ăsătura caracteristic ă a acestuia, prin modul s ău deosebit
de constituire, „când o ac țiune sau inac țiune (…), din cauza împrejur ărilor în care a avut loc
sau a urm ărilor pe care le-a produs, realizeaz ă con ținutul mai multor infrac țiuni”. „În defini ția
concursului ideal de infrac țiuni, no țiunea de ac țiune sau inac țiune are semnifica ția unei
activit ăți materiale, fizice, a unei activit ăți naturale care unit ă cu dou ă sau mai multe urm ări
(rezultate) periculoase, prin raportul de cauzalita te, conduce la întrunirea elementelor
constitutive a dou ă sau mai multe infrac țiuni” [V. Pa șca]. Infrac țiunile din structura unui
concurs formal se pot comite cu orice form ă a vinov ăției penale; spre exemplu, exist ă un
concurs ideal ce reune ște infrac țiuni din culp ă, atunci când, în urma unui accident rutier, sunt
atrase dou ă rezultate relevante penal ce caracterizeaz ă o infrac țiune de ucidere din culp ă,
respectiv una de v ătămare corporal ă din culp ă (o persoan ă sau mai multe au fost ucise și una
sau mai multe au fost r ănite prin ac țiunea unic ă a conduc ătorului auto neatent).
Concursul formal de infrac țiuni ridic ă, de asemenea, probleme de delimitare fa ță de
unitatea infrac țional ă, spre exemplu în cazurile în care legiuitorul cree az ă infrac țiuni
complexe (a se vedea exemplul anterior), sau în rap ort de infrac țiunea progresiv ă, în cazul
căreia ac țiunea sau inac țiunea este susceptibil ă s ă conduc ă la rezultate din ce în ce mai grave,
corespunz ătoare unor infrac țiuni distincte, care absorb infrac țiunile cu urm ări mai pu țin grave.
Formele concursului de infrac țiuni nu se reduc la concursul formal și cel real . Aceast ă
clasificare a formelor concursului (forme consacrat e expres de legea penal ă) se realizeaz ă
dup ă num ărul de ac țiuni sau inac țiuni (una singur ă sau mai multe ac țiuni sau inac țiuni,
săvârșite în condi țiile legii), din care reiese pluralitatea infrac țional ă.
Doctrina opereaz ă și cu alte criterii de clasificare , amintind în acest sens:
– dup ă natura infrac țiunilor, se face distinc ție între concurs omogen și concurs eterogen de
infrac țiuni, atât concursul real cât și cel formal putând îmbr ăca, dup ă caz, aceste forme, dup ă
cum infrac țiunile concurente prezint ă aceea și natur ă (concurs omogen), sau sunt de natur ă
diferit ă (concurs eterogen).
– de asemenea, operând în baza criteriului dat de m omentul de s ăvâr șire a faptelor penale,
desigur, anterior r ămânerii definitive a unei hot ărâri de condamnare pentru vreuna dintre
infrac țiuni, se distinge între concurs succesiv și concurs simultan de infrac țiuni. Dac ă
simultaneitate caracterizeaz ă un concurs ideal de infrac țiuni, comiterea infrac țiunilor
77 concurente în mod succesiv este specific ă unui concurs real, sens în care se impune
delimitarea în raport de o infrac țiune s ăvâr șit ă în mod continuat, atunci când infrac țiunile
concurente sunt și de aceea și natur ă (concurs real succesiv omogen). Nu este îns ă exclus nici
concursul real simultan de infrac țiuni!
V.1.1. Sanc ționarea concursului de infrac țiuni
Reglementarea (corespunz ătoare art. 39 și 40 C.P.) dispune în materia sanc țion ării
concursului de infrac țiuni s ăvâr șite de persoana fizic ă, de pe pozi ția infractorului major,
stabilind tratamentul penal, din punct de vedere al pedepsei principale. Celor dou ă forme ale
concursului de infrac țiuni – real, formal – li se creeaz ă un regim juridic de sanc ționare
uniform, în cadrul c ăruia se pot observa atât o pluralitate de sisteme d e sanc ționare
corespunz ătoare dispozi țiilor art. 39 alin. (1) lit. a)-e) C.P., cât și instituirea unei solu ții de
excep ție, f ără precedent (art. 39 alin. 2 C.P.).
Reglementarea modului de aplicare a pedepsei princi pale în caz de concurs parcurge,
de asemenea, cele dou ă etape de individualizare a pedepsei, anume individ ualizarea pedepsei
pentru fiecare infrac țiune în parte (potrivit criteriilor din art. 74 C.P .), urmat ă de aplicarea
pedepsei pentru ansamblul infrac țional comis. Ipotezele și solu țiile legale prev ăzute în art. 39
alin. (1) C.P. atrag inciden ța:
– sistemului absorb ției , când s-au stabilit pedeapsa cu deten țiunea pe via ță și una sau mai
multe pedepse cu închisoarea sau amenda (se aplic ă pedeapsa – absorbant ă – a deten țiunii pe
via ță , potrivit art. 39 alin. 1 lit. a C.P.);
– sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix , când s-au stabilit pedepse din aceea și
specie – fie închisoarea, fie amenda –, aplicându-s e pedeapsa cea mai grea și la aceasta un
spor fix, în condi țiile legii, respectiv o treime din totalul celorlal te pedepse (sistem operant
pentru ipotezele din art. 39 alin. 1 lit. b și c C.P.);
– sistemul cumulului aritmetic , când s-a stabilit câte o pedeaps ă de natur ă diferit ă –
închisoarea și amenda –, aplicându-se pedeapsa închisorii, la ca re se adaug ă, în întregime,
pedeapsa amenzii (art. 39 alin. 1 lit. d C.P.);
– sistemul mixt , al cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix, combinat cu sistemul cumulului
aritmetic, atunci când s-au stabilit mai multe pede pse de specie diferit ă – închisoare și amend ă
– contopindu-se potrivit sistemului descris la lit. b) pedepsele cu închisoarea și potrivit
sistemului indicat la lit. c) pedepsele cu amenda și procedându-se apoi, cu rezultatele astfel
atinse, dup ă sistemul de la lit. d) (art. 39 alin. 1 lit. e C.P.).
Dispozi ția art. 39 alin. 2 C.P., ca dispozi ție de excep ție, permite instan ței să poat ă
aplica, în condi țiile exprese ale legii, pedeapsa deten țiunii pe via ță , chiar dac ă nu se prevede
aceast ă pedeaps ă pentru niciuna dintre infrac țiunile concurente (deci se creeaz ă posibilitatea
78 aplic ării sale, dar nu în calitate de pedeaps ă absorbant ă), în situa țiile în care instan ța nu
apreciaz ă oportun s ă opteze, în sanc ționarea ansamblului de fapte penale, pentru aplicar ea
(sub cenzura limitei generale a închisorii, de 30 a ni – potrivit art. 2 alin. 3 C.P.) unei pedepse
privative de libertate pe termen limitat – închisoa rea (dup ă sistemul cumulului juridic cu spor
obligatoriu și fix).
Sub aspectul naturii juridice , concursul de infrac țiuni tinde a fi apreciat drept o cauz ă
general ă, legal ă și personal ă de agravare obligatorie a pedepsei (dup ă cum reiese și din
prevederile art. 79 C.P.).
Reglementarea institu ției contopirii pedepselor pentru infrac țiunile concurente (art. 40
C.P.) ofer ă rezolvare situa țiilor din practic ă atunci când infrac țiunile concurente au fost
judecate separat în fa ța unor instan țe diferite sau chiar în fa ța aceleia și instan țe, dar asupra
cărora s-au pronun țat hot ărâri distincte de condamnare.
(Precizare:) Sanc ționarea concursului de infrac țiuni (precum și a celorlalte forme ale
pluralit ății de infrac țiuni, în cazul persoanei fizice, infractor major), nu se reduce la aplicarea
pedepsei principale (art. 39 C.P.). În privin ța tratamentului penal al concursului de infrac țiuni
intereseaz ă și dispozi țiile din art. 45 C.P. – pedepse complementare, pede pse accesorii, m ăsuri
de siguran ță în caz de concurs de infrac țiuni – configurând materie corespunz ătoare
semestrului al II-lea de studiu.
V.2. Recidiv ă
Recidiv ă în cazul persoanei fizice este prev ăzut ă în noul Cod penal în art. 41-43 și art.
45, cadrul legal rezervat acestei forme a pluralit ății de infrac țiuni nefiind acoperit numai prin
reglement ările men ționate. Ținând cont de vasta problematic ă pe care o implic ă recidiv ă (din
modul cum este reglementat ă, din anumite condi ții impuse de lege și potrivit regimului de
sanc ționare stabilit), acest cadru legal se completeaz ă cu dispozi ții privitoare și la alte
institu ții juridico-penale, cum sunt: unele mijloace de ind ividualizare a pedepsei (suspendarea
execut ării pedepsei sub supraveghere, liberarea condi ționat ă), unele dispozi ții din partea
special ă a Cod penal (art. 285), cauze care înl ătur ă executarea pedepsei (gra țierea și
prescrip ția execut ării pedepsei); institu țiile astfel men ționate configureaz ă materie
corespunz ătoare semestrului al II-lea de studiu.
Pornind de la prevederile art. 41 alin. 1 C.P., car e înscrie defini ția general ă, legal ă, a
recidivei ca form ă a pluralit ății de infrac țiuni, aceasta reprezint ă situa ția în care, dup ă
condamnarea definitiv ă, executat ă sau nu, dar pân ă la reabilitare sau împlinirea termenului de
reabilitare, cel condamnat î și reitereaz ă, în condi țiile legii, comportamentul infrac țional
inten ționat. Ținând seama de ansamblul reglement ărilor în materie, se contureaz ă cu claritate
79 formele consacrate pentru recidiv ă în cazul persoanei fizice, anume: recidiv ă
postcondamnatorie și postexecutorie, relativ ă, general ă (f ără a fi împiedicat ă, în concret, o
recidiv ă special ă), temporar ă (f ără a fi împiedicat ă, în concret, recidiv ă perpetu ă în cazul
infrac țiunilor imprescriptibile, pentru situa țiile condamna ților care s-ar sustrage de la
executarea pedepsei aplicate pentru o asemenea infr ac țiune), teritorial ă, dar și interna țional ă,
cu regim diferen țiat de sanc ționare (dup ă cum este o recidiv ă postcondamnatorie sau
postexecutorie), respectiv cu efect unic (recomand ăm parcurgerea doctrinei, care prezint ă pe
larg formele recidivei, dup ă varietatea criteriilor de clasificare).
Pentru existen ța recidivei în cazul persoanei fizice se cere întru nirea cumulativ ă a unui
set de condi ții generale, condi ții de existen ță pozitive (art. 41) și condi ții de existen ță negative
(art. 42), privitoare la cei doi termeni din struct ura acestei forme a pluralit ății de infrac țiuni.
Primul termen const ă în existen ța unei hot ărâri definitive de condamnare, care trebuie s ă
realizeze cerin țele legale; al doilea termen rezid ă în reiterarea comportamentului infrac țional,
prin s ăvâr șirea unei noi infrac țiuni, în condi țiile prev ăzute de lege.
Astfel, condi țiile generale de existen ță a st ării de recidiv ă (condi ții pozitive ) privesc:
– existen ța unei condamn ări definitive pe latur ă penal ă (executat ă sau nu), care trebuie s ă se
refere la o infrac țiune inten ționat ă sau praeterintenionat ă și care s ă atrag ă o pedeaps ă concret ă
privativ ă de libertate de o anumit ă gravitate (închisoare mai mare de un an sau deten țiune pe
via ță ), pedeaps ă aplicat ă pentru o unitate infrac țional ă sau ca rezultant ă a unui concurs de
infrac țiuni.
– săvâr șirea unei noi infrac țiuni inten ționate sau praeterinten ționate (în accep țiunea din art.
174 C.P.), infrac țiune de o anumit ă gravitate, pentru care pedeaps ă abstract ă (prev ăzut ă de
lege) s ă fie închisoarea de un an sau mai mare de un an (se are în vedere maximul special de
pedeaps ă), ori deten țiunea pe via ță (indiferent dac ă aceasta este sanc țiune unic ă sau
alternativ ă: închisoare sau amend ă, ori închisoare sau deten țiune pe via ță ).
– unitatea de subiect activ (condamnarea anterioar ă și noua infrac țiune s ă priveasc ă aceea și
persoan ă, cu precizarea c ă intereseaz ă persoana fizic ă ca infractor major, existând
incompatibilitate între starea de minoritate a infr actorului și aceast ă form ă a pluralit ății de
infrac țiuni).
Se adaug ă acestor condi ții cazurile prev ăzute de lege în art. 42 C.P. (condamn ări care
nu atrag starea de recidiv ă), cazuri care semnific ă, potrivit doctrinei, condi ții negative privind
termenii recidivei.
Revenind la dispozi țiile înscrise în art. 41 alin. 1 C.P., sfera condi țiilor de existen ță a
recidivei se întrege ște prin condi ția integrat ă în defini ția legal ă, privind fixarea momentului
limit ă de s ăvâr șire a noii infrac țiuni, anume: pân ă la reabilitare sau împlinirea termenului de
reabilitare.
80 (Precizare:) Săvâr șirea, din nou, a unei infrac țiuni, în raport de o condamnare definitiv ă
privitoare la fapte care nu mai sunt prev ăzute ca infrac țiuni de legea penal ă, ori de o
condamnare referitoare la o infrac țiune amnistiat ă, exclude orice form ă a pluralit ății de
infrac țiuni, pe când comiterea unei noi infrac țiuni dup ă o condamnare definitiv ă neexecutat ă
sau executat ă doar par țial pentru o infrac țiune din culp ă atrage pluralitatea de infrac țiuni sub
forma pluralit ății intermediare, iar dac ă – în acest ultim caz – noua infrac țiune se comite dup ă
executarea sau considerarea ca executat ă a primei condamn ări, va exista pluralitate nenumit ă.
Particularit ățile ce individualizeaz ă formele recidivei în cazul persoanei fizice în fun c ție de
momentul s ăvâr șirii noii infrac țiuni, dup ă condamnarea definitiv ă, conduc la re ținerea
recidivei postcondamnatorii (care ia na ștere, în condi țiile legii, prin reiterarea
comportamentului infrac țional în raport de condamnarea definitiv ă neexecutat ă ori executat ă
doar par țial) și a recidivei postexecutorii (care ia na ștere, în condi țiile legii, prin reiterarea
comportamentului infrac țional în raport de condamnarea definitiv ă executat ă ori considerat ă
ca executat ă).
Sub acest aspect, sunt de semnalat urm ătoarele:
– recidiv ă postcondamnatorie se poate configura prin comiterea noii infrac țiuni: înainte de
începerea execut ării pedepsei, în timpul execut ării pedepsei într-un loc de de ținere, pe durata
termenelor de supraveghere ale liber ării condi ționate (art. 104 alin. 2 C.P.), suspend ării
execut ării pedepsei sub supraveghere (art. 96 alin. 4 și 5 C.P.) ori pe durata termenului de
încercare al unei gra țieri condi ționate, inclusiv atunci când se comite infrac țiunea de evadare
(art. 285 C.P.) sau când noua infrac țiune se comite, în condi țiile legii, în stare de evadare;
– recidiv ă postexecutorie se poate configura prin comiterea noii infrac țiuni: dup ă executarea
propriu-zis ă a pedepsei sau considerarea ei ca executat ă, prin clemen ță (doar) sub forma
gra țierii (total ă sau par țial ă), necondi ționat ă sau condi ționat ă (dar ulterior producerii efectelor
definitive), prin împlinirea termenului de prescrip ție a execut ării pedepsei (la infrac țiunile
prescriptibile) ori dup ă împlinirea termenelor de supraveghere ale suspend ării execut ării
pedepsei sub supraveghere ori liber ării condi ționate, dar pân ă la intervenirea reabilit ării sau
împlinirea termenului de reabilitare.
V.2.1. Tratamentul penal al recidivei (pedeapsa pri ncipal ă)
Cu privire la tratamentul penal al recidivei, prin dispozi țiile art. 43 C.P. se
reglementeaz ă sistemele de sanc ționare, cu referire la pedeapsa principal ă, în caz de recidiv ă
postcondamnatorie și postexecutorie.
Sanc ționarea recidivei postcondamnatorii se realizeaz ă în lumina dispozi țiilor art. 43
alin. 1-4 C.P., respectiv alin. 5 în cazul recidive i postexecutorii. Descoperirea ulterioar ă a
st ării de recidiv ă atrage recalcularea pedepsei, opera țiune posibil ă numai dac ă starea de
81 recidiv ă a fost descoperit ă mai înainte ca pedeapsa s ă fi fost executat ă sau stins ă în alt mod
(art. 43 alin. 6 C.P.), dispozi țiile privind recalcularea pedepsei fiind aplicabile și în cazul
înlocuirii sau comut ării pedepsei deten țiunii pe via ță cu/în pedeapsa închisorii (art. 43 alin. 7
C.P.).
V.2.1.1. Tratamentul penal al recidivei postcondamn atorii în cazul persoanei fizice se
întemeiaz ă pe sistemul cumulului aritmetic al pedepselor. Cum ulul aritmetic al pedepselor,
corespunz ător art. 43 alin. 1 C.P., este operant și atunci când pe parcursul termenului de
supraveghere al suspend ării execut ării pedepsei/liber ării condi ționate, în condi țiile prev ăzute
de lege, ia na ștere recidiv ă postcondamnatorie, pedeapsa pentru noua infrac țiune stabilindu-se
și executându-se potrivit dispozi țiilor legale, sau atunci când s ăvâr șirea infrac țiunii are loc în
termenul de încercare al unei gra țieri condi ționate (practica legislativ ă a gra țierii condi ționate
instituind cumularea pedepselor). Tot cumulul aritm etic este operant când se realizeaz ă
condi țiile recidivei postcondamnatorii și are loc evadarea, pedeapsa aplicat ă pentru
infrac țiunea de evadare ad ăugându-se la restul r ămas neexecutat din pedeaps ă la data evad ării
(art. 285 alin. 4 C.P.).
Potrivit art. 43 alin. 2 C.P. – aplicarea pedepsei în situa ția în care, dup ă condamnarea
definitiv ă neexecutat ă sau executat ă par țial, se comite un concurs de infrac țiuni, dintre care
cel pu țin una se afl ă în stare de recidiv ă –, se ofer ă o solu ție legislativ ă care preîntâmpin ă
orice discu ție din doctrin ă sau rezolv ări jurispruden țiale divergente, fixând clar și ordinea de
valorificare a formelor pluralit ății de infrac țiuni astfel întrunite, și anume: aplicarea, mai întâi,
a regulilor referitoare la concursul de infrac țiuni și, apoi, a celor privind recidiv ă
postcondamnatorie. Acest mecanism de sanc ționare r ămâne func țional și atunci când una
dintre infrac țiunile concurente ulterioare unei condamn ări definitive este infrac țiunea de
evadare, iar în stare de evadare se comite, din nou , o infrac țiune.
Regimul de sanc ționare prin cumul aritmetic configureaz ă, astfel, regimul unic de
sanc ționare în cazul recidivei postcondamnatorii (cumul aritmetic limitat, inerent, de maximul
general al pedepsei închisorii), func țional sub cenzura înscris ă prin art. 2 alin. 3 C.P.
Prin dispozi ția de excep ție din art. 43 alin. 3 C.P., care permite instan ței să poat ă
înlocui pedeapsa închisorii cu deten țiunea pe via ță (dac ă prin cumul aritmetic s-ar dep ăș i cu
mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei înch isorii – situa ție constatat ă ca efect al unui
calcul strict matematic, realizat în mod abstract – iar pentru cel pu țin una dintre infrac țiunile
săvâr șite pedeapsa legal ă ar fi închisoarea de 20 de ani sau mai mare).
Când pedeapsa anterioar ă sau pedeapsa stabilit ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă în stare
de recidiv ă postcondamnatorie este deten țiunea pe via ță , se va executa pedeapsa deten țiunii
pe via ță (art. 43 alin. 4 C.P.), fiind consacrat în aceast ă ipotez ă sistemul sanc ționator al
absorb ției.
82 V.2.1.2. Tratamentul penal al recidivei postexecuto rii în cazul persoanei fizice se realizeaz ă,
în lumina dispozi țiilor art. 43 alin. 5 C.P., prin majorarea legal ă a limitelor speciale de
pedeaps ă prev ăzute de lege pentru infrac țiunea comis ă în stare de recidiv ă (închisoare sau
amend ă), cu jum ătate, sub rezerva limitei inerente constând în maxi mul general al respectivei
categorii de pedeaps ă (art. 2 alin. 3 C.P.). Și în cazul recidivei postexecutorii, în structura
celui de-al doilea termen se poate verifica existen ța unui concurs de infrac țiuni. Chiar și în
lipsa unei dispozi ții exprese în acest sens [mai exact, prin interpret area per a contrario a
textului art. 43 alin. 2 C.P. și ținând cont de imposibilitatea logic ă a unui sistem distinct de
rezolvare], ca mod de solu ționare a unei asemenea situa ții, se va proceda, mai întâi (spre
deosebire de ipoteza similar ă a recidivei postcondamnatorii), la aplicarea dispo zi țiilor
sanc ționatorii ale recidivei postexecutorii, pentru fiec are infrac țiune concurent ă în parte, dup ă
care (luând în considerare pedepsele concrete astfe l stabilite) se vor aplica dispozi țiile
sanc ționatorii ale concursului de infrac țiuni, în vederea stabilirii pedepsei finale de exec utat
pentru întreaga pluralitate de infrac țiuni.
Din punct de vedere al naturii juridice, în condi țiile reglement ării actuale, recidiv ă
constituie o cauz ă (stare) general ă, legal ă și personal ă de agravare obligatorie a pedepsei.
Dac ă aceast ă stare vine în concurs cu alte cauze de agravare a r ăspunderii penale, se va ține
cont de prevederile art. 79 alin. 2 C.P. În situa țiile de dubl ă recidiv ă, practica a decis, în mod
obligatoriu pentru instan țe, c ă, dac ă o infrac țiune a fost comis ă în condi țiile recidivei
postcondamnatorii și – totodat ă – în stare de recidiv ă postexecutorie, se va face mai întâi
aplicarea dispozi țiilor legale privitoare la aceasta din urm ă, dup ă care se va proceda în baza
reglement ării privind recidiv ă postcondamnatorie.
V.3. Pluralitatea intermediar ă
În art. 44 C.P. se reglementeaz ă pluralitatea intermediar ă, ca form ă a pluralit ății de
infrac țiuni, distinct ă atât de concurs (întrucât o nou ă infrac țiune se s ăvâr șește dup ă r ămânerea
definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare neexecutate sau executate par țial), cât și de recidiv ă,
ca recidiv ă postcondamnatorie (nefiind realizate nici condi țiile prev ăzute de lege pentru
aceasta). În egal ă m ăsur ă, pluralitatea intermediar ă se apropie de starea de recidiv ă
postcondamnatorie, prin existen ța unei condamn ări definitive și a intervalului de timp în care
se comite noua infrac țiune (respectiv pân ă la data la care pedeapsa este executat ă sau
considerat ă ca executat ă), dup ă cum împrumut ă regimul de sanc ționare de la concursul de
infrac țiuni.
Potrivit art. 44 alin. 1 C.P. este descris con ținutul normativ specific acestei forme de
pluralitate de infrac țiuni, iar prin dispozi țiile din alin. 2 se stabile ște regimul de sanc ționare.
83 Pluralitatea intermediar ă prezint ă o structur ă proprie, din care rezult ă existen ța unei
condamn ări definitive neexecutate ori executate doar par țial, în raport de care aceea și
persoan ă (fizic ă sau juridic ă) comite o nou ă infrac țiune, în lipsa condi țiilor cerute de lege
pentru existen ța st ării de recidiv ă (postcondamnatorie).
În cazul persoanei fizice , este suficient s ă lipseasc ă cel pu țin una dintre condi țiile
prev ăzute drept necesare pentru existen ța recidivei postcondamnatorii (dup ă caz, oricare
dintre cele care privesc termenul întâi sau termenu l secund al acesteia), oferind o gam ă ampl ă
de situa ții în cadrul pluralit ății de infrac țiuni, ca pluralitate intermediar ă, pe drept cuvânt
ar ătându-se în doctrin ă c ă „structura sa poate interveni în foarte multe vari ante – simple sau
combinate” [V. Pa șca]. Ca și starea de recidiv ă, pluralitatea intermediar ă este incompatibil ă
cu starea de minoritate a infractorului.
Pluralitatea intermediar ă poate lua na ștere prin comiterea noii infrac țiuni înainte de
începerea execut ării pedepsei, în timpul execut ării pedepsei într-un loc de de ținere, pe durata
termenelor de supraveghere ale liber ării condi ționate (art. 104 alin. 2 C.P.), suspend ării
execut ării pedepsei sub supraveghere (art. 96 alin. 4 și 5 C.P.) ori pe durata termenului de
încercare al unei gra țieri condi ționate, inclusiv atunci când se comite infrac țiunea de evadare
(art. 285 C.P.) sau când noua infrac țiune se comite, în condi țiile legii, în stare de evadare,
nefiind – în toate aceste cazuri – întrunite condi țiile necesare (lipsind cel pu țin una, oricare ar
fi aceea) pentru existen ța recidivei postcondamnatorii.
În privin ța sanc țion ării pluralit ății intermediare în cazul persoanei fizice, cu referire
la aplicarea pedepsei principale, legea prevede – î n art. 44 alin. 2 C.P. – c ă „pedeapsa pentru
noua infrac țiune și pedeapsa anterioar ă se contopesc potrivit dispozi țiilor de la concursul de
infrac țiuni”. Este de observat c ă și în sanc ționarea pluralit ății intermediare contopirea poate fi
exclus ă, ca și în cazul concursului, atunci când intervin situa ții dintre cele reglementate la art.
39 alin. 1 lit. a sau d C.P., în ciuda exprim ării legiuitorului care pare, în mod nefericât, a
restrânge doar la cazul cumulului juridic ipotezele sanc ționatorii ale pluralit ății intermediare.
Regulile de sanc ționare a concursului de infrac țiuni se vor avea în vedere și în raport
de cazurile de pluralitate intermediar ă emergente în termenele de suspendare a execut ării
pedepsei sub supraveghere sau de liberare condi ționat ă. Va opera îns ă cumulul aritmetic
atunci când noua infrac țiune se va comite în termenul de încercare al unei gra țieri
condi ționate (în func ție de prevederile legii speciale în cauz ă), precum și atunci când aceasta
ar fi evadarea (art. 285 alin. 4 C.P.).
Atunci când dup ă o condamnare definitiv ă la o pedeaps ă neexecutat ă ori doar par țial
executat ă se comite un concurs de infrac țiuni, iar nu toate infrac țiunile din structura acestuia
întrunesc condi țiile recidivei – care sunt îns ă verificate de cel pu țin una dintre ele – urmeaz ă a
se face, pentru întregul ansamblu faptic, aplicarea dispozi țiilor de la art. 43 alin. 2 C.P.,
84 rezolvându-se întâi concursul și abia apoi recidiv ă postcondamnatorie, în al c ărei termen
secund vor fi integrate toate infrac țiunile concurente, inclusiv acelea care sunt, de fa pt, prin
ele însele, în pluralitate intermediar ă fa ță de termenul întâi.
85
BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă
– George ANTONIU (coordonator), Costic ă Bulai, Constantin Duvac, Ioan Griga,
Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, Ioan Molnar, Il ie Pascu, Viorel Pa șca, Ovidiu
Predescu: Explica ții preliminare ale noului Cod penal , Vol. I (art. 1-52), Editura
Universul Juridic, Bucure ști, 2010.
– Ilie PASCU, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca, T raian Dima, Costic ă P ăun, Mirela
Gorunescu, Ioan Chi ș, Maxim Dobrinoiu: Noul Cod penal comentat. Vol. I – Partea
general ă, edi ția a 2-a, rev ăzut ă și ad ăugit ă, Editura Universul Juridic, Bucure ști, 2014.
– Viorel PA ȘCA: Curs de drept penal. Partea general ă, edi ția a III-a, actualizat ă cu
modific ările la zi ale Codului penal, Editura Universul Jur idic, Bucure ști, 2014.
– Vasile P ĂVĂLEANU, Drept penal general. Conform noului Cod penal , Ed. Universul
Juridic, Bucure ști, 2012.
– Florin STRETEANU, Raluca MORO ȘANU, Institu ții și infrac țiuni în noul Cod penal.
Manual pentru uzul formatorilor SNG , (nepublicat, disponibil în format electronic),
Bucure ști, 2010.
– Tudorel TOADER (coordonator), Maria Ioana Michinici , Ruxandra R ăducanu, Anda
Cri șu-Ciocînt ă, Sebastian R ădule țu, Mihai Dunea, Noul Cod penal. Comentarii pe
articole , Ed. Hamangiu, Bucure ști, 2014.
– Mihail UDROIU, Drept penal – partea general ă. Noul Cod penal , Ed. C.H.Beck,
Bucure ști, 2014.
– Mihail UDROIU, Victor CONSTANTINESCU, Noul Cod penal. Codul penal anterior
(prezentare comparativ ă, observa ții, ghid de aplicare, legea penal ă mai favorabil ă),
Editura Hamangiu, Bucure ști, 2014.
– Adina VL ĂȘ CEANU, Alina BARBU, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul
penal anterior , Editura Hamangiu, Bucure ști, 2014.
– Corina VOICU, Andreea Simona UZL ĂU, Raluca MORO ȘANU, Cristinel GHIGHECI,
Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni (prezentare comparativ ă NCP – CP
anterior; analiza institu țiilor noi; legea penal ă mai favorabil ă; recursuri în interesul
legii) , Editura Hamangiu, Bucure ști, 2014.
86
ANEXA 1 – FI ȘE DE LUCRU
Fi șă de lucru privind CAUZELE JUSTIFICATIVE ȘI CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE
Aprecia ți – argumentat – asupra corectitudinii urm ătoarelor afirma ții :
1. Sub aspectul naturii juridice, cauzele justifica tive și cauzele de neimputabilitate reprezint ă
cauze generale de excludere a infrac țiunii; aceste cauze pot intra în concurs, deci pot coexista,
fiind exclus ă r ăspunderea penal ă.
2. Cauzele generale de excludere a infrac țiunii nu se reduc la cauzele justificative și la cele de
neimputabilitate.
3. Cauzele care exclud infrac țiunea nu trebuie confundate cu o alt ă categorie de cauze
operante în materie juridico-penal ă, respectiv cauzele care înl ătur ă r ăspunderea penal ă.
4. Nu exist ă cauze justificative și cauze de neimputabilitate de ordin special.
5. Cauzele justificative produc efecte in rem și nu atrag inciden ța sanc țiunilor de drept penal.
6. De regul ă, efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extind e asupra participan ților (caz în
care, fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă se va re ține ca fiind s ăvâr șit ă în participa ție improprie),
spre deosebire de cauzele justificative al c ăror efect se extinde și asupra participan ților.
7. Atât legitima ap ărare cât și starea de necesitate sunt structurate pe dou ă laturi care reclam ă
(și) o anumit ă propor ție ce trebuie s ă existe între acestea.
8. În materia legitimei ap ărări, legiuitorul înscrie o prezum ție absolut ă care nu cere
îndeplinirea condi țiilor prev ăzute de lege pentru atac; prezum ția va exista și atunci când
pătrunderea prin orice modalitate, f ără drept, a avut loc în timpul nop ții.
9. Legitima ap ărare și excesul neimputabil (art. 26 alin. 1 Cod penal) s unt cauze generale de
excludere a infrac țiunii, existând diferen țe sub aspectul naturii lor juridice și al efectului atras.
10. Spre deosebire de excesul neimputabil, excesul scuzabil în materia legitimei ap ărări /
st ării de necesitate, nu exclude infrac țiunea, de și condi țiile cerute atacului cât și st ării de
pericol sunt acelea și, ca și în cazul excesului neimputabil.
11. Dep ăș irea limitelor legitimei ap ărări / dep ăș irea limitelor st ării de necesitate (art. 75 alin.
1 lit. b) si c) Cod penal) reprezint ă cauze generale (circumstan țe) de atenuare a r ăspunderii
penale.
12. Art. 21 Cod penal reglementeaz ă dou ă cauze generale de excludere a infrac țiunii, cauze
justificative.
13. Când legea incrimineaz ă s ăvâr șirea faptei f ără drept / în mod ilegal (spre ex., fapt ă
descris ă în art. 205 Cod penal), iar fapt ă este s ăvâr șit ă în exercitarea unui drept recunoscut de
lege, va fi înl ăturat ă tipicitatea; aceea și împrejurare constituie cauz ă justificativ ă în cazul în
care legiuitorul nu a prev ăzut acest element de tipicitate.
87 14. Dreptul p ărin ților de a aplica unele corec ții de mic ă gravitate copiilor lor este susceptibil
de a înl ătura caracterul ilicit al unor fapte relevante pena l; în ceea ce prive ște îndeplinirea unei
obliga ții, spre exemplu, fapt ă de a demola un imobil apar ținând altei persoane, dac ă
demolarea se face pentru punerea în executare a une i hot ărâri judec ătore ști emise în acest
sens, nu va constitui infrac țiune.
15. S ăvâr șirea faptei descrise potrivit dispozi țiilor din art. 228 Cod penal, în condi țiile în care
persoana deposedat ă î și d ă consim ță mântul, exclude re ținerea faptei ca infrac țiune, fiind
incident ă cauza din art. 22 Cod penal.
16. Dac ă o persoan ă încearc ă uciderea victimei în condi țiile art. 190 Cod penal, ins ă aceasta
nu decedeaz ă, se poate considera c ă este înl ăturat caracterul nejustificat al faptei, întrucât
exist ă consim ță mântul persoanei v ătămate (art. 22 alin. 1 Cod penal).
17. Consim ță mântul persoanei, victim ă a traficului de persoane / de minori, nu constitui e
cauz ă justificativ ă, dup ă cum nu poate fi invocat ordinul superiorului sau a l unei autorit ăți
publice în cazul torturii.
18. Cauzele de neimputabilitate sunt exclusiv de or din general și produc, toate, efecte in
personam .
19. Minoritatea f ăptuitorului, iresponsabilitatea și intoxica ția (involuntar ă și complet ă) exclud
responsabilitatea persoanei ca premis ă (condi ție) a imputabilit ății.
20. Ca sanc țiuni de drept penal, în condi țiile legii (art. 107 Cod penal), m ăsurile de siguran ță
se iau fa ță de persoana care a comis o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, nejustificat ă, dup ă caz,
imputabil ă sau neimputabil ă persoanei care a s ăvâr șit-o.
21. Din materia cauzelor generale de neimputabilita te, trei dintre acestea reprezint ă negarea
condi țiilor generale cerute subiectului activ al infrac țiunii (persoan ă fizic ă).
22. Sub aspectul naturii juridice, starea de minor itatea a f ăptuitorului este o cauz ă general ă de
neimputabilitate, spre deosebire de starea de minor itate a infractorului care reprezint ă o cauz ă
de diferen țiere a r ăspunderii penale, în raport de r ăspunderea penal ă angajat ă de infractorul
major (la data s ăvâr șirii ansamblului faptic infrac țional).
23. Potrivit art. 113 alin. 2 Cod penal, legiuitoru l înscrie o prezum ție relativ ă de capacitate
penal ă.
24. Fa ță de minorul care, la data s ăvâr șirii faptei prev ăzute de legea penal ă, avea vârsta
cuprins ă între 14 și 18 ani se ia, în condi țiile legii, o m ăsur ă educativ ă.
25. Nu este imputabil ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă de un minor, care la data
comiterii acesteia nu îndeplinea condi țiile legale pentru a r ăspunde penal, caz în care fapt ă nu
constituie infrac țiune, putând atrage inciden ța unor m ăsuri de protec ție special ă; în cazul în
care nu exist ă o cauz ă justificativ ă, în condi țiile legii, poate fi luat ă o m ăsur ă de siguran ță .
26. Starea de intoxica ție preordinat ă nu este o cauz ă de neimputabilitate, ci reprezint ă o
88 circumstan ță general ă legal ă de agravare a r ăspunderii penale.
27. S ăvâr șirea infrac țiunii de c ătre un infractor major, dac ă aceasta a fost comis ă împreun ă cu
un minor (f ăptuitor sau infractor), nu constituie circumstan ță agravant ă dac ă starea de
minoritate a co-participantului nu a fost cunoscut ă de infractorul major.
28. Dispozi țiile art. 30 Cod penal – per ansamblu – instituie o cauz ă general ă de
neimputabilitate.
29. Numai eroarea asupra antijuridicit ății (eroare invincibil ă asupra caracterului ilicit al
faptei) înl ătur ă tr ăsătura esen țiala a imputabilit ății, spre deosebire de eroarea asupra tipicit ății
care înl ătur ă inten ția ca element al laturii subiective și culpa, dac ă este invincibil ă.
30. Eroarea asupra unei circumstan țe agravante sau asupra unui element circumstan țial
agravant nu afecteaz ă existen ța faptei ca infrac țiune, angajând r ăspunderea penal ă a persoanei
în cauz ă.
Fi șă de lucru privind UNITATEA DE INFRAC ȚIUNE
Aprecia ți – argumentat – asupra corectitudinii urm ătoarelor afirma ții :
1. Unitatea natural ă colectiv ă (unitatea naturala de infrac țiune cu pluralitate de acte
contextuale sau infrac țiunea omogen ă) reprezint ă o modalitate sub care se înf ățișeaz ă
infrac țiunea simpl ă.
2. Infrac țiunea continu ă este una dintre infrac țiunile de durat ă, infrac țiune a c ărei epuizare are
loc la data săvâr șirii ultimei ac țiuni sau inac țiuni.
3. Tentativa nu este posibil ă în cazul infrac țiunilor continue omisive; în cazul unor infrac țiuni
continue comisive inten ționate, tentativa se pedepse ște potrivit dispozi țiilor legale.
4. Infrac țiunile continue se clasific ă (și) în infrac țiuni permanente sau succesive; orice
întrerupere intervenit ă în cazul infrac țiunilor continue permanente are valoarea unei epuiz ări,
iar reluarea activit ății infrac ționale poate conduce, dup ă caz, la re ținerea unei unit ăți legale
infrac ționale sau a pluralit ății de infrac țiuni (sub forma concursului de fapte penale).
5. Infrac țiunea continu ă și infrac țiunea de obicei apar țin categoriei infrac țiunilor de durat ă;
chiar dac ă nu sunt definite de legea penal ă, exist ă dispozi ții de interes în materia acestora,
dispozi ții cuprinse în partea general ă a Codului penal, faptele cu aceast ă natur ă juridic ă fiind
(u șor) de identificat potrivit “verbum regens”.
6. O infrac țiune de furt se poate prezenta, dup ă caz, ca infrac țiune simpl ă, infrac țiune continu ă
sau infrac țiune deviat ă; o infrac țiune de omor se poate prezenta, dup ă caz, ca infrac țiune
simpl ă sau infrac țiune deviat ă; în condi țiile legii, furtul calificat / omorul calificat rep rezint ă
incrimin ări complexe.
7. Dac ă un minor r ăspunz ător penal începe s ăvâr șirea unei activit ăți infrac ționale de durat ă
(infrac țiune continu ă / continuat ă / de obicei), activitate pe care o va continua și dup ă ce
89 devine major, r ăspunderea sa penal ă pentru întregul ansamblu faptic infrac țional, se va angaja
de pe pozi ția infractorului major.
8. „Aberratio ictus” și „error in persona” / “error in re” sunt (dou ă dintre) modalit ățile sub
care se prezint ă infrac țiunea deviat ă; în cazul devierii ac țiunii, se poate promova – uneori – și
solu ția pluralit ății de infrac țiuni (concurs de infrac țiuni).
9. Din punct de vedere subiectiv, o infrac țiune progresiv ă se poate caracteriza prin orice
form ă de vinov ăție penal ă.
10. Fapta de lovire a unei persoane, fapt ă care a avut ca urmare, prin dep ăș irea inten ției,
moartea acesteia, în condi țiile în care rezultatul letal a intervenit dup ă o perioad ă mai
îndelungat ă de timp, se va considera s ăvâr șit ă la data actului de executare, dar va fi încadrat ă
potrivit tipului de infrac țiune cu rezultat mai grav produs. În cazul în care autorul faptei de
lovire este un minor ner ăspunz ător penal, iar fapta prev ăzut ă de legea penal ă atrage urm ări
progresive realizate în perioada în care a devenit răspunz ător penal, persoana nu va fi tras ă la
răspundere penal ă.
Alt ă fi șă de lucru privind UNITATEA DE INFRAC ȚIUNE
Aprecia ți – argumentat – asupra corectitudinii urm ătoarelor afirma ții :
1. În cazul infrac țiunii continuate și al infrac țiunii complexe, forme ale unit ății legale
infrac ționale, nu exist ă pluralitate (real ă) de infrac țiuni.
2. Infrac țiunea continuat ă nu este susceptibil ă de tentativ ă, îns ă cunoa ște un moment al
consum ării, respectiv un moment al epuiz ării, reprezentând una dintre infrac țiunile de durata.
3. Infrac țiunea continuat ă este o crea ție a legiuitorului penal (unitate legal ă), desemnând un
mod de s ăvâr șire a unor fapte penale inten ționate; aceasta se caracterizeaz ă prin tripla unitate:
pe latur ă obiectiv ă; pe latur ă subiectiv ă; de subiec ți (activ și pasiv).
4. Printre condi țiile de existen ță , infrac țiunea continuat ă impune și condi ția unit ății de subiect
activ, respectiv cea a subiectului pasiv; condi ția unit ății de subiect pasiv se consider ă
îndeplinit ă și atunci când, spre exemplu, bunurile ce constituie obiectul infrac țiunii se afl ă în
coproprietatea mai multor persoane.
5. Din punct de vedere subiectiv, infrac țiunea continuat ă se poate comite cu orice form ă de
vinov ăție penal ă.
6. Infrac țiunea continuat ă este o infrac țiune de durat ă, ca și infrac țiunea de obicei, ambele
fiind unit ăți legale; în condi țiile legii, comiterea repetat ă de furturi, poate atrage re ținerea unei
infrac țiuni continuate sau a unei infrac țiuni de obicei.
7. Momentul epuiz ării infrac țiunii continuate, respectiv cel al s ăvâr șirii infrac țiunii – în sensul
art. 154 alin. 2 Cod penal – este cel avut în veder e la încadrarea juridic ă a ansamblului faptic
și la sanc ționarea corespunz ătoare din art. 36 alin. 1 Cod penal.
90 8. Infrac țiunea continuat ă ridic ă probleme de delimitare în raport de unitatea natur al ă
infrac țional ă (infrac țiunea simpl ă– unitate natural ă colectiv ă; infrac țiunea continu ă
succesivă), cât și în raport de pluralitatea de infrac țiuni sub forma concursului de fapte penale
(concurs real și omogen).
9. În cazul în care un minor a s ăvâr șit, în timpul când nu r ăspundea penal, o parte dintre
ac țiunile succesive componente ale unei activit ăți relevante penal ca infrac țiune continuat ă,
acte pe care le-a repetat în perioada în care a dev enit răspunz ător potrivit legii, va fi tras la
răspundere penal ă numai pentru activitatea infrac țional ă s ăvâr șită în aceast ă ultim ă perioad ă,
dup ă caz, infrac țiune simpl ă sau infrac țiune continuat ă.
10. Ca unitate legal ă, infrac țiunea continuat ă este o cauz ă (stare, nu circumstan ță !) general ă
de agravare facultativ ă a r ăspunderii penale.
11. Potrivit dispozi țiilor legale (art. 35 alin. 2 Cod penal) – infrac țiunea complex ă prezint ă
dou ă modalit ăți normative, distingând între forma tip (infrac țiune pe con ținut de baz ă) și
forma agravat ă / calificat ă.
12. Sunt incrimin ări complexe (din partea special ă a Codului penal), spre exemplu: art.189
alin. 1 lit. f); art. 196 alin. 4; art. 229 alin. 1 lit. d teza I; art. 233; art. 236; art. 257 alin. 1 etc.
13. Sub aspect subiectiv, infrac țiunea complex ă se poate caracteriza prin inten ție, culp ă sau
praeterinten ție.
14. Infrac țiunea de tâlh ărie – în modalitatea normativ ă a furtului săvâr șit prin întrebuin țarea
de violen țe fizice (spre ex., lovire) – este o infrac țiune material ă, de rezultat; r ămas ă la stadiul
de tentativ ă, infrac țiunea va atrage o pedeaps ă cuprins ă între 1 – 3 ani și 6 luni și interzicerea
exercit ării unor drepturi, în ipoteza comiterii de c ătre un infractor major.
15. În principiu, infrac țiunea complex ă săvâr șit ă cu inten ție dep ăș it ă, dac ă s-a produs numai
rezultatul mai grav al ac țiunii secundare – r ămânere la stadiul de tentativa – se sanc ționeaz ă
conform parific ării de pedeaps ă, ca excep ție de la sistemul diversific ării potrivit art. 33 alin. 2
Cod penal.
16. Infrac țiunea complex ă ridic ă probleme de delimitare în raport de concursul de i nfrac țiuni;
o leg ătur ă de la mijloc la scop / de la cauz ă la efect, poate s ă caracterizeze atât infrac țiunea
complex ă cât și concursul de infrac țiuni.
17. În cazul unei infrac țiuni complexe (unitate legal ă) nu poate exista o pluralitate de subiec ți
pasivi.
18. O infrac țiune complex ă se poate manifesta ca infrac țiune progresiv ă, caz în care se
distinge un moment final, al epuiz ării activit ății infrac ționale.
19. În principiu, o infrac țiune complex ă inten ționat ă este susceptibil ă de s ăvâr șire în mod
continuat, caz în care se distinge un moment final, al epuiz ării activit ății infrac ționale.
20. Atât infrac țiunea continuat ă cât și infrac țiunea complex ă sunt definite în partea general ă a
91 Codului penal și constituie cauze (st ări) generale de agravare facultativ ă a pedepsei.
* A se consulta – Practica fostei instan ței supreme, Tribunal Suprem, Decizia de îndrumare
nr. 9 / 1972, pct. I (cu privire la stabilirea limi telor răspunderii penale); Decizia de îndrumare
nr. 1 / 1987.
TEME DE REFLEC ȚIE:
1. Asem ănări / deosebiri între infrac țiunea continu ă și infrac țiunea continuat ă;
2. Asem ănări / deosebiri între infrac țiunea continuat ă și infrac țiunea de obicei;
3. Asem ănări /deosebiri între infrac țiunea continuat ă și infrac țiunea complex ă;
4. Asem ănări / deosebiri între infrac țiunea continu ă și infrac țiunea progresiv ă;
5. Asem ănări / deosebiri între infrac țiunea continuat ă și concursul real omogen de infrac țiuni;
6. Asem ănări / deosebiri între infrac țiunea complex ă și concursul de infrac țiuni.
Fi șă de lucru privind PLURALITATEA DE INFRAC ȚIUNI
Aprecia ți – argumentat – asupra corectitudinii urm ătoarelor afirma ții :
1. Dintre formele pluralit ății de infrac țiuni, concursul de infrac țiuni, recidiv ă și pluralitatea
intermediar ă î și g ăsesc reglementare expres ă în lumina dispozi țiilor cuprinse în Titlul II al
părții generale a Codului penal (dispozi ții care vizeaz ă, preponderent, cazul persoanei fizice –
infractor major la data s ăvâr șirii).
2. Atât în cazul concursului de infrac țiuni cât și al recidivei, exist ă unitate de subiect activ, cu
urm ătoarea deosebire: subiect activ al concursului de i nfrac țiuni poate fi și minorul
răspunz ător penal, îns ă starea de minoritate a infractorului este incompat ibil ă cu recidiva; de
asemenea, starea de minoritate a infractorului este incompatibil ă cu pluralitatea intermediar ă.
3. Pluralitatea de infrac țiuni nu se reduce la concursul de infrac țiuni, recidiv ă și pluralitatea
intermediar ă.
4. În cazul concursului de infrac țiuni, cele dou ă (sau mai multe) fapte penale nu sunt separate
din punct de vedere al datei lor de comitere, de ex isten ța unei hot ărâri definitive de
condamnare; dimpotriv ă, atât în cazul recidivei cât și al pluralit ății intermediare de infrac țiuni,
exist ă o condamnare definitiv ă, în condi țiile legii.
5. Exist ă concurs de infrac țiuni când dou ă sau mai multe infrac țiuni au fost săvâr șite de
aceea și persoan ă, prin ac țiuni sau inac țiuni distincte, înainte de a fi condamnat ă definitiv
pentru vreuna din ele; dup ă caz, concursul real (material) de infrac țiuni se poate manifesta ca
un concurs simplu sau caracterizat / calificat.
6. Concursul real calificat de infrac țiuni (caracterizat prin conexitate etiologic ă sau
consecven țional ă) nu este prev ăzut expres de legea penal ă; aceast ă form ă a concursului de
infrac țiuni include în structura sa, în mod exclusiv, inf rac țiuni în con ținut calificat.
92 7. Diferen ța dintre concursul real și cel formal de infrac țiuni rezid ă în modul de na ștere /
apari ție a pluralit ății de infrac țiuni, diferen ță ce se manifest ă la nivelul elementului material.
8. De regul ă, infrac țiunile din structura unui concurs real se comit suc cesiv, iar din punct de
vedere subiectiv se pot caracteriza prin inten ție, culp ă sau praeterinten ție.
9. Concursul real caracterizat (conexitate etiologi c ă / consecven țional ă) se particularizeaz ă
printr-o dubl ă leg ătur ă dintre infrac țiuni, leg ătura „in personam” fiind dublat ă de leg ătura „in
rem”.
10. Pentru a atrage sanc ționarea potrivit dispozi țiilor legale (art. 39 – aplicarea pedepsei
principale în cazul persoanei fizice – de pe pozi ția infractorului major), cel pu țin două dintre
infrac țiunile săvâr șite trebuie să fie susceptibile de judecat ă și de atragerea solu ției
condamn ării.
11. Potrivit dispozi țiilor din art. 39 alin. 1 Cod penal, sunt consacrat e mai multe sisteme de
sanc ționare operante în materia concursului de infrac țiuni, sisteme aplicabile indiferent de
forma sub care se manifest ă concursul de fapte penale (real sau formal).
12. În caz de concurs de infrac țiuni săvâr șite în timpul minorit ății, nu sunt incidente
dispozi țiile cuprinse în art. 39 Cod penal.
13. Concursul de infrac țiuni poate figura în structura recidivei, dup ă caz, în primul termen sau
în cel secund.
14. În cazul recidivei – form ă a pluralit ății de infrac țiuni – se disting doi termeni, fiind
necesar ă îndeplinirea unor condi ții cumulative, deopotriv ă pozitive și negative.
15. Formele recidivei în cazul persoanei fizice rez ult ă din ansamblul dispozi țiilor în materie,
respectiv: recidiv ă postcondamnatorie și postexecutorie; general ă; relativ ă; temporar ă;
teritorial ă și interna țional ă; cu regim de sanc ționare diferen țiat și efect unic.
16. În cazul persoanei fizice, este exclus ă starea de recidiv ă absolut ă, dup ă cum nu se poate
re ține nici o recidiv ă special ă.
17. În condi țiile legii, recidiva postcondamnatorie se na ște prin reiterarea comportamentului
infrac țional în raport de o condamnare definitiv ă neexecutat ă sau executat ă doar par țial, spre
deosebire de recidiva postexecutorie care se na ște în raport de o condamnare definitiv ă
executat ă sau considerat ă ca executat ă.
18. Dac ă în cazul primului termen al recidivei, intereseaz ă pedeapsa concret ă (pronun țat ă de
instan ță ), în cazul celui de al doilea termen, intereseaz ă pedeapsa abstract ă (prev ăzut ă de
norma de incriminare), pedepse ce trebuie s ă satisfac ă cerin țele legii.
19. Din punct de vedere al naturii juridice, potriv it doctrinei majoritare, recidiv ă este apreciat ă
drept cauz ă (stare, nu circumstan ță !) legală, general ă, personal ă de agravare obligatorie a
pedepsei; de pe aceea și pozi ție majoritar ă, reprezint ă st ări de agravare a r ăspunderii penale,
deopotriv ă concursul de infrac țiuni și pluralitatea intermediar ă.
93 20. Recidiva postcondamnatorie se sanc ționeaz ă potrivit sistemului absorb ției, al cumulului
aritmetic, dup ă cum, în condi țiile legii, instan ța poate aplica pedeapsa deten țiunii pe via ță .
21. Dac ă în raport de o condamnare definitiv ă, condamnare neexecutat ă sau executat ă doar
par țial, se s ăvâr șește un concurs de infrac țiuni (chiar dac ă numai una dintre infrac țiunile
concurente este comis ă in stare de recidiv ă postcondamnatorie, iar celelalte în stare de
pluralitate intermediar ă), potrivit dispozi țiilor legale, se aplic ă mai întâi regulile de la
concursul de infrac țiuni si ulterior cele de la recidiv ă.
22. Din punct de vedere al tratamentului penal, con cursul de infrac țiuni se valorifica prioritar
fata de recidiv ă postcondamnatorie; potrivit art.43 alin.2 Cod pena l, pedeapsa rezultanta in
urma cumulului aritmetic, va putea dep ăș i maximul general de 30 de ani al pedepsei
închisorii.
23. Recidiva postexecutorie se sanc ționeaz ă diferit fa ță de forma postcondamnatorie
(pedeapsa principal ă), în cazul acesteia din urm ă, limitele speciale ale pedepsei prev ăzute de
lege putându-se majora cu jum ătate.
24. Tratamentul penal al recidivei postexecutorii ( pedeapsa principal ă) este reglementat în art.
43 alin. 5 Cod penal; când în structura termenului secund al recidivei postexecutorii intr ă
concursul de infrac țiuni, dispozi țiile relative la recidiv ă se vor aplica înaintea celor de la
concursul de infrac țiuni.
25. Ipoteza 1: O persoan ă a comis o infrac țiune inten ționat ă / praeterinten ționat ă, infrac țiune
pentru care instan ța a aplicat o pedeapsa (definitiv ă) de 5 ani închisoare; aflat în executarea
pedepsei, de ținutul a evadat. Preciza ți ce form ă a pluralit ății de infrac țiuni se va na ște și cum
se va realiza sanc ționarea. Dar dac ă se va reține că, dup ă evadare, aceea și persoan ă a s ăvâr șit
și o infrac țiune de furt?
26. Ipoteza 2: În cazul s ăvâr șirii infrac țiunii de evadare din executarea unei pedepse aplica t ă
pentru o infrac țiune din culp ă, preciza ți ce form ă a pluralit ății de infrac țiuni se va re ține,
respectiv cum se va realiza sanc ționarea.
27. Ipoteza 3: Dup ă condamnarea definitiv ă la pedeapsa închisorii de 7 ani, pedeaps ă atras ă
pentru o infrac țiune inten ționat ă, în cursul execut ării acesteia, se comite, spre exemplu,
infrac țiunea din art. 193 alin. 1 Cod penal. Preciza ți ce form ă a pluralit ății de infrac țiuni se va
re ține, respectiv cum se va realiza sanc ționarea.
28. Ipoteza 4: Dup ă câteva zile de la executarea unei pedepse cu închi soare de 4 ani, pedeaps ă
atras ă în urma săvâr șirii unei infrac țiuni din culp ă, aceea și persoan ă săvâr șește o nou ă
infrac țiune. Ce form ă a pluralit ății de infrac țiuni se realizeaz ă?
29. În raport de o condamnare cu suspendarea execut ării pedepsei sub supraveghere, dac ă pe
durata termenului de supraveghere, în condi țiile legii, se s ăvâr șește o nou ă infrac țiune, se va
re ține, dup ă caz, starea de recidiv ă postcondamnatorie sau pluralitatea intermediar ă –
94 observa ție valabil ă și în cazul institu ției liber ării condi ționate. Dac ă în raport de inciden ța
acestor institu ții, atunci când pedeapsa se consider ă executat ă, este reiterat – în condi țiile legii
– comportamentul infrac țional inten ționat (sau praeterinten ționat), recidiv ă va îmbr ăca forma
postexecutorie.
30. La stabilirea st ării de recidiv ă nu se ține seama de hot ărârile de condamnare privitoare la
infrac țiunile amnistiate; men țiunea nu este valabil ă dac ă actul de clemen ță se manifest ă sub
forma gra țierii.
TEME DE REFLECTIE:
1. Asem ănări / deosebiri între concursul de infrac țiuni și starea de recidiv ă;
2. Asem ănări / deosebiri între concursul de infrac țiuni și pluralitatea intermediar ă;
3. Asem ănări / deosebiri între concursul real și concursul formal de infrac țiuni;
4. Asem ănări / deosebiri între recidiva postcondamnatorie și pluralitatea intermediar ă;
5. Asem ănări / deosebiri între recidiva postcondamnatorie și recidiva postexecutorie;
6. Asem ănări / deosebiri între recidiva postcondamnatorie și pluralitatea intermediar ă.
95
ANEXA 2 – EXTRASE DE PRACTIC Ă JUDICIAR Ă OBLIGATORIE
Curtea Constitu țional ă a României – DECIZIA Nr.265 din 6 mai 2014 (public at ă în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 372 din 20.05.2014) referitoare la excep ția de
neconstitu ționalitate a dispozi țiilor art.5 din Codul penal.
Stabile ște: „dispozi țiile art.5 din Codul penal sunt constitu ționale în m ăsura în care nu permit
combinarea prevederilor din legi succesive în stabi lirea și aplicarea legii penale mai
favorabile.”
Din argumentarea deciziei, spicuim urm ătoarele: „Examinând excep ția de
neconstitu ționalitate, Curtea constat ă c ă principiul activit ății legii penale presupune, ca regul ă
general ă, aplicarea legii tuturor infrac țiunilor s ăvâr șite în timpul cât aceasta se afl ă în
vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalit ății, care reprezint ă o
caracteristic ă specific ă statului de drept, motiv pentru care legiuitorul c onstituant a statuat în
art.1 alin.(5) c ă „În România, respectarea Constitu ției, a suprema ției sale și a legilor este
obligatorie”. În materie penal ă, art.23 alin.(12) din Legea fundamental ă consacr ă regula
potrivit c ăreia „Nicio pedeaps ă nu poate fi stabilit ă sau aplicat ă decât în condi țiile și în
temeiul legii.”
De la aceast ă regul ă sunt admise dou ă excep ții, constând fie în retroactivitatea, fie în
ultraactivitatea legii. Aceste excep ții se aplic ă în situa țiile de tranzi ție determinate de
succesiunea legilor penale, atunci când o infrac țiune este s ăvâr șit ă sub imperiul legii penale
anterioare îns ă f ăptuitorul este urm ărit penal, judecat ori execut ă pedeapsa sub imperiul noii
legi penale. Problematica aplic ării legii penale în situa țiile de tranzi ție a determinat
exprimarea a dou ă curente de opinie diametral opuse: teza ultraactivit ății legii vechi, potrivit
căreia în caz de tranzi ție se va aplica legea existent ă în momentul s ăvâr șirii infrac țiunii, și teza
retroactivit ății legii în vigoare, potrivit c ăreia în caz de situa ție tranzitorie se va aplica noua
lege penal ă.
Deoarece niciuna dintre cele dou ă solu ții nu era pe deplin echitabil ă, nu r ăspundea
exigen țelor privind egalitatea de tratament juridic, liter atura, practica judiciar ă și legisla ția
modern ă au impus o a treia solu ție juridic ă, cunoscut ă sub denumirea de principiul mitior lex ,
principiu potrivit c ăruia în cazul situa țiilor determinate de succesiunea legilor penale se va
aplica legea penal ă mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constit u țional în
anul 1991, când legiuitorul constituant a statuat p rin art.15 alin.(2) c ă „Legea dispune numai
pentru viitor, cu excep ția legii penale mai favorabile”, iar odat ă cu revizuirea Legii
fundamentale, tot prin art.15 alin.(2), principiul a fost extins și la faptele contraven ționale, în
sensul c ă „Legea dispune numai pentru viitor, cu excep ția legii penale sau contraven ționale
96 mai favorabile”.
În doctrina de specialitate și practica judiciar ă au fost exprimate dou ă opinii privind
mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabil e.
Potrivit primei opinii, legea penal ă mai favorabil ă se determin ă prin compararea
legilor succesive, stabilirea în concret a legii ma i favorabile și, în final, aplicarea acesteia în
ansamblu. Principiul care fundamenteaz ă aceast ă orientare doctrinar ă și jurispruden țial ă este
cel conform c ăruia legile se compar ă, dar nu se combin ă.
Sus ținând aceast ă solu ție, doctrina și jurispruden ța au relevat c ă o combinare a
dispozi țiilor mai favorabile dintre dou ă legi succesive este hibrid ă și duce la crearea, pe cale
judec ătoreasc ă, a unei a treia legi (lex tertia), consecin ță inadmisibil ă, deoarece ar însemna ca
organele judiciare s ă exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competen ță
constitu țional ă a legiuitorului. Acest punct de vedere se sprijine a și pe un argument de text,
respectiv art.13 din Codul penal din 1969, care sta tua c ă, în ipoteza în care de la s ăvâr șirea
infrac țiunii pân ă la judecarea definitiv ă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi pena le,
se aplic ă legea cea mai favorabil ă, subliniindu-se c ă este vorba de lege și nicidecum de
dispozi țiile mai favorabile din legile succesive. De altfel , și actualul Cod penal a preluat în
art.5 aceea și solu ție potrivit c ăreia „În cazul în care de la s ăvâr șirea infrac țiunii pân ă la
judecarea definitiv ă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi pena le, se aplic ă legea mai
favorabil ă”, astfel c ă ra ționamentul î și p ăstreaz ă valabilitatea și raportat la dispozi țiile legale
în vigoare.
În acela și sens, și o parte a doctrinei recente a considerat c ă principiul „mitior lex”
este gre șit aplicat atunci când sunt combinate dispozi țiile mai favorabile infractorului cuprinse
în legile penale succesive, cu rezultatul ob ținerii unei „lex tertia”. Aceasta întrucât, prin
selectarea și îmbinarea dispozi țiilor penale mai blânde cuprinse în legile penale s uccesive,
judec ătorul nu se limiteaz ă la aplicarea legii penale, ci creeaz ă o lege penal ă proprie. A șadar,
prin acest procedeu combinatoriu judec ătorul î și dep ășește atribu țiile sale și p ătrunde
nepermis în domeniul legislativului realizând un ab uz de putere, astfel c ă nu exist ă niciun
argument care s ă justifice îmbinarea a dou ă sau mai multe legi penale. În sfâr șit, se arat ă c ă o
asemenea concep ție nu se poate sprijini nici m ăcar pe una sau mai multe dispozi ții din legea
de punere în aplicare a noului Cod penal, cu privir e la care se afirm ă c ă ar îng ădui acest hibrid
normativ, întrucât legiuitorul nu î și poate transmite, prin niciun act normativ, putere a sa
legiuitoare în domeniul autorit ății judec ătore ști, rezultatul unei asemenea combin ări neputând
fi decât în contradic ție cu prevederile constitu ționale.
Potrivit celei de-a doua opinii, legea penal ă mai favorabil ă se determin ă prin raportare
la fiecare institu ție care se aplic ă în mod autonom, astfel c ă, dac ă încadrarea faptei s-a f ăcut
dup ă una dintre legi, care era mai favorabil ă, aceasta nu exclude aplicarea dispozi țiilor din
97 cealalt ă lege cu privire la recidiv ă sau la concursul de infrac țiuni, dac ă acestea sunt mai
favorabile. Se arat ă c ă, de pild ă, concursul de infrac țiuni face parte dintre acele institu ții
juridico-penale (ca și prescrip ția, suspendarea execut ării pedepsei ș.a.) ale c ăror reguli se
aplic ă, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în m od autonom, independent de încadrarea
juridic ă a faptelor dup ă legea nou ă sau dup ă cea anterioar ă.
Autorii acestei opinii sus țin c ă, f ără a contesta c ă în perioada analizat ă au existat
opinii favorabile ideii de aplicare global ă a legii penale mai favorabile, acestea nu sunt de
natur ă s ă contrazic ă afirma ția potrivit c ăreia doctrina majoritar ă (atât numeric, cât și ca
prestigiu) a fost și r ămâne fidel ă ideii de aplicare a legii mai favorabile în mod di stinct pentru
fiecare institu ție autonom ă.
(…)
Abordând problema legii penale mai favorabile, Curt ea Constitu țional ă a decis în
practica sa c ă prin aplicarea legii penale în timp se în țelege ansamblul de norme juridice
penale ce izvor ăsc din ra țiuni de politic ă penal ă, prin care se reglementeaz ă modul de aplicare
a principiului mitior lex în raport cu timpul s ăvâr șirii infrac țiunii și cu momentul tragerii la
răspundere penal ă a celor ce au s ăvâr șit infrac țiuni (Decizia nr. 841 din 2 octombrie 2007,
publicat ă în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr.723 din 25 octombrie 2007). Totodat ă,
determinarea legii mai blânde nu presupune o activi tate abstract ă, ci una concret ă, fiind
indisolubil legat ă de fapta comis ă și de autorul ei (Decizia nr.834 din 2 octombrie 200 7,
publicat ă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.727 din 26 octombrie 2007).
Pentru identificarea concret ă a legii penale mai favorabile trebuie avute în ved ere o
serie de criterii care tind fie la înl ăturarea r ăspunderii penale, ori a consecin țelor condamn ării,
fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elem ente de analiz ă vizeaz ă în primul rând
condi țiile de incriminare, apoi cele de tragere la r ăspundere penal ă și, în sfâr șit, criteriul
pedepsei. În acest sens, Curtea Constitu țional ă a statuat c ă „Determinarea caracterului «mai
favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum a r fi: cuantumul sau con ținutul pedepselor,
condi țiile de incriminare, cauzele care exclud sau înl ătur ă responsabilitatea, influen ța
circumstan țelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativ ă, recidiv ă
etc. A șa fiind, criteriile de determinare a legii penale m ai favorabile au în vedere atât
condi țiile de incriminare și de tragere la r ăspundere penal ă, cât și condi țiile referitoare la
pedeaps ă. Cu privire la aceasta din urm ă pot exista deosebiri de natur ă (o lege prevede ca
pedeaps ă principal ă amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum
privitoare la limitele de pedeaps ă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora în m od
concret.” Cât prive ște determinarea concret ă a legii penale mai favorabile, Curtea
Constitu țional ă a statuat c ă „aceasta vizeaz ă aplicarea legii, și nu a dispozi țiilor mai blânde,
98 neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex
tertia, care, în pofida dispozi țiilor art.61 din Constitu ție, ar permite judec ătorului s ă
legifereze” (Decizia nr.1.470 din 8 noiembrie 2011, publicat ă în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.853 din 2 decembrie 2011).
Prin urmare, conform jurispruden ței Cur ții Constitu ționale, instan țele judec ătore ști pot
dispune aplicarea legii penale mai favorabile, în t emeiul art.5 din Codul penal, în intervalul
cuprins între momentul s ăvâr șirii faptei și momentul judec ării definitive. A șa cum îns ăși
Constitu ția dispune în art.15 alin.(2), Curtea observ ă c ă obiectul reglement ării, art.5 din Codul
penal, are în vedere „legea” penal ă sau contraven țional ă mai favorabil ă și nicidecum
dispozi țiile/normele penale mai favorabile.
Specific analizei efectuate de Curte în prezenta ca uz ă este faptul c ă în discu ție se pune
problema aprecierii legii penale mai favorabile pri n compararea dispozi țiilor a dou ă coduri
penale, respectiv Codul penal din 1969 și actualul Cod penal. Codurile se supun acelora și
reguli generale ce guverneaz ă ra țiunea, scopul, necesitatea oric ărui sistem de drept, îns ă, spre
deosebire de reglement ările modificatoare punctuale, dispun cu privire la o tipologie larg ă de
rela ții sociale. Astfel, potrivit art.18 din Legea nr.24 /2000 privind normele de tehnic ă
legislativ ă pentru elaborarea actelor normative, republicat ă în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010, „În vederea sistematiz ării și concentr ării legisla ției,
reglement ările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumit ă ramur ă de drept, subordonate
unor principii comune, pot fi reunite într-o struct ur ă unitar ă, sub form ă de coduri.” Tocmai
de aceea, în cazul proiectelor de coduri comisiile de specialitate vor întocmi teze prealabile
care s ă reflecte concep ția general ă, principiile, noile orient ări și principalele solu ții ale
reglement ărilor preconizate.
Adoptarea noului Cod penal a fost impus ă din punct de vedere teleologic de ra țiuni a
căror sorginte public ă este dat ă atât de reglement ările adoptate la nivelul Uniunii Europene
pentru realizarea spa țiului comun de libertate, securitate și justi ție, cât și de noua filosofie
penal ă a statului român. Din aceast ă perspectiv ă, actualul Cod penal consacr ă o viziune
diferit ă fa ță de vechiul Cod penal: de și au fost preluate majoritatea faptelor penale ce s e
găseau și în reglementarea anterioar ă, pedepsele aplicabile au fost semnificativ diminua te.
Îns ă, din analiza de ansamblu a dispozi țiilor din noul Cod penal, se poate constata existen ța
caracterului mai favorabil a unor institu ții din vechea reglementare, institu ții pe care doctrina
le-a calificat ca fiind autonome. În aceast ă situa ție se g ăsesc, de exemplu, suspendarea
execut ării pedepsei sub supraveghere, concursul de infrac țiuni ori prescrip ția special ă. Astfel,
pentru suspendarea execut ării pedepsei sub supraveghere, în actualul Cod pena l este impus ă
condi ția referitoare la pedeapsa aplicat ă care s ă fie de cel mult 3 ani, în timp ce potrivit
99 Codului penal din 1969 pedeapsa aplicat ă putea s ă fie de 4 ani. De asemenea, în cazul
concursului de infrac țiuni, în actualul Cod penal se prevede c ă, atunci când s-au stabilit numai
pedepse cu închisoare, se aplic ă pedeapsa cea mai grea, la care se adaug ă automat un spor de
o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în timp ce potrivit Codului penal din 1969 se
aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporit ă pân ă la maximul ei special, iar când acest
maxim nu era îndestul ător, se putea ad ăuga un spor de pân ă la 5 ani. Tot astfel, în situa ția
prescrip ției, actualul Cod penal consacr ă în art.155 alin.(4) împlinirea termenului de
prescrip ție, indiferent de num ărul întreruperilor, dac ă s-au dep ășit cu înc ă o dat ă termenele
generale prev ăzute de art.154, în timp ce în Codul penal din 1969 , anterior modific ării operate
prin Legea nr.63/2012, prescrip ția se socotea împlinit ă dac ă se dep ășeau termenele generale
cu înc ă jum ătate.
Fără a intra într-o analiz ă comparativ ă și punctual ă pe fiecare institu ție de drept penal
— analiz ă care apar ține prin excelen ță instan țelor de drept comun, întrucât prin actualul Cod
penal au fost diminuate pedepsele, Curtea constat ă c ă ra țiunea avut ă în vedere de legiuitor a
fost aceea de a impune un tratament sanc ționator mai blând pentru inculpa ții care se afl ă la
prima confruntare cu legea penal ă și care, indiferent de forma de vinov ăție, comit o singur ă
fapt ă penal ă, iar nu o pluralitate de infrac țiuni. Alta este situa ția inculpa ților care persist ă într-
un comportament antisocial prin s ăvâr șirea mai multor infrac țiuni, situa ție în care legiuitorul a
urm ărit s ă instituie un tratament sanc ționator mai sever, al c ărui rol preventiv const ă în
descurajarea celor tenta ți s ă lezeze repetat valorile sociale ocrotite de legea penal ă. De altfel,
inten ția legiuitorului rezult ă și din Expunerea de motive a Legii nr.286/2009 privi nd Codul
penal, potrivit c ăreia, „Într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale
trebuie s ă r ămân ă în limite determinate, în primul rând, prin raport are la importan ța
valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pent ru prima oar ă legea penal ă, urmând s ă
creasc ă progresiv pentru cei care comit mai multe infrac țiuni înainte de a fi definitiv
condamna ți și cu atât mai mult pentru cei în stare de recidiv ă. De aceea, limitele de
pedeaps ă prev ăzute în partea special ă trebuie corelate cu dispozi țiile p ărții generale,
care vor permite o agravare propor țional ă a regimului sanc ționator prev ăzut pentru
pluralitatea de infrac țiuni.”
Curtea consider ă c ă inten ția legiuitorului nu trebuie și nu poate fi ignorat ă. O atare
concluzie nu neag ă principiul aplic ării legii penale mai favorabile care urmeaz ă a fi incident,
îns ă nu prin combinarea dispozi țiilor din legile penale succesive, pentru c ă, în caz contrar, s-
ar anula voin ța mai sus relevat ă care are în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate
organic într-un nou cod și nicidecum dispozi ții ori institu ții autonome. Altfel spus, în caz de
tranzi ție, judec ătorul este ținut de aplicarea legii penale mai favorabile, în a nsamblu, fapt
justificat prin aceea c ă nu trebuie s ă ignore viziunea fie preponderent represiv ă, a șa cum este
100 cazul Codului penal din 1969, fie preponderent prev entiv ă, a șa cum este cazul actualului Cod
penal. Solu ția se impune pentru c ă nu poate fi înc ălcat ă finalitatea urm ărit ă de legiuitor cu
ocazia adopt ării fiec ărui cod în parte, deoarece nu întâmpl ător cele dou ă coduri, de și fiecare
cu o concep ție unitar ă proprie, au viziuni diferite asupra modului în car e sunt ap ărate valorile
sociale de c ătre legea penal ă.
Împrejurarea c ă, anterior apari ției noului Cod penal, Curtea Constitu țional ă a
sanc ționat punctual un în țeles contrar principiului legii penale mai favorabi le în cazul unor
institu ții de drept penal material (…) nu contravine argume ntelor de mai sus, deoarece, în
acele decizii, norma mai favorabil ă s-a integrat în cuprinsul aceluia și act normativ, nefiind
modificat ă viziunea de ansamblu a reglement ării. Astfel, legea de modificare a termenului de
prescrip șie special ă (art.Ipct.3 din Legea nr.63/2012) a fost încorpora t ă în legea de baz ă
(respectiv Codul penal din 1969), pierzându- și identitatea și integrându-se deplin în filosofia
de ansamblu a reglement ării existente. Situa ția este în mod v ădit diferit ă în cazul succesiunii
în timp a dou ă coduri penale, întrucât într-o atare ipotez ă se schimb ă op țiunea puterii
legislative cu privire la îns ăși filosofia politicii penale. Aceast ă nou ă concep ție nu putea
nicidecum s ă aib ă în vedere posibilitatea îmbin ării dispozi țiilor celor dou ă legi pentru a ob ține
o a treia lege (lex tertia) .
(…) Având în vedere considerentele expuse, Curtea C onstitu țional ă constat ă c ă
dispozi țiile art.5 din actualul Cod penal, în interpretarea care permite instan țelor de judecat ă,
în determinarea legii penale mai favorabile, s ă combine dispozi țiile Codului penal din 1969 cu
cele ale actualului Cod penal, contravine dispozi țiilor constitu ționale ale art.1 alin.(4) privind
separa ția și echilibrul puterilor în stat, precum și ale art.61 alin. (1) privind rolul
Parlamentului de unic ă autoritate legiuitoare a țării.
Potrivit art.1 alin.(4) din Legea fundamental ă, „Statul se organizeaz ă potrivit
principiului separa ției și echilibrului puterilor — legislativ ă, executiv ă și judec ătoreasc ă —
în cadrul democra ției constitu ționale”, iar potrivit art.61 alin.(1) „Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.”
Raportat la aceste prevederi constitu ționale, în jurispruden ța sa, Curtea a statuat c ă
prevederile legale care guverneaz ă activitatea instan țelor judec ătore ști și fixeaz ă pozi ția lor
fa ță de lege, accept ă în mod unanim c ă „atribu țiile judec ătorului implic ă identificarea normei
aplicabile, analiza con ținutului s ău și o necesar ă adaptare a acesteia la faptele juridice pe care
le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în im posibilitate de a prevedea toate situa țiile juridice
las ă judec ătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din ini țiativ ă. Astfel, în
activitatea de interpretare a legii, judec ătorul trebuie s ă realizeze un echilibru între spiritul și
101 litera legii, între exigen țele de redactare și scopul urm ărit de legiuitor, fără a avea
competen ța de a legifera, prin substituirea autorit ății competente în acest domeniu” (a
se vedea Decizia Cur ții Constitu ționale nr.838 din 27 mai 2009, publicat ă în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.461 din 3 iulie 2 009).
Puterea judec ătoreasc ă, prin Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, are rolul constitu țional
de a da unui text de lege anumite interpret ări, în scopul aplic ării unitare de c ătre instan țele
judec ătore ști. Acest fapt nu presupune îns ă c ă instan ța suprem ă se poate substitui
Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, da r implic ă anumite exigen țe constitu ționale
ce țin de modalitatea concret ă în care se realizeaz ă interpretarea. În cazul dedus judec ății,
interpretarea dual ă a dispozi țiilor art.5 din Codul penal este evident ă, îns ă, pentru argumentele
expuse, una dintre interpret ări contravine dispozi țiilor care stabilesc sfera de competen ță a
puterii legiuitoare, consacrate de art.61 alin.(1) din Constitu ție, cu consecin ța înfrângerii
separației și echilibrului puterilor în stat, prev ăzute de art.1 alin.(4) din Legea
fundamental ă. Astfel, interpretarea potrivit c ăreia legea penal ă mai favorabil ă presupune
aplicarea institu țiilor autonome mai favorabile, este de natur ă s ă înfrâng ă exigen țele
constitu ționale, deoarece, în caz contrar s-ar rupe leg ătura organic ă dintre institu țiile de drept
penal apar ținând fiec ărei legi succesive, cu consecin ța direct ă a schimb ării con ținutului și
sensului actelor normative adoptate de c ătre legiuitor.
Curtea observ ă c ă no țiunea de institu ție autonom ă nu este reglementat ă în niciunul
dintre cele dou ă coduri penale și nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. A șa fiind,
chiar dac ă în limbajul juridic curent utilizarea no țiunii de institu ție autonom ă pentru anumite
categorii juridice este acceptat ă, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este sus ținut
în doctrin ă și practica judiciar ă, presupune c ă ea are o existen ță de sine st ătătoare și nu
depinde de ansamblul normativ în care este integrat ă pentru a-și îndeplini finalitatea. Or, o
atare concluzie este inadmisibil ă, întrucât nu se poate re ține c ă o norm ă din Codul penal care
reglementeaz ă cu privire la o anumit ă institu ție de drept penal (recidiv ă, concurs de
infrac țiuni, prescrip ție etc.) este independent ă de legea c ăreia îi apar ține. Aceast ă distinc ție are
o deosebit ă importan ță pentru în țelegerea conceptului de lege, pentru c ă numai a șa se poate
oferi no țiunii de „lege penal ă mai favorabil ă” un în țeles constitu țional.
Faptul c ă legiuitorul a definit în art.173 din Codul penal n o țiunea de lege penal ă ca
fiind „orice dispozi ție cu caracter penal cuprins ă în legi organice, ordonan țe de urgen ță sau
alte acte normative care la data adopt ării lor aveau putere de lege” nu echivaleaz ă cu
împrejurarea că acele dispozi ții sunt legi, ci doar cu faptul c ă sunt norme distincte care apar țin
legii și au for ța acesteia. Codul penal constituie o lege unitar ă, asemenea norme fiind
prev ăzute și în legile speciale care reglementeaz ă alte rela ții sociale, dar stabilesc, totodat ă, și
fapte care constituie infrac țiuni (cum ar fi infrac țiunile reglementate de legisla ția vamal ă,
102 fiscal ă etc.). Art.1 alin.(1) din Codul penal stabile ște c ă „Legea penal ă prevede faptele care
constituie infrac țiuni”, motiv pentru care în absen ța unei incrimin ări nu se poate vorbi de o
lege penal ă. De aceea, în țelesul no țiunii de lege penal ă consacrat de art.173 are în vedere alte
acte normative care prev ăd fapte ce constituie infrac țiuni, legiuitorul urm ărind a face leg ătura
material ă dintre Codul penal și alte legi speciale care, de și nu sunt penale, reglementând cu
privire la alt tip de rela ții sociale, cuprind și dispozi ții cu caracter penal. Calificarea
caracterului penal al acestor dispozi ții le scoate din sfera domeniului principal de
reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a în l ătura orice fel de obiec ții potrivit c ărora
faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod
fiind exclus ă o eventual ă sustragere de la r ăspunderea penal ă. De altfel, dincolo de
interpretarea acestui text, este de observat c ă acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii
penale mai favorabile, exigen țele acestui principiu fiind stabilite prin art.5 di n Codul penal.
Având rolul de garant al drepturilor și libert ăților cet ățene ști, Curtea Constitu țional ă
nu poate ignora și alte consecin țe de sorginte constitu țional ă, cum ar fi exigen țele ce țin de
lipsa discrimin ării infractorului, fie ea, în acest caz, pozitiv ă, care nu numai c ă justific ă, dar
impun aplicarea unui tratament identic. Aceasta pre supune c ă suspec ții/inculpa ții care au
comis fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judeca ți sub imperiul legii noi trebuie s ă
aib ă, în func ție de legea mai favorabil ă, o situa ție juridic ă identic ă ori cu cei condamna ți
anterior potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor s ăvâr și infrac țiuni potrivit legii noi, nefiind
permis ă o a treia form ă de tratament sanc ționator ce combin ă dispozi ții din ambele coduri.
Prin urmare, pentru a satisface cerin țele constitu ționale ale art.16 alin.(1) potrivit c ărora
„Cet ățenii sunt egali în fa ța legii și a autorit ăților publice, f ără privilegii și f ără
discrimin ări”, este interzis ă alternarea institu țiilor de drept penal din cele dou ă legi, deoarece,
în caz contrar, în aplicarea legii penale mai favor abile s-ar crea o discriminare pozitiv ă cu
consecin ța cre ării unui privilegiu pentru infractorul care este ju decat în perioada de tranzi ție a
legii.
Toate aceste argumente conduc la constatarea înc ălc ării dispozi țiilor art.1 alin.(4) și
art.61 alin.(1) din Constitu ție, întrucât prin combinarea dispozi țiilor penale din mai multe legi
succesive se creeaz ă, pe cale judiciar ă, o a treia lege care neag ă ra țiunea de politic ă penal ă
conceput ă de legiuitor. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consider ă c ă numai
interpretarea prevederilor art.5 din Codul penal în sensul c ă legea penal ă mai
favorabil ă se aplic ă în ansamblul ei este singura care poate înl ătura viciul de
neconstitu ționalitate.
Potrivit jurispruden ței sale, Curtea a consacrat posibilitatea și obliga ția sa de a
interveni, ori de câte ori este sesizat ă, în cazul în care un text legal poate genera inter pret ări de
natur ă a aduce atingere prevederilor constitu ționale. În practica sa recent ă, Curtea a statuat c ă,
103 „f ără a nega rolul constitu țional al instan ței supreme, a c ărei competen ță este circumscris ă
situa țiilor de practic ă neunitar ă, Curtea Constitu țional ă re ține c ă, în cazul în care un text legal
poate genera interpret ări diferite, este obligat ă s ă intervin ă ori de câte ori acele interpret ări
genereaz ă înc ălc ări ale prevederilor Legii fundamentale. Constitu ția reprezint ă cadrul și
măsura în care legiuitorul și celelalte autorit ăți pot ac ționa; astfel și interpret ările care se pot
aduce normei juridice trebuie s ă țin ă cont de aceast ă exigență de ordin constitu țional cuprins ă
chiar în art.1 alin.(5) din Legea fundamental ă, potrivit c ăruia în România respectarea
Constitu ției și a suprema ției sale este obligatorie” (Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012,
publicat ă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.67 din 31 ianuarie 2013).
Acest lucru este valabil și în ipoteza în care Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, în
realizarea atribu țiilor constitu ționale prev ăzute de art.126 alin.(3), a pronun țat o decizie pentru
interpretarea și aplicarea unitar ă a legii cu ocazia solu țion ării unui recurs în interesul legii.
Prin aceasta instan ța de contencios constitu țional nu intr ă în sfera de competen ță a Înaltei
Cur ți de Casa ție și Justi ție, deoarece „Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, în acord cu
dispozi țiile constitu ționale ale art.126 alin.(3), are competen ța exclusiv ă de a se pronun ța
asupra problemelor ce țin de interpretarea și aplicarea unitar ă a legii ori de câte ori practica
judiciar ă impune acest lucru. A șa fiind, o decizie pronun țat ă într-o astfel de procedur ă nu
poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instan ței de contencios constitu țional (a se vedea
Decizia nr.409 din 4 noiembrie 2003, publicat ă în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.848 din 27 noiembrie 2003). Cu toate acestea, îm prejurarea c ă printr-o decizie pronun țat ă
într-un recurs în interesul legii se d ă unui text legal o anumit ă interpretare nu este de natur ă a
fi convertit ă într-un fine de neprimire care s ă oblige Curtea ca, în pofida rolului s ău de garant
al supremației Constitu ției, s ă nu mai analizeze textul în cauz ă în interpretarea dat ă de instan ța
suprem ă (A se vedea Decizia nr.8 din 18 ianuarie 2011, pub licat ă în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.186 din 17 martie 2011).” (A se vedea Decizia nr.854 din 23 iunie
2011, publicat ă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.672 din 21 septembrie 2011.)
De altfel, Curtea Constitu țional ă a stabilit c ă, „indiferent de interpret ările ce se pot
aduce unui text, atunci când Curtea Constitu țional ă a hot ărât că numai o anumit ă interpretare
este conform ă cu Constitu ția, men ținându-se astfel prezum ția de constitu ționalitate a textului
în aceast ă interpretare, atât instan țele judec ătore ști, cât și organele administrative trebuie s ă se
conformeze deciziei Cur ții și s ă o aplice ca atare” (Decizia nr.536 din 28 aprilie 2011,
publicat ă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.482 din 7 iulie 2011). De asemenea,
„în interpretarea legii, instan țele judec ătore ști, între care și Înalta Curte de Casa ție și Justi ție,
trebuie s ă respecte cadrul constitu țional, iar sancționarea dep ășirii/înc ălc ării acestuia revine în
exclusivitate Cur ții Constitu ționale” (a se vedea în acest sens Decizia nr.854 di n 23 iunie
104 2011, precitat ă).
Acelea și ra țiuni subzist ă și în ce prive ște consacrarea unei anumite interpret ări legale
prin hot ărâri prealabile pronun țate în temeiul art.475 și urm ătoarele din Codul de procedur ă
penal ă, deoarece și aceste din urm ă norme sunt, în concep ția legiuitorului, o reflexie a
dispozi țiilor constitu ționale ale art.126 alin.(3) potrivit c ărora „Înalta Curte de Casa ție și
Justi ție asigur ă interpretarea și aplicarea unitar ă a legii de c ătre celelalte instan țe
judec ătore ști, potrivit competen ței sale.” Or, capitolul VI al titlului III din Codul de
procedur ă penală instituie „Dispozi ții privind asigurarea unei practici judiciare unita re” care
se poate realiza fie prin recursuri în interesul le gii, fie prin hot ărâri prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept. De aceea, con ținutul normei juridice, în interpretarea dat ă
prin aceste din urm ă hot ărâri, este supus controlului de constitu ționalitate, asemenea
interpret ărilor date prin deciziile care solu ționeaz ă recursurile în interesul legii, a șa cum s-a
stabilit prin jurispruden ța Cur ții Constitu țional ă ar ătat ă mai sus. În m ăsura în care prin
dezlegarea dat ă unor probleme de drept se atribuie unui text de le ge un anumit în țeles,
instan ța de judecat ă, din oficiu, procurorul sau partea dintr-un proces care se consider ă
prejudiciat ă constitu țional de dispozi ția legal ă respectiv ă în interpretarea statuat ă prin
hot ărârea prealabil ă pot uza de invocarea excep ției de neconstitu ționalitate.
Curtea Constitu țional ă reafirm ă faptul c ă, potrivit dispozi țiilor art.147 alin.(4) din
Legea fundamental ă, „De la data public ării, deciziile sunt general obligatorii și au putere
numai pentru viitor”. În jurispruden ța sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, c ă for ța
obligatorie ce înso țește actele jurisdic ționale, deci și deciziile Cur ții Constitu ționale, se
ata șeaz ă nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijin ă acesta. Astfel,
Curtea a re ținut c ă atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general
obligatorii și se impun cu aceea și for ță tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens,
Decizia Plenului Cur ții Constitu ționale nr.1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale
pronun țate în cadrul controlului de constitu ționalitate, publicat ă în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.16 din 26 ianuarie 1995, Dec izia nr.1.415 din 4 noiembrie 2009,
publicat ă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.796 din 23 noiembrie 2009, și Decizia
nr.414 din 14 aprilie 2010, publicat ă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.291 din 4
mai 2010).
Astfel, indiferent de interpret ările ce se pot aduce unui text atunci când Curtea
Constitu țional ă a hot ărât c ă numai o anumit ă interpretare este conform ă cu Constitu ția,
men ținându-se astfel prezum ția de constitu ționalitate a textului în aceast ă interpretare,
instan țele judec ătore ști trebuie să se conformeze deciziei Cur ții și s ă o aplice ca atare. De
altfel, Curtea Constitu țional ă a statuat c ă, în ceea ce prive ște determinarea concret ă a legii
105 penale mai favorabile, „aceasta vizeaz ă aplicarea legii și nu a dispozi țiilor mai blânde,
neputându-se combina prevederi din vechea și noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia,
care, în pofida dispozi țiilor art.61 din Constitu ție, ar permite judec ătorului s ă legifereze”
(Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicat ă în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.853 din 2 decembrie 2011). Prin urmare, orice al t ă interpretare pe care practica
judec ătoreasc ă o atribuie textului confer ă acestuia vicii de neconstitu ționalitate.
(…)De asemenea, Curtea re ține c ă dispozițiile art.5 alin.(2) teza întâi, conform c ărora
„Dispozi țiile alin.(1) se aplic ă și actelor normative ori prevederilor din acestea de clarate
neconstitu ționale […] dac ă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cu prins dispozi ții
penale mai favorabile”, nu sunt incidente ca efect al pronun țării prezentei decizii, întrucât, în
acest caz, Curtea nu declar ă neconstitu țional ă o prevedere legal ă, astfel c ă nu se produc
consecin țe asupra existen ței normative în ordinea juridic ă a prevederii supuse controlului, ci
se stabile ște doar, pe cale de interpretare, un unic în țeles constitu țional al art.5 din Codul
penal.
Curtea constat ă c ă dispozi țiile art.5 din Codul penal sunt constitu ționale în m ăsura în
care nu permit combinarea prevederilor din legi suc cesive în stabilirea și aplicarea legii
penale mai favorabile și nicio autoritate nu poate ignora în țelesul constitu țional astfel stabilit.”
Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de d rept în
materie penal ă, Hot ărâre prealabil ă – Decizia nr. 1/2014 din 14/04/2014 (publicat ă în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 349 din 13/05/2014) privind pronun țarea unei hot ărâri
prealabile în vederea dezleg ării de principiu a problemei de drept vizând mecani smul de
aplicare a legii penale mai favorabile în cazul fap telor definitiv judecate, pentru ipoteza unui
concurs de infrac țiuni .
Stabile ște: „În aplicarea legii penale mai favorabile, dup ă judecarea definitiv ă a cauzei
înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infrac țiuni,
într-o prim ă etap ă se verific ă inciden ța dispozi țiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la
pedepsele individuale. În a doua etap ă se verific ă dac ă pedeapsa rezultant ă aplicat ă potrivit
legii vechi dep ăș ește maximul la care se poate ajunge în baza legii no i, conform art. 39 din
Codul penal. În cazul în care pedeapsa rezultant ă, aplicat ă potrivit legii vechi, dep ăș ește
maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultant ă va fi
redus ă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultant ă va r ămâne astfel cum a fost
stabilit ă potrivit legii vechi.”
Din argumentarea deciziei, spicuim urm ătoarele: „Problema de drept ce face obiectul
prezentei cauze prive ște mecanismul de aplicare a legii penale mai favora bile în cazul faptelor
106 definitiv judecate, în ipoteza unui concurs de infr ac țiuni. În contextul cauzei, Înalta Curte
re ține c ă, în aplicarea corect ă a dispozi țiilor legii penale mai favorabile în cauze definiti v
judecate, privitor la orice institu ție a dreptului substan țial incident ă în aceast ă faz ă, trebuie s ă
porneasc ă de la specificul reglement ării cuprinse în art. 6 din noul Cod penal, stabilin d în
raport cu acesta modul în care litera și ra țiunea acestei reglement ări se transpun în fiecare caz
particular.
Potrivit art. 6 alin. (1) – (3) din Codul penal, câ nd, dup ă r ămânerea definitiv ă a unei
hot ărâri de condamnare și pân ă la executarea pedepsei, a intervenit o lege penal ă mai
favorabil ă, pedeapsa închisorii sau amenzii se reduce la maxi mul prev ăzut de legea nou ă,
dac ă sanc țiunea aplicat ă este mai mare decât acest maxim, pedeapsa deten țiunii pe via ță se
înlocuie ște cu maximul închisorii de legea nou ă pentru aceea și infrac țiune, dac ă închisoarea
este singura pedeaps ă prev ăzut ă pentru aceasta, iar închisoarea se înlocuie ște cu amenda, care
nu poate dep ăș i maximul prev ăzut de legea nou ă pentru aceea și infrac țiune, când amenda este
singura pedeaps ă prev ăzut ă de legea nou ă pentru aceasta.
Din cuprinsul art. 6 din noul Cod penal rezult ă condi țiile în care opereaz ă aplicarea
obligatorie a legii mai favorabile dup ă judecarea definitiv ă a cauzei, și anume:
– să existe o hot ărâre de condamnare la pedeapsa deten țiunii pe via ță , a închisorii, a amenzii
sau o hot ărâre de aplicare a unei m ăsuri educative;
– înainte de executarea pedepsei sau a m ăsurii educative, în timpul execut ării acestora, dar
înainte de executarea lor integral ă s ă intervin ă o lege penal ă nou ă;
– legea penal ă nou ă s ă prevad ă o pedeaps ă sau m ăsur ă educativ ă mai u șoar ă decât pedeapsa
ori m ăsura educativ ă prev ăzut ă de legea în temeiul c ăreia s-a pronun țat hot ărârea definitiv ă;
– pedeapsa sau m ăsura educativ ă aplicat ă prin hot ărârea judec ătoreasc ă definitiv ă s ă
dep ăș easc ă maximul pedepsei prev ăzute de legea nou ă sau s ă fie mai grea.
O prim ă observa ție pe care o facem este aceea c ă, privitor la pedepsele definitive, prin
aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a în țeles s ă repun ă în discu ție criteriile de
stabilire și individualizare a sanc țiunii, ci numai s ă înl ăture de la executare acea parte din
sanc țiune care excede maximului prev ăzut de legea nou ă, respectiv acea sanc țiune mai grea
care nu mai este prev ăzut ă de legea nou ă.
Dac ă în cazul aplic ării legii penale mai favorabile, în cursul procesul ui, anterior
rămânerii definitive a hot ărârii, instan ța trebuie s ă opereze, în concret, o stabilire a sanc țiunii
în raport cu limitele de pedeaps ă prev ăzute de fiecare dintre legile succesive și s ă aplice aceste
criterii în limitele legii identificate ca fiind ma i favorabil ă, acest procedeu este total diferit în
raport cu ipotezele avute în vedere în art. 6 din n oul Cod penal.
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile d up ă judecarea definitiv ă a cauzei, a șa
cum rezult ă din cele de mai sus, prezint ă unele particularit ăți fa ță de aplicarea legii mai
107 favorabile faptelor în curs de judecat ă.
Astfel, în cazul aplic ării obligatorii a legii mai favorabile dup ă judecarea definitiv ă a
cauzei, legea mai favorabil ă nu poate fi decât legea nou ă care retroactiveaz ă (cu excep ția
pedepselor complementare), pe când în cazul faptelo r în curs de judecat ă, legea mai favorabil ă
poate fi legea nou ă, care retroactiveaz ă sau legea veche care ultraactiveaz ă.
Este, de asemenea, important, s ă observ ăm c ă legiuitorul a renun țat la institu ția
aplic ării facultative a legii penale mai favorabile în ca zul pedepselor definitive care era
reglementat ă de art. 15 din vechiul Cod penal 2.
2 Codul penal anterior.
"Aplicarea facultativ ă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive
Art. 15. – Când dup ă r ămânerea definitiv ă a hot ărârii de condamnare și pân ă la executarea
complet ă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care pre vede o pedeaps ă mai u șoar ă, iar
sanc țiunea aplicat ă este mai mic ă decât maximul special prev ăzut de legea nou ă, ținându-se
seama de infrac țiunea s ăvâr șit ă, de persoana condamnatului, de conduita acestuia d up ă
pronun țarea hot ărârii sau în timpul execut ării pedepsei și de timpul cât a executat din
pedeaps ă, se poate dispune fie men ținerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicat ă nu poate
fi coborât ă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei ped epse propor țional cu mic șorarea
maximului special prev ăzut pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă.
Dispozi țiile art. 14 alin. 5 se aplic ă și în cazul condamn ărilor ar ătate în prezentul articol,
executate pân ă la data intr ării în vigoare a legii noi, pedeapsa din hot ărâre reducându-se cu o
treime."
Aceste dispozi ții ale legii vechi erau singurele care permiteau re ducerea unei pedepse
definitive în func ție de modul în care ea a fost individualizat ă, chiar dac ă pedeapsa nu dep ăș ea
maximul prev ăzut de legea nou ă.
Institu ția nu a mai fost prev ăzut ă de noul Cod penal din ra țiuni ce țin de respectarea
principiului autorit ății de lucru judecat. Sunt concludente obiectului ca uzei argumentele din
expunerea de motive a noii legi: "În contextul cons acr ării explicite în Constitu ție a
principiului separa ției puterilor în stat, o alt ă problem ă care s-a cerut solu ționat ă a fost
stabilirea rela ției între principiul autorit ății de lucru judecat și aplicarea legii penale mai
favorabile în cazul pedepselor definitive. În mod c ert, principiul constitu țional enun țat impune
reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse au torit ății de lucru judecat, astfel c ă o
restrângere a acestei autorit ăți se justific ă doar în m ăsura în care ea are la baz ă tot un principiu
de natur ă constitu țional ă, cum este cazul principiului legalit ății pedepsei. În consecin ță , s-a
optat pentru ob ținerea reglement ării aplic ării obligatorii a legii penale mai favorabile (art. 6)
și renun țarea la aplicarea facultativ ă a acestei legi în cazul pedepselor definitive, ace asta din
urm ă neputând fi justificat ă prin raportare la principiul legalit ății."(s.n.)
108 Consider ăm c ă aceste argumente, înscrise în expunerea de motive a noului Cod penal,
legate de reducerea la minimum a atingerilor aduse autorit ății de lucru judecat, sunt valabile
atât în cazul infrac țiunii unice și al pedepsei aplicate prin hot ărârea definitiv ă de condamnare
pentru unica infrac țiune, cât și în cazul pluralit ății de infrac țiuni și al pedepsei rezultante
aplicate prin hot ărârea definitiv ă de condamnare pentru pluralitatea de infrac țiuni.
Conchidem c ă, pe de o parte, singura situa ție în care autoritatea de lucru judecat a unei
pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrânt ă este aceea în care tratamentul sanc ționator
aplicat excedeaz ă limitei maxime prev ăzute de legea nou ă. Scopul reglement ării art. 6 din
noul Cod penal este de a oferi suport legal unei pe depse definitive în raport cu noua lege și
pân ă la încetarea oric ăror efecte ale condamn ării ce vor interveni prin reabilitare.
Așadar, principiul legalit ății pedepselor impune ca pedeapsa s ă aib ă sus ținere legal ă și
dup ă aplicarea ei, nefiind admis ă executarea unei pedepse mai mari decât cea prev ăzut ă în
legea nou ă mai favorabil ă.
Pe de alt ă parte, criteriile de stabilire a legii mai favorab ile, dup ă judecarea definitiv ă a
cauzei, au fost reduse la unul singur, și anume: compararea pedepsei aplicate în baza legii în
temeiul c ăreia s-a pronun țat hot ărârea definitiv ă de condamnare cu maximul pedepsei
prev ăzut în legea nou ă, modificarea sanc țiunii limitându-se la reducerea ei la maximul
prev ăzut de legea nou ă." 3
3 F. Streteanu – Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condi țiile intr ării în vigoare
a Noului Cod penal în Caiete de Drept Penal nr. 3/2 013.
Prin urmare, în cazul pedepselor definitive, n u mai intereseaz ă criteriile privind
condi țiile de incriminare ori de tragere la r ăspundere penal ă, pentru determinarea legii mai
favorabile urmând a fi avut în vedere maximul pedep sei prev ăzut în legea nou ă și pedeapsa
aplicat ă în baza legii vechi.
În concluzie, verificând dac ă se impune modificarea, potrivit art. 6, a unei san c țiuni
definitiv aplicate, compara ția se va realiza numai între cuantumul pedepsei apl icate (indiferent
de limitele în cadrul c ărora, în legea veche, se situa acest cuantum și de raportul lui cu aceste
limite) și maximul prev ăzut de legea nou ă. Reducerea va opera numai când cel dintâi este
superior celui de-al doilea, în toate situa țiile numai la maximul nou, niciodat ă la limita
inferioar ă a acestui maxim.
Din cele de mai sus se poate stabili c ă singurul criteriu pe care legiuitorul îl pune la
dispozi ția judec ătorului chemat s ă aprecieze, în faza de executare, dac ă se impune înfrângerea
autorit ății de lucru judecat a unei hot ărâri cu privire la felul și cuantumul pedepsei, este acela
al "celei mai grele situa ții la care s-ar putea ajunge, în abstract, potrivit legii noi".
Doctrina este în acela și sens: "Ra țiunea dispozi țiilor din art. 6 din noul Cod penal nu
este aceea de a-l aduce pe condamnat în aceea și situa ție în care s-ar fi aflat dac ă succesiunea
109 de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci d oar de a garanta respectarea principiului
legalit ății, înl ăturând partea din pedeaps ă care dep ăș ește maximul aplicabil sub legea nou ă."
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile p edepselor definitive nu face decât s ă
înl ăture surplusul de pedeaps ă care dep ăș ește maximul prev ăzut de legea nou ă sau s ă
înlocuiasc ă o pedeaps ă mai grea cu alta mai u șoar ă, legiuitorul prev ăzând expres situa țiile
nou-create prin apari ția legii penale noi și modul lor de rezolvare.
Întrucât condamnarea are efecte și dup ă executarea pedepsei, aplicarea obligatorie a
legii mai favorabile se impune, nu numai pe motive de consecven ță și echitate juridic ă, ci și
ca o consecin ță a principiului legalit ății pedepselor, ca partea de pedeaps ă, care nu mai are
corespondent în legea nou ă, chiar dac ă a fost executat ă, s ă nu mai produc ă alte consecin țe.
Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii pe nale mai favorabile, în cazul pedepselor
definitive, este limitat la asigurarea legalit ății pedepsei aplicate prin hot ărârea definitiv ă de
condamnare conform legii penale anterioare, în rapo rt cu legea penal ă nou ă.
Acest mecanism implic ă eliminarea "plusului" de pedeaps ă care avea temei legal în
Codul penal anterior, dar care, prin intrarea în vi goare a noului Cod penal, r ămâne lipsit de
temei legal, asigurându-se astfel legalitatea pedep sei aplicate prin hot ărârea definitiv ă de
condamnare, dup ă intrarea în vigoare a legii penale noi, și fiind singura situa ție în care
autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definit iv aplicate mai poate fi înfrânt ă.
Ra țiunile care pot sta la baza modific ării pedepsei rezultante aplicate printr-o hot ărâre
definitiv ă de condamnare, care are autoritate de lucru judeca t, nu subzist ă prin urmare, în
cazul în care aceast ă pedeaps ă r ăspunde exigen țelor principiului legalit ății și în cazul în care
legea nou ă ar conduce la aplicarea unei pedepse mai severe.
Așadar, în pofida reducerii pedepselor individuale în baza legii noi, faptul c ă
rezultanta aplicat ă potrivit legii vechi poate ajunge s ă r ămân ă la cuantumul ini țial nu conduce
la concluzia potrivit c ăreia condamnatul ar fi privat de efectele aplic ării dispozi țiilor art. 6 din
noul Cod penal, deoarece, dincolo de eventuala infl uen ță asupra pedepselor rezultante, de
reducere a pedepselor individuale la maximul prev ăzut de legea nou ă, se leag ă și alte
consecin țe cum ar fi calculul termenului de reabilitare, eve ntuala aplicabilitate a unei gra țieri
etc.
În raport cu argumenta ția sus-prezentat ă se re ține c ă determinarea inciden ței legii
penale mai favorabile, în cazul hot ărârilor definitive de condamnare la pedeapsa închis orii, în
ipoteza concursului de infrac țiuni, se realizeaz ă în dou ă etape succesive, potrivit urm ătorului
mecanism:
1. Într-o prim ă etap ă, în conformitate cu dispozi țiile art. 6 alin. (1) din noul Cod penal,
referitoare la aplicarea legii penale mai favorabil e dup ă judecarea definitiv ă a cauzei, se
compar ă pedeapsa aplicat ă pentru fiecare dintre infrac țiunile s ăvâr șite, care compun
110 pluralitatea de infrac țiuni, cu maximul special prev ăzut de legea penal ă nou ă și se reduce
fiecare pedeaps ă aplicat ă la maximul special prev ăzut de legea nou ă, în cazul în care se
constat ă c ă dep ăș ește acest maxim special.
Aceast ă opera țiune este obligatorie, ea trebuie s ă aib ă loc independent de soarta
pedepsei rezultante, întrucât pedeapsa pentru fieca re infrac țiune în parte poate avea
semnifica ții de sine st ătătoare, independent de pluralitate, în cazuri precum inciden ța unei alte
legi mai favorabile, inciden ța unui act de gra țiere etc.
2. În a doua etap ă, separat de soarta pedepselor aplicate pentru infr ac țiunile concurente, se
va proceda la analiza pedepsei rezultante.
Astfel, și în privin ța acesteia, se va porni de la premisa potrivit c ăreia cuantumul ei,
intrat în autoritatea de lucru judecat și care constituie sanc țiunea pus ă efectiv în executare,
urmeaz ă a fi modificat numai prin raportare la criteriul e nun țat în considera țiile generale,
respectiv acela privind tratamentul sanc ționator cel mai greu pe care legea nou ă îl prevede
pentru pluralitatea din cauz ă.
Prin urmare, pedeapsa rezultant ă definitiv stabilit ă va fi supus ă compara ției cu
pedeapsa rezultant ă care s-ar stabili conform legii noi, fa ță de pedepsele ob ținute în cadrul
primei opera țiuni (descris ă la pct. 1).
Compara ția nu se va face cu rezultanta ce s-ar putea ob ține potrivit legii vechi, întrucât
ra țiunea art. 6 din noul Cod penal nu este, a șa cum am ar ătat, aceea de a aplica tratamentul cel
mai favorabil privitor la fiecare dintre institu țiile autonome (aceast ă ra țiune se reg ăse ște
numai în art. 5 din noul Cod penal), ci doar aceea de a nu permite ca persoanele definitiv
judecate s ă suporte un tratament sanc ționator mai greu decât cel permis, în abstract, de legea
nou ă.
Faptul c ă instan ța nu poate recurge la o contopire efectuat ă potrivit mecanismului din
legea veche pe baza pedepselor reduse potrivit legi i noi, ci este ținut ă s ă se raporteze la
maximul rezultantei aplicabile nu înseamn ă c ă se renun ță la aplicarea legii penale mai
favorabile în raport cu fiecare institu ție autonom ă și c ă s-ar ajunge la o evaluare global ă.
Imposibilitatea reducerii în toate cazurile a pedepsei rezultante ca efect al reducerii
pedepselor individuale este consecin ța op țiunii legiuitorului de a în ăspri tratamentul prev ăzut
pentru pluralitatea de infrac țiuni în noul Cod penal.
În plus, deoarece suntem în cazul unor pedepse definitive, aplicarea unor dispozi ții
care s-a f ăcut deja în cursul procesului penal nu mai poate fi f ăcut ă ulterior pentru c ă ar
înfrânge autoritatea de lucru judecat.
De aceea, Înalta Curte constat ă c ă nu este posibil ca, dup ă reducerea pedepselor
stabilite pentru fiecare infrac țiune component ă a pluralit ății respective potrivit legii noi,
contopirea s ă se fac ă potrivit dispozi țiilor legii vechi, pentru c ă nu ne mai afl ăm în cursul
111 procesului penal, iar aceast ă contopire potrivit legii vechi a fost f ăcut ă deja, având caracter
definitiv.
Ca atare, pedepsele rezultate în urma primei o pera țiuni (reduse, dac ă este cazul) vor fi
ipotetic contopite conform regulilor prev ăzute de art. 39 din noul Cod penal. Rezultatul
ob ținut va fi comparat cu pedeapsa rezultant ă și numai atunci când aceasta din urm ă este mai
mare, ea va fi redus ă la pedeapsa ob ținut ă conform art. 39 din noul Cod penal.
De altfel, acest mecanism a fost explicat deja și în doctrin ă care a identificat, de
asemenea, cele dou ă etape distincte și a formulat punctul de vedere potrivit c ăruia cea de-a
doua etap ă const ă în compararea pedepsei rezultante stabilite cu ped eapsa rezultant ă la care s-
ar putea ajunge potrivit dispozi țiilor noului Cod penal. 4
4 F. Streteanu – Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condi țiile intr ării în
vigoare a Noului Cod penal în Caiete de Drept Penal nr. 3/2013, p. 37-38.
În mod concret, Curtea re ține c ă mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabi le
în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipotez a unui concurs de infrac țiuni, poate avea
rezultate diferite, dup ă cum urmeaz ă:
1. În ipoteza în care se ajunge la concluzia exi sten ței unei egalit ăți între pedepsele aplicate
și maximul prev ăzut de legea nou ă, nu sunt incidente dispozi țiile art. 6 din Codul penal și,
prin urmare, nu se impune modificarea hot ărârii definitive, o eventual ă contesta ție formulat ă
pe acest temei legal urmând a fi respins ă.
2. În ipoteza în care exist ă o diferen ță între pedepsele aplicate și maximul prev ăzut de legea
nou ă, în sensul c ă pedeapsa aplicat ă definitiv conform legii vechi este mai mic ă decât
maximul special prev ăzut de legea nou ă, judec ătorul urmeaz ă a constata lipsa de efect a
dispozi țiilor art. 6 din Codul penal. Și în aceast ă situa ție o eventual ă contesta ție urmeaz ă a fi
respins ă.
3. În ipoteza în care exist ă o diferen ță între pedepsele aplicate și maximul prev ăzut de legea
nou ă, în sensul c ă pedeapsa aplicat ă definitiv conform legii vechi este mai mare decât
maximul special prev ăzut de legea nou ă, judec ătorul va constata inciden ța dispozi țiilor art. 6
din Codul penal, pedeapsa definitiv aplicat ă conform legii vechi urmând a fi redus ă la acest
maxim special. În aceast ă situa ție, o eventual ă contesta ție trebuie admis ă.
Hot ărârea definitiv ă va fi modificat ă prin reducerea pedepselor stabilite pentru
infrac țiunile concurente pân ă la maximul special prev ăzut de legea nou ă, dac ă este cazul,
dup ă care pedeapsa rezultant ă se va stabili potrivit legii noi, conform art. 39 din Codul penal.
Ca și consecin ță a acestei modific ări se va impune anularea formelor de executare
emise în baza vechii hot ărâri și emiterea unor noi forme, inclusiv a unui nou mand at de
executare a pedepsei.
Aceasta va constitui pedeapsa dat ă spre executare, pedeaps ă de care se leag ă toate
112 consecin țele altor institu ții de drept (cu titlu de exemplu: liberarea condi ționat ă, gra țierea,
reabilitarea).
Concluzionând, în considerarea celor expuse, r ezult ă c ă, în cazul faptelor definitiv
judecate, pentru ipoteza unui concurs de infrac țiuni, în aplicarea legii penale mai favorabile,
într-o prim ă etap ă se verific ă inciden ța dispozi țiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la
pedepsele individuale, iar în a doua etap ă se verific ă dac ă pedeapsa rezultant ă aplicat ă potrivit
legii vechi dep ăș ește maximul la care se poate ajunge în baza legii no i, conform art. 39 din
Codul penal.
Dac ă pedeapsa rezultant ă, aplicat ă potrivit legii vechi, nu dep ăș ește pedeapsa
rezultant ă la care s-ar putea ajunge conform noului Cod penal înseamn ă c ă pedeapsa
rezultant ă aplicat ă definitiv este cea legal ă și potrivit dispozi țiilor legii noi, astfel c ă legea
nou ă nu î și g ăse ște aplicabilitatea, nefiind favorabil ă.”
Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de d rept în
materie penal ă, Hot ărâre prealabil ă – Decizia nr. 5/2014 din 26/05/2014 (publicat ă în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 470 din 26/06/2014) privind pronun țarea unei hot ărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiu nii de drept vizând aplicarea legii penale
mai favorabile în cazul infrac țiunii continuate .
Stabile ște: „În aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în ve dere criteriul aprecierii globale a
legii penale mai favorabile. Constat ă c ă nu este permis ă combinarea prevederilor din legi
succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condi țiile de
existen ță și sanc ționare ale infrac țiunii în form ă continuat ă.”
Din argumentarea deciziei, spicuim urm ătoarele: „Pornind de la obiectul sesiz ării,
constând, pe de o parte, în stabilirea ca institu ție cu caracter autonom a infrac țiunii în form ă
continuat ă și, pe de alt ă parte, în modul de aplicare a legii penale mai fav orabile în cazul
acestei institu ții cu caracter autonom, Înalta Curte de Casa ție și Justi ție re ține urm ătoarele:
Dup ă data sesiz ării completului competent pentru dezlegarea unor ch estiuni de drept
din cadrul Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție și, respectiv, dup ă data întocmirii raportului, a
fost publicat ă Decizia Cur ții Constitu ționale nr. 265/2014, în Monitorul Oficial al Români ei,
Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, care a stabilit c ă dispozi țiile art. 5 din Codul penal sunt
constitu ționale în m ăsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în
stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.
Din examinarea p ărții expozitive a acestei decizii a Cur ții Constitu ționale a României,
general obligatorie potrivit art. 147 alin. (2) din Constitu ție, și cu efectele prev ăzute de art.
477 alin. 4 cu referire la art. 474/1 teza a II-a d in Codul de procedur ă penal ă, rezult ă c ă aceste
chestiuni de drept, cu valoare de principiu, au fos t solu ționate (a șa cum relev ă con ținutul
113 paragrafelor nr. 17-58, cu prec ădere a paragrafelor cu nr. 36, 46, 55).
Astfel, Curtea Constitu țional ă a constatat c ă dispozi țiile art. 5 din actualul Cod penal,
în interpretarea care permite instan țelor de judecat ă, în determinarea legii penale mai
favorabile, s ă combine dispozi țiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal,
contravin dispozi țiilor constitu ționale ale art. 1 alin. (4) privind separa ția și echilibrul puterilor
în stat, precum și ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unic ă autoritate legiuitoare
a ță rii. De asemenea, Curtea Constitu țional ă a ar ătat c ă, în raport cu prevederile legale care
guverneaz ă activitatea instan țelor judec ătore ști și fixeaz ă pozi ția lor fa ță de lege, accept ă în
mod unanim c ă "atribu țiile judec ătorului implic ă identificarea normei aplicabile, analiza
con ținutului s ău și o necesar ă adaptare a acesteia la faptele juridice pe care Ie -a stabilit, astfel
încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prev edea toate situa țiile juridice las ă judec ătorului,
învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din ini țiativ ă. Astfel, în activitatea de
interpretare a legii, judec ătorul trebuie s ă realizeze un echilibru între spiritul și litera legii,
între exigen țele de redactare și scopul urm ărit de legiuitor, f ără îns ă a avea competen ța de a
legifera, prin substituirea autorit ății competente în acest domeniu". Instan ța de contencios
constitu țional a men ționat c ă no țiunea de institu ție autonom ă nu este reglementat ă în niciunul
dintre cele dou ă coduri penale și nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. A șa fiind,
chiar dac ă în limbajul juridic curent utilizarea no țiunii de institu ție autonom ă pentru anumite
categorii juridice este acceptat ă, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este sus ținut
în doctrin ă și practica judiciar ă, presupune c ă ea are o existen ță de sine st ătătoare și nu
depinde de ansamblul normativ în care este integrat ă pentru a-și îndeplini finalitatea. Or, o
atare concluzie este inadmisibil ă, în opinia Cur ții Constitu ționale, întrucât nu se poate re ține
că o norm ă din Codul penal care reglementeaz ă cu privire la o anumit ă institu ție de drept
penal (recidiv ă, concurs de infrac țiuni, prescrip ție etc.) este independent ă de legea c ăreia îi
apar ține. Aceast ă distinc ție are o deosebit ă importan ță pentru în țelegerea conceptului de lege,
pentru c ă numai a șa se poate oferi no țiunii de "lege penal ă mai favorabil ă" un în țeles
constitu țional.
Toate aceste argumente conduc la constatarea î nc ălc ării dispozi țiilor art. 1 alin. (4) și
art. 61 alin. (1) din Constitu ție, întrucât prin combinarea dispozi țiilor penale din mai multe
legi succesive se creeaz ă, pe cale judiciar ă, o a treia lege care neag ă ra țiunea de politic ă
penal ă conceput ă de legiuitor.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea Consti tu țional ă a statuat c ă numai
interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal î n sensul c ă legea penal ă mai favorabil ă se
aplic ă în ansamblul ei este singura care poate înl ătura viciul de neconstitu ționalitate. Totodat ă,
Curtea Constitu țional ă a men ționat c ă prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Cur te de
Casa ție și Justi ție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă a
114 decis c ă în aplicarea art. 5 din Codul penal prescrip ția r ăspunderii penale reprezint ă o
institu ție autonom ă fa ță de institu ția pedepsei, conferind astfel articolului 5 din Cod ul penal,
în interpretarea dat ă, valen țe neconstitu ționale.
În final, Curtea Constitu țional ă a ar ătat c ă, odat ă cu publicarea prezentei decizii în
Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr . 2 din 14 aprilie 2014 a instan ței supreme
înceteaz ă în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constitu ție și cu cele ale art.
477 1 din Codul de procedur ă penal ă.
În consecin ță , fa ță de cele men ționate, în aplicarea art. 5 din Codul penal în vigo are,
Înalta Curte de Casa ție și Justi ție are în vedere criteriul aprecierii globale a leg ii penale mai
favorabile. A șadar, Înalta Curte va constata c ă nu este permis ă combinarea prevederilor din
legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condi țiile de
existen ță și sanc ționare a infrac țiunii în form ă continuat ă.”
Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de d rept în
materie penal ă, Hot ărâre prealabil ă – Decizia nr. 6/2014 din 26/05/2014 (publicat ă în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 471 din 26/06/2014) privind pronun țarea unei hot ărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problem ei de drept vizând dac ă în interpretarea
și aplicarea art. 6 din Codul penal, în ipoteza în c are este vorba de tentativ ă, se reduce
pedeapsa la maximul prev ăzut de lege pentru forma consumat ă a infrac țiunii ori la maximul
prev ăzut de lege pentru forma tentativei .
Stabile ște: „În aplicarea legii penale mai favorabile dup ă judecarea definitiv ă a cauzei
potrivit art. 6 alin. 1 din Codul penal, în cazul t entativei, limita maxim ă a pedepsei ce trebuie
avut ă în vedere este maximul prev ăzut de lege pentru forma tentat ă (maximul special al
pedepsei prev ăzute de lege pentru infrac țiunea consumat ă, redus sau înlocuit conform
dispozi țiilor privind tratamentul sanc ționator al tentativei).”
Din argumentarea deciziei, spicuim urm ătoarele: „Problema de drept ce face obiectul
prezentei cauze prive ște interpretarea și aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, respe ctiv în
ipoteza în care este vorba de tentativ ă, dac ă se reduce pedeapsa la maximul prev ăzut de lege
pentru forma consumat ă a infrac țiunii ori la maximul prev ăzut de lege pentru forma tentativei.
În contextul cauzei, Înalta Curte re ține că, în aplicarea corect ă a dispozi țiilor legii
penale mai favorabile în cauze definitiv judecate, privitor la orice institu ție a dreptului
substan țial incident ă în aceast ă faz ă, trebuie s ă porneasc ă de la specificul reglement ării
cuprinse în art. 6 din Codul penal, stabilind în ra port cu acesta modul în care litera și ra țiunea
acestei reglement ări se transpun în fiecare caz particular.
Potrivit art. 6 alin. (1) – (3) din Codul pena l, când dup ă r ămânerea definitiv ă a unei
hot ărâri de condamnare și pân ă la executarea pedepsei a intervenit o lege penal ă mai
115 favorabil ă, pedeapsa închisorii sau amenzii se reduce la maxi mul prev ăzut de legea nou ă
pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă.
Scopul reglement ării art. 6 din Codul penal este de a oferi suport l egal unei pedepse
definitive în raport cu noua lege, care este mai fa vorabil ă, pe timpul execut ării acestei pedepse
și pân ă la încetarea oric ăror efecte ale condamn ării ce vor interveni prin reabilitare și,
totodat ă, de a asigura egalitatea de tratament juridic și legalitatea în aplicarea pedepselor.
Principiul legalit ății pedepselor impune ca pedeapsa aplicat ă în baza legii vechi s ă aib ă
sus ținere și în legea nou ă, nefiind admis ă executarea unei pedepse mai mari decât cea
aplicabil ă potrivit legii noi mai favorabile.
Prin garantarea principiului legalit ății se face o individualizare legal ă a pedepsei,
înl ăturându-se partea din pedeaps ă care dep ăș ește maximul aplicabil sub legea nou ă f ără a
face o nou ă individualizare.
Tentativa este o form ă a infrac țiunii imperfect ă, autonom ă, pedepsit ă când legea
prevede în mod expres, fiind o cauz ă legal ă general ă de modificare a pedepsei, iar efectele
sale trebuie avute în vedere la stabilirea dispozi țiilor legii mai favorabile.
Art. 174 din Codul penal stabile ște c ă prin s ăvâr șirea unei infrac țiuni sau comiterea
unei infrac țiuni se în țelege s ăvâr șirea oric ăreia dintre faptele pe care legea le pedepse ște ca
infrac țiune consumat ă sau ca tentativ ă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate
de coautor, instigator sau complice.
Referirea la "infrac țiunea s ăvâr șit ă" din formularea "maximul special prev ăzut de
legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă", utilizat ă în art. 6 alin. (1) din Codul penal, poate fi
interpretat ă numai prin raportare la dispozi țiile art. 174 din Codul penal, potrivit c ărora, a șa
cum ar ătam mai sus, "prin s ăvâr șirea unei infrac țiuni sau comiterea unei infrac țiuni se în țelege
săvâr șirea oric ăreia dintre faptele pe care legea le pedepse ște ca infrac țiune consumat ă sau ca
tentativ ă…".
Prin urmare, în interpretarea și aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal se va avea în
vedere, în ipoteza unei tentative, maximul pedepsei pentru forma tentativei, adic ă maximul
special prev ăzut de lege pentru infrac țiunea consumat ă redus sau înlocuit conform
dispozi țiilor privind tratamentul sanc ționator al tentativei.
În consecin ță , în aplicarea legii penale mai favorabile dup ă judecarea definitiv ă a
cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, î n cazul tentativei, limita maxim ă a pedepsei ce
trebuie avut ă în vedere este maximul prev ăzut de lege pentru forma tentat ă (maximul special
al pedepsei prev ăzute de lege pentru infrac țiunea consumat ă, redus sau înlocuit conform
dispozi țiilor privind tratamentul sanc ționator al tentativei).”
Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de d rept în
116 materie penal ă, Hot ărâre prealabil ă – Decizia nr. 7/2014 din 26/05/2014 (publicat ă în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 471 din 26/06/2014) privind pronun țarea unei hot ărâri
prealabile pentru dezlegarea în principiu a problem ei de drept ce const ă în modul de aplicare
a dispozi țiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la sintagma "maximul special
prev ăzut de legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă", respectiv dac ă prin sintagma
"maximul special prev ăzut de legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă" se în țelege, în cazul
infrac țiunilor continuate, strict maximul special prev ăzut de legea care incrimineaz ă fapta
săvâr șit ă în form ă continuat ă sau se în țelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit
sporului facultativ de pedeaps ă.
Stabile ște: „În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivi t art. 6 din Codul penal, în cazul
infrac țiunilor continuate, prin sintagma "maxim special pr ev ăzut de legea nou ă pentru
infrac țiunea s ăvâr șit ă" se în țelege maximul special prev ăzut de lege pentru infrac țiune, f ără
luarea în considerare a cauzei de majorare a pedeps ei prev ăzut ă pentru infrac țiunea
continuat ă.”
Din argumentarea deciziei, spicuim urm ătoarele: „Cu privire la chestiunea de drept a c ărei
dezlegare se solicit ă, respectiv dac ă în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din
Codul penal, în cazul infrac țiunilor continuate, prin sintagma "maxim special pr ev ăzut de
legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă" se în țelege maximul pedepsei prev ăzut de lege
pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă sau și sporul facultativ prev ăzut de aceea și lege pentru
sanc ționarea acestei forme a unit ății legale de infrac țiune, Înalta Curte re ține urm ătoarele:
În aplicarea corect ă a dispozi țiilor legii penale mai favorabile în cauze definiti v
judecate, privitor la orice institu ție a dreptului substan țial incident ă în aceast ă faz ă, trebuie s ă
se porneasc ă de la specificul reglement ării cuprinse în art. 6 din Codul penal stabilind, î n
raport cu acesta, modul în care litera și ra țiunea acestei reglement ări se transpun în fiecare caz
particular.
Astfel, se re ține c ă art. 6 din Codul penal realizeaz ă un echilibru între principiul
autorit ății de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pe depselor
definitive. Dispozi ția men ționat ă justific ă limitarea autorit ății de lucru judecat exclusiv prin
necesitatea asigur ării efectivit ății principiului legalit ății pedepsei (aceasta trebuind s ă aib ă un
suport legal atât la momentul pronun ță rii sale, cât și al execut ării). Prin urmare, privitor la
pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale m ai favorabile legiuitorul nu a în țeles s ă
repun ă în discu ție criteriile de stabilire și individualizare a sanc țiunii, ci numai s ă înl ăture de
la executare acea parte din sanc țiune care excedeaz ă maximului prev ăzut de legea nou ă,
respectiv acea sanc țiune mai grea care nu mai este prev ăzut ă de legea nou ă.
Textul art. 6 alin. (1) din Codul penal, regle mentând aplicarea legii penale mai
favorabile în cazul condamn ărilor definitive, arat ă c ă, atunci "când dup ă r ămânerea definitiv ă
117 a hot ărârii de condamnare și pân ă la executarea complet ă a pedepsei închisorii sau amenzii a
intervenit o lege care prevede o pedeaps ă mai u șoară, sanc țiunea aplicat ă, dac ă dep ăș ește
maximul special prev ăzut de legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă, se reduce la acest
maxim".
Sintagma "sanc țiunea aplicat ă" are în vedere pedeapsa în executarea c ăreia se afl ă
persoana condamnat ă, pedeaps ă unic ă sau rezultant ă.
Prin expresia "maximul special prev ăzut de legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă"
se va în țelege pedeapsa prev ăzut ă de lege, adic ă limita superioar ă men ționat ă în norma de
incriminare nou ă care prevede aceea și infrac țiune, s ăvâr șit ă sub imperiul legii penale vechi și
cu privire la care exist ă o hot ărâre definitiv ă de condamnare.
Sintagma "pedeaps ă prev ăzut ă de lege" este definit ă în mod explicit în art. 187 din
Codul penal ca fiind pedeapsa prev ăzut ă în textul de lege care incrimineaz ă fapta s ăvâr șit ă, în
forma ei consumat ă, f ără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau d e majorare a
pedepsei.
Or, forma continuat ă a infrac țiunii (unitate legal ă de infrac țiune) este, conform legii
noi [art. 36 alin. (1) din Codul penal], ca, de alt fel, și potrivit legii vechi (art. 42 din Codul
penal anterior), o cauz ă de majorare (agravare) facultativ ă a pedepsei.
Așadar, "maximul special al pedepsei" r ămâne a fi cel men ționat în textul din legea
nou ă care incrimineaz ă fapta s ăvâr șit ă, f ără luarea în considerare a sporului facultativ.
Textul art. 187 din Codul penal preia întocmai textul art. 141 1 din vechiul Cod penal,
în ceea ce prive ște stabilirea în țelesului expresiei de "pedeaps ă prev ăzut ă de lege".
În condi țiile în care nu exist ă nicio dispozi ție derogatorie de la în țelesul anterior, în
aplicarea principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus , o
distinc ție ipotetic ă, în sensul c ă textul respectiv nu ar fi aplicabil în cazul conda mn ărilor
definitive, este nepermis ă.
De asemenea, o astfel de argumenta ție este sus ținut ă și de principiul legalit ății
sanc țiunilor de drept penal, astfel cum este reglementat în art. 2 alin. (1) din Codul penal,
potrivit c ăruia pedepsele aplicabile persoanelor care au s ăvâr șit infrac țiuni sunt cele prev ăzute
de legea penal ă. Or, dup ă cum s-a men ționat, legea penal ă, conform art. 6 alin. (1) din Codul
penal, prevede explicit c ă, în cazul condamn ărilor definitive, pedeapsa aplicat ă se reduce în
mod obligatoriu la nivelul maximului special prev ăzut de legea nou ă, în în țelesul pe care
sintagma respectiv ă o cap ătă potrivit art. 187 din Codul penal.
Concluzionând, în considerarea celor expuse re zult ă c ă, în aplicarea legii penale mai
favorabile potrivit art. 6 din Codul penal, în cazu l infrac țiunilor continuate, prin sintagma
"maxim special prev ăzut de legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă" se în țelege maximul
special prev ăzut de lege pentru infrac țiune, f ără luarea în considerare a cauzei de majorare a
118 pedepsei prev ăzute pentru infrac țiunea continuat ă.”
Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de d rept în
materie penal ă, Hot ărâre prealabil ă – Decizia nr. 15/2014 din 23/06/2014 (publicat ă în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 546 din 23/07/2014) privind pronun țarea unei hot ărâri
prealabile pentru dezlegarea în principiu a problem ei de drept, respectiv dac ă prevederile
art. 43 alin. (5) din noul Cod penal, ce reglemente az ă regimul sanc ționator al recidivei, în
situa ția în care fapta a fost s ăvâr șit ă dup ă executarea unei pedepse aplicate printr-o
condamnare anterioar ă, pot fi interpretate în sensul c ă pot fi aplicabile și persoanelor ce au
fost condamnate definitiv pentru s ăvâr șirea unei infrac țiuni cu re ținerea art. 37 alin. 1 lit. b)
din Codul penal anterior, în situa ția în care pedeapsa aplicat ă a fost redus ă în baza art. 6 din
noul Cod penal .
Stabile ște: „în interpretarea dispozi țiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipot eza unei
infrac țiuni comise în stare de recidiv ă postexecutorie judecat ă definitiv înainte de intrarea în
vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicat ă prin hot ărârea de condamnare se va compara cu
maximul special prev ăzut în legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă prin luarea în
considerare a dispozi țiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.”
Din argumentarea deciziei, spicuim urm ătoarele: „Problema de drept ce face obiectul
prezentei cauze prive ște interpretarea și aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentr u
ipoteza unei infrac țiuni comise în stare de recidiv ă postexecutorie judecat ă definitiv înainte de
intrarea în vigoare a noului Cod penal, dac ă pedeapsa aplicat ă prin hot ărârea de condamnare
se va compara cu maximul special prev ăzut de legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă sau cu
maximul special prev ăzut de legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă prin luarea în
considerare a dispozi țiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, "câ nd dup ă r ămânerea definitiv ă a hot ărârii de
condamnare și pân ă la executarea complet ă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o
lege care prevede o pedeaps ă mai u șoar ă, sanc țiunea aplicat ă, dac ă dep ăș ește maximul special
prev ăzut de legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă, se reduce la acest maxim".
Scopul reglement ării art. 6 din noul Cod penal este de a oferi supor t legal unei pedepse
definitive în raport cu noua lege, principiul legal it ății pedepselor impunând ca pedeapsa s ă
aib ă sus ținere legal ă și dup ă aplicarea ei, nefiind admis ă executarea unei pedepse mai mari
decât cea prev ăzut ă în legea nou ă mai favorabil ă.
Totodat ă, argumentele înscrise în expunerea de motive a nou lui Cod penal, legate de
reducerea la minimum a atingerilor aduse autorit ății de lucru judecat, sunt valabile atât în
cazul infrac țiunii unice și al pedepsei aplicate prin hot ărârea definitiv ă de condamnare pentru
119 unica infrac țiune, cât și în cazul pluralit ății de infrac țiuni și al pedepsei rezultante aplicate
prin hot ărârea definitiv ă de condamnare pentru pluralitatea de infrac țiuni.
În conformitate cu dispozi țiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal, care regle menteaz ă
tratamentul sanc ționator al recidivei postexecutorii, ca form ă a pluralit ății de infrac țiuni,
"Dac ă dup ă ce pedeapsa anterioar ă a fost executat ă sau considerat ă ca executat ă se s ăvâr șește
o nou ă infrac țiune în stare de recidiv ă, limitele speciale ale pedepsei prev ăzute de lege pentru
noua infrac țiune se majoreaz ă cu jum ătate". Recidiva postexecutorie în vechea reglementa re,
art. 39 alin. 4 din Codul penal, nu putea fi valori ficat ă separat în procesul de individualizare a
pedepsei, prin aplicarea unui spor de pedeaps ă concret la o pedeaps ă de baz ă concret ă.1
1 Ștefan Dane ș, Vasile Papadopol, Individualizarea judiciar ă a pedepselor, Editura
Știin țific ă și Enciclopedic ă, Bucure ști, 1985, p. 363.
În concret, pe baza criteriilor de individuali zare prev ăzute de art. 72 din Codul penal
anterior, instan ța aplica o pedeaps ă cuprins ă între limitele speciale ale pedepsei, presupunând
orientarea acesteia mai mult sau mai pu țin c ătre maximul special sau chiar egal ă cu el, iar
dac ă acesta era neîndestul ător putea aplica un spor.
În prezent, prin aplicarea legii penale mai fa vorabile pedepselor definitive, în
conformitate cu dispozi țiile art. 6 din Codul penal, legiuitorul nu a în țeles s ă repun ă în
discu ție individualizarea sanc țiunii realizat ă sub imperiul legii vechi.
Maximul special prev ăzut de legea nou ă, astfel cum prevede art. 6 din Codul penal, în
situa ția st ării de recidiv ă postexecutorie, intrat ă în puterea lucrului judecat și reflectat ă în
pedeapsa definitiv aplicat ă, se determin ă prin luarea în considerare a dispozi țiilor art. 43 alin.
(5) din Codul penal. O asemenea interpretare garant eaz ă respectarea principiului autorit ății de
lucru judecat, precum și a principiului egalit ății și nediscrimin ării prin aplicarea unui
tratament egal unor cazuri diferite (condamna ților recidivi ști și celor primari).
Interpretarea dat ă prin prezenta hot ărâre este în acord cu prima hot ărâre dat ă în
interpretarea art. 6 din Codul penal, respectiv Dec izia nr. 1/2014 pronun țat ă de Înalta Curte de
Casa ție și Justi ție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de d rept în materie penal ă,
vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai fa vorabile în cazul faptelor definitiv
judecate, pentru ipoteza unei alte forme de plurali tate de infrac țiuni, și anume concursul de
infrac țiuni.
În raport cu argumenta ția sus-prezentat ă se re ține c ă determinarea inciden ței legii
penale mai favorabile, în cazul hot ărârilor definitive de condamnare la pedeapsa închis orii, în
ipoteza recidivei postexecutorii, pedeapsa aplicat ă prin hot ărârea de condamnare se va
compara cu maximul special prev ăzut de legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă prin luarea
în considerare a dispozi țiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.”
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: I. ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRAC ȚIUNEA [603698] (ID: 603698)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.