I. Argument …4 [307849]

CUPRINS

I. Argument ……………………………………………………………………………………………………………………..4

II.Educația copilului după Sfânta Scriptură ………………………………………………………………….6

II.1. În Vechiul Testament ……………………………………………………………………6

II.2. În Noul Testament ……………………………………………………………………………12

II.2.1. În învățătura Mântuitorului Hristos ………………………………………….13

II.2.2. În învățătura Sfinților Apostoli ……………………………………………………14

III. Educația copilului la Sfinții Părinți ……………………………………………………………………………..19

III.1. La Părinții Apostolici și apologeți …………………………………………………..20

III.2. La Sfântul Vasile cel Mare ………………………………………………………………23

III.3. La Sfântul Ioan Gură de Aur …………………………………………………………..24

IV. Educația copilului în Biserica Ortodoxă Română de-a lungul timpului ………………………..36

IV.1. Rolul Bisericii …………………………………………………………………………….36

IV.2. Apariția primelor școli ………………………………………………………………….38

V. Copilul în societatea modernă ……………………………………………………………………………………42

V.1. Familia și educația ……………………………………………………………………….42

V.2. Biserica și educația ………………………………………………………………………46

V.3. Școala și educația ………………………………………………………………………..48

VI. Provocări contemporane …………………………………………………………………………………..58

VI.1. Amenințări la adresa familei: divorț, concubinaj, diversitatea familială.58

VI.2. Avortul ……………………………………………………………………………….61

VII. Aplicare practică în parohie …………………………………………………………………………………..66

Anexe……………………………………………………………………………………………..70

VIII. Concluzii finale …………………………………………………………………………………………………..102

VIII. Bibliografie ……………………………………………………………………………………………………….111

[anonimizat], să meargă mai departe peste timp. Oricine se angajează în „dansul” [anonimizat] „al treilea” sau „al patrulea”, sau al „cincilea”, după cum rânduiește Dumnezeu. [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat]- nașii- și, [anonimizat], părintele duhovnicesc.

Educația religioasă trebuie impregnată copilului cât mai devreme posibil, încă din primii ani de viață; aceasta „afirmă sufletul copilului, și, în același timp, îl înalță prin iubire. Pentru omul religios, creștin ortodox, educația este o cale de a ridica la Dumnezeu, prin cugetare și virtute, în, cu și prin Acela care S-a făcut Om pentru ca omul să se îndumnezeiască după har, Mântuitorul Hristos, Dumnezeu – Omul”.

Prin urmare, familia are rolul determinant în creșterea sănătoasă a copilului, și din punct de vedere fizic, intelectual, dar, mai ales. spiritual. Tatăl, mama și frații trebuie să se închege într-o comunitate sănătoasă, puternică și sensibilă în același timp, clădită pe iubire, responsabilitate reciprocă și foarte multă jertfire de sine. Numai în aceste condiții copilul poate crește zdravăn sufletește, iubitor de Dumnezeu și de oameni, înțelegând ideea de jertfă, dăruire și purtare de grijă pe care le primește prin Pronia Dumnezeiască și de la părinți, pe care este mai apoi dator, la rândul său, să le împărtășească și celor din jur: familiei proprii, colegilor și chiar societății.

Societatea contemporană propovăduiește o cu totul diferită viziune asupra vieții, în care accentul se pune pe așezarea omului în centrul existenței sale, în realitate limitată, dar intens mediatizată ca fiind una a evoluției de orice natură (culturală, științifică, medicală etc.), a unei dezvoltări fără de precedent a unei realități în care omul modern conduce, triumfă și își depășește limitele.

„Familia contemporană însă este aproape un hibrid. Dacă în contextul tradițional al familiei, pruncul creștea în mijlocul alor săi, în chiar inima sfântă a neamului său, astăzi el crește în afara ei. Înainte, aceeași casă aduna sub acoperișul ei, sau măcar în preajma sa, mai multe generații, și astfel copilul se forma înconjurat de înțelepciunea celor bătrâni, dar și de vigoarea celor tineri. Și astfel avea de unde-și trage învățămintele, care mai târziu puteau să-l ferească de căderi. Și bunicii cu care împărtășea traiul cel de toate zilele, și străbunii cei adormiți, pe care îi învăța din povestirile bunicilor, îi dădeau consistență, îi dădeau coerență și trăinicie. Pentru că îi erau modele. Și nu orice fel de modele, ci unele pline de valoarea și substanța pe care le-o dădeau cei tineri, așezați sub ascultarea celor mai vârstnici. Iar din evlavia cu care tinerii își asumau această așezare, pruncii învățau importanța, responsabilitatea și noblețea vocației de model. Tocmai de aceea și-o asumau deplin și conștient, ca pe un blazon sfânt . Astăzi, familiile cresc risipite. Bunicii rămân singuri în case mai bătrâne decât ei, iar în vremea aceasta, cei tineri îmbătrânesc în birouri-temnițe, departe de fiii și fiicele lor. Atât de departe încât, în rarele momente în care reușesc să se întâlnească, nu se mai recunosc. Nici n-ar avea cum. Ei nu mai vorbesc în doine și cuvinte frumoase, ci în cuvinte monosilabice și propoziții simple, cu subiect și predicat. Își adresează tot mai rar întrebarea „- Cum te simți?” și tot mai des „- Ce-ai mai făcut?”. Pentru că omul contemporan nu simte. El face. Și nici în ochi nu mai au timp să se privească, pentru că toți trebuie să fie atenți la mâinile cu care fac. Și te mai întrebi de ce nu se cunosc. Sau de ce pruncii de astăzi nu mai pleacă din familie cu vocația de model, ci cu cea de însingurat” .

Educația copilului a fost o preocupare pentru părinți, dar și pentru societate, din cele mai vechi timpuri. Cu atât mai mult, astăzi, când societatea tinde spre o evoluție distructivă, familia creștină este provocată la a-și crește urmașii cu foarte mare atenție, discernământ și implicare, luând aminte la ea însăși, pentru a nu cădea în capcana risipirii și a autosuficienței unei stări de bine, în realitate atât de periculoasă.

EDUCAȚIA COPILULUI DUPĂ SFÂNTA SCRIPTURĂ

,,Pedagogia lui Dumnezeu e conducerea pe calea cea dreaptă a adevărului, pentru contemplarea lui Dumnezeu și înfățișarea pildelor de fapte sfinte, menite să dăinuie veșnic”. Scriitorul alexandrin folosește această definiție, arătând totodată în scrierea sa că Vechiul Testament a fost,,pedagog către Hristos” pentru evrei.

Sfântul Isaac Sirul considera că pentru a izbândi în orice lucrare a noastră, este necesar „ca orice lucru, mare sau mic, să fie cerut cu rugăciune de la Ziditorul său. Așadar, prima condiție în procesul educației este rugăciunea intensă a părinților pentru copiii lor. Iar dacă simțim slăbirea intensității rugăciunii sau că nu suntem atenți în timp ce ne rugăm, atunci, conform învățăturilor Sfinților Părinți, noi vom suplini aceste neajunsuri, așa cum am mai spus, completând-o sub raport cantitativ. Așa sfătuia Cuviosul Serafim. El recomanda părinților să nu se limiteze la rânduielile obișnuite, ci, imitându-i pe călugări, să vină la rugăciune și în ceas de noapte.”

II.1. ÎN VECHIUL TESTAMENT

Familia este celula de bază a societății. După Sfânta Scriptură „ familia este un așezământ rânduit de Dumnezeu și care datează de la facerea primilor oameni creați în mod special și binecuvântați ca să fie rodnici, să se înmulțească, să umple pământul și să-l stăpânească ( Facere 1,28).

În vechime, instituția căsătoriei a influențat foarte mult dezvoltarea societății iudaice, ea având un rol important atât din punct de vedere civil, cât și religios. Celibatarii erau astfel greu întâlniți, esenienii fiind cei care alegeau celibatul strict din motive religioase. Și nazireii practicau celibatul, însă pentru o scurtă perioadă de timp.

La evrei căsătoria nu avea un caracter religios; era alcătuită din două momente: logodna ( eres) și cununia ( chatuna). Logodna era de fapt un contract încheiat între părinți sau fratele mai mare al fetei și părintele logodnicului, în prezența unor martori, întărindu-se câteodată printr-un legământ, numit și „legământul lui Dumnezeu”, întrucât se invoca numele lui Dumnezeu.

După încheierea acestui document și plata celor 50 de sicli părinților logodnicei, cei doi tineri purtau numele de mire și mireasă, fata rămânând în casa părintească, fiind datoare să păstreze castitatea; era socotită ca soție a tânărului și în cazul în care nesocotea legământul era ucisă cu pietre; logodnicul putea să renunțe la contactul acesta, dând o carte de despărțire. După o perioadă avea loc nunta, mireasa fiind luată în casa soțului său.

Deși statutul femeii era unul disproporționat, soțul neavând obligații față de femeie, ci doar drepturi, el fiind perceput ca stăpân, iar femeia având rolul de a-l sluji pe acesta și a-i fi fidelă, totuși în prescripțiile legii mozaice erau anumite legi menite să o protejeze (Deuteronom 21, 11-17 : ,, Și vei vedea printre robi femeie frumoasă la chip și o vei iubi și vei vrea s-o iei de soție, S-o aduci în casa ta, să-și tundă capul său, să-și taie unghiile, Să-și dezbrace de pe ea haina sa de robie, să locuiască în casa ta și să-și plângă pe tatăl său și pe mama sa timp de o lună; iar după aceea vei intra la ea, ca să fii bărbatul ei și ea să-ți fie femeie. Iar dacă ea în urmă nu-ți va mai plăcea, să-i dai drumul să se ducă unde va vrea, dar să n-o vinzi pe argint și să n-o prefaci în roabă, pentru că ai umilit-o. De va avea cineva două femei, una iubită și una neiubită și atât cea iubită cît și cea neiubită îi vor naște copii și întâiul născut va fi al celei neiubite, Acela, la împărțirea averii sale între fiii săi, nu poate să dea fiului femeii iubite întâietate înaintea fiului întâi-născut din cea neiubită, Ci să cunoască de întâi-născut pe fiul celei neiubite și să-i dea acestuia parte îndoită din toate câte va avea, că acesta este pârga puterii lui și al lui este dreptul de întâi-născut). Soțul trebuia, de asemenea, să se îngrijească de întreținerea materială a acesteia, oferindu-i hrană, locuință și îmbrăcăminte după posibilitate (Ieșire 21,10: Iar dacă va mai lua și pe alta, atunci ea să nu fie lipsită de hrană, de îmbrăcăminte și de traiul cu bărbatul său.).

Pentru evrei familia nu avea doar un rol social, ci și unul religios. Unele sărbători se petreceau în familie, acesta fiind un bun prilej de comunicare între membrii ei, capul familiei oficiind chiar unele ritualuri de natură religioasă.

Cu timpul s-au alterat atât valorile sociale, cât și cele religioase. Datorită apariției poligamiei, legea mozaică a trebuit să prevadă anumite prescripții pentru divorț și repudiere, toate aceste demersuri fiind întreprinse pentru ca familiile să-și atingă finalitatea sacră: nașterea și creșterea de copii.

Familia cu mulți copii era considerată un dar divin ( Levitic 26,9: Căuta-voi spre voi și vă voi binecuvânta; veți avea copii, vă voi înmulți și voi fi statornic în legământul Meu cu voi.), iar în cazul în care nu era această binecuvântare, se întrevedea o pedeapsă dumnezeiască (Isaia 47,9 : Și aceste două într-o clipă, în aceeași zi, vor da peste tine: lipsa de copii și văduvia; și te vor copleși cu toată mulțimea și puterea fermecătoriilor și vrăjitoriilor tale!). Momentul nașterii copilului, chiar și al înțărcării lui, era un moment de mare bucurie, acesta fiind mult mai important atunci când se năștea un băiat, pentru că acesta asigura perpetuarea neamului și a numelui.

Creșterea copiilor era asigurată de mamă până la vârsta de cinci ani, după care băieții erau educați de tată sau de un educator (omen). Instruirea însemna scris și citit după Torra (Pentateuhul lui Moise), pentru a cunoaște Legea dumnezeiască. Erau învățați să-și respecte părinții (Ieșire 20,12 : Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție.), să nu-i blesteme pentru a nu fi blestemați (Deuteronom 27,16 : Blestemat să fie cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa! Și tot poporul să zică: Amin!), să nu-i lovească pentru a nu fi uciși cu pietre (Ieșire 21,15 : Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât.). Educația era socotită și învățarea calculelor matematice sau a elementelor de drept public sau particular: „după Vechiul Testament, educația are un rol important în formarea copilului și educatorul trebuie să fie aspru în acastă privință.”

Binecuvântarea tatălui, mai ales cea dinaintea morții, avea un rol important (Facere 27,4; 43,15-22). Tatăl avea dreptul absolut în căsătoria fiicelor sale pe care le putea și vinde chiar ca sclave (Ieșire 21,7). Până la exil educația era realizată de către părinți, apoi în școli publice. La Ierusalim, Legea se preda și se interpreta în porticele Templului, în timpul Mântuitorului existând școli independente sau pe lângă sinagogi.

Așadar, în Sfânta Scriptură, familia este menționată ca fiind solicitată să-și manifeste autoritatea încă din momentul viețuirii în paradis. Ea este provocată la o experiență contemplativă, ca să înțeleagă și să-și improprieze realitatea care o înconjura ( aceasta este de fapt provocarea de a fi după chipul lui Dumnezeu: „Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul !” Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie”. ( Facere 1, 26-28). Familia protopărinților Adam și Eva a îndeplinit această chemare prin numirea ființelor vii: „Și Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; așa că toate ființele vii să se numească precum le va numi Adam. Și a pus Adam nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice” (Facere 2, 19-20), și prin relația nepătimașă a bărbatului cu femeia: „Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau” (Facere 2, 25). „Ambele aspecte indică începutul nu doar al cunoașterii realității create, biologice și umane, în lumina prezenței lui Dumnezeu, ci și al manifestării omului ca icoană a lui Dumnezeu în mijlocul creației”.

În prima situație, omul descoperă ordinea profundă a lucrurilor, rațiunea lor de a exista, care duce la legătura între om și lucrurile care-l înconjoară. În a doua privință, suntem îndemnați a înțelege adevărata relație dintre bărbat și femeie care, după cum arată sfântul apostol Pavel, este asemănată cu comuniunea dintre Hristos și Biserica Sa (Efeseni 5, 21-33). Este evident așadar că relațiile interumane și cele între om și natură creată nu pot să existe decât într-o realitate duhovnicească.

Această abordare duhovnicească a vieții, care înseamnă contemplație a Creației dar și acțiune asupra ei, implică o asumare a acesteia, prin „asemănarea cu Dumnezeu” (Gn 1, 26). De aceea psalmistul David reclamă „îndreptările” lui Dumnezeu (Ps 118, 7-8 etc): „Păcatul, abandonarea comuniunii cu Dumnezeu și, deci, abandonarea modelului divin/trinitar al viețuirii duhovnicești, a condamnat omenirea la permanente oscilații între spiritualism (ca atitudine de dispreț față de trup, familie, materie și lume) și materialism (ca atitudine de refuz față de valorile spirituale și față de transcendență). În aceste condiții, înțelepciunea practică, la care era omul chemat să ajungă – în ambianța divină –, înțelepciune care îl îndrumă pe om în privința utilizării corecte a bunurilor, a devenit patrimoniul tradiției israelite și faptul constitutiv al familiei”.

În porunca Decalogului – „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ți-l va da” (Ieșire 20, 12) – se remarcă o interdependență clară între înțelepciunea practică (belșugul și durata vieții omului cât mai mare ) și cinstirea părinților. „Părinții nu trebuie cinstiți doar pentru că sunt originea biologică a copiilor lor, ci și în măsura în care au devenit părinți în ordine spirituală, inițiindu-și copii în iubirea și ascultarea de Dumnezeu (Deuteronom 6, 5-7 și 20-25). Altfel spus, în măsura în care, prin viețuirea lor înțeleaptă, au devenit pentru fiii lor jaloane sigure pe drumul vieții plăcute lui Dumnezeu, dovedind capacitatea discernerii valorilor consistente și a bunei raportări față de lucruri, în spiritul de care vorbește Ecclesiastul (2, 24-26). În acest context, a-ți cinsti părinții, care te-au adus deopotrivă la lumina zilei și la înțelepciunea vieții, implică imitarea faptei lor, a modului lor de a fi, așa cum recomandă sfântul Pavel (Evr 13, 7). Este un mod foarte propriu Scripturii de a vorbi despre educația – ca mystagogie și pedagogie – din aproape în aproape, nu prin propunerea unor teorii despre buna-purtare, ci prin întruparea unui model de viață, prin constituirea unei maniere teologice de a fi și prin participarea membrilor familiei la acest model. Vatră a tradiției, familia trebuie să cultive o spiritualitate a comuniunii între membrii săi, perspectivă și viețuire în care chiar bunurile materiale să fie transfigurate, printr-un anumit mod, teologic, al utilizării acestora.

Responsabilitatea părinților și a familiei în însușirea preceptelor morale ale Legii era una foarte evidentă: „Ascultă, fiul meu, învățătura tatălui tău și nu lepăda îndrumările maicii tale” (Pilde 1, 8).

În Vechiul Testament, familia nu este definită numai de legătura de sânge, genetică, ci și de un anume stil de viață, în care se remarcă valorile, expresia specifică fiind cea de „nume bun”:  „Că știe Domnul calea drepților, iar calea necredincioșilor va pieri” (Psalmul 1, 6). O anumită persoană se făcea cunoscută comunității și partenerilor de afaceri prin numele familiei din care provenea, care se prezenta ca o garanție a unei creșteri și educații deosebite; Dumnezeu se prezintă evreilor prin invocarea numelor celor trei patriarhi: Avraam, Isaac și Iacob (Ieșire 3, 6). Din acest punct de vedere, o familie cu nume rău era considerată ca fiind la fel de blamată ca și aceea fără copii. Reiese astfel, importanța familiei pentru o societate tradițională cum era cea a poporului ales. În sânul acesteia, pe lângă simțul proprietății, se forma, prin educație, și sentimentul de responsabilitate pentru faptele și acțiunile proprii în fața lui Dumnezeu și a societății. Acest punct de vedere s-a transmis și ritualului ortodox al tainei cununiei: spre sfârșitul slujbei, atrăgându-se atenția mirilor asupra jurământului făcut pe Sfânta Cruce și pe Sfânta Evanghelie, sunt îndemnați să urmeze „ceea ce este plăcut lui Dumnezeu și oamenilor”.

Un exemplu elocvent al implicării părintești totale în educația și formarea religioasă a copiilor a fost dreptul Iov ercare așa cum ne arată scriptura Vechiului Testament, ținea atât de mult la educația copiilor lui, încât „când isprăveau zilele petrecerii lor, Iov chema și sfințea pe feciorii săi și se scula dis-de-dimineață și aducea arderi de tot, după numărul lor, al tuturor, căci Iov zicea: se poate ca feciorii mei să fi păcătuit și să fi cugetat cu păcat împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1,5).

Părinții erau așadar datori să se roage în primul rând pentru copiii lor, cerând de la Dumnezeu să le desăvârșească lucrarea, fiind conștienți că nu au capacitatea de a-și educa urmașii cum se cuvine, chiar dacă ar avea cunoștințe aprofundate de psihologie sau pedagogie; astfel arată smerenie și încredere în pronia dumnezeiască. Grija cea mai mare a acestora este aceea de a-și educa urmașii să devină buni credincioși, să se raporteze la Dumnezeu în toate aspectele vieții lor, să caute a-L sluji pe Acesta în toate situațiile. Cu siguranță acești părinți vor primi binecuvântarea Lui, harul Duhului Sfânt revărsându-se cu îmbelșugare și peste copii pentru credincioșia părinților lor.

Un alt exemplu care arată responsabilitatea părinților pentru creșterea spirituală sănătoasă a copiilor lor este preotul Eli, un om de altfel credincios, cu o viață bineplăcută lui Dumnezeu, care a fost pedepsit pentru necredința fiilor lui, care scandalizau prin comportamentul lor comunitatea, pătând obrazul tatălui lor, spre supărarea lui Dumnezeu, acesta fiind avertizat prin proorocul Samuel: „Eu i-am spus că am să pedepsesc casa lui în veci pentru vina pe care el a știut-o, și anume că fiii lui fac nelegiuiri, dar nu i-a înfrânat”(I Regi 3,13). Eli, atent la educația lor, nu a încetat să îi mustre pentru răutățile lor: „ Nu, copiii mei, nu este bună vestea ce o aud eu despre voi; nu mai faceți așa, căci nu este bună vestea care o aud eu; voi răzvrătiți poporul Domnului”( I Regi, 2,24). Cu toate acestea, se pare că Dumnezeu voia de la el mai multă râvnă în a-i pedepsi și insistență la a-i duce spre înfrânare, mai multă hotărâre decât vorbe blânde, care se dovediseră ineficiente în corectarea lor.

Despre aceasta Sfântul Ioan Hrisostomul spune: „Deoarece Eli nu a făcut ce trebuia, L-a ridicat pe Dumnezeu împotriva sa și împotriva fiilor săi și, cruțându-se pe sine și pe copiii săi, împreună cu ei și-a pierdut și propriul lui suflet”. Afară de neglijarea copiilor, Dumnezeu nu avea cu ce să-l învinuiască pe bătrân… Iar dacă faptul că era preot, că era bătrân, că prorocea și că timp de 12 ani cu înțelepciune a condus poporul evreu – dacă toate acestea nu l-au putut îndreptăți, ci a avut o moarte năprasnică pentru că nu s-a îngrijit de copii, și păcatul nepăsării sale a spălat tot, ca un val uriaș, inclusiv nevoințele sale, atunci ne întrebăm: ce pedeapsă ne așteaptă pe noi, care nu avem virtuțile lui, iar pe copii nu numai că nu-i povățuim, dar ne purtăm cu ei mai rău decât barbarii? Această nepăsare față de copii, pe care noi nici nu o observăm, Sfântul Ioan Gură de Aur ne-o explica astfel: „Când vezi că un cerșetor îl trage de urechi pe copilul tău, tu te revolți, te superi, te înfurii și mai rău ca un animal, îl aperi pe cel lovit, iar când vezi că diavolul îl trage de urechi în fiecare zi, când demonii îl trag spre pieire, tu dormi, nu te revolți, nu te superi și nu-ți aperi fiul de fiara cea mai periculoasă”.

Pornind de la Pildele lui Solomon 3, 11-12 ( Fiul meu, nu disprețui certarea Domnului și nu simți scârbă pentru mustrările Lui, Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubește și ca un părinte pedepsește pe feciorul care îi este drag), se poate vorbi de o pedagogie a pedepsei divine prin care Iahve își îndreaptă poporul care cade adeseori în rătăciri morale și în idolatrie. Cartea Psalmilor tratează pe larg această pedagogie aplicată atât la istoria Israelului, cât și la istoria personală a fiecărui iudeu.

,,Așadar, în Vechiul Testament și în istoria poporului ales se poate discerne o pedagogie a mântuirii și a pregătirii Israelului în vederea rolului său misionar în lume, precum și pentru cel Mesianic… Dintotdeauna, principalul educator al iudeului a fost Torra, Legea, cea care reglementa viața israelitului până în cele mai mici detalii.” Educația organizată într-un învățământ oficial nu a fost reglementat, dar se știe faptul că existau școli pe lângă templul din Ierusalim și sinagogi.

II.2. ÎN NOUL TESTAMENT

,,Biserica creștină a propovăduit mereu că unicul și autenticul pedagog este Logosul Întrupat, Fiul lui Dumnezeu devenit om. De aceea, întreaga Sa viață și operă mântuitoare, ca și lucrarea sfințitoare și curățitoare împărtășită de către Biserica întemeiată de El, reprezintă un grandios proiect pedagogic universal. Dacă în antichitate, pedagogul era slujitorul care îi conducea pe elevi la școală, acum Hristos este Slujitorul lui Dumnezeu de care amintea proorocul Isaia (capitolul 53), Cel care a venit să își curățească propriul chip, pe care omul îl purtase cu nevrednicie și îl întinase cu păcate și patimi.

II.2.1. ÎN ÎNVĂȚĂTURA MÂNTUITORULUI HRISTOS

Legea Nouă, revelată prin Mântuitorul Iisus Hristos a avut și menirea de a restaura instituția căsătoriei; astfel, contrar Legii lui Moise, bărbatul nu mai are voie să-și lase femeia, așa cum nici femeia nu își poate lăsa bărbatul ei: „ pentru învârtoșarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsați pe femeile voastre… oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, și se va însura cu alta, săvârșește adulter; și cine s-a însurat cu cea lăsată, săvârșește adulter” ( Matei, 19, 8-9), adulterul fiind așadar singurul care putea cauza divorțul. Mântuitorul arată clar atitudinea pe care trebuie să o avem față de divorț: „ ceea ce a împreunat ( unit) Dumnezeu, omul să nu despartă” ( Matei 19,6; Marcu 10,7-9).

Atât păcatul strămoșesc cât și celelalte păcate ale oamenilor de după cădere au afectat instituția căsătoriei, dar legătura aceasta dintre bărbat și femeie, deși slăbită și alterată prin egoism și alte multe forme, nu a fost distrusă total fiindcă „nici natura umană nu a fost distrusă”.

Prin participarea la nunta din Cana Galileii, Mântuitorul a ridicat această legătură din sfera sa strict umană, la înălțimea harului celui dumnezeiasc împărtășit celor care se unesc spre împreună creștere în Domnul. „Săvârșind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa dumnezeiască, dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de el prin harul Său, El vrea să arate că începe înălțarea vieții omenești în ordinea harului de la întărirea și înălțarea căsătoriei”. Mântuitorul reclamă necesitatea revenirii la ordinea dintru început din familie, denunțânt poligamia pe care o arată ca o cădere de la rânduiala căsătoriei monogame: „N-ați citit, că Cel care i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat și femeie?” ( Matei 19,4).

Doar păcatul este singurul care îi poate despărți pe cei doi: „ Și a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” ( Matei 19, 5-6).

Căsătoria se poate rupe doar în cazul păcatului desfrânării, în acest sens Mântuitorul precizând clar: „ Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare și se va însura cu alta, săvârșește adulter; și cine s-a însurat cu cea lăsată săvârșește adulter” ( Matei 19,9).

Așadar vedem cum se trec cu vederea alte păcate care ar putea afecta căsătoria, doar adulterul fiind înfierat ca cel mai grav dintre abaterile împotriva acesteia, deoarece se încalcă voit demnitatea de om pe care cei doi au primit-o la creație.

Această încălcare se poate petrece însă și în inima omului, ca privire, poftă, îndulcire, punându-se în pericol indisolubitatea căsătoriei dintre cei doi.

Noul Testament aduce o nouă atitudine față de egalitatea dintre soți, Mântuitorul afirmând nu numai indisolubilitatea și unitatea căsătoriei, ci și egalitatea deplină a celor doi soți: „nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus”(Galateni 3,28).

Mântuitorul pune accent pe trăinicia și întărirea celor doi soți în legătura de iubire și de responsabilitate reciprocă, numai astfel cei doi putând să crească ca o familie sănătoasă, capabilă sa-și educe copiii în dragoste față de Dumnezeu și de aproapele, girând ridicarea noilor mlădițe ale societății.

II.2.2. ÎN ÎNVĂȚĂTURA SFINȚILOR APOSTOLI

Pentru a consolida căsătoria, Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor: „ femeia să nu se despartă de bărbat…tot așa, bărbatul să nu-și lase femeia sa” (I Corinteni 7,10-11). Femeia este așadar legată de bărbat până la moarte, doar aceasta putând dizolva această legătură: „ Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăiește bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul” ( I Corinteni 7,39).

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel arată limpede și modelul căsătoriei slujitorilor lui DUmnezeu. Astfel, obligațiile episcopului țin și de relațiile sale cu familia: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, …bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată buna-cuviința” ( I Timotei 3.2-4).

De asemenea arată că femeia „ se va mântui prin naștere de fii, dacă va stărui, cu înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințenie” ( I Timotei 2,15). Dumnezeu îi trimite femeii copiii nu ca o povară, ci ca o binecuvântare și mângâiere. Darul de a naște prunci aduce astfel și o îndatorire sfântă de a-și dedica viața educării copiiilor în frica de Dumnezeu. A nu fi de acord cu această responsabilitate este însă un mare păcat împotriva voii și binecuvântării lui Dumnezeu: „ce trebuie să rețină cei ce au hotărât să se căsătorească? Principiul de bază al unei familii este nașterea de copii. Și nu doar să-i nască, ci, în primul rând, să-i educe să fie creștini adevărați, al căror scop în viață să fie lepădarea de sine și slujirea Domnului cu dragoste fierbinte. Acesta este lucrul lor de bază, „zidirea” despre care Apostolul Pavel spune: „[…] fiecare să ia seama cum zidește. Căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos. […] Lucrul fiecăruia se va face cunoscut. […] Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar așa, ca prin foc” (I Corinteni 3, 10-15)”.

În Noul Testament, în contextul minunii din Cana Galileii, nu doar relațiile dintre bărbat și femeie sunt schimbate ca și optică socială, ci și instituția familiei, implicit toată societatea omenească. Simbolul acestei schimbări, al acestei modificări radicale, este întruchipat de minunea prefacerii apei în vin: relațiile naturale, tradiționale, sunt aduse la un alt punct de vedere, al unei maturități spirituale desăvârșite, care provoacă la o înțelegere mult mai profundă.

Astfel, în contextul în care toți membrii familiei se închină și slujesc aceluiași Hristos, Legea poate fi metamorfozată în ființa omului, pentru că Hristos se sălășluiește în fiecare din cei ce cred, aceștia ajungând temple ale Duhului Sfânt (1 Corinteni 3, 16: Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? ) și cunoscători a toate prin sfințirea de către Dumnezeu ( 1 Ioan 2, 20: Iar voi, ungere aveți de la Cel Sfânt și știți toate). Acesta este motivul real pentru care Biserica a acceptat botezul copiilor în familiile creștine (Faptele Apostolilor 2, 38-39: Iar Petru a zis către ei: Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt. Căci vouă este dată făgăduința și copiilor voștri și tuturor celor de departe, pe oricâți îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.) e vorba de faptul că familia devine, în Hristos și în Biserică, nu doar un mediu legal al nașterii în ordine biologică, capabil să asigure educația pe care am numit-o mai sus înțelepciune practică, ci și mediul nașterii în ordine spirituală, al înălțării omului. Tratatele patristice au acordat o grijă deosebită educației copiilor în vederea primirii botezului, întrucât o viață creștină autentică se edifică încă din copilărie.

Familia este restabilită, în Hristos și în Biserică, ca loc al educației dar și ca mediu duhovnicesc al încercării în cuptorul luptelor cu păcatele, ele fiind cele care zdrobesc atât persoana umană, cât și comunitatea oamenilor. Sfântul apostol Pavel ne avertizează că trebuie să fim precum copii, dar nu intelectual, care trebuie să fie desăvârșit, ci la suflet, care trebuie să trăiască în nerăutate (1 Corinteni 14, 20), depășind infantilul și „înțelesurile slabe ale lumii” (Galateni 4, 3) și descoperind desăvârșirea „gândului care era în Hristos” (Filipeni 2, 5).

Familia este „locul unde părinții și copiii primesc în egală măsură sfaturi apostolice, diferențiate potrivit vârstei fiecăruia (1 Ioan 2, 12-14): copiii trebuie să învețe ascultarea de părinți pentru a dobândi cele făgăduite, iar părinții trebuie să-și privească fiii ca persoane chemate la desăvârșire și nu ca obiecte, educându-i „în învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 1-4; Coloseni 3, 20-21). Bătrânii, păstrându-și mintea, credința și cuviința, trebuie să „învețe de bine”, pentru a-i conduce pe tineri la înțelepciune și cumpătare (Tit 2, 2-6)”.

Educația creștină, ca succesoare a tradiției vechiului popor al lui Dumnezeu, implică inițierea și aprofundarea în înțelepciunea care se revelează omului de la Dumnezeu. Vorbind către episcopul Timotei, Sfântul Apostol Pavel îl roagă să rămână statornic în învățătura primită în familie, „de mic copil”, care îl îndruma să cerceteze Sfânta Scriptură, și, cu ajutorul harului Sfântului Duh, să poată păstori turma încredințată „cu înțelepciune și bună-purtare” (2 Timotei 3, 14-16). Preoții, văzuți de comunitate ca modele demne de urmat de toată suflarea creștină, trebuie să aibă familii așezate, cu „fii ascultători”, cu „fii credincioși” (1 Timotei 3, 4 și 12; Tit 1, 6), copiii reprezentând garanția capacității pastorale a lor: „dacă nu știe cineva să-și rânduiască propria casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Timotei 3, 5).

Astfel putem concluziona că importanța socială a familiei este de netăgăduit. Acolo unde nu este armonie și bună-înțelegere, autoritatea clericului are mult de suferit, cu atât și imaginea Bisericii. „Deteriorarea relațiilor sociale este, din perspectiva creștină, o consecință imediată a dizolvării familiei, proces care se petrece atunci când familia nu mai este unificată de aceeași credință și nici însuflețită de iubire (Matei 24, 7 și 12; Marcu 13, 8 și 12). Ceea ce, invers, înseamnă că, vocația societății umane fiind aceea de a deveni o familie mare, nu se poate visa constituirea unei societăți a comuniunii atâta vreme cât familia e rănită în chiar ființa sa cea mai intimă. Că aceasta e vocația societății omenești ne încredințează Mântuitorul, îndemnându-ne să ne rugăm aceluiași Dumnezeu ca Tată al tuturor, pentru a recunoaște, prin aceasta, că toți suntem frați, fii ai aceluiași Părinte și membri ai aceleiași familii (Matei 6, 9). Ne încredințează, de asemenea, Duhul Sfânt, care-l învață mistic pe fiecare să strige: Avva! Părinte! (Romani 8, 15; Galateni 4, 6)”.

În Noul Testament, așadar, familia („Biserica de acasă”; Romani 16, 5) se descoperă ca paradigmă a întregii comunități umane. Și chiar dacă nu se constată aici o preocupare specială pentru metodele educației în familie, importanța și lipsa de echivoc ale acestei perspective sunt evidente. Pentru că nu există o educație mai eficientă decât aceea care, pornind de la contemplarea comuniunii Sfintei Treimi, caută realizarea unui mod similar de viață în societatea omenească (Ioan 17, 21-22).

Este posibil ca Dumnezeu să aleagă o cale mai grea pentru binele copilului, prin urmare este necesară o trăire duhovnicescă autentică pentru a primi și o astfel de soluție care ni s-ar putea părea, poate, nepotrivită cu nădejdea pe care o arătaseră părinții în rugăciunile lor.

„Sănătatea este darul lui Dumnezeu, avea obiceiul să spună cuviosul Serafim de Sarov. Dar nu întotdeauna acest dar este spre folos. Ca orice suferință, boala are puterea de a ne curăți de murdăria sufletească, de a îndrepta păcatele noastre, de a smeri și a îmblânzi sufletul, ne obligă să ne răzgândim, să conștientizăm neputința noastră, să ne amintim de Dumnezeu. Iată de ce bolile sunt necesare atât nouă, cât și copiilor noștri”. Totuși trebuie să reținem că rugăciunea părinților are putere mare în fața lui Dumnezeu întrucât izvorăște din iubire fierbinte, iar dragostea jertfelnică aduce râvnă mare în rugăciune.

Sunt însă situații când copiii suferă pentru păcatele părinților lor, aceștia venind spre pocăință prin suferința sufletească generată de încercarea prin care trece copilul lor; astfel, cultivă mai mult rugăciunea, își conștientizează păcatele și greșelile, fiind câștigați pentru Împărăția Cerurilor ( moartea fiului regelui David aduce căință și îndreptare a tatălui păcătos) (II Regi 12,14).

Prin credință, faptele cele bune și prin rugăciune, părinții lucrează ogorul acesta atât de primenit al sufletului copilului, care trece prin diferite stări, specifice etapelor de creștere fiziologică, psihică și spirituală, și care vede în aceștia limanul la care se pot odihni oricând, cerând sfat și ajutor în toată acestă luptă de supraviețuire într-o lume a falselor modele și valori, a ispitelor meșteșugite ale diavolului. Acestea, însă, se pot realiza doar cu ajutorul lui Dumnezeu care girează intenția noastră cea bună și desăvârșește toate: „ De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cei ce o păzesc” ( Psalmul 126,1).

III.EDUCAȚIA COPIILOR LA SFINȚII PĂRINȚI

Dezvoltându-se într-un mediu cultural greco-roman, în care educația se afla pe primul plan al preocupărilor, Biserica creștină întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și organizată de Sfinții Săi Apostoli a propus lumii doar o orientare a finalității acesteia către transcendent, de la cele trecătoare la cele veșnice, de la om la Dumnezeu-Om Iisus Hristos.

,,Principalele idei educative ale Sfintei Scripturi, precum și Sfânta Scriptură însăși, au constituit fundamentele pedagogiei creștine dezvoltate treptat de Biserica primară, dezvoltare care poate fi urmărită parcurgând literatura patristică.”

,,Biserica a conceput și realizat un program educativ-formativ pentru noii săi membri, în principal adulții nou-botezați, apoi, în familiile creștine, copiii: A-și crește copiii în mod creștinesc, a-i face să participe la tezaurul credinței, a le inculca o disciplină sănătoasă în materie de viață morală este datoria fundamentală a părinților. Există aici ceva mai mult decât conținea tradiția romană: creștinismul depinde sub acest aspect esențialmente de tradiția ebraică pe care o prelungește și în care accentul pus pe rolul familiei în formarea conștiinței religioase era atât de marcant. Datorie imprescriptibilă: vechea Biserică ar fi judecat cu severitate părinții creștini de astăzi, care se consideră absolviți când și-au abandonat responsabilitățile în mâinile unui profesor sau ale unei instituții!.

Așadar, cu toată bunăvoința pe care părinții o arată în educarea copiilor lor, trebuie să fie și ei totuși întăriți duhovnicește, deoarece este posibil ca rugăciunea pentru copil să nu fie ascultată imediat sau întocmai, pentru binele acestuia Dumnezeu considerând că ar fi mai potrivită o încercare, o cădere sau o împotrivire, pentru a stârpi, spre exemplu, mândria din sufletul său, care l-ar fi pierdut iremediabil. Este binecunoscută insistența în rugăciune a Monicăi, mama Fericitului Augustin care apucase pe căi rătăcite și care s-a reabilitat după mult timp, fiind memorabilă concluzia Sfântului Ambrozie al Mediolanului, duhovnicul ei, căruia aceasta îi ceruse ajutor: „Nu poate să piară fiul atâtor lacrimi”.

III.1. LA PĂRINȚII APOSTOLICI

Sfânta Scriptură oferă cele mai importante repere ale educației în familia creștină, în ceea ce privește finalitatea și spiritul educației. Pe acest fundament s-au edificat, în imediată continuitate, principiile patristice ale educației. Și părinții apostolici au realizat importanța educației nu doar pentru binele imediat al poporului, pentru a fi instruiți și a face față provocărilor venite din lumea păgână, dar și pentru întărirea Bisericii peste veacuri prin cizelarea cât mai intensă a membrilor ei.

Sfântul Ignatie Teoforul, mergând spre locul de martiraj, gândindu-se tot timpul la binele Bisericii, scria Sfântului episcop Policarp al Smirnei: „ Trebuie ca cei care se însoară și cele care se mărită să facă unirea lor cu aprobare de la episcop, ca să fie căsătoria lor după Domnul și nu după poftă; toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu”.

Sfântul Policarp al Smirnei adresează același îndemn filipenilor: „Să învățăm și pe femeile noastre să umble în credința dată lor, în dragoste și în curăție, să-și iubească bărbații lor cu credință, să iubească pe toși deopotrivă cu toată înfrânarea și să-și crească copiii, învățându-i frica lui Dumnezeu”.

Nici sfântul Ignatie Teoforul nu uită grija față de familiile creștinilor săi: „Îmbrățișez casele fraților mei, împreună cu soțiile și copiii și pe fecioarele cele numite văduve”.

Ar trebui menționat și Clement Alexandrinul, din perioada apologeților, care arată că nu se poate discuta despre educație atâta vreme cât nu se cunosc obiectivele acesteia. În al său Cuvânt de îndemn către greci (Protreptikos), Clement „ laudă căutările filosofilor după înțelepciune și desăvârșire, arătând că acestea sunt și cele pe care le doresc creștinii, numai că, spre deosebire de filosofi, creștinii au – în Hristos – și posibilitatea realizării lor. Aceasta pentru că Hristos este înțelepciunea și desăvârșirea, învățătura sa cerească îndumnezeind omul, ceea ce înseamnă: aducându-l în situația de a se purta în lume ca Dumnezeu. În urmare, cel ce caută înțelepciunea, pătruns de fiorul vieții veșnice – ca realizare anticipată, hic et nunc, a desăvârșirii viitoare, a participării la viața lui Dumnezeu –, trebuie să-i facă părtași pe toți cei din jurul său la această experiență, inclusiv pe copii. Totul se schimbă, în oameni și între oameni, prin împărtășirea acestei experiențe a vieții în Hristos:

„ Să-l căutăm, așadar, pe Dumnezeu, ca să trăim! Răsplata căutării este viața lângă Dumnezeu. […] Frumos cântec al lui Dumnezeu este omul nemuritor, zidit pe dreptate, în care sunt gravate toate cuvintele adevărului! Unde, în altă parte, trebuie înscrisă dreptatea, dacă nu în sufletul cel înțelept? […] Datorită acestei înțelepciuni, părinții care au alergat la Tatăl sunt părinți buni pentru copiii lor; fiii care l-au cunoscut pe Fiul sunt fii buni pentru cei care i-au născut; cei care îl au în mintea lor pe Mirele [Hristos] sunt soți buni pentru femeile lor”.

Tot el arată importanța prețuirii reciproce dintre cei doi soți, bazată pe respect, iubire și fidelitate, ca temelie a unei educații exemplare pentru copiii lor: „Să învățăm pe tineri învățătura fricii de Dumnezeu, iar pe soțiile noastre să le îndreptăm spre ce este bun.Sp arate purtarea cea vrednică de iubire a castității, să vădească voința cea curată a blândeței lor, să facă, prin tăcere, cunoscută bunătatea limbii lor și să-și arate dragostea lor, nu după simpatii, ci să o ofere tuturora cu cuvioșie, în chip egal, tuturor celor ce se tem de Dumnezeu. Copiii noștri să aibă parte de creșterea cea întru Hristos; să învețe ce putere are smerenia înaintea lui Dumnezeu și ce poate dragostea curată în fața lui Dumnezeu; să înveșe că bună și mare este frica de Dumnezeu și că mântuie pe toți cei care trăiesc cu cuvioșie în Dumnezeu, cu cuget curat.

Se vorbește deci despre întărirea relațiilor din mijlocul familiei, după asemănarea cu Dumnezeu, printr-o schimbare într-o educație care implică întruparea modelului dumnezeiesc.

În afara lui Hristos, nu se poate dobândi această înțelepțire în stare să schimbe omul și să-l desăvârșească.

Vorbind către păgâni, Clement mustră aspru: „ați fost copii, apoi adolescenți, apoi tineri, apoi bărbați, dar niciodată buni. Fie-vă rușine de bătrânețea voastră! Deveniți înțelepți [măcar] la apusul vieții!”.

„Deși nu exclude posibilitatea îmbunării omului la bătrânețe, Clement vorbește de bucuria lui Dumnezeu pentru “copiii cei fără de răutate”. Ceea ce, desigur, trimite la urgența înțelegerii familiei ca spațiu al educației potrivit normelor Pedagogului desăvârșit, Iisus Hristos”.

Prevăzând obiecțiile pedagogilor proveniți dintre păgâni în ceea ce privește pedepsele aplicate de Dumnezeu oamenilor și de părinții creștini fiilor lor, sfântul întărește faptul că o creștere sănătoasă a copiilor necesită vindecarea acestora de patimile care încep a-i ispiti de la o vârstă fragedă , aceasta fiind imposibilă fără „darea unor porunci mai aspre” și fără “învățarea unor principii”, pedepsele neputând exista, la rândul lor, fără aceste porunci și principii. Aceste corecții aplicate pedagogic de părinți copiilor lor trebuiesc întărite de o disciplină rigoristă a cuplului de părinți, care, transformând patimile în iubire și cumpătare, caută să dobândească fii buni. Însăși Legea lui Moise nu a avut alt rol decât acela de a fi „ pedagogie pentru copiii greu de stăpânit”, aici la copii se referă la tot poporul lui Israel și, implicit, la întreaga omenire. Pildele Legii Vechi și ale Evangheliei îndeamnă așadar părinții să priceapă că nu este important numai de a da naștere copiilor, cât mai ales de a-i învăța , „logodind sufletele lor cu Dumnezeu prin semănarea cuvintelor lui Hristos.

Cerând imitarea modelului vieții Sfintei Treimi, sfântul interpretează eclesial familia (poate de aici și afirmația Sfântului Ioan Gură de Aur despre „mica Biserică”), identificându-i pe cei doi sau trei adunați în numele Domnului cu „bărbatul, femeia și copilul”. Speculând puțin, putem trage concluzia că, pentru Clement, educația – oricât de strictă ar fi – urmărește realizarea unei vieți de comuniune în familie și în societate.

Evident, marele alexandrin se înscrie perfect în tradiția biblică a educației, înțeleasă ca purtare de tip dumnezeiesc a părinților față de copii și a creștinilor în marea comunitate umană.

III.2.LA SFÂNTUL VASILE CEL MARE

Sfântul Vasile cel Mare nu a dedicat special o scriere privind educația copiilor, dar în opera sa menționează în mai multe locuri despre modul cum Biserica și familia trebuie să se raporteze la instruirea acestora pentru viață. Pentru acesta „valorile cunoașterii și formării tinerelor vlăstare , ori de unde ar provenie ele, fie din admirația pentru lucrurile mărețe din natură, fie din Sfânta Scriptură sau chiar din literatura păgână sunt vrednice a fi luate în seamă, dacă se atinge scopul major: deprinderea științei de a înțelege pe Dumnezeu. Omul poate să îl descopere pe Dumnezeu pe mai multe căi: fie din contemplarea lumii văzute, care este o școală a sufletelor înzestrate cu rațiune și un loc unde se poate învăța cunoașterea lui Dumnezeu, fiind prin cele văzute și simțite în lume o călăuză a minții pentru contemplarea celor nevăzute; fie prin cercetarea într-un chip înalt a sfintelor scripturi, care-l conduc spre viața veșnică, instruindu-l cu cuvintele lor pline de taine; fie, pentru cei care datorită vârstei lor nu pot încă înțelege adâncimea cuvintelor Sfintei Scripturi, servindu-se de învățăturile profane, care nu sunt nefolositoare pentru suflet”.

La începutul Omiliei către tineri, Sfântul Vasile cel Mare subliniază că viața și experiența trăite de el îl legitimează în ceea ce recomandă. El afirmă: „Vârsta pe care o am, multele încercări prin care am trecut și participarea din destul și la bucuriile și la neplăcerile vieții, dascăli în multe privințe, m-au făcut să am experiența lucrurilor omenești, așa că sînt în stare să arăt și celor care acum își încep viața care-i cea mai bună cale”. Îndemnul este totuși ca cei tineri să fie prudenți, să nu se aventureze și să se amăgească, să ia ce este mai bun din toate: „ Trebuie, deci, și voi să citiți scrierile autorilor profani, așa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără vreo alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înțelepți, să luăm din cărți cât ni se potrivește nouă și cât se înrudește cu adevărul, iar restul să-l lăsăm. Și după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot așa și cu niște scrieri ca acestea; să culegem atât cât este de folos și să ne ferim de ce este vătămător”.

El recomandă implicare efectivă, cu toată responsabilitatea, atât din partea părinților, cât și a copiilor: „Părinții trebuie să-și crească copiii întru învățătura și certarea Domnului cu toată răbdarea și blândețea; sub nici un pretext, care s-ar referi la ei, să nu le producă mânie și întristare”. Copiii sunt datori să-și asculte părinții cu toată dregostea: „ copiii trebuie să-și cinstească părinții și să li se supună în toate în care nu se împiedică porunca lui Dumnezeu” .

Sfântul Vasile recomanda ca tinerii să fie duși de mici la biserică, cea care avea un rol important în educația lor: „ sufletul trebuie să fie îndrumat spre practicarea faptelor bune îndată, de la început, când este încă ușor de format și fraged, și fiind moale ca ceara, primește cu ușurință formele care se presează asupra lui, astfel, atunci când va veni rațiunea și puterea de a judeca, să înceapă drumul de la primele noțiuni…iar obiceiul să îndrumeze cu ușurință spre săvârșirea binelui”.

Îndemna în școlile întemeiate pe lângă Biserică la studiu pe bază de programe, studiul din Sfânta Scriptură, istorie, copiii fiind răsplătiți cu premii, nu pentru a le stimula mândria, ci pentru a-i ambiționa spre mai mult studiu; erau pedepsiți atunci când greșeau, căutându-se îndreptarea cu îngăduință.

III.3. LA SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

„În teologia Sfântului Ioan Gură de Aur familia a ocupat un spațiu important. Mulțimea și complexitatea problemelor care confruntă astăzi familia creștină nu constituie o noutate. Faptul că Sfântul Părinte abordează aspecte ce confruntă familia din zilele noastre scoate în evidență nu doar capacitatea lui de a anticipa, cu veacuri înainte, situațiile de criză ale familiei, ci și faptul că în vremea lui familia era confruntată cu aceleași probleme cărora Biserica, prin slujitorii ei, trebuia să le răspundă pastoral”.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, o căsnicie fericită începe de la o prietenie sinceră, o prietenie întemeiată pe Hristos: „Vreau să vă dau o pildă de prietenie. Prietenii – desigur prietenii după Hristos – trec cu vederea și pe părinți și pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat și acest bun al prieteniei adevărate. Gândește-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioșii simpli. «Sufletul și inima tuturor», zice Scriptura, «era una; și nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui… Și se împărțea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie» (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci «al meu» și «al tău». Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, și cele ale sale să-i fie străine” .

Dragostea este însă singura care va păstra unitatea familiei după acel moment când starea de atracție fizică se va risipi. De aceea, Sfântul Părinte recomandă căsătoria atunci când omul a ajuns la maturitatea calităților sale fizice și spirituale, dar nu prea târziu totuși, pentru a evita riscul ca tinerii, mai slabi, să aibă ocazia de a-și căuta împlinirea poftelor trupești în afara căsătoriei.

Căsătoria de timpuriu, pe cât posibil înainte de ieșirea tinerilor în lume la diferite slujiri sau îndatoriri publice: funcții, serviciul militar, are ca scop, deci păstrarea castității trupești și sufletești” .

De asemenea ne arată că a doua condiție pentru o căsnicie fericită este cumpătarea, abținerea de la relațiile intime, înainte de momentul căsătoriei, adică păstrarea fecioriei. Păstrarea fecioriei face ca dragostea să fie mult mai curată și unirea mult mai puternică a tinerilor care pornesc spre căsătorie: „Nimic din fire nu împodobește atât de mult tinerețea, cât împodobește cununa cumpătării și faptul ca tânărul să vină la căsătorie curățit de orice urmă de desfrânare. Așa și femeile, le vor dori, când sufletul lor nu a cunoscut desfrânarea și nici nu este stricat, și când tânărul o cunoaște numai pe aceea femeie care s-a unit cu el la căsătorie. Așa și dragostea devine una mai caldă, și simpatia mai reală, și iubirea devine mai curată, atunci când tinerii pășesc spre căsătoriicu multă reținere”.

Această prietenie determină grija față de celălalt, iar de la aceasta se ajunge foarte ușor la viață cumpătată și la păstrarea darului fecioriei, deoarece se naște acea grijă de protejare a bunurilor celuilalt ca pentru bunurile proprii.

În aceste condiții, nunta devine medicamentul împotriva desfrânării: „Domnul nostru, fiindcă a văzut neputința firii umane, a instituit căsătoria, ca să ne îndepărteze de unirea în desfrânare. Să nu rămânem, deci, numai la tineri, ci văzând cuptorul care îi arde, mai înainte de a aluneca în imoralitate, să avem grijă să-i legăm de căsătorie, în conformitate cu Legea lui Dumnezeu, așa încât să se păstreze și conștiinciozitatea lor și să nu primească consolare, să poată să înlăturetresăririle trupului, ca să nu fie pedepsiți”.

Aceasta (căsătoria) nu trebuie percepută însă doar ca o stavilă împotriva desfrânării, ci să fie de fapt motivul ca cei doi tineri să înțeleagă că trebuie să devină părinți: „Nunta n-a fost rânduită ca să ne pervertim, nici ca să ne desfrânăm, ca să ne înțelepțim. Deci ascultă-l pe Pavel, care zice: «Din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său». Așadar, două sunt pricinile pentru care a fost rânduită căsătoria: și ca să ne înțelepțim, și ca să devenim părinți. Și din acestea două, cea dintâi este pricina înțelepciunii”.

Această stare de desăvârșire sufletească și evitarea căderii în păcatul desfrânării reprezintă scopurile principale ale căsătoriei. Acestea, sfințenia și fecioria, au fost stările de care s-au bucurat primii oamenii înainte de căderea în păcat, când nu a fost nevoie de căsătorie: „când omul a fost creat, a viețuit în Rai și n-a existat nicio pricină pentru căsătorie. A fost nevoie să apară și ajutorul lui, dar nici astfel nunta n-a fost socotită ca necesară. Și nici n-ar fi apărut, căci oamenii locuiau în Rai ca și cum se aflau în ceruri și se bucurau de plăcere prin însoțirea lor cu Dumnezeu”. Căderea în păcatul neascultării, care a generat și moartea din lume, a fost prilejul în care a apărut și nunta odată ce: „au primit stricăciunea morții și blestemul li durere și viața plină de nevoință, și de atunci, împreună cu acestea a apărut în viața lor și nunta”.

Acesta este și rolul copiilor în viața soților, ca alinare apentru cei care urmau să moară: „Desigur că la început dobândirea copiilor era un lucru dorit, pentru că fiecare dorea să lase în continuare amintirea propriei vieți. Deoarece nu era nădejde în Înviere, ci stăpânea moartea, și cei care mureau credeau că se pierd după această viață, Dumnezeu a dat mângâierea prin copii, încât să rămână chipurile vii ale acestora care piereau, și să se păstreze neamul omenesc și urmașii acelora să fie mângâiere celor care urmau să moară și rudeniilor lor”.

Copiii sunt darul lui Dumnezeu, așadar scopul căsătoriei este, înainte de nașterea copiilor și după aceasta, acela de a fi feriți de desfrânare: „ Nunta este lucrul bun, pentru că îl păstrează pe om în înțelepciune, nu-l lasă să moară atunci când se prăvălește în desfrânare” .

Curăția sufletească și trupească, dimpreună cu înfrânarea, îi determină pe tineri să fie mult mai atenți și mai responsabili în ceea ce privește alegerea partenerului de viață, această dorință trebuind să se bazeze pe rugăciune către Dumnezeu: „ Deci și tu, când urmează să te căsătorești, să nu alergi la oameni, nici la femei care târguiesc suferințe străine și caută un singur lucru, cum să-și ia plata lor, ci să alergi la Dumnezeu. Să nu-ți fie rușine ca El să devină pețitorul tău”.

Sfântul Ioan îndeamnă pe tinerii care urmează să se căsătorească: „ Deci, vă rog și pe voi nu căutați bani și avere, ci caracter și bunătate! Caută fata evlavioasă și cucernică, și virtuțile acestea îți vor fi mai folositoare decât nenumărate comori. Dacă le cauți pe aceste care plac lui Dumnezeu, vor urma și celelalte. Dacă însă le treci cu vederea pe acestea, și alergi la celelalte, atunci la pierzi pe amândouă!”. Părinților miresei le adaugă: „Mai întâi, trebuie să cauți pentru fată un bărbat și un ocrotitor adevărat, ca și cum ai dori să așezi deasupra trupului capul, ca și cum ar urma să-i lași acestuia nu roabă, ci fiică. Să nu cauți avere, nici neam slăvit, nici patrie mare, căci toate acestea sunt de prisos, ci evlavia sufletului, îngăduința, chibzuința adevărată, frica de Dumnezeu, dacă dorești ca fiica ta să trăiască cu bucurie!” .

Frica de Dumnezeu, evlavia, curăția, bunătatea, în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, sunt calitățile esențiale pe care trebuie să le aibă cei doi tineri și pe care aceștia trebuie să le caute unul la celălalt și nu averea și neamul slăvit.

Sfântul Ioan Hrisostom a avut toată viața un respect deosebit pentru mama sa, Antuza. Aceasta a rămas văduvă la doar douăzeci de ani și l-a crescut pe fiul său cu cel mai mare devotament față de Biserica lui Hristos și cu cea mai profundă dragoste maternă. Ea și-a asumat văduvia cu foarte multă responsabilitate, dedicându-se creșterii temeinice a fiului său, în duhul Bisericii dar și în dragoste față de cultura și oamenii de valoare a acelor vremuri, creștini sau necreștini. Este demn de amintit momentul în care dascalul său de oratorie, de alfel un păgân convins, auzind cum l-a crescut mama sa pe Ioan, fiind văduvă atât de timpuriu, a exclamat despre Antuza: „ Ah, ce femei au creștinii!”.

Dragostea, atașamentul și respectul față de mama sa, dobândite încă din copilărie, s-au manifestat atunci când tânărul Ioan a trebuit să ia hotărârea, fără întoarcere, de a se dedica vieții monahale. Antuza se opune într-o primă fază, invocând greutășile prin care a trecut ca să îl crească, cum s-a chinuit ca tânără văduvă, cum a refuzat propunerile de a se recăsători, deși acest fapt putea să-i ușureze mult viața, și dovedindu-i prietenie mai sinceră decât a oricărui prieten. Modul cum o ascultă și o liniștește în privința alegerii vieții monahale și slujirii lui Dumnezeu și oamenilor dovedește „relația specială cu Antusa, mama sa, atmosfera de sfințenie și de evlavie, de profund respect și de prietenie, care vor fi reflectate generos în teologia Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie”.

În lucrările sale, sfântul vorbește despre o putere care guvernează existența omului, aceasta nefiind una care să țină de poftele și neputințele lumii acesteia, care putere își are originea nu în păcat, ci în chiar natura noastră: „Este puterea pe care o au părinții asupra copiilor lor. Copiii sunt o răsplată pentru toate suferințele lor. De aceea un înțelept spune: Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său și ca stapânitor va sluji celor care l-au născut” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 3, 7), explicând ceva mai departe și de ce: „… ce le vei da tu în schimb pentru ceea ce au făcut ei pentru tine?” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 7, 29). Ce nu poate da în schimb un fiu tatălui său? Trebuie sa înțelegem că părinții ne-au născut pe noi, noi însă nu-i putem naște pe ei. Și dacă nu putem face ceva tot atât de important pentru părinții nostri, măcar să le răsplătim acest dar neprețuit pe care ni l-au dat și să-i cinstim așa cum se cuvine. Dar nu pentru că o cere legea firii, ci pentru că o cere frica de Dumnezeu”. Cinstirea părinților este așadar urmare firească a recunoștinței față de Dumnezeu care ni i-a dăruit.

În Omilia a IV-a la Facere, sfântul Ioan subliniază faptul că Dumnezeu vrea ca părinții să fie cinstiți de urmașii lor. Pe aceștia, Dumnezeu îi răsplătește cu daruri și cu multe binecuvântări, dar pe cei care nu se supun acestei legi, îi pedepsește cu încercări mari și cu multe greutăți. Scriptura grăiește elocvent: „Cel ce va grăi de rău pe tatăl sau sau pe mama sa, acela să fie omorât” (Ieșire 21, 17), iar pentru cel care își respectă părinții scrie: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământ…” (Ieșire 20, 12); „Acestora din urmă Dumnezeu le dă o răsplată care îndeobște se socotește a fi un mare dar: bătrâneți fericite și zile îndelungate. Celor, însă, care nesocotesc legea respectului datorat părinților, Dumnezeu le dă o pedeapsă socotită a fi răul cel mai cumplit, anume moartea prematură, înainte de vreme. Pe primii îi atrage să fie iubitori cu părinții făgăduindu-le cinstiri, în timp ce pe ceilalți, chiar și fără voia lor, îi ajută să nu-și mai disprețuiască părinții, făcându-i să se teama de pedeapsă. Cu alte cuvinte îi face să devină fii buni, de frică”.

Astfel, sfântul mai menționează faptul că pedepsele aplicate fiilor nerecunoscători și chiar violenți, trebuiesc făcute în public, pentru a fi model și altor copii care ar îndrăzni să-și desconsidere părinții: „Dumnezeu nu poruncește ca fiul care-și lovește părintele să fie pedepsit cu moartea și nici după ce acesta e dus legat la tribunal nu spune să fie dus și arătat tuturor în piață și apoi scos din oras; aceasta pur și simplu pentru că tatăl însuși își duce fiul netrebnic în centrul cetății; și nici nu trebuie să arate vreo dovadă cuiva, pentru că oricum îl cred toți. Și pe bună dreptate. Un părinte, care de dragul copilului său a cheltuit bani și câte și mai câte, nu s-ar fi făcut acuzatorul lui dacă acesta nu l-ar fi rănit sau nu l-ar fi vătămat foarte tare. Așadar tatăl își duce fiul în mijlocul cetății, cheamă tot poporul și anunță de față cu mulțimea ce acuzație îi aduce. Atunci toți cei care-l aud iau câte o piatră și o aruncă în fiul care și-a lovit părintele. Legislatorul nu voiește ca oamenii cetății să fie doar martorii pedepsei, ci și participanți la ea. Fiecare, văzându-și mâna dreaptă cu care a aruncat piatra în capul fiului sacrileg, va avea un bun prilej să-și aducă întotdeauna aminte de întâmplare și să se îndrepte dacă e pe cale să greșească”.

Deși pare o pedeapsă poate prea dură prin umilința la care supune pe cel care și-a batjocorit părinții, de fapt această măsură are un scop pedagogic foarte clar, anume de a fi un exemplu pentru cei care ar avea astfel de apucături și care ar trebui să fie puși pe gânduri când ar mai îndrăzni să ridice tonul sau chiar mâna la părinții lor; ba chiar această situație, de a se descoperi comunității cel netrebnic, este văzută ca un act nobil pentru binele comunității: „Legislatorul ne mai lasă să înțelegem ceva, anume că cel ce-și jignește sau își rănește părinții nu numai față de ei a greșit, ci față de toți oamenii. De aceea îi cheamă pe toți să ia parte la pedeapsă, ca și cum toți ar fi fost vătămați și loviți; de aceea adună la un loc tot poporul și toată cetatea, ca să-i învețe și pe cei ce n-au nici o legatură să se revolte când părinții sunt loviți sau atacați în vreun fel, ca și cum vătămată ar fi întreaga fire omenească. Îi învață să alunge din mijlocul lor un asemenea om, ca pe o boală contagioasă sau o boală de rând. Să-l alunge nu numai din oraș, ci și din lumina vieții. Un asemenea sacrileg este un dușman public, este vrăjmașul tuturor oamenilor, al lui Dumnezeu, al firii, al legilor și al vieții pe care noi toți o împărțim. Le poruncește tuturor să ia parte la execuție ca și cum ar participa la curățarea cetății”.

Deși nu a apucat să-și cunoască tatăl, respectul pe care l-a avut mama sa Antuza pentru acesta s-a transmis și fiului, care, deși nu a cunoscut dragostea și autoritatea paternă, vorbește cu multă admirație despre persoana tatălui: „Avem un educator care ne ordonează și ne rânduiește viața cu cuvinte, îndemnuri și sfaturi. Cine este el ? Este tatăl pe care Dumnezeu l-a hărăzit fiecăruia dintre noi. Tocmai de aceea a rânduit Dumnezeu să fim iubiți de cei care ne-au dat naștere, ca să avem lânga noi pe cineva care să ne învețe virtutea. Tată nu este numai cel ce dă naștere, ci și cel ce dă o educație și o creștere bună copilului său”. Iar despre celălalt factor determinant în creșterea sănătoasă a copilului, mama, tot el adaugă; „Mama nu este numai cea care-și poartă pruncul în pântece, ci și cea care și-l crește cum se cuvine”.

Omul, în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, este făptura care încununează creația lui Dumnezeu atât ca individ, în mod singular, cât mai ales când formează o familie, o adunare. Familia creștină are la baza ei „omul”, creat ca podoabă a creației lui Dumnezeu, ca stăpân peste creație și în același timp, chip al lui Dumnezeu: „Că atunci ești om, când faci fapte de virtute. Nu arăți pe om de ai chip de om, de ai ochi, nas, gură, obraji și celelalte mădulare. Mădularele acestea sunt ale trupului! Om numim numai pe acela care păstrează chipul de om!”. Omul este chipul lui Dumnezeu nu doar prin natura sa , ci și datorită capacității de a fi o ființă capabilă să placă lui Dumnezeu, prin virtute și dăruire. Sfântul Ioan Gură de Aur i-a închinat familiei creștine o râvnă aparte, i-a arătat o deosebită considerație în fiecare situație și i-a subliniat valoarea în ochii contemporanilor săi de fiecare dată când a avut prilejul, pentru a-i sublinia adevărata ei valoare după originea sa dumnezeiască și scopurile ei duhovnicești-morale.

Sfânta Scriptură ne arată că viața de familie a fost rânduită de Dumnezeu, fiind poruncită protopărinților Adam și Eva, și practicată chiar de ei în Rai. Dumnezeu i-a creat bărbat și femeie, apoi a binecuvântat această uniune dintre cei doi zicând: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți, și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce mișcă pe pământ și peste tot pământul”(Facere 1,28). Prin păcatul neascultării lor s-a ivit însă înclinația excesivă care însoțește actul fizic al unirii, precum și greutățile nașterii de copii. Scopul căsătoriei, la primii oameni, este unul dublu: perpetuarea și conservarea neamului omenesc și ajutorarea reciprocă a celor doi soți de-a lungul vieții. După căderea în păcat apare încă un scop, anume acela de a înfrâna dorințele trupești: „ Dar din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său.” (I Corinteni 7, 2).

Dumnezeu a făcut-o pe Eva din Adam pentru a nu estompa iubirea dintre ei. Comuniunea dintre ei a întărit-o de la început, unindu-i întru-un întreg desăvârșit. De aceea nu a creat femeia dintr-o materie străină lui Adam, pentru ca acesta să nu o perceapă ca și o străină, riscând să se îndepărteze de el, și nici nu a oprit căsnicia doar la unirea lui Adam cu Eva, ca aceasta să nu se despartă, datorită unirii lui cu o singură femeie, de restul neamului omenesc. „Aici s-a întâmplat ceea ce se întâmplă cu un copac frumos: are trunchi, care se înalță deasupra rădăcinii și după aceea se întinde în multe ramuri” .

Prin căderea în păcatul neascultării căsătoria a decăzut, însă „ la plinirea vremii” Mântuitorul Hristos reconfirmă, sfințește și desăvârșește instituția căsătoriei. Reflectând mai ales la învățătura Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Ioan arată realitatea faptului că, prin căsătorie, cei doi soți devin un trup, adevăr care se întemeiază atât pe faptul real al creației Evei din coasta lui Adam, cât și pe caracterul ei de taină exprimat în porunca lui Dumnezeu: „ De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup”. (Facere 2, 24). Soția este legată deci, de soțul ei „ființial prin creație și haric prin sfânta taină a căsătoriei creștine” . Prin statutul acesta de a fi mădulare ale aceluiași trup, unirea celor doi soți, consacrată prin taina nunții, este indisolubilă.

În ceea ce privește raportul dintre soț și soție, Sfântul Ioan consideră că între cei doi este un șablon de ordine, „un tipar al egalității marcat de diferențe” . În cadrul acestei ordini fiecare dintre soți trebuie să împlinească anumite îndatoriri, pentru exercitarea cărora Dumnezeu Le-a dăruit fiecăruia aptitudini specifice. „Și nimeni altul n-a zugrăvit mai plastic și mai cald ca Sfântul Ioan, activitatea pe care cei doi soți o desfășoară, unul în afara, altul înlăuntrul căminului: Nimeni n-a definit mai înțelept misiunea lor respectivă; nimeni n-a delimitat mai bine câmpul de lucru al fiecăruia și n-a arătat mai clar sensul acțiunii lor”, subliniază Aime Puech referindu-se la Sfântul Ioan.

Sfântul mai precizează că „nici bărbatului, Dumnezeu nu i-a încredințat totul și nici femeii, ci le-a împărțit îndatoririle: dintru început bărbatul a trebuit să se ocupe cu treburi obștești, iar femeii i-a revenit grija treburilor tainice. Dumnezeu n-a îngăduit totul, în mod indistinct, omului și femeii, ci le-a împărțit sarcina: femeii i-a dat casa, bărbatului ocupațiile din afară. Omului i-a rânduit să-și hrănească pe ai lui prin munca pământului, femeii să-i îmbrace țesând pânză. Bărbatul va să se ocupe de cetate, de justiție, de conducere, de armată, de toate celelalte. Femeia nu poate să mânuiască lancea și să arunce săgeata; al ei este să ia furca, să țeasă pânză și să facă față mulțimilor de trebi casnice.

În ceea ce privește obligațiile celor doi soți, Sfântul Ioan sesizează multă înțelegere din partea lui Dumnezeu. Nu le împarte în mod egal, pentru a nu se pricinui dispută pentru întâietate între ei, astfel rânduiește bărbatului lucrările esențiale, de importanță majoră, ceea ce îl face mai rezervat față de cele mai puțin importante, ce se lasă în grija femeii; acesta n-o disprețuiește, ci îi recunoaște astfel valoarea, arătându-se astfel dependent de ea și dator acesteia cu iubire.

În acest context în care bărbatul se impune ușor și căruia femeia îi este supusă într-o relație de libertate și de cinstire identică cu el, acesta se vede nevoit să rabde slăbiciunea soției. Dacă noi suntem îndemnați de Sfântul Apostol Pavel că „trebuie să purtăm sarcina unul altuia”( Galateni 6,2), cu atât mai mult trebuie să facem aceasta când e vorba de soție: „Chiar de ar fi săracă, n-o batjocori, chiar de ar fi slabă de minte, n-o disprețui, ci mai degrabă instruiește-o, căci este mădularul tău” , precizează sfântul Ioan; chiar dacă greșelile ei întristează, în mod firesc, bărbatul, acesta trebuie să aibă mărinimia de suflet să nu se mânie, ci să dea dovadă de mult tact și răbdare în a-i corecta neputințele: „Când se întâmplă ceva supărător în casă, greșind ea, liniștește-te și nu mai întinde supărarea. Căci chiar de ai pierde totul, nimic nu e așa de supărător decât să nu ai o femeie conviețuind împreună cu tine”.

Soțul trebuie să fie pregătit pentru această situație din momentul în care se pregătește de căsătorie. El „trebuie să-și pregătească drumul influenței sale asupra soției din vreme, anume chiar de la nuntă. Tot atunci o va preveni, în termeni potriviți și delicați, că s-a fixat cu alegerea asupra ei, nu din pricina bogăției sau neamului ales, ci pentru deosebitele ei calități sufletești. Astfel va întări în calitățile naturale, le va suscita chiar, daca ele nu sunt atât de vizibile, atât de dezvoltate precum și le va atribui el. Când, însă, toate mijloacele de îndreptare s-au dovedit neputincioase, soțul nu trebuie să-și piardă totuși răbdarea și nădejdea, atributele unui bun conducător, ci să cadă la rugăciune, cerând lui Dumnezeu să-i alunge patima. Și dacă și atunci încă nu va obține îndreptarea ei, răbdarea lui nu va fi zadarnică: își va câștiga merit în fața Domnului prin stăruința și curajul lui, care s-au ridicat deasupra îndărătniciei femeii vicioase. Altă cale mai bună de luat nici nu este, pentru că despărțirea și ruperea căsătoriei și unirea cu altă femeie, în afară de faptul că te așează în vina de adulter, te mai expune și eventualității de a da peste o soție și mai rea”.

După Sfântul Ioan, comportamentul soțului față de soție trebuie să fie asemenea iubirii pe care Hristos o nutrește față de Biserică. Urmând poruncii Sfântului apostol Pavel: „Bărbați, iubiți pe femeile voastre, cum a iubit și Hristos Biserica”, el cere soțului să fie binevoitor față de soție așa cum este Hristos față de Biserică, străduindu-se să fie răbdător în a îndrepta neputințele ei: „De trebuie să-ți dai viața pentru ea, de s-ar cere să fii sfărâmat în bucăți, suferind toate chinurile, nu te da înapoi” . „Și când vei fi făcut toate acelea să știi că nimic n-ai făcut asemenea cu ceea ce a făcut Hristos. Tu le faci pentru o persoană care-ți este unită deja; El le-a făcut pentru un suflet care-l respingea și-L tăgăduia. Prin iubire El a biruri aversiunea, ura, disprețul și nestatornicia lui. El l-a subjugat nu prin amenințări, vorbe tari, frică sau ceva în acest fel. Poartă-te la fel fața de femeia ta. Când o vezi plină de mândrie, disprețuitoare, inconsecventă, poți deasemenea s-o câștigi prin bunăvoință, prin iubire și devotament”.

În vremea sfântului Ioan, bărbatul își petrecea viața și își îndeplinea lucrările în societatea tulburată de gălăgie și mulțime de oameni care intrau în contact unii cu alții, dar femeia se bucura de mediul mai izolat, dar mai liniștit al locului conjugal, al casei unde își creștea copiii și își aștepta soțul; „Stând aici ca într-o școală de filozofie, adunându-se în sine însăși, poate să se îndeletnicească cu rugăciunea, lectura și înțelepciunea. Și așa cum cei ce locuiesc în pustiu nu sunt turburați de nimeni, tot așa femeia, în interiorul său poate să se bucure de o liniște neîntreruptă. Dacă, din întâmplare, e silită să iasă, pentru aceasta nu este expusă la turburare”, spune Sf. Ioan. Și în cazul familiei moderne contemporane, căminul trebuie să fie pentru o femeie provocare pentru a se desăvârși în lucrarea evoluției și perfecționării sale personale. Ea trebuie să simtă zbaterile și grijile soțului de peste zi, iar în momentul când acesta se întoarce în liniștea mediului său familial, preocupat de multele griji din afară, să intervină și să-l despartă de această preocupare, căldura căminului conjugal și atenția ei linișteștindu-l și determinându-lsă se detașeze de toate gândurile zadarnice și turburătoare ce îl apasă. Sfântul Ioan sfătuiește femeia să profite de această poziție ce le permite să-și ajute soții: „Căci nimic nu poate modela mai bine sufletul unui bărbat, ca femeia sa prudentă și pioasă. El va asculta mai puțin pe prieteni, pe profesori, pe părinți chiar, decât pe tovarășa lui de viață, care-l îndeamnă și sfătuiește. Simte o deosebită plăcere la îndemnul unei sfătuitoare pe care o iubește cu ardoare. Aș putea să vă număr mulți oameni aspri și nedisciplinați, pe care femeile lor i-au supus. Femeia este tovarășa omului la masă, la pat, la nașterea copiilor, confidenta secretelor lui, planurilor sale și așa mai încolo. Atașată întru totul soțului său, ea îi este strâns unită, cum este corpul de cap și dacă este prudentă și devotată, ea va înlătura orice grijă din partea soțului”.

În viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur familia creștină are la baza sa omul creat ca o cunună a creației lui Dumnezeu. Binecuvântarea și binele revărsate de Dumnezeu asupra lui îl obligă pe om să râvnească permanent la desăvârșire în virtute, evitând faptele care l-ar putea compromite și degrada din această demnitate. Familia este cea în mijlocul căreia i se oferă omului contextul și mijloacele trebuincioase pentru a lucra la propria sa evoluție duhovnicească, prin asemănarea cu Dumnezeu și dezvoltarea virtuților. Familia este de fapt un microcosmos în care membrii acestuia oferă iubire, sprijin pentru celălalt să practice și el virtutea, ca să ajungă astfel la asemănarea lui Dumnezeu.

IV.EDUCAȚIA COPILULUI ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI

IV.1.ROLUL BISERICII

Pe lângă familie, un alt factor care ajută la cizelarea personalității umane îl constituie Biserica. Ea completează nevoia de filiație activă pe linie spirituală. Influența educativă a Bisericii se evidențiază prin intermediul orelor de religie desfășurate la nivelul școlii, prin rânduielile religioase din cadrul lăcașelor de cult și prin lucrarea filantropică realizată în societate.

„Odată cu intrarea copilului în școală, Biserica va instaura o educație sistematică, explicită, în perspectiva valorilor credinței. Rolul Bisericii, ca instituție în formarea cetățeanului din punct de vedere moral, este primordial. Însănătoșirea societății și formarea conștiinței depind foarte mult de sfânta Biserică și de slujitorii ei. Încă din secolul al XVI-lea, o serie de factori de ordin cultural și politic au condus la apariția fenomenului numit „secularizare“, în urma căruia societatea a redus sfera de influență a Bisericii.

Dacă până atunci religia era considerată „știința supremă ce subordona toate celelalte domenii ale cunoașterii“, în urma schimbării raporturilor dintre societate și Biserică, rolul religiei a fost limitat. Secularizarea a însemnat diluarea valorilor morale și religioase, „valori ce până nu demult erau considerate generatoare de unitate socială“. Astăzi, se caută coeziunea pornind de la valori civice și idealuri politice”.

În societatea contemporană, încercată cu tot felul de probleme și contexte provocatoare , se impune necesitatea existenței unor modele sănătoase, care cu siguranță se găsesc mai ales în Biserică. . Este așadar nevoie de Biserică, pentru că Dumnezeu este cel care luminează pe cel care dorește cu adevărat să se desăvârșească moral și spiritual, fie ei părinți, copii sau educatori.

„Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine-crescut, care știe să salute, să spună „mulțumesc“, „te rog“, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Prin urmare, această responsabilitate este atât pe umărul familiei, cât și o sarcină a societății, implicit a Bisericii”.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, arată importanța și rolul educator al catehizării prin analogia ce susține necesitatea „hrănirii copiilor cu lapte, mai degrabă decât cu hrană solidă” (Evrei 5,12). Această formă de cateheză de început însemna acceptarea Cuvântului lui Dumnezeu ca adevăr, în opoziție cu idolatria. Cateheza conținea o lămurire cu privire la cult și se termina cu un cuvânt intens care le arăta faptul că membrii Bisericii trebuie să dobândească și să înmulțească virtuțile.

După răspândirea Bisericii lui Hristos în toată lumea, se intensifică cealaltă dimensiune a catehezei care privește prozeliții eleniști și convertiți din rândul păgânilor. În acele vremuri, nouă trăire a vieții creștine intensă și curată îi atrăgea pe oameni către Biserica lui Hristos. Viața de creștin autentic era motivul principal pentru care se converteau păgânii la Hristos, iar predica misionară îi ajuta pe oameni să cunoască și să aplice prescripțiile evanghelice în viața de zi cu zi.

Începând cu veacul al II-lea, se vede necesară o catehizare mai organizată și mai sistematică, în special pentru cei ce doreau să primească Botezul. Printre primele lucrări cu caracter catehetic este Didahia, scrisă în secolul al II-lea, un rezumat al predicii Apostolilor.

„Didahia este un compendium de precepte morale, legi privind organizarea comunităților creștine și învățături referitoare la Botez și Sfânta Euharistie. Învățământul catehetic apare ca o necesitate în primele veacuri și totodată ca o realitate deja existentă în Biserică. Inițial nesistematizat, catehumenatul ajunge treptat, mai ales după Edictul de la Mediolanum, să genereze adevărate școli teologice, cu dascăli de prestigiu, elevi numeroși, program bine determinat și rezultate notabile în planul instrucției creștine. Asistate de însăși puterea lui Dumnezeu, Cap nevăzut al Bisericii sale, școlile catehetice creștine au propovăduit neîncetat adevărurile de credință și sfintele dogme. Atacurile păgânilor și ale celor necredincioși (Cels, Lucian de Samosata și mai târziu Porfiriu) au născut dintotdeauna controverse, însă nu au reușit să desființeze autoritatea acestor adevărate entități eclesiale. Mari minți ale creștinismului,

precum Iustin Martirul, Teofil, Irineu, Meliton de Sardes, adună în jurul lor discipoli, întemeind școli creștine superioare încă din secolul al II-lea. Sfântul Iustin deschide la Roma o școală, chiar în casa sa, iar apologetul Irineu fundamentează o „școală asiatică”, cu elevi iluștri”.

În secolul al III-lea, scriitorul bisericesc Tertulian face câteva referiri despre catehumenii din Africa de Nord, scriind despre practica a botezării. După perioada în care candidatul la botez era învățat poruncile Bisericii și educat în comportamentul pe care trebuie să îl păstreze ca nou membru al Bisericii, doritorul botezului avea datoria să se roage neîncetat, să și să-și spovedească păcatele. După aceasta urma ceremonialul botezului, într-o rânduială liturgică foarte simplă, prin care neofiții erauduși la apă, se rosteau rugăciunile de lepădare și erau botezați prin afundare de trei ori în numele Sfintei Treimi. Urma imediat mirungerea și apoi împărtășirea.

Alte menționări despre instituția catehumenatului și despre școlile catehetice care s-au format găsim și la Origen (254), conducătorul Școlii Catehetice a Alexandriei, și, de asemenea, la Sfântul Ciprian al Cartaginei (258).

IV.2.APARIȚIA PRIMELOR ȘCOLI

„Religia este lumină pentru înțelegerea universului și a vieții ca dar al lui Dumnezeu pentru a promova valorile familiei, ospitalității, dreptății, păcii, solidarității, înțelegerii și comuniunii între oameni. Credința în Dumnezeu este cea mai mare zestre spirituală pe care familia, școala, Biserica și comunitatea o pot transmite copiilor pentru că ea îi ajută pe tineri să facă deosebire între valori eterne și valori efemere și le formează personalitatea învățându-i să cultive bunătatea și omenia, iubirea de Dumnezeu și de semeni, recunoștința față de generațiile trecute și responsabilitatea față de prezent și viitor. Valorile oferite de educația religioasă sunt reper spiritual esențial și liant existențial între toate cunoștințele dobândite prin studiul celorlalte discipline școlare. Predarea religiei în școală are valențe educaționale profunde prin rolul ei formativ în viața copiilor și a tinerilor, demonstrat și de studiile educaționale și sociologice în domeniu. Ora de religie contribuie la reducerea efectelor negative ale crizei contemporane de identitate și de orientare întrucât propune modele viabile de bunătate sfințenie și conviețuire umană”.

Primele școli în țările românești au apărut datorită unor necesități de netăgăduit. În primul rând era necesară apărarea dreptei credințe ortodoxe, în contextul în care poporul român o avea și o păstra, cu multă greutate, de veacuri. De asemenea, prin acestea se conturara, păstra și apăra limba române, cea care unea cu putere românii din toate teritoriile noastre, primele manuale ale învățământului românesc fiind Sfânta Scriptură, Catehismul, Psaltirea, Liturghierul și alte cărți cu conținut bisericesc. Un alt motiv era acela că un popor școlit putea întreține relațiile economice cu alte popoare cu multă eficiență.

În Țara Românească și în Moldova erau organizate școli de nivel inferior, în care se predau noțiuni de citire, scriere și aritmetică, și școli de nivel mediu, în care se punea accent pe gramatica limbilor română și slavonă, pe studiul aritmeticii, geometriei și pe caligrafie pentru redactat acte. Existau și școli de nivel superior (academii), în care se studia gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria și muzica. Avem descrieri ale școlilor mănăstirești, care erau organizate și funcționau pe lângă mănăstiri, episcopii sau biserici, în scopul pregătirii personalului de cult în general, nu doar a preoților. Întâlnim și școli domnești , care, după denumire, erau organizate și susținute prin grija domniei, în care se pregăteau slujbași pentru cancelaria domnească, vameși și dascăli. Mai funcționau școli orășenești , prin care se pregăteau, pe lângă fiii familiilor bogate, viitori slujbași ai administrației orașului, logofeți, sau strângători de biruri.

„Pe scurt, școala și biserica românească pot fi descrise ca instituții născute și crescute împreună astfel: prima școală românească a fost clădirea bisericii (prima școală românească fiind atestată istoric la 1495 este în Șcheii Brașovului chiar la Biserica Voievodală „Sfântul Nicolae”). Primii învățători au fost preoții și diaconii. Primele manuale au fost Sfânta Scriptură și cărțile bisericești. Copii erau pregătiți în principal pentru a deveni diaconi și preoți ai Bisericii. Concluzia e simplă: în spațiul românesc, Biserica a fost școala. Și neamul nostru știe că omul pentru a trăi bine pe acest pământ are nevoie de credința în Dumnezeu. Dacă își cunoaște credința, atunci îi va fi bine pe acest pământ. De aici a început totul. Așa au început traducerile de cărți, tiparul și școala așa cum o avem noi în timpurile moderne. Primele tipografii românești au fost în mănăstirile ortodoxe”.

Prima tipografie datează din anul 1508, la Mănăstirea Dealu, anul editării unui Liturghier la inițiativa voievodului Radu cel Mare.

De un învățământ modern se vorbește în jurul anilor 1700. În a doua jumătate a sec. XVIII școlile domnești sunt organizate și funcționează în aproape toate ținuturile. În Hrisoavele școalelor din anul 1766 se menționează că „s-au orânduit dascăli în toată țara, la fiecare eparhie și ținut, pentru ca toți creștinii țării aceștia, mirenii și copiii preoților să se procopsească cu învățătura.

În 1852, Mitropolitul Andrei Șaguna a solicitat ca fiecare parohie să aibă un loc, cât de mic, pentru uz școlar, recomandând ca manuale ce puteau fi utilizate pe cele care erau editate în tipografia de la Sibiu. Se atribuie un număr de 25 de manuale, scrise la îndemnul lui Sfântului Andrei Șaguna (abecedare, catehisme, bucoavne, cărți de muzică, de aritmetică, de gramatică, de istorie și geografie, pentru școlile sătești – parohiale, pentru gimnazii și mai ales, pentru Seminarul Teologic din Sibiu).

Este vrednic de amintit faptul că, la sfârșitul arhipăstoririi sale, erau în eparhia Ardealului erau peste 800 de școli, peste jumătate fiind înființate la porunca sa. La școlile primare confesionale predarea se făcea în limba română, predându-se atât cunoștințe religioase, cât și cele de cultură generală.

În anul 1870 a rânduit ca în fiecare parohie să se țină cursuri serale pentru „ neștiutorii de carte”. Prin aceste mijloace – prin preoți vrednici și biserici, prin școli confesionale și prin cărți tipărite în grai românesc – mitropolitul Andrei Șaguna a întărit peste Carpați unitatea credinței ortodoxe, unitatea etnică națională și unitatea de gândire și acțiune, împotriva atâtor influențe străine .

Acestea reprezintă doar crâmpeie de câteva exemple care arată unitatea istorică între Școală și Biserică în trecutul nostru istoric: „ În epoca contemporană, persoane cinice pretins „umaniste” doresc școala fără religie. Fiul își reneagă mama și declară că n-a avut niciodată nevoie de ea. Școala să se rupă mândru și triumfalist de Biserică, acuzându-i pe creștini că religia discriminează. Minciuna și manipularea ies la iveală ca lucrări ale diavolului, atunci când unii spun că religia nu trebuie să fie obligatorie în școli, dar educația sexuală se cere a fi, chiar și la grădiniță” .

V. COPILUL ÎN SOCIETATEA MODERNĂ

V.1. FAMILIA ȘI EDUCAȚIA

„În epoca actuală, mediul social, informațional, cultural în care se dezvoltă familia este tot mai divers și într-o continuă dinamică. Această realitate solicită adaptabilitatea familiei și impune o deschidere a acesteia către exterior. Copiii, părinții, comunitatea se influențează reciproc. Relația individuală cu exteriorul și rolul ei în producerea sinelui a fost și nucleul teoriei rețelelor. Din perspectiva acestei teorii, copilul este considerat în centrul unei rețele alcătuite din instituții și persoane; numărul polilor, diversitatea lor, strategiile familiale cu privire la contactele exterioare ale copiilor, competențele atribuite fiecărui pol constiuie indicatori ai experienței sale sociale.(…) Strategiile educative ale familiilor contemporane iau naștere la intersecția tuturor acestor poli, care funcționează ca tot atâtea ansambluri de constrângeri externe, dar și ca tot atâtea resurse”.Așadar, implicarea părinților în educația copiilor trece printr-o nouă etapă, a unei adaptări la noile tendințe de adaptare la provocările vieții moderne, contemporane, care cer o nouă abordare. Influența societății, a anturajului, a tehnicii în continuă dezvoltare, este una deosebit de capabilă de a influența modul de gândire al tânărului, mai ales când acesta se află la vârsta căutării unui model de viețuire și a unui țel în viață.

„Familia reprezintă elementul constitutiv primar al societății, îndeplinind în acest context funcții multiple: biologice, psihologice, sociale, economice, culturale, educative etc. Familia a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale și a evoluat de-a lungul timpului, funcțiile pe care aceasta le implică fiind determinate de condițiile culturale și istorice concrete. Familia își aduce contribuția la realizarea tuturor laturilor educației, un rol esențial revenind însă educației morale a copiilor. Rolul deosebit de important pe care familia îl joacă în devenirea morală a subiectului uman este justificat mai cu seamă de faptul că, așa după cum au demonstrat atât cercetările științifice în domeniu, cât și înțelepciunea populară (de exemplu referirile la „cei șapte ani de acasă”), influențele educative exercitate în primii ani de viață ai copilului sunt determinante în formarea caracterului acestuia”.

Familia imprimă așadar atât o formă educativă explicită, prin informațiile și regulile de comportament transmise copiilor, prin diferite forme ale modelării morale, cât și forme educative implicite, adică modelul oferit de părinți, prin atitudinea lor unul față de celălalt, de copil sau față de societate. În cadrul familiei există două tipuri de relații clar diferențiate: pe verticală, între generații (părinți-copii, bunici-copii, bunici-părinți), și pe orizontală, între membrii aceleiași generații (între soți, între frați). Aceștia oferă anumite modele de comportament care vor fi asimilate de copii prin imitație.

Educația oferită astfel reprezintă o imagine directă a relațiilor din interiorul familiei și a modelelor educaționale pe care acestea le oferă. „ Mediul familial imprimă acțiunii educaționale anumite particularități. Astfel, subiectul educației poate fi reprezentat de toți membrii familiei, fiecare exercitându-și atribuțiile în funcție de experiența și posibilitățile sale, de concepția despre educație sau de autoritatea de care dispun”.

Copilul începe să învețe totul mai întâi în familie. „Dacă copilul nu învață să iubească în familie, de la părinții săi, unde va învăța să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele și vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturității? Copiii preiau totul și imită totul…”

Familia contemporană însă este aproape un hibrid: „ Dacă în contextul tradițional al familiei, pruncul creștea în mijlocul alor săi, în chiar inima sfântă a neamului său, astăzi el crește în afara ei. Înainte, aceeași casă aduna sub acoperișul ei, sau măcar în preajma sa, mai multe generații, și astfel copilul se forma înconjurat de înțelepciunea celor bătrâni, dar și de vigoarea celor tineri. Și astfel avea de unde-și trage învățămintele, care mai târziu puteau să-l ferească de căderi. Și bunicii cu care împărtășea traiul cel de toate zilele, și străbunii cei adormiți, pe care îi învăța din povestirile bunicilor, îi dădeau consistență, îi dădeau coerență și trăinicie. Pentru că îi erau modele. Și nu orice fel de modele, ci unele pline de valoarea și substanța pe care le-o dădeau cei tineri, așezați sub ascultarea celor mai vârstnici. Iar din evlavia cu care tinerii își asumau această așezare, pruncii învățau importanța, responsabilitatea și noblețea vocației de model. Tocmai de aceea și-o asumau deplin și conștient, ca pe un blazon sfânt .

Astăzi, familiile cresc risipite. Bunicii rămân singuri în case mai bătrâne decât ei, iar în vremea aceasta, cei tineri îmbătrânesc în birouri-temnițe, departe de fiii și fiicele lor. Atât de departe încât, în rarele momente în care reușesc să se întâlnească, nu se mai recunosc. Nici n-ar avea cum. Ei nu mai vorbesc în doine și cuvinte frumoase, ci în cuvinte monosilabice și propoziții simple, cu subiect și predicat. Își adresează tot mai rar întrebarea „- Cum te simți?” și tot mai des „- Ce-ai mai făcut?”. Pentru că omul contemporan nu simte. El face. Și nici în ochi nu mai au timp să se privească, pentru că toți trebuie să fie atenți la mâinile cu care fac. Și te mai întrebi de ce nu se cunosc. Sau de ce pruncii de astăzi nu mai pleacă din familie cu vocația de model, ci cu cea de însingurat .

Grija cea mai mare a părinților devine aceea de a veni în întâmpinarea necesităților copiilor, uitând de cine au nevoie, efect al trăirii în societatea materialistă, se impune inclusiv la nivelul relațiilor de familie. Familia modernă devine o victimă a preocupărilor pragmatice, ale evoluției sociale, neînsuflețită însă, fără nicio spiritualitate.

Stilul acesta de viață duce însă la crize precum însingurarea în doi, despărțirea pe fondul migrației, infidelitatea, violența fizică și verbală, divorțu, avortul.

În Uniunea Europene au început să se legifereaze căsătoriile între persoane de același sex, convenții și contracte civile vin să înlocuiască taina căsătoriei, iar marile corporații din România adesea le discriminează pe tinerele angajate prin clauze contractuale care le obligă să nu rămână însărcinate.

„Sunt abordări și direcții greșite spre care societatea se îndreaptă, sunt elemente care descriu mutilarea instituției de bază a societății – familia – și suntem îndreptățiți să conștientizăm mai mult și să stăm împotrivă.

Cel mai mult suferă copilul și tânărul care nu mai găsește în familie reperul solid de care are nevoie. Și tocmai pentru că nu îl găsește în familie, se trezește în el sentimentul alienării, pe care caută măcar să-l estompeze întorcându-se spre orice surogat i se propune: mondenități, eroi virtuali, „eroi” din anturaj sau din stradă”.

Prin urmare, efortul familiei de a-și educa copiii este unul mai mare decât de obicei, existând și ajutor în acest demers ( școala sau Biserica, prin ora de religie sau programele ei social-culturale îndreptate spre acest segment de vârstă), dar și multe provocări și riscuri care decurg tocmai din cauza acestui acces facil „la toate”.

În ceea ce privește implicarea membrilor familiei în educarea copilului, este evidentă și necesară dăruirea mamei pentru atingerea acestui deziderat: „Rolul mamei în familia tradițională include grija pentru educația copiilor. Aceștia tind să apeleze pentru probleme din domeniul educației și al vieții școlare (conflicte în grupul de colegi, conflicte cu profesorii, absențe, note mici) în mod preponderent la mamă. Ea este cea care dispune de mai mult timp pentru a da ascultare problemelor copilului și a face legătura cu școala. Ea petrece mai mult timp cu copilul, îi cunoaște mai amănunțit dezvoltarea personală și tratează de regulă problemele cu tact și înțelegere. Diferența foarte mare între numărul de copii care apeleaz la mamă (62,7%), față de cei care apelează la tată (11,9%) sau alte persoane din familie în situații de criză – cu peste 50% mai mulți – reflectă această realitate”.

Este evident însă că implicarea familei, implicit al mamei în actul educațional, este diferită în funcție de mai mulți factori:

mediul de trai ( una este abordarea problemei de familia din mediul urban , care are acces facil la cultură, un grad ai ridicat de confort și civilizație, alta este abordarea familiei din mediul rural),

școala ( în mediul urban exigența și tendințele sunt spre evoluție, perfecționare și țel înalt, în mediul rural important este să învețe lucrurile elementare, să atingă pragul celor opt clase, eventual să se pregătească pentru continuarea existenței limitate în care își petrece existența familia,sau, poate, în cel mai bun caz, să aspire spre meleaguri străine, pentru o viață mai bună),

demografia ( altele sunt aspirațiile, atât ale copiilor, cât și ale familiei în mediul urban, unde este concurența unui număr mare de copiii, care tind spre evoluție în toate aspectele vieții sociale, și altele sunt realitățile de la țară, unde sunt din ce în ce mai puțini copii, resursele financiare sunt din ce în ce mai limitate și posibilitățile de afirmare aproape nule).

Optica și resursele familiei sunt așadar destul de limitate, variind de la mediul urban la cel rural. Capacitatea acesteia de a se angrena în actul educativ, folosindu-se de toate resursele posibile, diferă foarte mult: „În mediul rural, comparativ cu mediul urban, apelul părinților la alți membri ai familiei, la personal medical și la alți părinți este mai scăzut, iar apelul părinților la prieteni, vecini și la preot este mai ridicat. Tendințele răspunsurilor părinților par să indice anumite caracteristici ale familiei care se consideră autosuficientă, apelează mai întâi la membrii familiei și apoi, într-o mai mică măsură, la specialiști sau la persoane de încredere (profesori, medici, prieteni, vecini, preoți). Dintre persoanele din afara familiei, la care apelează părinții când au probleme în educația copilului, se detașează prin frecvențe/media răspunsurilor părinților – cadrele didactice. Școala rămâne, atât în mediul urban, cât și în mediul rural, instituția în care părinții continuă să aibă încredere pentru îmbunătățirea educației copiilor lor. În ceea ce privește consilierii școlari, numărul lor este încă prea mic pentru a putea răspunde diverselor nevoi ale părinților și copiilor școlari”.

V.2.BISERICA ȘI EDUCAȚIA

„În mod cu totul deosebit, îndatorirea de a educa revine Bisericii, deoarece are misiunea de a vesti tuturor oamenilor calea mântuirii, de a împărtăși credincioșilor viața în Hristos și de a-i ajuta cu solicitudine continuă să ajungă la plinătatea vieții dumnezeiești. Biserica are, așadar, obligația ca Mamă duhovnicească, de a da fiilor săi o educație prin care întreaga lor viață să fie pătrunsă de harul lui Hristos. Acest lucru nu este posibil dacă nu ascultăm de porunca Mântuitorului care spune să dăm ascultare Bisericii. Ceea ce a poruncit El, aceea trebuie făcut pentru a câștiga mântuirea. Pe cei ce nu se supun Bisericii și reprezentanților ei și nu ascultă cele poruncite de ea, Mântuitorul îi ceartă cu pedepse aspre: „… iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Matei 18, 17). Biserica „compensează nevoia de filiație activă pe o linie ideatică, prin excelență spirituală”. Influența educativă a Bisericii se realizează prin intermediul orelor de Religie desfășurate la nivelul școlii, prin ceremoniile religioase din cadrul locașurilor de cult și prin activitățile caritabile organizate la nivel de societate. Odată cu intrarea copilului în școală, Biserica va instaura o educație sistematică, explicită, în perspectiva valorilor credinței. Cu toate că religiozitatea nu este o condiție sine qua non a moralității, o persoană fiind capabilă să manifeste un comportament moral adecvat și în condițiile absenței oricăror convingeri religioase, Biserica poate influența în mod semnificativ formarea și dezvoltarea conștiinței și conduitei morale”.

Biserica, este marea familie, în mijlocul căreia se intră cu ajutorul harului primit prin Sfânta Taină a Botezului. Cel botezat moare păcatului și se ridică prin Hristos la o viață nouă, cum spune și cântarea din timpul săvârșirii tainei: ,,Câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Galateni 3, 17).

Sfintele Taine și cultul divin sunt mijloace de care Biserica se folosește în scop educativ-religios pentru instruirea spirituală a credincioșilor ei. Participarea în comun a credin-cioșilor la rugăciunile Bisericii amplifică solidaritatea și iubirea față de aproapele, împărtășirea din același potir determinând unitatea de simțire, de voință, de acțiune în comunitatea creștină.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat două măsuri importante: a insistat pentru introducerea orelor de religie în curriculum școlar, începând cu anul școlar 1990-1991, pe baza unor documente normative ale Ministerului Educației, pentru ca în final religia în școală să fie legiferată prin Legea Învățământului, nr. 84 / 1995, art. 9.

Prin decizia nr. 1924/10 iulie 2008 Sfântul Sinod al BOR sprijină lucrarea catehetică din biserică prin programul catehetic național „Hristos Împărtășit Copiilor”, deoarece Biserica trebuie să-și exercite permanent funcția învățătorească-catehetică.

Educația religioasă a devenit o prioritate și a fost sprijinită de către instituțiile Bisericii, până la nivelul cel mai important: nivelul local, parohia.

Succesul educației religioase depinde de însă de implicarea factorului uman responsabil în parohie și în școala din localitate. Modul în care preotul și profesorul de religie s-au implicat asupra educației religioase a dus la frumoase realizări și satisfacții sau au fost un real eșec.

Ora de religie predată în acești ultimi mai bine de douăzeci de ani a dus însă și la conștientizarea faptului că formarea de caractere creștine nu înseamnă doar cunoștințe transmise și notate de către profesor, și că e nevoie de apropierea și convorbirea prietenoasă cu copiii

și cu tinerii din parohie.

A preda religia poate fi un lucru ușor pentru profesor sau pentru preotul catehet, dar adevăratul scop este de a-i învăța pe oameni să se deprindă cu practicarea religiei pentru a se mântui.

Exemplul personal contează foarte mult pentru succesul actului educațional. Este necesar csă ne raportăm mereu la percepția credincioșilor, având înaintea ochilor sufletului nostru avertismentul clar și sever al Mântuitorului: „ Iar cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării” (Matei 18, 6).

„O vorbă nepotrivită, o afirmație exagerată, o minciună rostită, o ironie, un gest nepotrivit, un obiect prea scump, o mașină de lux pe care o folosim, o bijuterie, o haină nepotrivită, sunt doar câteva exemple care pot arunca în gol tot efortul educativ pe care îl facem în parohie sau în școală, atât între copii, cât și între cei maturi. Avem tendința să considerăm criticile care ni se adresează doar ca acțiuni dușmănoase împotriva preotului sau Bisericii, încercăm să ne îndreptățim în fața credincioșilor și a propriei conștiințe, însă poate ar fi mai bine să facem autoanalize și să le acceptăm cu smerenie… cu convingerea că păcatele recunoscute și îndreptate cu pocăință vor fi și iertate de Bunul Dumnezeu și de cei pe care îi păstorim. Putem recunoaște că am avut perioade în care programa școlară la religie a fost prea încărcată, că am avut profesori de religie prea exigenți în notare, că noi, preoții nu am reușit întotdeauna să ne aplecăm la nivelul de înțelegere al copiilor, că nu am știut să ne împrietenim cu școala și cu elevii, că am avut o impresie prea bună despre noi înșine… etc. și să ne facem corecțiile necesare”.

V.3.ȘCOALA ȘI EDUCAȚIA

„Școala constituie un alt factor principal și complementar al educației creștine. În cadrul ei, educația moral-religioasă are un caracter programat, planificat și metodic. Conținuturile religioase care se transmit sunt selectate cu grijă după criterii psihopedagogice, activitățile educative se cer a fi structurate respectând principiile didactice, sunt dimensionate cele mai pertinente metode de predare-învățare.

Formarea caracterului moral-religios este inclusă în formarea personalității moral-religioase. Omul poate deveni conștient de ce înseamnă să fii moral, poate adera la norme morale și poate avea un ideal religios”.

„Școala este acea instituție care trebuie să educe copiii de mici, să aibă grijă de sănătatea lor fizică și mintală. Ea este acel loc unde copiii își fac primii prieteni de durată, unde ei învață bunele maniere sau cunosc tainele dragostei. Școala poate fi văzută de copii ca pe ceva frumos, constructiv, loc unde ei pot învăța să gândească pozitiv. Școala este a doua casă a tânărului în formare. În această casă el trebuie să pășească cu bucurie și încredere. Ea este un prim factor al educației continue și sistematice. Activitățile educative utilizate în școală dezvoltă un caracter programat, planificat și individual. În cadrul societății, școala devine un factor important al educației sistematice și continue. Școala semnifică principalul cadru și mediu educațional, infuzat permanent de noi cunoștințe, metode, mijloace, valori, orientat de finalități, susținut de o asistență psihopedagogică profesionistă și conceput ca o „activitate de educare a generației tinere”, ca un „sistem complex de influențe organizate și exercitate sistematic asupra copiilor și tinerilor”.

Dincolo de conținuturile concrete care se transmit în activitatea didactică,importante sunt și relațiile dintre cadrul didactic și elevi. Școala obișnuiește elevii să se supună autorității profesorului, ceea ce implică o familiarizare a lor cu normele și regulile. Elevul își însușește valorile elementare ale vieții morale prin experiențele oferite de școală. Profesorul trebuie să țină cont în orice moment de elevii săi, trebuie să-i ajute să găsească soluții la problemele lor și să-i orienteze pe drumul cel bun, stimulându-i să se autodepășească”.

În școală găsim valori integrabile și valori integrative: valorile morale, științifice, estetice, cu atât mai mult cele civice, economice, pot fi integrate ce către persoana umană. Prin toate celelalte valori omul se situează fie în lume, fie față în față cu lumea; prin cea religioasă omul se înalță mai presus de lume. Tudor Vianu arată că „valorile religioase sunt integrative. Prin valorile religioase se înalță arcul de boltă care unește valorile cele mai îndepărtate,adună și adăpostește pe cele mai înalte: Un individ poate cuprinde mai multe valori, pe cele mai multe dintre ele, dar legătura lor unificatoare va lipsi atâta timp cât valoare religioasă nu li se adaugă”

„Educația religioasă contribuie din plin la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în viața activă și în societate. Dimensionată și realizată în acord cu necesitățile psihice specifice fiecărei vârste, această componentă a educației integrale are, mai întâi, o funcție informativă, respectiv de punere la dispoziția elevilor a unui set de cunoștințe specifice, cu caracter dogmatic, liturgic, de istorie și filozofie a religiilor, dar și un pronunțat caracter formativ, de interiorizare și traducere în fapte de viață a normativelor religioase. Prin intermediul educației religioase se asigură un sens vieții credincioșilor, o direcție și un mod de a exista, o perspectivă ce depășește imediatitatea faptică. Totodată, se urmărește realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu, ceea ce presupune din partea omului o permanentă curățire de patimi și o creștere în virtute. Ea are în vedere cele două componente de bază ale oamenilor: sufletul și trupul. În tradiția creștină, trupul nu este un simplu depozitar sau o umbră a sufletului, ci un element esențial al naturii omenești.

Desigur, sufletul deține supremația, cel care primește cea mai multă atenție, dar nu disprețuind natura fizică a omului. Formarea caracterului și a personalității desăvârșite reprezintă idealul prioritar al educației religioase. La acest ideal se ajunge prin scopuri care urmăresc cunoașterea și interiorizarea unor valori morale, estetice, intelectuale, care îngemănate, strânse laolaltă, pot garanta atingerea finalității propuse.

Educația creștină, în vederea desăvârșirii credinciosului, implică prezența harului divin. Idealul educației creștine nu are funcționalitate fără ajutorul lui Dumnezeu. Acest mesaj îl aflăm din cuvintele Mântuitorului: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic… Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă” (Ioan. 15, 4, 5, 7).

„ Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine , că a unora ca aceștia este împărăția cerurilor”( Matei 19,14). Sunt cuvintele Mântuitorului, ale Celui ce a fost numit de către sfinții săi Apostoli și mai apoi de toată creștinitatea, „Învățătorul”, Cel prin care binele, frumosul, moralitatea, credința și iubirea și-au desăvârșit înțelesul .

Pentru a-l face pe copil să ajungă la aceste valori esențiale ale umanității este necesară educația religioasă încă din primele zile de școală. Copilul, încă de mic, vine în contact cu realități, simboluri și manifestări religioase ale căror semnificații, în înțelesul lor cel mai simplu, este bine să le cunoască. Mai întâi în familie, apoi în grădiniță și școală, copiii învață să-și manifeste într-un anumit fel sentimentele, își formează deprinderi de conduită cu ajutorul cărora să devină persoane deschise comunicării cu Dumnezeu și cu semenii. Este bine ca întreg procesul educațional din școală să cultive calități morale ca: integritatea, fermitatea, perseverența, deoarece ele îmbracă pe posesor cu o putere care îl întărește să facă binele, să reziste răului și să suporte împotrivirea – întocmai ca Cel care este „Lumina Lumii” – Domnul nostru Iisus Hristos: „Eu sunt Lumina Lumii. Cine mă urmează pe Mine nu va umbla întuneric, ci va avea lumina vieții”( Ioan 8,12).

Rolul cel mai greu îi revine educatorului creștin, care ar avea datoria să depășească el însuși concepțiile contradictorii ale acestei lumi, pentru a-i oferi copilului șansa integrării într-o societate pusă în slujba progresului spiritual, științific și moral de care are nevoie omul.

Educația religioasă contribuie la realizarea educației integrale a omului deoarece, proiectată cu pricepere și interes, poate include educația intelectuală (prin informarea copiilor), educația estetică (sub aspect muzical, artistico-plastic) și ceea ce se numește uneori cu titlul generic de „noile educații”: educația pentru pace și cooperare, educația sanitară modernă, educația pentru timpul liber etc.

Obiectivele educației religioase sunt în primul rând cele cognitive ( care se referă la transmiterea și asimilarea cunoștințelor de ordin religios), apoi afective (care se referă la transmiterea convingerilor, sentimentelor și atitudinilor de iubire și evlavie), și în cele din urmă psihomotorii (centrate pe formarea deprinderii de a se închina, de a folosi unele obiecte religioase și de a savârși fapte bune).

Una din sarcinile educației religioase rezidă în formarea bunului creștin capabil de a cunoaște și a venera valorile sacre. Suntem creștini, prin integrarea noastră într-o tradiție și apoi într-un Botez, dar devenim creștini prin conduite învățate zi de zi.

Principalele metode și procedee de educație religioasă care se pretează la vârsta școlară mică sunt: explicația, povestirea, conversația, exemplul, jocul de rol, formularea unor cerințe, comunicarea persuasivă, sugestia, instructajul.

Activitățile de educație religioasă pot fi organizate sub formă de: observări, lecturi după imagini, povestiri, convorbiri, memorizări, activități muzicale, activități artistico-plastice, activități practice, excursii, teatru de păpuși, vizionări de filme.

Educația religioasă are o dublă menire: pe de o parte să anuleze pornirile rele, iar pe de altă parte să le cultive pe cele bune. Educația religioasă a copiilor trebuie și poate fi începută de la cea mai fragedă vârstă, pentru că primii ani ai copilăriei sunt hotărâtori pentru evoluția ulterioară a individului. Aceasta se realizează în familie, în biserică și în instituțiile de învățământ. Cele mai multe cadre didactice nu au beneficiat de o pregătire religioasă în domeniu, dar și-au însușit-o ulterior .

În Scriptura Vechiului Testament se spune că „omul se cunoaște după copiii pe care i-a lăsat în urmă”, așadar este mai mult decât necesară străduința de a lăsa în urma noastră copii buni, înțelepți, așa cum ne arată împăratul Solomon în Pildele sale: „ începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu”.( Ecclesiasticul 1,1)

Proiectele trebuiesc concepute în așa fel încât să cuprindă principalele teme religioase, în forme adaptate grupelor de vârstă, vizând:

Obiectivele acestor proiecte trebuie așadar să aducă schimbări de comportament ale copiilor vizibile în viața de zi cu zi, îndeosebi atitudinea lor față de părinți și de adulți. Copiii ar trebui să fie mai politicoși, mai atenți față de nevoile celor aflați în suferințe și mai interesați de evenimentele religioase. Părinții ar trebui să-și schimbe comportamentul în sensul manifestării unei crescute disponibilități, acordând mai multă atenție copilului și îndrumându-l pe acesta cum să ia contact corect cu viața spirituală și practica religioasă a familiei. Vizitele organizate la diferite biserici, dacă este posibil, îi ajută pe copii să se familiarizeze cu locașul de cult și cu slujitorii sfintelor altare, intrând mai ușor în contact cu comunitatea credincioșilor. Cunosc astfel mijloace specifice de educație religioasă utilizate în biserică: ceremonialul religios, predica, cântecele religioase, literatura și arta cu subiecte religioase, rugăciunea individuală. În cadrul activităților desfășurate: observări, memorizări, convorbiri, povestiri, vizionări de filme, activități muzicale, activități practice și artistico-plastice, se pot obține premisele unei conștiințe religioase și a unor comportamente ce vor deveni ulterior firești, naturale, de la sine înțelese, puternic interiorizate.

Ora de religie trebuie să urmărească mai în amănunt următoarele obiective numite OBIECTIVE de REFERINȚĂ:

Profesorul de religie trebuie așadar să urmărească în activitatea sa mai multe acțiuni, cum ar fi :

În ultima vreme se vorbește tot mai mult de așa numită educație incluzivă. Ce înseamnă aceasta? – Acceptarea de către instituțiile de învățământ a tuturor copiilor, indiferent de sex, apartenență etnică și socială, religie, naționalitate, rasă, limbă, integritate fizică, capacități intelectuale, zestre genetică, situație socio-economică a părinților sau a tutorilor lor.

De ce este nevoie să fim incluzivi? Pentru că suntem creștini și privim pe cel de lângă noi ca „aproapele nostru, creație ca și noi a lui Dumnezeu”, în primul rând.

Mai apoi pentru că incluziunea este strâns legată de recunoașterea și acceptarea diversității, în anumite limite, care, la rândul ei, stă la baza democrației.

În al treilea rând, pentru a nu pierde calitățile și competențele acelora – indivizi de valoare egală cu alții – care, din motive diverse, sunt amenințați cu excluderea. În acest sens, conștiința copiilor, de la cea mai fragedă vârstă, trebuie formată și dezvoltată, învățându-i că primirea celor „diferiți” alături de ei înșiși trebuie făcută nu din obligație sau din milă, ci pentru că fiecare individ are dreptul de a participa la acțiuni comune care să conducă la dezvoltarea lui ulterioară și la dezvoltarea comunității în care trăiește. Toți copiii trebuie să înțeleagă că o persoană instruită are o șansă în plus pentru o viață mai bună, mai sănătoasă, când se va afla în situația de a lua propriile decizii și a-și decide singur drumul în viață.

Alături de biserică, școala, prin educatorii care îi are și de părinți, trebuie să stimuleze toleranța față de unele categorii de indivizi, iar practica a demonstrat că în școală contactele interpersonale reduc prejudecata față de astfel de grupuri prin diminuarea concentrării atenției asupra diferențelor intergrupale și creșterea atenției asupra relevării individualității. Pentru cei care educă este o adevărată povocare stimularea toleranței copiilor și acceptarea necondiționată a diversității în grup. Ei trebuie să încurajeze cooperarea, lucrul în perechi sau formarea de grupuri eterogene, cunoașterea și discutarea diverselor obiceiuri, tradiții, valori etc. Rezultatele apar după intervale de timp mari, sunt efectul unui exercițiu asiduu, susținut și au ca puncte tari automatisme întreținute de activități educative cu teme bine conturate, având la bază obiective percizate clar si accesibile copiilor.

Educația religioasă în școală are, așadar, un rol copleșitor pentru formarea caracterelor tinerilor creștini. În contextul actual, când ispitele societății acesteia consumiste în care trăim, duc la pierderea adevăratelor idealuri umane, intervenția Bisericii și a slujitorilor ei , prin orice metode creștinești, este salutară și mai mult decât necesară. Educația copilului la ora de religie, nu numai din tematica religioasă, este o responsabilitate pe care noi, clericii și profesorii de religie, trebuie să ne-o asumăm conștienți că de modul în care aruncăm sămânța în ogorul sufletelor lor depinde secerișul sufletelor lor de mai târziu.

Prezența disciplinei religie în sistemele de învățământ contemporane reprezintă expresia unei continuități la nivel pedagogic și instituțional, precum și o recunoaștere și o formă de valorificare a potențialului formativ‑educativ al valorilor creștine propuse prin intermediul acestei discipline de învățământ în formarea personalității umane la nivel cognitiv, afectiv, volitiv și atitudinal. Majoritatea țărilor europene alocă educației religioase, în planurile de învățământ, 1‑3 ore/ săptămană:

În țările europene educația religioasă se realizează monodisciplinar (mai ales in Europa centrală și de Est), sau face obiectul unei predări integrate, alături de cunoștințe de etică, morală, științe sociale etc. (Belgia, Suedia, Danemarca, Olanda) in cateva situații, se realizează o abordare transcurriculară a acesteia. Proiectarea programelor școlare pentru educația religioasă reprezintă fie o responsabilitate a statului, fie a cultelor reprezentate într-o anumită țară sau a comunităților religioase locale, sau poate să constituie, așa cum este cazul țării noastre, rezultatul fericit al colaborării dintre instituțiile subordonate Ministerului Educației, cu atribuții în domeniu, și cultele recunoscute de către stat, prin comisiile de specialitate. De asemenea, între Stat și Biserică se împarte și responsabilitatea elaborării manualelor școlare și a auxiliarelor didactice, prin demersuri specifice fiecăreia dintre țări.

VI. PROVOCĂRI CONTEMPORANE

VI.1. Amenințări la adresa familiei: divorț, concubinaj, diversitate familială

Divorțul este una dintre cele mai grave atingeri asupra stabilității și longevității familiei, acesta fiind o ruptură civilă și religioasă de nedorit pentru doi soți. Din nefericire, legislația multor state care este foarte permisivă și care permite despărțirea pe cale amiabilă a partenerilor în cel mai scurt timp, s-a extins și la nivelul țării noastre: în 30 de zile, în fața unui notar, se pot șterge ani buni de conviețuire a doi oameni, de multe ori, cu multe consecințe negative, mai ales când este vorba de copii.

„ Dacă altădată soții erau mai dispuși să își ofere nenumărate șanse, tocmai pentru a salva căsnicia lor, astăzi, pe fondul unei societăți mercantile și erotizate, în care este proclamat, ca o falsă religie, cultul plăcerii și al banului, în care rutina și plictiseala constituie un dușman de moarte al omului contemporan, numărul celor care renunță să mai lupte pe baricadele familiei, să se mai jertfească pe altarul căsniciei, este într-o permanentă și alarmantă creștere”.

Dacă la început divorțul era permis doar pentru adulter sau alte situații asimilate cu moartea, atât morală ( înstrăinarea incurabilă, crima, avortul, atentatul la viața soțului sau a soției, adulter, silirea la acte imorale, refuzul vieții conjugale, părăsirea domiciliului), religioasă ( apostazia, erezia), fizică parțială (impotența, boala incurabilă și contagioasă), cât și civilă ( declararea unui soț dispărut, anularea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, călugărirea sau alegerea de episcop), în timp acestea s-au diversificat. Individualismul, egoismul sau iubirea de sine exagerată au devenit cauze mult mai des întâlnite, divorțul devenind un lucru firesc, acceptat extrem de ușor de întreaga societate, acest fapt arătând o concepție total eronată despre căsătorie și familie, care poate fi desfăcută oricând și oricum.

Familia întemeiată prin binecuvântarea lui Dumnezeu , primită prin Taina Cununiei, este unică și indisolubilă, „cei doi soți nu își unesc destinele doar pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, nici măcar pentru o viață, ci pentru veșnicie. Ei nu mai sunt două persoane diferite, provenite din două lumi sau medii diferite, ci alcătuiesc împreună un singur trup. De aceea, la Judecata de Apoi, cei doi soți nu se vor prezenta singuri, ci în cadrul familiei pe care au constituit-o, soți și soții, părinți și copii, fiecare răspunzând pentru exemplul și modelul oferit”.

„În viața bisericească, pronunțarea divorțului a intrat în competența instanțelor eparhiale și mitropolitane, luând forme diferite în funcție de contextul istoric în care s-au aflat. În Biserica noastră, instanțele bisericești numite „dicasterii” aveau în competență analiza, judecarea și pronunțarea în toate chestiunile civile, inclusiv în cele matrimoniale. Desfacerea legăturii de Taină sau divorțul bisericesc se pronunța prin hotărârea episcopului eparhiot, pe baza unei cereri însoțite de actul prin care se face dovada obținerii divorțului civil. În cultul ortodox a existat o rânduială specială prin care se pronunța divorțul religios, rânduială la care s-a renunțat în timp, deoarece s-a spus că Biserica se roagă pentru înălțarea unui edificiu, nu pentru dărâmarea lui. Divorțul religios vine să constate o stare deja existentă, și anume aceea că cei doi parteneri, ca urmare a cauzelor care au determinat răcirea și dispariția dragostei dintre ei, sunt deja despărțiți, episcopul nefăcând altceva decât să ia act de acest lucru”.

Biserica noastră recomandă însă, înainte de toate, să se epuizeze toate formele și încercările de reconciliere și revenirea în familie a persoanei care a greșit, aceasta reintegrându-se în mediul din care a plecat prin pocăință, iertare și îndreptare.

Concubinajul este o altă dramă a societății noastre moderne. Sub pretextul că un document, o bucată de hârtie, nu împiedică o relație frumoasă de dragoste, acest fenomen a luat o amploare înfricoșătoare în zilele noastre. De fapt aici se ascunde lipsa de responsabilitate pe care tinerii și nu numai, nu mai vor să și-o asume, într-un evident act de egoism și iubire de sine și de plăceri.

„Este important să înțelegem că relația de concubinaj este păgubitoare atât pentru sufletul bărbatului, cât și pentru cel al femeii. Rolul de concubină așează femeia într-o situație nefirească. În primul rând, ea nu este sigură de viitor. Și nu se știe care va fi rezultatul acestui „test": va deveni ea oare soție sau va rămâne singură, cu sufletul rănit și cu o experiență amară a unei false căsnicii? Dacă experimentul nu va reuși, nu putem decât să ne închipuim câtă suferință, înjosire și nedreptate va îndura această femeie. Și aceste lucruri nu sunt fără repercusiuni pentru suflet. Astfel, femeile își distrug în mod conștient personalitatea. Drept rezultat avem de-a face cu bărbați infantili, răutacioși, dar și cu femei agresive, puse pe scandal și înrăite”.

Diversitatea familială este la fel de gravă ca și realitate ce atentează la siguranța familiei, dar și a propășirii neamului omenesc. Aceasta nu numai că atacă scopul principal al căsătoriei care este nașterea de prunci, dar oferă contextul ca, în aceste forme de conviețuire anormală, copiii născuți în familii tradiționale, înfiați de către aceste „cupluri”, devin obiecte ale plăcerii lor și al deformării instinctului procreării.

Este important de amintit efortul „ Coaliției pentru familie”, care a reușit să strângă peste trei milioane de semnături pentru organizarea referendumului prin care să se modifice articolul din constituție care să clarifice că familia este „unirea liberă dintre un bărbat și o femeie”.

Aversiunea față de normalitate este din ce în ce mai mare, chiar și la nivel instituțional existând încercări de a zdruncina și „reeduca” mentalitatea copiilor și a părinților lor și aici mă refer la tentativa Ministerului Educației de a introduce o rețea de „educatori” care să reformuleze ( a se citi reeduca) concepția despre noile orientări ale societății moderne.

Propunerea prevedea înființarea unei rețele de educatori parentali care, timp de 2 ore pe săptămână, să-i învețe pe elevi să nu aibă „mentalități conservatoare” și atitudine care „idealizează familia tradițională” și propune creșterea interesului pentru o nouă „cultură familială” și „respect pentru diversitate”.

De asemenea, Strategia include propunerea potrivit căreia părinții vor urma cursuri de parenting, în cazul în care copilul parcurge un nou ciclu de învățământ. În fața acestei absurdități, însăși Academia Română s-a autosesizat și a emis următorul comunicat demn de menționat:

„POZIȚIA ACADEMIEI ROMÂNE FAȚĂ DE PROIECTUL MINISTERULUI EDUCAȚIEI NAȚIONALE: STRATEGIA NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE PARENTALĂ Proiectul Ministerului Educației Naționale, de legiferare a unui sistem de educație parentală fără nici un specific românesc, cu implicații enunțate explicit împotriva familiei tradiționale, ca nucleu al vieții sociale, culturale, morale și creștine, milenare a românilor, presupune o educație uniformă a copiilor, fără diferențe de sex, de particularități antropologice și psihologice, de mediu comunitar (rural, urban), etnic. Proiectul echivalează cu o încercare, asemănătoare celor din statele cu regimuri totalitare internaționaliste sau globaliste, de obținere a ceea ce s-a numit mereu „omul nou“, fără familie, fără naționalitate, fără țară, fără identitate. În anul Centenarului Marii Uniri a românilor, când se face și bilanțul realizărilor de excepție ale românilor, educați în spiritul tradițiilor noastre, renunțarea la aceste tradiții ar însemna un act de trădare națională. Faptul că Strategia amintită a fost precedată de numeroase cercetări, făcute de instituții internaționale și ONG-uri, cu fonduri private străine, nu îndreptățește cu nimic ridicarea ei la nivel de „strategie națională“ a României. Acceptarea ei ar însemna dublarea învățământului tradițional cu unul susținut de instituții străine, finanțate de Statul Român, cu sume imense, care ar putea fi destinate unor obiective stringente de igienizare, eficientizare și bună administrare a școlilor. În plus, introducerea amintitei Strategii ar agrava și mai mult situația disperată a copiilor fără părinți, care ar urma să fie educați într-un spirit inadecvat nevoilor noastre sociale. Publicațiile mai mult sau mai puțin științifice pe tema educației parentale sunt, firește, libere să exprime diferite puncte de vedere, dar ipotezele educaționale așa-zis „moderniste“ nu pot și nu trebuie să devină obligatorii într-un stat național, independent și democratic. În concluzie Academia Română consideră că proiectul de Strategie de educație parentală este inoportun și inadecvat pentru învățământul și educația românilor, meniți să-și conserve specificul național în cadru european”.

În contextul acestor provocări este clar că poziția Bisericii trebuie să fie una intransigentă în fața tuturor acestor alunecări, într-o abordare irenică, dar în același timp, fermă și fără compromisuri.

VI.2.AVORTUL

Conform noilor statistici privind familia, la nivelul Europei, „la fiecare 30 de secunde se produce un divorț, iar la fiecare 27 de secunde se săvârșește un avort. Din trei familii ce viețuiesc pe bătrânul continent, doar una are copii, cea mai mare parte a acestora provenind din așa-zisele uniuni consensuale, deci din afara unei familii legitim și legal constituite”.

Persoanele de vârstă înaintată depășesc, ca număr, cu mult pe cel al populației tinere, ceea ce duce la tragerea unui semnal de alarmă care indică continentul Europa ca fiind unul îmbătrânit și care trece printr-o amenințătoare „iarnă demografică".

În acest context în anul 2009 Parlamentul European a recomandat adoptarea de către toate statele membre ale Uniunii Europene a unor măsuri de încurajare a familiei și de stimulare a nașterii de copii. Totuși, un politician englez, Jonathan Poritt, a făcut niște socoteli ciudate, arătând faptul că, având în vedere reala încălzire globală și riscul de diminuare a resurselor de mâncare ale planetei, a naște mai mult de doi copii într-o familie reprezintă o gravă iresponsabilitate a părinților, care se dovedesc astfel, inconștenți.

În același an, același parlament a Consiliului Europei recomanda statelor membre accesul nelimitat la avort, ca „drept necondiționat în întreaga Uniune Europeană, precum și introducerea educației sexuale în școlile din U.E, însă o educație nu care să responsabilizeze tinerii asupra darului procreației și a binecuvântării pe care o reprezintă copiii, ci în spiritul evitării acestuia, prin cunoștințe de prevenție și contracepție”. În anul 2010, urmare acestor „recomandări”, avortul mai este interzis doar în Irlanda și Malta; este permis în anumite condiții în alte 14 state, iar în alte 11 este o practică „liberă".

În țara noastră situația nu este cu nimic mai bună. Știm că printre primele legi date în România de după 1989 a legiferării săvîrșirii avortului, cu efecte dramatice pe care le remarcăm foarte bine astăzi. „Statistica arată că 75% la sută dintre români s-au declarat recent împotriva avortului, 63% împotriva divorțului și 91% împotriva homosexualității. Și cu toate acestea, paradele gay s-au desfășurat, divorțuri se pronunță de acum și "amiabil" mai multe decât oricând și în număr mare mare decât al famiilor care se mai întemeiază. Cât despre avorturi, aceleași date statistice înspăimântătoare și extrem de precise arată că 28% dintre femeile românce au făcut un avort; 32% – 2 avorturi; 30% – între trei și cinci întreruperi de sarcină și aproape 12% au săvârșit peste cinci avorturi. Media de avorturi pentru fiecare româncă devine astfel 3-4. Anii 1994, 2000 și 2004 rămân triști pentru istoria unui neam proclamat "creștin" și "Grădină a Maicii Domnului", cu peste un milion de avorturi fiecare”. România se situează astăzi pe locul al treilea, după țări considerate "civilizate", precum Anglia și Franța.

Credința ortodoxă apără dreptul la viață al copilului nenăscut, privind avortul ca o crimă, prin care părinții refuză să devină împreună-lucrători cu Dumnezeu în actul dobândirii de copii, mama, deși ar trebui să fie cea care ocrotește din toate puterile viața, devenind cel mai mare dușman al acesteia. Biserica învață clar că viața începe imediat din momentul conceperii, nu după o săptămână, patruzeci de zile, omul fiind viu și cu drepturi depline din acest moment. Acuzând avortul încă din secolul al IV-lea, Sfântul Vasile cel Mare afirma: „ cea care cu bună știință distruge fetusul, va fi pedepsită pentru crimă…și la noi nu este după subtilitatea expresiei de făt format și neformat”.

Conform spiritualității ortodoxe, Dumnezeu, în atotștiința Sa, cunoaște că viața omului în această lume este grea, cu multe încercări, iar lucrarea de mântuire a sufletului este încercată de multe riscuri trupești sau sufletești. Dacă viața firească este dificilă, cu atât mai grea este înaintarea pe calea îngustă, aspră și cu lacrimi, a mântuirii și astfel Dumnezeu îl ajută pe om, aducându-i alături soțul sau soția.

Ortodoxia mărturisește că femeia este cea mai mare binecuvântare pentru soțul ei, pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, pentru a se bucura, lângă el și pentru folosul comun, de calitățile ei trupești și sufletești, fizice și afective, de dăruirea și iubirea, a tot ce înseamnă ființa ei.

În același fel, soțul ei este, pentru femeia creștină, cel mai mare dar pe care i l-a dat Dumnezeu, spre a o ajuta în dificila lucrare de dobândire a mântuirii, cu trăsăturile lui: putere fizică, determinare și voință. În această relație de iubire și ajutorare reciprocă, fiecare dintre cei doi soți se oferă celuilalt, dăruindu-i din darurile pe care el însuși le-a primit, nu sărăcind de ele, ci înmulțindu-le prin cumularea cu cele ale celuilalt.

Familia creștină se dovedește, conform acestei înalte trăiri, o „Biserică în miniatură", o școală în care se nasc și cresc virtuțile creștine, unde se lucrează mântuirea, ca pe un adevărat altar de jertfă.

Biserica ortodoxă vede copiii ca pe cea mai mare binecuvânatre pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor după căderea în păcatul neascultării, când acesta a pierdut șansa nemuririi. Copiii sunt speranța și motivul de bucurie al părinților, sprijin la bătrânețe și în neputințe, acestea fiind urmarea firească a recunoștinței acestora pentru purtarea de grijă și eforturile depuse de părinți pentru nașterea, creșterea și educația lor.

Născând copii, părinții devin împreună-creatori cu Dumnezeu; copiii sunt un dar dumnezeiesc, o binecuvântare a divinității pentru părinți, ei aducând în casele în care se nasc liniște, bucurie, o permanentă întinerire generată de frumusețea nevinovăția sufletelor lor.

„Avortul poate influența și pe ceilalți copii ai familiei, deoarece acesta poate afecta atât sănătatea trupească cât și pe cea spirituală a mamei. În plan duhovnicesc se săvârșește păcatul uciderii, iar păcatul nu este doar o crimă. În primul rând este alterarea naturii duhovnicești a omului, când el pierde capacitatea de a păstra mintea, voința și inima lui curate. Vindecarea vine doar prin pocăință, însă nu întotdeauna grabnic”.

Contraceptivele, deși sunt mediatizate ca fiind cele mai potrivite pentru a nu mai săvârși avortul, reprezintă o nouă încercare în a înlocui responsabilitatea nașterii de prunci cu satisfacerea poftelor trupești. Majoritatea sunt avortive ( pilulele contraceptive, steriletul, diferite creme contraceptive), iar în cazul celor de barieră ( prezervativul) este vorba tot de o problematizare duhovnicească, întrucât apare opoziția voinței proprii împotriva voii dumnezeiești, adică o respingere a asumării crucii și în acest context al nașterii de copii, un act de binecuvântare de la Dumnezeu pe care omul, liber și păcătos în același timp, nu vrea să îl primească cu recunoștință.

Această asumare a voii lui Dumnezeu trebuie împlinită chiar și atunci când se cunoaște că se va naște un copil bolnav ( situație contracarată prin așa numitul avort de necesitate sau medical). A accepta un astfel de copil reprezintă de fapt o cruce prin care părinții pot să se mântuiască, deoarece o astfel de naștere nu este întâmplătoare; un copil bolnav poate ridica părinții la adevărate înălțimi duhovnicești. Sunt însă situații în care medicii se pot înșela în acordarea unui astfel de diagnostic, cu toată tehnologia evoluată din ziua de astăzi, cea mai bună soluție în acest context este să avem nădejde în puterea lui Dumnezeu și să primim în cea mai deplină manifestare de libertate a voinței ceea ce ne oferă El la un moment dat al existenței noastre.

În situațiile de boală foarte gravă este recomandabil a se cere sfatul duhovnicului, socotindu-se și dreptul la viață a pruncului nenăscut, dar mai ales, siguranța femeii care este soție și poate mamă a altor copii, care au nevoie de acesta fără îndoială.

Avortul este o crimă de care sunt vinovați direct și indirect ( soția, direct, ca ceea ce săvârșește avortul, iar soțul- indirect, pentru că a susținut sau chiar determinat această neasumare a darului vieții).

„Cei care se găsesc în situații tragice- precum cele implicând violul, incestul și boala- în care viețile mamelor și ale copiilor nenăscuți sunt amenințate, și este nevoie săse ia hotărâri dureroase, de viață și de moarte, trebuie sfătuiți să ia atitudini responsabile în fața lui Dumnezeu, Care este drept și milostiv, Căruia îi vor da socoteală pentru faptele lor. Femei și bărbați, inclusiv membrii familiei și prietenii femeii însărcinate, tentați să recurgă la avort, ar trebui încurajați să reziste acestui act rău și ajutați să-și nască copiii, să-i crească în condiții materiale și spirituale sănătoase. Aceștia ar trebui îngrijiți pastoral, incluzând aici recunoașterea gravității actului și încredințarea că există milă din partea lui Dumnezeu pentru cei care se căiesc de păcatele lor”.

VII. Aspecte practice din parohie

Predarea orei de religie mi-a fost de folos, în parohia din mediul rural unde am slujit în perioada 2001-2006, la implementarea unor strategii coerente și concrete, deoarece copiii la vârsta aceasta, a formării, se bazează doar pe concret, exemplul dat și lucrul palpabil, de dezvoltare a conștiinței și de formare a comportamentelor copiilor în spiritul toleranței și nediscriminării, al acceptării și oferirii de șanse egale, într-o prefigurare a proiectului „HRISTOS ÎMPĂRTĂȘIT COPIILOR”. Prin obiectivele care mi le-am propus am încercat să promovez adevăratele valori creștine:

Am încercat în cadrul acestor activități să pun în valoare cât mai mult luarea unor decizii cu simț de răspundere și pentru aceasta am stabilit că învățarea prin cooperare ne poate fi de un real ajutor. Pentu aceasta am stabilit următoarele caracteristici: își stabilesc sarcinile, cooperează, schimbă idei, selectează informația cea mai bună, realizează o informare din surse variate, permite transfer de cunoștințe, ajută la dezvltarea unei comunicări orale și convenționale, face ca intervenția observatorului să fie opțională, determină utilizarea proceselor mentale de nivel superior: gândirea abstractă, gândirea critică. Ca rezultate permite copiilor să socializeze, să realizeze schimburi de păreri, să-și însușească alte opinii, dezbateri, să-și dezvolte încrederea în sine, să se autoevalueze pe baza analizei și în comparație cu colegii, dar în același timp și cultivă toleranță, adaptare la contexte diferite, motivația, creativitatea, dorința de cunoaștere, acțiunea, spirit de competiție, responsabilitatea față de sine și de grup. În concluzie această învățare prin cooperare a reușit să dezvolte copiilor capacități care le vor fi de folos și de un real sprijin în viața de zi cu zi.

Începând cu anul 2007, după transferul în mediul urban, proiectul național „Hristos împărtășit copiilor” a început să fie pus în aplicare în contextul în care parohia a fost nominalizată între cele cinci parohii pilot în care s-a implementat acesta.

În cadrul acestui proiect am implicat atât școala, grădinița cu care eram în parteneriat, dar nu în ultimul rând și părinții care au fost incântați să-și vadă copiii lucrând și discutând anumite teme care și pentru ei reprezentau o problemă. S-a urmărit o sensibilizare a copiilor față de trăirile religioase și formarea unui bun creștin. Am realizat activități chiar și cu cei mai mici, preșcolarii, printre acestea : „iubirea de aproapele”, „împlinirea de fapte bune”, „respectarea părinților”; copiii au fost implicați în activități de tip umanitar căpătând deprinderea de a se purta frumos, de a fi respectuoși, de a dărui celor săraci și de a fi milostivi cu cei neajutorați, așa cum au aflat ei că erau mulți sfinți.

Aceste activități au oferit copiilor posibilitatea de a valoriza cunoștințele și de a-și consolida comportamentele frumoase formate în cadrul celorlaltor activități. Totodată i-a ajutat să-și interiorizeze conduita creștină, adică să o manifeste chiar în situații când credeau că nu-i observă nimeni, știind că Domnul Iisus Hristos se află în preajma lor și se bucură când vede că se poartă frumos copiii și se întristeză când ei greșesc. Participând la activitățile din cadrul acestui proiect în mod activ și conștient, copiii au de îndeplinit un lucru dificil, dar măreț: să-și clădescă cu încredere și demnitate statutul de bun creștin. Noi, adulții, trebuie să avem grijă ca fiecare suflet de copil, ce se aseamănă unei mlădițe ce caută sprijin pentru a se putea înălța, să prindă rădăcini adânci în învățătura de credință a Bisericii, ocrotindu-i cu dragostea noastră sinceră și cu lumina binecuvântată a rugăciunii. Un copil ar putea, peste ani, să fie un sfânt sau un păcătos. De noi depinde dacă sufletul lui pornește pe drumul cel bun sau pe drumul cel rău. Câtă vreme vom avea grijă de copiii noștri, putem nădăjdui într-o lume mai bună, mai curată.

În anii următori, orele de cateheză s-au extins și spre grupa de vârstă cea mai greu abordabilă, cea a adolescenței. Rezultatele au fost foarte bune întrucât am reușit să apropii tinerii de Biserică, nu neapărat în a-i determina să participe în mod regulat la sfintele slujbe ( acesta fiind un scop care se atinge în timp mai lung), cât mai ales să se implice în activități filantropice, de voluntariat și recreative ( ca alternativă la timpul petrecut în fața telefonului, calculatorului sau pe rețelele de socializare cu mulți și cvasi-necunoscuți „prieteni”).

Mulțumirea mea este pe măsură. Deși sunt conștient că este loc de încă multă implicare, totuși prin activitățile cu copiii de vârstă mai mică consider că am reușit să apropii și părinții tineri ai acestora de Biserică, prin intermediul activităților extrașcolare aceștia căpătând curaj în a aborda diferite probleme pe care le discutam într-un context cu totul deosebit de cel în care preotul, de la amvon, cuvântează și ceilalți ascultă. Folosindu-mă de situația aceasta în care părinții își însoțeau copiii la activități, abordarea lor a fost mai facilă, iar deschiderea lor față de mine a fost una cu totul demnă de remarcat.

Cercurile de discuții cu adolescenții au fost cele care mi-au oferit accesul la sufletele celor mai „ debusolați” membrii ai Bisericii, tinerii, pentru care există puțină abordare din partea tuturor: a părinților (care se declară neputincioși în a comunica cu ei, pentru că se închid în sine), a profesorilor ( care nu reușesc decât în puține situații să intre la inima lor), a preoților ( care nu reușesc să se coboare la nivelul problemelor lor, pentru că nu știu cum să-i aboreze), a prietenilor ( care sunt la fel de debusolați ca și ei).

La început mai reticenți, de-a lungul întâlnirilor noastre s-au deschis pe rând, ajungând la momentul de față să abordăm discuții foarte delicate ( viața sexuală, avortul, consumul de droguri).

Cel mai bine am reușit să îi determin să se împrietenească unii cu alții, dar și cu mine, prin implicarea lor în acțiuni de voluntariat, cum ar fi oferirea de ceai cald și alimente pelerinilor veniți la sărbătorile ocrotitorului eparhiei noastre, Sfântul Apostol Andrei ( anexa 1) sau la pelerinajul prilejuit de ocrotitorul municipiului Brăila, Sfântul Ierarh Nicolae ( anexa 2), precum și la colecta de bunuri pe care le-au împărțit copiilor mai săraci din parohie sau bătrânilor de la azil ( anexa 3) sau participarea la Marșul pentru viață, la care s-au implicat în mod foarte activ ( anexa 5). De asemenea au participat cu mult entuziasm la confecționarea de felicitări care s-au comercializat în biserică și cu care bănuți s-au procurat cele necesare pentru activitățile filantropice ( anexa 7), la împodobirea bradului și organizarea unui concert de colinde de Crăciun ( anexa 9), sau la diferite seri catehetice ( anexa 14).

Cealaltă categorie de copiii pe care i-am apropiat de Biserică a fost cel al preșcolarilor și școlarilor de gimnaziu. Cu aceștia am participat printr-un proiect filantropic la Concursul Național de Creație „ Unirea: libertate și unitate”, unde am ocupat locul III la nivel de protoierie ( anexa 10), am realizat o vizită la copii de la o grădiniță defavorizată din mediul rural, cărora le-au oferit rechizite, jucării și dulciuri ( anexa 8). Ca în fiecare an, 1 iunie nu a trecut fără a pricinui puțină bucurie celor mici care au fost răsplătiți pentru „ arta” desenată pe asfalt (anexa 12).

La inițiativa fraților mai mari a celor care participă la proiectele noastre, ne-am apropiat duhovnicește și de studenții membri A.S.C.O.R.în cele două posturi mari de peste an

( anexa 13).

Mari și mici, anul acesta, cu prilejul sărbătoririi hramului celui de-al doilea ocrotitor al parohiei noastre, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul ( 5 august), ne-am reunit într-o „ horă a unității și bucuriei împărtășite” în cadrul proiectului „Să vină vara!” ( anexa 11).

Educația vine prin dăruire și implicare. Preotul are această șansă de a ajunge la inima celor tineri, copii sau adolescenți, în măsura în care se dăruiește sincer. Copiii simt acest lucru, și „în măsura în care vei dărui, vei dobândi”.

ANEXA 1: VOLUNTARI LA PELERINAJUL DE SFÂNTUL ANDREI

ANEXA 2: PELERINAJ DIN GALAȚI LA SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI NICOLAE DE LA BRĂILA

ANEXA 3: PROGRAM FILANTROPIC DE CRĂCIUN- VOLUNTARIAT AL GRUPEI DE CATEHEZĂ

ANEXA 4: PLĂCEREA ÎNTÂLNIRII PRIETENILOR DRAGI

ANEXA 5: MARȘUL PENTRU VIAȚĂ

ANEXA 6: RUGĂCIUNE ÎNAINTE DE EXAMEN

ANEXA 7: CONFECȚIONĂM FELICITĂRI PENTRU CEI DRAGI

ANEXA 8: ÎN VIZITĂ LA GRĂDINARII DIN MEDIUL RURAL

ANEXA 9: VINE CRĂCIUNUL !

ANEXA 10: CONCURSUL NAȚIONAL DE CREAȚIE „ UNIREA: LIBERTATE ȘI UNITATE” LOCUL III PROTOIERIA GALAȚI

ANEXA 11: ACTIVITĂȚI CATEHETICE ȘI RECREATIVE : „ SĂ VINĂ VARA!”

ANEXA 12: DESENE PE ASFALT

ANEXA 13: CONVORBIRI DUHOVNICEȘTI CU STUDENȚII

ANEXA 14: SERI CATEHETICE

VIII. CONCLUZII FINALE

Copiii sunt cei care guvernează universul existenței familiilor lor: „Bucuriile adevăraților părinți sunt împlinirile sau realizările, reușitele și succesele copiilor lor, după cum și cele mai grele necazuri nu sunt cele personale, ci înfrângerile, necazurile și nereușitele copiilor. Copiii sunt moștenirea pe care o lăsăm, rațiunea și motivația tuturor ostenelilor și jertfelor noastre de o viață. Copiii reprezintă cea mai importantă investiție a vieții noastre, investiția pentru veșnicie, însă drama lumii contemporane o constituie faptul că mulți sunt preocupați mai ales de investiții cu profituri materiale și imediate, pierzând din vedere esențialul, iar de multe ori când îl descoperă pe acesta este prea târziu”.

Educația copilului se dovedește deci, o artă nobilă; artele obișnuite urmăresc un folos în această lume, dar educația creștină a copiilor urmărește câștigarea bunurilor viitoare în împărăția lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă părinții cu artiștii care doresc să creeze adevărate opere de artă: „Copilul este, la început, asemenea unui bloc de marmură de mare preț, dar amorf. Precum sculptorul trebuie să dea formă armonioasă acestuia, tot așa și părinții trebuie să înfrumusețeze viața copiilor cu virtuțile cele mai înalte, îndepărtând tot ceea ce este contrar și urât, să facă din copii adevărate opere de artă însuflețite. Educatorul este un Pygmalion care trebuie să se îndrăgostească de Galateea sa, adică de copilul pe care îl sculptează, pe care îl formează sufletește”.

Educația copilului este destul de dificilă în aceste vremuri pe care le trăim, ispitele care încearcă deopotrivă părintele și copilul, fiind foarte „iscusite”. În nenumăratele cărți și articole apărute în ultimii ani în domeniul educației și psihologiei tinerei generații, autorii caută să intre în adâncurile ființei acestora folosindu-se de cunoștințele lor privind structura fizică și psihică a copiilor. Cu cât se străduiesc însă specialiștii să descopere alternative eficiente de educare a copiilor, cu atât se dovedește mai problematică viețuirea acestora în societatea modernă.

În teoriile contemporane se remarcă însă, încă, în procentaje diferite, influența fondatorului psihanalizei, Sigmund Freud. Rezultat al gândirii unui ateu, psihanaliza lui vine din premisa că încercările prin care trece omul în existența sa, în relație cu sine și cu societatea care-l înconjoară, sunt determinate de un conflict interior, păstrat în subconștient.

Psihanaliza se folosește exclusiv de funcțiile creierului, dar doctrina ortodoxă învață că aceste funcții cognitive sunt indisolubil legate de suflet, care face parte din persoană, fiind foarte posibil ca cele pe care psihiatrii să le considere că sunt legate de subconștient, să aparțină, în realitate, de suflet, iar nu de creier: „Ascetica ortodoxă, prin supunerea liberă a omului lui Dumnezeu și prin rugăciunea neîncetată, săvârșită nu numai conștient, ci și inconștient ( noi o numim rugăciune a minții), concentrează în subconștient trăirile, gândurile și sentimentele de evlavie, făcându-l astfel pe nevoitor unit lăuntric cu Dumnezeu. Subconștientul nu poate să adune trăirile și sentimentele păcătoase, pe care sufletul și conștiința refuză să le accepte. La drept vorbind, binele din subconștient este în stare să lupte cu pornirile păcătoase ale gândului conștient, înainte ca omului să-i fie insuflat păcatul”.

Lupta aceasta interioară poate să dăuneze însă sufletului, mai ales dacă, prin păcatul săvârșit, omul permite diavolului să pună stăpânire pe gânduri, o stare pe care biserica o numește „demonizare”, dar care nu este agreată de specialiștii în psihiatrie. Cauza acestui conflict interior psihanaliza o pune pe seama înăbușirii patimilor cu caracter sexual. Biserica afirmă că „într-adevăr, lupta cu aceste patimi este soarta majorității oamenilor.În creștinism ea este susținută de aspirațiile la curăția morală și sufletească, în afara cărora nu este posibilă unirea cu Dumnezeu. Instinctele trupești slăbesc datorită rugăciunii, muncii și dragostei față de Dumnezeu. Totodată, înfrânarea este mijlocul obligatoriu pentru viața duhovnicească, ce luminează firea noastră, dacă este respectată cu strictețe de bunăvoie și în numele iubirii lui Dumnezeu. Dacă însă înfrânarea patimilor se numește lege exterioară sau normă de conduită,ea devine pentru om o povară”.

Psihanaliza urmărește să șteargă orice fel de suferință provocată de această luptă interioară a omului, să-l calmeze, să-l împace cu patima care-l domină, să-l integreze în societate fără să îl scape însă de aceasta. Necesitatea controlării patimilor se cere doar atunci când excesul poate afecta sănătatea, patimile nefiind nevoie să fie stârpite, ci doar limitate din considerente nu morale, ci practice.

Psihanaliza susține o viață în care domină instinctul, înfrânarea fiind văzută ca anormală, chiar dăunătoare; astfel înțelegem sprijinul descoperirii timpurii de către copii a fiziologiei sexuale, a descoperirii intime dintre ei la vârste fragede, fapt care se dovedește a fi extrem de dăunător pentru sufletele lor neîncercate. Ea mai susține că, mai devreme sau mai târziu, patimile tot vor stăpâni sufletele lor, deci obișnuința cu ele ar crea o capacitate mai mare de apărare, ceea ce este întru totul fals; obișnuința cu păcatul ar duce la tolerarea lui neîndoielnic, patima devenind a doua fire.

Abordând foarte sumar principiile de raportare ale psihanalizei pe care o îmbrățișează ca normativă mulți psihiatri, trebuie să conchidem că aceste concluzii privind cauzele bolilor generațiilor contemporane și mijloacele de vindecare ale acestora, sunt foarte superficiale și nesemnificative. Cauzele menționate de ei precum complexul lui Oedip ( îndrăgostirea inconștientă a copiilor de părintele de sex opus), căsniciile ratate, experiențele sexuale traumatizante în copilărie, la un om cu organizare sufletească religioasă încă din copilărie, nu puteau să producă daune atât de mari.

Psihanaliza nu are capacitatea de a ridica nivelul moral al lumii deoarece nu are baze morale: „se străduiește să depășească conflictul interior, amorțind conștiința și împăcându-l pe om cu păcatul din el….întrucât psihanaliza votează pentru o viață bazată pe instincte, moralitatea este considerată mai degrabă un rău iminent decât un bine”.

A căuta cauza răului din lume fără să recunoaștem rolul păcatului duce cu siguranță la eșec. Adam a căzut în păcatul neascultării și s-a făcut astfel rob al păcatului. Cuviosul Ioan Damaschinul afirmă că în om sunt două tendințe spre care acesta se apleacă: cea în care se manifestă harul dumnezeiesc și spre care caută mintea nostră, dar și cea în care se manifestă păcatul, ca cel care intră prin pornirile trupești; cele două se luptă una cu alta la nivelul sufletului și a conștiinței. Omul dorește astfel comuniunea cu Dumnezeu, dar diavolul îl ispitește și îl determină să păcătuiască. Sfântul apostol Pavel descrie cel mai bine acest conflict: „ Fiindcă știu că nu locuiește în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minții mele și făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele”( Romani 7,18;21-23). Împotriva acestei lupte interioare stăm prin râvna lucrării celor duhovnicești, pentru a dobândi acea stare de nepătimire care te poate îndemna să recunoști că „ de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”( Galateni 2,20).

Starea omului păcătos este una anormală, dar din nefericire lucrurile au început să se inverseze: „Păcatul este cel care l-a îndepărtat pe om de la normalitate, prin urmare, cu cât el este mai păcătos, cu atât starea lui este mai nefirească, deși de multe ori nici nu observăm acest lucru, deoarece noi suntem obișnuiți să îi judecăm pe oameni după alte criterii: normală este acea persoană care nu se deosebește de mulțimea infectată de păcat. Când Barnaba, după ce a vândut toate pământurile sale, a adus banii și i-a depus la picioarele apostolului pentru comunitatea creștină, acest gest era cea firesc. Însă dacă în zilele noastre o persoană ar face așa ceva, arfi considerată nebună. Și invers, se prezintă ca ceva foarte firesc, dacă omul își îndreaptă toate forțele spre un câștig mai mare, chiar în detrimentul celor apropiați”.

În educarea copiilor noștri, în societatea de astăzi, trebuie să ne clarificăm precis prioritățile și ce vrem cu adevărat sa-i transmitem ca normă de conduită și principiu de viață. Sunt destul de des auzite concepte de genul cărora copiii trebuie crescuți în spiritul societății actuale, renunțând, dacă este nevoie, chiar și la educația religioasă; riscul mare este însă ca odată ce aude acestea din gura părintelui, copilul să vrea și chiar să reușească să preia de la societate lucrurile cele mai dăunătoare.

Educația creștină a copiilor nu trebuie să fie influențată de lumea înconjurătoare, trebuie să privim exemplul primilor creștini care, deși erau puțini în societăți majoritar păgâne, tolerau pe cei din acestă stare, dar fără să fie influențați cu ceva. Să ne aducem aminte de apostolul neamurilor care, în epistola către corinteni, mustra nu desfrânații dintre păgâni, ci pe cei care se botezaseră în Biserica lui Hristos, dar cădeau în astfel de păcate grele. Nu interzice comunicarea cu cei dintre păgâni, dar impune la o izolare într-o viață aparte, morală, ce se conduce după poruncile lui Hristos, ferită de influențele celor din jur.

Părinții creștini trebuie să facă abstracție de realitatea păcătoasă din jur și să se străduiască să-și crească copiii în cultivarea și dezvoltarea sentimentelor și virtuților creștine, de aceea Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să fim ca și aceștia, deoarece în ei se vădește curăția și nevinovăția generată de aceasta.

Reamintind de lupta de dedublare interioară arătată la sfântul apostol Pavel și la cuviosul Ioan Damaschinul, trebuie să precizăm că „ rezultatele observațiilor medicale arată că, începând de la vârsta de doi ani, copilul simte o dedublare distinctă, el fiind supus contradicțiilor, în urma cărora trebuie să facă o alegere între cele două porniri. El nu are încă formată o conștientizare clară a sentimentului de păcătoșenie, în schimb păcatul are deja putere să pătrundă în partea inconștientă a sufletului său.

Educarea copilului ca persoană morală începe din momentul concepției, de aceea femeia însărcinată este ferită de emoții puternice, starea morală a acesteia influențând și starea copilului din pântecele ei: „de remarcat că Fecioara Maria și mulți alți sfinți s-au născut din femei care s-au rugat mult lui Dumnezeu ca să primească acest dar și la care, în timpul sarcinii, rugăciunea nu a încetat. Prin natura sa, copilul, crescut cu credință de către părinți, începe să-L cunoască și să-L cinstească pe Dumnezeu ca Tată Ceresc încă de timpuriu”.

Mediul familial permite inițierea unor profunde relații sociale, în cadrul cărora se dezvoltă comunicarea afectiva și verbală cu ceilalți. Activitatea din cadrul familiei reprezintă primul model care inițiază copilul în diferite acțiuni. Se remarcă faptul că, chiar și în condițiile

în care trebuie să se desprindă oarecum de mediul atât de cunoscut, deoarece trebuie să desfășoare și alte activități în alte medii sociale, membrii familiei continuă să aibă o influență destul de mare, acest fapt ajutând pozitiv evoluția copilului.

Climatul familial în care trăiește copilul influențează evident creșterea și dezvoltarea personalității acestuia. Într-un mediu familial sănătos factorul religios este o realitate spirituală trainică, cu efecte clar pozitive asupra educației copilului. Părinții își învață copilul că trebuie să respecte pe fiecare individ din jur, indiferent de vârstă, stare socială, economică, gen, naționalitate sau chiar religie, acest act educațional fiind esențial în procesul de formare și de dezvoltare a personalității adolescentului și maturului de mai târziu.

Prin Taina Cununiei care obligă la responsabilitate și care oferă harul dumnezeiesc, familia primește ajutor și har de la Dumnezeu pentru a crește și a se dezvolta pentru desăvârșirea spirituală a celor doi, având ca scop mântuirea întru Hristos.

Fructul acestei binecuvântări sunt copiii față de care părinții au datorii de natură materială, dar mai ales spirituală. Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă astfel: ,,Se cuvine, dar, ca și părinții, tata și mama, să nu se zbată să lase copiilor numai bani mulți și avuție multă, ci mai ales cum să-i poată să-i facă bogați în modestie, în bunătate și în înțelepciune. Să-i facă să nu simtă lipsa de prea multe numai din ale trupului, ci mai ales să se dorească după bunătate, după iubire și modestie”.

Tot în același sens, Preafericitul părinte Patriarh Teoctist sublinia: ,,Nu pot trece cu vederea rolul și pilda părinților de familie de a veghea cu grijă la creșterea copilașilor, spre a-i înscrie la școală, spre a-i ingriji în familie pentru ca în societate să se comporte după tradiția noastră creștină si românească”.

Dumnezeu, prin Taina Căsătoriei ajută părinții oferindu-le toate resursele de care trebuie să dispună pentru exercitarea acestei datorii provocatoare, aceea de a fi educatori pentru proprii copii. Pe lângă dragoste, multă răbdare și renunțare la sine, se adaugă autoritatea naturală, pe care doar ei o au. În relațiile dintre ei și în cele cu cei care îi înconjoară, părinții rămân cel mai bun exemplu pentru copii lor, fiind un model la care copiii se vor raporta, în diferite proporții, conform cu vârsta și evoluția personală, toată viața lor.

Deși educarea copiilor în grădinițe, școli sau în alte instituții de creștere și educare – instituții întemeiate de biserică, de stat sau diferite asociații – sunt o realitate și chiar o necesitate a zilelor noastre, totuși părinții, inclusiv cei ai vremurilor noastre, sunt, au fost și vor fi idealii educatori ai copiilor lor. Indiferent cât de pregătite ar fi din punct de vedere profesional persoanele autorizate, ele vor rămâne niște străini care doar încearcă să suplinească lipsa părinților.

Implicarea părinților în educarea copiilor lor, în primii ani de viață, influențează comportamentul și orientarea acestora pentru întreaga lor viață. Toate cercetările pedagogice confirmă că educația copilului se realizează în „cei șapte ani de acasă”.

Atmosfera din familie este mediul cel mai adecvat creșterii sănătoase a copilului și formează caracterul viitorului om mare. Liniștea și frumusețea unei vieți echilibrate a părinților are un impact pozitiv asupra copiilor, mai ales prin prezența și implicarea mamei, care petrece mai mult timp în preajma copilului mic și care devine un factor esențial pentru creșterea și dezvoltarea acestuia, existența ei hrănind fericirea lui.

Conform Sfintei Scripturi, educarea copiilor este văzută ca o lucrare impresionantă, prin care se urmărește dezvoltarea sănătoasă a personalității omenești, atât din punct de vedere spiritual, cât și din punct de vedere material, și că ea este o îndatorire nobilă a părinților, datorie față de Dumnezeu și de societate, în contextul căreia nu se admit nereușite.

Grija educației religioase creștine revine mai ales Bisericii, comunitatea tututror celor născuți prin botez la viața în Hristos. În contextul în care familia este considerată ,,biserica din casă” ( pr.prof Gleb Kaleba), părinții sunt responsabili și de educația religioasă a copilului, căci, prin dreptul firii, familia este cea dintâi responsabilă de formarea copiilor, deoarece le dăruiește toate valorile spirituale care au format-o și pe ea ca familie.

Educația religioasă asupra copiilor, părinții îl au ca drept și obligație întemeiată pe dreptul natural de părinte, dar și prin calitatea lor de creștini angrenați în toate aspectele vieții de

familie, asumat liber prin sfânta Taină a Cununiei. Fericitul Augustin menționează: ,,Fiecare părinte în casa sa, din moment ce este în fruntea casei sale, trebuie să considere că-i revine o responsabilitate ca de episcop în ceea ce priviește credința celor din casa, ca nici unul dintre ei să nu cadă în erezie, nici soți, nici fiul, nici fiica, nici măcar sluga, pentru că și aceasta a fost cumpărată cu mare preț.

Sfântul Ioan Gură de Aur confirmă și el: ,,Dacă sufletul tânăr primește pecetea bunelor principii, nimeni nu va mai putea să le șteargă, atunci când ele se vor întări ca ceara sigiliului”. Arată, așadar, că influența părinților este hotărâtoare în educația copilului și ține toată viața.

Educația religioasă crează omului capacitatea de a-și forma o imagine ansamblu asupra propriei vieți, a rostului său și asupra lumii, ea fiind cu atât mai necesară, cu cât ea privește chemarea omului și mântuirea sa, conștiința religioasă aflându-se la limita superioară a oricărei dezvoltări mentale.

Din momentul intrării copiilor în spațiul social rezervat educației ( școală, grădiniță), rolul educativ al familiei nu încetează, ci are aceași importanță, desfășurându-se într-un context nou, de completare a funcției educative din familie, cu cea din instituția de învățământ. Astfel, funcția socială și educativă a familiei nu încetează niciodată, deoarece chiar și atunci când copiii deveniți adulți își încheagă o familie, părinții îi privesc tot ca pe copiii lor și în orice moment pot contribui cu un sfat bun pentru ei.

Rolul și importanța familiei în educația morală și religioasă se dovedește mai presus decât toate celelalte elemente educative, impunându-se ca element determinant și prioritar. Mediul de viață al familiei, privit din punct de vedere moral și religios, este asociat de către mulți psihologi, pedagogi și sociologi condiției fundamentale pentru a avea succes în formarea sentimentului religiozității și a caracterului religios-moral al copiilor. Familia are rolul de a-l introduce pe copil în religia ortodoxă prin Taina Sfântului Botez, dar și prin deprinderea

primelor comportamente menite să interiorizeze unele trăiri spirituale elementare. Ea îl familiarizează pe copil cu cultul cel mai bine prin latura exterioară, expresivă a acestuia, și mai puțin prin cea teoretică, deci mai mult îl formează decât să-l informeze. Copilul este un imitator perfect al părinților, prin urmare își va forma din mediul familial comportamentul, făcând sau crezând așa cum o fac părinții lui,prin urmare însăși familia necesitând o educație sănătoasă, solidă.

Precum adevărații învățători cultivă în învățăcei calități ce se dobândesc prin strădanie multă, tot astfel și Biserica dorește să-și întărească fiii ei după modelul Mântuitorului Hristos. În actul educațional omul stă în centrul acesteia și prin el însuși, ca persoană, dar și prin eforturile proprii, deci creșterea și desăvârșirea lui spirituală stă preponderent în puterea, voința și strădaniile personale.

În viziunea Bisericii, familia este un realitate dumnezeiescă și temelie a vieții comunitare. Ea se realizează prin legătura dintre un bărbat și femeie, binecuvântată de

Dumnezeu în fața Sfântului Altar, izvorând din imboldul firesc sădit de El în om: ,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa si se va alipi de femeia sa și vor amândoi un trup” ( Matei 19,5).

Iubirea singulară nu este iubire, ci este egoism. De aceea Dumnezeul creștinilor este Dumnezeul iubirii și al comuniunii treimice. Și nici omul n-ar fi cu adevărat chipul lui Dumnezeu, dacă ar fi singur, fără să dovedească dăruirea prin iubire, ca și Creatorului lui.

Omul este complet și complex pentru că unitatea se concretizează în complementaritatea dintre bărbat și femeie: ,,Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el , bărbat și femeie i-a făcut pe ei.”( Facere 1,27). Căsătoria, ca legătură indisolubilă dintre bărbat și femeie, se fundamentează pe faptul că bărbatul și femeia doar împreună alcătuiesc unitatea completă, adică familia.

Biserica Ortodoxă învață că familia creștină este o legătură a dragostei

dintre un bărbat și o femeie, care aleg liber să viețuiască împreună, să se ajute și să nască fii, pentru care primesc harul lui Dumnezeu prin Taina Cununiei.

Deși contestată sau blamată în ultimul timp, ignorată sau privită și primită ca o obligație a unei societăți învechite în mentalitate, căsătoria este și rămâne o unire tainică, binecuvântată de Dumnezeu, între un bărbat și o femeie, iar familia devine o parte din Sfânta Biserică, ca o unire divino-umană, „ biserica familială”, după cum mărturisește Sfântul Ioan Gură de Aur.

Familia rămâne pentru totdeauna și în toate împrejurările vieții celula cea mai trainică a societății , dar și autoritatea cea mai competentă ce poate permite dezvoltarea desăvârșită atât a vieții fizice, cât și a celei spirituale, determinând viețiurea morală, creșterea spirituală și împlinirea unei vieți firești a credincioșilor în sânul Bisericii.

În parlamentul Angliei lordul Beaconfield a rostit urmatoarele cuvinte: ,,Familia este temelia cea mai unitară a oricărei civilizații. De aici pornesc toate puterile sau toate slăbiciunile care îndrumă societatea omenească spre bine sau spre rău, spre virtute sau spre patimi și prăbușire, familia este izvorul și leagănul neamului și fiecare popor este și va fi întodeauna așa cum a fost modelat în sânul familiei.”

Bibliografie generală

Sfânta Scriptură, editiile Sf. Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București

Sfinți Părinți

Clement Alexandrinul, Pedagogul în volumul Scrieri cu tematică pedaogica, colecția PSB serie nouă, vol. 16, Basilica, București 2016

Idem, Pedagogul, în vol. Clement Alexandrinul, Scrieri, P.S.B.4, editura I.B.M.B.O.R., București, 1982

Idem, Stromatele, în vol. Clement Alexandrinul, Scrieri, P.S.B.4, editura I.B.M.B.O.R., București, 1982

Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Policarp, V, 2, în vol.P.S.B., Editura I.B.M.B.O.R. București, 1979

Idem, Epistola către Smirneni, XIII,1, în vol. Scrierile Părinților Apostolici PSB vol 1, Ed. IBMBOR, București

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre căsătorie- Comentariu la Epistola către efeseni, traducere și note de Marcel Hancheș, în revista „Altarul Banatului”, nr 1-3, 2002

Idem, „Despre prietenie (Migne, P.G. 62, 403-406) extras din Omilia a II-a a Comentariului la epistola I către Tesaloniceni” în Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viața de familie, traducere: Pr. Marcel Hancheș, prefață: P.S. Lucian Lugojanul, Episcop Vicar, studiu biografic și bibliografie: conf. Univ. dr. Claudiu T. Arieșan, ed. Învierea, Timișoara, 2008

Idem, Omilia 1 la „Despre Ana” în Sfântul Ioan Gură de aur, Texte alese, vol. I, traducere din limba greacă Preot Ion Andrei Târlescu, editura. „Bunavestire”, Bacău, 2012

Idem, Părinți, copii și creșterea lor, Editura Panaghia,

Idem, Cuvinte de Aur, Nunta, familia și problemele lor, vol. III, traducere Preot Victor Manolache, Prelucrare de ieromonahul Benedict Aghioritul Ediția a V-a (îmbunătățită), ed. Egumenița, 2012

Idem, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Editura Pelerinul Român, Satu Mare, 1997

Idem, Explicarea Epistolei II către Tesaloniceni, în vol. „Explicarea epistolei către Coloseni, I și II Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, București, 1905

Idem, Către o femeie rămasă singură, în „M.G.”, 48, 601 la Idem, Tratatul despre preoție, traducere, introducere, note și un cuvânt înainte de Pr. D.Fecioru, în vol. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigore din Nazianz și Sfântul EfremSirul, Despre preoție, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni, IV, 2-3, în vol Scrierile Părinților Apostolici PSB vol 1, Ed. IBMBOR, București

Sfântul Vasile cel Mare, Omilia XXII-a către tineri, în colecția P.S.B. 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

Idem, Reguli Morale, în colecția P.S.B. 18, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989

Manuale

Abrudan, Pr.prof.dr. Dumitru, Cornițescu, pr.prof.dr.Emilian, Arheologie Biblică, E.I.B.M.B.O.R, Sibiu, 2002

Floca, Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Editura Sophia, București, 2005

Stăniloae, Pr.Prof.Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.3, editura I.B.M.B.O.R.,București 1978

Șebu, Preot prof.univ.dr. Sebastian, Opriș, Prof. Monica, Opriș, prof. Dorin, Metodica predării religiei,Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000

Cărți

Angelescu, dr. Antim, Psihologia religioasă a copilului și a adolescentului, cu aplicații în învățământul religios, Ed.Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2013

Avdeev, Dmitri, Femeia și problemele ei: perspectiva psihiatrului ortodox, editura Sophia, București, 2011

Idem, Nervozitatea la copii și adolescenți, Editura Sophia, ediția a II-a, București, 2009

Breck, Pr. Prof. dr. John, Darul sacru al vieții, Editura Patmos, ediția a III-a, 2007

Bulgaru, Pr. Prof. Costel, Sfânta Taină a Cununiei, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2011

David Ford, Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Sofia, București, 2004

Holbea, Pr. lect. dr. Gheorghe, Pr. lect. dr. Dorin OPRIȘ, Lect. dr. Monica OPRIȘ, Diac. George JAMBORE, Apostolat educațional- Ora de religie – cunoaștere și devenire spirituală, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010

Horga, Irina, Dimensiuni curriculare ale educației religioase, teză de doctorat, Universitatea București, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, 2007

Ionescu, M., Negreanu, E., Educația în familie. Repere și practici actuale, Ed. Cartea Universitară, București, 2006

Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii românești, București, 1932

Kaleda, Gleb, pr,prof, Biserica din casă, Editura Sophia, ed a II-a revizuită, București, 2017

Larchet, Jean Claude, Etica procreației în învățătura sfinților părinți, Ed. Sophia, București, 2003

Lemeni, Adrian și Bogdan Dedu, Învățământul religios și teologic în România, Techno Media, Sibiu 2006

Lorgus, Pr. Andrei, Darul tatălui, Editura Egumenița, Galați, 2017

Mamalakis, Philip, Principii ortodoxe de creștere a copiilor, Editura Sophia, București, 2017

Mihoc, Pr.prof.dr. Constantin, Taina căsătoriei și familia creștină, Editura Teofania, Sibiu, 2002

Pestov, N.E, Cum să ne creștem copiii, editura Sophia, ed. a II a, București, 2015

Stan, Conf. dr. Cristian Teoria educației – Perspective interdisciplinare în teoria și practica educațională, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001

Stănciulescu, E., Sociologia educației familiei., Vol. I, Polirom, Bucuresti, 2002

Șestun, Pr. Evgheni, Familia Ortodoxă, Editura Sophia, ediția a II-a, București, 2005

Șișova, Tatiana, Probleme și dificultăți în educarea copiilor, Ed. Sophia, București 2012

Teșu C. Ioan, pr.prof, Familia creștină, școală a iubirii și a desăvârșirii, Editura Doxologia, Iași, 2011

Tănăsescu-Vlas, Adrian, Viața de familie, traducere din limba rusă, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2009

Tilea, Pr. Gh., Probleme fundamentale în opera moral-socială a Sfântului Ioan Gură de Aur, 1947

Virgiliu, Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minții umane, Ed.Evanghelismos, 2005

White, Elizabeth, Pași pe calea sfințeniei – cum să creștem copiii, Editura Sophia, 2015

Zorin, K.V., Păcatele părinților și bolile copiilor, Editura Sophia, 2007

Idem, De ce suferă copiii, Editura Sophia, București, 2006

Articole

Bălan, Pr. Milan Perspectivele educației religioase în societatea românească, în revista Ortodoxia maramureșeană, anul XXI, nr. 21, 2016

Bodogae, Teodor, ,,Sf. Ioan Gură de Aur, despre creșterea copiilor”, în Telegraful Român, nr. 21-24, Anul 1979

Bolocan, Carmen Maria, Educația religioasă, dimensiune a educației integrale, în Analele de Teologie, 2005

Braniște, Pr. Marin, Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie,în „Studii Teologice”, 1957, nr 8-10

Costache, Asist pr.dr. Doru, Rolul familiei în educația copiilor-O perspectivă eclesială, apărută în vol. Congresul Internațional “Familia și viața la începutul unui nou mileniu creștin” (București, 25-27 sept 2001), EIBMBOR, 2002

Mirică, Alina Lumina Lumii, articol publicat în Revista Familia Ortodoxa nr. 88 / Mai 2016

Parhomenco, Lilia, Dezvoltarea învățământului în spațiul carpato-danubiano-pontic, în Revistă Științifică a Universității de Stat din Moldova, 2013, nr.9(69),

Pîrvuloiu, Ieromonah Policarp, Studiu introductiv la Scrieri cu tematică pedaogica, colecția PSB serie nouă, vol. 16, Basilica, București 2016

Sava,Viorel, pr.dr, Familia creștină astăzi: provocări, șanse, perspective– răspunsuri gândite de Sfântul Ioan Gură de Aur în vremea lui pentru timpul nostru, în Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Teologie Ortodoxă , Tomul XII/ 2007, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”

Teșu, Pr. Asist. Ioan-Cristinel, Sensul familiei în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, în volumul ”Familia creștină azi”, Editura Trinitas, Iași, 1995

Vianu, T, Introducere în teoria valorilor, în „Studii de filosofia culturii”, București, 1982

Surse web

PF Patriarh Daniel, Cuvânt la proclamarea anului 2016 drept „Anul omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox și Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul și al tipografilor bisericești în Patriarhia Română”, preluat după http://basilica.ro/proclamarea-oficiala-a-anului-omagial-si-comemorativ-2016-in-patriarhia-romana

Adrian Dobreanu, Familia și Biserica în viața copilului, articol preluat http://ziarullumina.ro/familia-si-biserica-in-viata-copilului-78969.html

Hrab, Prof. Alexandru, Spicuiri despre soț și soție în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, în Altarul Banatului, pag 112, preluat http://altarul-banatului.ro/wp-content/uploads/2016/03/Altarul-10-12-_-2015_14.pdf

Manolache Elena, Familia creștină, implicațiile ei în creșterea și educația moral-religioasă a copiilor, preluat de pe https://www.concursurilecomper.ro/rip/2014/decembrie2014/16-ManolacheElena-Familia_crestina.pdf,

Mirică, Alina, Lumina Lumii, Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă nr. 88/Mai 2016, p.16, preluat de pe site-ul http://www.familiaortodoxa.ro

Nico Enculescu, Asceza familiei, preluat de pe site-ul https://flacaraarzand.blogspot.com/2012/06/asceza-familiei-normal-0-21-false-false.html

Spânu, Laura, Fericitul Augustin – vocație și chemare tainică la sfințenie, articol preluat http://ziarullumina.ro

Toma, Marian, Factorii educației ca premise pentru dezvoltarea valorilor religioase, preluat de pe http://www.teologiesiviata.ro/sites/default/files/articol/pdf/2017/04/08_toma_-_factorii_ educatiei. pdf