i adâncirea conceptului de securitate I.5. Dimensiunile securită ț ii 2 Concepte cheie: se curitate, securitate internatională, securitate na ț ională [602955]

1

s

Titlu

S
ecuritate

internațională și diplomație

publică

Unitatea de învă
ț
are nr. 1

I.

Securi
tatea na
ț
ională
ș
i securitatea
international
ă

Cuprins

I.1. Considera
ț
ii privind securitatea

I.2. Conceptul de securitate

I.3. Palierele securită
ț
ii

I.4. Extinderea
ș
i adâncirea conceptului de securitate

I.5. Dimensiunile securită
ț
ii

2

Concepte cheie:
se
curitate, securitate internatională, securitate na
ț
ională,

s
ecuritate
individuală, securitate
cooperativă.

Obiectivul

acestei unit
ă
ț
i de curs este de a cunoa
ș
te, a întelege
ș
i a aprofunda conceptele
de securitate na
ț
ională
ș
i interna
ț
ională.

Rezumat

uni
tate de învă
ț
are nr. 1

Conceptul de securitate
ș
i elementele sale componente au suferit de
–
a lungul timpului
modificări esen
ț
iale, ca
ș
i atitudinea statelor fa
ț
ă de modalită
ț
ile de transpunere a acestuia în
via
ț
ă, în raport cu schimbările care au loc pe pl
an international.

Termenul de

’’securitate’’ provine din latinescu
l

securitas
–
securitatis si reprezintă
’’faptul de a fi la adăpost de orice pericol ; sentimentul de siguran
ț
ă pe carel îl dă cuiva absen
ța
oricărui pericol
’’. Securitatea mai înseamnă
ș
i ’
’protec
ț
ie, apărare’’. Securit
atea reprezintă, în
principiu,
’’ acea stare de fapt care pune la adăpost de orice pericol extern
ș
i intern o colectivitate
sau un stat oarecare, în urma unor măsuri specifice, ce sunt adoptate
ș
i care asigură existen
ț
a,
indepe
nden
ț
a, suveranitatea, integritatea teritorială a statului
ș
i respectarea intereselor
fundamentale ’’.

Termenul de securitate este de uz general în rela
ț
iile interna
ț
ionale
ș
i în alte discipline
ș
i
pare să fie acceptat ca un concept central organizator. Po
litica externă, militară
ș
i economică a
statelor, intersectarea acestora în zone de schimb
ș
i dispuntă,cât
ș
i structura generală a rela
ț
iilor
pe care le creează, toate sunt analizate ca aspira
ț
ii în vederea asigurării securită
ț
ii na
ț
ionale
ș
i/sau interna
ț
i
onale. Înainte de apari
ț
ia preocupărilor economice
ș
i ambientale, din timpul anilor
70, conceptul de securitate era rareori tratat în al
ț
i termeni decât cei ai intereselor politice
particulare ale participan
ț
ilor
ș
i chiar până la sfâr
ș
itul anilor 80 discu
ț
ia încă mai avea un
puternic accent militar.

3

Dimensiunile securității sunt : dimensiunea politică, dimensiunea economică,
dimensiunea societală, dimensiunea ecologică, dimensiunea militară.

I.1
.

Considera
ț
ii privind

securitate

Conceptul de securitate

ș
i elementele sale componente au suferit de
–
a lungul timpului
modificări esen
ț
iale, ca
ș
i atitudinea statelor fa
ț
ă de modalită
ț
ile de transpunere a acestuia în
via
ț
ă, în raport cu schimbările care au loc pe plan international.

Termenul de secu
ritate intră

în vocabularul cur
ent al comunită
ț
ii internaț
ional
e

dupa anul
1945
ș
i se impune la mijlocul anilor 1970.

Etimologia no
ț
iunii î
ș
i are rădăcinile în Imperiul Roman, în perioada domniei
împăratului Hostilian
–

250 d. Hr. Zei
ț
a care asigura protec
ț
ia
ș
i bunăs
tarea imperiului se numea
Securitas
ca libertate în fa
ț
a amenin
ț
ării
.

În perioada modernă a istorie, sensul no
ț
iunii de securiate este derivate din conceptual
medieval de ra
ț
iune de stat în
ț
eles ca stare de necesiate, prin care guvernan
ț
ii unui stat î
ș
i
re
zervă o situa
ț
ie juridical ce le permite să invoce măsuri excep
ț
ionale pentru asigurarea
func
ț
ionării
ș
i integrită
ț
ii statului.

Securitatea, în sensul traditional, a fost asociată cu puterea militară. După 1990
ș
i mai
ales dupa 11 septembrie 2001, securit
atea este extinsă către domeniile politic, economic
ș
i
societal.

Securitatea este un tip special de problemă. Ea include toate acele schimburi dintre
oameni
ș
i agen
ț
ii lor
–

state, organiza
ț
ii international, corpora
ț
ii, asocia
ț
ii, et
c
.
–

în cadrul cărora

4

actorii nu numai că urmăresc anumite rezultate, ci sunt chiar dispu
ș
i să se folosească de
violen
ț
ă
ș
i de intimidare coercitivă pentru a ob
ț
ine ceea ce doresc
1
.

I.2. Conceptul de securitate

Termenul de

’’securitate’’ provine din latinescu securitas
–

s
ecuritatis si reprezintă
’’faptul de a fi la adăpost de orice pericol ; sentimentul de siguran
ț
ă pe carel îl dă cuiva absen
ț
a
oricărui pericol ’’
2
. Securitatea mai înseamnă
ș
i ’’ protec
ț
ie, apărare’’
3
. Securitatea reprezintă, în
principiu, ’’ acea stare

de fapt care pune la adăpost de orice pericol extern
ș
i intern o
colectivitate sau un stat oarecare, în urma unor măsuri specifice, ce sunt adoptate
ș
i care asigură
existen
ț
a, independen
ț
a, suveranitatea, integritatea teritorială a statului
ș
i respectarea

intereselor
fundamentale ’’
4
.

Există securitate atunci când ’’statele estimează că pericolul de a suferi un atac militar,
presiuni politice sau constrângeri economice este nul
ș
i, din această cauză, ele pot să
–
ș
i urmeze
liber dezvoltarea’’
5
. În terminolog
ia uzitată de Organiza
ț
ia Na
ț
iunilor Unite,conceptele de
securitate echivalează cu resursele pe care statele
ș
i comunitatea interna
ț
ională, în ansamblul ei,
se spirjină pentru a
–
ș
i asigura securitatea. Printre aceste concepte amintim: echilibrul de for
ț
e,
descurajarea, securitatea colectivă, neutralitatea, nealinierea, coexisten
ț
a pa
ș
nică, securitatea
comună.

Conform lui Laurance Martin „securitatea este asigurarea bunăstării viitoare ( în anii 60
aceasta era considerată ca fiind rezultatul direct
ș
i neprob
lematic al cre
ș
terii economice, însă

1

Edward A. Kolo
dziej, Securitatea
ș
i rela
ț
iile interna
ț
ionale, Editura Polirom, 2007, p.25

2

Dic
ț
ionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei Bucure
ș
ti, 1998,pag.846

3

Ibidem

4

Mica enciclopedie de politologie, Editura Enciclopedică, Bucure
ș
ti, 1977, pag 402

5

Desarmement, serie d’etudes no.4, Nations Unies, New York, 1986, pag.52

5

teoriile sociale
ș
i economice ulterioare au infirmat această ipoteză, considerând că la fel de
importan
ț
i sunt
ș
i factorii culturali
ș
i psihologici), în timp ce un studiu ONU reliefează faptul că
„există securitate

atunci când statele estimează că pericolul de a suferi un atac militar, presiuni

politice sau constrângeri economice este nul
ș
i că ele pot, prin urmare, să
–
ș
i urmeze liber
dezvltareass””

Una dintre cele mai cunoscute și vechi definiții ale securității î
i aparține lui Arnold Wolfers:
„securitatea, în sens obiectiv, măsoară absența amenințărilor la adresa valorilor dobândite, iar într
–
un
sens subiectiv, absența temerii că asemenea valori vor fi atacate”
6
.

O altă definție se regăsește în lucrarea
Religie și

securitate în Europa secolului XXI
–

Glosar
de termeni,

unde se consideră că securitatea „ semnifică situația în care o persoană, un grup de
persoane, stat, alianțe, în urma unor măsuri specifice adoptate individual sau în înțelegere cu alți

actori, ca
pătă certitudinea că existența, integritatea și interesele lor fundamentale nu sunt
primejduite”.
7

Analiza conceptuală se referă la clarificarea înțelesului noțiunii de securitate, cu atât mai mult
cu cât, în multe situații securitatea este o problemă de p
ercepție și se referă mai puțin la construcția
unor teorii ori testarea ipotezelor, deși este relevantă în ambele cazuri.
8

Catalogată uneori numai din punct de vedere semantic sau simplă polemică, această abordare
are valoarea ei: „ fără îndoială că o clar
ificare a limbajului în științele politice reprezintă un exercițiu
inutil de semantică, dar în multe situații reprezintă cel mai eficient mod de a soluționa probleme
concrete de cercetare”
9

6

Arnold Wolfers, „
National Security
”
as an Ambiguous Symbol in Political Science Quarterly
, vol.67, Nr. 4, 1952.

7

Viorel Bu
ț
a; Emil Ion; Mihai
Ș
tefan Dinu (coord.),
Religie
ș
i secur
itate în Europa secolului XXI
–

Glosar de termeni
, Editura Universită
ț
ii de Apărare
„Carol I ”, Bucure
ș
ti, 2007, p. 217.

8

David A. Baldwin,
The concept of security
, Review of International Studies, 1997, 23, 5
–
26.

9

Felix E. Oppenheim,
The language of pol
itical Inquire: Problem of Clarification.

6

Dacă se rămâne numai la nivelul analizei conceptuale ajungem
la neajunsul că nu se permite
formularea unor enunțuri empirice, dezvoltarea unor teorii pragmatice sau construcția unui cadru
analitic.

Tradi
ț
ional, conceptele de putere
ș
i pace sunt redundante în literatura care analizează sau
prescrie modele de securit
ate. Puterea nu doar exprimă trăsăturile de bază ale capacită
ț
ilor sistemului
interna
ț
ional, ci, totodată, eviden
ț
iază motiva
ț
ia principală a comportamentului actorilor respectivi.

La inceputul anilor 50, „dilema de securitate” este definită ca „o no
ț
iune
de structura în
care încercările de auto
–
ajutorare ale statelor de a
–
ș
i asigura nevoile de securitate tind, indiferent
de inten
ț
ie, să ducă la o cre
ș
tere a insecurită
ț
ii celorlal
ț
i, întrucât fiecare interpretează propriile
–
i
măsuri ca fiind defensive,iar p
e ale celorlal
ț
i ca fiind poten
ț
ial amenin
ț
ătoare”
10
.

Ambiguitatea conceptului este determinată de faptul că „s
–
ar putea să nu aibă absolut nici
un în
ț
eles, iar elaborarea multi
–
dimensionalită
ț
ii conceptuale devine o necesitate”
11
. Robert
Jervis încearcă să
construiască o astfel de dilemă, îndreptând aten
ț
ia înapoi către elementele
neinten
ț
ionate
ș
i de interdependen
ț
ă dintre rela
ț
iile interna
ț
ionale. Ken Booth, Leonard Beaton,
Stanley Hoffmann
ș
i Joseph Nye se numără printre cei care sus
ț
in că no
ț
iunea de sec
uritate
restrânsă la nivelul statelor individuale
ș
i al problemelor militare este în mod inevitabil
inadecvată.

Termenul de securitate este de uz general în rela
ț
iile interna
ț
ionale
ș
i în alte discipline
ș
i
pare să fie acceptat ca un concept central organi
zator. Politica externă, militară
ș
i economică a
statelor, intersectarea acestora în zone de schimb
ș
i dispuntă,cât
ș
i structura generală a rela
ț
iilor

10

Buzan, Barry, popoarele, statele
ș
i teama, Ed. Cartier, Chi
ș
inău, 2000, pag.16

11

Wolfers, Arnold, National security as an ambiguous symbol în Discord and Collaboration 7, Baltimore, Johns Hopkins University

Press
, 1962,
cap.10

7

pe care le creează, toate sunt analizate ca aspira
ț
ii în vederea asigurării securită
ț
ii na
ț
ionale
ș
i
/sau interna
ț
ionale. Înainte de apari
ț
ia preocupărilor economice
ș
i ambientale, din timpul anilor
70, conceptul de securitate era rareori tratat în al
ț
i termeni decât cei ai intereselor politice

particulare ale participan
ț
ilor
ș
i chiar până la sfâr
ș
itul a
nilor 80 discu
ț
ia încă mai avea un
puternic accent militar.

Barry Buzan subliniază subdezvoltarea concep
ț
iilor legate de securitate oferind cinci
motive:

1.

Conceptul s
–
a dovedit a fi prea ambiguu
ș
i complex pentru a
–
i atrage pe speciali
ș
ti;

2.

Suprapunerea con
ceptului de putere peste cel de securitate, în condi
ț
iile unor confruntări
acute; statele erau concepute ca fiind prinse într
–
o luptă pentru putere, iar securitatea era văzută
în consecin
ț
ă ca un derivat al puterii, în special al celei militare;

3.

Natura dif
eritelor revolte împotriva ortodoxismului realist de până la sfâr
ș
itul anilor 70;

4.

Subdezvoltarea studiilor strategice;

5.

Existen
ț
a unor ac
ț
iuni pentru politicienii de stat care
–
i obligă să păstreze ambiguitatea
simbolică a conceptului.

I.3
. Palierele securit
ății

Funcționarea statului este dezideratul major al oricărei comunități locale constituite într
–
o
societate modernă conform cu standardele contemporane de organizare a entității statale pentru
desfășurarea unei vieți sociale în condiții de normalitate.

D
e altfel, statul este singurul exponent care deține monopolul legal asupra violenței, putând
manifesta atât valențe de protector al individului, dar și de coerciție în funcție de caz, situație în care
devine principala sursă de pericol la adresa individul
ui dar și a mediului internațional.

8

Tot statelor le revine responsabilitatea de a monitoriza, proteja și apăra în condiții de
legalitate, obligațiile și angajamentele internaționale în materia drepturilor omului, organizările
democratice, așa cum sunt

ele stabilite în mod liber prin voința poporului.

În această situație statul este oponentul persoanelor, grupurilor sau organizațiilor care iau
parte la acțiuni de violență, terorism sau alte forme de răsturnare a ordinii consimțite.

În acest fel securita
tea statului își împletește valențele de securitate umană pe mai multe
direcții.

Astfel, dacă conceptul tradițional de securitate era construit având la bază doar nevoia statului
de a se proteja pe sine însuși, acum securitatea umană dorește protejarea sta
tului, rolul primordial al
acestuia devenind ”de protector al individului” ca exponent al speciei umane.

În același timp a crescut și rolul organizațiilor internaționale, cum este NATO, sau cele
suprastatale, cum este UE, care au un cuvânt din ce în ce mai

greu pe scena internațională.

De asemenea în spațiul asiatic și al Atlanticului de Sud au loc r
egrupări internaționale majore.
Securitatea umană și cea statală se completează reciproc. În vreme ce siguranța statală este prin
definiție concentrată pe sigur
anța teritorială sau după caz și pe cea economică, securitatea umană
deține o arie largă, acoperind toată sfera bunăstării indivizilor și a societății, a mediului, nu doar a
teritoriilor din interiorul granițelor.

În cazul securității tradiționale rolul es
ențial îl avea statul sau colectivitatea din care aceasta
face parte.

Aceste valențe ale conceptului de securitate se transpun la nivel internațional prin promovarea
unui set minimal de valori comune bazate pe principiile securității umane, valori care sun
t promovate
și asumate din punct de vedere al dreptului internațional în cadrul O.N.U.

Se coagulează astfel o interacțiune complexă și complementară între cele trei paliere ale
securității: securitatea individului, securitatea națională și securitatea inte
rnațională.

9

Astfel constatând că punctul central al securității internaționale este reprezentat în mod
tradițional de securitatea statelor ca subiect de drept internațional și că securitatea umană se
concentrează pe individ ca exponent al societății c
ăreia îi aparține, am putea conchide că o abordare

a securității internaționale a statelor pe baza conceptelor de securitate umană poate oferi soluții mai
bune și pe termen mai îndelungat.

Vom remarca însă și dificultățile întrucât, așa cum spuneam state
le naționale sunt actorii
principali ai mediului internațional, iar coroborarea problemelor lor externe (diferende teritoriale, de
supremație militară, etc.) cu cele interne (nivel de dezvoltare economică, socială, tensiuni inter
–

etnice, etc.) reclamă efo
rturi serioase și susținute pentru soluționare și adesea ”idei novatoare” care,
greșit comunicate sau înțelese, pot
amorsa adevărate bombe cu ceas.

Dezvoltările prezentate pe marginea conceptului de securitate umană au permis analiștilor și
factorilor de
decizie din mai multe state avansate să lanseze idei, dezbateri și mai apoi programe
internaționale care au la bază individul, nu statul.

Este evidentă înțelegerea cvasiunanimă că țelul îl reprezintă acum individul.

Apreciem că, paradigma securității uma
ne potențează astfel termeni și nuanțe dintr
–
o pleiadă
de concepte, doctrine și modele politice, economice și sociale, în special cele centrate pe individ.

Din acest punct de vedere conceptul și mai ales programele dezvoltate prin prisma securității
umane

oferă o nouă abordare atât pentru securitate cât și pentru dezvoltare așa încât securitatea
umană este centrată pe securitatea indivizilor și comunităților în relaționare directă cu drepturile
omului și dezvoltarea umană.

Plecând de la accepțiunea gener
ală că securitatea este definită ca absența violenței fizice, în
timp ce dezvoltarea este privită ca dezvoltare materială ținând de standardul de viață aflat în proces

10

continuu de imbunătățire, Mary Kaldor observă că ” ambele concepte cuprind
libert
atea față de frică

și
libertatea față de necesități”
12
.

Aceste înțelesuri asumate permit înțelegerea că securitatea nu este doar apanajul domeniului
militar ci privește și alte vulnerabilități extreme cum sunt, spre exemplu, dezastrele naturale.

De asemenea
, dezvoltarea nu înseamnă numai standard de viață din ce în ce mai ridicat ci și
sentimental de confort psihic care ține de dezvoltarea spirituală a individului și de relaționarea sa cu
lumea pe care o compune și în care este inclus (cât de sigur e pe str
adă, cât de mult este impli
cat în
luarea deciziilor, etc).

Din cele prezentate se pot remarca două observații complementare referitoare la securitatea
umană: putem vorbi de un concept integrativ, acela de
monosecuritate

care să conțină, și să fie
consti
tuit din elementele securității, putând vorbi așadar de caracterul indivizibil al securității umane.

Acest lucru ține și de anumite evidențe pentru că așa cum nu putem vorbi pe deplin despre
democrație într
–
o societate săracă, așa nu putem aborda numai
o parte din valențele securității
umane.

Astfel pe lângă elementele de securitate militară se adaugă firesc elementele de securitate
economică, securitate socială, securitatea mediului, etc.

Totodată trebuie avute în vedere nivelurile la care se analizea
ză, teoretizează, aplică și
evaluează conceptul de securitate: securitatea individului, securitatea națională, securitatea
internațională.

12

Marty Kaldor,
Securitatea umană
, Editura CA Publishing, 2010, p. 39.

11

Dar cel mai potrivit mod de abordare este acela plecând de la principiile securității umane. Ca
orice fel de pr
incipiu, și în acest caz se încearcă să se reglementeze relațiile de cauzalitate și
rezultatele obținute.

Lucrurile sunt însă mai complexe întrucât întrega dezvoltare a civilizației umane este
caracterizată de existent unor crize ciclice apărute după peri
oada de stabilitate și acumulări astfel
încât este necesar să se pună accent și pe elementele de prevenire a apariției crizelor.

Rezolvarea acestor crize a suferit abordări diverse în care însă factorul principal l
–
a constituit
intervenția armată direct sa
u ca forță de descurajare.

În prezent se constată încercări semnificative de implicare a elementelor civile în
managementul situațiilor critice, însă adeseori mai degrabă separat decât împreună cu armata.

Acest separatism se inregistrează în special în con
lucrarea și intervențiile interne, în situații
de urgență, în intervențiile internaționale înregistrându
–
se o conlucrare mai bună între factorii militari
și cei politici.

Este necesar deci ca principiile politicii de securitate umană să se aplice continuu,

gradual, în
funcție de întinderea și complexitatea crizelor. În acest context, se detașează ca un prim principiu
acela al supremației drepturilor omului.

Acesta face diferența principală între abordările precedente care puneau accentul pe
securitatea sta
tului.

Apariția acestui principiu și respectarea lui presupun limitări ale intervențiilor armate, acestea
având datoria de a proteja civilii din tabăra adversă în condițiile în care intervenția este totuși axată
pe înfrângerea adversarului.

Dar acest pri
ncipiu presupune nu numai evitarea uciderii dar și analiza și fundamentarea
juridică aprofundată a intervenției. Încălcarea acestui principiu conduce la acuzarea de crimă,
responsabilitățile în acest caz fiind individuale.

12

Acest principiu conferă de
asemenea responsabilități dar și drepturi ale forțelor
intervenționiste în stabilizarea economică și redresarea post
–
conflict, în ideea prevenirii reapariției
condițiilor care au generat criza.

Un alt principiu, oarecum derivat din prevederile și consecin
țele primului este acela al
legitimării autorității politice.

Legitimitatea autorității poltice nu se referă neapărat la stat. Ea este
necesară atât la nivelul autorităților publice locale sau regionale dar și în aranjamentele politice
internaționale.

Prin
cipiul consacră limitarea forței militare. Astfel, scopul oricărei intervenții este acela de a
stabiliza situația în vederea derulării unui proces politic pașnic și legitm.

Toate intervențiile sunt prevăzute a se realiza doar în baza unor acorduri internaț
ionale cu
suportul și acordul local.

Acest principiu consacră puterea politicului, recunoaște explicit imposibilitatea obținerii
victoriei strict militare și tinde să stabilească zone de siguranță. În acest caz, sarcinile forțelor armate
sunt de a crea cap
acități și nu de a obține ”o victorie”.

Aceasta face diferența de abordare din punct de vedere a securității umane: punerea în
siguranță, crearea condițiilor de legitimare politică, stabilirea de coridoare umanitare sau zone libere.

Acest principiu sădeș
te la rândul său germenii celui de
–
al treilea principiu,
multilateralismul.
Astfel, securitatea umană are dimensiuni globale, presupune acțiuni comune ale statelor, ale
grupurilor de state, acțiuni recunoscute internațional asumate și fundamentate în cadr
ul organizațiilor
internaționale, în special în cadrul O.N.U..

Totodată, multilateralismul securității umane reclamă
crearea a noi norme și reglementări de cooperare și impunere a regulilor.

Aceste acțiuni trebuie realizate în sensul stabiliri unei bune
conlucrări internaționale și
instituționale fără a crea dublaje sau rivalități.

Sunt necesare așadar acțiuni comune sau partajate între O.N.U., N.A.T.O., O.S.C.E., U.E.,
F.M.I., Banca Mondială, etc, pentru politici de prevenție și pro
–
active.

13

Partene
riatul și participarea asumată și recunoscută reciproc reprezintă un alt principiu
statuat de securitatea umană care este acceptat universal.

Astfel, pentru a putea conlucra și acționa eficient este necesară o informare directă a
decidenților din zona de

conflict.
Vorbind de zona de conflict se face trecerea la un alt principiu.

Din această perspectivă este esențial a se oserva și recunoaște că, în general, o criză nu este
apanajul unui stat sau a unor grupuri de state în integralitatea lor
–

regionaliza
rea problemelor

este
un alt mod și principiu de abordare de către securitatea umană.

Este deci necesar a se concentra atenția pe problematica regională atât în monitorizarea
zonelor cu potențial de conflict cât și pentru restabilirea și/ sau susținerea
cooperării economice.

Nu trebuie uitat că întreruperea comunicațiilor și a căilor de transport în zonele afectate de
diverse tulburari alimentează starea de sărăcie și înapoiere favorizând perpetuarea și extinderea
problemelor.

Amenințările la adresa secu
rității umane sunt variate și multiple și se definesc în funcție de
componentele acesteia.

Din acest punct de vedere, în ultimii douăzeci de ani s
–
au extins și adâncit sensurile securității
plecând de la valențele consacrate de conceptul de securitate mil
itară care s
–
au răsfrânt la
principalele componente ale vietii social
–
economice.

S
–
au defint astfel concepte globale de securitate economică care include securitatea
alimentară, securitatea energetică, securitatea comunicațiilor și a căilor de comunicație

(
transporturi), securitatea informațională și securitatea mediului care are valențe atât în ceea ce
privește prezervarea și valorificarea rațională a resurselor planetei cât și dezvoltarea de tehnologii
nepoluante pentru reciclarea și valorificarea deșeu
rilor, pentru identificarea de resurse alternative,
biodegradabile și regenerabile, acestea conducând către o altă componentă,
securitatea medicală.

O altă dimensiune, definitorie am zice, este securitatea societală care se referă la protejarea și
menține
rea în limitele normalității a evoluțiilor maturale, a identităților colective, a modelelor

14

culturale, a religiei, a identităților de limbă, a tot ceea ce definește un spațiu cultural omogen cu toate
interacțiunile și influiențele firești la care ace
sta este supus.

Am putea spune că securitatea umană este o sumă a tuturor acestor componente întrucât nu
putem vorbi despre un individ sănătos cu un trup bolnav sau o minte rătăcită, prost hrănit și
neîngrijit.

Un astfel de individ va constitui el însuși

o permanentă amenințare și factor de contaminare
pentru orice forță militară
–

vezi mișcările teroriste,.

Astfel, o persoană echilibrată, având la îndemână resurse și instruire completă și complexă va
putea performa, inova și asigura stabilitate și pentru

cei din jur, inclusiv din punct de vedere militar.

I.3
. Extinderea
ș
i adâncirea conceptului de securitate

Anii 80 aduc în prim plan securitatea care devine conceptul preferat al discu
ț
iilor la
nivelînalt. Pentru cercetătorii din domeniul păcii, presiunil
e interdependen
ț
ei au însemnat că nici
abordarea izola
ț
ionistă a păcii, nici globalismul nu ofereau critici credibile. Ideea de
interdependen
ț
a era în multe sensuri înrudită cu perspectivele idealiste, iar rezultatul sintezei
între logica anarhiei
ș
i imper
ativele idealismului a fost de securitate comună, reliefată pentru
prima dată de Comisia Palme în 1982
ș
i supusă în continuare unor dezbateri largi
13
. Securitatea
comună a subliniat interdependen
ț
a rela
ț
iilor de securitate, în opozi
ț
ie cu priorită
ț
ile secu
rită
ț
ii
na
ț
ionale ale strategiei tradi
ț
ionale.

Abordarea „comprehensivă ” si „totală” a conceptului de securitate na
ț
ională este
percepută prin referire la totalitatea
ș
i multi
–
dimensionalitatea amenin
ț
ărilor, acesta fiind o

13

Raport al Comisiei Independente pentru Dezarmare
ș
i Probleme ale Securită
ț
ii, 1982

15

caracteristică a sfâr
ș
itu
lui Războiului Rece
14
. Barry Buzan introduce sintagma complex de
securitate în analiza dimensiunilor securită
ț
ii în sud estul Asiei, definindu
–
l „ca un grup de atate
ale cărui prime preocupări de securitate le leagă laolaltă suficient de îndeaproape, încât
securitatea lor na
ț
ională să nu poată fi, în mod realist, luată în considerare separat una de alta
15
.
Astfel, principalele dualisme conceptuale ale securită
ț
ii devin securitate
–

anarhie (securitatea
este rezultatul, fie al men
ț
inerii balan
ț
ei de putere, fi
e al afirmării unui sistem interna
ț
ional
hegemonic)
ș
i securitate
–

comunitate ( comunitatea de interese creează structuri comunitare de
securitate, respectând legile proximită
ț
ii). Totu
ș
i, conceptul de securitate, în această perioadă, a
înglobat nu numai s
ecuritatea teritorială
ș
o militară a statului, dar
ș
i aspectele economice
ș
i
ambientale, dar elementul central al securită
ț
ii a rămas statul.

Anii 90 aduc o aprofundare a paradigmei securită
ț
ii
ș
i securitatea individuală este pusă în
centrul strategiilor d
e securitate. Capacitatea diminuată a statului de a
–
ș
i exercita func
ț
iile
fundamentale, precum
ș
i e
ș
ecul său continuu în asigurarea securită
ț
ii sale fizice, a bunăstării
sociale
ș
i a habitatului cetă
ț
enilor săi sunt pricipalele argumente ale teoriilor care

sus
ț
in oamenii
ș
i nu statul ca obiect al securită
ț
ii. Reconceptualizarea securită
ț
ii a devenit necesară din cauza
schimbărilor graduale, dar fundamentale
ș
i pe termen lung în cadrul sistemului interna
ț
ional.
Câ
ț
iva dintre factorii de prim rang care au făc
ut necesară o reconsiderare a conceptului
ș
i a
scopului studiilor de securitate sunt constitui
ț
i de sfâr
ș
itul războiului rece care a condus spre o
societate globală interdependentă, schimbarea naturii războiului care vizează spe
ț
iul tehnico
–
economic, polit
ic
ș
i cultural decât mijloacele militare conven
ț
ionale, trecându
–
se de la
paradigma securită
ț
ii militare la paradigma securită
ț
ii multidimensionale
16
.

14

Alagappa, Mutiah, Redefining security în Asian security practice, Cakifornia, Stanf
ord University Press, 1988

15

Buzan, Barry, op.cit. pag.196

16

Boncu, Simion, Securitate europeană în schimbare, Provocări
ș
i solu
ț
ii, Ed. Amco
–

Press, Bucure
ș
ti, 1995

16

Statul este prea mare ca să satisfacă nevoile umane, dar în acela
ș
i timp prea mic pentru a
face fa
ț
ă pr
ovocărilor la nivel regional
ș
i global. Aceasta vin în contradic
ț
ie cu principalul
argument că motivul pentru care statul e privit ca obiect al securită
ț
ii se datorează faptului că
statul poate ajunge la un anumit nivel de automul
ț
umire în termeni economic
i, culturali
ș
i
militari sau că statul este suficient de mare pentru a face ordine în interiorul propriilor grani
ț
e.
Statul este în acela
ș
i timp o sursă de amenin
ț
are
ș
i de insecuritate la adresa poporului. Scopul
final trebuie considerat a fi securitatea
oamenilor iar statul trebuie să fie vazut ca un mijloc către

împlinirea acestui scop. Stabilirea statului ca obiect principal al securită
ț
ii conduce uneori la
abuz.

Securitatea este în
ț
eleasă nu ca un con
ț
inut al unui sector particular (militar), ci ca un

tip
particular de politică definit prin referire la ameni
ț
ări existen
ț
iale
ș
i apeluri pentru ac
ț
iuni de
urgen
ț
ă în orice sector.

Securitatea poate fi analizată în cadrul mai multor niveluri ce depind de obiectul de
referin
ț
ă implicat (securitate individua
lă, statală
ș
i regională)
17
:

1.

Sistemele intena
ț
ionale, care înseamnă cele mai întinse conglomerate de unită
ț
i
independente sau care interac
ț
ionează
ș
i care nu au nici un nivel sistemic deasupra lor. În
prezent acest sistem cuprinde întreaga planetă, dar în t
impurile de început mai multe sisteme
interna
ț
ionale mai mult sau mai pu
ț
in independente existau în acela
ș
i timp.

2.

Subsisteme interna
ț
ionale care corespund grupurilor de unită
ț
i prin intermediul cărora
sistemul interna
ț
ional poate fi deosebit de întregul si
stem prin natura particulară sau prin
intensitatea interac
ț
iunilor lor sau prin interdependen
ț
a dintre ele.

3.

Unită
ț
i, ce înseamnă actori constitui
ț
i din diferite subgrupuri, organiza
ț
ii, comunită
ț
i.

17

Cf. Buzan, Barry, op.cit

17

4.

Subunită
ț
i, constituite din grupuri de individualită
ț
i în cadrul unor unită
ț
i care sunt
capabile să influen
ț
eze comportamentul unei unită
ț
i.

5.

Individualită
ț
i, ultimul nivel în majoritatea analizelor din cadrul
ș
tiin
ț
elor sociale.

Securitatea comună
, conceptul care s
–
a dezvoltat în Europa ca un răspuns la riva
litatea
Est
–
Vest, propune în mod clar cooperarea ca unicul mijloc legitim de rezolvare a conflictelor.
Primul discurs major în problema securită
ț
ii comune:



Toate na
ț
iunile au dreptul legitim la securitate;



For
ț
a militară nu este un instrument legitim pent
ru rezolvarea disputelor dintre na
ț
iuni;



Restrângerea este necesară expresiei politicii na
ț
ionale;



Securitatea nu poate fi ob
ț
inută prin superioritate militară;



Reducerea
ș
i limitarea calitativă a armamentului sunt o condi
ț
ie necesră pentru
securitatea com
ună;



Legătura dintre negocierile armate
ș
i evenimentele politice trebuie evitată.

Securitatea cooperativă

est un concept care s
–
a dezvoltat în cadrul Dialogului privind
Securitatea Cooperativă a Pacificului de nord condusă de Departamentul de Stat canadian
. Atât
securitatea comună, cât
ș
i cea cooperativă au fost formulate cu inten
ț
ia înlocuirii structurii
securită
ț
ii bopolare a Războiului Rece cu un cadru multilateral caracterizat de:



O viziune angrenată pe reasigurare
ș
i nu pe descurajare;



Înlocuirea alian
ț
elor bilaterale;



O viziune a promovării atât a securită
ț
ii militare, cât
ș
i a celei non militare.

Securiatea cooperativă

abordează dezvoltarea institu
ț
iilor multilaterale într
–
o manieră
graduală. Deasemenea, spre deosebire de securitatea comună, cea coope
rativă ia în considerare

18

nevoia de a împiedica balan
ț
a de putere existentă
ș
i aranjamentele bilaterale până la dezvoltarea
unor condi
ț
ii mai favorabile pentru un multilateralism eficace. Securitatea cooperativă folose
ș
te
abordări mai pu
ț
in formale, dar

mai flexibile pentru institu
ț
ionalizarea multilateralismului
observând că cel mai bun răspuns pentru o nouă arhitectură a securită
ț
ii regionale este unul
gradual. Un concept cheie al procesului securită
ț
ii cooperative este folosirea mosurilor de
cre
ș
tere
a încrederii care produc o cultură ce gravitează în jurul dialogului
ș
i a p
articipării
inclusive. Un instrument cheie a fost utilizarea diploma
ț
iei „alternative” în cadrul căreia exper
ț
ii
guvernamentali, societatea civilă
ș
i sectorul privat discută aspecte

în calitate particulară.

No
ț
iunile de securitate cooperativă, comună
ș
i cuprinzătoare, opuse perspectivelor
tradi
ț
ionale precum apărare
ș
i securitate colectivă variază fa
ț
ă de propunerile tradi
ț
ionale ale
amenin
ț
ării
ș
i ale reac
ț
iei. În vreme ce conceptel
e de securitate tradi
ț
ionale, precum apărarea
colectivă
ș
i securiatetea colectivă, accentuează teritorialită
ț
ii, cele trei no
ț
iuni amintite lărgesc
orizontul pentru a include subunită
ț
i transna
ț
ionale. Cel din urmă ia în considerare factori
proeminen
ț
i pre
cum migra
ț
ie, schimbăro ale mediului
ș
i drepturile omului.

Asistăm, în prezent, la trecerea de la paradigma securită
ț
ii militare la cea a securită
ț
ii
multidisciplinare, care poate fi considerată ca o structură de trenzi
ț
ie spre o paradigmă
neconflictuală,
impunându
–
se înlocuirea abordării bazate pe teoria echilibrului de putere cu cea a
împăr
ț
irii valorilor
ș
i principiilor democratice. Abordarea extrem de diversă
ș
i, totodată, gradată
a conceptului de securitate, precum
ș
i formarea
ș
i evolu
ț
ia
ș
colilor de
gândire în domeniul
real
ț
iilor interna
ț
ionale sunt de natură să contribuie la o structură opera
ț
ională a securită
ț
ii.

I.

4.
Dimensiunile securită
ț
ii

1.

Dimensiunea politică

a securită
ț
ii are în vedere rela
ț
ia dintre stat
ș
i cetă
ț
enii săi. Chiar în
cazul în care
se admite premise că statul a fost creat pentru îmbunătă
ț
irea stării de securitate a
cetă
ț
enilor săi, este posibil ca aceasta să devină o sursă de amenin
ț
are la adresa securită
ț
ii

19

acestora. Un “Leviatan” excesiv de autoritar, opresiv poate amenin
ț
a sec
uritatea drepturilor
fundamentale ale individului ( Germania hitleristă, regimurile totalitare, etc.). În acela
ș
i timp, un
deficit de autoriate poate constitui, la rândul său, o amenin
ț
are la adresa

2.

securită
ț
ii individuale (statele slabe, lipsa legitimită
ț
ii regimului la putere, lupta pentru
autonomies au segregare), care
poate duce la conflicte armate civile ( bellum omnium contra
omnes
–

Hobbes), dar
ș
i la conflicte armate clasice interstatale ( de factură clausewitziană).

Teoria păcii democratice sus
ț
in
e că forma de organizare internă democratică este un
inhibitor puternic împotriva războiului declan
ș
at de către statul care promovează principiile
democratice în rela
ț
ia cu cetă
ț
enii săi. Se poate obiecta că această afirma
ț
ie are o valoare
relative, ea urm
ând a fi testate în fiecare caz în parte. Fără a absolutiza valoarea acestei no
ț
iuni,
chiar în mediul de gândire occidental în care a apărutt, se încearcă circumstan
ț
ierea ideii
generale, prin afirma
ț
ia ca “democra
ț
iile nu poartă războie de agresiune împot
riva altor
democra
ț
ii”.

3.

Dimensiunea economică.

“Securitatea economică ” are, în teoria rela
ț
iilor international,
două în
ț
elesuri distincte, ea este privită fie din perspectiva fundamentului economic al puterii
militare, fie ca aspect distinct al dimensiuni
i de securitate.

Securitatea economică din perspectiva fundamentului economic al puterii militare se bazează pe
constatarea că puterea economică este “fungibilă”, se poate transforma, practice, în orice fel de
valoare economică.

În ultimă instan
ț
ă, prosper
itatea este practic, sinonimă cu poten
ț
ialul de mobilizare
militară, dacă nu pe termen scurt, cel pu
ț
in pe termen mediu
ș
i lung. În consecin
ț
ă, puterea
economică a unei na
ț
iuni este o amenin
ț
are latent la adresa adversarilor săi, de unde preferin
ț
a
de a nu

contribui la dezvoltarea economică a adversarilor. Embargoul asupra comer
ț
ului este o

20

metodă de a împiedica acets lucru. Această abordare era foarte răspândită în America anilor
destinderii (începutul anilor 70). În mod paradoxal, această pozi
ț
ie este
în contradic
ț
ie cu
vederile liberale asupra comer
ț
ului international care credeau în efectele benefice ale comer
ț
ului
asupra climatului international de securitate.

Pe de altă parte, militarizarea (chiar
ș
i men
ț
inerea trupelor gata pregătite) presupune un
efort financiar, afect
ând inevitabil economia civilă.

Tot paradoxal, militarizarea excesivă poate afecta poten
ț
ialul de mobilizare într
–
o etapă
ulterioară, mai ales în cazul puterilor intrate într
–
o fază de declin. Dimensiunea economică,
aspect distinct al

dimensiunii de securitate, este deosebit de sugestivă.

În primul rând, războiul economic poate fi un substitute functional pentru folosirea
puterii militare, la fel cum puterea militară poate foloso pentru afectarea economiei adversarului
în cazul blocade
lor. În consecin
ț
ă, unele state au ales autosuficien
ț
a economică, ca op
ț
iunile de
securitate na
ț
ională.

În al doilea rând, no
ț
iunea de securitate economică presupune invulnerabilitatea la
hazardul economic, cauzat de disfunc
ț
ionalitatea sistemului. Există
câteva maniere de abordare a
unei astfel de situa
ț
ii. Autarhia poate îmbunătă
ț
i securitatea economică (metodă folosită de fosta
URSS)
ș
i constituie o modalitate defensive de ob
ț
inere a invulnerabilită
ț
ii.

Diversificarea, în sensul de diseminare a resurselo
r na
ț
ionale între mai mul
ț
i actori
ș
i în
cât mai multe domenii, pentru prevenirea pericolului rămânerii fără provizii din cauza
întreruperii furnizării dintr
–
o sursă unică. Este strategia folosită în prezent de mai multe state,

21

printre

care UE
ș
i SUA,
în domeniul aprovizionării cu materii prime strategice pentru a
coperirea
deficitului energetic.

Intensificare interdependen
ț
ei, chiar până la integrare, este unul dintre cele mai modern
moduri de a asigura securitatea economică. Aceasta a fost abordarea
ț
ă
rilor europene la fondarea
Comunită
ț
ii Cărbunelui
ș
i a O
ț
elului. Ideea generală a fost că o re
ț
ea de interdependen
ț
e va
func
ț
iona ca un inhibitor puternic împotriva războiului.

4.

Dimensiunea societală

–

curentul idealist a sus
ț
inut că oamenii sunt, în ultimă

instant,
subiectul central al oricărui demers de analiză asupra situa
ț
iei de securitate. Statul este un mijloc
pentru asigurarea securită
ț
ii individului,
ș
i nu un scop în sine. Preocupările de asigurare a
securită
ț
ii trebuie să aibă ca obiect de referin
ț
ă

pe individ sau umanitatea ca atare, de unde
conceptual de securitate umană.

Securitatea societală are ca obiect de referin
ț
ă o colectivitate (de
ș
i nu statală)
ș
i este
definite drept ”abilitatea unei societă
ț
i de a persista în caracterul său essential în c
ondi
ț
ii
schimbătoare
ș
i amenin
ț
ări posibile sau efective. Mai précis este vorba de men
ț
inerea în condi
ț
ii
care să permit evolu
ț
ia modalită
ț
ilor tradi
ț
ionale de limbaj, cultură, asociere, religie, identitate
na
ț
ională
ș
i obiceiuri”
18
. Barry Buzan analizează
statul drept o entitate alcătuită din baza fizică
–

institu
ț
iile, având rolul de a asigura func
ț
ionarea organismului,
ș
i idea de stat
–

scop. În
demersul de identificare a subiectului securită
ț
ii na
ț
ionale, autorul apreciază că referirea la
func
ț
iile de ba
ză ale statului nu este satisfăcătoare. El prefer
ă să pună acentu
l pe legătura
existent
ă între person
e
ș
i entitate
a

statală căreia îi apar
ț
in. Buzan este de părere că acestă

18

Ole Waever, Societal Security:the concept, in The European Se
curity order recast. Scenario for the Post Cold War Era,
Pinter, London 1990

22

legătură se întemeiază pe un motiv mai profund decât tendin
ț
a de a evita starea

naturală, cu toate
riscurile de securitate pe care le predupune aceasta.

În cadrul analizei pe care o face diferitelo tipuri de state, Buzan identifică riscuri de
securitate la adresa statului care vin din interiorul entită
ț
ii politice respective. Aceia
ș
i dorin
ț
ă

g
enerează o serie de riscuri la adresa securită
ț
ii unor alte state învecinate, de acestă data
tensiunea create în rela
ț
iile interstatale nefiind cauzată de muta
ț
iile în raporturile de putere.
Concluzia autorului după ce examinează diferite tipuri

de state în func
ț
ie de raporturile lor cu
na
ț
iunea care le compune, este că acestea se confruntă cu diverse tipuri de riscuri la adresa
securită
ț
ii, derivate din specificul rela
ț
iei
cu na
ț
ionalitatea respective.

Printre formele pe care le mai poate îmbrac
ă idea de stat se numără ideologiile
(politice,econmice, religioase sau sociale). Specificitatea implica
ț
iilor ideologilor asupra
securită
ț
ii izvoră
ș
te din aceea că vizează bazele rela
ț
iei dintre stat
ș
i societate. Ideea de stat
poate fi circumscrisă
ș
i ex
isten
ț
ei unui simt al scopului national (prezervarea rasială, apartenen
ț
a
la o anumită civiliza
ț
it), sau al puterii ( conform teoriilor clasice
ș
i tradi
ț
ionale).

Riscurile la adresa securită
ț
ii sunt legate de fenomenul migra
ț
iei, sau de for
ț
a
na
ț
ionalismu
lui. Aceasta poate devein si o problemă de securitate politică, afectând statele slabe.

5.

Dimensiunea ecologică
–

Deceniul al 9 lea secolului XX (1987) a marcat momentul în
care s
–
a recunoscut existent unei problem ecologice, ca urmare, a constatării degradăr
ii
mediului. Recuno
ș
terea declinului ecologic nu a coincis, însă, cu acceptarea existen
ț
ei unei
problem de securitate. Există trei moduri în care problemele de mediu pot fi subsumate no
ț
iunii
de securitate: problem de mediu cauzate de război (armă nuclară
–

dezbatere purtată la începutul
anilor 80, când se considera că
ș
i un război nuclear pe scară redusă ar fi putut crea un dezastru

23

climatic
ș
i ecologic); problemele de mediu pot fi cauza unui război al resurselor; problem de
mediu pot cconstitui însele

amenin
ț
ări directe la adresa securită
ț
ii afectând baza fizică a statelor.

In majoritatea cazurilor, încă, conceptual de securitate ecologică presupune considerarea
individului, nu a statului, ca obiect de referin
ț
ă al securită
ț
ii.

Ca o limită opera
ț
ională

cu tendin
ț
a de extindere a domeniului no
ț
iunii de securitate
literature de specialitate semnaleaza fenomenul securizării problematicii discursului oficial.
Ridicarea prea multor probleme la statutul de “probleme de securitate” poate avea ca efect

transfo
rmarea temei respective în tabu
ș
i, prin urmare, marginalizarea oponen
ț
ilor ideologici,
delegitimizarea sa ca subiect al dicursului politic.

Materiale supuse dezbaterii

“O na
tiune are securitatea asigurata in masura in care nu se afla in pericol de a fi n
evoita sa
sacrifice valori importante daca doreste sa evite razboiul si este capabila , daca este provocata, sa le
pastreze prin obtinerea victoriei intr
–
un astfel de razboi.” Walter Lippmann

„ … in sens obiectiv, securitatea masoara absenta amenintaril
or la adrea unor valori existente,
in sens subiectiv, absenta temerii ca astfel de valori vor fi puse in pericol”. Arnold Wolfers

„ … Capacitatea unei natiuni de a promova cu succes interesele sale nationale ”
–

Penelope
Hartland
–

Thunberg

„Capacitat
ea de a face fata agresiunii externe”
–

Giacomo Luciani

24

„ …Prezervarea, in conditii acceptabile de evolutie, a patternurilor traditionale de limba,
cultura, asociere si identitate nationala, religioasa si de obiceiuri”.
–

Ole Waever

Bibliografi
e

1.

Arnold Wolfers, „
National Security
”
as an Ambiguous Symbol in Political Science
Quarterly
, vol.67, Nr. 4, 1952.

2.

Alagappa, Mutiah, Redefining security în Asian security practice, Cakifornia, Stanford
University Press, 1988

3.

Buzan, Barry, popoarele, stat
ele
ș
i teama, Ed. Cartier, Chi
ș
inău, 2000

4.

David A. Baldwin, The concept of security, Review of International Studies, 1997

5.

Edward A. Kolodziej, Securitatea
ș
i rela
ț
iile interna
ț
ionale, Editura Polirom, 2007

6.

Marty Kaldor, Securitatea umană, Editura CA Publi
shing, 2010

7.

Ole Waever, Societal Security:the concept, in The European Security order recast. Scenario
for the Post Cold War Era, Pinter, London 1990

8.

Viorel Buța; Emil Ion; Mihai Ștefan Dinu (coord.),
Religie și securitate în Europa secolului
XXI
–

Glosar
de termeni
, Editura Universității de Apărare „Carol I ”, București, 2007

9.

Wolfers, Arnold, National security as an ambiguous symbol în Discord and Collaboration 7,
Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1962

25

Unitatea de învă
ț
are nr. 2

Securita
tea na
ț
ională
ș
i interesul
national

Cuprins

II.1 Conceptul de securitate națională

II.2 Conceptul de interes national

II.3 Valori și obiective naționale

Concepte cheie:
interes national, valori na
ț
ionale, obiective na
ț
ionale

Obiectivul

acestei uni
tăți de
învățare este de a aprofunda conceptele de interes național, obiective
naționale.

Rezumat unitatea de învă
ț
are nr. 2

Securitatea statelor constituie unul dintre cele mai studiate
ș
i reglementate domenii în
activitatea comunită
ț
ilor umane, generând transf
ormări profunde, în special, în ceea ce prive
ș
te
geopolitica
ș
i geostrategia lumii, a dezvoltării for
ț
elor armate, dar
ș
i, în conexiune, a unor
transformări în via
ț
a socială
ș
i, chiar, a evolu
ț
iei tehnologice.

În concep
ț
ia na
ț
ională „…securitatea na
ț
iona
lă reprezintă condi
ț
ia fundamentală a existen
ț
ei
na
ț
iunii
ș
i a statului român
ș
i un obiectiv fundamental al guvernării, ea are ca domeniu de
referin
ț
ăvalorile, interesele
ș
i obiectivele na
ț
ionale

Termenul
de interes na
ț
ional
, care reprezintă, în politica e
xternă și de securitate, principiul
regulator al acțiunii diplomatice și militare, este un corolar al termenului de rațiune de stat.

Interesele naționale reflectă percepția dominantă, relativ constantă și intituționalizată cu
privire la valorile naționale
. Ele vizează promovarea, protejarea și apărarea
–
prin mijloace legitime
–

a valorilor prin care națiunea română își garantează existența și identitatea, pe baza cărora își
construiește viitorul și în temeiul cărora se integrează în comunitatea europeană ș
i euroatlantică și
participă la procesul de globalizare. Prin aria lor de manifestare, ele se adresează

26

–

în primul rând
–

cetățenilor patriei care trăiesc pe teritoriul național, dar și
–

în egală măsură
–

tuturor celorlelți oameni aflați în România, pr
ecum și românilor care trăiesc sau își desfășoară
activitatea în afara granițelor țării.

Obiectivele de securitate naț
ională a româniei stabilesc orientarea efectivă și

rep
rezintă reperele
de bază ale acț
iunii practice, se
ctoriale, a diferitelor instituț
ii

ale

statului, astfel încât îndeplinirea lor
coerentă, corelată și interdependentă să garanteze și

să conducă la realizarea și afirmare
a intereselor
fundamentale ale ț
ării

II.1.
Conceptul de securitate na
ț
ională

Epoca pe care o trăim este una a frământ
ărilor, a provocărilor cauzate de limitări
ș
i crize în
aproape toate domeniile de activitate ale societă
ț
ii umane; politic, economic, diplomatic, ori militar.
Din acestă perspectivă, observăm o tensionare a rela
ț
iilor între state, o căutare a solu
ț
iilor, d
ar
ș
i a
solu
ț
iilor de echilibru, iar problemele legate de diverse aspecte ale securită
ț
iiinterna
ț
ionale sunt
intens dezbătute,atât în întâlniri
ș
i conferin
ț
e oficiale, în dezbateri publice, cât
ș
i în mass
–
media.

În general, conceptul de securitate este leg
at de entitățile de tip stat, regiune, zonă. O definiție
primară a securității afirmă că aceasta reprezintă „Faptul de a fi la adăpost de orice pericol, sentiment
de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol. Protecție, apărare”
19
.

Studiul securității, a securității statelor, în special, a constituit subiectul preocupărilor unor
importanți gânditori în istoria umanității, în special a celor politici, fiind profund interconectată cu
atitudinile de politică internațională și studiul
relațiilor internaționale. Rădăcinele sunt adânci,
pornind din antichitate. Dacă Platon și Aristotel se apleacă asupra guvernării și relațiilor între cetăți,
ansamblu de securitate și „folosește în analiză raționamente care aveau să fie sintetizate mai târ
ziu în

19

www.
dexonline.ro

27

teoria relațiilor internaționale și sistematizate mai ale de curentul realist de gândire a strategiilor de
securitate. În analiza pe care o face războiul peloponezian, Tucidide dezvoltă concepte precum
relațiile de putere dintre state și modul în
care dinamica acumulării de putere influențează
configurația relațiilor internaționale”
20
.

Exponent alcurentului realist în abordarea politicii, Machiavelli afirmă că siguranța reprezintă
condiția necesară, înainte de toate, în realizarea căreia se pot într
eprinde acțiuni, care nu sunt necesar
morale, conform concepțiilor tradiționale.
21

Securitatea este legată de stat, de interesul și de puterea acestuia. Prin interesul statului
înțelegem scopul fundamental al acestuia în relațiile cu alte entități de acelaș
i tip.

În ceea ce privește securitatea statului, opinăm că acesta poate fi definită ca reprezentând
capacitatea acestuia de a
–
și realiza interesul propriu și de a influența distribuția relațiilor
internaționale le nivel regional sau global.

În sensul celor

de mai sus, subliniem aportul cardinalului Richelieu în gândirea relațiilor de
putere, introducând noțiunea de interes al statului ca și motor al relațiilor internaționale. Acest
concept, dublat de acceptarea existenței și dreptului imperiilor, a stat la
baza sistemului de securitate
european, având ca punct de susținere principiul echilibrului de putere, până la sfârșitul Primului
război mondial, când SUA, prin vocea lui Woodrow Wilson, anunță că noul sistem de securitate se
va baza pe securitatea colecti
vă și nu pe vechile alianțe militare și că bazele noii Europe nu se vor
mai fundamenta pe granițele vechilor imperii, ci pe criteriul etnic, al autodeterminării popoarelor.
Teoria securității comune, astfel apărută, ca formă a curentului liberal de gândire
, în ciuda translatării
sale în unele măsuri practic, cum ar fi înființarea Ligii Națiunilor, nu va avea succes, însă, decât după
cea de
–
a doua conflagrație mondială.

Considerăm demn de subliniat că, în general, gânditorii politici asociază conceptul de
se
curitate cu cel de război, precum și cu studiul fenomenelor atașate dezvoltării sociale, cum ar fi
conflictul,mergând până la introducerea acestora în relațiile de tip contract social, între conducători și

20

Ozunu, M.V., Ghid de studiu al disciplinei securitate
și apărare națională

21

Boucher, D., Kelly,P., Mari gânditori politici de la Socrate până astăzi, Ed. ALL
, Bucure
ști, 2008, p.141

28

cei conduși. Acest contract de supunere este spr
ijinit de Thomas Hobbes, care argumentează astfel,
atât absolutismul, cât și cuceririle Angliei, afirmând că supusul „în cazul în care trăiește sub protecția
sa, se subînțelege că se supune cârmuirii”
22
. Prin cârmuire, în opinia gânditorului, înțelegem atât

stăpânirea, cât și învingătorul.

Hans Morgenthau, fondatorul realismului clasic, consideră că „elementul cheie care
orientează analiza de sorginte realistă a politicii internaționale este conceptul de interes definit în
termeni de putere
23
”. El pledează pe
ntru recunoașterea rolului tuturor statelor în ecuațiile de
securitate din sistemul internațional, afirmând că lupta pentru putere este universală și continuă că, în
ciuda momentelor de echilibru în și între imperii, izolaționismul este ilizoriu
24
.

Studiind

securitatea, nu putem observa că, în centrul determinărilor și dimensiunilor sale,se
situează obiectul, mobilul său. Atunci când obiectul securității este statul, ne referim la securitatea
statului, a națiunii, iar când aceasta privește întregul mediu geo
politic global sau regional ne referim
la securitatea internațională. În situația în care în centrul preocupărilor de securitate este individul,
putem afirma că avem de a face cu conceptul de securitate/ siguranță a individului sau persoanei.

În prezent as
istăm la o multidimensionare a abordărilor securității, în domeniile cele mai
importante ale societății: securitatea economică, securitatea energetică, securitatea ecologică,
securitatea socială, securitatea individului.

Dincolo de acestă clasificare scola
stică, observăm că aceste domenii se întrepătrund, se
conectează, având scopuri, dezvoltări și mobile comune. Încercând a descoperi factorul comun,
există abordări de tipul neoliberalismului, care consideră că individul, fiind elementul fundamental al
soci
etății, devine liantul tuturor dimensiunilor securității. Se afirmă astfel, că, în prezent ne situăm
într
–
o nouă paradigmă de securitate, că „securitatea la orice nivel, are ca subiect omul, care transcede

22

Hobbes, Th., Leviathanul, p.720, apud. Boucher, D.,Kelly, P., Mari gânditori politici de la Socrates până astăzi, Ed. ALL, Bu
cure
ști, 2008, p.162

23

Ozunu, M.V., op.cit

24

Benewick, R.,Green Ph., Dic
țonarul Marilor Gânditori Polit
ici, Ed. Artemis, Bucure
ști, 2006, p.225
–
227

29

toate granițele”
25
. Aceasta ar avea la bază dre
pturi și libertăți prevăzute în Declarația Universală a
Drepturilor Omului.

În opinia noastră, paradigma situării individului în centrul domeniilor securității poate fi
acceptată, însă putem observa că există o serie de limitări contemplative. Prima, se re
feră la faptul că
nu toate statele lumii, nu toate mediile socio
–
umane, manifestă legal și în fapt atitudinea de a pune în
centru individul, de a instaura, concret, drepturile omului în preocupările societății. Cea de
–
a doua
limitare, pornește de la succes
iunea abordărilor în domeniul securității. Încercând a demonstra că
necesitatea distincției dintre securitatea națională și cea internațională constituie o preocupare falsă,
întrucât omul este subiectul securității, se neagă că de fapt aceste două domenii
ale securității există,
iar definirea și descrierea lor s
–
au efectuat înainte de a începe dezbaterea privind rolul centrist al
omului în ceea ce privește securitatea.

Abordarea problematicii privind securitatea statelor primește noi valențe în secolele XIC

și
XX. Apar și se impun conceptele de securitate națională și, în a doua parte a secolului XX, cel de
securitate colectivă.

Securitatea statelor constituie unul dintre cele mai studiate
ș
i reglementate domenii în
activitatea comunită
ț
ilor umane, generând

transformări profunde, în special, în ceea ce prive
ș
te
geopolitica
ș
i geostrategia lumii, a dezvoltării for
ț
elor armate, dar
ș
i, în conexiune, a unor
transformări în via
ț
a socială
ș
i, chiar, a evolu
ț
iei tehnologice.

Conform criteriilor autorilor
Lumii 200
9
, sistemul global presupune

„…o justapunere a cinci
subsisteme majore: politic, economic, social, cultural
ș
i ecologic”.
26
Acestea alături de sectorul
militar, alcătuiesc cele 6 dimensiuni ale securită
ț
ii statelor.

Securitatea statelor se dezvoltă având l
a bază interesul na
ț
ional
ș
i valorile na
ț
iunii. După cum
se
ș
tie, „… interesul este imboldul ac
ț
iunii, motivul ac
ț
iunii, iar politica nu este altceva decât o
expresie a interesului”.
27

25

Sarsccinschi, A., Elemente noi în studiul securită
ții naționale și internaționale, Ed. Universității Naționale de Apărare,Buc
ure
ști, 2005, p.21

26

Frunzeti, T., Zodian, VI și colaboratorii
, Lumea
–
2009
–

Enciclop
edie Politică
ș
iMilitară, Editura Centrului Tehnic
–
Editorial al Armatei, Bucure
ș
ti, 2011,
p.37

30

Conform Strategiei de Securitate Na
ț
ională, interesele na
ț
ionale” ..
.reflectă percep
ț
ia
dominantă, relativ constantă
ș
i institu
ț
ionalizată cu privire la valorile na
ț
ionale”
28
. În cazul
ț
ării
noastre, interesele
ș
i valorile na
ț
ionale se concentrează în : progresul, prosperitatea
ș
i securitatea
na
ț
ională a României.
29

În conce
p
ț
ia na
ț
ională „…securitatea na
ț
ională reprezintă condi
ț
ia fundamentală a existen
ț
ei
na
ț
iunii
ș
i a statului român
ș
i un obiectiv fundamental al guvernării, ea are ca domeniu de
referin
ț
ăvalorile, interesele
ș
i obiectivele na
ț
ionale”
30
.

Încercând să sintet
izăm cele prezentate mai sus, securitatea na
ț
ională reprezintă starea care
asigură păstrarea valorilor na
ț
ionale fundamentale, a integrită
ț
ii, independen
ț
ei
ș
i bunei func
ț
ionări a
statului.

Pe de altă parte, dorim să subliniem că Max Weber definea statul c
a „o comunitate umană
care î
ș
i arogă monopolul folosirii legitime a for
ț
ei într
–
un teritoriu dat”
31
. Enun
ț
ul prezentat
configurează, destul de precis, statul ca obiect central
ș
i subiect, în acela
ș
i timp, al securită
ț
ii
na
ț
ionale, ca formă specifică de mani
festare a securită
ț
ii în conexiune cu exercitarea for
ț
ei. O
defini
ț
ie, care subliniază acela
ș
i aspect, afirmă că securitatea na
ț
ională reprezintă ” cerin
ț
a de a
semen
ț
ine supravie
ț
uirea statului prin folosirea puterii politice, economice, diplomatice
ș
i de

proiectare a for
ț
ei”
32
.

O viziune mai modernă asupra fenomenului, ne indică na
ț
iunea
ș
i nu statul ca obiect al
securită
ț
ii na
ț
ionale. Na
ț
iunea poate fi definită ca reprezentând o comunitate de oameni având
identitate, cultură, civiliza
ț
ie
ș
i limba comune.
Inclusiv în abordările politice ale prezentului,
dezbaterea se poartă în ceea ce prive
ș
te includerea statului în ansamblul no
ț
iunii de na
ț
iune. Din

27

Mure
ș
an, M., Văduva, Gh., Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universită
ț
ii Na
ț
ionale de Apărare „Carol I”, Bucure
ș
ti, 2006, p.87

28

Strategia de
Securitate Na
ț
ională a României, Bucure
ș
ti, 2007, p.9

29

Ibidem

30

Strategia de securitate na
ț
ională a României, Bucure
ș
ti, 2007, p.7

31

Weber, M., The Protestant Ethic and The Spirit of Capitalism; sursa: www.ne.jp.asahi

32

Sursa:
www.wikipedia.org
, accesată la 20 mai 2014

31

perspectiva noastră, în definirea na
ț
iunii trebuie inclus
ș
i statul în care popula
ț
ia î
ș
i desfă
ș
oară via
ț
a
,
ca
ș
i centru teritorial
ș
i ansamblu administrativ al activită
ț
ii
sale. În cazul lipsei acestuia,

nu am putea vorbi decât despre popoarele fără de
ț
ară, identită
ț
i în căutarea statului ca formă de
împlinire na
ț
ională.

Asigurarea securită
ț
ii statelor înglo
bează un amplu ansamblu de domenii, complementarea
ș
i
într
–
o strânsă corela
ț
ie, care contribuie la garantarea existen
ț
ei, func
ț
ionalită
ț
ii
ș
i exprimarea liberă,
în contextul de vecinătate, regional
ș
i global al statului, care garantează libertatea individu
lui
ș
i
comunită
ț
ii, precum
ș
i exprimarea aspira
ț
iilor fiecăruia
ș
i a na
ț
iunii, în totalitatea sa. Altfel spus,
securitatea na
ț
ională include atât domeniul apărării na
ț
ionale, ca apanaj exclusiv alfor
ț
elor armate,
cât
ș
i elemente subsumate securită
ț
ii, incl
use în alte domenii: politic, economic, diplomatic,
răspunsul la urgen
ț
ele civile,bunul trai al cetă
ț
eanului, etc.

Apărarea na
ț
ională reprezintă, în opinia noastră, una dintre dimensiunile esen
ț
iale ale
securită
ț
ii, constituindu
–
se în obiectivul fundamenta
l al existen
ț
ei
ș
i activită
ț
ii for
ț
elor armate. Ea
cuprinde „ansamblul de măsuri
ș
i activită
ț
i adoptate
ș
i desfă
ș
urate de către un stat în scopul de a
garanta independen
ț
a
ș
i suveranitatea na
ț
ională,integritatea teritorială, de a proteja via
ț
a
ș
i bunurile
popula
ț
iei, precum
ș
i sus
ț
inerea intereselor fundamentale ale
ț
ării.”
33

Din punctul nostru de vedere, prima manifestare a preocupărilor în domeniul securită
ț
ii
statului se realizează prin formularea politicii de securitate, care constă în totalitatea măsuri
lor luate
de un stat, într
–
o multitudine de medii ac
ț
ionale, na
ț
ional sau în cooperare cu alte
ț
ări, pentru
realizarea securită
ț
ii sale în scopul asigurării păcii
ș
i prosperită
ț
ii cetă
ț
enilor săi
ș
i genera
ț
iilor ce le
vor urma.

Pentru gestionarea securită
ț
ii lor, statele construiesc o serie de strategii, de regulă, grupate pe
următoarele paliere: strategia de securitate na
ț
ională, strategia de apărare na
ț
ională
ș
i strategia
militară. Trebuie să subliniem că acestea sunt cele mai frecvente
ș
i sunt destinate s
ă răspundă

33

Mo
ș
toflei, C.,Du
ț
u,P. Apărarea colectivă
ș
i apărarea na
ț
ională în contextul integrării României în NATO
ș
i aderării la Uniunea Europeană, Editura
Universită
ț
ii Na
ț
ionale de Apărare „Carol I”, 2005
,p.26

32

riscurilor
ș
i amenin
ț
ărilor la adresa bunului mers al activită
ț
ii statului, siguran
ț
ei sale
ș
i cetă
ț
enilor
săi.

Strategia de securitate nu constituie un concept nou, acesta apărând odată cu fiin
ț
area statelor.

Philip Bobbit
34

face legătura înt
re securitate, dezvoltarea strategiilor de securitate, schimbarea ordinii
constitu
ț
ionale
ș
i revolu
ț
ia militară care începe în secolul al XVI
–

lea. El afirmă că statul se schimbă
ș
i că strategia pe care o abordează evoluează. Statul modern „este rezultatul

istoriei moderne, a
ș
a
cum armatele de mercenari s
–
au transformat în armatele moderne, stabile, profesionalizate ale
prezentului”
35
.

Strategia de securitate na
ț
ională vizează „următoarele domenii: starea de legalitate; siguran
ț
a
cetă
ț
eanului; securitatea pu
blică; prevenirea
ș
i contracararea terorismului
ș
i a altor ameni
ț
ări
asimetrice; capacitatea de apărare; protec
ț
ia împotriva dezastrelor naturale;degradării condi
ț
iilor de
via
ț
ă
ș
i accidentelor industraile”
36
.

Securitatea na
ț
ională suscită a fi analizată în

contextul evolu
ț
iei fenomenului numit război.Ian
Bellany afirmă ca „securitatea, în sine, este o relativă absen
ț
ă a războiului”, precum
ș
i „o relativ
solidă convingere că nici un război care ar putea avea loc nu s
–
ar termina cu o înfrângere”
37
. Ca
parte a

evolu
ț
iei societă
ț
ii, observăm că fenomenul război în ansamblul său, a
ș
a cum au demonstrat
–
o
ultimele conflicte armate ale sfâr
ș
itului secolului al XX lea
ș
i începutului noului mileniu a suferit o
serie de muta
ț
ii
ș
i adaptări la schimbările ce au afectat
societatea umană.

Conceptul românesc de securitate națională a început să se cristalizeze mai bine începând din
anul 1990 în procesul elaborării unui proiect de document oficial de sine stătător, propus inițial de
unii specialiști în domeniul teoriei și do
ctrinei militare. La acestă idee au subscris și alți teoreticieni,
civili și militari, iar în anul 1991 a apărut un prim document intitulat „Concepția integrată privind

34

Bobbit, Ph., The shild of Achilles, War peace and the course of history, Penguin Books, London, 2002,pp.69
–
74

35

Ibidem, p.73

36

Strategia de securitate na
ț
ională a României, 2007,p.7

37

Bellany, I., Către o teorie a securită
ț
ii na
ț
ionale, 1981, apud
Sarcinschi, A.,op.cit.,p.9

33

securitatea națională a României”, elaborat sub egida Ministerului Apărării Național
e și a
Ministerului Afacerilor Externe și îmbunătățit ulterio în cadrul unui colectiv mai larg.

La începutul anului 1993 s
–
a creat o comisie interdepartamentală, cuprinzând reprezentanți ai
Preșidenției României, ai unor ministere importante, ai serviciil
or de informații și ai altor organisme,
care a fost însărcinată să elaboreze proiectul documentului „Concepția integrată privind securitatea
națională a României”. Documentul respectiv a fost discutat și adoptat în aprilie 1994 de către
Consiliul Suprem de

Apărare Țării, care a hotărât sa
–
l înainteze Parlamentului pentru dezbatere și
adoptare.

Astăzi securitatea na
ț
ională poate fi afirmată în plan interna
ț
ional, intr
–
una din formele
fundamentale:



„securitatea prin cooperare”, definită prin existen
ț
a unor
condi
ț
ii acceptate de două sau mai
multe state care elimină solu
ț
ia recurgerii la folosirea for
ț
ei în solu
ț
ionarea diferendelor;



Participarea la alian
ț
e
ș
i coali
ț
ii de genul NATO, care promovează formula securită
ț
ii prin
cooperare, aspectul militar al sec
urită
ț
ii fiind asigurat de organe de conducere militară comună;



Participarea la alian
ț
e
ș
i coali
ț
ii bilaterale
ș
i multilaterale, incluzând în tratatele respective
capitole referitoare la asisten
ț
ă, apărare, etc.



Recursul la reglementările dreptului interna
ț
ional,în fa
ț
a unor organisme abilitate.

În condi
ț
iile cre
ș
terii semnificative a interdependen
ț
elor, se produce o muta
ț
ie de valoare
strategică profundă,în sensul deplasării sistemului securită
ț
ii na
ț
ionale în spectrul interna
ț
ional, prin
interna
ț
ionalizar
ea securită
ț
ii.

34

II.

2

Conceptul de interes național

Securitatea națională trebuie privită prin prisma elementelor sale fundamentale: interesele
naționale pe de o parte, riscurile, amenințările și vulnerabilitățile pe de altă parte.

Gândirea politicii d
e securitate națională trebuie să plece de la interesul național, care
întruchipează nevoile și dezideratele unui stat suveran percepute în relațiile cu celelalte state, ce
constituie mediul extern. Interesul național exprimă posibilități de alegere a poli
ticii externe,
orientate spre garantarea prosperității și securității cetățenilor, menținerea valorilor și concepției
despre lume, conform cărora un stat dorește să se afirme în cooperare sau în competiție cu alte
state. Interesele naționale cuprind dire
cții de dezvoltare perenă și sunt acelea de conjunctură
istorică, dar interesele naționale sunt realizate, daca există puterea necesară.

Pentru definirea intereselor naționale, științele normative utilizează un concept definit ca atare
încă de la formarea
sistemului modern de state, respectiv a sistemului internațional, la mijlocul
secolului al XVII
–
lea, și anume conceptul de rațiune de stat (raison d’Etat). Rațiunea de stat s
–
a
impus ca principiu normativ superior, deasupra oricăror alte interese individua
le sau de

grup în societate, și a devenit principiu regulator al comportamentului internațional al oricărui stat.
Henry Kissinger, arată că, apariția idei de rațiune de stat a pus în dificultate orice altă cale de
legitimare a interesului, în special cea
religioasă. „Rațiunea de stat susținea că binele statului scuză
mijloacele folosite pentru a
–
l menține; interesul național a luat locul noțiunii medievale de moralitate
universală. Echilibrul puterii a înlocuit nostalgia pentru monarhia universală cu conso
larea că fiecare
stat, în urmărirea intereselor sale egoiste, va contribui cumva la securitatea și progresul tuturor
celorlalte”
38
.

Rațiunea de stat a dat naștere la interesul de stat și, în consecință, la întreaga galerie de
interese ale statului. De aici

decurge și dimensiunea normativă a interesului, înțeles ca valoare
socială ce încorporează o anumită așteptare sau dezirabilitate. Pe de o parte, interesul este axiologic
orientat. Deci, nu poate fi definit pe cale științifică obiectivă pentru că este con
struit pe cale socială,

38

Kissinger, Henry, Diploma
ț
ia, Editura All, Bucure
ș
ti, 1998, p.51

35

subiectivă. Interesul are consistență atât timp cât în construcția sa sunt integrate o serie de așteptări și
deziderate sociale, numite valori: bunăstare, libertate, securitate, identitate. Pe de altăparte, valorile
țin de structu
ra culturii, adică de ceea ce este subiectiv definit ca bine, frumos, dezirabil, în siguranță,
moral. Așadar, interesele sunt expresia unei cristalizări istorice a resurselor ideaționale ale unei
națiuni, a stilului de gândire colectiv, transferat instituț
iilor politice care administrează chestiunile
unei epoci sau alteia. În secolul al XIX lea, interesul statului român a fost acela de a
–
și câștiga
independența politică și de a
–
și defini identitatea națională. De atunci încoace, interesul nostru a fost
și e
ste de a consolida acestă contrucție politică și națională. În termeni de securitate, interesul
românilor este acela de a
–
și prezerva identitatea și integritatea politică.

Să reținem că, în literatura sociologică, Tocqueville arată că structurarea interes
elor private
într
–
o democrație poate avea loc doar în condițiile definirii unui interes public, adică a unui interes de
stat. „ Principiul interesului înțeles în mod corect nu generează acte extraordinare

de sacrificiu individual, însă induce acte cotidie
ne de autoreținere […] disciplinează un număr de
cetățeni în sensul obiceiului de regularitate, reținere, moderare, prevedere, autocontrol ”
39
. Deci,
interesul public reprezintă o cristalizare a intereselor dintr
–
o societate; el este diferit de oricare di
ntre
acestea, deși le încorporează. Interesul public este un bun public și îi permite statului să
–
și
îndeplinească obligațiile de promovare a binelui social. Bunul public este construit din dorința de
promovare a binelui social. Bunul public este construit

din dorința cetățenilor și răspunde așteptării
majorității acestora. Servicii publice esențiale pentru viața socailă sunt, de exemplu, educația,
justiția, sanătatea, apărarea,ordinea publică. Cultura publică simbolizează subordonarea cetățenilor, a
indivi
zilor, și grupurilor față de interesele publice sub forma respectului autorității, recunoaștere în
schimbul căreia o serie de servicii care altfel nu ar putea fi obținute pe cale individuală.

La modul generic, interesul național, se referă la principiul r
egulator al politicii, care
consideră binele comun al societății scopul final al acțiunilor administrative, economice, diplomatice,
militare, culturale. Peter J. Katzenstein remarcă construcția culturală a statalității și a identității

39

Citat preluat după Clinton, David W., „The national interest: normative foundations”,în The Review of Politics, vol.48, nr. 4
, University of Notre
Dame, 1986

36

statelor, motiv pe
ntru care interesele lor sunt elaborate în orizontul cultural național, diferit de la o
națiune la alta. Un critic al curentului neorealist, Stefano Guzini, observă caracterul egoist al
interesului național așa cum a fost definit de școala realistă
40
. Inter
esul este construit social în
orizontul de egoism
–

generozitate al fiecărei societăți. Chestiunea este dacă, din punct de vedere
moral, definirea interesului unui stat afectează negativ un alt stat și care ar fi raportul dintre definirea
internă a interesu
lui și promovarea intenațională.

În cadrul școlii neoliberale, Robert O. Keohane, admite, de asemenea, ca necesară
structurarea intereselor, pentru că fără această operație relațiile internaționale ar deveni
neintangibile:”Fără o teorie a intereselor, care

presupune analiza politicii interne, nici o teorie a
relatiilor internaționale nu poate fi deplin adecvată. […]Teoriile curente de care dispunem nu ne ajută
prea mult în înțelegerea comportamentului Statelor Unite și al puterilor europene la sfârșitul
r
ăzboiului rece. […] Este nevoie de cercetare suplimentară mai degrabă la nivelul statului decât la
nivelul sistemului internațional”
41
. Interesele naționale structurează, în cele din urmă, scena
internațională. Fără state și fără interesele lor scena ar f
i neintangibilă.

Așadar, termenul
de interes na
ț
ional
, care reprezintă, în politica externă și de securitate,
principiul regulator al acțiunii diplomatice și militare, este un corolar al termenului de rațiune de stat.
Se consideră că există doi factori det
erminanți importanți ai politicii de securitate națională care
definesc și structurează interesle de securitate: contextul cultural
–
instituțional al politicii și identitatea
construită a statelor, guvernelor și a altor actori politici. Perspectiva din care

trebuie abordați acești
doi factori este aceea a instituționalismului sociologic, care pune accentul pe caracterul contextului în
care se definește statul și pe natura concurențială a identirăților politice. După Katzenstein:



Statele sunt expesia unor mod
ele colective de autoritate și identitate, specifice statului
național;

40

Guzini, Stefano, „Constructivism and the Role of Institutions in International Relations”,în Marco Clementi (ed.) Rassegna It
aliana di Sociologia,
Roma 2003

41

Keohane, Robert O., „Institutional Theory and the realist Challenge After the Cold War”, în David

A. Baldwin (ed.), Neorealism and
Neoliberalism:The Contemporary Debate, Columbia Press, New York, 1993, p.294
–
295, citat din Katzenstein, op.cit., p.14

37



Aceste modele sunt vizibile prin intermediul normelor juridice și al obiceiurilor și țin de
cultură;



Identitatea este o expresie a diferitelor constructe politice referitoare la națiu
ne și statalitate,
constructe concurențiale elaborate de diferiți actori politici;



Normele sunt așteptări colective pentru comportamentul actorilor cărora li se atribuie o
anumită identitate, cu efect regulator sau constitutiv.

Spre ilustrare pot fi mențio
nate cazul Marii Britanii, unde identitatea politică are o
continuitate de circa 600 de ani, și, pentru comparație, cazurile Germaniei și Japoniei, care și
–
au
construit o nouă identitate politică după 1945, au elaborat o serie de noi norme de comportament
intern și internațional și,în consecință, au constituit noi modele colective de autoritate și identitate,
ceea ce înseamnă o nouă cultură a statalității și a securității. Katzenstein sugerează că există modele
alternative în cultura națională care pot susț
ine schimbări importante în statalitate. Identitatea și
securitatea statului german sau japonez nu s
–
au diminuat, ci s
–
au întărit pe baza unei noi formule de
agregare a intereselor. Sursa acestei creșteri de statalitate și securitate se plasează în cultura

națională, pentru că mecanismele interne ale culturii sunt capabile sp genereze modele alternative.
Cu alte cuvinte, fondul cultural al unei națiuni este sursa creșterii sale.

Interesele sunt generate pe cale culturală, ceea ce ne sugerează existența unor

interese atât de
natură materială, cât și spirituală. Rezultă că securitatea este un compozit de interese materiale și
spirituale. Robert Gilpin, un cunoscut reprezentant al curentului realist, admite că „mai degrabă
prestigiul, nu puterea, este moneda de

schimb curent în relațiile internaționale
42
” . Cu alte cuvinte,
statele asociază la puterea lor materială o putere simbolică de tipul prestigiului. O putere materială
impresionantă este fragilă dacă nu este însoțită de o putere simbolică pe măsură. Cazul U
RSS este
ilustrativ: impresionanta sa putere militară nu a putut stopa declinul puterii sale simbolice. În 1990,

42

Gilpin, Robert, War and Change in World Politics, Cambridge University Press, New York, 1981,p.14

38

URSS, era o putere militară fără putere simbolică, iar destrămarea ei un an mai târziu a dus puterea
militară la nivelul puterii simbolice.

Pentru securitate, interesele includ prezervarea identității politice, a cadrului și instituțiilor
naționale, susținerea bunăstării economice și promovarea unei ordini internaționale favorabile
statului și aliaților săi.

Un tablou al intereselor național
e le
–
ar clasa:



După izvoare
–
pornind de la regula că valorile sunt receptori ai nevoilor esen
ț
iale aleunei na
ț
iuni,
ele dev
in operaționale prin documente politice sau juridice fundamentale. Pot fi identificate surse
reale și formale, după cum se consideră
esențial pentru formarea substanței interesului național, un
ansamblu de fenomene sociale: nevoi, aspirații, tradiții culturale,



prestigiu și personalitate națională, etc. Sau reflectarea acestora în instrumente ce conțin norme
politice sau norme juridice

importante.



După cauzalitate
–

interese naționale ideologice ( ținând de filozofia politică ridicată la rang de
ideologie statatlă sau de accentul religios ce marchează acțiunile politice în mediul extern),
interese naționale de influență: de putere sau d
e presiune și care
–
și găsesc condiționarea în
angajamentele internaționale ale statului și în receptarea acestora pozitiv de către societate.

Percepția de bază a oricărui interes ce e promovat de alt stat este dintr
–
o perspectivă istorică.
Genul proxim al
noțiunii de interes național este reprezentat de acea sumă de opțiuni politice ce
reflectă aspirațiile societății. „Național” denotă filiația conceptului, iar diferența specifică derivă din
gradul de importanță ce îl are interesul național, forța de penetr
are a câmpului politico
–
juridic intern
și impunerea ca o variabilă necesară definirii mediului internațional.

În literatura de specialitate interesul național este privit ca o sumă de scopuri politice ce
reprezintă preocupări speciale ale unei națiuni. Int
eresul național, privit ca „ țel fundamental și

39

mobil hotărâtor care călăuzește și animă conduita fiecărui stat în viața internațională”
43
, surprinde în
mod unilateral dimensiunile conceptului, insistând asupra calității de determinant

behaviourist în

relațiile internaționale. Există, de asemenea, un curent anglo
–
saxon ce a lansat și
ipoteza folosirii noțiunii cu înțelesul de securitate a statului în contextul politicii externe. Niccolo
Machiavelli a înfățișat ideea ca avantajul național este morelment
e obligatoriu a fi cuprins ca scop al
politicii externe. Pe de altă parte, Lordul Palmerston , în dezbaterea cu privire la Tratatul de la
Adrianopol, martie 1848, a afirmat permanența și obligativitatea urmăririi intereselor naționale în
contextul vremelni
ciei statului de aliat sau de inamic atribuit altor națiuni.

Statul, ca subiect de drept internațional, devine purtătorul matricei naționale în mediul de
acțiune interstatal, având competența generală de promovare și apărare a acesteia. Statul nu este
sin
gurul actor al națiunii, cutura națională instituționalizată fiind un transmițător veritabil de
impulsuri în mediul extern.

Sintagma interes național se constituie într
–
o categorie politică ce se afirmă ca rezultat al
sensurilor biunivoce ce se
stabilesc între nivelurile structural , axiologic și normativ.

Interesul național reprezintă un sistem valorico
–

normativ, având un rol de modelare și de
model, ce exprimă și promovează cerințele funcționale ale națiunii, filtrează percepțiile, deter
mină
atitudinile și influențează modalitățile de participare la viața internă și internațională, acționând ca
funcție de control vis
–
a
–
vis de sistemul interacțiunilor politice. Într
–
o prezentare pertinentă a
interesului național pot fi evidențiate următoar
ele trăsături ale conceptului: realismul relativ,
transparență, eterogenitate orizontală și vericală, dependența mobilă și funcționalismul.
44

43

D
ic
ț
ionar diplomatic, Editura Politică, Bucure
ș
ti, 1979

44

Cobuz, Marcel
–

Constatntin, Interesul na
ț
ional
–

considera
ț
ii de ordin conceptual în Interesul na
ț
ional
ș
i politica de securitate, I.R.S.I., Bucure
ș
ti,
1995

40

Astfel, realismul relativ ilustrează concordanța dintre opțiunea politică ridicată la rang de interes
nați
onal și exigența interdependenței internaționale, relativitatea este dată de personalitatea
eminentului interes național și conștiința apartenenței la „noua ordine mondială”.

Hans J. Morgenthau a fost atașat ideii că politica externă trebuie privită prin

prisma
interesului național realist și evitată de la impactul spiritului idealist
45
.Interesul național trebuie privit
atât ca valoare
–
scop, cât și ca valoare
–
mijloc de înfăptuire a politicii generale sau sectoriale.
Transparența interesului național se r
ealizează prin urmărirea publică și participarea directă a
conaționalilor la procedura de definire, promovare, apărare a acestuia.

Eterogenitatea se explică prin valorile intriseci interesului național, diversitatea și diferențierea
acestora de la o națiu
ne la alta. Exemplul ilistrativ ar fi acela al dezbaterilor pe palierele sectoriale.
În primul rând, pentru „world order idealists” amenințările la securitatea națională derivă din
problemele globale ale omenirii: sărăcia, amenințările războiului nuclear,

degradarea ecologică și nu
din partea altor state, rezultând de aici că interesul național trebuie centrat în jurul unui pilon
umanitar, dezarmare, educație morală, aplicabilitatea dreptului internațional și consolidarea
instituțiilor internaționale și es
te necesară perceperea ca fiind de importanță minoră a doi factori :
puterea militară și angajarea de alianțe.

Dependența mobilă derivă din definiția interesului național, insistându
–
se asupra dinamicii
aleatorie a mediului internațional, asupra dinamicii

valorilor, asupra dinamicii ierarhiei
componentelor și asupra gradului de perenitate. Această trăsătură este interconectată cu realismul
interesului național, semnificând legătura externă cu modificările mediului internațional sau cu
schimbările de strat
egie în definirea interesului național la nivelul decizional intern. Gradul de
dependență se accentuează în cazul organizațiilor internaționale, estomparea dinamismului
intereselor convergente ale statelor membre are drept cauze lipsa de autoritate politic
ă a oganizației

45

Morgenthau, Hans, Politics among nations
:The stuggle for Power and Peace, New York, Knopf, 1973

41

și implicarea actorilor transnaționali specializați economic ale căror interese sunt deseori diferite de
cele promovate la nivel comunitar.

Funcționalismul se referă la faptul că normele politice ce formează interesul național
promovează

o serie de cerințe reale ale națiunii, dar nu toate cerințele care presează asupra acesteia.

În Strategia de securitate națională a României se urmărește promovarea, protecția și apărarea
valorilor și intereselor naționale. Ea se asigură prin efort națio
nal conjugat
–

respectiv prin forțe și
mijloace proprii
–

precum și prin cooperarea cu aliații și partenerii, în consonanță cu prevederile
strategiei de securitate a Uniunii Europene și ale conceptelor strategice ale Alianței Nord Atlantice.
Această strate
gie oferă bazele operaționale ale colaborării sistematice cu organizațiile de securitate și
apărare din care România face parte, cu statele aliate, partenere și prietene.

Interesele naționale de bază sunt clasificate astfel:



apărarea patriei.

Aspectul s
e referă la protecția fizică a cetățenilor unui stat național și la păstrarea
integrității teritoriale a acestuia.



libertatea

–

se referă la păstrarea sistemului politic al statului
ș
i, ceea ce este mai important, la
libertatea de a alege propria formă de

guvernare
ș
i propriile institu
ț
ii politice.



bunăstarea economică

–

este vorba de capacitatea unui popor, unei na
ț
iuni de a
–
ș
i asigura hrana,
habitatul, cele necesare unei vie
ț
i prospere.



ordinea mondială
–

se referă la interesul unei na
ț
iuni de a stabili
ș
i de a păstra un mediu interna
ț
ional
politic
ș
i economic în care să se poată sim
ț
i în siguran
ț
ă.

În literatura de specialitate americană se disting următoarele categorii de interese:



Interese vitale



Interese majore



Interese periferice

Interesele național
e nu derivă din factori externi, ci din opțiunile politice și, de aceea voluntare,
ale elitei la putere.

Interesele na
ț
ionale potrivit Strategiei de dezvoltare a României din 2001:

42

–

men
ț
inerea integrită
ț
ii, unită
ț
ii, suveranită
ț
ii și indepen
den
ț
ei statului român;

–

garantarea drepturilor și libertă
ț
ilor democratice fundamentale, asigurarea

bunăstării, siguran
ț
ei
și protec
ț
iei cetă
ț
enilor României;

–

dezvoltarea economică și socială a ării, în pas cu dezvoltarea contemporană.

Reduc
erea
sus
ț
inută a marilor decalaje care despart România de
ț
ările dezvoltate

europene;

–

realizarea condi
ț
iilor pentru integrarea României ca membru al NATO și UE.

România trebuie
să devină componentă, cu obliga
ț
ii și drepturi depline, a celor două

or
ganiza
ț
ii, singurele în măsură
să îi garanteze un statut de independen
ț
ă și suveranitate

și să îi permită o dezvoltare economică,
politică și socială similară
ț
ărilor democratice;

–

afirmarea identită
ț
ii na
ț
ionale și promovarea acesteia ca parte a co
munită
ț
ii de

valori
democratice; valorificarea și dezvoltarea patrimoniului cultural na
ț
ional și a

capacită
ț
ii de crea
ț
ie a
poporului român;

III.

3. Valori
ș
i obiective na
ț
ionale

Valorile naționale sunt elemente de natură spirituală, culturală și materială

ce definesc
identitatea românească. Prin protejarea, promovarea și apărarea lor se asigură condițiile esențiale ale
existenței și demnității cetățenilor și a statului român, în conformitate cu prevederile Constituției. Ele
constituie premisele pe baza căr
ora se construiește și se dezvoltă sistemul democratic de organizare
și funcționare a societății, atât prin intermediul instituțiilor și organizațiilor guvernamentale și
neguvernamentale, cât și prin acțiune civică.

În consens cu prevederile Constituției,

prezenta Stratgie așează la temelia eforturilor vizând
construcția securității și prosperității poporului român valori precum: democrația, libertatea,
egalitatea și supremația legii; respectul pentru demnitatea omului, pentru drepturile și libertățile sal
e
fundamentale; identitatea

na
ț
ională
ș
i responsabilitatea civică; pluralismul politic;

proprietatea garantată
ș
i economia de pia
ț
ă; solidaritatea cu na
ț
iunile democratice; pacea
ș
i
cooperarea interna
ț
ională; dialogul
ș
i comunicarea dintre civiliza
ț
ii
46
.

Aceste valori reprezintă factorul de coeziune al comunităților locale și al națiunii române,
catalizatorul eforturilor spre progrea și modernizare, liantul relației armonioase dintre interesele
individuale și cele naționale, în acor cu normele ordinii cons
tituționale. Înfăptuirea lor își are

46

Strategia de securitate națională, București, 2007, p.8

43

garantul în respectul pentru suveranitatea și independența națională, caracterul național, unitar și
indivizibil al statului, unitatea bazată pe comunitatea de limbă, cultură și viață spirituală, pe respectul
pentru i
dentitatea specifică a tuturor cetățenilor și comunităților.

Interesele naționale reflectă percepția dominantă, relativ constantă și intituționalizată cu
privire la valorile naționale. Ele vizează promovarea, protejarea și apărarea
–
prin mijloace legitime

–

a valorilor prin care națiunea română își garantează existența și identitatea, pe baza cărora își
construiește viitorul și în temeiul cărora se integrează în comunitatea europeană și euroatlantică și
participă la procesul de globalizare. Prin aria lor d
e manifestare, ele se adresează

–

în primul rând
–

cetățenilor patriei care trăiesc pe teritoriul național, dar și
–

în egală măsură
–

tuturor celorlelți oameni aflați în România, precum și românilor care trăiesc sau își desfășoară
activitatea în afara gr
anițelor țării.

Obiectivele de securitate naț
ională a româniei stabilesc orientarea efectivă și

rep
rezintă
reperele de bază ale acț
iunii practice, se
ctoriale, a diferitelor instituț
ii ale

statului, astfel încât
îndeplinirea lor coerentă, corelată și interd
ependentă să garanteze și

să conducă la realizarea și
afirmare
a intereselor fundamentale ale ț
ării.

Strategia de securitate naț
ională a României fixează următoarele obiective:

–

păstrarea independenței, suveranității, unităț
ii și integri
tăț
ii t
eritoriale a statului

român, în
condiț
iile specifice ale
aderării la NATO și integrării ț
ării în Uniunea Europeană;

–

garantarea ordinii constituț
ionale, consolidarea statului de drept și a mecanismelor

democratice
de funcționare a societăț
ii româ
neș
ti, prin: asigurarea libertăț
ilor democratice

ale cetăț
enilor, a
dreptu
rilor și îndatoririlor constituționale, a egalităț
ii șanselor,

perfecț
ionarea sistemului
politic și
dezvoltarea modalităților de realizare a solidarităț
ii

sociale, aprofundarea r
eformei

în justiție,
întărirea autorității instituț
iilor statului,

consolidarea mecanismelor de respectare și aplicare a legii;

–

relansarea economiei naț
ionale, combaterea
sărăciei și a șomajului, perfecț
ionarea

mecanismelor economiei de piaț
ă și a discipl
inei financiare;

–

dezvoltarea societăț
ii civile și a clasei de mijloc;

–

asigurarea stabilităț
ii sistemului financiar
–
bancar și a echilibrului social;

–

modernizarea instituțiilor de apărare naț
ională, în conformitate cu standardele

NATO
;

44

–

optimizarea capacității de apărare naț
ională, în conformitate cu standardele NATO;

–

îmbunătățirea capacității de participare la acțiunile internaț
ionale pentru

combaterea
terorismului și a crimei organizate;

–

îmbunătăț
irea st
ării
de sănătate a populației și protecț
iei copilului, dezvoltarea

instituțiilor de
educaț
ie, cercetare și cultură;

Realizarea acestor obiective va produce mod
ernizarea structurală a societăț
ii

românești și va
accelera rezolvarea marilor probleme cu care aceast
a se confruntă, va

real
iza și va proteja interesele
naț
io
nale, va asigura securitatea națională a ț
ării și a

cetăț
enilor ei
.

În condițiile în care, în lumea modernă, securitatea și prosperitatea sunt termeni inseparabili
ai aceleiași ecuații
–

progresul,
prosperitatea și securitatea națională ale României nu pot fi decât
rezultanta majoră a unui proces complex de promovare și garantare a valorilor și intereselor
naționale. Acest proces vizează, în esență: integrarea reală și deplină în Uniunea Europeană;
a
sumarea responsabilă a calității de membru al Alianței Nord Atlantice; menținerea integrității,
unității, suveranității, independenței și indivizibilității statului român, în condițiile specifice ale
participării la construcția europeană; dezvoltarea unei
economii de piață competitive, dinamice și
performante; modernizarea radicală a sistemului de educație și valorificarea eficientă a potențialului
uman, științific și tehnologic; creșterea bunăstării cetățenilor, a nivelului de trai și de sănătate ale
popu
lației; afirmarea și protejarea culturii, identității naționale și vieții spirituale ale românilor, în
condițiile create de cadrul unional european.

Fiecare stat încearcă să
–
și reducă insecuritatea fie prin diminuarea vulnerabilităților sale, fie
prin pre
venirea sau micșorarea amenințărilor. Aceste alternative stau la baza ideilor de securitate
națională și internațională.

45

Materiale supuse dezbaterii

1.

Analiza Strategiei de securitate

națională

a României, Bucure
ș
ti, 2007
http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf

2.

Analiza Strategiei Nționale de Apărare
–

Pentru o Românie care garantează securitate și
prosperitate generațiilor viitoare, București, 2010,
http://www.presidency.ro/static/ordine/SNAp/SNAp.pdf

3.

Analiza Strategiei Naționale de Apărare a Țării,
http://www.mapn.ro/despre_mapn/informatii_generale/documente/strategia_nationala_de_ap
arare.pdf

Bibliografie

1.

Ghica Luciana Alexandra, Zulean Marian,
Politica de securitate nationala,
Editura
Polirom, Iasi, 2007

2.

Ionel Nicu Sava,
Studii de secu
ritate
, Centrul Roman de Studii Regionale, Bucuresti,
2006

3.

Kolodziey Edward,
Securitatea si relatiile international,
Editura Polirom, Iasi, 2007

4.

Mihail Vasile Ozunu
, Studii de securitate si aparare
, note de curs, Biblioteca
virtuala.

5.

Radu Sebastian U
ngureanu,

Securitate, suveranitate si institutii internationale
,
Editura

Polirom, Iasi, 2010

6.

Andrei Miroiu, Radu Sebastian (coord), Manual de Rela
ț
ii Interna
ț
ionale, Ed.Polirom,
Ia
ș
i,2006

7.

Alexander Went, Teoria socială a politicii interna
ț
ionale, Ed. Poli
rom, Ia
și, 201

46

Titlu

Securitate internațională și diplomație publică

Cuprins

1.

Riscuri, amenin
țări și vulnerabilități ale securității internaționale

2.

Teorii ale securită
ț
ii

Concepte cheie:

Risc, amenințare, vulnerabilitate, pericol, terorism,
realism
, neorealism, balanța de putere,
soft power.

Obiectivul

acestei unită
ț
i de învă
ț
are: familiarizarea studen
ț
ilor cu no
ț
iunile de
risc,vulnerabilitate
ș
i amenin
ț
are
ș
i cum pot influien
ț
a acestea siguran
ț
a na
ț
ională.

Rezumat unitatea de învă
ț
are nr. 3

Risc
ul reprezintă un eveniment potențial cu un anumit grad de distructibilitate și
probabilitatea de producere a acestuia.

Vulnerabilitățile sunt stări de lucruri, procesele sau fenomenele din viața internă care
diminuează capacitatea de reacție la riscurile

existente ori potențiale, sau care favorizează apariția și
dezvoltarea acestora.

Factori de risc la adresa securității României reprezintă acele elemente, situații sau condiții
interne/externe care pot afecta prin natura lor securitatea țării, generând e
fecte contrare sau de
afectare a intereselor fundamentale ale țării.

47

Conținutul expresiei ”factor de risc la adresa securității naționale” poate fi perceput corect în
măsura în care se receptează corespunzător asocierea noțiunii de „factor” cu cea de „ri
sc”.

Noțiunea de factor este definită ca ”împrejurare, condiție care determină apariția unui proces,
a unei acțiuni, a unui fenomen ” (Dicționar al limbii române contemporane/ Vasile Breban) sau ca
„ceea ce face să ia naștere un proces, o acțiune”(Mic dicț
ionar enciclopedic).

Din această perspectivă se conturează și viiorul tip de război care va fi „războiul de tip
igienic, chirurgical, în care pierderile umane vor fi minime…, iar câștigătorul cunoscut dinainte, și
anume, cel ce va deține supremația tehno
logică și pe cea a informației” . Acest tip de război, care a
fost deja anunțată de războiul din Golf și Iugoslavia, opus războiului de tip barbar, în care predomină
cantitatea și nu calitatea, este provocarea începutului de mileniu, căreia România trebuie

să
–
i facă
față, singura modalitate fiind alăturarea la țările democratice, civilizate și făcând eforturi uriașe spre
modernizarea armatei și integrarea in NATO, acceptând astfel consecințele globalizării militare
.

Realiștii de diferite orientări identific
ă statul ca fiind actorul cheie în relațiile internaționale,
fie ca soluție la anarhia stării naturale (Hobbes), fie ca forță dominantă în relațiile dintre oameni și
națiuni (Clausewitz și Tucidide). Există câteva motive pentru care statului trebuie să i s
e acorde o
poziție privilegiată.

Mai întâi, statul a evoluat timp de câteva secole până să devină unitatea principală de
organizare politică a populațiilor lumii. A triumfat asupra tuturor celorlalte forme de organizare
politică
–

orașe stat, principate fe
udale și imperii, inclusiv Uniunea Sovietică.

În al doile rând, în strânsă legătură cu gândirea hobbesiană, statul se bucură de un monopol
al violenței legitime. Popoarele lumii, indiferent cât de divizate ar putea fi, pe criterii de naționalitate,

orig
ine etnică, limbă, religie și cultură, au ales statul
–

sau acesta le
–
a fost impus
–
pentru a
–
și rezolva
diferendele. De asemenea, ele se bazează pe stat pentru a le apăra interesele de atacurile altor state și
actori internaționali.

În al treilea rând, în d
ecurs de câteva secole și
–
a făcut apariția un corpus de drept
internațional ce recunoaște autoritatea morală și legală a statului de a
–
și îndeplini funcțiile de

48

garantare a securității interne și externe. Statele, ca actori, se recunosc reciproc, în mod
tipic, ca
egale din punct de vedere moral și juridic, în ciuda marilor diferențe sub aspectul puterii materiale, al
alcătuirii comunitare sau al tipului de regim. Recunoașterea reciprocă a deținerii autorității suverane
sau ultima asupra teritoriului și po
pulațiilor pe cae le controlează stabilește poziția centrală a acestor
actori în relațiile internaționale. Pentru realiși, o teorie a comportamentului statelor în interrelațiile
lor constituie teoria relațiilor internaționale.

I.3 Riscuri, amenin
țări și v
ulnerabilități ale securității internaționale

Interesele de securitate și corelarea lor cu alte categorii de interese au impus și solicită
permanent fixarea noțiunilor de referință, completarea sau modelarea conținutului și semnificației
acestora odată cu

dinamica cadrului general de securitate, a pachetului normativ existent în domeniu
sau cu cerințele derivate din realitatea existențială dirijată de factori obiectivi și subiectivi inevitabili.

Riscul

reprezintă un eveniment potențial cu un anumit grad
de distructibilitate și
probabilitatea de producere a acestuia.

Vulnerabilitățile

sunt stări de lucruri, procesele sau fenomenele din viața internă care
diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente ori potențiale, sau care favorizează apariția
și
dezvoltarea acestora.
47

Factori de risc la adresa securității României reprezintă acele elemente, situații sau condiții
interne/externe care pot afecta prin natura lor securitatea țării, generând efecte contrare sau de
afectare a intereselor fundamentale

ale țării.
48

Conținutul expresiei ”
factor de risc la adresa securității naționale”

poate fi perceput corect
în măsura în care se receptează corespunzător asocierea noțiunii de „factor” cu cea de „risc”.

47

Strategia de Securitate Na
ț
ională a României, Bucure
ș
ti, 2001, p.18

48

Idem, p.18

49

Noțiunea de
factor
este definită ca ”
împrejurare,
condiție care determină apariția unui
proces, a unei acțiuni, a unui fenomen

” (Dicționar al limbii române contemporane/ Vasile Breban)
sau ca
„ceea ce face să ia naștere un proces, o acțiune”
(Mic dicționar enciclopedic).

În scopul evidențierii valorii ind
ividuale a termenilor enunțați se poate realiza o definire din
perspectiva pesonală prin care sunt nuanțate aspectele de întrepătrundere, cele de diferențiere,
determinările, dar nu se deviază de la esența definițiilor general acceptate.

În acest context,

putem spune că riscul reprezintă un ceva identificat, element, fenomen,
acțiune, cu o probabilitate mai mare sau mai mică de declanșare, ce ar putea afecta securitatea, pe
unul sau mai multe din palierele sale.

Vulnerabilitatea definește suscebilități și
slăbiciuni interne ale componentelor comunității și
arealului acestuia, care erodează capacitatea structurilor componente de a riposta la diverși vectori
îndreptați împotriva securității unuia sau mai multor elemente comunitare.

Pericolul poate fi un vecto
r acțional imediat generat de un risc cuantificat sau neidentificat,
de o vulnerabilitate necontrolată, sau o sinteză a riscurilor și vulnerabilităților prioritare.

Amenințarea proiectează valoarea și capacitatea distructivă, potențialul de lovire iminentă

al
vectorului unui risc (cumul de riscuri) gata să se producă sau a unor vulnerabilități ale căror erodare,
sistemul nu o mai poate suporta, ce are consecințe majore imediate la adresa securității statale.

În consecință, putem spune că

riscul

există, este

cuantificat, urmărit și eventual înlăturat,
vulnerabilitatea

se manifestă, poate fi ținută sub control și gestionată, eventual diminuată sau

eliminată,
pericolul

alertează și pregătește o anumită treaptă de reacție în sistem, iar
amenințerea
pune sistemu
l de securitate în stare de ripostă majoră.

Riscul este un concept strâns legat de decizie, orice comportament decizional implicând
asumarea unor riscuri. Corelat cu noțiunea de securitate, riscul prefigurează consecintele
deciziilorpolitice și guvernam
entale, a schimbărilor majore, dar și a acțiunilor derivate din acestea,
evidențiind sursele insecurității statelor.

50

Drumul de la risc la amenințare este destul de scurt în multe dintre situații, fapt ce face ca în
unele cazuri riscul să fie confundat c
u acestea sau să reprezinte izvorul imediat de manifestrae,
estompându
–
l ca eveniment.

Deseori noțiunile de risc și pericol sunt privite ca fiind simiilare, definind același lucru.
Analiza de profunzime permite sesizarea faptului că riscul menține o anumit
ă stare de veghe în
sistem, iar pericolul sensibilizează și alertează cu mai multă determinare, produce reacții mai
prompte, reflectă receptarea subiectiv
–

obiectivizată a acelor riscuri și amenințări gata să erupă, cu
posibilitatea ridicată să se producă
sau să producă consecințe majore pentru securitatea țării.

Cea mai acceptată abordare a tipologiei riscurilor prin prisma efectelor evidențiază doua mari
categorii de riscuri la adresa securității naționale: riscuri militare (convenționale și neconvenționa
le)
și riscurile nemilitare (nonmilitare, convenționale și neconvenționale).

Acestea pot fi localizate ca provenind din mediul intern, luând forma riscurilor interne. Au
fost identificate: instabilitatea politică, infracționalitatea economico
–

financiară,
coruăția, crima
organizată, degradarea mediului, dezechilibre ecologice, intoleranța religioasă, etc.

Riscurile externe derivă din acțiuni și activități ce germinează în afara granițelor statului,
concretizate în : activități extremiste și teroriste, crima

organizată transnațională, conflictele militare
din apropierea granițelor, instabilitatea politică regională, alianțe militare ostile, decalajele de ordin
tehnologic, social, militare între state vecine.

Riscurile nemiliatere pot fi privite și prin prism
a domeniilor în care se manifestă:politic,
economico
–

financiar, social
–
cultural, informațional, psihologic, etnic
–
religios, ecologic, tehnologic,
crima organizată, terorism.

Prin natura și conținutul vectorului acțional, riscurile nemilitare pot fi de ti
p agresiv
(spionajul, terorismul, crima organizată) sau neagresive (calamități naturale, accidente majore).

Privind durata de manifestare, riscurile pot fi de permanente sau temporare, iar strâns legat de
acestea sunt riscurile combinate, ce pot deveni pot
ențiale amenințări într
–
un timp extrem de scurt.

51

Riscurile permanente își au originea în factorii disturbatori proprii fiecărui fenomen social,
factori ai realității obiective, ce pot contribui la producerea unui anumit eveniment sau pot genera
procese c
are uneori devin necontrolabile.

Riscurile temporare se caracterizează printr
–
o forță de impact majoră, surpinzând de cele mai
multe ori prin efectul lor, apariția și dispariția acestora fiind generate de unele prefaceri bruște sau
evenimente sociale nepre
văzute.

Riscurile permanente sunt mai ușor de gestionat spre deosebire de riscurile temporare care
pot avea un gard ridicat de impredictibilitate.

În tipologia riscurilor pot fi incluse riscurile calculate și riscurile asumate.

Riscurile calculate se înscr
iu în stare de normalitate a desfăâurării fenomenelor, implicând
existența pârghiilor de intervenție și exercitarea unui contol dozat eficient.

Riscurile asumate derivădin valoarea și consecințele opțiunii individuale sau colective, au un
caracter permanen
t, decizia conștientizată și cuantificată instrumental sau voluntar mecaniză fiind
baza de manifestare a acestui tip de riscuri. Această categorie de riscuri capătă o semnificație
deosebită atunci când vizează securitatea națională a statului și asumarea l
or nu se poate face decât
pe baza ueni analize determinată științific, cu o solidă susținere socială și politică.

Riscurile directe la adresa securității naționale au de regulă conotații stricte în domeniul
militar, iar cele indirecte vizează preponderent
riscurile nemilitare.

Acceptabilitatea riscurilor este strâns legată de mărimea pierderilor evaluate a se produce în
momentul transformării acestora în eveniment. Sub acest aspect avem de
–
a face cu riscurile
acceptabile și riscuri inacceptabile.

Desigur, c
u o anumită specificitate, în mod similar pot fi analizate și tipurile de pericole,
amenințări și vulnerabilități cu precizarea că vulnerabilitățile țin doar de latura internă a sistemului.

Tipurile de riscuri, vulnerabilități, pericole și amenințări desc
rise sau altele nesurprinse,
având în vedere gama largă de posibilități privind categorisirea acestora, se manifestă și evoluează
într
–
o permanentă interdependență și intercondiționare.

52

Riscurile nemilitare favorizează și pot genera riscuri, pericole și c
hiar amenințări de ordin
militar, riscurile indirecte determină riscuri directe, vulnerabilitățile interne alimentează riscuri
interne și externe, acceptabile sau, în situații externe, inacceptabile, agresive sau neagresive.

Riscurile și amenințările la ad
resa securității naționale a României sunt percepute, în
principal, din perspectiva posturii de țară membră a Alainței Nord Atlantice și a Uniunii Europene, în
aceste condiții, deși pericolul unui război clasic, al unor agresiuni militare convenționale est
e foarte
puțin probabil, neglijarea unor astfel deriscuri ar putea genera vulnerabilități majore din perspectiva
securității proprii și a capacității de acțiune pentru îndeplinirea obligațiilor asumate la intrarea în
NATO și în Uniunea Europeană. Se înscri
u în acestaă categorie și riscurile ce privesc securitatea și
apărarea frontierelor, în condițiile în care segmente importante ale granițelor României reprezintă și
frontiera estică a celor două organizații.
49

Principalele riscuri și amenințări care pot pun
e în pericol securitatea națională a României,
valorile și interesele sale ca stat memru al comunității europene și euro
–
atlantice sunt următoarele:

Terorismul internațional:

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, asupra unor obiective
simbol ale civi
lizației și puterii america, acțiunile de aceeași natură executate la Madrid, Londra,
Moscova sau Istanbul, precum și cele care au avut loc în Orientul Apropiat, Caucaz, Africa, Asia
Centrală, de Sud și Sud
–
Est, dovedesc faptul că terorismul internațional
de sorginte extremist
–
religioasă, structurat în rețele transfrontaliere, reprezintă cea mai gravă amenințare la adresa vieții și
libertății oamenilor, a democrației și celorlalte valori fundamentale pe care se întemeiază
comunitatea euro
–
altlantică.

Rețele
le teroriste internaționale au acces la tehnologia modernă și pot beneficia de transferuri
bancare și mijloace de comunicare rapide, de infrastructură și asistență oferite de organizații etnico
–

religioase extremiste, de suportul criminalității transfront
aliere organizate ori de sprijinul regimurilor
corupte sau incapabile să guverneze democratic. Ele pot provoca pierderi masive de vieți omenești și

49

Strategia de Securitate Na
ț
ională a României, Bucure
ș
ti,
2007, p.12

53

distrugeri materiale de mare amploare, iar
–

prin accesul posibil la armele de distrugere în masă
–

consec
ințele acțiunilor lor pot deveni devastatoare. Caracterul deschis al societăților democratice
moderne, ca și cerințele globalizării, determină ca fiecare stat în parte cât și comunitatea
internațională în ansamblu, să rămână vulnerabile în fața terorismulu
i internațional, astfel că
imperativul contracarării acestui flagel și al cooperării forțelor democratice oentru contracararea lui
constituie o cerință vitală, inclusiv prin acțiuni comune desfășurate în zonele care generează
terorism.

Proliferarea armelor

de distrugere în masă:
Armele nucleare, chimice, biologice și
radiologice constituie o altă amenințare deosebit de gravă din punctul de vedere al potențialului de
distrugere. Accesul la astfel de mijloace devine tot mai ușor din punct de vedere tehnologic
, iar
tentația dobândirii lor sporește amenințător, concomitent cu reducerea granițelor de comportament
responsabil al autorităților ce intră în posesia lor, îndeosebi în cazul regimurilor animate de ideologii
politice sau relogioase extremiste. Se amplifi
că, de asemenea, preocupările pentru dezvoltarea
mijloacelor de transport la țintă a unor astfel de arme și pentru relizarea și stocarea produselor cu
dublă utilizare.

Colapsul sau evoluția anarhică a unor state posesoare de arme de distrugere în masă,
aut
oritatea redusă exercitată de unele guverne asupra complexelor lor militare, precum și existența
unor regiuni
–

inclusiv în Europa
–

aflate în afara controlului statal, favorizează dezvoltarea unei piețe
negre active pentru astfel de mijloace.

Din perspecti
va preocupărilor pentru securitatea națională, amplificarea fenomenului terorist
și proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă principalul factor generator de incertitudini în
domeniul securității globale, în condițiile în care regimurile nedemo
cratice, totalitare pot asigura cel
mai periculos suport operațional și logistic.

Conflictele regionale
: în pofida evoluțiilor pozitive din ultimul deceniu și jumătate, care au
făcut din Europa un loc mai sigur și mai prosper, arealul strategic în care es
te situată România este

54

încă bogat în conflicte locale, inter si intra statale, cu puternice implicații pentru pacea și securitatea
regională și europeană. Prin numărul lor mare, așa numitele „conflicte înghețate” din această regiune,
alături de alte s
tări tensionate, dispute teritoriale, tendințe separatiste și situații de instabilitate
prezente în proximitatea strategică a României, generează incertitudine strategică, determină irosirea
multor resurse și perpetuează sărăcia. Ele alimentează, de asemen
ea, alte forme de violență și
criminalitate și favorizează terorismul.

Criminalitatea transnațională organizată:

reprezintă atât o expresie a proliferării unor
fenomene negative care se amplifică în condițiile globalizării, cât și o consecință directă a g
estionării
ineficiente a schimbărilor politice, economice și sociale profunde care s
–
au produs în Europa
Centrală și de Est în procesul dispariției regimurilor comuniste. Pe fondul unei astfel de situații,
spațiul strategic în care se află România este sur
sa, zona de tranzit și destinație a unor activități
criminale grave constând în :trafic ilegal de armament, muniții și exploziv; trafic de narcotice;
migrație ilegală și trafic de ființe umane; trafic de produse contrafăcute; activități de spălare a banilo
r
și alte aspecte ale criminalității economico
–
financiare.

Riscurile asimetrice.

Începutul secolului al XXI
–
lea este marcat de transformări profunde
ale mediului de securitate, lumea devine tot mai complexă și interdependentă, iar fenomenul
globalizării s
e afirmă tot mai mult, ca fiind ireversibil.

Globalizarea se definește printr
–
o serie de dimensiuni, în rândul cărora mondializarea
interesului de securitate, globalizarea militară, mai ales după evenimentele tragice din 11 septembrie
2001, a căpătat o con
sistență deosebită. „Caracterul global al luptei împotriva terorismului a devenit
componenta necesară, dar neașteptată și cel mai puțin dorită, a fenomenului globalizării, constituind
deja un imperativ de luptă și atitudine a tuturor democrațiilor, căruia
statul român i se asociază fără
nici o ezitare”.
50

Globalizarea în general, dar mai ales dimensiunea ei militară, prin prisma nevoilor de
securitate, a devenit o necesitate, un proces ireversibil, în plină desfășurare. Cauza principală a

50

Strategia de securitate a României, Bucure
ș
ti, 2001, pag.6
–
7

55

acestui amplu pr
oce, controversat încă, o reprezintă nevoia de securitate națională și internațională.
„Democrațiile din America de Nord, Europa și, prin regiunea caucaziană, până în Asia Centrală,
trebuie să coopereze strâns și eficient dacă vrem să facem față amenințări
lor de securitate cu care ne
confruntăm”.
51

Analiza acestei „cauze a cauzelor” scoate în evidență și alte aspecte care determină imperios
adâncirea fenomenului globalizării în dimensiunea sa militară, și anume:



Înlocuirea lumii bipolare cu „o nouă dezordine

globală ”, în care apar și se manifestă o
multitudine de conflicte etnice, religioase, politice și de altă natură, având drept efect
colapsul unor state naționale, dezintegrarea acestora sau slăbirea capacităților altor
structuri statale de a face fața no
ilor provocări;



Schimbarea naturii conflictelor și redefinirea modalităților de ducere a războilui sub
influența noii revoluții informaționale, prin mutarea accentului de a aspectele
convenționale, clasice spre cele neconvenționale, informaționale;



Apariți
a, multiplicarea și dezvoltarea actorilor nonstatali, îndeosebi a organizațiilor
extremiste și grupărilor teroriste transnaționale, care tind să diminueze rolul jucat de
statul național în domeniile securității naționale și internaționale;



Diversificarea r
iscurilor și ameninărilor la adresa securității naționale și internaționale
care impun unirea și cooperarea în lupta împotriva acestora;

Din această perspectivă se conturează și viiorul tip de război care va fi „războiul de tip
igienic, chirurgical, în car
e pierderile umane vor fi minime…, iar câștigătorul cunoscut dinainte, și
anume, cel ce va deține supremația tehnologică și pe cea a informației”
52
. Acest tip de război, care a
fost deja anunțată de războiul din Golf și Iugoslavia, opus războiului de tip
barbar, în care predomină
cantitatea și nu calitatea, este provocarea începutului de mileniu, căreia România trebuie să
–
i facă
față, singura modalitate fiind alăturarea la țările democratice, civilizate și făcând eforturi uriașe spre
modernizarea armatei ș
i integrarea in NATO, acceptând astfel consecințele globalizării militare.

51

Lord Robertson, Discursul de deschidere la reuniunea de la Reykjavik, în cotidianul na
ț
ional Independent, an II. Nr.346/15.05.2002, pag.10

s
52

Comandor Tudorel ENE, Războiul într
–
o
dimensiune futurologică, în Gândirea Militară Românească, serie nouă, anul XIII, nr. 2/2002, pag.67

56

Capitolul II. Teorii ale securității

1.

Teoria realistă (neorealistă) privind securitatea internațională

Pe măsură ce teoria realistă a progresat în timp, mai ales din timpul celui d
e
–
al doilea război
mondial, cu publicarea în 1948 a lucrării esențiale a lui

Hans Morgenthau, Politics among Nations,
ipotezele teoriei tradiționale au suferit transformări majore. Aceste revizuiri au fost induse de
schimbările masive din politica mondia
lă din timpul războiului rece. Aceste modificări fundamentale
privind puterea și afirmarea unor actori noi și influenți pe scena mondială sunt rezultatele
dezintegrării imperiilor europene, ale adoptării statului
–
națiune ca formă de organizare a tuturor
po
pulațiilor care alcătuiesc acum o societate globală de popare diverse și divizate, ale dezvoltării și
extinderii neobosite ale piețelor capitaliste, ale răspândirii rapide a tehnologiei, ale comunicațiilor
mondiale în timp real, al progresului democratizăr
ii, precum și ale cererilor tot mai mari ale
oamenilor de pretutindeni de a avea un cuvânt de spus în guvernarea lor, protejarea libertăților civile
și drepturilor fundamentale ale omului
53

.

Pe măsură ce apăreau schimbări în relațiile internaționale, și re
aliștii au încercat să țină pasul
cu aceste „realități”, afirmând în același timp relevanta conceptelor fundamentale ca atemporale și
adevărate. Acestă școală de gândire cuprinde o mare varietate de specialiști între ale căror opinii
există deseori difere
nțe acute și serioase. Realiștii declarați au demonstrat o adaptabilitate
remarcabilă la aspectele de securitate schimbătoare. Realismul continuă să fie școala de gândire
dominantă în prezent în relațiile internaționale.

Realiștii de diferite orientări id
entifică statul ca fiind actorul cheie în relațiile internaționale,
fie ca soluție la anarhia stării naturale (Hobbes), fie ca forță dominantă în relațiile dintre oameni și
națiuni (Clausewitz și Tucidide).Există câteva motive pentru care statului trebuie
să i se acorde o
poziție privilegiată.

53

Vezi Huntington (1991), Kolodziej(2003),
ș
i Ignatieff (2001)

57

Mai întâi, statul a evoluat timp de câteva secole până să devină unitatea principală de
organizare politică a populațiilor lumii. A triumfat asupra tuturor celorlalte forme de organizare
politică
–

orașe stat, princ
ipate feudale și imperii, inclusiv Uniunea Sovietică.

În al doile rând, în strânsă legătură cu gândirea hobbesiană, statul se bucură de un monopol
al violenței legitime. Popoarele lumii, indiferent cât de divizate ar putea fi, pe criterii de naționalitate
,
origine etnică, limbă, religie și cultură, au ales statul
–

sau acesta le
–
a fost impus
–
pentru a
–
și rezolva
diferendele. De asemenea, ele se bazează pe stat pentru a le apăra interesele de atacurile altor state și
actori internaționali.

În al treilea rând
, în decurs de câteva secole și
–
a făcut apariția un corpus de drept
internațional ce recunoaște autoritatea morală și legală a statului de a
–
și îndeplini funcțiile de
garantare a securității interne și externe. Statele, ca actori, se recunosc reciproc, în
mod tipic, ca
egale din punct de vedere moral și juridic, în ciuda marilor diferențe sub aspectul puterii materiale, al
alcătuirii comunitare sau al tipului de regim. Recunoașterea reciprocă a deținerii autorității suverane
sau ultima asupra teritoriului ș
i populațiilor pe cae le controlează stabilește poziția centrală a acestor
actori în relațiile internaționale. Pentru realiși, o teorie a comportamentului statelor în interrelațiile
lor constituie teoria relațiilor internaționale.

Bineînțeles că nu toate s
tatele dețin puterea materială sau autoritatea necesară indeplinirii
funcțiilor de garantare a securității interne și externe care le
–
au fost atribuite în mod formal. Din
multe motive cei care controlează guvernul, forțele militare și birocrațiile civile p
ot fi incapabili să
dirijeze resursele materiale și umane pentru a
–
și impune voința asupra populațiilor potrivnice sau a
elementelor extremiste care le contestă puterea și autoritatea. Statul se poate confrunta cu un conflict
intern cronic și un război ci
vil real sau incipinet. Alcătuirea socială, etnică și lingvistică defectuoasă
a unei națiuni poate slăbi statul, după cum s
–
a întâmplat in Liban, Afganistan, Sudan. Așa numitele
state „eșuate”sunt incapabile să garanteze ordinea și securitatea de bază, at
ributele primare ale unui
stat suveran. Sau statul poate cădea pradă statelor prădătoare învecinate. Securitatea și existența lor
s
–
ar putea afla în pericol. Un exemplu îl constituie încercarea de absorbție a Kuweitului de către Irak
în 1990 sau divizarea

Poloniei între Prusia, Austria și Rusia la sfarșitul secolului al XVIII
–
lea.

58

Pentru realiștii clasici, aceste slăbiciuni și eșecuri ale unor state de a se încadra în definiția
juridică și morală a statului sau de a dovedi capacitatea așteptată de a garan
ta securitatea pentru sine
și pentru cetățenii săi nu elimină opțiunea de focalizare asupra statului ca actor principal în relațiile
internaționale.Supraviețuirea unui stat depinde de capacitatea sa de îndeplinire a rolurilor pe care el
singur le poate rea
liza. Eșecul de a se adapta la imperativele externe de putere și de mediu, impuse de
un sistem de stete
–
națiune
–

adică un sistem de state independente și puternice care interacționează
–

constituie, pentru realiști prime dovezi ale centralității lor în rel
ațiile internaționale și securitatea
globală. Realiștii prevăd că unitățile care nu reușec să se adapteze la aceste imperative ale puterii vor
fi eliminate din procesul de evoluței. În lipsa unui înlocuitor care să își asume în prezent rolurile
politice și

de securitate ale statului, acesta din urmă devine în mod automat actorul principal în
relațiile internaționale din perspectiva realistă, precum și fundamentul, oricât de nesigur, al securității
internaționale.
54

Pentru realiști, variabilasau factorul che
ie care alimentează comportamentul statului este
puterea. Principala formă de putere este cea militară. Se presupune că această afirmație este
adevărată din două motive. În primul rând, între toate statele există o distribuție de ansamblu a
capacităților d
e folosire a violenței. Această distribuție schimbătoare, dar inerent inegală a puterii
militare este identificată de realițti drept structura esențială a ordinii globale. Este afirmată o relație
directă, dar încă în mare parte neclară și disputată între d
istribuția mereu în schimbare a puterii
materiale, ami ales a capacităților militare ale statului, și rezultatele cererilor conflictuale avansate de
state unul altuia.

În al doilea rând, capacitatea materială a unui stat constituie puterea de a influența î
n mod
decisiv nu numai comportamentul altor state, ci și sistemul sau balanța de putere existentă între state.
Alte forme de putere sau influență, inclusiv puterea științifică, tehnologică și economică, sunt
considerate ca fiind subordonate și aflate în s
erviciul utilizării sau amenințării cu forța.
55

Se

54

Barry Buzan (1991)

55

Nye (1990, 2002)

59

consideră că așa numita putere soft, cum ar fi idealurile de guvernare democratică, libertățile civile și
drepturile omului, este copleșită în cele din urmă de puterea materială a statelor și de capacita
tea lor
de a face uz de violență pentru a
–
și impune rezultatele preferate în fața altor actori. Realiștii nu
neagă existența sau impactul acestor alte forme de putere. Ei admit că ele determină rezultatele
tranzacțiilor interstatale sub multe aspecte impo
rtante.

Realiștii tradiționali resping ideea că aceste forme de putere materiale și imateriale și
nonviolente pot trece în cele din urmă dicolo de logica constrângătoare a forței și a violenței folosite
de state. În această privintă, realiștii clasici și
cei contemporani au aceeași părere.Atunci când apar
presiunile, realiștii consideră că aceste forme alternative de putere fie constituie baze pentru crearea
unei puteri coercitive mai eficiente și mai mari, fie sunt acaparate de logica forței și a amenință
rilor
coercitive, în producerea rezultatelor în relațiile interstatale. Toate statele trebuie să fie preocupate,
inainte de orice și pentru totdeauna, de poziția lor de putere față de alte state. Acest imperativ
decurge din două poziții: anarhia sistemului

de state
–

națiune, în care fiecare stat trebuie să
–
și
urmărească obiectivele, și ipoteza necesară în baza căreia fiecare trebuie să acționeze, și anume că
preferințele statelor sunt în mod fundamental în conflict și nu converg, mai ale sub aspectul asigur
ării
securității statului. Se presupune că sistemul anarhic în care este înrădăcinat statul ar genera
stimulente extraordinare pentru a
–
l determina să recurgă la forță sau să amenințe cu forța, ca premisă
a supraviețuirii și a capacității sale de a
–
și imp
une voința asupra altor state și actori internaționali.

Pe măsură ce se afirmă puterea militară a unui stat, alte state sunt obligate să evalueze, ca un
imperativ obiectiv și ca o condiție observabilă și posibil amenințătoare, modul în care această
schimba
re are un impact asupra supraviețuirii, securității și intereselor lor. Aceste interese sunt
definite de realiști în termenii puterii materiale a statului și ai poziției sale relațive în rândul celorlalte
state. Se pare că o atitudine diferită de căutare n
eobosită a puterii supune riscului interesele vitale ale
acestor state. Statele trebuie să dezvolte forțe militare, strategii, alianțe și privind achizițiile de
armament pentr a
–
și menține și pentru a
–
și îmbunătăți poziția competitivă. Alte preocupări și

considerații, cum ar fi valorile ideologice, culturale și religioase sau politica internă, se subordonează

60

cu necesitatea acelei high politics ce implică recurgerea la forță și la amenințări cu violența pentru
obținerea rezultatelor dorite și, implici
t, purtarea de războaie reale sau virtuale cu alte state și actori.

Protejarea și promovarea tuturor acestor valori depind de păstrarea sau realizarea unei ordini
preferate. Politica internațională gravitează în jurul problemei fundamentale a războiului

și păcii,
întrucât războiul este arbitrul final al revendicărilor unui stat asupra altor state și actori internaționali.

Inspirându
–
se din teoria microeconomică, realiștii descriu statele și pe cei care le controlează
resursele ca fiind actori raționali.
Aceștia ar avea ca preocupare dominantă maximizarea puterii lor
relative faă de alte state, distinctă de țelurile specifice și scopurile materiale pe care le
–
ar avea. Se
afirmă despre toate statele și despre toți oamenii de stat că sunt legați de acestă co
nstrângere. Ei sunt
îndemnați să calculeze fiecare mișcare și tranzacție cu alte state din perspectiva modului în care
rezultatul acestor schimburi fie le va spori, fie le va slăbi puterea și poziția relativă în interiorul
sistemului de state. Statele se
concentrează mai curând asupra puterii, și nu a intereselor, scopurilor
și valorilor lor, întrucât realizarea acestora depinde, indiferent de alcătuirea lor, de puterea de a
–
i
determina pe alți actori să se supună voinței statului, întruchipate în capacită
țile violente disponibile.

Există așteptarea ca statele să aleagă ceea ce vor face și modul lor de comportament în
termenii costurilor și riscurilor prezentate de folosirea sau amenințarea de a
–
și folosi puterea.Ele ar
trebui să fie îngrijorate mai ales în

privința puterii militare a altor state și a amenințărilor la adresa
intereselor lor vitale, ca o consecință a schimbărilor fundamentale în distrubiția sau structura puterii
materiale între aceste unități. Statele nu încetează niciodată să evalueze și să

reacționeze față de
aceste transformări ale puterii, care au impact asupra intereselor lor. Despre toate statele se afirmă că
trebuie să depună eforturi pentru a
–
și maximiza puterea, ceea ce realiștii numesc comportament
rațional. Acesta constituie baza

generalizărilor privind comportamentul așteptat al statelor,
indiferent de regimuri sau de orientările ideoligice. Morgenthau afirmă „că oamenii de stat gândesc
și acționează în termenii interesului definit ca putere, iar dovezile istorice confirmă aceas
tă ipoteză”

61

.
56

Morgenthau reia o afirmație făcută în urmă cu un secol de un alt observator al comportamentului
de securitate al tuturor statelor, indiferent cât de diferite și divergente ar fi regimurile lor politice.
57

Din acestă perspectivă, Hobb
es și Morgenthau au aceeași opinie. Un rege suveran
(Leviathanul) și un popor suveran trebuie să acționeze
–
rațional, potrivit doctrinei realiste
–

pentru a
contracara puterea și amenințările potențiale la adresa intereselor și securității lor, venite din
partea
altor state.

Realiștii și neorealiștii sunt de acord că statelor li se impune imperativul urmăririi puterii.
Acesta se află dincolo de capacitatea statului de a
–
l depăși sau de
–
al ignora. Imperativul le este
exogen. Statele nu pot schimba această co
ndiție sistemică. Ele sunt constrânse să se adapteze la
formele schimbătoare și la contingențele temporale ale puterii, proiectate de alte state în schimburile
lor reciproc dependente. Imperativul puterii este o constrângere impusă statelor în lupta lor pe
ntru a
obține rezultatele dorite în condițiile de anarhie, la care condamnă propriile pretenții de suberanitate
și monopolul violenței legitime. Această condiție de anrhie, înrădăcinate în descentralizarea puterii
–

în principal capabilitățile de folosire
a violenței deținute de state
–
, confruntă toate statele cu o dilemă
a securității. Dacă se înarmează prea mult, ele încurajeazăalte state să le egaleze sau să le depășească
eforturile. În ciuda estimărilor lor, ele pot provoca un ciclu de instabilitate car
e să conducă la război
și la propria distrugere. Dacă neglijează acest imperativ de securitate și ignoră urmărirea puterii, o
fac cu prețul potențial al securității și intereselor lor. Capcana acestui imperativ de putere constă în
faptul că statele ar teb
ui să aibă succes în această acțiune nesfârșită fără să genereze o putere
contracarantă, care să se opună eforturilor lor prin crearea unor costuri și riscuri mai mari decât
câștigurile preconizate în ceea ce privește puterea.

Statele pot încerca să își sp
orească puterea prin eforturi proprii sau prin alianțe și alinieri cu
alte state. Acestea din urmă sunt utile pentru lărgirea bazei materilae a statelor aliate. După cu
sugerează „Dialogul melian”, alianțele sunt utile și ca mecanisme de împiedicare a trec
erii unor terți

56

Morgenthau (1985, p.5). Vezi
ș
i Allison
ș
i Zelikow
(1991, cap.1), care detaliază aceste asump
ț
ii ale paradigmei realiste. De asemenea, util pentru o
apărare recentă a paradigmei realiste este Van Evera (1991)

57

Mâine (1986,pp.60
–
61)

62

în tabăra rivalilor sau apotențialilor adversari. De asemenea, ele pot servi la controlarea altor state,
care ar putea dori astfel sa rămână neutre, și la folosirea resurselor acestora în lupta pentru putere,
împotriva voinței și preferin
țelor lor. De exemplu, memrii europeni ai NATO au căutat o alianță cu
Statele Unite față de Europa. Din perspectiva lor, după cum sperau mulți, alianța ar fi menținut
Statele Unite ”înăuntru”, Uniunea Sovietică „afară”, iar Germania „jos”. În schimb, unele

dintre
aceste state, mai ales Franța și Germania, nu au subscris la decizia Statelor Unite de a răsturna
regimul Saddam Hussein din Irak. În timp ce în periada războiului rece se temeau că puterea
americană le
–
ar putea abandona, în epoca ulterioară a pute
rii americane unipolare se temeau că
interesele lor de securitate ar putea fi compromise dacă s
–
ar alinia necondiționat puterii americane.
58

Lupta pentru putere și aliați conduce în mod logic la căutarea superiorității și hegemoniei.
Această logică este co
mplementul politic al încercării de a elimina sau controla alți actori și alte state
prin forță
–

modelul războiului pur afirmay de Clausewitz și implicat de jocul final al lui Hobbes.
Fără a se deosebi de impulsul spre monopol al actorilor economici, fie
ei indivizi sau corporații, în
condițiile unor piețe inițial libere aflate într
–
un mediu anarhic sunt angajate într0o nesfârșită luptă
pentru putere. Si ele sunt puternic impulsionate să devină monopoliste. Eliminând sau controlând
deciziile și acțiunile
concurenților, ele îli definesc mediul în moduri favorabile și scapă de anarhie
sau îi diminuează incertitudinea. Realiștii prevăs că această căutare neobosită a puterii de către state
va fi inutilă în cele din urmă. În final, statele vor fi frustrate de

puterea contracarantă a altor state.
Ele sunt inerent constrânse să mențină un echilibru cu alte state, să formeze sau să se adapteze la
balanțe schimbătoare de putere pentru a putea rezista în fața tendințelor unui hegemon în afirmare.

Potrivit realiștil
or, căutarea unei balanțe de putere constiuie o proprietate fundamentală și
permanentă a sistemului de date. Pentru a sprijini acestă afirmație, realiștii tradiționali și neorealiștii
reconstituie istoria relațiilor dintre state ca fiind în mare parte un j
ucător de balansare. Începând cu
apariția statului modern în Europa în jurul secolului al XV lea, plecând de la invadarea orașelor stat
italiene de către Franța regelui Carol al VII lea în 1945, statele nețiune europene sunt zugravite ca

58

Layne (1993)
ș
i Waltz (1993)

63

fiind aruncate
în patru secole de balansare și război. Mai întâi Spania și Portugalia au apărut ca
principale puteri prin bogățiile lor exploatate în urma expansiunii spre Americi. La sfârșitul secolului
al XVI lea, ele se confruntau cu puterea maritimă și expansiunea i
mperialistă ale Angliei și Olandei.
Între timp, pe continentul european, odată cu sfârșitul războaielor religioase, consfințit prin tratatul
de la Westfalia din 1648, politica europeană a ajuns să fie dominată de rivalitatea pentru supremație
dintre Fanța

și Austria. În secolul al XVIII
–
lea, numărul de state concurând pentru hegemonie și
avantaje a crescut, incluzând Anglia, Franța, Austria, Prusia și Rusia. Pe parcursul acestui secol , ele
și
–
au schimbat partenerii potrivitintereselor și nevoilor de secur
itate. Credibilitatea unui aliat consta
în contribuția sa estimată, nu întotdeauna bine cântărită, la puterea unui stat și la balanța de putere
dintre statele rivale.

Teoreticienii realiști prevăd că afinitățile ideologice și angajamentele asumate prin tra
tate vor
accede întotdeauna la logica puterii și a interesului. Cooperarea dintre state depinde de succesul lor
în competiția pentru putere. Toate alianțele sunt condiționate de circumstanțele schimbătoare și de
raportul de forțe dintre state. Conflictul
și defectarea sunt moduri de comportament preconizate atât
de rivalii din acel moment,cât și de aliații temporari. Principiul dreptului internațional potrivit căruia
pactele trebuie să fie respectate se înclină în cele din urmă în fața imperativului concu
rent care
afirmă că schimbările fundamentale din mediul internațional justifică modificările și chiar renunțarea
la ibligațiile din tratate. Constrângerile juridice și morale, deși constituie limite provizorii, acceptate
de state, sunt în final subordonate

exigențelor luptei pentru putere.

Statele noi, slabe, precum Statele Unite, au intrat, la rândul lor, în acest joc, ascunzându
–
se și
izolându
–
se de jocul marilor puteri din Europa.
59

În 1973, Statele Unite, care erau o republică, au
renunțat ce obligația c
e decurgea din Tratatul semnat în 1788 cu Franța, seși asistența franceză fusese
indispensabilă obținerii independenței fața de Anglia. Gratitudinea s
–
a înclinat în fața necesității.
Administrația de la Washington a înțeles că acordarea de ajutor franței
republicane împotriva
opozanților săi regaliști atrăgea riscul unui război cu dușmanii Franței, punându
–
se astfel în pericol

59

Schroeder (1994a, 1994b)afirmă clar că st
atele au mai multe op
ț
iuni decât simpla balansare, printre care se numără strategiile de aliniere, cele de
ascundere, precum
ș
i încercările de depă
ș
ire a limitelor balan
ț
ei de putere pentru promovarea rezolvării pa
ș
nice a conflictelor dintre state.

64

supraviețuirea Statelor Unite. S
–
a renunțat la obligațiile Alianței întrucât respectarea lor însemna
riscarea înseși supraviețuir
ii statului a cărui existență a făcut posibilă executarea lor.
60

Faptul că
Franța era republicană, nu avea nici o pondere în deciziile luate la Washington. Îngtijorările privind
supraviețuirea au primat în fața acordării de sprijin unui regim republican afi
n.

Realiștii citează alianța dintre puterile conservatoare de pe continent (Austria, Prusia și
Rusia) și Marea Britanie liberală, împotriva Franței revoluționare, ca o altă dovadă a balanței de
putere funcționând pentru controlarea expansiunii unei puteri

în afirmare, în ciuda angajamentelor
ideologice conflictuale ale partenerilor. Secolul de pace între marile puteri, dintre Congresul de la
Viena din1815 și izbucnirea primului război mondial din 1914, este atribuit flexibilității balanței de
putere și rol
ul cheie al Marii Britanii ca echilibrator pentru limitarea Rusiei la est, precum și a puterii
germane în ascensiune pe continentul european.
61

Așa cum am mai spus, școala realistă este școala dominantă a relațiilor internaționale. Unul
dintre reprezentanți
i de frunte ai acestei școli realiste este Hans Morgenthau, care afirmă că politica
internațională, ca orice politică, este „o luptă pentru putere” .

În interpretarea școlii realiste:



puterea este o constantă a sistemului internațional;



statele folosesc f
orța pentru a
–
și proteja interesele, motiv pentru care interesul primar
este de a obține cât mai multă putere și influență;



starea naturală a sitemului internațional este cea de competiție și conflict;



managementul puterii este principala problemă a relați
ilor internaționale, întrucât,
pentru a avea securitate, este nevoie de echilibru de putere (balance power);

Realiștii vor susține întotdeauna nevoia de a obține cât mai multă putere, în timp ce idealiștii
se vor plânge că nu există suficintă pace. Dacă ex
istă o slăbiciune a teoriei relațiilor internaționale,

60

Corw
in (1916)

61

Vezi Bridge
ș
i Bullen (1980),Gulick (1955)
ș
i Kissinger (1953), pentru descrieri similare ale balan
ț
ei de putere. Paul Schroeder oferă o perspectivă
diferită asupra sistemului Congresului de la Viena, bazată pe respect reciproc
ș
i pe o balan
ț
ă
a participan
ț
ilor,
ș
i nu una de putere.

65

probabil că ea este legată de faptul că lumea nu are reguli stricte, imuabile, ca la realiști, dar nici nu
este lipsită de reguli, ca la liberali.

John Gaddis arată că teoria relațiilor internațion
ale, în oricare dintre perspective, a eșuat în a
prevedea, de pildă, dispariția Uniunii Sovietice și încetarea războiului rece.
62

În plus, cele mai multe
dintre teorii nu au reușit să aproximeze evouluția ulterioară a sistemului internațional. Robert O.
Ke
ohane consideră că „teoria liberală și onstituțională se concentrează pe variație și mai puțin pe
constanța comportamentului statului”, așa cum procedează teoria realistă.
63

Dacă trișarea este o problemă de constatare a nerescpectării regulilor de către par
ticipanți,
problema câștigurilor este mai degrabă una de alegere. Prima opțiune, a câștigurilor absolute,
presupune concentrarea asupra maximizării beneficiilor de către fiecare actor. Ce
–
a dea doua, a
câștigurilor relative, ridică problema în termenii „ci
ne câltigă mai mult?”. Cel care câștigă mai mult
capătă un avantaj față de ceilalți și o putere relativă mai mare. Statele au astfel de ales între două
tipuri diferite de strategie în domeniul cooperării: fie de a se concentra asupra propriilor câștiguri,
fie
de a se îngriji ca interacțiunea să nu aibă drept consecință o distribuire dezavantajoasă de putere, în
termenii lui Wlatz, „starea de insecuritate
–

sau cel puțin, incertitudinea pe care o are fiecare în
legătură cu intențiile și acțiunile viitoare al
e celuilalt
–

acționează împotriva cooperării lor”.
64

Urmând o întreagă tradiție intelectuală, (neo)realiștii afirmă că statele sunt preocupate de
problema distribuției de putere, astfel încât cooperarea este extrem de dificilă în domeniile
hard
ale
politic
ii internaționale. Mai ale în domeniul securității de ordin militar, care privește mai ales
supraviețuirea fiecărui stat, preocupă în mod deosebit ideea că ceilalți ar putea fie să nu respecte
regulule de comportament, fie să câștige prea mult în urma unui

proeict comun.

62

Gaddis, J.L., „International relations theory and the of the Cold War”, în International Security, 58:5
–
58, 1992. Realismul este primul curent
intelectual afectat de sfâr
ș
itul războiului rece. Totu
ș
i, incapacitatea

de a prevedea sfâr
ș
itului URSS nu a fost mai mare în rândul reali
ș
tilor decât în cel al
ideali
ș
tilor
ș
i liberalilor.

63

Keohane, O.,R, International relations, old and new, în R.E. Goodin, H
–
D. Klingeman (ed), New Handbook of Political Science, Oxford Univ
ersity
Press, 2000,.p.468

64

Kenneth Waltz, Teoria politicii interna
ț
ionale, Polirom, Ia
ș
i, 2006, p.151

66

În problema câștigurilor relative și absolute rezidă, de astfel, una dintre diferențele
semnificative dintre cele două tabere ale dezbaterii neo
–
neo. Neorealiștii îi acuză pe neoliberali că ar
supraestima beneficiile câștigurilor aduse de

cooperare, neglijând însă preocuparea constatntă a
statelor de a nu contribui la o redistribuire îngrijorătoare a puterii către ceilalți actori.

Această perspectivă asupra relațiilor interstatale îi face pe cercetătorii din școala realistă să
conchidă că
instituțiile ar avea un rol minor în derularea raporturilor, că acestea „nu pot opri statele
în a se comporta într
–
o manieră de natură ale maximiza puterea pe termen scurt. Pentru realiști,

instituțiile reflectă calcularea propriilor interese de către sta
te într
–
un mod ce are la bază
preocupările de putere relativă” drept consecință, rezultatele instituțiilor reflectă invariabil balanța de
putere. „Instituțiile nu au efecte independente semnificative asupra comportamentului statelor”.
65

Mearsheimer marchea
ză o altă diferență importantă în privința programelor de cercetare
liberal și realist asupra impactului instituțiilor. Susținătorii rolului instituțiilor se concentrează asupra
acelor instituții „orientate înăuntru”, adică asupra efectelor pe care institu
țiile le au asupra membrilor
lor
–

sistemul de securitate colectivă este un astfel de exemplu. Realiștii, în schimb, pun problema
celor orientate „în afară”, cum ar fi alianțele. Dacă scopul unui sistem de securitate colectivă este de
a păstra pacea între
membrii săi, o alianță este un răspuns dat unei amenințări din afară, fiind puțin
preocupată de relațiile dintre componenții săi. Un asemenea aranjament trebuie să se opună unui
„stat sau coaliții de state pe care alianța intenționeazp să o descurajeze, să

o constrângă sau să o
învingă în război. Dacaă alianțele au ca efect pacea, o fac prin descurajare, ceea ce este un
comportament clar realist. ”
66

Mediul anarhic și competitiv face, afirmă tradiția realistă, ca statele să adopte un
comportament egoist, în

care cooperarea este mai degrabă excepția. Raționamentul este întărit de mai
multe considerente, inclusiv păstrarea autonomieie deciziei:”Anarhia internațională poate face statele
să fie procupate de diferențele în câștigurile din cooperare nu doar fiindc
ă își caută securitatea și
supraviețuirea, dar și pentru că își prețuiesc independența. Mediile anarhice sunt arene ale

65

J.J. Mearsheîmer, A Realist Reply, 1995, p.82

66

Ibidem, p.83

67

autoajutorării, prin consecință agenții din asemenea arene caută să păstreze o minimă capacitate de a
–
și proteja interesele .”
67

Aceast
ă afirmație alui Joseph Grieco este, recunoaște chiar el, în totală
concordanță cu ideile lui Waltz cu privire la comportamentul statelor, care „se străduiesc să mențină
un grad de independență, putând chiar să se lupte pentru autarhie.”
68

Această viziune
asupra relațiilor dintre state ridică o problemă specialăîn momentul în care
sunt cercetate instituțiile internaționale. De ce ar adopta acești actori egoiști, temători pentru propria
supraviețuire și în deplina exercitare a voinței, un set de regului care

să le spună în ce mod să
coopereze sau să concureze? Dacă problema câștigurilor relative este atât de importantă pentru state,
de ce s
–
ar mai angaja în cooperare? În termenii raționalității, ne putem întreba, alături de Simmons și
Martin, la ce folosește
efortul depus în vederea constituirii instituțiilor:”Dacă se pare că guvernele nu
pot fi constrânse de regulile asupra cărora cad de acord, de ce cheltuiesc, înainte de toate, timp și alte
resurse pentru a le negocia?”.
69

Scurta caracterizare de mai sus fă
cută abordării instituțiilor internaționale de către curentul
realist nu a avut, în mod cert, pretenția de a prezenta in extenso eforturile făcute în această direcție de
cercetătorii aparținând acestei abordări.

Din cele de mai sus este evident însă că tra
diția hobbessiană, prin însăși logica ei, nu este și
nu poate fi spațiul privilegiat pentru o asemenea discuție. Prin pesimismul caracteristic, ea nu are
cum să acorde încredere unor reguli „ce stipulează modurile în care statele ar trebui să coopereze și
să concureze unele cu altele”, după cum spune definiția lui Mearsheimeir.
70

Această constatare aduce însă mai multe întrebări importante cu privire la modul în care
statele întrețin raporturi între ele. Să luăm ca exemplu instituția „suveranității”. A o car
acteriza drept
„baza sistemului internațional contemporan”, cum face Wendt
71
, este o afirmație cu care orice realist,

67

Joseph M. Grieco. Understanding the problem of International Cooperation:The limit of Ne
oliberal Institutionalism and the future of Realist Theory,
în David A. Baldwin (ed.), Neorealism and Neoliberalism: The Contemporary Debate, Columbia University Press, New York, 1993,
p.315

68

K.N. Waltz, Teoria politicii interna
ț
ionale, 2006, p.150

69

B.A.

Simmons, L.L.,Martin, International Organizations and Institutions, 2002,. P.195

70

J.J.Mearsheimer op.cit, p.8

71

Alexander Wendt, op.cit., p.285

68

ca partizan al unei viziuni statocentrice, ar fi de acord. În asemenea condiții, cum pot fi privite lupta
pentru putere dintre state sau

războiele de cucerire? În termeni simpli, ar însemna ca statele să
accepte suveranitatea ca fundamentală, dar să o conteste celorlalți cu orice ocazie în care ar putea
câștiga securitate ori putere.

În domeniul securității internaționale, realiștii își e
xprimă încrederea doar în balanța de
putere, care de multe ori capătă o organizare politico
–
militară în alaințe. Lumea neîncrederii pe care

o percep realiștii
–

este privilegiul fiecărui stat suveran, al decidenților săi politici, de a
–
și determina
interes
ele, de a le ierarhiza și de a stabili politicile necesare și resursele care să ducă la acoperirea lor.

Neîncrederea realistă în aranjamentele internaționale îi face de multe ori pe exponenții
ecestui curent să supraestimeze efectele anarhiei. Simpla menț
ionare a celebrei predicții a lui
Mearsheimer din 1990, potrivit căreia sfârșitul Războiului Rece va aduce o ordine multipolară în
Europa,
72

este suficentă pentru a da măsura forței convingerii, care lasă prea puțin loc dezvoltării
instituționale. Firește c
ă realismul nu este singura teorie care a cunoscut falsele profeții. Problema nu
rezidă, de fapt, în a face o predicție care nu se adeverește, ci în a identifica sursa unei erori, în cazul
de față de înțelegere a logicii socialului. Există o tentație de a
aplica aproape mecanic unele
mecanisme cunoscute istoric la situații excesiv de fluide, încă în derulare. Greșeala stă, de fapt, în
neacordarea unui spațiu oarecare schimbărilor între situația în curs și cea mai veche, dar mult mai
bien cunoscută, în cazul

de față, simpla constatare a faptuluică statele din occidentul Europei
practicau deja o altă înțelegere a suveranității (Tratatul de la Maastrich era în pregătire la momentul
predicției leu Mearsheimer), fiind în curs o adevărată revoluție în domeniu, l
–
a
r fi ajutat pe acest
autor să se ferească de absolutizarea modelului clasic, lăsând suficient loc în teoria în dezvoltare
pentru integrarea schimbărilor politice și culturale. Daca astăzi, de exemplu, se vorbește despre o
balanță de putere în Europa, lucru
l este posibil fie având Uniunea Europeană / NATO ca întreg pe
unul din talgerele, fie în interiorul Uniunii, între marile puteri continentale care acționează exclusiv
în problematicile non militare.

72

John J. Mearsheimer, Back to the future, instability in Europe after the Colr War, în International Security
, 15(1), 1990, pp.5
–
56

69

Această ultimă situație, însă, a acceptării unor rapo
rturi nemilitarizate, înseamnă de fapt
iesșirea din logica realistă
–

din punctul de vedere al oricărui realist, indiferent de orientare, factorul
militar este un ingredient esențial al puterii. Proporția forței în economia generală a puterii variază de
la
autor la autor în funcție de perspectiva personală, dar în oricare abordare discutarea puterii începe
cu interogarea componentei sale armate. Repoziționarea factorului militar în ierarhia opțiunilor
statelor presupune, de fapt, adoptarea unei alte logici d
ecât cea realistă în conceprea relațiilor
internaționale. Ne întoarcem astfel la fundamentele teoretice ale relațiilor internaționale și vom
observa că, în acest caz cel puțin, epoca „neomedievală” a Uniunii Europene, consecință a cedării de
suveranitate
către o instanță suprastatală exercitarea acesteia în comun de către statele membre, duce
la reconsiderarea balanței de putere ca instituție a raporturilor dintre aceste state
–

doar statele pot
participa, afirmă perspectivele stato centrice, la o asemenea

formulă de căutare a echilibrului.

Principala dificultate cu care se confruntă realiștii, alături de adepții tuturor teoriilor
raționaliste, în negocierea problemei instituțiilor vine din perspectiva sa „din afară”. Se presupune că
statele ar fi raționale
, dar este o raționalitate presupusă, chiar „acordată” de cercetător, care are
relativ puține mijloace de a investiga modul în care sunt fundamentate interesele, preferințele,
precum și dinamica acestora.

Problema semnalată mai sus nu este doar la nivel de

concepere a modelelor explicative, ci și
de structurare a cercetărilor. Fundamentele raționaliste ale multor teorii neorealiste și, mai ales,
neoliberale îî fac pe adepții acestora să încerce explicarea comportamentelor statelor cu ajutorul
teoriei jocur
ilor între actorii raționali. Simmons și Martin observă că adepții abordărilor
funcționaliste întâmpină de multe ori dificultăți în a recunoște ce joc anume practică participanții la
interacțiune, și că, în pofida faptului că recunosc nevoia de variabile i
ndependente pentru măsurarea
intereselor, întâmpină dificultăți majore în a le construi
73
, în același sens într
–
o sinteză făcută
criticilor aduse abordărilor raționaliste, mai ales celor de factură realistă, Friedrich Kratochwil atrage
atenția asupra faptul
ui că utilitatea unei asemenea perspective este limitată de ipotezele sale, greu de

73

B.A.Simmons, L.L, Martin International Organizations and Institutions, 2002, p.196.

70

întâlnit în viața reală. El menționează în acest sens tipul de raționalitate implicat, condițiile în care
cercetătorii descriu cadrul interacțiunii, interpretarea mișcări
lor făcute de către fiecare dintre ei,
succesiunea etapelor.
74

Ipotezei raționalității statului, comună, de altfel, mai multor teorii,i se adaugă și una specifică
realismului: aceea potrivit căreia anarhia specifică mediului internațional este constrângăt
oare asupra

comportamentului statelor, care ar fi condamnate la o neîncredere reciprocă funciară, în domeniul
politicii externe, statele ar putea aborda practic doar atitudini bazate pe ideea că partenerul
–
competitor ar putea trișa, iar câștigurile relat
ive sunt principalul element de analiză a rezultatelor
posibilelor cooperări.

Realiștii pornesc de la premisa cămediul relațiilor internaționale este unul anarhic, atâta timp
cât nu funcționează un guvern mondial. Chiar daca funcționează, în mod formal, eg
alitatea
drepturilor și obligațiilor statelor, statele mai puternice reușesc să
–
și impună în mai mare măsură
interesele. Starea naturală a sistemului internațional este cea de competiție și conflict în care puterea
este variabila cheie. Statul ca principal
ul actor în relațiile internaționale, folosește forța pentru a
–
și
proteja și promova propriile interese și luptă pentru a obține cât mai multă putere și influență. „ Nici
un realist nu speră ca leul și mielul să se împace, nu mai mult decât se așteaptă ca
doi lei să renunțe
la lupta pentru supremație. Dacă o competiție poate fi rezolvată prin mârâieli și gesturi
amenințătoare, fără a recurge la lupta sângeroasă, cu atât mai bine; dar, în cele din urmă, cineva va
trebui să se impună în fața celuilalt.” Un ex
emplu pentru a evidenția acest concept este acela al
modului de guvernare a președintelui american G.W. Bush, un susținător al utilizării forței militare,
în vederea realizării unor scopuri ambițioase ca democratizarea Orientului Mijlociu. Evenimentele de
la 11 septembrie 2001 au dus la transformarea președintelui. De atunci înainte avea să fie liderul
decisiv al unei națiuni aflate în război, luptând cu o amenințare imediată și letală, comandantul
suprem al unicei superputeri mondiale. America avea să acți
oneze pe cont propriu, fără să țină seama

74

Friedrick Kractochwil, Norms Versus Number: Multilateralism and Rationalist and Reflexivist Approaches to Institutions, Colum
bia University
Press
, New York, 1993, p.445
–
449

71

de opiniile aliaților. Șocată de amploarea atentatelor și preocupată de propria securitate, populația
americană s
–
a strâns în jurul conducătorului.

Școala realistă dominantă a relațiilor internaționale și a medi
ului de securitate cu
reprezentanți precum H. Morgenthau; R. Aron; K.Waltz;, H. Kissinger. Unul din reprezentanții de
frunte al acestui curent este Hans Morgenthau care a argumentat că politica internațională este
guvernată de legi universale și obiective,

decugând din ideea că interesele naționale sunt definite în
termeni de putere. El a remarcat că nici o națiune nu îl are pe „Dumnezeu de partea sa” și că toate
națiunile trebuie să
–
și bazeze acțiunile pe prudență ș
i prgmatism.

Pe de altă parte Raymond Aro
n afirmă (în lucrarea sa Paix et Guerre) că relațiile interne
diferă fundamental de cele internaționale deoarece ultimele se desfășoară permanent în amenințarea
sau în pregătirea războiului. Relațiile internaționale sunt relațiile între unități politice ca
re pretind
fiecare dreptul de a
–
și face singure dreptate și de a fi singurul arbitru în privința deciziei de a purta
sau de a nu lupta. Acesta susține că obiectivele de politică externă ale unui stat sunt securitatea,
puterea, gloria și ideile și că statel
e se influențează unele pe altele în funcție de : caracteristicile
epocii istorice, geografie, demografie și resurse.

Aria pe care realismul o cuprinde este destul de vastă, mergând de la promotori ai realismului
în forma sa clasică până la derivări care p
ăstrează totuși linia realistă. Prin urmare un astfel de curent
al neorealismului fundamentat de Kennth Waltz care are la bază teoria balanței de putere. În viziunea
waltziană constrângerile structurale vor determina statele să recurgă la acțiuni de balans
are, iar la
nivelul sistemului se vor forma balanțe de putere, nu în sensul că o balanță odată creată va fi
menținută ci că, odată perturbată va fi refăcută. Teoria se bazează pe asumția că statele sunt actori
unitari aflați într
–
un mediu de tip auto
–
ajuto
rare ( self
–
help) și care își doresc să supraviețuiască, dar
pot urmări și alte scopuri, mergând până la dominația mondială.

72

Bibliografie:

10.

Arnold Wolfers, „
National Security
”
as an Ambiguous Symbol in Political Science
Quarterly
, vol.67, Nr. 4, 1952
.

11.

Alagappa, Mutiah, Redefining security în Asian security practice, Cakifornia, Stanford
University Press, 1988

12.

Buzan, Barry, popoarele, statele și teama, Ed. Cartier, Chișinău, 2000

13.

David A. Baldwin, The concept of security, Review of International Stud
ies, 1997

14.

Edward A. Kolodziej, Securitatea și relațiile internaționale, Editura Polirom, 2007

15.

Marty Kaldor, Securitatea umană, Editura CA Publishing, 2010

16.

Ole Waever, Societal Security:the concept, in The European Security order recast. Scenario
for the Po
st Cold War Era, Pinter, London 1990

17.

Viorel Buța; Emil Ion; Mihai Ștefan Dinu (coord.),
Religie și securitate în Europa secolului
XXI
–

Glosar de termeni
, Editura Universității de Apărare „Carol I ”, București, 2007

18.

Wolfers, Arnold, National security as a
n ambiguous symbol în Discord and Collaboration 7,
Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1962

73

Securitate internațională și diplomație publică

Cuprins

1.
Securitate interna
țională în concepția teoriei liberale (neoliberale)

2. Teorii

constructiviste și alte teorii cu privire la securitatea internațională

Concepte cheie
:
institu
ț
ionalism liberal, constructivism, marxism, feminism

Obiectivul

acestei unități de învățare este familiarizarea studenților cu doctrinele politice.

Rezumat uni
tatea de învă
ț
are nr. 4

Teoriile de influență realistă, prin accentul pus pe securitatea militară a statelor într
–
un mediu
anarhic și competitiv, nu puteau răspunde decât parțial la explicarea relațiilor internaționale. Procese
precum creșterea numerică și

calitativă a schimburilor dintre economiile capitaliste sau detensionarea
raporturilor americano
–
sovietice din anii 70 și
–
au găsit posibile explicații în teoriile liberale.

Se pot distinge patru mari curente în spațiul liberalismului contemporan: liberali
smul
comercial, liberalismul republican, liberalismul sociologic și instituționalismul liberal.

Constructivismul reprezintă un curent ce a debutat în anii 80 prin contribuțiile unei generații
noi de autori din multiple medii academice deși aspecte ale cons
tructivismului pot fi repere în
scrierile unor autori din anii 1950, oferind un suport teoretic pentru explicarea și mai ales înțelegerea
unora dintre schimbările actuale semnificative. Amprenta esențială asupra curentului a aparținut
americanului Alexande
r Wendt, ce a reunit și elaborat argumentele principale ale constructivismului.

Constructivismul încearcă să găsească un răspuns la contestarea post modernă a cunoașterii
științifice pentru a putea efectua cercetării empirice și analizează interacțiunea di
ntre structură și
agenție în politica internațională; se interesează de rolul ideilor, al normelor și al instituțiilor în luarea
deciziilor de politică externă; susține importanța identității și a culturii în politica internațională; nu
neagă rolul interes
elor în luarea de decizii politice, dar încearcă să înțeleagă cum sunt construite
aceste interese; acceptă faptul că științele sociale nu pot opera la felca științele naturii, cu toate
acestea insistă asupra posibilității de a teoretiza și a analiza empiri
c politica internațională ca pe o
realitate

74

Feminismul

este o doctrină teoretică și de acțiune care revendică lupta împotriva inegalității
de gen, promovând afirmarea femeii în societate prin ameliorarea și extinderea rolului și drepturilor
sale. „ Doctri
na nu trebuie confundată, ca în acreditarea vulgatei,cu simpla revendicare a unor
drepturi

II.2 S
ecuritate interna
ț
ională în concep
ț
ia teoriei liberale (neoliberale)

Cea de
–
a doua abordare a fost „securitatea, o consecință a păcii”, abordare pe care o va

dezvolta, fără șansă de reușită, Școala Idealistă, creată la începutul secolului al XX
–
lea, în jurul
Ligii Națiunilor „O pace durabilă, susțineau idealiștii, ar asigura securitatea tuturor”. Un punct de
vedere rămas fără ecou, școala nereușind să
–
l impun
ă deoarece era criticată pentru eșecul primei
instituții cu caracter universal pe care o crease.
75

David Held, reprezentantul idealismului, creează un model de democrație cosmopolitană în
care ordinea globală constă în rețele de putere multiple și suprapuse
, economice și politice, toate
grupurile și asociațiile cu interese internaționale au anumite drepturi, care cumulate pe ramuri
constituie o „lege democratică internațională”; elaborarea și asigurarea respectării legii este la
latitudinea unor instanțe re
gionale și internaționale, autodeterminarea și păstrarea valorilor
democratice sunt priorități colective internaționale.

Teoriile de influență realistă, prin accentul pus pe securitatea militară a statelor într
–
un mediu
anarhic și competitiv, nu puteau răs
punde decât parțial la explicarea relațiilor internaționale. Procese
precum creșterea numerică și calitativă a schimburilor dintre economiile capitaliste sau detensionarea
raporturilor americano
–
sovietice din anii 70 și
–
au găsit posibile explicații în teor
iile liberale.

Trebuie spus că termenul „neoliberal”, așa cum aplicat unui grup de teorii, este parțial
înșelător, întrucât cuprinde sub același nume abordări diferite epistemologic, metodologic, ca arie a
preocupărilor. Tradiția Kantiana a liberalismului
clasic, de exemplu, se vede în subcurentul numit
„republican”, care a formulat teoria păcii democratice, pentru ca dimensiunea ce
–
l are ca reprezentant

75

I. Băloi, Metodologie
ș
i indicatori de securitate. Conceptul de securitate.
Ș
coli de gândire, p.1, rubrică permanentă pentru dialog
ș
tiin
ț
ific, chiar
ș
i
virtual www.studiidesecuritate.ro.

75

pe Richard Codben, militantă în favoarea unor relații economice interstatale cât mai puțin îngrădite,
să

fie vizibilă în abordarea numită „comercială”. Alături de acestea se întâlnesc și altele, precum cel
al „liberalismului sociologic”, concentrat asupra relațiilor sociale transfrontaliere.
76

Dintre teoriile neoliberale, cea mai influentă este considerată în

genere a fi cea a
„instituționalismului”, care este în particular atașată implicațiilor generate de interacțiunea
reglementată dintre state. Privit drept cea mai bine formulată poziție a neoliberalismului în
dezbaterea dusă cu neorealismul, acest curent e
ste, într
–
un fel, și cel mai îndepărtat de rădăcinile sale
intelectuale clasice, fiind însă permeabil la ideile funcționaliste. De exemplu, de acolo provine
pentru instituționaliștii liberali ideea de „eficiență” a instituțiilor internaționale, prin care
ar fi
facilitată cooperarea internațională datorităposibilităților actorilor de a depăși probleme ale acțiunii
colective, ale costurilor de tranzacționare, ale deficitelor informaționale ori ale asimetriilor.
77

În ceea
ce privește modul în care cooperarea
influențează natura relațiilor internaționale, neoliberalii au
beneficiat de cercetările făcute asupra condițiilor și consecințelor proceselor integrării, studii făcute
încă de la jumătatea secolului trecut în cazul Europei. Tot ca istorie intelectuală, tr
ebuie amintită și o
altă teorie care a sprijinit dezvoltarea instituționalismului liberal, cea a regimurilor, al cărei principal
reprezentatnt este Stephen Krasner.
78

Dacă liberalismul clasic al relațiilor internaționale conținea o puternică nuanță normativ
ă, cel
puțin la nivel epistemologic, instituționalismul s
–
a detașat de această componentă, în domeniul
instituțiilor internaționale, o moștenire directăa ideii kantiene este cea a securității colective, care va
fi tratată ulterior. Ea nu a apărut însă din
ideea de eficientizare a gestiunii securității, ci din
convingerea intimă că războiul este un flagel care trebuie nu numai combătut, ci și condamnat. Ca
poziție generală, Keohane și Martin, exponenți ai curentului neoliberal, acceptă, pe de o parte,
limite
le influenței instituțiilor în modelarea compionentelor statelor. Pe de altă parte însă, ei le vad
drept un ingredint necesar al oricărei păci durabile :”A pretinde prea mult de la instituțiile
internaționale ar fi, într
–
adevăr,o falsă promisiune. Dar într
–
o politică mondială constrânsă de puterea

76

David A. Baldwin, Neorealism
ș
i Neol
iberalism, Ed. Institutul European, Ia
ș
i, 2010

77

B.A. Simmons, L. L. Martin, International organizations ans Institutions, 2002, p.195

78

D. A. Baldwin, Neoliberalism, Neorealism, and World Politics, p.4 sau în B.A. Simmons, L.L. Martin, 2002, p. 89

76

statelor și interese divergente, în care nu este probabil să fie experimentată o guvernare ierarhică
efectivă, instituțiile internaționale, care operează pe bază de reciprocitate vor fi componente ale
oricărei păc
i durabile”
79
.

Se pot distinge patru mari curente în spațiul liberalismului contemporan: liberalismul
comercial, liberalismul republican, liberalismul sociologic și instituționalismul liberal.

Liberalismul comercial susține că liberul schimb și o economie i
nternațională bazată pe
principiile pieței contribuie la dezvoltarea unui climat internațional caracterizat de pace și
prosperitate. Această viziune inspiră, în mare măsură, activitatea organizațiilor internaționale
postbelice, precum și deciziile economic
e și de politică externă ale guvernelor democrațiilor
occidentale.

Liberalismul republican, ale cărui origini mai îndepărtate se regăsesc în reflecția
internațională a lui Immanuel Kant și care a reprezentat o dominantă a gândirii internaționale liberale
d
in secolul al Xxi
–

lea, afirmă că statele democratice sunt mai puțin predispuse să poarte războaie;
acest filon teoretic s
–
a concretizat, în ultimele decenii, în teoria păcii democratice.

Liberalismul sociologic insistă asupra procesului prin care comunica
rea și activitățile
transnaționale tind să creeze noi solidarități și comunități, în lumea contemporană. Acest corp de
teorie, influent în domeniul studiilor asupra globalizării evidențiază presiunea exercitată de societatea
civilă asupra guvernelor și ind
ependența tot mai accentuată între acestea din urmă, în diverse arii ale
vieții internaționale.

În timp al patrulea curent major este instituționalismul liberal, considerat de regulă, matricea
neoliberalismului contemporan în relațiile internaționale. Dacă

replierea operată de neoliberali înspre
teorii structurale îî distanțează de corpul clasic al instituționalismului liberal, prioritatea acordată
instituțiilor și viziunea lor relativ optimistă asupra șanselor cooperării internaționale justifică în bună
mă
sură, tratarea neoliberalismului drept o variantă „mai nouă” de instituționalism liberal.

79

Ibide
m, p.50

77

II.
3
.

Teorii constructiviste
ș
i alte teorii cu privire la securitatea interna
ț
ională

Perspectiva legalistă a Școlii engleze asupra relațiilor internaționale, pre
cum și concepția cu
privire la ordinea mondială au atras atenția asupra teoreticienilor asupra modului în care statele își
înțeleg participarea la interacțiunile dintre ele. Cercetători precum Friedrich Kratochwil și John
Ruggie au ridicat întrebări la niv
el epistemologic și metodologic cu privire la abordarea raționalistă
(termenul desemnând aici teoriile pozitiviste neorealiste și neoliberale), dominantă în anii 80 și au
observat contradicții între aceste paliere. Studiind literatura dedicată instituțiilo
r din epocă, ei ajung
la concluzia că, în multe cazuri, aceasta eșuează în efortul explicativ al căutării cauzelor felutitelor
evenimente, în termeniilui Kratochwil și Ruggie, comportamentul actorului nu a transmis în mod
adecvat înțelesul intersubiectiv.
Iar înțelesul intersubiectiv, în schimb, pare să fi avut o influență
considerabilă asupra comportamentului actorului. Pentru a pune problema în cei mai simpli termeni:
în lumea simulată, actori mi pot comunica și angaja în comportamente; ei sunt condamnați

să
comunice prin comportamente, în lumea reală, situația este, firește, fundamental diferită.”
80

Constructivismul reprezintă un curent ce a debutat în anii 80 prin contribuțiile unei generații
noi de autori din multiple medii academice deși aspecte ale co
nstructivismului pot fi repere în
scrierile unor autori din anii 1950, oferind un suport teoretic pentru explicarea și mai ales înțelegerea
unora dintre schimbările actuale semnificative. Amprenta esențială asupra curentului a aparținut
americanului Alexan
der Wendt, ce a reunit și elaborat argumentele principale ale constructivismului.

Constructivismul încearcă să găsească un răspuns la contestarea post modernă a cunoașterii
științifice pentru a putea efectua cercetării empirice și analizează interacțiunea
dintre structură și
agenție în politica internațională; se interesează de rolul ideilor, al normelor și al instituțiilor în luarea
deciziilor de politică externă; susține importanța identității și a culturii în politica internațională; nu
neagă rolul inter
eselor în luarea de decizii politice, dar încearcă să înțeleagă cum sunt construite
aceste interese; acceptă faptul că științele sociale nu pot opera la felca științele naturii, cu toate

80

Teodor Frunzeti, Dorel Bu
ș
e, op.cit. p.50

78

acestea insistă asupra posibilității de a teoretiza și a analiza empi
ric politica internațională ca pe o
realitate.
81

Limitele perspectivelor care postulează raționalitatea actorilor, atențiaatrasa asupra
înțelesurilor pe care actorii le dau acțiunilor lor și modul în care interpretează pe ale altora au
contribuit la form
ularea curentului constructivist
82

. Alexander Wendt, de exemplu, păstrează multe
dintre asumpțiile Școlii engleze, considerându
–
se a fi un puternic punct de legătură dintre cele două
teorii. Hidemi Suganami identifică patru puncte importante de contact în
tre concepția lui Wendt și
cea a Școlii engleze: teoria naturii umane
–

a nevoilor umane fundamentale; perspectiva statocentrică
–

accentul pus pe state și pe controlul violenței dintre ele; abordarea culturală
–

sociologia
interpretativă a relațiilor inter
naționale; problema structură
–
agent
–
reflexivitatea agentului și auto
–

restrângerea acestuia
83
.

Ca orice altă abordare din domeniu, constructivismul este un demers teoretic în care se
identifică mai multe sub curente. Fără a intra în prea multe detalii, cât
eva elemente sunt comune.
Cercetătorii ce aparțin acestei abordări susțin, spre deosebire de majoritatea celor realiști și marxiști,
că factorii materiali nu sunt suficienți în explicarea lumii, aceștia fiind lipsiți de înțeles în absența
sistemului de ide
i, credințe, norme, adică a factorilor culturali. Ajungem astfel la o altă caracteristică
majoră a teoreticienilor constructiviști, care împărtășesc ideea conform căreia aceste structuri non
materiale condiționează formarea identităților actorilor. Interes
ele acestora nu mai sunt astfel pur și
simplu postulate ci sunt co
–
constitutive identităților lor. Semnificația percepută a felutitelor obiecte
sociale detremină modul în care actorii acționează, în baza unor înțelesuri rezultate din interacțiunile
dintre
ele. Ce poziție generică în ceea ce privește problema agent structură, constructiviștii afirmă, în
acord cu primele două asumpții, faptul că aceștia se constituie și întipăresc reciproc.
84

81

Jill Steans, Lloyd Pettiford, Introducere în rela
ț
ii interna
ț
ionale, Editura Antet, Filipe
ș
tii de Târg 2008, p.215

82

În termenii lui Linklater, preocuparea pentru factorii normativi
ș
i institu
ț
ionali „f
ace din
ș
coala engleză un aliat natural al constructivismului”
–

A.
Linklater (2008), „
Ș
coala Engleză”, p.110

83

Hidemi Suganami, Alexander Wendt and the English Svhool, Journal of International Relations and Development, 4(4), 2001, p.40
6
–
411

84

Christian Re
us
–

Smit, Constructivismul, în Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard Devetak, Jack Donnelly, Christian Reus
–

Smit, Jacquie True,
Teorii ale rela
ț
iilor interna
ț
ionale, Institutul European, Ia
ș
i, 2008, p.215
–
218

79

Ca provocare adusă teoriilor raționaliste, cele mai importante apo
rturi ale constructivismului
sunt sintetizate de Christian Reus
–

Smit în trei puncte. Mai întâi, concepția unei raționalități
„atomiste” și egoiste a actorilor, constructiviștii îi opun una în care aceștia sunt părți ale socialului,
ce își formează identit
atea inclusiv pe baza normelor, valorilor și ideilor instituționalizate. În al
doilea rând, dacă pentru raționaliști interesele actorilor sunt exogene și date, determinând astfel
acțiunea socială, pentru constructiviști interesele au o determinare endogenă

în urma interacțiunilor,
apărând ca rezultat al unui proces de învățare și formulare a identităților. A treia mare diferență este
dată de modul în care este văzut câmpul social. Teoriile raționaliste, prin latura lor utilitaristă, îl văd
drept unul în car
e actorii își urmăresc interesele, pe baza unor obiective. Pentru constructiviști, acesta
este unul în care actoriidevin agenți, în care își dobândesc aptitudinile, își definesc interesele și
identitățile, pe care le transformă în urma interacțiunilor.
85

O

poziție contractivistă în privința instituțiilor internaționale este cea exprimată de Alexander
Wendt în deja amintita dispută declanșată de Mearsheimer. Wendt afirmă că tocmai structurile de
cunoaștere ce sunt împărtășite deosebesc o anarhie de prieteni
de una de dușmani, sau una de
autoajutorare de una a securității colective
86
. Pornind de la sociologia structuralistă și cea a
interacționismului simbolic, Wendt afirmă că relațiile pe care le dezvoltă statele decurg dintr
–
un
proces identitar și de reprezen
tare a celuilalt. După cum afirmă într
–
un articol celebru, Wendt
consideră că „amenințările sociale sunt construite și nu naturale”, opunându
–
se astfel perspectivei
neorealiste. El afirmă că există mai multe „culturi ale anarhiei”: anarhia sistemului nu co
ndamnă
statele la atitudini belicoase, relațiile dintre state nedecurgând astfel cu necesitate din aceasta condiție
a mediului în care evoluează. Luând în considerare suveranitatea, pe care, chiar el o identificase
drept „baza sistemului internațional cont
emporan”, Wendt afirmă că aceasta este „o instituție a
recunoașterii mutuale și nonintervenției”, ceea ce dă o explicație relativei lipse a războaielor
interstatale în perioada contemporană, întrebare la care realismul, afirmă Wendt, răspunde doar că
state
le nu se simt în permanență amenințate.

85

C. Reus
–

Smit, Constructivismul, 2008,
p.218

86

Olivia Toderean (2006) Constructivismul, în Andrei Miroiu, Radu Sebastian Ungureanu (coord), Manual de Rela
ț
ii Interna
ț
ionale, 2006, p.157
–
159

80

Ca orice alt curent intelectual, și constructivismul este divizat în interiorul său. Fără a puncta
aici toate diferențele dintre cercetătorii ce se revendică de la această perspectivă, trebuie constatată o
împărțire

a acestora în funcție de nivelul de analiză luat în considerare cu predilecție, putându
–
se
astfel distinge între constructiviști care privilegiază nivelul sistemic și cei concentrați asupra
holismului
87

.

În principiu, problema identificării nivelului adec
vat de analiză are semnificație în măsura în
care poate identifica sursa identităților și a intereselor pentru actorii internaționali. O perspectivă
statocentrică ca cea propusă de Wendt permite o tratare relativ unitară a mediului interațional, în
virtute
a suveranității actorilor, dar se lovește de o contradicție internă: dacă statele se definesc în
interacțiuni cu celelalte entități politice suverane, cine sau ce sunt statele? Cum își formulează
identitatea și interesele o instituție (statul fiind el însu
și o instituție socială)? După cum am arătat
deja, considerăm ca Wendt iese în bună măsură în afara logicii tradiției interpretative weberiene a
științelor sociale
88
, asumată de constructivism, pornind de la un etaj prea înalt, fapt de natură să
împiedice
înțelegerea dinamicii formulării acțiuniiinternaționale a actorilor.

Atitudinea ce privilegiază nivelul intern al statului prezintă marele avantaj de a reuși să
identifice geneza normelor, valorilor și atitudinilor care determinăpolitica internațională în
interiorul
societății. După cum recunosc insă Paul Kowert și Jeffrey Legro, adepți ai acestei perspective, faptul
ridică probleme speciale, legate de identificarea normelor care determină acțiunea, de analiza lor și a
efectelor pe care le produc, de provoc
area de a explica simultan continuitatea și schimbarea socială,
de influența structurilor materiale asupra acestora ori de modul în care sunt manipulate.
89

Adepții atitudinilor holiste își propun ca, prin depășirea distincției dintre spațiul intern și cel
e
xtern, să explice dezvoltarea structurilor ideatice și normative manifeste la nivel internațional și
global. Probabil că cea mai puternică observație care se poate aduce autorilor unui asemenea proiect,
precum Ruggie sau Kratochwil, este de ordin metodolog
ic. Marea întrebare este : cum poate fi

87

C. Reus
–

Smit, Constructivismul, 2008, pp.218
–
220

88

Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to Int
ernational Ralations, Oxford University Press, Oxford, 1999, pp.243
–
245

89

Peter J. Katzenstein, The Culture of National Security: Norms and Identity in World Politics, Columbia University, Press, New

York, 1996, p.438
–
497

81

formulată o perspectivă trans istorică, ce
–
și propune să înțeleagă schimbările sociale, care să nu fie
pătrunsă de convingerile cercetătorului?
90
într
–
un fel, constatăm aici o reluare a argumentelor
behavioriste în di
sputa pe care au dus
–
o în anii 50
–
60 cu cei numiți „tradiționaliști”, care în epocă a
opus adepții pozitivismului celor ce propuneau metodele folosite în istorie
91
. Faptul nu este
surprinzător, dată fiind esența non pozitivistă a constructivismului ca demer
s intelectual.

Din cele de mai sus este clar că atenția acordată normelor este definitorie pentru proiectul de
cercetare constructivist în ceea ce privește instituțiileinternaționale, lucru justificat prin geneză:
normele („standarde comportamentale singul
are”) se conjugă și structurează în instituții
92
. Ca mod
de apariție și impunere a normelor, Finnemore și Sikkink, de exemplu, descriu un proces în trei
etape, de la formularea lor de către „antreprenorii normativi” și încercarea acestora de a convinge un
n
umăr de state, urmată deo „cascadă” a adoptării acestora, pentru ca stagiul final să fie al
internalizării
93
. Actorii nonstatali, prin eforturile de reglementare sau prin presiunea pe care o pot
exercita asupra entităților politice, acționează ca agenți ai
socializării (munca depusă de organizații
precum Crucea Roșie este elocventă ca semnificație a afirmației de mai sus)
94
.

Rolul normelor în politica intenațională este cercetat în mod diferit de către cercetărotii
constructiviști, Jeffrey Legro urmărește î
n ce măsură ele pot schimba comportamentul statelor și
sistemul lor de credințe. Alți cercetători privesc rolul organizațiilor internaționale, Martha
Finnemore, de exemplu, urmărește influența acestora în schimbarea politicilor statelor, și astfel, și în
r
edefinirea identitară și a intereselor, precum și prin stabilirea comunităților epistemice. Organizațiile
pot fi tratate, după cum am arătat deja, și ca birocrații, după cum arată o cercetare a lui Barnett și
Finnemore. Acest fapt presupune, totodată, că d
ețin putere „prin abilitatea lor de a formula reguli
impersonale”, pe care le vor folosi nu numai pentru reglementare, dar și pentru „a constitui și
construi lumea socială”. Prin regulile lor, organizațiileinternaționale „creează noi categorii de actori,
f
ormează noi interese pentru actori, definesc noi misiuni internaționale împărtășite și diseminează în

90

C. Reus
–

Smit, Constructivismul
, 2008, pp.222
–
223

91

G. Sorensen, Introduction to International Relations, 1991, p.45
–
48
ș
i 218
–
229

92

Martha Finnemore, Kathryn Sikkink, International Norm Dynamics and Political Change, 1998.p.891

93

Ibidem, pp.895
–
905

94

Ibidem, p.902

82

jurul globului noi modele de organizare socială”. Pe de altă parte, aceste birocrații „pot deveni
obsedate de propriile reguli pe seama misiunilor lor pri
mare, producând rezultate ineficiente și
justificate prin ele însele.”

Încercând să ofere o privire de ansamblu asupra modului în care perspectiva constructivistă
interpretează rolul instituțiilor internaționale, Simmons și Martin ajung la concluzia că, în

această
concepție, spațiul normativ al interactiunilor nu poate fi tratat drept un fapt exterior, exogen, dată
fiind importanța pe care cercetătorii acestui curent o acordă semnificației sociale a interacțiunilor.
95

Din scurta expunere de mai sus se pot fo
rmula trei concluzii importante cu privire la modul în
care constructivismul, în general, abordează instituțiile internaționale. Mai întâi că ele permit o
multiplicare semnificativă a categoriilor de actori luați în considerare, precum și sporirea importan
ței
acordată acestora în desfășurarea interacțiunilor internaționale. Actorii non statali nu sunt pentru
constructiviști doar expresia intereslor statelor sau cantonați în sof politics, ci devin parte
fundamentală a conducerii interacțiunilor. În al doilea

rând, trebuie remarcat faptul că cercetătorii
atașați acestei poziții au o mobilitate mult mai mare decât cei care aleg un alt punct de vedere privind
nivelul de analiză pe care îl iau în considerare. Luând în considerare dor proveniența și influența
norm
elor, vom observa că nivelul statal sau cel sistemic nu sunt suficeinte. Aceste prime două
observații sunt relativ ușor de făcut și nu necesită comentarii suplimentare. Cea de
–
a treia concluzie
este mai puțin evidentă și cere o explicație. Condiderăm că, s
pre deosebire de teoriile raționaliste,
teoriile constructiviste permit o descriere și înțelegere biunivocă și dinamică a relațiilor dintre agenți
și instituțiile internaționale, care se codefinesc permanent.

Afirmația de mai sus încearcă să rezume elemen
tele fundamentale comune ale întregii
concepții constructiviste cu privire la rolul și poziția instituțiilor în formularea interacțiunilor
internaționale. Ea reprezintă astfel și cea mai importantă concluzie cu privire la aportul
constructivismului în aces
t domeniu. Vom afirma astfel că teza fundamentală a conceăției
constructiviste postulează că identitățile și interesele actorilor sunt co
–
constitutive, supuse, prin
relațiile cu ceilalți, unei permanente redefiniri. Instituțiile sunt destinate a formula și

formaliza

95

B.A. Simmons, L.L M
artin, International Organizations and Institutions, 2002, p.198

83

regulile acestor interacțiuni, fiind expresia intereselor și a identităților fondatorilor. Prin schimburile
simbolice pe care le presupun instituțiile, actorii sunt supuși unei presiuni în sensul redefinirii
identităților și intereselor lor, mot
iv pentru care vor presa în direcția unor schimbări ale regulilor
cantitative și calitative, precum și, eventual, o extindere a aplicabilității acestora. Similar ca în
situația binomului structură agent, și în raporturile dintre agenți și instituții cei do
i termeni se
codetermină într
–
un proces continuu. Instituțiile sunt un produs al intențiilor actorilor, dar oferă și
rezultate neintenționate de aceștia, independente, cel puțin în anumite momente, de voința lor.
Instituțiile și agenții se găsesc într
–
un p
roces continuu de adaptare reciprocă.

Postulând importanța interacțiunilor în definirea actorilor, constructivismul este, probabil,
unul dintre cele mai potrivite curente pentru studierea instituțiilor internaționale, dat fiind faptul că
acestea ocupă un l
oc central în spațiul său ontologic, epistemologic și metodologic, în termeni de
logică a cercetării, marele avantaj pe care îl are constructivismul în studierea instituțiilor în
comparație cu alte teorii este dat de faptul că oferă o explicație mai comple
tă asupra apariției
instituțiilor, precum și una asupra dinamicii acestora. Criticele cela mei profunde, venite din partea
teoriilor raționaliste, sunt de fapt aduse tuturor teoriilor „reflectiviste” și se referă mai ales în
metodologia pe care o folosesc
și la capacitatea de a oferi teorii falsificabile.

Fără a intenționa prezentarea pe larg a acestei dezbateri epistemologice, trebuie notată o
tendință în cercetările de profil, întrucât se pare că avantajele presupuse de privirea „dinăuntru”
asupra social
ului și concentrarea asupra dinamicilor din relația agent
–
instituție ar fi devenit din ce în
ce mai convingătoare în ochii teoreticienilor. Simmons și Martin constată că, prin provocarea
aruncată de constructivism, cercetarea pozitivă clasică a devenit apr
oape imposibilă și sugerează că
studiile de caz și analizele contrafactuale preferate de constructiviști să fie, pentru depășirea
problemelor metodologice, completate eventual de abordări mai tradiționale
96
. Cum este posibilă
schimbarea, eventual majoră, a
metodologiei prin păstrarea, quasi intacta, a corpusului epistemologic
este însă o întrebare pe care cele două autoare nu o formulează și, prin urmare, nici nu
–
i răspund.
Perspectiva teoretică determină în bună măsură alegerea instrumentarului de cercetare
, astfel încât

96

B. A. Simmons, L.L.Martin, op.cit, p.198

84

combinarea rezultatelor unor studii bazate pe asumpții diferite, foarte promițătoare ca provocare
academică, este, de fapt, dificil de realizat științific.

Multitudinea definițiilor instituțiilor internaționale se datorează modului în care s
unt acestea
tratate de către diferitele teorii ale domeniului, care provin din chiar asumpțiile de bază ale acestora.
Din acest motiv, atenția a fost concentrată asupra locului pe care patru școli de gândire importante
–

teoriile realiste, liberale, ale Șc
olii engleze și cele constructiviste
–

îl acorsă acestor forme de
coagulare a acțiunii actorilor în mediul anarhic în care evoluează, prin prisma opticii specifice pe
care o propune fiecare asupra relațiilor Internaționale.

După cum am observat, fiecare di
ntre aceste orientări potențează astfel instituțiile. Foarte
sumar, perspectiva realistă refuză practic un rol identificabil instituțiilor. Anarhia internațională
condamnă, practic, statele la adoptarea unei politici egoiste de autoajutorare, instituțiile
având un rol
doar în măsura în care entitățile politice suverane doresc un asemenea loc. Mai ales în domeniul
aspectelor hard ale politicului, cooperarea este, în viziunea realistă îngreunată de dorința actorilor de
a împiedica o redistribuire dezavantajoa
să a puterii.

Din linia liberală, ne
–
am concentrat asupra școlii care acordă cea mai mare atenție acestor
formule de conjugare a actorilor suverani, numită chiar „instituționalism”. Acești neoliberali
împărtășesc cu neorealiștii ideea raționalității actori
lor, acceptând însă un rol și celor nonstatali, chiar
dacă relativ marginal. Preocupați fiind însă de problema cooperării dintre state, ei insistă asupra
efectelor pe care îl au instituțiile și se întreabă cum de este posibil acest lucru în condițiile anar
hiei.
Răspunsul îl găsesc pe interesele actorilor, astfel încât afirmă, spre deosebire de neorealiști, că
aceștia acordă un mare interes câștifurilor absolute.

Pentru orientarea Școlii engleze, conceptul fundamental este cel de ordine, de natură a da un
no
u înțeles anarhiei sistemului. Statele formează o societate în ideea că se simt legate între ele print
–
un mod anume de a se raporta unele la altele, conservarea sistemului și a societății fiind un scop încă
mai important decât propria supraviețuire. Poziti
onându
–
se singuri între orientarea hobbesiană și cea
kantiană, cercetătorii atașați acestei tradiții recunosc existența unui spațiun normativ, limitat însă pe
cât posibil, practic doar cât să se justifice folosirea termenului de „societate”, care se expri
mă prin
instituțiile stabilite între state suverane.

85

În ceea ce privește perspectiva constructivistă, aceasta este fundamentată pe o logică socială,
prin care este posibilă depășirea limitelor identificate în discutie a abordătilor statocentrice.
Construct
ivismul poate interoga de o manieră mai profundă influența actorilor nonstatali. Aceștia nu
mai sunt doar expresia intereslor statelor, nici cantonați în soft politics, ci devin participanți la
conducerea interacțiunilor, contribuind astfel la formularea n
ormelor relevante la nivel social. Un alt
avantaj teoretic provine din perceperea suveranității actorilor ca fiind o normă supusă dinamicii
sociale. Fiind astfel posibilă considerarea unei plaje mai largi a nivelurilor de analiză, și rolul
instituțiilor po
ate fi analizat mult mai firesc. Cea mai importantă observație se referă însă la relația
dintre actorii sociali și instituții. Pe baza aceleiași dinamici sociale, am încercat să demonstrăm că
instituțiile nu sunt doar expresia intereselor actorilor, ci se
află cu aceștia într
–
o relație de
codeterminare continuă biunivocă, adaptându
–
se reciproc.

Un alt curent care interacționează cu cele evidențiate mai sus este Școala de la Copenhaga
care oferă o metosă operațională constructivistă prin încorporarea princi
piilor tradiționaliste iar, pe
de altă parte, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate și economic și propunerea unor noi
modalități de studiu a interrelaționării domeniilor vieții sociale.

În concepția școlii de la Copenhaga, amenințările se po
t manifesta într
–
o varietate de contexte
politice sau domenii ale vieții: politic, militar, economic, cultural, demografic, ecologic.

Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde sunt adepții lărgirii sferei de definire a securității
și a relațiilor internațio
nale rîspunzând acuzațiilor aduse de tradiționaliști care afirmau că acest
model este incoerent.

Constructiviștii susțin că aceste identități ale statelor sunt complexe, schimbătoare și că ele
apar în urma interacțiunii cu alte state, de cele mai multe ori

printr
–
un proces de socializare. Unii
constructiviști sunt de acord cu ideea că statele se pot conceptualiza unul pe altul în așa fel încât să
nu mai existe pericolul dilemelor de securitate, curselor înarmării sau alte pericole ale anarhiei.
Europa, un c
ontinent care a fost centrul a două conflicte militare în prima jumătate a secolului XX,
este un exemplu în acest sens. Identitățile europene sunt intercalate acum cu Uniunea Europeană, nu
cu naționalismul violent care a condus la două războaie mondiale. D
in punctul de vedere al

86

constructiviștilor politica de putere, anarhia și forța militară nu pot explica această mișcare. În
schimb instituțiile, regimurile, normele și schimbările în identitate oferă explicații mai bune.

Constructivismul face parte din abo
rdările controversate pentru studiul relațiilor
internaționale și a mediului de securitate, dar devine din ce în ce mai puțin ignorat. Unii mai
optimiști sugerează că ar putea avea loc o îmbinare a cercetării realiste cu cea constructivistă.

Piramida trebu
ințelor formultă de Abraham Maslow plasează nevoia de securitate pe al doilea
nivel de importanță imediat după nevoile fiziologice. Securitatea reprezintă o chestiune ce ține de
strategie, respectiv de fixarea priorităților față de un context geopolitic, d
e reurse, de alianțe, de
planificare și nu în ultimul rând de management.

După 1990 securitatea tinde spre acumularea de noi aspecte. În concepția comună, securitatea
este înțeleasă drept capacitatea unui „actor”, tradusă în vectori de putere de a
–
și prote
ja valorile
fundamentale și de a le sprijini în proiecția lor în arena internațională.

Conceptul de securitate operează la toate cele trei nivele de analiză
–

individual, statal și
sistemic
–

și identifică atât la nivel de comportament cât și o posibilă con
diție universală.

Securitatea ar putea fi privită ca un parametru principal de calitate al tuturor proceselor și
sistemelor. Un alt mod de a privi securitatea îl constituie raportul dintre cele trei elemente
fundamentale: protecția, descurajarea, prelucrar
ea evenimentului nedorit.

Teoria marxist
–
leninistă

a relațiilor internaționale abordează structura socio
–
economică a
unui stat, determinantă pentru comportamentul internațional și de politica sa externă. La începutul
anilor 1840, K. Marx și F. Engels scr
iau că globalizarea de tip capitalist eroda dramatic fundamentele
sistemului internațional de state, în opinia lor, conflictul și rivalitatea se vor manifesta în unul sau
două clase sociale principale: burghezia națională și proletariat.
97

Principalele tră
sături ale teoriei marxiste pun accentul pe factorii economici în manifestarea
relațiilor internaționale și explică diferendeleși conflictele prin fenomenele de dominație și
exploatare, pentru Marx istoria fiind o luptă asiduă pentru satisfacerea nevoilor
primarem pentru
înțelegerea lumii fizice pentru a ține piept dominației și exploatării de clasă și pentru a învinge teama

97

Scott, Burchill, Andrew, Linklater Richard, Devetak, Kack Donnelly, Teoria Rela
ț
iilor interna
ț
ionale, Ed. Institutul European, Ia
ș
i,2008, p.121

87

și neîncrederea în restul clasei umane;
98

văd lumea ca un întreg în care nu este posibilă o separare
clară a diferitelor aspecte ale vi
eții sociale: afirmă importanța claselor sociale, definiție prin
proprietatea asupra mijloacelor de producție, postulând conflictul dintre acestea, făcându
–
se distincția
dintre titularii de putere și deținătorii de capital, văd statul ca fiind condus de in
teresele burgheziei,
99

și a cărui existență este fundamentală pentru apărarea țării de atacurile capitaliste, eliminarea altor
clase, asigurarea organizării economice și educației culturale (Marx, Lenin, Stalin)
100
.

Deși gânditorii marxiști au fost mai mult p
reocupați de modurile de producției conflictul de
clasă, revoluția politică și socială, la sfârșitul secolului al XIX lea și începutul secolului XX, aceste
principii au fost regândite din cauza revirimentului naționalismului și a pericolului unui război m
ajor.

În acest context trebuie privită teoria imperialismului capitalit
–

care după gândirea marxistă,
cunoaște maximul dezvoltării la sfârșitul secolului XIX
101
–

ce postulează principiul conform căruia
contradicțiile interne și externe inerente capitalism
ului împing statele capitaliste spre expansiune
teritorială, ceea ce duce în cele din urmă la confruntare militară directă între ele, factorul catalizator
reprezentându
–
l natura transnațională a capitalismului comercial ce determină capitalismul comercial
să integreze noi societăți în piața mondială. În sprijinul explicării acestei teorii, Karl Marx împarte
sistemul mondial în două tabere distincte de stat: statele din centru și statele de la periferie, ce se află
în continuă confruntare. Relațiile între a
ceste două tabere fiind guvernate de legile economice ale
acumulării și expansiunii capitalului determină inevitabile crize sistematice.

Teoreticienii marxiști împărtășesc o concepție comună asupra socialului potrivit căreia lumea
este văzută de aceștia ca

un întreg în care nu este posibilă o separare clară a diferitelor aspecte ale
vieții sociale. Pentru ei, economicul, politicul și socialul sunt extrem de strâns legate. Această
gândire holistă este transpusă și în strategiile de cercetare, astfel teoretic
ieniimarxiști consideră că
partajarea cunoașterii prin introducerea unor frontiere interdisciplinare
–

științele economice separate

98

Ibidem, p.122

99

Andrei Miroiu: Radu, Sebastian. Ungureanu (coord), Relations Internationales, Puf. Paris, 1992, p.49

100

Stefano Guzzini, op. Cit. P.166

101
101

Ibidem, p.167

88

de cele sociale, de istoric etc.
–

sunt doar piedici în calea înțelegerii. O altă traăsătură întâlnită în
toate perspectivel
e de inspirație marxistă este concepția materialistă asupra istorie.

În acest sens, în teoriile marxiste, adevărații actori ai vieții politice sunt clasele sociale și
reprezentanții lor. Faptul prezintă o importanță aparte pentru domeniul Relațiilor Intern
aționale,
deoarece confruntarea dintre clase devine mai importantă decât cea interstatală. Statele capitaliste
suntconduse,de fapt,de interesele de clasă ale elitei economice, adică, de interesele burgheziei. Din
perspectivă marxistă, explicația cea mai im
portantă pentru izbucnirea războaielor, de exempul, este
competiția economică dintre capitaliștii diferitelor state.

Diversele curente neomarxiste au încercat să explice că imperialismul văzut ca „aspect al
stadiului cel mai avansat al capitalismului”sau
„rezultat al unui nou stadiu specific al capitalismului,
numit capitalist monopolist, în care concurența crescând trebuie să cuprindă întrega lume
102
” (Lenin),
rămâne un factor explicativ esențial al relațiilor internaționale îndeosebi în situația subdezvolt
ării. S
–
a stabilit chiar un model teoretic al statului periferic, exploatat de statul dezvoltat, prin intermediul
elitelor conducătoare. Acest „schimb inegal va împiedica statul peiferic să se desprindă de staul său
de subdezvoltare și explică creșterea pr
olifică a centrului aprovizionat de bogățiile naturale ale
periferiei”
103
. Curentul neomarxist descrie fenomenul de hegemonie, definit ca o situație în care
puterea este atât de inegal răspândită în cadrul sistemului mondial încât un stat poate să impună
pr
opriile reguli și interese în domeniul economic, politic, militar, diplomatic și chiar cultural. Actorul
hegemon își instituia influena prin abilitatea mijloacelor proprii care pot fi: firme, companii, bănci,
de a aționa eficentla nivel global, iar celelal
te mari puteri devin de fapt „ state client”
104
. Antonio
Gramsei reprezintă un punct de cotitură în evoluția intelectuală a marxismului și neomarxismului,
prin importanța pe care o acordă nu numai factorilor maeriali ci și ideilor. Gramsei constată că
revol
uția nu s
–
a produs în societățile dezvoltate și explică, acest fapt nu numai prin controlul asupra
instituțiilor de forță ale statului, ci și prin dominația cultural valorică a claselor superioare asupra
celor inferioare.

102

Antoine. Gazao, Les relations Internationales, Gualino, Ed. Paris, 2001, p. 19

103

Ion D
eaconescu, Teoria rela
ț
iilor interna
ț
ionale,Ed. Sitech, Craiova, 2005, p.29

104

Mihail. E. Ionescu., op. Cit, p.24

89

Neomarxismul și alte teorii sovie
tice. Criteriul neomarxist se revendică de la ciclurile pe
termen lung evidențiate de economistul sovietic Nikolai Kondratiev în anii 1920. Experiența istorică
prelucrată de acest criteriu a pus în relief teza ciclurilor economice lungi definite prin dou
ă etape: de
expansiune și de regresiune.

Aceste faze economice nu sunt egale ca durată, dar ciclurile lungi se repetă la fiecare
jumătate de secol. Ciclurile lungi sunt sincronice, nefiind împiedicate de granițele
naționale,reflectând dezvoltarea internă î
n sistemul internațional în curs. Pentru această orientare
teoretică, sistemul mondial a fost construit odată cu expansiunea capitalistă de tip occidental la
eșalon global, înregistrată la sfârșitul secolului XV.

Referindu
–
se la acest aspect, Emmanuel Wall
enstein în principala sa operă „Sistemul mondial
modern” sublinia: „spre sfârșitul secolului VX și începutul secolului XVI s
–
a născut ceea ce numim o
economie mondială europeană; n
–
a fost un imperiu, chiar dacaă era tot atât de întinsă ca un mare
imperiu ș
i avea câteva trăsături comune cu el. Era, toruși, diferită de acesta și nouă istoricește un tip
de sistem social pe care lumea nu
–
l cunoscuse până atunci care reprezintă trăsătura distinctivă a
sitemului modern”
105
.

Toate teoriile marxiste clasice ala imper
ialismului apărute după acesta au stat pe același
principiu conform căruia contradicțiile interne și externe inerente capitalismului împing statele
capitaliste spre expansiune teritorială ceea ce duce în cele din urmă la confruntarea militară dintre
ele. C
u toate acestea diversele, abordări marxiste desfășoară o considerabilă varietate când se referă
la identificarea precisă a acestor contradicții și la cauzele principale ale expansiunii imperialiste.
106

Marxismul postulează expansiunea ca fiind o caracterist
ică de bază a statelor capitaliste. În
gândirea marxistă problema imperialismului era tratată din perspectiva statelor capitaliste, lumea a
–

III
–
a în defavoarea căreia desfășura această expansiune, nu era tratată în viziunea lui Marx. Atunci
când vine vorb
a despre el, Marx era de principiul majoritar gândirii liberale privind impactul
progresist al capitalismului asupra societății precapitaliste.

105

Immanuel, Wallenstein, Sistemul mondial modern, Ed. Meridiane, Bucure
ș
ti, 1992, vol. I, p.23

106

Ibidem, p.198

90

Relațiile externe din lumea capitalistă erau mediate de capitalul comercial până în preajma
revoluției industria
le. Capitalismul comercial avea rolul de a integra noi societăți în piața mondială
chiar dacă și implicit nu le și transformă.

Odată ce acesta a preluat controlul, expansiunea capitalistă a devenit totuși capabilă să aibă
un rol brutal, dar progresist în
inițierea industrializării
107

. Plecând de la aspectul transnațional al
economiei capitaliste, Marx a atras atenția asupra naturii transnaționale ale relațiilor internaționale,
fenomen desfășurat în pofida fenomenului naționalismului apărut ca un factor posi
bil al schimbului
în contextul relațiilor internaționale.

Conform principiului marxist, teoria relațiilor internaționale împarte sistemul mondial în
două tabere distincte de state: statele din „centru”și statele de la „periferie”, între acestea existând o

continuă confruntare. Relațiile între aceste două tabere fiind guvernate de legile economice ale
acumulării și expansiunii capitalului determină inevitabile crize sistemice. Acestora li se adaugă
capacitatea de inovație tehnologică.

Pentru ca o putere să

devină actor hegemon trebuie ca ea să
–
și adjudece avantajele sistemului,
la toate ”etajele” amintite, în asemenea situații, celelalte mari puteri devin de fapt „state client „.
108

„Lumea anului 2050 va fi lumea pe care noi înșine o vom crea. Politica următo
rilor 50 de ani
va fi politica acestei restructurări a sistemului nostru mondial.”
109

Referindu
–
se la alte teorii neomarxiste sau sovietice în domeniul relațiilor internaționale,
Stefano Guzzini distinge două mari orientări în ce privește explicarea imperial
ismului. Prima
orientare, a cărei principală susținătoare este Rosa Luxemburg, susține că imperialismul nu este
altceva decât un aspect al stadiului cel mai avansat al capitalismului. Expansiunea colonială
demonstrează nevoia disperată a capitalului, care
folosește statul ca vehicul, de a extinde
capitalismul spre ultimele zone ale lumii necapitaliste, pentru a realiza plus valoare imposibil de
obținut în propria țară.

107

Stefano Guzzini, op.cit. p. 16
5

108

Mihail. E. Ionescu. Op.cit. p.24

109

Immanuel, Wallenstein, The World
–

after the Cold War, în Journal of Peace Researche, vol. 30, nr. 1 din 1993, p.5

91

A doua orientare, care a câștigat o popularitate însemnată grație lui Lenin, vede
imperi
alismul ca pe un rezultat al unui nou stadiu specific al capitalismului, numit capitalismul
monopolist, în care concurența crescândă trebuie să cuprindă toată lumea
110

. Dintre gânditoriiclasici
marxiști Rosa Luxemburg a analizat cel mai bine impactul imper
ialismului asupra societăților
precapitaliste. Distrugerea economiei naturale, perfecționarea mijloacelor de producție și
proletizarea, adică expansiunea muncii salarizate. Până la urmă, în opinia sa, expansiunea va folosi
mijloacele violenței politice și
fizice, așa cum se întâmplă în revoluții și războaie iar imperialismul
rămâne expresia politică a procesului acumulării de capital, în competiția pentru rămășițele lumii
necapitaliste.

Teza sa a fost criticată, încă de la acea vreme, de Buharin și de Lenin
, deoarece neglija
adaptările dinamice ale procesului capitalist de producție, subproducția de azi poate fi absorbită de
nivelul consumului de mâine.
111

Un alt gânditor marxist, Rudolf Hilferding, a arătat că cele două capitaluri financiar și
industrial, f
uzionaseră în capitalul financiar. Astfel, economiile industriale nu erau dominate de o
largă clasă burgheză, ci de elita sa un mic grup monolitic. Statul acționează în interesul lor, care
poate fi uneori împotriva interesului altor starturi burgheze, dar
niciodată împotriva burgheziei și
capitalismului ca atare.

O altă teorie marxistă o reprezintă și teza ultraimperialismului a lui Kautski, respinsă însă atât
de Luxemburg, cât și de Lenin, Kautski, care era o figură centrală a partidului social democratic
austriac, sisținea că burghezia era suficient de națională pentru a împărți lumea fără a se expune
riscurilor și costurilor războiului.

Așadar, baza concepțiilor sovietice asupra relațiilor internaționale este reprezentată de teoriile
marxiste asupra impe
rialismului. Evoluția lor reprezintă însă o legătură contradictorie cu practica
politicii externe sovietice.

Principalele schimbări care au au modificat corelația forțelor în detrimentul intereselor
imperialiste sunt legate de creșterea puterii militare a
URSS, creșterea puterilor economiilor japoneze

110

Stefano Guzzini, op. Cit. P.167

111

Ibidem, p.169

92

și vest europene și dezvoltarea mișcărilor de eliberare națională. Dată fiind reticența subiectivă a
SUA de a folosi forța în timpul și după războiul din Vietnam, declinul puterii america era mai
important dec
ât creșterea efectivă a puterii sovietice. Această schimbare a fost apoi folosită pentru a
explica comportamentul SUA: competitivitatea atomică a URSS, cuplată cu presiunea Europei, au
forțat politica americană de destindere.

Dubla semnificație a acestei a
bordări în realizarea ei practică a făcut ca ea să devină auto
–
contradictorie în două aspecte importante ale politicii internaționale. Primul aspect se leagă de
politica sovietică privind lumea a treia, pentru a armoniza tactica coexistenței interstatale s
au
internaționale Brejnev declara că coexistența pașnică nu se aplică mișcărilor de eliberare națională.
Însă tocmai expansiunea sovietică în lumea a treia și schimbarea implicită a balanței de putere a fost
cea care a promovat reacția SUA și încercarea de

a pune în legătură acest comportament al
sovieticilor cu alte niveluri ale relațiilor SUA
–

URSS.

Pe lângă promovarea luptei interne de clasă în Occident, ajutorul dat forțelor antiimperialiste
contravenea principiului non ingerinței. Al doilea aspect cons
ta în disponibilitatea URSS de a lăsa
adesea interesele interstatale să prevaleze în dauna solidarității de clasă. Între securitate și
internaționalism proletar, URSS alegea ceea ce îi servea cel mai bine interesele pe care le percepea,
fără a ține seama d
e responsabilitățile sale ideologice asumate.
112

Feminismul
113

este o doctrină teoretică și de acțiune care revendică lupta împotriva
inegalității de gen, promovând afirmarea femeii în societate prin ameliorarea și extinderea rolului și
drepturilor sale. „
Doctrina nu trebuie confundată, ca în acreditarea vulgatei,cu simpla revendicare a
unor drepturi”.
114

Contribuțiile feministe cuprind o varietate de direcții de abordare, dar toate au în comun
intuiția că genul contează în înțelegerea modului de funcționare
a Relațiilor Internaționale, în special
în probleme privind războiul sau securitatea internațională.
115

112

Teodor Frnzeti, Dorel Bu
ș
e, op. Cit. P.50

113

Ș
tefan

Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Studiu
ș
i antologie de texte (1929
–
1948), Ed. Polirom, Bucure
ș
ti, 2006, p.52

114

Mihaela Miroiu, Drumulcătre autonomie. Teorii politice feministe. Ed. Polirom, Bucure
ș
ti, 2004, p.110

115

Joshua S. Goldstein, Jon.

C. Pevehouse, Rela
ț
ii interna
ț
ionale, Ed. Polirom, 2008, p.160

93

Se diferențiază trei tipuri de teorii feministe care oferă instrumente
–
euristice:

1.

Feminismul empiric
–

se focalizează pe femei și/ sau explorează genul c
a dimensiune
empirică a relațiilor internaționale, corectează negarea sau subreprezentarea femeilor în politica
mondială, produse ale falsei asumpții că experiențele bărbaților pot fi prezentative atât pentru
bărbați, cât și pentru femei, și că femeile sun
t fie absente din activitățile politice internaționale, fie
irelevante pentru procesele globale
–

cercetările feminine arată că statele în care există o mai mare
inegalitate de gen sunt mult mai predispuse la a se implica în război sau a folosi forța.

2.

Femin
ismul analitic
–

folosește genul drept categorie teoretică pentru a pune în
evidență prejudecățile de gen asociate conceptelor din relațiile internaționale și a explica aspecte
constitutive ale relațiilor internaționale astfel, imaginea hegemonică a mascul
inității este asociată cu
autonomia, suveranitatea, înclinația spre raționalitate, obiectivitate și raționalism, iar noțiunea
dominantă de feminitate este asociată cu lipsa acestor caracteristici.

3.

Feminismul normativ
–

care reflectează asupra procesului de

teoretizare ca parte a
agendei normative pentru schimbări politice sau sociale, în sensul punerii la îndoială a anumitor
sensuri și interpretări din teoria Relațiilor Internaționale.
116

Ca ramuri ale feminismului putem aminti următoarele:



Feminismul diferen
ței, se concentrează asupra valorizării feminismului, a contribuțiilor unice
ale femeilor ca femei;



Feminismul liberal, privește diferențele „esențiale” în capacitățile sau perspectivele fameilor
sau bărbaților ca fiind triviale sau inexistente;



Feminismul

marxist, înțelege relațiile de gen ca elemente constitutive ale relațiilor sociale, ca
instituții fundamentale pentru bunul mers al societății;



Feminismul perspectival, consideră că identitatea istorică, socială, de gen a autorului
influențează modul de t
eoretizare;



Feminismul postmodernist
–

tinde să respingă presupunerile de gen făcute de feminiștii
diferenței și cei liberali, considerând acele diferențe arbitrare și felxibile.

116

Andrei Miroiu, Radu Sebastian Ungureanu (coord.), op. Cit, p.166

94

În țara noastră studiile Mihaelei Miroiu și ale Laurei Grunberg sunt printre p
rimele încercări
de a prezenta publicului ideile și problematica feminismului.

În România, între 1866 și 1932, femeile nu aveau dreptul să încheie nici un act administrativ
decât cu învoirea soțului sau a justiției, nu puteau dispune de dotă și nici de ve
niturilelor realizate în
timpul căsniciei, erau lipsite de dreptul de tutore și obligate să aibă domiciliul stabilit de soț, nu
aveau drept de moștenire, dacă nu aveau copii, aveau acces limitat la educație, le era interzis dreptul
de a vota sau a profesa
în anumite domenii.

Dintre personalitățile feminine care au scris istoria prin lupta pentru drepturile civile și
politice ale femeilor se înscriu: Sarmiza Bîlcescu (1867
–

1935)
–

prima femeie în lume care a obținut
titlul de Doctor în Drep, (la Universitat
ea din Sorbona), și prima femeie avocat în Europa, Ella
Negruzzi (1876
–
1948)
–

prima femeie avocat din România, Alexandrina Cantacuzini (1877
–

1944),
scriitoarea Adela Xenopol, Mergaret Hilda Thatcher (13 octombrie 1925)
–

fost prim ministru al
Regatului Uni
t din 1979 până în 1990 etc.

Astfel integritatea perspectivelor feministe în abordări post moderniste, teorie politică și
constructiviste reprezintă o strategie importantă pentru interacțiunea cu alți cercetătoridin domeniul
Relațiilor Internaționale, iar
recunoșterea relațiilor strânse dintre gen, idei, identități, norme și
aspecte ale politicii și economiei internaționale poate avea beneficii importante pentru generarea de
indicii privind procesele asociate transformărilor locale și globale.

O abordare a
ansamblului contribuțiilor feministe la studierea relațiilorinternaționale este o
ncercare dificilă, întrucât presupune o sinteză decât o anumită teorie sau chiar școală de gândire.

O a doua observație este că, atunci când discutăm depre feminism în relaț
iile interanaționale,
dacă dorim să respectăm rigoarea științifică, trebuie să tratăm de fapt în mod clar cele câteva tipuri
distincte de teorii de inspirație feministă în Relațiile Internaționale și, în același timp, abordările de
gen ale unor fenomene co
ncrete ale realității și politicii internaționale de astăzi.

Feminismul aduce în relațiile internaționale atât o agendă teoretică noup cât și o agendă de
cercetare nouă, regândind fenomene internaționale mai vechi și comunicându
–
le într
–
un nou limbaj
sau p
unând în centrul atenției realități internaționale ignorate până acum în cercetările tradiționale.

95

O caracterizare foarte succintă a fiecărui curent teoretic feminist al relațiilor internaționale
poate aduce mai mult conținut și claritate acestor considera
ții introductive. Reducerea lor la un
singur curent este imposibilă din cauza diversității și, mai ales, dat fiind că între ele există diferențe
epistemologice, metodologice, omtologice și axiologice semnificative, în ultimele decenii,
majoritatea teoriilo
r politice feministe au dobândit proiecții în domeniul relațiilor internaționale, ca
disciplină, deși au apărut mult mai târziu decât „echivalentul” lor în teoria politică pură.

Feminismul marxist

se înscrie în a doua etapă de teoretizare a genului ca pun
ct de sprijin
pentru critica teoriilor și practicilor internaționale consacrate. Caracteristică feminismului marxist
este înțelegerea relațiilor de gen ca elemente constitutive ale relațiilor sociale, cainstituții
fundamentale pentru bunul mers al societăț
ilor, întemeiate prin impunere sau negociere între grupuri
a căror putere este substanțial diferită. Diferența de gen este o chestiune individuală, așa cum relațiile
între sexe nu sunt în primul rând o chestiune privată. Ele sunt realități sociale, manipul
ate de
–
a lungul
timpului pentru a servi, prin înțelegerea și organizarea acestor relații interesele dominante.

Feminismul teorie critice
este o altă teorie importantă în studiile feministe ale relațiilor
internaționale care poate fi încadrată etapei genulu
i ca element constitutiv. Fiind un curent mai
recent, resimte asupra lui influențe marxiste, îndeosebi importanța acuzelor materiale evoluția
societăților, influențe gramsciene
–

orice societate este scena unui conflict dialectic între forțele
interesate d
e status
–
quo și cele interesate de schimbare
–

și influențe post
–
pozitive, în sensul
conceperii cunoașterii ca subiective, limitate și aservite întotdeauna unor interese greu percetibil.
Feminismul teoriei critice încorporează distincția fundamentală operat
ă de Robert Cox între teoriile
orientate spre rezolvarea problemelor și cele critice.

Feminismul constructivist

este al patrulea curent teoretic important în studierea relațiilor
internaționale, caracterizat în principal prin abordarea problemelor identi
tății în politica
internațională, a mecanismelor de producere a identității colective și instituționale și a implicațiilor
interacțiunilor: internaționale pentru construirea, recunoașterea sau infirmarea identităților asumate
peplan extern.

Feminismul pers
pectival

este astăzi una dintre cele mai bine reprezentate linii de cercetare
feministă în relațiile internaționale, analiza și critica asumpțiilor de gen implicite domeniului, așa

96

cum a fost el definit și teoretizat până în acest moment. Feminismul perspe
ctival consideră că
identitatea istorică, socială de gen a autorului, a teoreticianului influențează modul de teoretizare.
Identitatea masculină a tuturor autorilor din relațiile internaționale constituie una dintre explicațiile
faptului că atât disciplina

cât și realitatea internațională sunt înțelese și proiectate conform unei
viziuni masculine asupra lumii.

Feminismul postmodern

este un curent de teoretizare a relațiilor internaționale care a câștigat
teren mai ales în a doua parte a anilor 90 și în ani
i 2000
117
. Desigur, dacă, respectăm ideile
posmodernismului în general, asocierea dintre feminism și postmodernism este o problematică în
sine , câtă vreme postmodernismul contestă orice esență obiectivă, ”naturală” a realității, inclusiv o
identitate comună

a femeilor în spațiu și timp, care ar putea alimenta o abordare feministă.

O abordare onestă, dar puțin informată, referitoare la problematica genului în relațiile
internaționale, dar mai ales în peissjul literaturii de specialitate existente în România,
ar porni, cel
mai probabil, de la ideea că puține lucruri pot fi mai diferite și mai lipsite de legătura cu lumea
internațională decât existența incontestabilă a unor diferențe de gen.

Dată fiind imaginea standard a relațiilor internaționale
–

ca lume a pu
terii, a conflictului, a
războiului , a anarhiei, într
–
adevăr, ce poate fi mai departe aparent, decât existența femeilor și
universul asumatelor valori specific, feminine ale emoționalului, esteticului, naturalului, grijii,
slăbiciunii și dependenței, fără

puncte de intersecție cu valorile lumii internaționale.

Studiind lucrările feministe despre lumea internațională, putem constata că acestea se
orientează, cel mai adesea, spre trei direcții. Prima își propune să evidențieze faptulcă femeile au
existat în

relațiile internaționale și până acum dar rolul lor a fost ignorat. Este o abordare mai ales la
feministele liberale, fără a se limita totuși doar la acestea. Războiul însuși este descris într
–
o altă
formă.

O a doua categorie importantă a literaturii femi
niste în relațiile internaționale se concentrează
pe critica profundă a teoriilor consacrate, dela premise șo până la ultimele consecințe teoretice și

117

În timp ce feminismul perspectival se impune, încă din anii 1980, prin câteva lucrări de referin
ț
ă ale lui Cynihia Enloe, J
ean Bethke Elshtain
ș
i Sara
Ruddick

97

chiar practice. Este categoria cel mai bine reprezentată în literatura de ultimelor decenii și în marea
m
ajoritate a curentelor teoretice feministe.

În fine, al treilea tip de literatură feministă în domeniul relațiilor internaționale a prins contur
în ultimii zece ani, pe măsură ce depărtarea de începuturile timide și dezvoltarea uimitoare a
subdomeniului a
facilitat un salt calitativ al cercetării. A treia categorie reunește acele lucrăti care
transgresează criticile sau le duc, mai departe, pentru a propune reteoretizări coerente, fundamentate,
ale realității internaționale și, chiar mai mult, pentru a gene
ra procese de inovare a practicilor,
actorilor, regulilor.

Postmodernismul, ca și feminismul și constructivismul, este o abordare mai largă a cercetării
care și
–
a lăsat amprenta pe diferite discipline academice, mai ale, pe studiul literaturii. Din cauza
r
ădăcinilor literare, postmoderniștii acordă o atenție deosebită textelor și discursurilor
–

modului în
care oamenii vorbesc și scriu despre subiectul lor.

În viziunea acestuia, discursurile nu sunt controlate de indivizi, ci mai degraba au o putere a
lor î
n sine, prin faotul că generează o cunoaștere particulară. Incluzând concepte centrale ale definiții
ale problemelor cu care s
–
a operat și care de cele mai multe ori sunt acceptate fără discuție. Aceasta
înseamnă că nu există nici un adevăr nedisputat desp
re natură sau viața umană. Totuși, nu înseamnă
că postmoderniștii n
–
ar privi cu un ochi critic structurile ierarhice. Un adevăr pe care
–
l contestă ei,
este, de exemplu, disticția dintre canoanele cunoașterii care se predă în școli și universități, și
mitur
ile, legendele, noțiunile „de bun simț” care se transmit din generație în generație, prin familii și
comunități locale
118
. Conform gânditorilor post moderni, un discurs nu este numai o relatare sau o
poveste depre ceva sau cineva, ci este o practică care for
mează sau creează sistematic obiectele
despre care vorbesc.

Postmodernismul este preocupat de demascarea „interferențelor textuale din spatele politicii
de putere”. „Realitatea” politicii de putere este întotdeauna deja constituită prin textualitate și mod
uri
de reprezentare înscrise.

118

Jill Steans, Liyod Pettiford, Introducere în rela
ț
iile interna
ț
ionale, Ed. Antet, Filipe
ș
tii de Târg, 2008, p.163

98

De pe aceste poziții postmoderniștii au criticat realismul, spunând că acesta nu poate justifica
revendicarea că statele sunt actorii centrali ai relațiilor internaționale și că statele funcționează ca
actori unitari cu setur
i coerente de interese obiective. În plus, criticii postmoderni ai realismului nu
văd nimic obiectiv și universal în interesele statelor, iar statele le consideră ficțiuni, ce nu au o
realitate tangibilă și ce au fost create pentru a da sens acțiunilor ind
ivizilor. Pentru postmoderniști,
statele nu sunt actori unitari , ci sunt multiple realități și experiențe care stau ascunse sub suprafața
entităților fictive construite de realități.

O altă critică adusă realismului este aceea căomite femeile și genul con
centrându
–
se asupra
marilor puteri. Feminiștii postmoderni sunt de acord cu feminiștii diferenței că realismul poartă
înțelesuri ascunse despre rolurile gen, dar neagă că există vreun înțels fixat, inerent fie genul
masculin, fie celui feminin, în studier
ea războiului, feminiștii postmoderniști au renunțat la
arhetipurile de „războaie drept și de suflet frumos”.

Dubla citire expune relația dintre efectele de stabilitate și destabilizări prin folosirea unei
analize bazate pe o citire dublă
–

prima citire es
te un comentariu / repetiție a interpretării dominante
și redă cu fidelitate relatarea dominantă, repetând pașii fundamentali din argument și demonstrând
cum textul , discursul sunt coerente și consistente cu ele însele; cea de
–
a doua citire o destabilizea
ză,
punând accent pe acele puncte de instabilitate din text/discurs, demascând tensiunile interne și
modul cum sunt ele acoperite sau excluse.
119

99

Bibliografie

David A. Baldwin,

Neorealism and liberalism: The contemporary Debate, Columbia
University

Press, New York, p.4, Stevens S Lamy, 2005
,

Barry Buzan
, Popoarele, statele și frica. O agendă pentru studii de securitate internațională
în epoca de după războiul rece, Cartier, Chișinău, 2014,

Edward Kolodziej
, Securitatea și relațiile internaționale, E
ditura Polirom, 2007,

Andrei Miroiu,

Radu Sebastian Ungureanu, Manual de Relații Internaționale, Polirom, Iași,
2006,

Ionel Nicu Sava
, Studii de securitate, Centrul român de studii regionale, Bucurețti, 2005,

Radu Sebastian Ungureanu
, Securitatea, suverani
tatea și instituții internaționale, Editura
Polirom, Iași, 2010,

Kenneth N. Waltz
, Teoria politicii internaționale, Polirom, Iași, 2006

100

Securitate internațională și diplomație publică

III.
Securitatea internațională
–

obiectiv fundamental al diplomați
ei

Cuprins

1.

Diplomația
–

arta negocierii

2.

Diploma
ț
ia militară
ș
i rolul său în prevenirea conflictelor

Concepte cheie
: arta negocierii, diplomație militară, guvernare, prevenirea conflictelor.

Obiectivul

acestei unități de învățare este de a aprofunda
noțiunea de diplomație și de a
cunoaște și alte forme ale acesteia.

III.1 Diplomația
–

arta negocierii

În actuala arhitectură de securitate internațională, diplomația publică apare ca un element
central al oricărei strategii naționale de politică externă
a statelor, al oricărei strategii de comunicare a
organizațiilor internaționale, dar și al oricărei strategii de marketing al organizațiilor non
–
guvernamentale, principalii actori ai scenei politice internaționale. Deși este utilizat foarte des de
mediile
politice, diplomatice, academice sau de reprezentanții mass
–
media, acest termen nu a fost
decât rareori analizat cu rigurozitate. Diplomația publică este un termen foarte des utilizat în zilele
noastre, atât legat de activitatea guvernamentală, cât și pent
ru a evidenția activitatea altor actori
prezenți pe scena internațională, cum sunt organizațiile internaționale, organizațiile non
–
guvernamentale, companiile multinaționale ș.a.

Diplomația publică diferă de diplomația clasică prin faptul că diplomația pu
blică nu
interacționează cu guverne străine, ci cu indivizi, grupuri sociale, organizațiile non
–
guvernamentale și
organizații internaționale. Ce reprezintă, însă, diplomația publică? Acest termen a început să fie folosit
pe la jumătatea secolului al XX
–
lea

și, de atunci și până în zilele noastre, a beneficiat de mai multe

101

definiții. Esența termenului diplomație publică se referă la comunicarea cu publicul din țări străine,
făcând astfel deosebirea clară față de diplomația clasică, care privește comunicar
ea dintre guverne.

Definiția modernă a diplomației publice a fost prezentată în anul 1965 de Edmund Gullion,
decanul Facultății de Drept și Diplomație Fletcher a Universității Tufts din Statele Unite ale
Americii, cu prilejul inaugurării Centrului de Dipl
omație Publică Edward R. Murrow, în cadrul
facultății respective.

Într
–
una din primele sale broșuri, Centrul Murrow a descris diplomația publică ca fiind o
activitate care privește influențarea atitudinilor publice în formarea și executarea politicilor ext
erne.
Ea înglobează dimensiuni ale relațiilor internaționale care depășesc diplomația tradițională, cum sunt
cultivarea de către guverne a opiniei publice din alte țări, interacțiunea grupurilor private și de
interese dintr
–
o țară cu cele dintr
–
o altă țar
ă, raportarea afacerilor externe și impactul lor asupra
politicii, comunicarea între aceia a căror ocupație este comunicarea, cum sunt diplomații sau
corespondenții din străinătate și procesele comunicării interculturale.
120

G.R. Berridge și Alan James au d
efinit diplomația publică ca fiind un termen apărut în a doua
jumătate a secolului XX pentru propaganda executată de diplomați.
121

Edward R. Murrow, director al
Agenției de Informații a SUA (USIA), sublinia în anul 1963 rolul diplomației publice de promotor
al
intereselor naționale și al securității naționale. În sprijinul acestei afirmații, într
–
o Declarație
prezentată în fața Subcomitetului privind Mișcările și Organizațiile Internaționale al Comitetului
pentru Afaceri Externe al Camerei Reprezentanților di
n Congresul SUA, la 28 martie 1963, Murrow
arăta: În urmă cu zece ani, Comitetul Jackson, înființat pentru a studia programele noastre de
informare la nivel mondial, afirma că orice program sprijinit de fonduri guvernamentale poate fi

justificat doar în
cazul în care sprijină realizarea obiectivelor naționale. Sunt de acord și acesta este
scopul, singurul scop al USIA astăzi: să promoveze realizarea obiectivelor de politică externă ale
SUA, așa cum sunt ele enunțate de Președinte și de Departamentul de St
at. Facem acest lucru în două

120

J. Michael Waller,
The Public Diplomacy Reader,
The Institute of World Politics Press, Washington, 20
07, p.23

121

121

G.R. Berridge and James Alan,
A Dictionary of Diplomacy,
p.218

102

feluri: în primul rând prin influențarea atitudinilor publice în străinătate în sprijinul acestor obiective
și, în al doilea rând, prin consilierea Președintelui și a ramurii executive privind implicațiile opiniei
publice st
răine asupra politicilor și programelor actuale și viitoare ale SUA. Căutăm să influențăm
gândirea oamenilor prin diverse căi de comunicare: contact personal, emisiuni radio, biblioteci,
publicarea și distribuirea de cărți, presă, filme artistice, televizi
une, expoziții, predarea limbii engleze
și altele.
122

Departamentul de Stat consideră că diplomația publică se referă la programe cu finanțare
guvernamentală a căror intenție este să influențeze opinia publică din alte țări; instrumentele sale cele
mai impor
tante sunt publicațiile, filmele artistice, schimburile culturale, radioul și televiziunea.
123

Diplomația publică a mai fost definită și ca avocatura îndreptată direct spre publicul din țări străine
în sprijinul negocierilor sau a unor poziții politice și fo
rmulată în termeni intenționați în vederea
obținerii sprijinului acestora pentru o anumită poziție sau rezultat.
124

Fără îndoială că există mai multe definiții ale diplomației publice, însă vom reveni asupra
acestora pe parcursul lucrării. Pornind de la prem
isa că diplomația a apărut, probabil, odată cu
primele contacte sau conflicte apărute între grupuri de oameni, putem identifica utilizarea
diplomației publice, chiar dacă acțiunea în sine nu era cunoscută sub această expresie.

Comunicarea cu publicul străi
n, propaganda sau cultivarea imaginii sunt preocupări de
politică externă care pot fi identificate în vremuri istorice foarte îndepărtate, încă din timpul
antichității. Regii și prinții care au trăit în acea perioadă nu puteau ignora potențialul opiniei pu
blice
din alt regat sau teritoriu. Manifestări diplomatice îndreptate spre influențarea opiniei publice a altui

popor sunt descrise și Biblie. Popoarele existente în antichitate au stabilit legături politice și
diplomatice și au dezvoltate schimburi cultu
rale și economice regulate.

122

Ibidem, p.25

123

U.S. Department of State,
Dictionary of International Relations Terms
, Washington, D.C., 1987, p.85

124

Chas.W.Freeman, Jr.,
The Diplomat’s Dictionary
, United States

Institute of Peace Press, Washington D.C., 1997, p.78

103

III.1.a. Părți angajate în negociere

Negocierea, ca modalitate de depășire a conflictelor de interese, poate fi privită și din
perspectiva teoretică, care își propune să studieze problema dezacordului, să
–
i identifice cauzel
e și să
găsească căi ce conduc la limitarea efectelor nedorite și la atingerea efectelor așteptate. Așadar, în
raport cu situația de conflict, negocierea este una dintre formele de evitare a confruntării violente și
chiar una dintre cele care pot aduce și
profit pentru părțile implicate.

O definiție generală a termenului în cauză este următoarea:
Negocierea este forma de
comunicare ce presupune un proces comunicativ, dinamic, de ajustare, de stabilire a acordului în
cazul apariției unor conflicte de interes
e, prin care două sau mai multe părți, animate de mobiluri
diferite și având obiective proprii, își mediază pozițiile pentru a ajunge la o înțelegere mutual
satisfăcătoare.
125

Mircea Malița da negocierilor următoarea definiție: „
Negocierile sunt procese comp
etitive
desfășurate in cadrul unor convorbiri pașnice de către una sau mai multe părți, ce acceptă să
urmărească împreună realizarea în mod optim și sigur a unor obiective, fixate în cuprinsul unei
soluții explicite, agreată în comun”.
126

În sens larg, negoc
ierea apare ca o formă concentrată si interactivă de comunicare
interumană în care două sau mai multe părti aflate în dezacord urmăresc să ajungă la o înțelegere
care rezolvă o problemă comună sau atinge un scop comun. Înțelegerea părților poate fi un simp
lu
acord verbal, consolidat printr
–
o strângere de mână, poate fi un consens tacit, o minută, o scrisoare de
intenție sau un protocol, redactate în grabă, poate fi o convenție sau un contract, redactate cu
respectarea unor proceduri si uzanțe comune, dar ma
i poate însemna un armistițiu, un pact sau un
tratat internațional, redactate cu respectarea unor proceduri și uzanțe speciale.

În raport cu zona de interes în care se poartă negocieri, putem face distincție între mai
multe forme specifice de negociere.
Cea mai uzuală este negocierea afacerilor sau negocierea

125

Ibidem
, p. 9.

126

Mircea Malița,
op.cit
., p 281.

104

comercială care se concretizează în contract, acte și fapte de comerț precum vânzarea
–
cumpărarea,
parteneriatul, închirierea, concesiunea, franciza etc. În cadrul acesteia, un loc special ocupă teh
nicile
de vânzare. Apoi, un spațiu larg este ocupat de negocierile politice. Acestea pot fi negocieri interne,
atunci când se poartă între partide și organizații de nivel național, dar pot fi și negocieri externe,
atunci când sunt purtate între guverne si
organizații internaționale. Negocierile politice externe
reprezintă sfera diplomației. În sfârșit, mai poate fi vorba de negocieri sindicale (patronat
–
sindicate),
negocieri salariale si ale contractelor si conflictelor de muncă, negocieri pe probleme de as
istență și
protecție socială, negocieri parlamentare, juridice etc.

Prin negociere înțelegem orice formă de confruntare nearmată, prin care două sau mai
multe părti cu interese și poziții contradictorii, dar complementare, urmăresc să ajungă la un
aranjame
nt reciproc ai carui termeni nu sunt cunoscuți de la început.

În aceasta confruntare, în mod principial și loial, sunt aduse argumente și probe, sunt
formulate pretenții și obiecții, sunt făcute concesii și compromisuri pentru a evita atât ruperea
relațiil
or, cât și conflictul deschis. Negocierea permite crearea, menținerea sau dezvoltarea unei
relații interumane sau sociale, în general, ca și a unei relații de afaceri, de muncă sau diplomatice, în
particular. Negocierea este inseparabilă de comunicarea int
erumană și, în mod inevitabil, este bazată
pe dialog. A negocia înseamna a comunica în speranța de a ajunge la un acord.

Procesul de negociere este prezent în toate aspectele existenței noastre, negociem oricând,
orice și aproape cu oricine. Negocierea est
e prezentă sub o multitudine de forme, se realizează într
–
o
diversitate de domenii și este cunoscută pe plan local, național și internațional.

Negocierea este în egală măsură o artă, apanaj al talentului nativ și o știință cu reguli,
instrumente și pârghii

specifice dobândite prin experiență și învățare. Teoria negocierii aparține
sociologiei și psihologiei sociale, mai precis segmentului care studiază comportamentul uman în
diferite situații sociale.

10
5

Negocierea reprezintă funcția centrală a diplomației

deoarece este o manifestare tipică și
esența însăși a metodei diplomatice.
127

Diplomația este în esență arta negocierii.
Orice societate, orice organism social, pentru a
evolua, trebuie să se supună unor reguli, fie și numai din dorința de a evita dezordine
a. O formă de
ierarhie există, în orice societate organizată. Într
–
o societate evoluată, ordinea devine o necesitate
inevitabilă și imperioasă, întrucât complexitatea infinită a raporturilor umane impune respectarea
unor reguli indispensabile desfășurării
pașnice a vieții în comun.

Astfel că, raporturile dintre state nu pot fi fructuoase decât dacă se desfășoară în cadrul
unei forme de organizare acceptată de toți și care comportă respectul reciproc al legilor și cutumelor
di toate aceste state. Pompa trad
ițională și ceremonialul pitoresc de altădată s
–
au diminuat, dar bunele
maniere sunt, întocmai ca și în trecut, necesare. Drept rezultat, diplomația guvernează relațiile între
state.

Diplomația, deci, este arta de a atrage simpatii pentru țara ta și de a

o înconjura de
prietenii care să
–
i protejeze independența, precum și de a reglementa pe cale pașnică diferendele
internaționale. Ea este în același timp tehnica răbdătoare care guvernează dezvoltarea relațiilor
internaționale.

Arta și știința au și ele co
nvențiile lor, regulile lor și, în egală măsură, constrângerile lor.
Cu toate acestea, aspectul de ritual al activităților diplomatice au frapat întotdeauna observatori
politici și de marele public. Se ignoră astfel fața nevăzută a acțiunilor întreprinse p
entru apărarea
interesului național. În timp ce statele, guvernele și organizațiile internaționale acționează și
–
și
confruntă interesele în cursul evenimentelor internaționale, diplomații care le reprezintă, făcând uz
de metode tradiționale care le permit
să
–
și confrunte fără pasiune instrucțiunile, caută împreună
soluții armonioase, făcând parte dreaptă intereselor și
–
dacă este cazul
–

amorului propriu. Nu greșim
dacă susținem că diplomația este o artă specială care nu se confundă, nici prin obiect, nici p
rin

127

Adolfo Maresca,
Il procedimento prottocolare internazionale
, vol. II, Milano, 1969, p. 717
.

106

metode cu alte activități umane și, ca atare, are nevoie de specialiști care să se consacre cu pasiune și
dăruire totală acesteia
–

diplomații.

Diplomații în general promovează interesele naționale proprii, prin stratageme subtile și
cu o disimular
e rafinată, înșelându
–
și interlocutorii: șefi de stat, miniștri, colegi. Adesea se repetă cu
plăcere și cu un aer serios de glumă și anume
că

„
diplomatul este un om cinstit care minte în
serviciul țării sale
”
.
Desigur, aceasta este doar o glumă, care își p
ăstrează… actualitatea.

Negocierea presupune prezența și acțiunea unor actori și a unor elemente pe care aceștia
le relaționează.

Actorii implicați în proces sunt
părțile interesate
, care manifestă și susțin interese în
legătură cu obiectul supus negocieri
i și
negociatorii
, care sunt persoanele ce acționează în vederea
îndeplinirii unor obiective care satisfac interesele manifestate de părțile interesate. Deși între cele
două roluri există o separare netă, de multe ori, mai ales atunci când este vorba despr
e negocieri
interpersonale, părțile interesate sunt și negociatorii de fapt ai intereselor. În situația particulară, pe
care o prezint în această lucrare, partea interesată se identifică cu statul în cauză.
128

Elementele pe care le relaționează actorii nego
cierii
–

părțile interesate și negociatorii, în
vederea promovării elementelor specifice intereselor naționale, sunt următoarele
129
:



interesul

–

expresia particulară a părții interesate de a obține obține obiectul supus
negocierii;



obiectivul negocierii

–

e
xpresia analitică și discretizată a interesului, în forma concretă
a unor câștiguri satisfăcătoare, pe baza unei formule de compromis, realizat de către negociatori;



limita inițială a negocierii

–

poziția declarată inițial de fiecare parte, astfel încât s
ă
–
i
asigure un spațiu cât mai larg și divers de manevră în negociere;



limita finală a negocierii

–

poziția ultimă acceptată de fiecare parte ca fiind rezonabilă
și acceptabilă, astfel încât să includă un spațiu în care obiectul supus negocierii să fie conț
inut total
sau parțial și care să satisfacă obiectivele părților interesate;

128

Ioan Deac
,
op.cit
., p. 11.

129

Scott Bill,
Arta negoc
ierilor
, Editura Tehnică, București, 1996, pp. 33
–
37.

107



spațiu de negociere

–

totalitatea circumstanțelor și aspectelor considerate ca fiind
proprii subiectului negocierii, pe care fiecare parte este gata să le aducă în discuție și pe
ntru care a
pregătit argumente și tactici de promovare și susținere a intereselor.

În ceea ce privește
interesele
manifestate de părțile implicate în negociere, acestea pot fi
de mai multe categorii:



interese negociabile
:

–

comune
–

interesele ce sunt recun
oscute și susținute de fiecare parte și reprezintă
punctul de echilibru pe termen lung al dorițelor acestora;

–

specifice
–

fiecare parte are interese proprii, diferite de ale celeilalte, cel mai adesea
opuse, dar care sunt negociabile.



interese non
–
negociab
ile
:

–

sunt dictate de anumite norme economice, politice, religioase, etice ale părților aflate în
negociere;

–

acestea pot avea un caracter imperativ în procesul de negociere, fiind recunoscute și
respectate ca atare de fiecare parte, sau nu sunt decât prejud
ecăți ale uneia sau alteia dintre părțile
implicate în negociere;



interese reale
:
interesele manifestate și acceptate de fiecare dintre părți ca fiind juste și
ajustabile în procesul de negociere, care pot fi armonizate pe baza tratativelor și delimitate î
n baza
compromisurilor și concesiilor făcute; aceste interese rareori sunt declarate în procesul de negociere.

III.1.b. Negocierea ca modalitate de rezolvare a conflictelor

Soluționarea prin mijloace pașnice, prin negocieri, a intereselor naționale, consti
tuie o
garanție a păcii, deoarece:



numai în cazul în care un interes național este rezolvat prin asemenea mijloace se
ajunge la o reașezare stabilă a relațiilor puse în pericol ca urmare a contradicției
apărute;



în cursul unor reglementări pașnice se rea
lizează apropierea părților aflate în diferend,
ca urmare a unei mai bune înțelegeri a cauzelor care au generat contradicția;

108



recurgerea la mijloace pașnice reprezintă o condiție majoră a redobândirii încrederii
între cele două părți, zdruncinată de apar
iția stării conflictuale, și implicit a
soluționării prin negocieri a intereselor naționale.

Istoria a demonstrat că nu este posibilă soluționarea stabilă a intereselor naționale pe calea
reprimării violente a unei părți, în încercarea de a
–
i frânge voința

și de a o determina să accepte
decizia părții mai puternice din punct de vedere militaro
–
strategic.
130

În relațiile interne ca și în
relațiile internaționale diferendele politice și sociale, care au la bază promovarea și susținera
intereselor naționale, sun
t reglementate, tot mai mult, prin negocieri între părți.

Toate statele lumii își conduc politica externă în funcție de interesele naționale. Multe state,
în strategia națională, prevăd ca obiectiv major al acesteia „
realizarea intereselor naționa
le
”. În
relațiile dintre două state ca subiecte internaționale, egale în drepturi, suverane și independente este
posibil ca interesele să difere.

Interesele a două state referitor la o anumită problemă pot fi: comune, convergente,
divergente sau antagonis
te.

De obicei interesele antagoniste dintre state apar în situațiile în care unul și același bun
(teritorii, drepturi economice etc.) devin subiect de dispută între două sau mai multe state. De
asemenea, interesele antagoniste apar atunci când statele nu
–
și respectă obligațiile asumate prin
acorduri sau tratate, invocând anumite pretexte, care întotdeauna au o bază legală.

În astfel de situații, în conformitate cu art. 33 din Carta Națiunilor Unite, statele ar trebui să
se așeze la masa negocierilor. Art.

33 prevede: „
Părțile, la orice dispută a cărei continuare este în
măsură să pună in primejdie menținerea păcii și securității internaționale sunt obligate, înainte de
toate, să caute o soluție prin negocieri, anchetă, meditație, conciliere, arbitraj, aran
jament sau pe
cale judiciară, să recurgă la agențiile sau acordurile regionale sau la alte mijloace pașnice, la
alegerea lor”
.
131

130

Simone Courteix,
Exportations nucleaires et non
–
proliferation,
Economica, Paris, 1978
, p. 19 și urm.

131

Mircea Malița,
Diplomația,

Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968, p. 278.

109

Negocierea este esența diplomației, indiferent ce tip de diplomație operează, reprezentând
instrumentul final al aplicării po
liticii externe. Negocierea între state, în vederea promovării
intereselor naționale, este un proces în care propuneri explicite sunt puse pe masă cu scopul de a se
ajunge la o înțelegere în privința schimbului sau realizării interesului comun, acolo unde
există
interese conflictuale.
132

De asemenea, n
egocierea este esența activității diplomatice, întrucât constă
în apărarea intereselor statului propriu, nu prin negarea intereselor celuilalt stat, ci prin încercarea de
a se pune de acord cu acesta, adică prin

căutarea unui punct de întâlnire între interesele celor două
părți/state și contribuie la găsirea de soluții, pe cale amiabilă, diplomatică, de acorduri tranzacționale
și onorabile.

Negocierile pot avea atât componente politice cât și juridice. De obicei
ele sunt inițiate
din considerente politice, iar pe parcursul lor sunt abordate și aspectele juridice.
133

Aspectele juridice
pot fi folosite din interese politice ducând la amânarea sau chiar sistarea negocierilor până la
clarificarea acestora. Exploatarea ș
i capitalizarea rezultatelor are caracter profund politic.

Negocierile reprezintă abordarea comunicațională prin excelență, ale cărei consecințe sunt de
natură pragmatică, ce poate rezolva o situație de conflict, de neînțelegere, de opoziție reală în care
se
regăsesc diferiți actori sociali, prin schimbul de argumente și prin acordarea reciprocă de concesii,
fiind în același timp și expresia unui interes comun, cu privire la modalitatea de împlinire a
intereselor manifestate de legătură cu obiectul supus ne
gocierii.

Este cunoscut faptul că în fiecare diferend suntem în prezența unor interese diferite și, totuși,
în toate cazurile s
–
a constatat existența unui ,,
interes reciproc minimal
” care a determinat părțile sau
statele să se așeze la masa tratativelor, c
ăutând împreună o soluție adecvată, definită, adesea, ca o
soluție de compromis în soluționarea pașnică a intereselor naționale.

În cadrul acestui referat am încercat să prezint

succint

negocierile din punct de vedere
etimologic prezentând câteva definiții
, structura conceptuală a procesului de negociere diplomatică,

132

Dumitru M
azilu,
Tratat privind Teoria si Practica Negocierilor,
Ed
itura Lumina,
Bucureșt
i,
2002, pp. 17. și urm.

133

Ionel Cloșcă, Ion Suceavă,
Tratat de drept internațional umanitar
, Editura V.I.S. Print, Bucuresti, 2000
, p. 126.

110

clasificarea negocierilor, condițiile inițiale pentru începerea negocierilor și unele aspecte specifice și
esențiale procesului de negociere și am enumerat principiile de bază ale negocierii
diplomatice,
strategii și tactici de negociere diplomatică, procesul de pregătire, desfășurare și finalizare a
negocierilor.

În continuare am insistat asupra intereselor naționale ale României și negocierea, ca funcție
principală a diplomației, ce este va
lorificată în promovarea și apărarea tuturor acestor interese.
Plecând de la primul articol al Constituției și parcurgând și celelate documente oficiale ce tratează în
detaliu categoriile de interese naționale, am ajuns la concluzia că interesele naționale

ale României
privesc aspectele fundamentale ale vieții sociale, economice, politice, culturale și de orice altă
natură. Nu în ultimul rând, am încercat să subliniez rolul esențial al negocierilor diplomatice în
promovarea intereselor naționale, fapt ce pr
esupune o bună cunoaștere a istoriei și a teoriei
negocierilor diplomatice.

În final am oferit câteva concluzii, în care negocierile diplomatice s
–
au dovedit instrumente
complexe și flexibile, extrem de utile în promovarea intereselor naționale ale Români
ei. Importanța
lor poate fi demonstrată prin exemplificări concrete, cum ar fi: negocierea aderării României la
NATO și U.E, Acordul interguvernamental privind construcția gazoductului Nabucco, Sinergia
Mării Negre, Strategia U.E. pentru regiunea Dunării e
tc..

III.1.c Rolul negocierilor diplomatice în promovarea intereselor naționale

Așa cum am menționat de la început, interesele naționale vitale ale României sunt menționate
în primul articol al Constituției
–

„
România este stat național, suveran, indepen
dent și indivizibil
”
134
.
Această formulare a intereselor vitale ale României stă la baza definirii celorlalte categorii de
interese naționale, luând în calcul sursele de putere națională, dar și raporturile de putere care se
stabilesc între statul nostru și
ceilalți actori ai mediului internațional, convergențele și divergențele de
interese, capacitatea acestora de a influența comportamentul României pe arena internațională.

134

Constituția României și Declarați
a Universală a Drepturilor Omului
, articolul 1, paragraful 1, Editura Bogdana, București, 2004, p. 5.

111

Interesele naționale ale României sunt stabilite în cadrul unor documente oficiale
precum
Carta Albă (2003), Strategia de Securitate Națională a României (2007), Strategia Națională de
Apărare (proiect 2010). Toate documentele enumerate menționează interesele naționale ale României
în context internațional, adaptându
–
le la noile condiții

ale acestuia sau la schimbările care au
intervenit în ceea ce privește statutul României pe plan regional sau global (de exemplu, aderarea la
NATO și UE).

Strategia de Securitate Națională a României (SSNR) definește interesele naționale ca fiind
„
percepț
ia dominantă, relativ constantă și instituționalizată cu privire la valorile naționale
”.
135

Prin
valori naționale se înțelege, în spiritul aceluiași document, elemente de natură spirituală, culturală,
materială ce definesc identitatea românească și care se r
egăsesc și în legea fundamentală a României,
adică democrația, libertatea, egalitatea și supremația legii, respectul pentru demnitatea omului,
pentru drepturile și libertățile lui fundamentale, identitatea națională și responsabilitatea civică,
pluralismul

politic, prosperitatea garantată de economia de piață, solidaritatea cu națiunile
democratice, pacea și cooperarea internațională, dialogul și comunicarea dintre civilizații. Interesul
național constă, prin urmare, în promovarea și apărarea acestor valori
.

Astfel, Strategia de Securitate Națională a României (SSNR) enumeră următoarele interese
naționale ale României:



integrarea reală și deplină în UE;



asumarea responsabilă a calității de membru al NATO;



menținerea integrității, unității, suveranității, ind
ependenței și indivizibilității statului
român, în condițiile specifice ale participării la construcția europeană;



dezvoltarea unei economii de piață competitive;



modernizarea radicală a sistemului de educație și valorificarea eficientă a potențialului
uma
n, științific și tehnologic;



creșterea bunăstării cetățenilor, a nivelului de trai și de sănătate ale populației;

135

Strategia de Securitate Națională a României
, p. 9, http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf.

112



afirmarea și protejarea culturii, identității naționale și vieții spirituale ale românilor, în
condițiile create de cadrul unional european.

Analizând această expunere a intereselor naționale ale României, putem remarca cu ușurință
că ele nu sunt expuse conform încadrării lor într
–
una dintre categoriile de interese naționale descrise
mai sus. Acestea constau într
–
un șir de pași operaționali, de

obiective specifice care trebuie atinse
pentru a putea realiza interesul național vital, așa cum este el menționat în Constituție. Totodată,
putem remarca și locul deosebit de important pe care îl capătă statutul României de membru NATO
și UE. Atunci când

acest document a fost elaborat, 2006 (publicat în 2007), România era doar
membră NATO și candidată la UE. Participarea țării noastre la cele două organizații comportă o
importanță deosebită deoarece, fiind o putere medie, România își poate promova mai bin
e interesele
naționale ca parte a acestora. NATO și UE pot constitui cadre înăuntrul cărora un stat mediu își poate
valorifica mai bine instrumentele de putere națională, deoarece, în baza unor „
valori comune
” care
unesc membrii unor astfel de organizații,

statele pot acționa, în cel mai bun caz, împreună, ca un
organism unic, având, în acest fel, instrumente de putere mult mai bine dezvoltate pentru a promova
și apăra acele valori comune.

Totodată, asumarea responsabilă a rolului de stat membru NATO este u
nul dintre interesele
naționale majore. Calitatea de stat membru al Alianței nu numai că reprezintă un aport considerabil
în garantarea supraviețuirii statului și în sporirea nivelului de securitate al țării, ci și unul dintre
elementele care pot contribui

la interesele naționale de natură economică. Aceasta deoarece între
dimensiunea militară și cea economică a securității, între siguranța statului și a cetățenilor acestuia,
pe de o parte, și prosperitate, pe de alta, există o strânsă interdependență.
136

Tot
uși, trebuie să
apreciem calitatea de stat membru al NATO și UE drept un interes național deoarece constituie cadre
în care România își poate utiliza mai eficient instrumentele de putere, implicit instrumentul
diplomatic, pentru a atinge interesele naționa
le vitale ale țării.

136
Cristian Băhnăreanu,
Influența factorului ec
onomic în realizarea securității
, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2009, p.
44.

113

Cel mai recent document referitor la securitate și interese naționale, elaborat la nivelul
României, este
Strategia Națională de Apărare. Pentru o Românie care garantează securitatea și
prosperitatea generațiilor viitoare
(2010). Do
cumentul afirmă caracterul „
peren
” al intereselor
naționale și faptul că acestea se regăsesc în Constituție. Totuși, definiția și clasificarea acestora diferă
de cele prevăzute în Strategia de Securitate Națională a României (SSNR), Strategia Națională de
Apărare (SNAp) considerând că interesele naționale reprezintă nevoile și aspirațiile esențiale pentru
afirmarea identității și valorilor naționale, existența statului și asigurarea funcțiilor sale
fundamentale. Sunt considerate interese naționale caracteru
l național al statului, suveranitatea,
independența și indivizibilitatea sa (similar prevederilor constituționale), dar și forma republicană de
guvernământ, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială. Însă, pe lângă aceste
interese națio
nale, Strategia Națională de Apărare (SNAp) enumeră și o serie de „
obiective
naționale
”
, fără a le acorda o definiție oficială. Totuși, conținutul acestora, comparat cu alte strategii
de securitate elaborate în mediul internațional, ne determină să conside
răm că acestea reprezintă
interese naționale, altele decât cele vitale, respectiv, interese naționale majore, importante și
secundare. Lista obiectivelor naționale menționate de Strategia Națională de Apărare (SNAp)
cuprinde treisprezece itemi astfel:



apă
rarea și promovarea drepturilor omului și întărirea principiilor de drept
internațional ca fundamente ale stabilității și securității naționale;



promovarea drepturilor românilor de pretutindeni;



asigurarea unui climat de pace, de stabilitate și securitat
e în vecinătatea României;



respectarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale;



continuarea procesului de modernizare a României;



mai mare eficiență în funcționarea instituțiilor statului;



asigurarea unei capacități de apărare armată
necesară atât garantării intereselor
naționale, cât și respectării obligațiilor internaționale ce ne revin în urma apartenenței
la NATO și UE;



creșterea influenței internaționale a României;

114



dezvoltarea capacităților naționale de gestionare a crizelor i
nterne și internaționale;



dezvoltarea capacităților naționale de gestionare a urgențelor civile, în special cele
legate de calamități naturale sau pandemii; creșterea influenței internaționale a NATO
și UE în paralel cu consolidarea cooperării dintre ele,

ca și a celei dintre SUA și aliații
europeni;



dezvoltarea unei economii competitive, durabile și inclusive, în conformitate cu
Strategia Europa 2020 a UE;



asigurarea securității energetice;



asigurarea securității cibernetice.
137

După cum am menționat mai

sus, interesele naționale ale României se referă la aspecte
fundamentale de securitate, precum și la componente economice ale acesteia (dezvoltarea unei
economii de piață competitive, bunăstarea cetățenilor), la componente culturale (afirmarea și
protejar
ea culturii, identității naționale și vieții spirituale ale românilor), la componente care țin de
rolul României pe plan internațional (asumarea responsabilă a rolului de stat membru al UE și
NATO). Instrumentul diplomatic este valorificat în promovarea și

apărarea tuturor acestor interese,
ceea ce îl face un instrument complex și flexibil.

În acest sens, putem aminti rolul diplomației în negocierea dosarelor aderării României la
Uniunea Europeană. Deși, în prezent, statul nostru este membru al construcției

europene, negocierile
în ceea ce privește integrarea nu s
–
au finalizat o dată cu semnarea tratatului de aderare. Aceasta
deoarece aderarea presupune recunoașterea oficială a României ca stat membru UE, fapt realizat la 1
ianuarie 2007, dar integrarea este

un proces mai complex. Practic integrarea în UE implică un proces
de lungă durată care constă în conformarea din mai multe puncte de vedere la standardele europene.
Pe de altă parte, integrarea este un proces complex ce începe prin asimilarea valorilor și

normelor
proprii organizației la care se aderă, continuă prin adaptarea la rigorile acesteia și se derulează după
dobândirea statutului de membru. Astfel, din acest punct de vedere, diplomația românească mai are

137

Strategia Națională de Apărare
, pp. 8
–
9, http://www.presidency.ro/static/ordine/SNAP/SNAP.pdf.

115

de negociat două aspecte cheie ale integr
ării României în UE
–

extinderea spațiului Schengen și a
zonei euro, astfel încât România să devină parte a lor.

De asemenea, instrumentul diplomatic al României este valorificat și în ceea ce privește
adoptarea de poziții față de deciziile luate la nivel
comunitar. În acest sens, putem menționa aspecte
precum implementarea Strategiei Europa 2020, a reformei bugetului comunitar, a măsurilor pentru a
reduce emisiile de dioxid de carbon asumate de către UE.

Astfel, raliindu
–
se la aceste poziții la nivel euro
pean, negocierile diplomatice, ca funcție
centrală a diplomației
138
, sunt valorificate pentru promovarea și apărarea unor interese naționale
precum dezvoltarea unei economii de piață competitive, realizarea bunăstării cetățenilor, precum și
sporirea gradulu
i de securitate, în dimensiunea sa de mediu.

Totodată, un alt domeniu de interes național în ceea ce privește securitatea se referă la
gestionarea securității energetice la nivel european. În acest sens, putem evoca două exemple prin
care diplomația promov
ează interesele României în această arie, contribuind, în același timp, și la
realizarea unor obiective europene de securitate energetică. Ne referim la semnarea acordului
interguvernamental privind construcția gazoductului Nabucco, la Ankara (2009), de că
tre toate
statele participante la proiect și la semnarea acordului Azerbaijan
–
Georgia
–
România Interconnect
(AGRI) (2010), un proiect de transport al gazului din Azerbaidjan via Georgia spre România, ce
prevede construirea a două terminale de lichefiere/del
ichefiere a gazului în Georgia, respectiv
România. Trebuie precizat că acordurile menționate anterior au fost de fapt o ,,
finalitate
” a
negocierilor diplomatice desfășurate în vederea promovării intereselor naționale.

Totodată, interese naționale de securi
tate sunt promovate și în cadrul UE prin posibilitatea de
participare a României la proiecte de cooperare regională dezvoltate la acest nivel
–

Politica
Europeană de Vecinătate (PEV), fapt ce permite valorificarea instrumentului diplomatic român,
implicit
a negocierilor diplomatice, în vederea contribuției la crearea unei stări de stabilitate și
securitate în vecinătatea estică a României, a unei regiuni ale cărei state să fie stabile și predictibile,

138

Mircea Malița,
op.cit
., p. 276.

116

ceea ce, la rându
–
i, are un aport considerabil în spor
irea securității statului nostru și a Uniunii per
ansamblu, un exemplu elocvent fiind implicarea României în problemele referitoare la Zona Mării
Negre. În acest sens, România a contribuit la elaborarea unei noi inițiative regionale, care să vizeze
exclusi
v această regiune și care să vină în completarea unor inițiative europene precum PEV,
Parteneriatul Estic sau parteneriatul strategic cu Rusia. Această inițiativă a fost denumită „
Sinergia
Mării Negre
”
, țelul ei fiind consolidarea cooperării dintre statele

acestei regiuni, cu implicarea UE.
Democrația, drepturile omului, buna guvernare, managementul frontierelor, conflictele înghețate,
energia, transporturile, mediul, politica maritimă, pescuitul, comerțul, migrația, dezvoltarea,
educația, cercetarea și dez
voltarea sunt arii luate în calcul de acest proiect.

Astfel, aportul instrumentului diplomatic este de necontestat în acest sens. Totodată, acesta
este un exemplu util pentru a ilustra faptul că acest tip de instrument nu este doar apanajul MAE, ci
și al
altor actori, precum societatea civilă. Astfel, România, prin MAE, a propus și a demarat
„
Forumul ONG
–
urilor din regiunea Mării Negre
”.

De asemenea, România este reprezentată prin șefii de stat și de externe și la nivelul
Organizației de Cooperare Economic
ă la Marea Neagră (OCEMN), al Procesului de Cooperare din
Europa de Sud
–
Est (SEECP).

Un alt demers diplomatic, unde România a valorificat acest instrument pentru promovarea
propriilor interese naționale este „
Strategia UE pentru Regiunea Dunării
”, care rep
rezintă un proiect
de cooperare regională, inițiat de către România și Austria. Acțiunea României, în acest caz, poate fi
interpretată din două puncte de vedere complementare. Astfel, pe de o parte, prin această inițiativă,
România operaționalizează instru
mentul diplomatic în vederea promovării unor interese naționale de
natură economică, ecologică, culturală sau de securitate. Elocvent în acest sens este faptul că
Strategia UE pentru Regiunea Dunării abordează problemele aferente, structurându
–
le în patru
mari
piloni:



interconectarea regiunii (transport, energie durabilă, promovarea culturii și
turismului);



protejarea mediului;

117



creșterea prosperității (dezvoltarea societății bazate pe cunoaștere prin cercetare,
educație și tehnologii ale informației, spr
ijinirea competitivității întreprinderilor,
investiții în oameni și capacități);



consolidarea regiunii (ameliorarea capacității instituționale și cooperării, conlucrarea
în vederea promovării securității și pentru soluționarea problemelor puse de
criminal
itatea organizată și de infracțiunile grave).
139

Pe de altă parte, însă, instrumentul diplomatic este utilizat și în vederea creșterii prestigiului
internațional al României, mai exact, în vederea afirmării unui rol mai important în interiorul UE. De
remarc
at în acest caz este și convergența dintre instrumentul diplomatic și cel economic, cele două
susținându
–
se reciproc în promovarea intereselor naționale ale României
–

diplomația este utilizată
pentru a promova și interese de natură economică, dar, totodat
ă, resursele economice (avantajele
economice oferite de accesul la Dunăre a susținut eforturile diplomatice derulate în acest sens).

Operaționalizarea instrumentului diplomatic în vederea promovării intereselor naționale ale
României poate fi identificată
și în stabilirea unor relații bilaterale sau multilaterale cu state din
întreaga lume. Acestora se subscriu o serie de parteneriate strategice și relații speciale, ai căror
parametri au fost consfințiți prin documente parteneriale. Astfel de parteneriate c
aracterizate prin
soliditate și amploare (vizează abordarea unor probleme diverse de natură economică, politică, de
mediu, militară și de securitate) au fost stabilite cu SUA, Azerbaidjan, China, Republica Populară
Coreea, Franța, Italia, Japonia, Marea Br
itanie, Polonia și Ungaria. În cadrul parteneriatului strategic
dintre România și SUA au fost negociate și condițiile privind cadrul juridic care va reglementa
amplasarea pe teritoriul României a unor componente ale sistemului american de apărare antirache
tă
în Europa, fapt cu implicații majore asupra securității naționale a țării noastre.

Totodată, trebuie menționată importanța pe care o are statutul României de stat membru al
ONU (din 1955), care este un for în care instrumentul diplomatic poate fi valori
ficat cu succes în
vederea promovării și apărării intereselor naționale, dat fiind că permite implicarea țării noastre în

139

Comisia Eur
opeană, Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiun
ilor.
Strategia UE pentru regiunea Dunării
, Bruxelles, COM(2010)/715/4, pp. 6
–
7.

118

adoptarea unor decizii cu consecințe majore asupra mediului internațional de securitate. Astfel,
România a fost membră a Consiliului

de Securitate al ONU în perioada 1990
–
1991 și a deținut
președinția acestuia în 1990, perioadă ce a fost marcată de evenimente relevante pentru securitatea
internațională precum invadarea Kuweitului de către Irak. Instrumentul diplomatic este valorificat
și
în cadrul NATO, organizație cu specific politico
–
militar. Găzduirea summit
–
ului NATO din 2008 sau
participarea activă a reprezentanților României la elaborarea Noului Concept Strategic al Alianței, ce
a fost adoptat la finele anului 2010, constituie ilu
strări ale acestui instrument în cadrul NATO.

Astfel, din aspectele prezentate anterior reiese, fără drept de echivoc, rolul esențial al
negocierilor diplomatice în promovarea intereselor naționale.

III.2 Diplomația militară și rolul său în prevenirea co
nflictelor

Conform capitolului 12 din
“Programul de guvernare 2012”
al României
140
,
diplomația este strâns legată de afacerile externe sau mai bine zis de politica externă a României.

Politica externă a României trebuie să fie, pentru a
–
și atinge obiective
le, o politică de
consens național. Plecând de la premisa dinamicii proprii, deosebite, mai ales din ultima perioadă, a
relațiilor internaționale, inclusiv de la conștientizarea mutațiilor majore de tip structural prefigurate
pe scena internațională de act
uala criză economică și financiară, politica externă a statului român nu
trebuie să fie influențată de evoluțiile politicii interne. Aceste evoluții internaționale majore
–

asupra
cărora diplomația trebuie să se aplece prioritar pentru a le înțelege exact
mecanismele și implicațiile
–

induc schimbări care se produc independent de cele interne dintr
–
o țară sau alta. După o perioadă în
care interesul pentru politica externă a fost din păcate redus, diplomația României trebuie
reconfirmată ca instituție fundam
entală pentru progresul real al statului.

Diplomația română va urmări, ca scop esențial al politicii externe a României, ridicarea și
consolidarea profilului internațional al țării, concomitent cu orientarea continuă a acțiunii

140
Cf.
Programul de guvernare 2012

în
http://www.go
v.ro/upload/articles/117011/programul
–
de
–
guvernare
–
2012.pdf
,
pp.41
–
42, accesat la data de 10.12.2012.

119

diplomatice românești ca v
ector de modernizare și progres. Totodată, acțiunea diplomatică a
României trebuie să vizeze prioritar creșterea securității țării în sensul cel mai larg, plecând de la
premisa calității de stat la frontiera externă a UE și NATO, cu conștientizarea avantaj
elor și
dezavantajelor pe care această funcție geopolitică le presupune. Din acest punct de vedere, o
prioritate esențială de politică externă o reprezintă subsumarea eforturilor diplomatice pentru
extinderea în vecinătatea României a zonei democratice de
prosperitate, securitate și predictibilitate,
necesare pentru asigurarea securității naționale în sensul său cel mai larg.

După aderarea României la UE și NATO, obiective fundamentale ale politicii externe a
României în perioada post
–
Război Rece, politica
externă a României trebuie să conștientizeze că este
momentul recuperării „suflului” în acțiunea externă a statului român. Aceste obiective majore, atinse
cu efortul major al întregii clase politice și al întregii societăți românești, nu au fost obiective
„în
sine”, ci instrumente de modernizare și creștere a profilului internațional al țării. Este momentul ca
ele să fie utilizate la maximum de eficiență pentru atingerea intereselor României. Trebuie ca
acțiunea de politică externă să se concentreze pentru
continuarea eforturilor de realizare a integrării
europene depline, eliminarea vulnerabilităților încă existente, permițând astfel consolidarea statutului
internațional al României prin asigurarea coerenței, eficacității și predictibilității politicii noas
tre
externe. De asemenea, respectul pentru principiile și normele de drept internațional va continua să se
plaseze în centrul acțiunii de politică externă a României.

Prin consecvență, seriozitate și dinamism, Guvernul României va acționa cu responsabilita
te
pentru refacerea credibilității și respectabilității internaționale ale României și pentru asigurarea cu
prioritate a protecției intereselor cetățenilor săi. Astfel, definirea și promovarea priorităților concrete
ale politicii externe românești vor fi r
aportate permanent și consecvent interesului național și vor fi
puse în serviciul demnității naționale și personale a cetățeanului român, al nevoilor și obiectivelor
sale
141
.

141
Cf.
Diplomație și afaceri externe

în
http://www.mae.ro/node/1606
, accesat la data de 10.12.2012.

120

Mergând mai departe, domeniile de interes ale diplomației românești cât și de pol
itică
externa a României sunt prezentate și în
obiectivele de guvernare
142
:



Concentrarea tuturor eforturilor de acțiune diplomatică pentru protejarea și promovarea
intereselor naționale ale României și ale cetățenilor ei din punct de vedere politic, de
secur
itate, economic, social și cultural.



În acest sens, acțiunea de politică externă va avea în vedere cu prioritate susținerea
obiectivului de modernizare a României și creșterea profilului statului român pe plan
european și internațional.



Pentru aceasta, vom

urmări dezvoltarea și consolidarea profilului României în UE și NATO
și punerea în valoare cu mai mare eficacitate a beneficiilor ce decurg din statutul României de
membru al celor două structuri.



Promovarea activă, ca prioritate esențială de politică ext
ernă, a obiectivului de transformare a
vecinătății României, atât în Balcanii de Vest, dar mai ales în Vecinătatea Estică, într
–
o zonă
democratică de prosperitate, securitate și predictibilitate, necesare pentru asigurarea
securității naționale în sensul s
ău cel mai larg.



În acest cadru, vom continua eforturile de promovare și acțiunile ferme de susținere a
aspirațiilor de integrare europeană ale Republicii Moldova va avea un loc central.



Consolidarea parteneriatelor pe care România le
–
a dezvoltat în ultimi
i ani și promovarea de
noi parteneriate, pentru eficientizarea acțiunii diplomatice în context european si global. În
acest sens, se vor avea în vedere tarile BRIC, respectiv Brazilia, Rusia, India, China, state din
regiunea extinsă a Mării Negre, inclusiv

Caucazul de Sud, Asia și în special Asia Centrală,
precum și alte state din G 20.



Întărirea cooperării bilaterale cu statele din vecinătate.



Atingerea țintelor strategice de cooperare consolidată cu state de pe alte continente către care
pot fi orientate
interesele economice ale țării noastre.

142

Cf
.
Programul de guvernare 2012

în
http://www.gov.ro/
upload/articles/117011/programul
–
de
–
guvernare
–
2012.pdf
,
pp.42
–
43
, accesat la data de 10.12.2012.

121



Apărarea și promovarea activă a drepturilor persoanelor care aparțin comunităților/
minorităților românești din statele din vecinătatea României, în conformitate strictă cu
standardele europene și, acolo unde este a
plicabil, în consonanță cu aspirațiile acestor state de
apropiere de Uniunea Europeană, pe baza criteriilor politice de aderarea la UE.

Mandatul Ministerului Afacerilor Externe este de a asigura realizarea
politicii externe a
statului român
în concordanță
cu
interesele naționale
și cu
statutul României de membru în
structurile europene și euroatlantice,

și este dus la îndeplinire prin îndeplinirea atribuțiilor
specifice
143
, conform actelor normative în vigoare.

Din cele prezentate mai sus, reies principalele
direcții prioritare de acțiune ale
diplomației române
144
.

Consolidarea profilului României în cadrul Uniunii Europene

Participarea activă a României în cadrul dezbaterilor europene, menită să conducă la
consolidarea Uniunii Europene în interior, la asigurare
a unui rol proeminent al acesteia pe scena
globală, având ca reper o solidă relație transatlantică, precum și la susținerea intereselor specifice
naționale ale României în context european.

În mod specific, România se pronunță pentru consolidarea guvernanț
ei economice a UE și
adoptarea de măsuri vizând creșterea economică și crearea de locuri de muncă, în concordanță cu
deciziile luate la nivel european, inclusiv cele privitoare la
Tratatul pentru stabilitate, coordonare și
guvernanță în Uniunea economică ș
i monetară
.

Aderarea la spațiul Schengen rămâne un obiectiv strategic pentru România. Demersurile
prioritare vor viza prezentarea argumentelor în favoarea unei decizii pozitive în cursul acestui an
–

pornind de la realitatea îndeplinirii de către partea ro
mână a condițiilor obiective de aderare
–
, astfel
încât să poată fi depășit blocajul actual generat de o poziție singularizată printre țările membre.

143

Cf.
Direcții prioritare de acțiune ale diplomației române în 2012

în
http://www.mae.ro/node/160
5
, accesat la data de
10.12.2012.

144

Ibidem.

122

În cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare, România va continua să prezinte cu
acuratețe, pe baza

progreselor interne realizate, îndeplinirea angajamentelor asumate, circumscrise
obiectivului de consolidare a unui sistem judiciar corect și eficient, orientat către cetățean. Va
contribui la identificarea și promovarea formulei cele mai favorabile inter
eselor României, în
contextul evaluării Comisiei Europene din vara 2012 privind cei 5 ani de la crearea mecanismului și
posibila lui încetare/transformare.

Referitor la accesul lucrătorilor români pe piețele muncii din statele membre ale UE, vor fi
continu
ate demersurile active pe lângă statele membre care mențin restricții, pe lângă Comisie și
Parlamentul European, astfel încât să fie obținute decizii naționale pozitive.

Punerea în practică a
Strategiei UE pentru regiunea Dunării este o altă țintă de refer
ință.

Nu în ultimul rând se va urmări reflectarea eforturilor României privind integrarea romilor
și facilitarea dialogului cu partenerii europeni în acest domeniu.

Aprofundarea și eficientizarea parteneriatelor României
145

România va urmări valorificarea ef
icientă în plan bilateral, dar și la nivel
internațional/regional sau în registrul multilateral, a parteneriatelor fundamentale stabilite cu statele
din spațiul european și euro
–
atlantic, a diverselor formule parteneriale dezvoltate cu țările din
vecinătat
e, dar și a relațiilor speciale configurate cu o serie de actori cu influență internațională
(inclusiv din categoria țărilor emergente), din alte arii geografice sau geo
–
strategice.

În relația cu SUA, pe lângă implementarea
Acordului privind amplasarea sis
temului de
apărare împotriva rachetelor balistice,
România

se va concentra pe operaționalizarea
Declarației
Comune privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI
, urmărind valorificarea deplină a
perspectivelor de cooperare deschise de aceasta.

Extinde
rea și adâncirea parteneriatelor bilaterale cu membrii UE, prin dezvoltarea
proiectelor politico
–
economice, a unui program de vizite de nivel substanțial, a coordonării pe
chestiunile de interes european și internațional deosebit.

145

Ibidem.

123

Se are în vedere materia
lizarea planurilor de măsuri ale parteneriatelor strategice cu Polonia,
Franța, Italia, Ungaria și Marea Britanie, ritmuri susținute de dialog politic, economic, sectorial cu
Germania și Spania, precum și cu statele nordice, dar și o comunicare și corelare

intensificate cu
ansamblul statelor membre din spațiul nostru de apartenență.

La fel de important, se va urmări punerea în valoare a recent instituitului Parteneriat
Strategic cu Turcia, care este în curs de a fi completat cu un Plan de acțiuni concrete.

Consolidarea parteneriatului special cu Republica Moldova rămâne un obiectiv primordial
al diplomației române. Continuarea promovării active a proceselor de apropiere a R. Moldova de UE,
inclusiv proiectele de modernizare și democratizare a societății în s
piritul valorilor și principiilor
europene. Angajarea constructivă a tuturor actorilor relevanți în dosarul transnistrean, cu scopul
obținerii de progrese tangibile în reglementarea acestuia, în coordonatele deja cunoscute (cu
respectarea suveranității și
integrității R. Moldova).

România va sprijini conectarea la UE și NATO a statelor din Balcanii de Vest, prin
adoptarea proiectului de lege de ratificare de către România a Tratatului de aderare a Croației la UE
și de extindere a UE în zonă, promovarea pers
pectivei europene a Serbiei, cu respectarea de către
aceasta a criteriilor de la Copenhaga, inclusiv în ceea ce privește situația minorității române,
deschiderea negocierilor de aderare la UE de către Muntenegru, precum și avansarea procesului de
implement
are a
Acordului de Stabilizare și Asociere
cu R. Macedonia.

De asemenea, România are în vedere impulsionarea diplomației economice în zonă și
intensificarea acțiunilor pentru obținerea de progrese în ceea ce privește situația minorităților române
din Balca
ni.

România își propune o evoluție constructivă a relațiilor politico
–
diplomatice cu Federația
Rusă, consolidând coordonatele pozitive deja stabilite în colaborarea economică. Accentul va fi pus
pe identificarea de puncte de convergență, pe baza cărora să
dezvoltăm un dialog în spirit european,
care să permită punerea în valoare a oportunităților de cooperare de o manieră pragmatică și
cuprinz
ǎtoare, inclusiv în domeniile identificate de Parteneriatul pentru Modernizare. Valorificarea
premiselor constructiv
e create pe linia revitalizării cooperării româno
–
ucrainene și a aniversǎrii a 20

124

de ani de relații diplomatice. Demersurile pe această relație vor viza prioritar teme precum:
stimularea perspectivei europene a Ucrainei; finalizarea

Acordului privind mic
ul trafic la frontieră
;
dezvoltarea unui dialog cât mai consistent pe tema minorităților naționale, urmărind asigurarea unor
standarde europene în materie; consolidarea cooperării economice în mod special în domeniile
infrastructurii și energiei.

În raport

cu Caucazul de Sud, România va urmări consolidarea cursului ascendent în
dialogul politic al României cu statele regiunii, în baza coordonatelor europene ale Parteneriatului
Estic. Poziția principială de sprijin pentru aspirațiile europene și euro
–
atlanti
ce ale Georgiei rămâne
neschimbată. La fel, partea română își menține dorința de substanțiere continuă a Parteneriatului
Strategic cu Azerbaidjan, dar și interesul pentru o relație constructivă și aprofundată cu Armenia, în
spiritul abordării echilibrate p
e care România o promovează față de această zonă.

În ce privește politica UE în zona de Vecinătate estică, România va urmări progrese
efective, cu efecte vizibile, în implementarea Parteneriatului Estic, în baza reperelor fixate în
Declarația Comună a celu
i de
–
al doilea Summit al Parteneriatului Estic și în Foaia de Parcurs a
SEAE.

Parteneriatul Estic poate ajuta și dezvoltarea cooperării în regiunea Mării Negre, în
completarea influențelor pozitive determinate de alte inițiative ale UE în zonă precum Siner
gia Mării
Negre. Ca direcție generală de acțiune în regiunea extinsă a Mării Negre, va continua promovarea
intereselor României și ale UE de proiectare a unui climat de securitate, stabilitate și progres
economico
–
social, prin apropierea de valorile și nor
mele europene a statelor din zonă. În context,
partea română se pronunță pentru o interacțiune mai pronunțată între UE și organisme regionale
precum OCEMN.

Intensificarea procesului de reflecție privitor la adoptarea unei
Strategii UE pentru regiunea
Mării

Negre
, care să pună accentul mai ales pe capacitatea bazinului Mării Negre de a fi un reper
semnificativ pe harta energetică a Uniunii.
146

146

Ibidem
.

125

Vom sprijini pe mai departe proiectele destinate diversificării rutelor și surselor de
aprovizionare cu energie și de
zvoltării unor relații speciale cu statele din regiunea Asiei Centrale, în
mod deosebit cu Turkmenistan și Kazahstan.

În spațiul Orientului Mijlociu și Africii de Nord, partea română va sprijini țările care cunosc
procese de transformare, promovând consecv
ent necesitatea ca aceste evoluții să aducă beneficii în
planul democrației, respectării drepturilor omului, bunei conviețuiri sociale și prosperității, precum și
în consolidarea stabilită
ț
ii regionale.

Consolidarea continuă a cooperării cu Israelul, part
ener
–
cheie al României în Orientul
Mijlociu, rămâne pe agenda de priorități a României în zonă. Se va acorda o atenție pragmatică
extinderii relațiilor cu state din Asia și America Latină, arii geografice deosebit de atractive și
interesante, nu doar prin
prisma emergenței lor economice, ci și a celei geostrategice.

În relația cu China, se va urmări continuarea dialogului politic strâns existent și trecerea
neîntârziată la faza de materializare a importantelor proiecte economice convenite până acum.

În par
alel, România își propune să continue demersurile politice și de diplomație economică
pentru întărirea cooperării cu alți actori majori din Extremul Orient, precum Japonia, Republica
Coreea, ca partener strategic al României în regiune, și India, stat cu c
are România dorește instituirea
unei forme de cooperare privilegiată.

Un alt obiectiv îl reprezintă consolidarea contribuțiilor României atât la dialogul regional al
UE cu Asia
–
Pacific (parteneriatul strategic UE
–
ASEAN, ASEM), respectiv cu America Latină,
cât și
la diferitele forme de cooperare între UE și state individuale din cele două regiuni geografice.

Înregistrarea de rezultate consolidate în materie de diplomație economică

România va acorda o atenție sporită valorificării concrete a oportunităților d
e dezvoltare a
relațiilor comerciale și investiționale (inclusiv energetice) cu partenerii externi. Rămân relevanți din
această perspectivă partenerii din UE, cei nord
–
americani sau cei aflați în vecinătate. Dezvoltarea
relațiilor cu țările din zona Orient
ului Mijlociu și Africii de Nord, statele din Asia Centrală și
Extremul Orient, dar și cu actori din alte zone geografice: America Latină (în special Brazilia, ca
putere emergentă, Mexic, dar și alte economii dinamice din zonă), Africa.

126

Componenta energet
ică a demersurilor de promovare economică.

În ansamblul eforturilor de promovare a intereselor economice ale României, consolidarea
securității energetice va continua să fie un obiectiv primordial, ca element vital în ecuația securității
naționale, a dezvo
ltării europene și regionale precum și atragerea interesului investitorilor străini
pentru proiecte vizând creșterea capacității de explorare și exploatare a resurselor de petrol și gaze
din România.

O acțiune pragmatică în planul securității globale și al

multilateralismului
147

Diplomația română va susține o mai bună coordonare, în domeniul securității, între structuri
multilaterale precum UE, NATO, OSCE, ONU. În mod particular, intensificarea dialogului și
cooperării între NATO și UE, în vederea sporirii ef
icienței acțiunilor comune și complementare.

Finalizarea și semnarea aranjamentelor de implementare ale
Acordului privind amplasarea
sistemului SUA de apărare împotriva rachetelor balistice în România
se constituie într
–
un obiectiv
de referință pentru part
ea română pe palierul securității. În cadrul NATO, alături de integrarea
elementelor scutului antirachetă în viitorul sistem aliat, România își va menține angajamentele în
Afganistan și Balcanii de Vest. România se va concentra pe implementarea deciziilor
Summit
–
ului
NATO de la Lisabona, și va acționa pentru a obține o serie de rezultate punctuale, printre care:
declararea capabilității interimare a NATO în domeniul apărării antirachetă și asumarea unor
inițiative de tipul “
smart defense
”, care să facilitez
e întărirea capacităților militare ale Alianței, în
actualul context de restricții financiare. Ca stat de frontieră al NATO (dar și al UE), susținem
necesitatea menținerii atenției și implicării Alianței în relația cu partenerii din vecinătate. România
va
sprijini, ca poziție de principiu, continuarea politicii „ușilor deschise”, precum și dezvoltarea
parteneriatelor NATO în arealele din apropierea Alianței.

La nivelul OSCE, România susține o abordare principială privind cadrul pentru un nou
aranjament în d
omeniul armamentelor convenționale, considerând că orice viitor proces de negociere

147

Ibidem.

127

trebuie să permită abordarea tuturor aspectelor legate de regimul CFE și să țină cont de interesele de
securitate ale fiecărui stat participant.

Dosare particulare cu im
portante implicații de securitate la nivel internațional

Diplomația română va continua să promoveze necesitatea reluării dialogului israeliano
–
palestinian, ca principal mijloc de a avansa Procesul de Pace în Orientul Mijlociu.

În linie cu orientarea Români
ei de a se afirma ca promotor al democratizării în vecinătatea
sudică, sprijină, alături de partenerii europeni și euro
–
atlantici, eforturile ONU, ale altor foruri
internaționale, în particular Liga Statelor Arabe, de identificare a unei soluții pentru cri
za din Siria.

Dosarul nuclear iranian este un subiect de maximă preocupare pentru România, la fel ca și
pentru ansamblul comunității internaționale.

România î
ș
i propune susținerea rolului multilateralismului în identificarea de soluții viabile
la numeroase
le provocări cu care se confruntă în prezent comunitatea internațională, precum și
sporirea vizibilității țării noastre în cadrul sistemului ONU.

Acordarea atenției cuvenite românilor din străinătate
148

În pofida constrângerilor financiare, România va contin
ua eforturile menite să ofere
cetățenilor români sau etnicilor români care trăiesc/muncesc în străinătate sprijin, asistență și servicii
de proximitate de o manieră compatibilă cu statutul de țară membră UE și cu normele în domeniu.

Modul în care sunt resp
ectate identitatea, drepturile și valorile spirituale ale comunităților
românești din alte țări, inclusiv cele învecinate, reprezintă o preocupare majoră pentru România și va
constitui în continuare un criteriu important de evaluare a relațiilor bilaterale
.

Asigurarea unor servicii consulare la standarde europene

Progresele înregistrate până în prezent vor fi consolidate și se va continua modernizarea
rețelei consulare a României.

Promovarea imaginii României la nivel internațional
149

148

Ibidem.

149

Ibidem.

128

Obiectivul prezentării

unei imagini corecte și cuprinzătoare asupra evoluțiilor României
face parte din misiunea definitorie a Ministerului Afacerilor Externe. În acest sens, se va urmări, pe
lângă consolidarea acțiunilor de diplomație publică proprii Ministerului, extinderea p
roiectelor de
cooperare cu parteneri relevanți: Institutul Cultural Român, Departamentul pentru Românii de
Pretutindeni, birouri de turism, organizații ale mediului de afaceri etc. precum și, dezvolta
s
rea unei
convergențe crescute cu eforturile comunitățil
or românești din străinătate, numeroase, active și cu un
rol semnificativ în reflectarea realităților din țară.

Diplomația română va trebui să
–
și dubleze misiunea sa primară de promovare externă a
interesului național și de vector de modernizare a României

cu promovarea tot mai susținută a
valorilor împărtășite în cadrul entităților la care a aderat. Apariția diplomației europene conferă noi
coordonate de raportare și ridică întrebări privind evoluția sa concretă, modul în care Serviciul
European de Acțiune

Externă se va raporta la marile cancelarii și cel în care România se va insera
într
–
o structură în care interesele îi vor fi reprezentate în mod diferit.

O abordare strategică mai accentuată a acțiunilor de diploma
ț
ie multilaterală trebuie să
vizeze: impl
icarea diplomatică în plan multilateral prin acțiuni pe linia secvențială securitate
–

bună
guvernare
–

dezvoltare pe termen lung; concentrarea pe câteva teme transversale unde România
poate aduce valoare adăugată; creșterea prezenței și calității implicăr
ii în dezbateri conceptuale; o
mai bună valorificare a capitalului/profilului în organizațiile internaționale
150
.

În procesul de elaborare a opțiunilor naționale și de stabilire a obiectivelor fundamentale ale
diplomației multilaterale trebuie acordată o ate
nție specială evoluției gândirii strategice pe plan
internațional (trecerea în plan secund a temelor care nu mai reprezintă un subiect de dezbatere
intensă și asumarea altora noi, pe bază de compromis
)
și eventualelor noi ierarhizări tematice.

150
Cf.
Cartea verde a diploma
ț
iei multilaterale

în

http://www.mae.ro/sites/default/files/file/carte_verde_diplomatie_

multilaterala.pdf
, p.2.

, accesat la data de 10.12.2012.

129

Materia
le supuse dezbaterii

4.

Analiza Strategiei de securitate

națională

a României, Bucure
ș
ti, 2007
http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf

5.

Analiza Strategiei Nționale de Apărare
–

Pentru o Românie care garantează securitate și
prosperitate generațiilor viitoare, București, 2010,
http://www.presidency.ro/static/ordine/SNAp/SNAp.pdf

6.

Analiza Strategiei Naționale de Ap
ărare a Țării,
http://www.mapn.ro/despre_mapn/informatii_generale/documente/strategia_nationala_d
e_aparare.pdf

Bibliografie

Dic
ț
ionare, enciclop
edii

*** Dicționar diplomatic
, Editura Politică, București, 1979.

Lucrări generale

1.

Barston, Ronald Peter
Modern Diplomacy
, Londra, New York,

Longman,
1988.

2.

Beridge, G.R.,
Diplomacy. Theory and practice
, Oxford University, Londra, 1995.

3.
Dembinski, Ludwi
k,
The modern law of diplomacy. External missions of state and
international organizations
, Boston, Dordrecht, Lancaster, 1988.

4.
Eilts, Herman F.,
Diplomacy
–

Contemporary Practice
, în
Modern Diplomacy. The Art and
the artisans
, ed. by Elmer Plischke, Wa
shington, 1979.

5.
Lerche, Charles O; Said, Jr. and Abdul A.,
Diplomacy
–

Political Tehnique for
Implementing Foreign Policy
, American Enterprise Institute, 1979.

6.
Malița, Mircea,
Diplomația. Școli și instituții
, Editura Didactică
și pedagogică, Bucureșt
i,
1970.

7.
Nicolson, Harold,
Arta diplomatică
, Editura Politică, București, 1966

8.
Nicolson, Harold,
Diplomacy
, Oxford University Press, Londra, 1950.

9.
Satow, Ernest,
A Guide to Diplomatic Practice
, Oxford University Press, 1957.

130

10.
Serres, Jean,
Le
protocol et les usages
,

Paris, 1961.

11.
Serres, Jean,
Manuel practique de protocole
, Lettres et Sciences Humaines de
l'Université Blaise Pascal, Paris, 1992.

12.
Plischke, Elmer,
The New Diplomacy
, American Enterprise Institute for Public Policy
Research,

Washington, 1979.

13.
Watson, Adam,
Diplomacy. The Dialogue Between States
, Routledge, Londra, 1982.

Lucrări speciale

14.
Anghel, Ion M.,
Dreptul diplomatic
,

Editura Științifică și enciclopedică, București, 1984.

15.
Frunzeti, Teodor,
Diplomația apărării
,

Editura Universității Naționale de Apărare

„Carol I”, Bucure
ști, 2010.

16.
Tănăsie, Petre,
Uzanțe diplomatice și de protocol,

Universitatea „Constantin
Brâncoveanu”, București, 1993.

Realizat,

Prof.univ.dr. Mihail Vasile Ozunu

131