http://www1.agric.gov.ab.ca/$department/deptdocs.nsf/all/prm6487 http://sitem.herts.ac.uk/aeru/ppdb/en/atoz.htm… [304664]

Licență

http://www1.agric.gov.ab.ca/$department/deptdocs.nsf/all/prm6487 http://sitem.herts.ac.uk/aeru/ppdb/en/atoz.htm… [304664]

Byadmin ianuarie 1, 2024

http://www1.agric.gov.ab.ca/$department/deptdocs.nsf/all/prm6487

http://sitem.herts.ac.uk/aeru/ppdb/en/atoz.htm

http://www.powershow.com/view2b/422f16-MWM3Y/AGR_3102_Principles_of_Weed_Science_Herbicide_powerpoint_ppt_presentation

http://extension.psu.edu/pests/weeds/control/introduction-to-weeds-and-herbicides/[anonimizat] (2014)

of Southern Illinois University

http://www.herbicide-adjuvants.com/index.html.

http://extension.psu.edu/pests/weeds/control/introduction-to-weeds-and-herbicides/safe-herbicide-use

AGROTEHNICA

Prefață

Agrotehnica este știința fundamentală a Agriculturii. Obiectul de studiu al Agrotehnicii este optimizarea relației dintre sol și plantă. În realizarea acestui obiectiv sunt studiate influențele și mijloacele de dirijare a [anonimizat], [anonimizat], precum și adaptarea măsurilor agrotehnice la diferitele zone pedoclimatice; aceste elemente reprezintă și capitolele Agrotehnicii. În limbajul de specialitate se folosește expresia „cerințe agrotehnice”, ceea ce consolidează importanța acestei discipline în tehnica agricolă.

[anonimizat]-o singură disciplină de studiu intitulată „Agrologie”, din care s-[anonimizat], Pedologia, Agrochimia, Fitotehnia, Agrotehnica, iar, [anonimizat].

[anonimizat], Agrochimie, Fitotehnie, Botanică, Protecția plantelor, ș.a., [anonimizat], la elaborarea conținutului științific al acestora. [anonimizat], Chimia, Biologia, Microbiologia, Biochimia, Meteorologia, ș.a., [anonimizat]. Prin descoperirea compoziției și structurii materiei, a elementelor chimice, a microorganismelor, a fenomenului de fotosinteză, s-a [anonimizat], [anonimizat].

Odată cu trecerea omului din stadiul de culegător și vânător la cel de cultivator, a început, [anonimizat], s-[anonimizat]. Aceasta a fost prima mare revoluție în istoria speciei noastre. [anonimizat] s-a produs cu 10 000 de ani în urma în Crescent, o [anonimizat] o [anonimizat] 100 000 de ani a speciei noastre. Acest nou mod de viața a adus, însă, o scădere cu cca 10 cm a înălțimii medii a oamenilor din cauza scăderii variabilității și valorii alimentare a noului tip de hrană (de atunci au apărut și cariile dinților).

Prin folosirea limbajului și scrisului s-a făcut schimb de informație asupra metodelor mai bune de a obține plante mai viguroase și recolte mai bune. [anonimizat], [anonimizat] a alimentației: grâul, varza, mazărea, ceapa ș.a. [anonimizat] 3 000 [anonimizat] 8 specii asigură 75% din necesarul de hrană al omenirii.

Vechile civilizații, cum au fost asiro-chaldeenii, fenicienii, egiptenii, chinezii, grecii, romanii iar, mai târziu, mayașii și incașii erau buni cunoscători ai tehnicilor de cultură, foloseau chiar irigațiile și transmiteau noțiunile din tată în fiu sau chiar prin scrieri. În acest sens, încă din perioada Imperiului Roman au apărut scrieri cum este cea a cartaginezului Magon sau a romanului Columella, care cuprindeau sfaturi privind lucrarea pământului și îngrijirea plantei.

După epoca de întuneric a civilizației europene din mileniul I, odată cu Renașterea, s-a dezvoltat și agricultura. În Franța și Germania, „motoarele” Europei, ca și astăzi, au existat personalități care, prin pasiunea lor pentru agricultură, au contribuit decisiv la cultivarea mai eficientă a pământului și la ușurarea muncii țăranilor. Aceștia au fost Mathieu de Dombasle, în Franța și Albrecht Thaer, în Germania. Școlile lor de Agricultură erau vestite în toată Europa iar, printre cursanți, s-a numărat și primul mare agronom al țării noastre, Ion Ionescu de la Brad. Aceste școli erau particulare iar activitatea practică în ferma școlară era esențială, ca și pregătirea teoretică. În Anglia, John Benett Lawes a cercetat și a descoperit că plantele nu extrag din sol substanțe organice ci minerale, pe care le transformă, în corpul lor, în proteine, amidon, grăsimi, etc., contrar teoriei lui Thaer care spusese că plantele extrag din sol humus. Aceasta și alte descoperiri i-au adus lui Lawes faima și respectul concetățenilor care au organizat o colectă publică pentru a-i oferi bani. Lawes a refuzat banii, spunând că cel mai potrivit cadou ar fi un laborator de cercetare, care s-a și înființat, devenind mai târziu binecunoscuta Stațiune de Cercetări Agricole Rothamsted, cea mai veche stațiune de acest tip din lume.

Contemporan cu Lawes, în Germania, a fost Justus von Liebig care a pus bazele producerii de îngrășăminte, în urma recomandărilor lui construindu-se fabrici de îngrășăminte cu fosfor.

Și în Rusia au activat oameni de știință agronomi de renume mondial, cum au fost Dokuceaev, Kostâcev, Viliams, Miciurin, ș.a.

În țara noastră, Ion Ionescu de la Brad (1818-1891), după ce a studiat la prestigioase școli și universități din Europa, printre care și Sorbona, s-a întors în țară și a organizat o fermă model la Brad. Ulterior, a fost angajat de către sultanul Turciei ca administrator al pământurilor acestuia, unde a obținut creșterea eficienței economice de 100 de ori. Ion Ionescu de la Brad a fost promotorul științei agricole din țara noastră, fiind primul experimentator român în agricultură. El a organizat prima stațiune experimentală agricolă de la noi, cel care a făcut prima clasificare și descriere a solurilor, arătând importanța humusului și structurii pentru fertilitatea solului, a demonstrat necesitatea arăturilor, a dezmiriștirii, a aplicării îngrășămintelor, a semănatului cu mașina, a irigațiilor și a rotației culturilor. Prin munca acestui eminent pionier al științei agricole românești sunt aduse în țară și experimentate unele soiuri de plante agricole, se fac primele studii cu privire la îmbunătățirea animalelor prin alimentație precum și încercări de a se introduce mașini și unelte agricole mai performante. El a fost urmat de alți entuziaști care au contribuit la dezvoltarea agriculturii în țara noastră.

Cel mai de seamă agronom român este considerat acad. Gh. Ionescu Șișești, fondatorul Școlii Agricole de la Herăstrău, devenită Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu iar, de curând, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară București. Gh. Ionescu Șișești a pus bazele cercetării agricole din țara noastră, înființând Institutul de Cercetări Agricole al României (ICAR), devenit Academia de Științe Agricole și Silvice a României. Ca semn al recunoașterii meritelor științifice, Gh. Ionescu Șișești a fost desemnat, în 1945, alături de John Russel, directorul Stațiunii Rothamsted și de amelioratorul italian Nazareno Strampelli, directorul Stațiunii Rietti să organizeze ramura FAO (Food and Agriculture Organization) a ONU.

Prezentul curs de Agrotehnică este organizat pe 5 capitole: Factorii de vegetație și mijloacele agrotehnice de dirijare a lor, Buruienile din culturi și combaterea lor, Lucrările solului, Asolamentul și Agrotehnica diferențiată. Fiecare capitol are un număr variabil de subcapitole, în funcție de complexitatea sa. Prin noțiunile prezentate în acest curs dorim să actualizăm informația referitoare la aceste domenii ale tehnicii agricole în scopul bunei pregătiri a viitorilor specialiști din agricultură.

CAPITOLUL I

FACTORII DE VEGETAȚIE ȘI MIJLOACELE AGROTEHNICE DE DIRIJARE A LOR

1.1. Lumina, ca factor de vegetație

1.1.1. Importanța luminii în sinteza organică

Principala sursă de energie pe planeta noastră o reprezintă lumina solară (o anumită cantitate de energie provine și din interiorul Pământului iar o alta este obținută de unele bacterii prin transformarea unor substanțe anorganice). Noi, oamenii și întregul regn animal și cel vegetal funcționăm cu energie care provine de la Soare. Reacția prin care se generează energie este fuziunea (nu fisiunea) dintre 4 atomi de hidrogen, din care rezultă un atom de heliu ( aceeași reacție s-a produs în explozia bombei cu hidrogen). Deoarece hidrogenul are masa atomică 1 iar heliul 2 rezultă că jumătate din masa intrată în reacție se transformă în energie pe care Soarele o emană sub formă de radiație de lungimi de undă diferite, de la radiația ultravioletă până la cea infraroșie. În fiecare secundă, circa 4 milioane de tone de hidrogen se transformă în energie. Soarele conține cca 74% hidrogen și 24% heliu și o cantitate foarte redusă de metale mai grele. La nivelul actual de cunoștințe, Soarele a apărut dintr-o nebuloasă care s-a concentrat spre interior atât de mult încât s-a inițiat reacția de fuziune nucleară. Spre exterior s-au agregat planetele formate din materie mai grea. Jupiter nu a avut suficientă masă pentru a-și crea propriul sistem solar. Faptul că în sistemul solar sunt și corpuri care conțin elemente grele, altele decât hidrogen și heliu, înseamnă că nebuloasa din care s-a format sistemul solar provine dintr-un alt sistem solar care a suferit o explozie uriașă denumită supernovă (de fapt, este o stea de generația a treia). De aceea, astronomul american Carl Sagan a spus că suntem făcuți din „pulbere” de stele.

Prin vestita sa formulă, (E=mc2), Albert Einstein a arătat că energia și masa pot trece una în cealaltă, dintr-o unitate de masă, rezultând o cantitate enormă de energie. De curând, pe data de 3 iulie 2012, în cadrul experimentului de la Geneva (CERN), cel mai mare și scump experiment din istorie, s-a demonstrat și reversul, adică, la ciocniri cu viteze apropiate de viteza luminii a doi protoni, prin eliberarea de energie se formează bosonul Higgs, o particulă capabilă să ofere masă altor particule, deci să creeze materie din energie.

Plantele și toate organismele care conțin pigmenți fotosintetizanți, fixează energia solară în molecule organice, pe bază de carbon, care sunt, apoi, oxidate și o cedează organismelor care o consumă în lanțul trofic. Fenomenul de fotosinteză este realizat de organisme unicelulare sau multicelulare care conțin clorofilă, atât pe uscat cât și în apă (60 % din fotosinteză se realizează în apă, de către alge).

Pigmenții care fixează energia luminoasă sunt localizați în cloroplaste, organite citoplasmatice care se găsesc, mai ales, în frunze dar și în tulpini, pețioli, etc. (de exemplu, și în tuberculii de cartof expuși la lumină). Prin fotosinteză se eliberează O2, ca subprodus, în urma scindării moleculei de apă; în decurs de 3,5 miliarde de ani, atmosfera Pământului s-a schimbat substanțial din acest motiv.

Clorofila (chloros = verde, phyllon = frunză), preia energia unui foton și o transferă unui electron pe care îl cedează, în interiorul membranei tilakoidei. Pentru a reveni la forma inițială, clorofila primește un electron (se reduce) după ce două molecule de apă au fost desfăcute pentru a utiliza hidrogenul (protonul), oxigenul eliminându-se ca subrodus. Energia rezultată este acumulată în ATP și NADPH care pun în mișcare Ciclul lui Calvin, adică producerea glucozei prin preluarea câte unei molecule de CO2 din atmosferă, atașarea acestui carbon la un lanț de cinci carboni (ribulozo 1,5 difosfat), scindarea compusului instabil, cu 6 carboni, în 2 gliceraldehide (fiecare cu 3 carboni); unul dintre aceștia se folosește pentru a genera o moleculă de glucoză, după următoarea reacție iar altul se leagă împreună cu alți 4 astfel de compuși care vor genera 5 molecule de 5 carboni inițiali ce vor reintra în ciclu.

http://en.wikipedia.org/wiki/Light-independent_reactions

Plantele de tip fotosintetic C4 (porumbul, trestia de zahăr, costreiul) evită pierderea de substanță organică prin fotorespirație (acest fenomen se produce la plantele de tip fotosintetic C3, în condiții de stres hidric). Ele sunt specifice zonelor călduroase pe când speciile de tip fotosintetic C3 (grâul, orzul, ovăzul) preferă clima temperată, mai răcoroasă. Deși reprezintă doar 3% dintre plantele cu flori, plantele cu tipul fotosintetic C4 totalizează 25% din cantitatea de CO2 fixată în materie organică pe uscat. Prin fotosinteza de tip C4, concentrația de CO2 este menținută mai ridicată decât cea de O2 în celulele adiacente celor care fac fotosinteză, în perioadele de stres hidric, când stomatele se închid pentru a evita pierderea apei; în acest mod, carbon nou poate fi, în continuare, fixat, evitându-se oxidarea celui deja fixat organic în cloroplaste. În perioadele de stres hidric puternic, prin fotorespirație, se poate pierde până la 50% din carbonul deja fixat sub formă organică în celule pentru că enzima acționează în funcție de concentrația de gaz: dacă predomină CO2 îl fixează pe el dar dacă predomină O2, când plantele de tip C3 și-au închis stomatele, pe timp de arșiță, leagă oxigenul, conducând la oxidarea glucidelor, de ja formate.

http://biology-pages.info/C/C4plants.html

Primele produse ale fotosintezei sunt glucidele, care reprezintă punctul de plecare al majorității căilor metabolice. Prin polimerizarea lor se formează celuloză, amidon, zaharuri. Aminoacizii, din care se formează proteinele, mai au nevoie, la formarea lor, pe lângă CHO și de gruparea NH2 (amino).

Prin descompunerea glucidelor rezultă aceeași cantitate de energie care a fost înglobată la formarea lor; acest fenomen se numește respirație și se desfășoară în mitocondrii, adevărate „centrale energetice” ale celulei. Plantele folosesc pentru nevoile proprii (procese energetice) o anumită cantitate de substanță organică, pe care o „ard” în celulele lor, însă, cea mai mare parte este folosită în creștere și acumularea în organele de înmulțire; această cantitate este destinată urmașilor plantei dar cea mai mare parte intră în lanțul trofic, fiind consumată de erbivore, carnivore, omnivore.

1.1.2. Durata, intensitatea și calitatea luminii

Lumina Soarelui cade pe Pământ sub unghiuri diferite deoarece planeta noastră este un corp sferic iar axa de rotație a Pământului nu este perpendiculară pe planul de rotație a Pământului în jurul soarelui ci este înclinată la un unghi de 23,5 grade. Aceste două lucruri au ca efect apariția anotimpurilor.

Plantele s-au adaptat să formeze flori și semințe în locul lor de origine. Răspândirea lor în alte zone le-a făcut să-și modifice ciclul de dezvoltare dacă durata de iluminare nu a fost aceeași cu zona de origine. Astfel, tomatele, plante perene în America de Sud, zona lor de origine, au devenit plante anuale în climatul nostru, temperat.

http://www.electronica-azi.ro/articol/8667

Intensitatea luminoasă se măsoară în lucși (1 lumen/m2). Aceasta variază de la câteva sute de lucși pe timp noros până la zeci de mii de lucși în cazul luminii solare directe. Lumina solară este de 5-15 ori mai intensă decât cea artificială, la care plantele reacționează slab.

Figura 1. Intensitatea fotosintezei în funcție de intensitatea luminii.

Din figura de mai sus se observă că intensitatea fotosintezei crește cu intensitatea luminii până la 21 000 de lucși. Într-o zi însorită de vară întensitatea luminii solare poate ajunge și la 100 000 de lucși. Așa cum se vede, necesarul maxim pentru majoritatea plantelor este între 13 și 21 mii de lucși.

Intensitatea luminii pe suprafața solului depinde de unghiul de incidență și de grosimea atmosferei pe care o străbate. În locul de origine, plantele s-au adaptat la o anumită intensitate a luminii. De exemplu, plante care necesită lumină intensă sunt porumbul, orezul, floarea soarelui iar plante de umbră sunt fasolea, dovlecii, ș.a.

Spectrul de radiație pe care îl pot absorbi plantele este între 400 și 750 nm, ca lungime de undă. Radiațiile violete și roșii sunt cel mai puternic reținute. În funcție de culoarea pigmentului fotosintetizator, lumina este absorbită sau reflectată (de aceea frunzele au culoarea verde, pentru că reflectă lumina verde). Radiația violetă favorizează sinteza proteinelor iar cele roșii pe cea a hidraților de carbon. Lumina influențează culoarea și gustul fructelor, germinația, calitatea fibrei, ș.a.

Figura 2. Intensitatea fotosintezei în funcție de lungimea de undă a luminii.

1.1.3. Plante heliofile, plante de umbră, plante de zi scurtă, plante de zi lungă

În plante, în funcție de alternanța lumină – întuneric, se sintetizează hormonul florigen, care determină apariția organelor de înmulțire.

Plantele de zi scurtă înfloresc în a doua parte a verii, când durata zilei este mai mică de 12 ore, cum sunt porumbul, soia, orezul. Plantele de zi lungă, cum sunt grâul, orzul, sfecla, varza, ceapa, ș.a., înfloresc în preajma solstițiului de vară (21 iunie), când durata zilelor este mai mare de 12 ore. De fapt, s-a dovedit științific faptul că hormonul florigen este sintetizat noaptea, și, ceea ce influențează formarea lui este durata perioadei de întuneric. Dacă, artificial, pe timpul nopții, plantele sunt iluminate artificial câteva minute, sinteza acestui hormon este stopată.

Plantele de umbră, fasolea, dovlecii, ș.a., se cultivă intercalat printre rândurile unor plante heliofile (porumbul). Lucerna, plantă heliofilă, crește mult mai greu în amestec cu ovăzul sau orzul decât trifoiul, plantă de umbră.

Există plante indiferente față de durata zilei. Prin ameliorare genetică s-au obținut hibrizi care formează organele de înmulțire și în condiții de zi lungă, la porumb sau soia.

1.1.4. Mijloacele agrotehnice de dirijare a luminii

Zonarea culturilor constă în cultivarea speciilor în zone care corespund cerințelor lor de lumină; de exemplu, inul de fuior se cultivă în zona de deal, unde nebulozitatea este mai mare, ceea ce favorizează formarea de fibre lungi iar cel pentru ulei, în zonele sudice, mai puternic iluminate, ceea ce determină ramificarea tulpinii și sporește numărul de inflorescențe, mărind cantitatea și calitatea producției.

În sere se poate modifica intensitatea luminii prin văruirea geamurilor, în anotimpul călduros. Culoarea albă a varului determină un albedo mare, adică reflectarea unei mai mari proporții a radiației luminoase incidente.

Expoziția sudică oferă mult mai multă lumină decât cea nordică; aici, zăpada se topește mai repede, solul se poate lucra mai devreme și se încălzește mai mult, pierzând mai repede apa. Pe versanții sudici se cultivă porumb, grâu, floarea soarelui, soia, viță de vie iar pe cei nordici, ovăz, cartof, trifoi, ș.a.

Prin cultivarea fasolei sau a dovlecilor printre rândurile de porumb, acestea nu vor mai fi expuse luminii intense din timpul verii, reducând stresul hidric. Prin culturile asociate se folosește spațiul și lumina tot timpul anului, de exemplu, salată – răsad + tomate sau vinete; mazăre sau ceapă din arpagic sau pentru arpagic + castraveți de vară. Cultura în amestec constă în cultivarea, împreună, a unei cereale păioase și a unei leguminoase (borceag). În cazul culturii ascunse, cereala păioasă ocupă etajul superior, primind mai multă lumină iar trifoiul, etazul inferior, folosind lumina care ajunge aici.

Prin combaterea buruienilor se elimină competiția dintre speciile viguroase care pot sufoca cultura. De exemplu: loboda și știrul în sfeclă, cultură care crește încet, la începutul vegetației, cornacii în floarea soarelui , costreiul în porumb, ș.a. prin tăierile de formare și cele din perioada de rodire aplicate pomilor și viței se realizează o mai bună iluminare. Lăsați netăiați, pomii formează coroane dese, fructifică abundent, calitatea fructelor scade și intră în periodicitate de rodire. Copilitul tomatelor, al castraveților, vinetelor, ardeiului, pe lângă formarea rodului, asigură și o iluminare suficientă ramurilor și fructelor.

Desimea prea mare la cerealele păioase, porumb, morcov, tomate, cartof, căpșuni, etc. obligă plantele să intre în competiție pentru lumină; ele se alungesc pentru a ajunge la lumină și, din această cauză, sunt mai expuse la cădere, la boli, dau fructe mai mici, care se strică mai ușor sau nu se coc, formează rădăcini subțiri sau deformate (morcov), nu cresc corespunzător (salată, varză).

Prin crearea de soiuri sau hibrizi cu frunze oblice (porumb), frunzele de jos vor primi o cantitatea mai mare de lumină iar prin semănatul pe direcția N-S plantele sunt mai bine iluminate dimineața și seara, când fotosinteza este mai activă.

1.2. CĂLDURA CA FACTOR DE VEGETAȚIE

1.2.1. Sursele de căldură ale solului și aerului, încălzirea și răcirea solului

Solul se încălzește, desigur, datorită radiației luminoase provenite de la Soare; din largul spectru incident la suprafața externă a atmosferei, radiațiile ultraviolete, gama și X sunt, în cea mai mare parte, reținute de stratul de ozon iar cele infraroșii de CO2, CH4 și vaporii de apă care determină efectul de seră (metanul absoarbe de 20 de ori mai multe radiații infraroșii decât CO2). Aceste gaze sunt grele și ocupă primul strat al atmosferei.

O altă sursă de căldură o reprezintă descompunerea materiei organice a solului, fenomen exoterm, precum și căldura de condensare a vaporilor de apă care, trecând dintr-o stare energetică superioară (gaz) la altă stare energetică, mai scăzută (lichid), cedează căldură. Fenomenul este endoterm când trecerea se face invers.

Capacitatea calorică a solului este însușirea acestuia de a absorbi căldură. Se mai numește căldură specifică. Această mărime se măsăară în calorii și reprezintă cantitatea de căldură reținută de un gram de sol pentru a-și ridica temperatura cu un grad celsius și anume, între 18,5 și 19,50C. depinde de componentele solului și de proporția acestora. Apa are cea mai mare căldură specifică, egală cu 1 iar aerul are cea mai mică, de circa 3 500 de ori mai mică decât a apei. Componentele solide ale solului au valori apropiate ale căldurii specifice, intermediare apei și aerului.

Conductibilitatea termică a solului este însușirea acestuia de a transmite căldura. Se determină tot în calorii și reprezintă cantitatea de căldură transmisă printr-un cm3 de sol, timp de o secundă, la extremitățile căruia se află o diferență de temperatură de un grad celsius. Apa are conductibilitate termică scăzută deoarece moleculele de apă sunt legate „elastic” între ele prin legături slabe, de hidrogen. Aerul, însă, are cea mai scăzută conductibilitate termică, de circa 25 de ori mai mică decât a apei. Dintre componentele solide ale solului, cuarțul are cea mai mare conductibilitate termică deoarece are la bază o rețea cristalină.

Difuzibilitatea căldurii în sol este direct proporțională cu conductibilitatea termică dar invers proporțională cu capacitatea calorică. Componentele solide ale solului au valori apropiate ale acestor parametri. Cea mai mare influență asupra difuzibilității căldurii în sol o are raportul dintre conținutul de apă și aer. Când este multă apă în sol este puțin aer și invers. Așa se face că un sol umed are nevoie de 2800 de ori mai multă căldură pe care o transmite doar de 28 de ori mai repede decât un sol uscat, care are mult aer. De aceea solurile umede sunt reci iar cele uscate, aerate sunt calde.

Tabelul 1

Capacitatea calorică și conductibilitatea termică a principalelor componente ale solului

Solul se încălzește și se răcește de la Soare numai la suprafață, amplitudinile zilnice simțindu-se până la 25-40 cm iar cele între anotimpuri, până la 6-10 m. apa din fântâni este mai caldă iarna decât vara pentru că maximul de temperatură din luna iulie ajunge la 7 m în pământ în luna ianuarie.

Fenomenul de încălzire și răcire a solului a avut, în decursul evoluției, un rol esențial în fărâmițarea particulelor de sol, prin contracție și dilatare, prin înghețul și dezghețul apei în sol. Zăpada constituie un bun start izolator termic deoarece conține aer. Același rol îl are stratul de mulci, vara sau iarna.

1.2.2. Influența căldurii asupra creșterii rădăcinii, absorbției elementelor minerale și activității microorganismelor

Rădăcina crește, de obicei, în sol la o temperatură mai scăzută decât tulpina în aer, însă, variațiile de temperatură sunt mai mari în aer decât în sol. Cartoful este cea mai sensibilă cultură la temperatura din sol, din jurul tuberculilor. Între 16-220C se acumulează cel mai bine în tuberculi, peste 240C nu se mai depune amidon în tuberculi iar peste 290C nu se mai formează tuberculi. Cu cât temperatura solului din jurul tuberculilor se menține mai mult timp sub 240C, cu atât perioada de acumulare este mai mare; acesta este principalul motiv pentru care, în depresiunile intramontane (Brașov, Covasna, Harghita, Suceava) se fac producții mari de cartof iar în sud, numai cartof timpuriu.

Solul mai cald cedează mai ușor apa rădăcinii deoarece apa nu are vâscozitate mare iar presiunea osmotică a soluției solului este mai scăzută.

Elementele minerale se absorb mai bine la temperaturi mai ridicate. De exemplu, fosforul nu poate fi mobilizat din sol sub 100C de către plantula de porumb care, din această cauză, necesită îngrășământ starter.

Mineralizarea materiei organice se realizează cel mai bine la temperaturi de circa 350C, însă, la această temperatură apa se evaporă rapid, astfel încât fenomenul se petrece la intensitate maximă o perioadă scurtă.

Bacteriile nitrificatoare și fixatoare de azot se înmulțesc bine în condiții aerobe și la temperaturi de cca 250C.

În condiții de temperaturi mai mari de 400C sau mai mici de 100C activitatea microbiologică a solului se reduce simțitor.

1.2.3. Necesarul de căldură al plantelor cultivate pentru germinare, creștere și dezvoltare

Tabelul …

Necesarul minim de căldură pentru germinare al principalelor specii cultivate

Durata germinației variază cu temperatura. La temperatura optimă, germinația are loc în cel mai scurt timp iar la temperatura minimă, în cel mai lung timp.

Plante rezistente la brumă: cerealele păioase, mazărea, morcovul, varza, conopida, spanacul, salata, ceapa, pătrunjelul, țelina. Aceste plante ori răsar toamna și au nevoie de frigul din timpul iernii pentru a genera hormonul florigen, ori sunt plante bienale, care formează o rozetă de frunze sau un bulb în primul an iar în anul al doilea formează flori și semințe. Cerealele păioase de toamnă, dacă sunt semănate primăvara, nu formează spice iar varza plantată prea devreme, dacă prinde ger în primăvară, formează flori.

Constanta termică reprezintă suma temperaturilor medii zilnice mai mari de 50C necesare unei plante pentru a ajunge la maturitate. De exemplu, mazărea are nevoie de 1 800 – 2 0000C iar soia de 2 500 – 3 0000C. Temperatura medie zilnică este formată din 4 temperaturi luate la interval de 6 ore. De exemplu, în luna aprilie, sunt zile cu temperatura medie zilnică între 15 și 200C. Adunate, aceste medii zilnice dau o anumită sumă. Dacă se realizează mai repede, cultura ajunge la maturitate mai timpuriu. De aceea, tomatele se coc mai repede în solar sau seră. În anul 2005, care a avut o iarnă neobișnuit de blândă, căpșunul s-a copt cu o săptămână mai devreme.

Tabelul …

Constantele termice ale principalelor plante cultivate

(după C. Pintilie și colab., 1985)

Temperaturile scăzute din timpul nopții fixează substanțele care dau aroma căpșunelor, tomatelor și altor fructe. Aceste substanțe sunt volatile.

Stresul termic provoacă înmulțirea mai activă pentru că planta simte un pericol și luptă pentru a-și perpetua specia. Acest fenomen este folosit în spațiile închise, pentru a stimula formarea florilor.

1.2.4. Mijloacele agrotehnice pentru dirijarea căldurii

Zonarea culturilor. În zonele răcoroase nu se cultivă specii sau hibrizi ori soiuri care au nevoie de multă căldură. De exemplu, în zona călduroasă, hibrizii tardivi de porumb nu se coc, alunele de pământ se cultivă numai în zona de sud iar cartoful reușește cel mai bine în depresiunile intramontane. Vița de vie se cultivă în zonele cu temperatura medie anuală mai mare de 90C.

Cultura în sere și solarii. În sere, temperatura solului și a aerului pot fi controlate. În solarii, cu cât folia este mai aproape de sol, cu atât încălzirea este mai puternică. Aerisirea se face cel mai bine pe la coamă. Gunoiul de grajd cel mai bun pentru răsadniță este cel de cal. În cazul revenirii gerului, se introduc bucăți de var nestins (CaO) în gunoiul de grajd. Acesta face o recție exotermă prin hidratare.

Mulcirea solului, lucrările solului. Prin mulcirea solului se realizează un strat tampon care atenuează supraîncălzirea sau înghețarea solului. Primăvara, acest strat întârzie semănatul pentru că solul de dedesubt rămâne mai rece. Prin lucrările solului se favorizează evaporarea apei și încălzirea solului. Desecarea și drenajul au același efect.

Culturi asociate, cultura dublă. Prin practicarea culturilor asociate sau duble se poate folosi mai bine solul și căldura.

Combaterea buruienilor, irigarea și fumigarea împotriva brumelor târzii, reținerea zăpezii pe culturi constituie alte mijloace agrotehnice de dirijare a regimului termic din sol și aer. În general, prezența buruienilor nu este dorită, însă, cele cu talie mică și consum redus de apă pot fi benefice prin reducerea îmbolnăvirii și încălzirii excesive a solului, vara. Un astfel de exemplu sunt buruienile cu creștere repentă, cum este Portulaca oleracea.

Epoca de semănat. Epoca optimă de semănat a fiecărei culturi depinde, în primul rând, de încălzirea solului. De aceea, pe solurile nisipoase se seamănă mai devreme primăvara, și mai adânc. Semănatul prea devreme determină „clocirea” semințelor, o germinație neuniformă. Semănatul prea târziu determină pierderea apei. Semănatul la epoca optimă determină o răsărire explozivă, în masă.

1.3. Aerul ca factor de vegetație

1.3.1. compoziția aerului atmosferic, a aerului din sol, rolul azotului, bioxidului de carbon și al oxigenului

Aerul atmosferic conține 78% azot, 21% oxigen, 0,03% bioxid de carbon și alte gaze. Aerul din sol poate avea mai mult CO2 decât aerul atmosferic, de circa 10 ori, din cauza respirației microorganismelor, rădăcinilor și macroorganismelor. Peste concentrația de 1% devine toxic.

Azotul din aer este sub formă moleculară, în cantități imense, practic, inepuizabile. Importanța lui în sinteza proteică este foarte mare. Plantele, însă, nu îl pot folosi direct pentru că legătura covalentă triplă dintre cei doi atomi de azot componenți ai moleculei este foarte puternică. Forma sub care folosesc plantele azotul este cea ionică, nitrică sau amoniacală. Procesul natural de transformare a azotului molecular din aer în azot ionic se realizează prin două căi:

Prin acțiunea microorganismelor;

Prin acțiunea fizică a luminii și descărcărilor electrice.

În straturile superioare ale atmosferei, componentele aerului sunt lovite de radiația solară. Acolo se produc fenomene interesante. De exemplu, carbonul 12 se transformă în izotopul radioactiv C14. Din acest motiv, raportul dintre C12 și C14 este constant în atmosferă și se absoarbe prin fotosinteză în acest raport constant (1 atom C14 la circa 1012 atomi de C12 în atmosferă). Dacă un produs fotosintetic, cum este lemnul, cărbunele, oasele, îmbrăcămintea naturală, din in, cînepă sau orice alt produs organic este găsit și dorim să-i determinăm vârsta, determinăm raportul dintre C12 și C14. Carbonul 14 are o durată de înjumătățire de circa 5700 de ani după care se transformă în azot. Dacă se mai găsește jumătate din C14 originar, atunci vârsta materialului respectiv este de 5 700 de ani.

Tot în atmosferă să generează și ozonul, formă foarte reactivă a oxigenului, sub influența radiației ultraviolete, de care ne protejează în stratosferă. 90% din ozon se află între 15-35 km altitudine. Ozonul din orașele poluate este un gaz toxic, cu miros înțepător (ozein, în limba greacă, înseamnă a mirosi).

Presiunea atmosferică scade abrupt, în primii 5 500 m scăzând la jumătate, adică 500 mb. La altitudini mari aerul este foarte rarefiat, presiunea fiind doar de fracțiuni de milibari, în timp ce la nivelul mării este de 1 bar = 1000 mb = o atmosferă. Temperatura, pe altitudine, are o distribuție interesantă: scade în troposferă (până la plafonul norilor) până la – 600C dar crește în stratosferă până la 00C, scade, din nou, în mezosferă până la -900C și crește mult în termosferă, pentru că acolo, rădiațiile solare nu mai sunt atenuate de nimic.

Figura… Temperatura și presiunea atmosferei pe altitudine

Bioxidul de carbon este eliberat în timpul arderilor din celule, fenomen prin care organismul viu folosește energia înmagazinată în molecula organică de glucoză supusă arderii. El este folosit, din nou de către plantă în fotosinteză. Dacă, în atmosferă, crește concentrația de CO2, fotosinteza se intensifică dar doar până la circa 700 ppm. Plantele de tip C3 răspund mai bine la această creștere.

Figura … Intensitatea fotosintezei în funcție de concentrația de CO2

În ultima sută de ani concentrația de bioxid de carbon din atmosferă a crescut foarte mult din cauza arderii combustibililor fosili, petrol, gaze și cărbune. Acest carbon este adus suplimentar în atmosferă, din rezervorul subteran unde ar trebui să rămână deoarece bioxidul de carbon din atmosferă se recirculă prin oxidare și fotosinteză. De aceea lemnul este considerat combustibil ecologic, pentru că recirculă bioxidul de carbon deja existent în atmosferă. Mărirea concentrației aduce cu sine reținerea radiației infraroșii de către acest gaz (CH4 – metanul este de 200 de ori mai periculos decât CO2, din acest punct de vedere) și încălzirea atmosferei, determinând efectul de seră.

Figura … Concentrația de bioxid de carbon în atmosferă din 1750 până în prezent.

Oxigenul participă la respirație, consumându-se. Rădăcinile au nevoie de oxigen în sol. Tasarea naturală sau făcută de om a primilor centimetri de sol împiedică schimbul eficient de gaze dintre sol și atmosferă. În fotosinteză se consumă CO2 și se eliberează O2 iar în respirație este invers.

1.3.2. Schimbul de aer. Mijloacele agrotehnice de dirijare a regimului aerului

Schimbul de aer prin difuzie constă în omogenizarea presiunilor parțiale ale fiecărui gaz prezent în aer. Astfel, dacă în sol se generează CO2, el difuzează și în atmosferă, unde concentrația și presiunea sa parțială sunt mai mici. Acest fenomen este lent.

Schimbul de aer în masă se realizează după ce apa a ocupat toate spațiile solului, după ploaie sau irigare. În urma scurgerii apei în profunzime, în spațiile largi ale solului, necapilare, pătrunde aer proaspăt.

Lucrările solului constituie cel mai la îndemână mijloc de favorizare a schimbului de aer din sol. Prin afânarea stratului superficial de câțiva centimetri de sol se reface legătura cu stratul inferior, mai bine structurat iar circulația aerului este îmbunătățită.

Drenajul și desecarea trebuie făcute acolo unde apa ocupă și spațiile largi, necapilare, unde, în mod normal, trebuie să fie aer.

Structura solului influențează regimul aerohidric al solului. Prin lucrări energice și repetate ale solului, agregatele structurale se micșorează, îngreunând accesul apei și aerului în profunzime.

Materia organică a solului sau adusă prin gunoi de grajd, stratul de mulci, culturile neprășitoare și perene întrețin, îmbunătățesc structura solului.

1.4. Apa ca factor de vegetație

1.4.1. Rolul apei în viața plantei

În fenomenul de fotosinteză, molecula de apă este despărțită în 2H și O2, care se degajă, ca subprodus; acest lucru este realizat la o temperatură de 250C în celula vegetală, enzimatic, în timp ce, în sistem industrial, este nevoie de o temperatură de 30000C.

Transpirația, fenomenul prin care apa absorbită prin rădăcini iese sub formă de vapori în atmosferă, formează o coloană continuă care „trage” apa din sol, menținând turgescența celulelor și răcind frunza. Deficitul de vapori de apă din atmosferă accentuează fenomenul. Plantele au mecanisme de închidere a stomatelor, prin care se previne ofilirea.

Absorbția apei din sol este un fenomen osmotic, pasiv. Când presiunea osmotică este mai mare în sol, apa iese din plantă și trece în sol, pentru a echilibra presiunea osmotică. Acest lucru se produce pe solurile uscate, cu prea mult bălegar sau sărăturate, care au ajuns la coeficientul de ofilire. În mod normal, presiunea osmotică din rădăcină este mai mare decât cea cu care apa este reținută în sol iar apa intră în plantă. Și planta se adaptează atunci când solul se usucă iar presiunea osmotică cu care este reținută de sol crește. În aceste condiții, planta de porumb, de exemplu, își mărește presiunea osmotică din rădăcină pentru a putea extrage apa din sol.

Tabelul …

Creșterea presiunii osmotice din celulele rădăcinii de porumb odată cu scăderea umidității solului (Irimie Staicu….)

Apa constituie mediul vital în care se desfășoară reacțiile biochimice. La temperaturi reduse, vâscozitatea apei crește, afectând viteza de desfășurare a acestor reacții iar la temperaturi prea mari, se pierde ușor, prin transpirație.

Apa este solventul în care sunt transportate în plantă substanțele brute (ionii) și cele elaborate (zaharuri și alți produși organici). Cele mai importante proprietăți ale apei sunt polaritatea și posibilitatea realizării legăturilor de hidrogen.

Apa constituie elementul prin care se polimerizează glucidele sau se „sudează” aminoacizii pentru a forma proteine. De aceea, în procesul de coacere, planta pierde apă iar în cel de germinare, necesită apă.

1.4.2. Comportamentul apei în sol

Apa este reținută de sol pentru că ambele sunt substanțe polare. Dacă toate orificiile solului ar fi acoperite cu grăsime (substanță hidrofobă, nepolară), fenomenul nu s-ar mai produce.

Grosimea peliculei de apă ce este adosorbită de sol constituie „raza de acțiune ionică a apei”. Primele straturi de molecule sunt foarte puternic atrase iar ultimele, cel mai puțin. Dacă diametrul spațiului este mai mic de 2 ori raza de acțiune ionică a apei, apa nu se scurge din spațiul respectiv. Cu cât spațiul este mai îngust, cu atât apa este reținută mai puternic.

Figura … Structura peliculei de apă atrasă de sol

Apa se mișcă în sol de la un punct unde este reținută mai slab, către un punct unde este reținută mai puternic; aceasta depinde, în primul rând, de diametrul porilor și nu de conținutul de umiditate. Stratul superficial tasat are orificii mai mici și „trage” apa din profunzime care se pierde prin evaporare; dacă acesta are pori mai largi decât cei din profunzime, constituie un strat tampon în calea evaporării apei din sol.

Întocmai unui burete, solul din stratul activ de 30 cm poate reține o anumită cantitate de apă. Aceasta depinde de textura, structura și compoziția solului. Dacă 100% reprezintă cantitatea de sol uscat de pe suprafața de 1 ha pe adâncimea de 0,3 m, conținutul de apă al solului la care rădăcina nu mai poate extrage apa, se numește coeficient de ofilire (C.O.) și reprezintă între 1,5-12,0% din cantitatea de sol uscat. Cantitatea maximă de apă ce poate fi reținută de un sol se numește capacitate de câmp (C.C.) și reprezintă între 10-40% din masa de sol uscat, luată ca 100%. Între CO și CC, apa poate fi folosită de către plantă iar intervalul dintre acești doi indici hidrofizici se numește Intervalul de Umiditate Activă (IUA). Aceasta reprezintă între 10-30% din masa solului uscat, în funcție de sol. Stratul de sol de 0,3 m adâncime și suprafața de 1 ha totalizează un volum de 3 000 m3 și o masă de circa 4 000 tone (m=V x Da). Intervalul de umiditate activă reprezintă 10-30% din această masă, adică 400-1 200 t apă sau 40-120 mm coloană de apă. Rezultă că o ploaie de 40 mm, pe un teren nisipos, cu CC de 10% îl satisface pe adâncimea de 30 cm iar unui sol argilos îi trebuie 120 mm pentru a-i asigura satisfacerea CC pe adâncimea de 30 cm. De obicei, jumătate din IUA este plafonul minim, sub care cultura începe să sufere. Norma de udare, deci, trebuie să asigure ½ din IUA pentru ca solul să revină la CC. Rezultă că, pe un sol nisipos, norma de udare, Nu este de 200 m3/ha iar pe un sol mai argilos, de 600 m3 apă la hectar.

1.4.3. Consumul de apă al plantelor, coeficientul de transpirație, clasificarea plantelor în funcție de consumul de apă, fazele critice pentru apă, permeabilitatea hidrică și ascensiunea capilară a apei în sol

Plantele au nevoie de apă de la germinare până în faza de coacere, când substanțele organice se polimerizează, pierzând apă. Semințele bogate în proteine și grăsimi, de leguminoase și oleaginoase, au nevoie de peste 100% apă pentru germinare, față de masa lor; cerealele răsar numai cu 60% din masa lor.

Tabelul …

Cantitatea de apă absorbită de semințele diferitelor plante cultivate

Un alt lucru interesant, în legătură cu absorbția apei de către semințe este că semințele mici au nevoie de un timp mult mai lung pentru a se îmbiba. Faceți deosebirea între cât îi trebuie fasolei să absorbă apă, în comparație cu ceapa sau lucerna ori morcovul. În spațiile extrem de mici ale acestor semințe apa se absoarbe foarte încet și trebuie să fie mereu în contact. Astfel se explică timpul mult mai lung necesar germinației și răsăririi acestor semințe față de fasole, soia, mazăre, porumb, castraveți, etc.

Coeficientul de transpirație reprezintă numărul de unități de masă de apă pe care planta le folosește pentru a produce o unitate de masă uscată. De exemplu, porumbul are coeficientul de transpirație între 500 – 600, soia = 700-800 iar pirul, între 300-500.

Tabelul …

Coeficientul de transpirație pentru diferite plante de cultură și buruieni

Permeabilitatea hidrică se realizează prin orificiile necapilare, largi ale solului. Are importanță în prevenirea băltirii, folosindu-se la irigarea prin aspersiune.

Ascensiunea capilară a apei în sol se realizează prin orificiile capilare, definite ca având diametrul mai mic decât dublul razei de acțiune ionică a apei. Apa se poate ridica în aceste orificii înguste, până la 1m, 2,5m sau chiar 4m, în funcție de diametrul porilor, determinat de textură. De fapt, urcă aceeași masă de apă, doar că în tuburi mai înguste, se ridică mai mult. În funcție de adâncimea la care se află, apa freatică poate urca până în stratul activ al rădăcinii, reprezentând așa-numitul aport freatic continuu, deosebit de util pentru plante. Dacă apa ajunge, prin capilaritate, până la suprafața solului, se evaporă permanent, lăsând sărurile la suprafața solului și determinând fenomenul de sărăturare secundară.

Plantele mari consumatoare de apă sunt: lucerna, soia, culturile legumicole, fasolea, cartoful. Plante cu consum mijlociu de apă: porumbul, floarea soarelui, grâul. Plante rezistente la secetă: sorgul, iarba de Sudan, meiul, vița de vie.

Fazele critice pentru apă sunt considerate etapele din perioada de vegetație când lipsa apei determină reduceri mari de producție. Pentru grâu, faza critică pentru apă este între formarea spicului și umplerea bobului, pentru porumb, între formarea inflorescenței mascule și faza de lapte a boabelor, pentru floarea soarelui, de la apariția inflorescenței până la faza de pârgă iar pentru soia, mazăre și fasole, pe perioada înfloritului. Fasolea este foarte sensibilă la seceta atmosferică, în aceste condiții, planta avortând florile; de aceea se cultivă prin porumb.

1.4.4. Indicii hidrofizici ai solului

Coeficientul de ofilire reprezintă conținutul procentual de apă, față de masa solului uscat, la care planta se ofilește ireversibil. Acest indice depinde de specie, textură, conținutul de materie organică și de săruri. Un sol care ține apa mai slab are CO la o umiditate mai mică.

Capacitatea capilară reprezintă cantitatea de apă, exprimată în procente din masa solului, pe care un sol o poate reține în porii săi capilari.

Capacitatea de câmp este, teoretic, capacitatea capilară, însă, determinarea se face direct în câmp. De obicei, este mai mică decât aceasta.

Capacitatea totală se întâlnește după o ploaie sau o irigație bună, o perioadă scurtă de timp și reprezintă cantitatea totală de apă, exprimată procentula față de masa solului uscat, pe care acesta o poate reține în toți porii săi. Are importanță practică limitată.

Intervalul umidității active (IUA) este diferența dintre CC și CO și reprezintă apa utilă plantei. Se poate exprima procentual, în m3 de apă/ha, pe o anumită adâncime sau în mm. La umidități superioare CC apa se scurge în profunzime iar la umidități inferioare CO apa nu mai poate fi folosită de către plantă.

Plafonul minim (Pmin) este umiditatea de la care planta începe să sufere. Acest plafon este în interiorul IUA și, de obicei, reprezintă ½ din acesta. Depinde de specie și vârsta plantei. La castraveți, Pmin trebuie ținut mai sus pentru că această cultură nu suportă stresul hidric.

Norma de udare (Nu, m3 apă/ha) reprezintă câtă apă trebuie să aplicăm pentru a ajunge de la plafonul minim, Pmin, din nou, la CC.

Punctul de rouă reprezintă situația când vaporii de apă devin saturanți și trec în stare lichidă. Pentru a se transforma în gaz (molecule independente), moleculele de apă trebuie să primească suficientă energie pentru a scăpa de atracția polară dintre ele. Aflate în stare de gaz (vapori de apă), în atmosferă, ele se vor menține în această stare atâta timp cât vor putea preveni punerea în acțiune, din nou, a legăturilor polare ale „capetelor” lor polarizate: unul negativ, către oxigen și două pozitive, către cei doi hidrogeni.

Figura … Punctul de rouă în funcție de temperatura aerului

În cazul creșterii temperaturii aerului, o altă cantitate de apă lichidă va primi energie și va trece în stare de vapori. Acest lucru se petrece în zilele călduroase, când este primită multă energie pentru a menține în stare de vapori o cantitate mare de apă. Fenomenul depinde și de presiune, odată cu creșterea temperaturii aerului, îi scade presiunea. Această depresiune tinde să fie ocupată de apa lichidă, care trece în stare de vapori. Dacă, peste un pahar cu apă punem un clopot de sticlă și extragem aer, creând depresiune, apa trece imediat în stare de vapori, fierbe până când consumă energia cinetică a moleculelor din lichid. Acestea, apoi, îngheață. Ce se întâmplă, însă, noaptea, când gradul de agitație (temperatura) a moleculelor de apă scade ? Încep să se manifeste forțele polare dintre capetele pozitive și negative ale moleculelor, legându-le și formând, din nou, apă lichidă. Acest moment se numește, așa cum am mai spus, punct de rouă. Producerea lui se poate obține ori prin reducerea temperaturii, la aceeași cantitate de vapori de apă din atmosferă, ori prin creșterea cantității de vapori de apă din atmosferă, la aceeași temperatură a atmosferei (vezi graficul). În acest mod se explică formarea de rouă, brumă sau chiciură, în funcție de cât de mult scade temperatura aerului.

În apa lichidă, legăturile se formează și se desfac în mod continuu, astfel încât, moleculele nu pot scăpa singure, ca gaz, dar nici nu rămân fixe. Când acest lucru se produce, apa îngheață, moleculele fiind țintuite în rețeaua cristalină a gheții pentru că nu mai au energie de agitație, legăturile dintre poli le mențin nemișcate. (figura gheții).

Figura… Molecula de apă și legăturile ce se stabilesc în cele trei stări de agregare

Volumul gheții crește cu circa 8% față de cel al apei lichide. Legăturile de hidrogen, deși slabe, se canalizează pe aceleași direcții, cumulându-se și generând forțe impresionante, care sparg orice recipient. În celula vie, pe timp de îngheț, apa trebuie să rămână legată de coloizii citoplasmei (zaharuri, proteine), substanțe polare care să o atragă mai puternic decât forța dintre moleculele proprii, pentru a preveni înghețarea acesteia în celulă și spargerea membranei. Pentru a rezista la ger, planta trebuie să acumuleze substanță organică suficientă pentru ca apa să aibe de ce se lega, pentru a nu rămâne liberă, supusă înghețării.

1.4.5. Mijloacele agrotehnice de dirijare a regimului apei

Irigația are rolul de a menține cantitatea de apă între plafonul minim și capacitatea de câmp. Norma de udare reprezintă diferența dintre aceste valori. De exemplu, 35-25=10%. Calculând pentru un hectar, a cărui masă, pe adâncimea de 30 cm este de 4 000 t, rezultă norma de udare egală cu 400 m3 apă la hectar. Cele mai folosite metode de udare sunt aspersiunea și udarea pe brazde, pentru cultura mare și irigarea prin picurare pentru pomi – viti – legumicultură. Norma de udare se poate calcula și la irigarea prin picurare, pentru bulbul pe care îl udă picurătorul, de formă subcilindrică. În loc de un hectar, considerăm 100 % masa acestei forme udate de picurător și exprimăm norma de udare pe picurător (de fapt pe suprafața pe care o udă).

Prin lucrările solului se previne accesul apei din profunzime către suprafață, unde este susceptibilă de a fi pierdută prin evaporare. Dacă stratul superficial, de câțiva centimetri de la suprafața solului rămâne descoperit, peste iarnă, se tasează natural, din cauza precipitațiilor din timpul iernii, se năclăiește. Sub acest strat, solul rămâne strcuturat. Am observat acest lucru, când săpăm cu casmaua în gradină, primăvara. Primul strat, de câțiva centimetri este tasat, nestructurat, ca o plastilină iar sub acest strat solul este măzăros, structurat. Dacă, primăvara, acest strat superficial nu se lucrează, el acționează ca un biscuit pus peste un burete: va extrage apa din sol și o va pierde prin evaporație. Acest lucru se vede cel mai bine pe poteci. Acestea se usucă foarte repede și se întăresc mult. Durata de timp în care solul este secătuit de apă din acest motiv depinde de temperatura (și presiunea) aerului. Când vine căldura, în luna mai, acest fenomen, de pierdere a apei chiar până la CO se produce în regim de ore, ca dintr-o rufă pusă la soare. Acesta este motivul esențial pentru care tehnologia no till nu a reușit în țara noastră: am încercat să cultivăm solul nelucrat dar descoperit, fără resturi vegetale. Cum păstrăm apa în sol? Ori îl lucrăm, ori îl menținem acoperit cu mulci gros și bogat în proteine.

Dezmiriștitul și prășitul culturilor crează acest strat tampon, cu orificii mai largi, care păstrează apa în sol mai bine.

La semănat, se recomandă crearea unui strat tasat peste sămânță pentru a favoriza apropierea apei și contactul intim cu solul. Stratul superficial trebuie să fie afânat pentru a favoriza accesul aerului necesar în germinare. De aceea, pe unde au călcat roțile tractorului sau oamenii, după semănat, semințele răsar mai repede. Pentru semințele mici este necesară, chiar, o tăvălugire, pentru punerea seminței în contact cu solul.

Buruienile extrag, de obicei, din sol, mai multă apă decât plantele cultivate, fiind mai rustice, așa cum am mai spus. Distrugerea lor înainte de a intra în competiție cu plantele de cultură îmbunătățește regimul apei.

Stratul de mulci reprezintă o adevărată barieră în calea evaporării apei deoarece conține un strat de aer care se încălzește mai greu și are punctul de rouă la o cantitate mai mică de vapori de apă. Datorită umidității ridicate, râmele ajung până la suprafață, unde favorizează structurarea și aerarea solului. Acesta este elementul de bază al noului sistem de agricultură, cu strat vegetal protector, în care nu se face nicio lucrare a solului – no till.

La desimi mari, spațiul de nutriție al fiecărei plante este mai mic; de aici, și cantitatea de apă disponibilă este mai mică. De aceea, în condiții de neirigare se recomandă desimi mai mici.

Printr-o fertilizare echilibrată planta reușește să-și asigure necesarul de elemente minerale printr-un aflux mai mic de sevă brută. În condițiile unui sol sărac, coeficientul de transpirație este mai mare, la aceeași specie. Depășirea forței de sucție a rădăcinii de către presiunea osmotică a soluției solului, în cazul fertilizării excesive, în condiții de neirigat, conduce la o recoltă mai mică sau chiar la ofilirea plantei. Acest lucru s-a întâmplat în anul 2007, când a fost o primămară foarte secetoasă și grâul fertilizat a dat o recoltă mai mică decât cel nefertilizat.

1.5. Elementele minerale ca factor de vegetație

Azotul provine din aer, unde se găsește sub formă moleculară, inactivă. Plantele îl absorb sub formă ionică, de NH4+ sau NO3-, preferând forma nitrică, pe care o reduce în celule la NH2 (amino), formă pe care o utilizează în sinteza proteinelor. Este principalul element al fertilității solurilor. Trecerea în forma accesibilă plantelor se face biologic sau fizico-chimic. Bacteriile care fixează N2 sub formă ionică sunt simbiotice sau libere. Cele simbiotice preferă un sol aerat, moderat de umed și cald. Simbioza se face cu specii aparținând mai multor familii botanice, printre care Leguminosae este cea mai importantă. Bacteriile fixatoare de azot libere pot fi aerobe (Pseudomonas) sau anaerobe (Clostridium). Transformarea NO2 la NO3 este realizată de bacterii nitrificatoare, care trăiesc în sol afânat, reavăn și cald. Dacă solul devine umed, tasat și rece, intră în activitate bacteriile denitrificatoare, anaerobe, care transformă NO2 înapoi la N2, conducând la pierderea de azot prin imobilizare în forma moleculară.ionul NO3- nu poate fi reținut de sol deoarece și solul este un coloid negativ (majoritar). De aceea, mișcarea apei este principalul transportor al acestui ion în sol (nu singur, el se leagă de un K sau Ca ori alt ion pozitiv). În timpul verii, lucrările solului (prășit, arat) aduc în sol O2 necesar bacteriilor nitrificatoare, care oxidează NO2 la NO3, în condiții de umiditate și căldură. Excesul de azot, când celelalte elemente minerale sunt în deficit, este dăunător, provocând o creștere luxuriantă a plantei, care devine mai expusă atacului bolilor, în special. Insuficiența azotului determină creșteri mici ale plantei, culoarea fiind verde deschis, în timp ce la exces, culoarea plantei este verde închis.

Fosforul este considerat un element care potențează efectul azotlui. El provine din roca de solificare iar accesibilitatea lui depinde, în primul rând de solubilitatea compușilor în care se află. La un pH acid, sub 5,5 unități, fosforul se leagă de fier și aluminiu, formând compuși insolubili în apă și devenind inaccesibil rădăcinii. De aceea, pe solurile de deal și munte, unde cad multe precipitații iar solul este decalcifiat, acid, înainte de fertilizarea cu fosfor, se recomandă amendarea cu CaCO3 pentru echilibrarea pH ului; altfel, fosforul aplicat ar rămâne nefolosit. La pH bazic, fosforul formează fosfați tricalcici, care sunt, deasemenea, insolubili. O mare parte a fosforului din sol este sub formă organică. Transformarea acestuia în formă ionică, accesibilă plantelor, se face prin acțiunea bacteriilor. Fosforul participă la alcătuirea acizilor nucleici, a membranelor, fosfoproteinelor, forme prin care glucidele, lipidele și proteinele sunt transportate prin plantă. În lipsa fosforului, aceste produse organice ale frunzei rămân acolo unde au fost sintetizate, dând frunzelor o colorație violet – roșietică. Fosforul este elementul esențial al ATP. Planta absoarbe, la începutul vegetației, cantități mari de fosfor, pe care le înmagazinează și le folosește mai târziu. Porumbul nu poate extrage fosforul sub 100C în sol și, de aceea, are nevoie de îngrășământ starter plasat sub sămânță și lateral. Cenușa de lemn conține mult fosfor. Fosforul dă rezistență la ger, secetă și boli.

Potasiul este elementul care reglează presiunea osmotică a celulelor, așa cum este na pentru regnul animal. Potasiul provine din roca de solificare. În general, solurile conțin cantități mari de potasiu, însă, probleme sunt la cele nisipoase și la cele argiloase, montmorillonitice, care îl rețin între foițele lor, determinând carența de potasiu. Potasiul intervine drept catalizator în multe reacții biochimice. Este absorbit intens în primele faze de vegetație, ca și fosforul, și este folosit ulterior. În perioada de coacere, în procesul de deshidratare, o bună parte este cedată, din nou solului. Cenușa de lemn conține mult potasiu. Ca și fosforul, reacționează violent cu oxigenul, formele lor în sol fiind K2O și P2O5. Dă rezistență plantelor la ger, secetă, boli și chiar dăunători. Carența de potasiu se recunoaște prin piticire și arsura marginilor frunzei. Plantele atacate de nematozi (usturoiul, ceapa, sfecla) devin mai rezistente dacă se fertilizează cu cenușă de lemn, pentru că fac membrana celulară mai rezistentă la penetrarea de către acești dăunători.

Calciul este al doilea element ca abundență în plante, după carbon. Se acumulează în prima perioadă de vegetație în vacuolă, sub formă de oxalați și este folosit mai târziu de către plantă; de aceea, tinerele plante trebuie să aibe la dispoziție calciu. Funcțiile principale ale calciului sunt că impregnează membranele celulare și neutralizează acizii generați în celulă dar, se pare că acest element are rol mai important în sol, unde neutralizează acizii și favorizează agregarea particulelor elementare de sol, determinând o structură a solului stabilă hidric. Calciul activează înmulțirea bacteriilor. În solul acid, ionii Fe3+, Al3+ și Mn2+ devin liberi, ei fiind toxici pentru plante în cantități mari. Amendamentele cu ca au solubilitate diferită: CaCO3<CaO<Ca(OH)2. Totuși, carbonatul este atacat de acidul carbonic ce se generează în sol din dizolvarea CO2 în apă, formându-se bicarbonatul de calciu, de 100 de ori mai solubil decât carbonatul de calciu.

Magneziul intră în compoziția clorofilei (10%). Rolul lui în sol și plantă este asemănător Ca.

Natriul sau sodiul are rol asemănător potasiului, cu care face schimb în complexul coloidal al solului. În cantități mari, fiind cel mai hidrofil ion, determină creșterea presiunii osmotice a soluției solului, stricarea structurii, sărăturarea solului. Pe solurile sărăturate, care conțin mult sodiu, se administrează amendamente pe bază de gips (CaSO4), care înlocuiește natriul din complexul coloidal, rezultând sulfat de natriu, care este mult mai solubil decât carbonatul de natriu; în acest fel, sodiul poate fi eliminat prin spălare. Unele plante absorb mult natriu.

Sulful intră în compoziția unor aminoacizi, cum este metionina, a unor hormoni și vitamine. Ceapa și varza consumă mult sulf. Conținutul de sulf este apropiat de cel de fosfor.

Fierul catalizează formarea clorofilei. Piersicii, lămâii și alte plante suferă pe solurile sărace în fier, manifestând cloroza ferică. Fierul este un metal alb dar capătă culoarea roșietică din cauza reacției cu oxigenul și a impurităților.

Absorbția elementelor minerale (ionilor) din sol, prin rădăcină, este un proces activ, în care planta consumă energie. Trecerea lor prin membrana perișorului absorbant se face prin intermediul unor molecule transportoare care le lasă în citoplasmă, de genul chelaților, care apoi își reiau funcția (Chelațiiii. De aceea, rădăcina are nevoie, în sol, de oxigen. În locul ionilor absorbiți, planta elimină hidrogen, conducând, după un timp, la acidifierea soluției solului. Elementele minerale pot fi absorbite și prin frunză (hrănire extraradiculară) și chiar unele substanțe organice pot intra prin frunză sau rădăcini, însă, mai greu decât ionii. Diverșii ioni trebuie să fie în sol în concentrații echilibrate. Prezența în exces a unora determină absorbția slabă a altora, de exemplu, natriul cu potasiul, calciul cu magneziul.

CAPITOLUL II

BURUIENILE DIN CULTURI ȘI COMBATEREA LOR

2.1. Cunoașterea buruienilor

2.1.1.Pagubele produse de buruieni

Buruienile extrag, de regulă, mai multe elemente minerale și mai multă apă decât plantele de cultură pentru că sunt rustice, au rădăcina mai puternică și, în general, coeficientul de transpirație mai mare. Din cenușa rezultată s-a constatat, în medie pe 18 specii de buruieni, un conținut cu 30-50% mai mare de elemente minerale iar coeficientul de transpirație este de 1,5-2,0 ori mai ridicat decât al plantelor cultivate. Buruienile concurează plantele de cultură și în ceea ce privește lumina, conducând la etiolarea acestora. Pierderile de producție, în cazul necombaterii lor variază în, funcție de specii, între 10% până la compromiterea totală.

Buruienile crucifere au aceleași boli și dăunători cu rapița și muștarul; loboda cu sfecla și spanacul; odosul cu ovăzul; pirul cu cerealele păioase iar lupoaia atacă pelinul (Artemisia absinthium) dacă nu întâlnește floarea soarelui, tutunul, cânepa sau tomatele. Limba boului (Anchusa sp.) este plantă gazdă pentru rugina grâului, ca și dracila (Berberis vulgaris). Euphorbia cyparisias (laptele cucului) este plantă gazdă pentru rugina mazării. Cancerul cartofului trece de pe zârnă pe plantele de cartof.Buruienile crucifere, cum sunt Capsela bursa pastoris (traista ciobanului) și Raphanus paphanistrum (ridichea sălbatică) se îmbolnăvesc și ele de hernia verzei. Gândacul de Colorado atacă și zârna. Gărgărița sfeclei, Botinoderes punctiventris, atacă și loboda. Omida de stepă, Loxostege sticticalis, depune ouăle pe știr și lobodă iar puricele inului atacă și cruciferele.

Buruienile toxice pentru fân sunt: Equisetul arvense (coada calului sau părul porcului), Ranunculus repens (mălaiul paștelui) ș.a.; buruieni care dau laptelui un gust neplăcut: Sambucus ebulus (boji), Artemisia absinthium (pelin); buruieni care depreciază calitatea lânii: Xanthium italicum (cornaci), X. spinosum (dracilă), Galium aparine (turiță); buruieni toxice pentru animale și om: polenul de la Ambrozia elatior, Sorghum halepense, Cynodon dactylon și Chenopodium album, care provoacă strănut, febră și alergie; Hyosciamus niger (mătrăguna), Conium maculatum (cucuta), Atropa belladona, Datura stramonium, Euphorbia cyparissias, Veratrum album, Aristolochia clematitis ș.a. Buruieni toxice pentru făină: Lolium temulentum și Thlaspi arvense. Semințele de Avena fatua (odos) irită esofagul cailor.

Lucrarea de arat necesită 1-2 discuiri înainte de a fi efectuată, pentru tocarea resturilor vegetale și a preveni înfundarea plugului cu buruieni. Recoltatul devine dificil pentru combină dacă sunt buruieni ca Abutilon teophrasti (teișor), care rupe cuțitele hederului, Vicia sp. sau Matricaria inodora, care înfundă mecanismul bătător – contrabătător pentru că sunt verzi, suculente, când se recoltează grâul. Solanul nigrum (zârna) în cultura de soia pune în pericol păstrarea boabelor pentru că are fructe suculente care pot iniția fenomenul de încingere.

Papura, trestia, stuful și rogozul cresc pe malurile canalelor de irigație neimpermeabilizate îngreunând transportul acesteia și favorizând infiltrarea. Costul combaterii lor este ridicat.

Costul erbicidelor variază cu spectrul de buruieni prezente. La păioase, în cazul prezenței monocotiledonatelor anuale Avena și Apera sunt necesare două erbicide, unul împotriva lor și altul împotriva dicotiledonatelor. Dacă, totuși, sunt numai dicotiledonate iar printre acestea este și Galium aparine, sunt necesare, din nou două erbicide ori unul mai scump.

Prezența semințelor de buruieni în recoltă determină cheltuieli pentru curățarea materialului de semănat sau pentru consum.

2.1.2. Factorii care influențează pagubele produse de buruieni

Epoca la care se produce îmburuienarea. S-a constatat că, dacă îmburuienarea se produce în primele stadii de creștere a culturii, pagubele sunt mult mai mari. Primele prașile sunt mult mai eficiente decât ultimele. De exemplu, dacă se efectuează numai primele două prașile, acest mod este mai eficient decât dacă se efectuează tot două prașile dar ultimele două.

Speciile de buruieni. Diferitele specii de buruieni au mase vegetative diferite, perioade de creștere diferite și, în consecință, grad de periculozitate diferit. Stellaria media (rocoina) este foarte periculoasă pentru culturile legumicole timpurii: salată, ridichi, morcovi, pătrunjel, ceapă ceaclama. Buruienile cu răsărire târzie: Amaranthus, Portulaca, Xanthium, Echinochloa, Setaria îmburuienează culturile ce se seamănă primăvara târziu (porumb, floarea soarelui, soia) dar nu sunt prezente în păioase. Buruienile perene, Sorghum, Cirsium, Cynodon, Convolvulus concurează foarte puternic plantele de cultură.

Gradul de îmburuienare. În urma combaterii sistematice, integrate, an de an, gradul de îmburuienare se reduce. Buruienile perene distruse pe miriște, prin tratamentul cu Roundup constituie o măsură obligatorie pentru reducerea gradului de îmburuienare cu aceste specii periculoase. La un grad de îmburuienare redus, sub pragul de dăunare, nu se justifică aplicarea erbicidelor. Este greu de crezut dar sunt cazuri.

Specia de plantă cultivată. Unele specii luptă mai bine cu buruienile. De exemplu, floarea soarelui, după ce a fost prășită și rărițată, buruienile mici sunt acoperite cu sol iar masa foliară bogată nu mai permite concurența cu alte specii. Acest lucru se produce și la porumb și cartof. Secara, mazărea, cânepa, păioasele, tutunul, porumbul concurează bine cu buruienile. Foarte sensibile sunt soia, sfecla și culturile legumicole.

Epoca de efectuare a lucrărilor de îngrijire. Dacă prășitul sau erbicidatul nu se efectuează în epoca optimă, buruienile reușesc să concureze plantele de cultură sau apar fenomene fitotoxice pentru culturi. De exemplu, erbicidul Titus (rimsulfuron) aplicat la porumb peste faza de 8 frunze determină oprirea porumbului din creștere iar substanțele hormonale determină fenomene evidente de fitotoxicitate dacă sunt aplicate prea devreme sau prea târziu. Erbicidele care afectează fotosinteza, care se pot aplica și la sol, de unde migrează în plantă, pot avea fenomene de fitotoxicitate dacă se aplică în doze mari pe terenuri sărace (vezi metribuzin la soia).

Condițiile de climă și sol. În condiții favorabile de climă, buruienile fac pagube mai mici culturilor pentru că acestea cresc viguroase și luptă mai bine cu buruienile. În condiții de secetă, puțina apă este împărțită cu buruienile. Se știe că, în anii ploioși fac porumb și cei care nu-l sapă. În schimb, în anii secetoși, o prașilă face cât o ploaie, cum se spune în popor, pe bună dreptate deoarece stratul afânat de la suprafață protejează împotriva pierderii apei, așa cum am menționat mai sus. În ce privește solul, fenomenul este similar, adică pe un sol bogat, chiar dacă mai sunt prezente buruieni, cultura totuși produce ceva, pe când pe un sol sărac, buruienile nu lasă mai nimic plantei de cultură.

2.1.3. Particularitățile biologice ale buruienilor

Înmulțirea. Buruienile produc, în general, mai multe semințe decât plantele de cultură. De exemplu, Chenopodium album produce circa 500 000 de semințe iar Amaranthus albus, circa 100 000. Există buruieni perene foarte periculoase care, pe lângă înmulțirea prin semințe, se înmulțesc și prin rizomi, cum sunt Sorghum halepense, Cynodon dactilon și Sambucus ebulus, prin drajoni, cum sunt Convolvulus arvensis, Cirsium arvense, Sonchus arvensis, Aristolochia clematitis sau prin stoloni, cum este Rubus caesius și Cynodon dactilon.

Germinația aeșalonată. Nu toate semințele de buruieni germinează odată. Ele au adaptarea de a germina eșalonat pentru a supraviețui în timp. Pe de altă parte, pe tot parcursul anului, în sol, germinează semințe de buruieni deoarece fiecare specie necesită anumite condiții de temperatură, umiditate și aerație. După epoca în care pornesc în vegetație, buruienile se clasifică în: buruieni umblătoare, efemere, de primăvară timpurii, de primăvară târzii, de toamnă, bienale și perene.

Maturarea semințelor pe plantă. Pe aceeași plantă, la multe specii de buruieni există flori, semințe în pârgă și semințe mature. Acest lucru îngreunează eradicarea lor. Alte specii se maturează concomitent cu planta de cultură, infestând masa de semințe și înmulțindu-se odată cu semănatul.

Răspândirea semințelor. Buruienile au posibilități mari de diseminare. Astfel, există buruieni care își împrăștie semințele prin vânt (anemochore), prin intermediul animalelor (zoochore), prin apă (hidrochore) sau cu ajutorul omului (antopochore). Semințele de buruieni pot fi prevăzute cu diverse formațiuni care le ușurează răspândirea: papus la compozite, spini la Xanthium sau posibilitatea de a se rupe de la bază după maturare, cum se întâmplă la Amaranthus albus.

Vitalitatea și longevitatea. Vitalitatea este însușirea semințelor de buruieni de a-și păstra facultatea germinativă în condiții neprielnice (în apă, în sol, la soare, în intestinele animalelor, în gunoiul de grajd). Longevitatea este însușirea semințelor de buruieni de a-și păstra facultatea germinativă un timp cât mai îndelungat (există semințe ale unor specii de buruieni care au germinat și după 5-20 sau chiar 100 de ani).

Plasticitatea și adapabilitatea. Plasticitatea este însușirea buruienilor de a rezista schimbării condițiilor de mediu. De exemplu, Amaranthus retroflexus sau Chenopodium album, în condiții de secetă, formează, totuși semințe, foarte puține dar își canalizează toate substanțele pentru acest scop. Adaptabilitatea este însușirea buruienilor de a se adapta și la alte areale. De exemplu, Apera spica venti și avena fatua și-au lărgit, de curând, arealul și în zonele mai călduroase din sud.

2.1.4. Sursele de îmburuienare

Solul. Reprezintă principala sursă de îmburuienare a culturilor pentru că aici se scutură semințele de buruieni. Prin arat se îngroapă semințele de buruieni actuale dar se aduc la suprafață cele anterioare. Rezerva de semințe de buruieni din sol se analizează în laborator și se exprimă pe specii. Se consideră că, prin combaterea radicală, rezerva de semințe de buruieni din sol se reduce cu circa 20% anual.

Terenurile necultivate. Constituie sursă de îmburuienare deoarece semințele de buruieni de pe aceste culturi sunt luate de vând sau animale și aduse pe terenurile cultivate.

Sămânța plantelor cultivate. Sunt specii care se coc odată cu plantele cultivate, cum sunt neghina cu grâul, cuscuta cu lucerna. Dacă nu sunt eliminate prin triere sau descuscutare se reintroduc în sol, unde reinfestează culturile.

Gunoiul de grajd. Majoritatea semințelor de buruieni își păstrează facultatea germinativă în urma trecerii prin aparatul digestiv al animalelor. Din această cauză se recomandă fermentarea gunoiului de grajd înainte de aplicare și combaterea buruienilor care cresc pe lângă platformele de gunoi de grajd.

Transportul produselor agricole. La punctele de trecere a frontierei sau în vămile interioare există servicul de control al produselor agricole. Buruieni de carantină externă sunt: Acroptilor picris, Solanum rostratum, Ambrozia elatior ș.a. iar de carantină internă: Sorghum halepense, Avena fatua, Cirsium arvense, Convolvulus arvensis.

2.1.5. Clasificarea buruienilor

După modul de nutriție:

Buruieni autotrofe (majoritatea speciilor);

Buruieni parazite: cuscuta (Cuscuta campestris) și lupoaia (Orobanche cumana).

După criteriul botanic:

Buruieni monocotiledonate;

Buruieni dicotiledonate;

Buruieni inferioare.

După perioada de răsărire:

Buruieni de toamnă: Apera spica venti, Brassica rapa;

Buruieni umblătoare: Stellaria media, Matricaria inodora, Centaurea cyanus;

Buruieni de primăvară timpurii, efemere: Draba verna, Capsela bursa pastoris, Lamium amplexicaule;

Buruieni de primăvară timpurii: Chenopodium album, Avena fatua, Galium aparine;

Buruieni de primăvară târzii: Amaranthus retroflexus, Xanthium italicum, Portulaca oleracea.

După durata de viață:

Buruieni anuale;

Buruieni bienale;

Buruieni perene.

După preferințele față de condițiile de mediu:

Buruieni nitrofile: Solanum nigrum, Amaranthus retroflexus, Chenopodium album, Portulaca oleracea;

Buruieni calcicole: Stellaria media;

Buruieni halofile: Statice gmelini;

Buruieni acidofile: Rumex crispus, Raphanus raphanistrum;

Buruieni de teren afânat (segetale): Setaria glauca, Amaranthus retroflexus, Chenopodium album, Digitaria sanguinalis;

Buruieni de teren tasat, nelucrat (ruderale): Crepis foetida, Erigeron canadensis;

Buruieni de teren umed: Ranunculus sardous, Plantago major, Tusilago farfara, Echinochloa orizicola;

Buruieni de teren reavăn: Xanthium strumarium, Xanthium spinosum, Setaria viridis;

După culturile pe care le infestează:

Buruieni specifice prășitoarelor: Amaranthus retroflexus, Xanthium strumarium, Setaria glauca, Portulaca oleracea, Solanum nigrum, Cynodon dactilon, Sorghum halepense;

Buruieni specifice păioaselor: Matricaria inodora, Centaurea cyanus, Vicia villosa, Galium aparine;

Buruieni comune păioaselor și prășitoarelor: Chenopodium album, Convolvulus arvensis, Cirsium arvense;

Buruieni specifice culturilor de legume: Galinsoga parviflora, Stellaria media, Datura stramonium, Hyosciamus niger, Solanum nigrum.

2.1.6. Descrierea principalelor specii de buruieni prezente în culturi

Cine cultivă pământul cunoaște foarte bine buruienile iar dintre acestea, cel mai bine pe cele mai păgubitoare pentru că ne provoacă mari necazuri. Buruienile perene, în special, provoacă cele mai mari pagube. Dintre acestea, pirul și costreiul ocupă un loc important pentru că au un ritm foarte rapid de creștere și sunt foarte viguroase reușind într-un timp foarte scurt să înăbușe culturile. De asemenea, pălămida și volbura determină pagube însemnate. Dintre buruienile anuale, foarte periculoase sunt tot acelea care cresc repede și acoperă plantele de cultură, cum sunt cornacii, rocoina, știrul, loboda, zârna ș.a.

Una dintre observațiile cele mai interesante este aceea că numărul de specii de buruieni periculoase nu este chiar așa de mare, ele fiind adaptate la noul mediu de sol afânat creat prin lucrările solului. Imediat ce solul nu se mai lucrează vor apare specii noi cum sunt bătrânișul (Erigeron canadensis), Crepis foetida iar mai târziu, morcovul sălbatic, păpădia ș.a. Tot așa, dacă terenul se înmlăștinează va apărea rogoz, cucută ș.a.m.d. Mai mult, dacă suntem atenți, putem „citi” ce caracteristici chimice și fizice are solul după speciile de buruieni native ce cresc pe el. Astfel, pe un sol bogat, lucrat, bun pentru grădină, vom întâlni lobodă, știr, zârnă, lobodă tătărască, grașiță, pir gros, costrei. Pe un sol acid vor crește: ridichea sălbatică, măcrișul; pe un sol tasat va apare și prolifera troscotul, bozul, traista ciobanului, păpădia; pe un sol sărăturat, limba peștelui, pe unul nisipos, colții babei ș.a.m.d.

Pentru a putea înțelege informațiile de pe prospectele erbicidelor avem nevoie să știm ce înseamnă buruieni monocotiledonate și dicotiledonate.

Buruienile monocotiledonate sunt cele care seamănă cu grâul și cu pirul (de fapt, pyrus, în limba greacă înseamnă grâu). Ele au tulpina un pai iar frunzele sunt liniare, așa cum sunt cele ale grâului și pirului. Inflorescența este un spic sau panicul. De fapt, nici nu sunt foarte multe însă sunt foarte periculoase: pirul, pirul gros, costreiul, dintre cele perene, mohorul, meișorul, iarba bărboasă, iarba vântului și odosul, dintre cele anuale. Alte specii monocotile nu produc pagube importante și nu le vom descrie.

Buruienile dicotiledonate sunt toate celelalte, care nu au frunza liniară, tulpina pai și inflorescența spic sau panicul. Dintre acestea: pălămida, volbura, bozul (perene), loboda, știrul, zârna ș.a. (anuale).

Dacă ne referim la durata de viață, vom avea buruieni anuale (care fac sămânță în primul an de vegetație după care se usucă) și buruieni perene, care rezistă în sol prin organe vegetative ce nu degeră și prin care plantele respective se înmulțesc. Ele se înmulțesc și prin semințe; sunt prezente, de regulă, sub formă de vetre. Sunt și buruieni bienale, care produc sămânță în anul al doilea, în primul an având doar o rozetă de frunze însă acestea sunt distruse prin lucrările solului (arătura anuală) și nu infestează, de obicei, culturile agricole anuale.

Este necesar să știm aceste clasificări pentru că în prospectul fiecărui erbicid se dau, la buruieni combătute, de obicei una dintre aceste categorii. De exemplu, erbicidul Agil combate numai buruieni monocotiledonate, pe cele anuale la doza de 0,8 l iar pe cele perene la doza de 1,2 l, cantitatea de apă fiind de 300 l la hectar.

Un alt aspect demn de luat în seamă este faptul că și buruienile, asemenea plantelor de cultură preferă un climat călduros sau răcoros. Rezultă de aici că buruienile ce cresc în climat călduros invadează culturile care cresc în aceste condiții iar cele care preferă climatul răcoros îmburuienează culturile de același climat. Spre exemplu, nu o să vedem știr sau grașiță, două buruieni de climat călduros, care au nevoie de minim 12 oC pentru răsărire, într-o cultură de climat răcoros cum este grâul. In același sens, nu vom întâlni roman, romaniță sau albăstriță, buruieni de climat răcoros, în porumb sau floarea soarelui pentru că sunt distruse prin lucrările de pregătire a patului germinativ.

Din aceste considerente vom împărți buruienile în funcție de clasa botanică (monocotiledonate sau dicotiledonate), de climat și de durata de viață. Buruienile parazite și plantele inferioare vor fi tratate separat.

2.1.6.1.Buruieni monocotiledonate, de climat călduros, perene

1. Sorghum halepense (L) Persoon. Litera (L) provine de la cel care a denumit această specie pentru prima dată, în acest caz, Carl Linne, botanist suedez iar Persoon este cel care a redenumit-o– costrei, bălur, vulpoaică, etc. Cod Bayer Sorha (această denumire de cod este folosită de unele prospecte).

Este considerată buruiana problemă nr. 1 în țara noastră din cauza gradului de îmburuienare extrem de mare în care este prezentă, mai ales în sudul țării, în sistemele de irigație precum și a concurenței pe care o face culturilor. Înmulțirea ei a fost determinată și de folosirea masivă a atrazinului la porumb, care nu îl combate. Este o plantă cu fotosinteză de tip C4, cu o creștere extrem de rapidă. Inălțimea poate fi între 50-200 cm, inflorescența este un panicul, formează rizomi groși. Invadează terenul în masă, nu în vetre, ca pirul gros și pălămida. Are 2 sau 3 flori în spiculeț, dintre care una este femelă, sesilă iar 1-2, mascule, cu pedunculi. Este menționată printre primele 10 cele mai dăunătoare buruieni din lume. In condiții de stres (secetă, răniri, ger, erbicid) formează acid cianhidric în frunzele tinere, care este toxic pentru animale. Plantele mature au toxicitate scăzută și sunt bune ca fân. Este plantă gazdă pentru unele boli ale sorgului, se hibridează cu acesta impurificându-i sămânța. Provine din bazinul Mediteraneean. Numele latinesc îi vine de la localitatea siriană Halepa. A fost introdusă în America de Nord din Turcia, pentru furaj și fân de către Johnson (de unde îi vine și numele în limba engleză: „Johnson grass”). O singură plantă poate produce cca. 5000 de noduri de rizomi sau 90 m.

Este un furaj excelent ca fân și pășune. Când este consumat crud este palatabil (bun ca furaj) și nutritiv, ca fân fiind comparabil cu timoftica iar când este fertilizat corespunzător și cosit la timp este după lucernă, ca valoare nutritivă, mai bun ca fânul de ovăz sau soia, pentru vacile de lapte. In unele țări se consumă semințele, în perioade de foamete. Este folosit în bolile sângelui și urinare. Polenul poate produce alergie. Crește în zone cu temperatura medie anuală de min. 8,2°C, optim 18,7°C, pH 4,9 – 8,2, optim 6,8. Plantă de zi scurtă.

Se cultivă pentru pășune sau fân ori în amestec cu trifoi sau măzăriche. Preferă soluri mijlocii-grele cu capacitate de câmp mare, fertile; răspunde bine la fertilizarea chimică. Poate da 2-3 coase pe an pentru fân. Se recoltează în burduf. In medie, o plantă produce 170 lăstari, 20 m rizomi și 1,7 kg semințe. Poate produce până la 20 t furaj/ha și cca. 300 kg semințe.

Poate fi atacată de bacterii din genul Pseudomonas și Xanthomonas, de numeroase specii de ciuperci, ca și alte graminee precum și parazitată de Striga lutea și S. Euphrasioides. Plantă gazdă pentru Puccinia purpurea și virusuri ai porumbului, grâului și orezului.

2. Cynodon dactylon (L) Persoon.- pirul gros. Cod Bayer Cynda. Numele îi vine de la forma vârfului rizomilor, ca un dinte de câine și de la forma spicului digitat. Prezintă atât rizomi cât și stoloni ocupând terenul sub formă de vetre. Inălțimea = 10-40 cm. Este o buruiană invazivă și competitivă. Are nevoie de multă căldură și lumină. In solurile lucrate crește mai adânc, până la 40 cm iar în cele tasate, mai superficial. Deși este rezistent la secetă, proliferează în condiții de umiditate. Nu suportă înghețul și umbra iar rizomii sunt susceptibili la uscare. După combatere poate reocupa rapid terenul. Creșterea maximă se înregistrează la 38°C și lumină intensă și directă; umbrirea poate fi o metodă de combatere. Poate crește pe majoritatea tipurilor de sol însă le preferă pe cele argiloase, cu capacitate mare pentru apă; necesită și o bună aerare a solului deși suportă bine și inundarea. In SUA s-a obținut o varietate de 2 m, folosită ca furaj sau gard viu. Umiditatea critică la care stolonii și rizomii nu mai pot lastări este de 39% și respectiv 15%. Rizomii nu pot fi distruși prin inundare rezistând, într-o experiență, 8 zile în apă curgătoare și 4 săptămâni în apă stagnantă. Din aceasta rezultă că apa poate fi un mijloc de răspândire. Puternică acțiune alelopatică. Sol ușor, amestecat cu extract de pir gros timp de 4 luni, a oprit creșterea orzului și muștarului. Nu poate crește în același loc cu Sorghum halepense, acesta înlăturându-l aproape complet. Pășunatul determină o mai bună dezvoltare a rizomilor și de aici, revenirea rapidă a părții aeriene. Cositul de trei ori pe săptămână de-a lungul perioadei de vegetație nu a redus semnificativ producerea de rizomi și nici acumularea de carbohidrați însă tăierea sistematică, cu foarfeca, a tuturor lăstarilor a determinat reducerea semnificativă a masei rizomilor și a rezervei de carbohidrați. Rezistă pe timpul iernii prin rizomii din sol. Noi rizomi se formează la temperaturi de min. 15°C iar lăstarirea maximă a rizomilor, între 23-35°C fiind inhibată la temperaturi sub 10°C. Rizomii nu au perioadă de dormanță, putând da lăstari imediat ce le-a fost tăiat vârful. De-a lungul anului, 34% din rizomii aflați până la 15 cm pornesc în vegetație iar dintre cei aflați mai adânc, 24%. Rizomii tineri lastăresc mai ușor decât cei bătrâni. Creșterea subterană începe în primăvară mai devreme decât cea aeriană fiind mai intensă în prima parte a verii. Dintr-un lastar pornește un stolon principal care se ramifică, putând crește, în trei luni și jumătate, cca. 5,7 m, în total. In doi ani și jumătate, dintr-un stolon se ajunge la o suprafață de 25 m2. Stolonii nu mai cresc sub 18°C și mor la -2°C.

Inmulțirea vegetativă este predominantă, cele mai multe biotipuri producând semințe sterile. Totuși, semințele fertile pot trece neafectate prin sistemul digestiv al animalelor și pot rezista în apă 50 de zile. Polenul produce alergie.

Pe lângă concurența pentru factorii de vegetație este purtătorul a 11 artropode, 12 nematozi și numeroși viruși.

Foarte sensibil la umbrire. 65% umbră a redus acumularea și creșterea cu 68%. Sub copaci, la umbră totală, planta dispare. In culturi mai înalte, încheiate, aceasta buruiana nu poate crește.

Erbicidele aplicate la sol nu sunt indicate pentru că nu îl combat ci îi favorizează creșterea prin combaterea buruienilor anuale. Gliphosate poate combate 95%; cel mai bun timp de aplicare este cand carbohidrații se translocă în rizomi și pot duce și toxicul, primăvara târziu sau toamna devreme. Irigarea poate conduce la o mai bună translocare. Rizomii neporniți în vegetație, în condiții de umiditate pot reface până la 60% din populația inițială în același an. De aceea sunt necesare 2 aplicări, a doua pe locurile unde au repornit plante în vegetație. După eradicarea lui, terenul poate fi repede invadat de alte buruieni (de ex. Sorha).

Poate fi folosit ca pășune în zonele calde pentru că este foarte rezistent la secetă. Poate crește pe multe tipuri de sol. Oferă un bun furaj pentru oi, vaci și cai (rizomi) prin pășunat, fân și chiar siloz.

Este o valoroasă plantă medicinală fiind folosită împotriva: tusei, cancerului, convulsiilor, calculilor renali, durerii de cap, hemoragiei ș.a. Conține 11,6% proteină, 76% carbohidrați, Ca, Fe, dar și acid cianhidric, cynodină și triticină.

Originar din Centrul Genetic Hindustan. Biotipurile mari nu au palatabilitate ridicată. Totuși, au fost selectate soiuri bune pentru furaj cum sunt: Greenfield, Sunturf ș.a. Poate crește la precipitații minime de până la 90 mm, temperatura de 6-28°C, pH 4,3-8,4. Se cultivă prin plantarea de rizomi la 30-60 cm. Se cosește la înflorit; poate da 4 coase. Fânul se poate păstra mai mulți ani, amesteca cu 1% melasă și însilozat. Silozul din soiul de pir Coastal dă aceleași rezultate la vaci ca și porumbul dar la un cost mai scăzut. Deshidratat, acest soi poate înlocui lucerna ca sursă de vitamina A și xantofilă pentru pui. Poate fixa 33 kg/ha/100 zile azot în rizosferă. Fixează foarte bine solul în pantă. Este atacat de cca. 60 de specii de ciuperci (rugini, tăciuni, fuzarioze) bacteria Xanthomonas cynodontis, parazitat de Cuscuta pentagona, Nuytsia floribunda, Strigna lutea și de virusul galben al orzului și de cel al lucernei.

2.1.6.2. Buruieni monocotiledonate, de climat călduros, anuale

1. Setaria glauca (Poir) Podp – mohor, cod Bayer Pesgl. In țara noastră mai există doua specii de setaria și anume S. viridis și S. verticillata. Diferențele dintre S. glauca și S. viridis sunt minore și se refera la culoarea încă verde a setelor, chiar după uscarea plantei. S. verticillata este mult mai înalta decât S. glauca, are paniculul mai mare iar setele au perișori recurbați cu care se prinde de un suport potrivit. Cea mai răspândită este S. glauca, buruiana predominantă în culturile prășitoare (porumb, floarea soarelui, etc). Este indicatoare de teren afânat, lucrat. Daca solul nu mai este lucrat dispare total, fiind înlocuită de specii potrivite acestui nou mediu, cum sunt Erigeron canadensis și Crepis foetida. Are fotosinteza de tip C4. Rasare mai târziu cu cca. o săptămână decât porumbul (min.18°C) dar îl poate înăbuși dacă nu este combătută. Setele de la baza spiculețelor îi dau numele; ele sunt spiculețe sterile. Speciile de Setaria sunt consumate cu plăcere de către animale si dau un fân relativ bun. Majoritatea erbicidelor care se aplică la sol în porumb, floarea-soarelui, sfeclă, cartof și alte prășitoare sunt specializate în combaterea lor (acetochlor, metholachlor, pendimethalin, ș.a.). Se înmulțește numai prin semințe care pot rezista în sol 10-15 ani. După coacere, semințele au nevoie de o perioadă de 2-4 luni de repaus germinal.

2. Digitaria sanguinalis(L.)Scop – meișor, cod DIGSA. Denumirea îi provine de la forma digitată a spicului (ramificațiile nu pornesc din același punct ca la pirul gros) și de la nuanța sângerie a tulpinii. Nodurile inferioare ale tulpinii pot da rădăcini advenitive. Specifică terenurilor mai ușoare. In vechime se cultiva pentru semințe care se consumau. Este o buruiana foarte competitivă in culturile de vară. Se poate combate ca și Setaria.

3. Echinochloa crus-galli (L.) Beauv. – iarba bărboasă, cod ECHCG (echinos = bărbos, arici; chloe = iarbă). Specie cu inflorescența imposibil de catalogat din punct de vedere botanic deoarece este un amalgam de spice, panicule, spice false și panicule spiciforme. Este prezentă în locurile mai umede, depresionare. Poate acumula nitrati in cantități mari, devenind chiar toxică pentru animale; aceasta se întâmplă când se folosesc cantități mari de îngrășământ chimic. Preferă solurile lutoase sau argiloase. Constituie un furaj valoros și suculent fiind consumat cu plăcere de erbivore. Buruiană problemă pentru orez dar si pentru culturile de prășitore din locuri umede. Rezistă foarte bine la inundare. Semințele sunt comestibile prin coacere sau pâine (ca meiul); substituent al cafelei; lăstarii tineri și tulpinile fragede se pot consuma proaspete sau gătite. Se combate ca și celelalte monocotile anuale.

2.1.6.3. Buruieni monocotiledonate, de climat răcoros, perene

1. Agropyron repens (L.) Beauv. – pir, cod Bayer AGRRE. Denumirea îi vine de la grecescul agros=câmp și pyrus=grâu (numele anterior – Triticum r.) Este o buruiană extrem de periculoasă pentru culturile de climat răcoros, livezi, vii. Dăunează prin ocuparea în masă a terenului și prin asfixierea culturilor din cauza taliei și a răspândirii prin rizomi. Se deosebește clar față de pirul gros prin talie (50-90 cm), forma spicului (compus față de digitat), prezintă numai rizomi (mai subțiri); fiind o plantă de climat răcoros pornește în vegetație primăvara devreme atingând 20-30 cm până când pirul gros abia începe să crească. Se înmulțește intens și prin semințe. Din cauza capacității rizomilor tăiați de a produce noi plante este practic imposibil de combătut mecanic. Este specifică solului afânat. Este o plantă medicinală apeciată în bolile aparatului urinar (eliminarea calculilor renali). Rizomii pot fi consumați de vaci și cai. In Italia rizomii sunt adunați cu grijă și vânduți la piață. Frunzele mature sunt rugoase și, de aceea, sunt ocolite de animale (oile și caprele le consumă, totuși).

2.1.6.4. Buruieni monocotiledonate, de climat răcoros, anuale

1. Avena fatua L. (P) Beauv. – ovăzul sălbatic Cod Bayer: AVEFA. Buruiană invazivă, extrem de periculoasă pentru păioase, rapiță, sfeclă, cartof, mazăre și alte culturi de același climat. Poate crește până la 1,5 m înălțime. Răsare, ca și ovăzul, primăvara devreme, nefiind rezistentă la ger (subspecia A. ludoviciana poate rasări și din toamnă). Inflorește în iunie-iulie și se maturează în august – octombrie. După o scară de la 1-5 se situează la 2 ca plantă alimetară și 1 ca plantă medicinală. Poate crește pe toate tipurile de sol și poate tolera solul acid; nu suportă umbrirea. Este specifică solurilor lucrate. Imburuienarea crește în monocultura de păioase iar sămânța poate fi răspândită prin material semincer infestat, combină și de către păsări; odată ajunsă într-o solă se înmulțește rapid iar eradicarea este aproape imposibilă. Samânța poate fi consumată în aceleași moduri ca cea de ovăz mai puțin în alimentația cailor deoarece are perișori la bază care le irită mucoasa. Semințele prăjite pot înlocui cafeaua iar din făină se pot prepara aceleași feluri de mâncare ca și din ovăz (terci, pâine). Puse la germinat, semințele dau lastari ce se pot consuma ca salată.

2. Apera spica -venti L. (P) Beauv. – Iarba vântului Cod APESV. Buruiană ce poate ajunge la 120 cm, cu paniculul de 10-35 x 3-15 cm, piramidal, ce se unduiește în bătaia vântului. Poate fi atacată de rugini sau tăciuni specifici. Este o buruiana invazivă, periculoasă.

2.1.6.5. Buruieni dicotiledonate, de climat călduros, perene

Majoritatea acestor specii nu rezistă în terenurile cultivate deoarece organele lor subterane de înmulțire vegetativă sunt la adâncime mică și sunt distruse prin arătură. Se pot întâlni pe margini de drum, șanțuri, pășuni sau unde arătura nu se face corect.

1. Aristolochia clematitis L. – mărul lupului. Cod ARPCL. Plantă cu rizomi, prezentă pe margini de drum, pe lângă păduri dar și în vii sau livezi, pe lângă plantele de cultură, unde nu se ară. Iubește solurile fertile, bogate în calciu. Numele îi provine de la cuvintele grecești aristos – foarte bun și lochos – naștere; în antichitate se folosea pentru ușurarea nașterii sau provocarea avortului. In zilele noastre nu este indicată folosirea acestei plante in scopuri medicinale fără avizul medicului deoarece s-au înregistrat multe decese din cauza supradozajului; în unele țări este chiar interzisă prin lege. Polenizarea se face de către muște deoarece florile miros a mortăciune; odată intrată în floare, musca nu mai poate ieși până nu are loc polenizarea și petalele se înmoaie eliberând musca.

2. Sambucus ebulus L. – boz. Cod SAMEB. Plantă cu rizomi groși, cu internodurile goale, turgescenți, ce se rup ușor. De obicei nu este prezentă pe câmp, unde se ară, din cauza slabei rezistențe a rizomilor la uscăciune și distrugere mecanică. Crește la marginea pădurilor, drumurilor, pe terenuri necultivate. Toate părțile plantei au un anumit grad de toxicitate și un miros neplăcut. Numele de sambucus vine de la faptul că, din soc, (Sambucus nigra) se făceau, în antichitate, diverse instrumente muzicale (sambucos = harfă triunghiulară (gr.)) iar ebulus = boz (lat.). Crește rapid, în a doua parte a primăverii, până la 1-1,5 m. Inflorește între iulie și august. Nu are cerințe mari față de tipul de sol dar are nevoie ca acesta să fie umed. Poate tolera, deasemenea, un anumit grad de poluare atmosferică. Frunzele se pot folosi ca ceai împotriva afecțiunilor ficatului sau rinichilor. Radacinile uscate și infuzate sunt unul dintre cele mai bune remedii împotriva hidropiziei, însă numai sub supravegherea medicului deoarece pot provoca greață și amețeală. Din fructe se poate prepara vopsea albastru închis iar sucul rădăcinilor poate folosi la vopsirea în negru a părului. Frunzele sunt repelente pentru șoareci și cârtițe.

3. Sonchus arvensis – susai, cod SONAR. Este o specie cu drajoni, ca și pălămida, de care se deosebește, în special, prin masa vegetală mai puțină și țepii frunzelor mai moi. Când planta este ruptă, seva devine albă instantaneu în scopul cicatrizării rănii, fapt întâlnit mai intens la laptele cucului (Euphorbia cyparisias). Este prezentă tot în vetre, în special în culturi de climat cald (porumb, floarea soarelui, ș.a.). Se poate confunda cu Sonchus oleraceus care însă este o buruiană anuală, cu frunzele mai mari, ondulate și cu o tentă roșietică. Inălțimea plantei este de 50-150 cm, frunzele bazale sunt mai dese și mai mari decât cele superioare iar floarea seamănă cu cea de păpădie. Inflorește din iulie până în septembrie iar o floare poate produce până la 30 de semințe mici, cu papus, ce au o viabilitate scăzută (majoritatea până la 5 ani).

Preferă solurile mai fine, nu pe cele nisipoase putând fi întâlnită în culturi de câmp, pășuni, livezi, vii, etc.

Măsurile mecanice de combatere trebuie aplicate în faza de 5-7 frunze ale rozetei când este evitată răspândirea si mai mult a porțiunilor de drajoni în sol. Cosirea repetată conduce la intensificarea înmulțirii prin drajonare.

Combaterea chimică se poate face cu gliphosate, în mod radical iar selectiv, cu 2,4 D, dicamba, clopyralid sau picloram. Aplicarea trebuie făcută în stadiul de îmbobocire.

Pentru combaterea biologică se pot folosi 6 insecte care se hrănesc în mod specific cu susai. Cinci dintre acestea reduc producerea de sămânță prin faptul că se hrănesc cu țesutul inflorescenței. Dintre acestea, Tephritis dilacerata și Cystiphora sonchi au fost deja folosite în Canada.

Dintre bolile specifice, menționăm: Marssonia sonchi, Septoria sonchifolia, Septoria sonchi-arvensis, Bremia lactucae, Alternari sonchi, Coleosporium sonchi-arvensis, și Phylosticta sonchi.

2.1.6.6. Buruieni dicotiledonate, de climat răcoros, perene

1. Cirsium arvense (L.) Scop.- pălămidă, cod CIRAR; cirsium (lat.) = pălămidă. Este una dintre cele mai dăunătoare buruieni, atât pentru culturile de climat răcoros (cereale păioase, rapiță, sfeclă, căpșuni, cartofi), cât și pentru cele de climat călduros (floarea-soarelui, porumb, soia ș.a.), culturi legumicole, vii, livezi, deoarece, deși pornește în vegetație primăvara devreme, lăstărește și poate vegeta până la brumă. Majoritatea statelor americane și-au schimbat legislația pentru a nu permite răspândirea semințelor sau ajungerea la maturitate a pălămidei. Este prezentă sub formă de vetre unde asfixiază plantele de cultură; suprafața cumulată a vetrelor poate ajunge la 80%. Este o specie unisexuat dioică adică există plante mascule, care produc numai polen și plante femele care produc semințe. Tijele florale apar în anul al doilea. Polenizarea se face, mai ales, prin albine și mai puțin prin vânt. Se poate hibrida cu alte 9 specii de Cirsium. Plantele provenite din semințe sunt firave, la început, și formează drajoni după 7-8 săptămâni. Este o plantă de zi lungă, necesitând 14-16 ore de lumină pentru a înflori. Vetrele sunt circulare și provin, adesea, dintr-o singură plantă care formează drajoni adânci și ramificați de până la câțiva metri. Inmulțirea pe distanțe scurte se realizează prin porțiuni de drajoni (chiar și de cca. 12 mm lungime) ce pot rezista 100 de zile până să pornească în vegetație, iar pe distanțe mari, prin semințele prevăzute cu un papus sferic. Preferă soluri profunde, fertile, structurate și reci. Pagubele pot ajunge la 80% în porumb, 95% la soia, 60% la grâu și pașuni. Prevenirea infestării prin transportul de produse agricole (semințe, fân) sau prin mașinile agricole care traversează o zonă infestată este mult mai ieftină decât stârpirea. Combaterea mecanică ține cont de necesitatea epuizării drajonilor de rezervele de creștere și de evitarea formării de noi drajoni; dacă aceasta nu se face când planta este mică, este dificilă pentru că drajonii segmentați sunt capabili să formeze plante noi. Lucrarea trebuie să înceapă la îmbobocit și trebuie repetată la fiecare 10 zile de-a lungul întregului sezon și sunt necesari doi ani. Arderea distruge numai partea aeriană iar planta se reface rapid din drajoni mai târziu; poate fi utilă în limitarea producerii de sămânță. O bună metodă este cultivarea lucernei și cosirea de cel puțin două ori pe an.

Combaterea chimică se poate face cu erbicide selective (2,4 D, dicamba, bentazon, clopiralid, ș.a.) sau neselective (gliphosate). Majoritatea substanțelor selective, folosite în culturi de grâu, porumb, sfeclă ș.a., nu o distrug total astfel încât, drajonii lăstăresc din nou. Există, totuși, un erbicid selectiv special, Lontrel (clopiralid) care o combate radical din majoritatea culturilor; dezavantajul lui este că afectează aproape numai pălămida. Substanța sistemică gliphosate (Roundup), aplicată corect, poate eradica această buruiană. Aplicarea corectă se referă la concentrația necesară dintre erbicid și apă (3,5 l în 150 l apă la hectar) pentru ca buruiana să absoarbă toxic suficient iar epoca optimă este la formarea butonilor florali, în luna iunie, când metabolismul plantei este activ ceea ce determină transportul toxicului în rădăcini, odată cu produsele de asimilație, precum și un foliaj suficient pentru a prelua suficient toxic. Sunt mai eficiente două aplicări cu concentrația de mai sus decât una cu o concentrație mai mare deoarece se pot distruge și lăstarii care răsar mai târziu. Dacă planta regenerează se mai aplică o dată toamna, în septembrie – octombrie.

Pentru combaterea biologică sau cercetat trei insecte (Ceutorhynchus litura, Urophora cardui și Larinus planus) și o boală (rugina pălămidei) obținându-se rezultate încurajatoare datorită specificității lor. Atât insectele cât și rugina nu pot combate singure total pălămida ci pot fi utile în cadrul combaterii integrate, alături de măsurile chimice, mecanice și culturale.

Este o bună plantă meliferă iar drajonii sunt consumați de unele populații din Rusia și de indienii nord-americani.

2. Convolvulus arvensis – volbură, rochița rândunicii, cod CONAR. Este considerată una dintre cele mai păgubitoare buruieni din climatul temperat. Are drajoni în pământ ce pot ajunge la 4-6 m. Este cea mai rezistentă buruiană la gliphosate (substanța activă din Roundup), necesitând 6 l de erbicid, (substanță comercială cu 360 g/l gliphosat) în 150 l de apă la hectar pentru a fi distrusă. Din cercetările noastre, o singură aplicare nu este suficientă deoarece mai sunt drajoni în sol care vor porni în vegetație ulterior tratamentului. Determină pagube majore în cereale, cartofi, căpșuni, fasole, soia, mazăre, ș.a. Este purtătoarea virusului X al cartofului și virusului ofilirii tomatelor iar, din această cauză, nu este recomandată prezența ei în aceste culturi. Este prezentă sub formă de vetre mari care se extind și pot conflua. Frunzele conțin alcaloidul tropanină care poate afecta (probleme intestinale) caii care consumă volbură în cantități mari. Numele de gen vine de la modul de creștere al lăstarilor convolvo, convolvere-lat.= a se întrețese. In prezența unui suport (arac, tulpină de porumb, floarea soarelui, etc.) se încolăcește pentru a asigura frunzelor și florilor o iluminare mai bună. Lăstarul face o mișcare rotativă, în sensul acelor de ceasornic, în cca. 2 ore pentru a găsi un suport. Dacă nu găsește un suport, lăstarii se întrețes. Este originară din Eurasia. Frunzele pot avea forma mai alungită sau mai lățită. Deși florile sunt vizitate de multe insecte care fac polenizarea străină, se produc puține semințe, principala cale de înmulțire fiind cea prin drajoni.

Rădăcina și rășina extrasă din aceasta au următoarele proprietăți medicinale: colagogă, laxativă, diuretică și puternic purgativă. Rădăcina uscată conține 4.9% resină. Ceaiul din flori este laxativ și poate fi folosit în combaterea febrei și la vindecarea rănilor. Ceaiul rece din frunze poate fi folosit pentru tratamentul înțepăturilor de păianjen ori, băut, pentru reducerea fluxului menstrual excesiv. Este o plantă al cărei extract prezintă reale promisiuni anticanceroase, antalgice și de stimulare a sistemului imunitar. Efectele antitumorale și antialgice nu sunt bine înțelese până în prezent.

Se mai poate folosi pentru obținerea vopselii verzi iar tulpinile, pentru legarea altor plante. Se folosește pentru aromatizarea unui lichior numit Noyeau dar nu se specifică ce parte a plantei este folosită.

2.1.6.7. Buruieni dicotiledonate, de climat călduros, anuale

1. Amaranthus retroflexux (L)– știr, cod Bayer AMARE. Membrii acestei familii nu sunt plante toxice însă atunci când cresc într-un sol bogat în azot, acumulează nitrați în frunze, dacă acestea sunt consumate de animale (porci) sau oameni determină probleme de sănătate cum sunt învinețirea pielii, din cauza slabei oxigenări sau chiar cancer de stomac. Florile sunt unisexuate și polenizate prin vânt. Este o plantă indicatoare de sol afânat și bogat în azot. Invadează culturile de câmp de climat călduros, grădinile, viile, etc. Se pot consuma semințele și frunzele, de către oameni. Frunzele proaspete sau gătite sunt o bună sursă de fier și vitamina A și C. Semințele sunt foarte mici dar se pot recolta ușor și sunt foarte bogate în nutrienți; se pot consuma atât proaspete cât și gătite; pot fi măcinate în locul cerealelor, adăugate în salate. Gustul lor se poate îmbunătăți dacă, înainte de măcinare, se coc. Dacă nu sunt măcinate, semințele trec prin sistemul digestiv fără a fi digerate.

Ceaiul din frunze este astringent și se poate folosi în cazul sângerărilor intestinale, diaree sau menstruație abundentă. O infuzie poate trata răgușeala.

A fost cultivat de către indienii precolumbieni ca plantă alimentară.

Este o plantă cu fotosinteză de tip C4. Masa a o mie de semințe este de 0,4-0,5 g iar o plantă poate produce cca. 1 000 000 de semințe. Perioada de dormanță a seminței este de 9 luni iar semințele rămân viabile în sol 40 de ani. Temperatura minimă de germinare este de 6-80C iar optimă, de 26-360C.

Amaranthus albus are frunzele mai mici iar forma plantei este globuloasă, ca o tufă. La maturitate are adaptarea de ase rupe de la bază. Fiind uscată, este luată de vânt și rostogolită. De aceea este denumită popular tăfălug sau sperietoarrea iepurelui. In acest fel, de fapt, își împrăștie semințele.

2. Xanthium strumarium (L) – cornaci, cod Bayer XANSI. De la xanthos = grec. galben; struma = gâlcă. Această buruiană este periculoasă prin vigoarea cu care răsare, nefiind, practic, combătută de nici un erbicid de sol precum și prin masa vegetativă pe care o poate forma, asfixiind aproape orice cultură. Prezintă două tipuri de flori pe aceeași plantă, mascule sus și femele jos, localizate la axilele frunzelor. Fructul este o formațiune fructiferă cu două achene ce este acoperit cu spini recurbați de cca 2 mm. Ele sunt cele care produc mari pagube ciobanilor prin infestarea lânii. Formațiunea fructiferă nu se deschide pentru a elibera semințele.

Subspecia italicum este aromatică în comparație cu subspecia strumarium.

Această specie este toxică pentru mamifere (în special cotiledoanele și planta tânără) iar multe dintre ele o evită; și semințele conțin toxine dar nu pot fi consumate de către animale din cauza spinilor. După ce planta crește, toxina se disipează. Deseori, vaci, cai sau porci mor din cauză că au mâncat această plantă. Vacile pot orbi sau avea convulsii puternice iar vițeii pot muri în numai 12 de ore. Păsările nu arată semne vizibile dar pot muri. Simptomele de otrăvire includ: hypoglicemie, afectarea ficatului, lipsa poftei de mâncare, vomă, slăbiciune, ataxie, spasme iar, în cazurile severe, moartea. Indienii americani consumau fructele coapte care, în acest mod pierd o bună parte din toxină (alte surse spun că toxina nu se pierde prin coacere) iar, pe de altă parte, cantitățile ingerate erau mici (300 g de fructe sunt necesare pentru a determina fenomenele de toxicitate). Nu se cunoaște nici un antidot împotriva toxinei din această plantă. S-au semnalat cazuri de otrăvire și cu plante mature în compoziția fânului. Toxina a fost izolată în 1975 și se numește carboxyatractilozidă care este un inhibitor de creștere vegetal ce se crede că nu permite răsărirea ambelor semințe, una dintre ele fiind menținută în stare de dormanță. In special spinii au un conținut mare de toxină. Are multe utilizări medicale, mai ales în medicina naturistă chineză.

Dintre cele două semințe ce se găsesc în formațiunea fructiferă numai una germinează în primul an, cealaltă germinând în anul următor. Rareori pot germina ambele semințe determinând apariția unor plante îngemănate.

3. Xanthium spinosum (L)– dracilă, mărăcine, cod bayer XANSP. Este asemănător cu cornacul în ce privește forma fructului care, însă, este mult mai mică (1/5), prezența florilor mascule și femele pe aceeași plantă și faptul că ambele specii de mărăcine sunt indicatoare de teren afânat și bogat în nutrienți. In formațiunea fructiferă se găsesc to două semințe dintre care numai una germinează în primul an, cealaltă răsărind în al doilea sau chiar al treilea an. Se deosebește prin prezența spinilor trifurcați de la subsuoara frunzelor, forma frunzelor și talia mai mică. Spinii galbeni constituie elementul distinctiv deoarece sunt foarte înțepători. Odată pătruns în deget, cu ocazia plivitului, vârful de cca. 1 mm al spinului rămâne obligatoriu în carne și coace. Sigur că cine lucrează pământul cunoaște foarte bine acest amănunt ceea ce face această buruiană de temut.

Pe lângă aceasta, prezintă aceeași toxicitate de temut în stadiul cotiledonal și seminal ca X. strumarium, ce poate afecta toate animalele din gospodărie.

Se folosește în scopuri medicale ca diuretic.

4. Portulaca oleracaea (L) – grașiță, cod bayer POROL. Plantă originară din India și Orientul Mijlociu, grașița este o plantă suculentă, indicatoare de teren gras și afânat; este rezistentă la secetă. Deoarece nu crește mult în înălțime ci este târâtoare, constituie o bună protecție împotriva bolilor care provin din sol (mana, septorioza, etc.) protejând, astfel, culturi legumicole ca tomatele, ardeiul, vinetele.

Deși este considerată buruiană, grașița este consumată (în Sudul Europei și multe zone din Asia) foarte bine ca salată, având un gust acrișor și puțin sărat. Poate fi consumată proaspătă, precum salata, sau fiartă, ca spanacul; datorită faptului că este mucilaginoasă se pretează pentru supe sau terciuri; aborigenii din Australia fac prăjituri din semințele ei.

Grașița are cea mai mare concentrație de acid gras 3 omega și proteine dintre toate legumele frunzoase. Ea conține 0,01 mg/g APE (un acid gras de tipul 3 omega întâlnit numai în carnea de pește și în unele alge). De asemenea, ea conține vitamine (în special vitamina C, și ceva B și carotenoizi) precum și minerale ca magneziu, calciu, potasiu și fier. Conține de asemenea și doi pigmenți alkaloizi betalainicci, betacianina roșie și betaxantina galbenă; ambii acești pigmenți au potențial antioxidant și proprietăți antimutagenice. Nu s-a semnalat toxicitate. Recomandarea specialiștilor este să nu o considerăm ca buruiană și să o aruncăm ci să o consumăm ca pe o delicatesă oferită de natură. O plantă poate produce 1 250 000 de semințe; acestea au MMB = 0,2 g. Este foarte rezistentă la secetă datorită acumulării apei în țesutul acvifer dar și la temperaturi scăzute

In medicina populară greacă, grașița este folosită împotriva constipației și inflamației sistemului urinar. Are efect de tonifiere și însănătoșire a ficatului. Mai este folosită ca alifie pentru arsuri.

5. Abutilon teophrasti – floarea pâinii, pristolnic, cod Bayer ABUTH. Este o plantă foarte viguroasă, cu frunza asemănătoare cu cea de tei (popular i se mai spune și teișor), fin pubescentă, precum catifeaua (în limba engleză se spune frunză de catifea) iar inflorescența este o policapsulă radiară ce este folosită de femeile de la țară pentru a crea forme frumoase pe cocă înainte de a o introduce în cuptor; de aceea se mai spune pristolnic sau floarea pâinii. Semințele sunt triunghiulare, foarte mari iar plantula este foarte viguroasă, reușind să străbată aproape orice erbicid de sol, precum Xanthium. Stratul de perișori deși și fini de pe suprafața frunzei face aproape imposibil contactul cu soluția erbicidală. Pe această bază rezistă la majoritatea erbicidelor care se aplică postemergent, pe frunze. Este cultivată in China și India pentru fibre. La maturitate, tulpina capătă consistență lemnoasă astfel încât poate deteriora cuțitele hederului combinei.

6. Solanum nigrum – zârna, turbarea câinelui, cod Bayer SOLNI. Este o plantă asemănătoare cu tomata sau cartoful dar este foarte toxică din cauza solaninei, doza letală pentru oameni fiind de 2,8 mg/kg corp. Are un miros fetid și efect narcotic și sedativ, în doze mari producând dureri de cap și vertigo. In Boemia, frunze proaspete ale acestei plante sunt puse în leagăn pentru a face copilul să adoarmă mai ușor. In cazul când sunt ingerate fructele, poate surveni chiar moartea. Plantele tinere și fructele mature sunt mai puțin toxice decât fructele verzi și frunzele mature. Crește numai în solurile bogate în humus, lucrate, aerate; în acest fel putem recunoaște aceste soluri. In culturile de soia este foarte periculoasă deoarece, fructele, fiind zemoase, la recoltarea soiei conduc la încingerea masei de semințe. In timpul recoltării, din cauză că este încă verde poate înfunda mecanismul de bătător-contrabătător al combinei. S-a descoperit experimental că această buruiană poate acumula cantități mari de zinc în țesuturile rădăcinii, mai ales dacă se folosește micoriza cu fungi arboricoli din genul Glomus, în acest mod putând fi folosită la decontaminarea solurilor poluate cu zinc. S-a descoperit, de asemenea, că, pe lângă forma diploidă, se găsesc și formele tetra și hexaploidă.

Este periculoasă pentru că transmite bolile și dăunătorii tomatelor, cartofului și ardeiului.

7. Galinsoga parviflora – busuioc sălbatic, cod Bayer GASPA. Numele acestei plante vine de la botanistul spaniol Mariano Martinez de Galinsoga, director al Grădinii Botanice din Madrid care a adus această plantă din America de Sud în scop ornamental, în secolul XVIII. Pe lângă faptul că nu are aproape nimic de admirat, această plantă s-a înmulțit și răspândit în toată Europa, devenind o buruiană foarte periculoasă pentru grădini deoarece preferă solurile reavene, lucrate, bogate, exact cum sunt cele din grădini. Se mai poate întâlni și în porumb, fasole, cartofi, ș.a. dacă solul este așa cum am spus mai sus. Răspândirea a fost favorizată și de faptul că are semințe foarte ușoare, cu un smoc de perișori la vârf care pot fi luate ușor de vânt. La nodurile tulpinii care ating solul formează rădăcini adventive. Forma ei este de tufă. In Columbia se folosește pentru aromatizarea supei tradiționale numită ajiaco. Poate ajunge la maturitate în 50 de zile iar temperatura minimă de germinare este de 100C.

2.1.6.8. Buruieni dicotiledonate, de climat răcoros, anuale

1. Chenopodium album – loboda, căprița, cod Bayer CHEAL. Ca și știrul, loboda este indicatoare de teren bogat în humus sau azot și afânat. Este una dintre cele mai păgubitoare și larg răspândite plante de pe Pământ. Frunzele au forme diferite, de la ovat romboidală la ovat lanceolată, probabil din cauza arealului imens pe care îl ocupă formând multe subspecii sau chiar specii, după unii botaniști. Se poate consuma precum spanacul ori în salate (unele triburi de amerindieni fac făină din semințe). Este prezentă în majoritatea culturilor agricole, legumicultură, pomicultură, practic peste tot acolo unde terenul se ară și este gras. Nu este o buruiană tipică de primăvară care să vegeteze până vara apoi să nu mai răsară până în toamna sau primăvara următoare precum buruienile efemere (rocoina, romanul, albăstrița, ș.a.) ci răsare tot timpul anului când găsește condiții. De aceea este foarte păgubitoare, practic pentru toate culturile, păioase, cartof, sfeclă, porumb, soia, legume, etc. Nu rezistă la brumă. Frunzele prezintă o pruină făinoasă, albă. Are o rădăcină extrem de bine dezvoltată, care poate pătrunde până la 1,2 m, fiind cel mai greu de smuls dintre toate buruienile. La maturitate tulpina se lignifică, mai ales când are spațiu. Poate produce un număr imens de semințe, până la 100 000 pe o plantă. Și-a creat rase rezistente la diverse erbicide, spre exemplu, la atrazin. Semințele rămân viabile în sol până la 40 de ani. Este gazdă intermediară pentru unii dăunători ai sfeclei, de exemplu pentru gărgărița cenușie (Bothynoderes punctiventris), păduchele negru al sfeclei (Aphis fabae), rățișoara sfeclei (Tanymecus palliatus), etc.

2. Stellaria media – rocoina, săpunel, cod Bayer STEME. Această buruiană este cea mai păgubitoare dintre buruienile efemere, care răsar ori toamna ori primăvara devreme, vegetează rapid și fructifică până la începutul verii. Faptul care o face atât de periculoasă este posibilitatea de a forma rădăcini adventive de la nodurile tulpinii. Fiind o plantă târâtoare, această capacitate de a forma rădăcini din tulpină determină crearea unui adevărat covor vegetal în timpul toamnei și primăverii timpurii. S-a constatat că poate chiar să mai și crească în iernile mai blânde. In condițiile în care toamna se plantează căpșuni, aceștia pot fi invadați și compromiși total de această buruiană. Este, de asemenea, foarte periculoasă pentru culturile legumicole de primăvară, timpurii, cum sunt ridichile, morcovul, salata ș.a. Este indicatoare de teren bogat și afânat; nu crește pe teren tasat sau sărac. Poate fi folosită în alimentația oamenilor ca salată verde (în antichitate era consumată de oamenii săraci, în acest mod) însă cu moderație deoarece conține saponine ce pot declanșa diareea. Din semințe se poate face supă sau chiar pâine însă se recoltează foarte greu pentru că sunt foarte mici. O plantă poate produce cca. 15000 de semințe însă masa a 1000 de semințe este doar de 0,6 g. Când apare arșița, se usucă, răsărind toamna, dacă aceasta este umedă sau primăvara următoare.

3. Matricaria inodora – roman, ochiul boului, mușețel nemirositor, cod Bayer Matin. Numele de familie, Matricaria, vine din latinescul mater – mamă, aluzie la faptul că ceaiul de mușețel se folosea în afecțiunile specifice femeilor iar inodora înseamnă fără miros. Este asemănătoare cu mușețelul (mușețelul crește pe teren tasat) numai că este mult mai mare, nu are miros, are inflorescența mai mare iar frunzele nu au perișori, fiind de un verde mai închis. Răsare numai toamna sau primăvara, ajungând la maturitate vara, la recoltatul păioaselor. Reprezintă un mare pericol pentru aceste culturi pentru că, la recoltat, când grâul sau orzul sunt uscate, romanul este încă verde iar masa lui vegetativă multă înfundă organele de treier ale combinei. Din această cauză, aplicarea erbicidelor la păioase acolo unde este pericol de îmburuienare cu roman este obligatorie. Materialul de semănat necurățat poate constitui o sursă de răspândire. Preferă solurile slab acide, dar fertile și umede, nefiind pretențioasă la căldură. O singură plantă, fără a fi deranjată de alte plante, poate acoperi o suprafață de 1 m2. Nu este consumată de animale și, oricum, ar avea o compoziție slabă în nutrienți. Consumată, însă, accidental poate determina bășicări și iritații ale mucoaselor. Este rezistentă la erbicidele pe bază numai de 2,4 D.

4. Anthemis austriaca – romanița, cod Bayer ANTAU. Specie asemănătoare cu Matricaria inodora de care se deosebește, în principal, prin talia mult mai mică, apropiată de a mușețelului, prin faptul că are un miros plăcut și prin prezența unor perișori fini, albicioși, pe frunze. Nu are nici o utilizare. Poate produce bășicări sau iritații ale mucoaselor animalelor care o consumă iar laptele capătă un miros specific. Este una dintre cele mai competitive buruieni prin efectul alelopatic puternic pe care îl manifestă asupra altor plante.

5. Vicia tetrasperma – măzărichea, cod Bayer VICTE. Speciile de măzăriche (angustifolia, hirsuta, pannonica, villosa, sativa) sunt asemănătoare și cresc numai în culturile de toamnă sau primăvară timpurii; există, totuși, o specie perenă, Vicia cracca. Modul lor de creștere este asemănător cu cel al turiței. Deși diferite din punct de vedere botanic, speciile de măzăriche și turița formează la suprafața lanului de grâu sau orz o masă vegetală mare care cade în timpul ploilor cu vânt. Odată căzute, plantele de cultură se depreciază mult, îmbolnăvindu-se.

Se cunoaște faptul că toate speciile din familia Leguminoase fac simbioză cu bacteriile din genul Rhizobium și conțin mult azot. Semințele de măzăriche, însă, nu pot fi consumate de animalele cu un singur stomac (porc, găină, cal, om) deoarece conțin o toxină care afectează ficatul și creierul. Consumul ocazional nu este periculos însă puii și șobolanii hrăniți timp de o săptămână cu boabe de măzăriche au murit ori au manifestat afecțiuni grave. Animalele rumegătoare (vaca, oaia, capra) pot neutraliza această toxină. Din cauza asemănării dintre boabele de măzăriche și cele de linte, în mod deliberat, s-au făcut exporturi din Australia către țări ca Egipt, India, Arabia Saudită și Bangladesh de măzăriche în loc de linte ceea ce a declanșat un scandal internațional.

6. Gallium aparine (L) – turița, cod Bayer GALAP. Numele de gallium vine din grecescul galla care înseamnă, în limba greacă, lapte, deoarece sucul ei era folosit la închegarea laptelui, datorită acidității. Modul de creștere al turiței este identic cu cel al măzărichilor. Pe frunze și tulpini are perișori recurbați care determină agățarea de haine, garduri sau alte plante. Crește bine în condiții de umiditate bună a solului și răcoare. Determină pagube însemnate în păioase, ca și măzărichea, chiar la desimi mici, de 1-2 plante/m2. Răsare numai primăvara; este sensibilă la ger. Circa 40% dintre semințe cad înainte de recoltare sau în timpul acestei lucrări.

Lăstarii cruzi pot fi folosiți ca salată sau fiertură, în supe. Se crede că are efect de slăbire. Semințele uscate și prăjite înlocui foarte bine cafeaua deoarece au o aromă asemănătoare. Poate fi folosită și ca decoct al plantei uscate. Are un conținut ridicat de vitamina C.

Ca utilități medicinale poate fi folosită în tratamentul afecțiunilor pielii (psoriazis, seboree), diuretic, insomnie, detoxifiant în cazuri grave, de cancer. Pentru uz medicinal se recoltează la înflorit. Sucul, mai degrabă decât ceaiul din turiță se pot folosi împotriva diverselor tipuri de cancer. Unele specii din genul Gallium conțin asperulozidă, o substanță ce dă naștere la cumarină care produce mirosul de fân proaspăt cosit în timp ce planta se usucă. Asperulozida se poate transforma în prostaglandine, compuși hormonali care stimulează uterul și influențează vasele sanguine. Acest fapt determină un mare interes pentru speciile acestui gen pentru farmacologie.

Din decoctul rădăcinii se obține vopsea roșie. Dacă acest decoct este băut, colorează oasele în roșu. Este rezistentă la erbicidele pe bază numai de 2,4 D.

7. Capsella bursa pastoris (L) Medik. – traista ciobanului, cod Bayer CAPBP. Este indicatoare de teren tasat crescând bine în lucerniere bătrâne, margini de drum, etc. Semințele puse în apă eliberează o substanță cleioasa de care se lipesc și mor insecte acvatice cum ar fi larvele de țânțar; aceasta ar putea fi un mod de combatere biologică. De asemenea, plăntuțele tinere se pot hrăni cu insecte mici care se lipesc de ele și mor. În China, traista ciobanului este cultivată pentru semințe, rădăcină și frunze care se consumă ca delicatese. Ca utilizare medicală, oprește sângerarea; se folosește ca ceai din întreaga parte aeriană proaspătă deoarece prin uscare își pierde din proprietățile medicinale. Se poate folosi de către femei după naștere sau în cazul menstruațiilor puternice. Nu se folosește în timpul sarcinii.

Este una dintre primele plante care înverzesc în primăvară. Frunzele pot fi consumate în salate sau gătite. O rețetă poate fi următoarea: frunze de traista ciobanului crude, ciuperci, cimbru și puțină apă. Se pun la microunde 4 minute și se servesc cu unt. Este bine să se adauge și alte verdețuri. Rădăcinile tinere sunt, de asemenea, comestibile. Frunzele sunt foarte bogate în vitamina B1, colină, inozitol și acid fumaric care are efect anticanceros. Ele sunt, de asemenea, o sursă bună de vitamina C, vitamina B2, calciu, potasiu și fosfor. Mai conțin betacaroten (vitamina A), vitamina K, niacină și fier.

Traista ciobanului se poate folosi și pentru a extrage și a elimina din sol sărurile în exces. Semințele nu germinează la întuneric așa că mulcirea solului este o metodă pentru a evita răsărirea în culturi.

8. Thlaspi arvense (L) – pungulița, cod Bayer THLAR. Este asemănătoare cu traista ciobanului doar că silicva este de formă ovoidală. Are miros de usturoi, acesta fiind motivul pentru care i se mai spune popular și usturoița. Crește, ca și traista ciobanului, numai în locurile tasate, pe marginea drumurilor, pe terenurile nelucrate, în pajiști dar și în culturile de toamnă. La maturitate, semințele rămân în fruct și fac zgomot când sunt scuturate.

Are ciclul vital scurt și este o foarte bună competitoare cu alte buruieni și cu plantele de cultură (are efect alelopatic împotriva răsăririi grâului). Poate răsări atât toamna cât și primăvara. Are o mare plasticitate ecologică și variabilitate fenotipică. Semințele germinează la lumină și nu au repaus germinativ ori îl au mic. Conținutul de ulei al semințelor este între 30-46% ceea ce îi dă un potențial ridicat pentru producerea de biodisel pe terenurile foarte sărace unde poate crește și da recolte, în comparație cu alte plante uleioase; semințele conțin și 16% proteină asemănătoare cu cea de rapiță. S-a determinat că, cu cât este mai avansată planta la intrarea în iarnă, cu atât va produce mai multe semințe. Un al mod de dăunare este impurificarea masei de semințe de rapiță de care nu poate fi separată. De asemenea, semințele sunt toxice pentru vaci dacă sunt consumate odată cu alte grăunțe, determinând iritații ale mucoasei stomacale și miros ca de ceapă al laptelui.

9. Descurainia sophia (L) – voinicica, cod Bayer DESSO. Datorită proprietăților ei vindecătoare a fost denumită în antichitate: Sofia chirugorum ceea ce înseamnă înțelepciunea chirurgului. Era folosită în vindecarea dizenteriei. Apare mai mult decât traista ciobanului sau pungulița în culturile de toamnă. Spre deosebire de ele are fructul o silicvă. Sucul amestecat cu o cantitate egală de miere se folosește împotriva tusei cronice și a răgușelii. Infuzia puternică este excelentă împotriva astmului iar semințele se folosesc împotriva sciaticii.

10. Sinapis arvensis – muștarul sălbatic, cod Bayer Sinar, Brassica rapa, subspecia campestris – rapița sălbatică, cod Bayer Brara. Muștarul sălbatic se aseamănă cu rapița prin faptul că are tot 4 petale dispuse în cruce (de aici și numele familiei Crucifere), fructul este tot o silicvă care se deschide ușor la maturitate. Se deosebește prin înălțimea mai mică, ramificații mai strânse, prezența perișorilor și prin faptul că răsare numai primăvara (dacă răsare toamna este distrus de ger), pe când rapița răsare de obicei toamna dar și primăvara. Numele de gen vine de la grecescul sinapi = muștar. Carl Line, părintele Botanicii a descris două genuri distincte foarte asemănătoare, Brassica și Sinapis. Unii dintre botaniștii următori au pus în discuție acest lucru însă în prezent este acceptată opinia inițială prin care cele două genuri sunt distincte; diferența din punct de vedere botanic este că muștarul are o silicvă ce se termină ca o sabie iar rapița, una care are formă cilindrică.

Este, ca și rapița sălbatică, o buruiană foarte viguroasă care poate compromite păioasele sau alte culturi de climat răcoros. Combaterea chimică se poate face, însă, cu cele mai ieftine erbicide (2,4 D).

Semințele de muștar cultivat înghițite întregi, amestecate cu melasă sau umezite în apă fierbinte sunt un bun medicament împotriva constipației. Făina din semințele de muștar, amestecată cu apă, numită muștar (condiment) este un stimulent al pancreasului, al membranei stomacale; muștarul obținut din muștarul sălbatic nu se poate consuma deoarece conține toxina sinigrină. Se folosește și drept cataplasmă în pneumonie, bronșită dar cu prudență deoarece produce înroșiri ale pielii dacă este ținut prea mult (muștar vine de la latinescul mustum = must și ardens= arzător). Uleiul este folosit, în amestec cu cel de măsline sau de migdale, la frecții. Planta se consumă fiartă în Suedia și Irlanda. Este consumat cu plăcere de vaci și, mai ales de oi, fiind o bună plantă de furaj, deși este considerată o buruiană.

11. Centaurea cyanus (L) – albăstrița, cod Bayer CENCY. Albăstrița este o buruiană frecventă în păioasele din țara noastră unde, dacă nu este combătută cu erbicide, determină pagube însemnate. În țările din vestul Europei, însă, pentru că se aplică erbicide pe toate suprafețele, această buruiană aproape că a dispărut (în Marea Britanie s-a mai găsit numai în 3 puncte, față de 264 în câte era acum 50 de ani). Fiind însă o plantă cu flori frumoase, albastre, începe să fie cultivată în scop ornamental. Astfel, s-au selectat varietăți cu florile roz sau violet. Mai este folosită și ca ornament al diverselor feluri de mâncare.

În țările vestice, flori de albăstrea erau purtate de flăcăi la butonieră iar dacă floarea se ofilea prea repede era semn al unei dragoste neîmpărtășite. Decoctul de albăstrea se folosește în tratamentul conjunctivitei și pentru spălarea ochilor obosiți.

Albăstrița a devenit floarea națională a Estoniei din anul 1968 și simbolizează pâinea zilnică pentru estonieni. Unele partide din Estonia, Suedia și Finlanda și-au ales drept simbol această floare. De asemenea, ea i-a inspirat pe diverși scriitori, printre care și pe Mihai Eminescu în vestita poezie Floare albastră. În Austria reprezintă simbolul politicienilor de dreapta, pangermani. La deschiderea lucrărilor parlamentului, membrii Partidului Libertății au purtat această floare la rever.

12. Delphinium consolida (L), sinonim cu Consolida regalis – nemțișori de câmp, cod Bayer CNSRE. Această buruiană este prezentă în culturile de toamnă sau de primăvară, de climat răcoros, cu abundență mai mare pe terenuri fertile. Este umblătoare adică poate răsări atât toamna cât și primăvara, ca și alte specii din categoria ei. Toată planta conține o toxină numită delphinină care determină voma sau chiar moartea dacă este ingerată în cantitate mare. Ca și albăstrița, este pe cale de dispariție în țările vestice unde se erbicidează intens însă, la noi în țară este foarte frecventă. În trecut, pulberea obținută din semințe, amestecată cu untură era folosită împotriva păduchilor.

13. Ranunculus arvensis (L) – piciorul cocoșului de semănătură, cod Bayer RANAR. Este singura specie de ranunculus prezentă în culturile de câmp, toate celelalte crescând pe marginea mlaștinilor (de fapt, rana, în limba latină înseamnă broască). Se deosebește de celelalte specii prin culoarea galbenă mai ștearsă a florii și prin forma frunzei.

2.1.6.9. Plante inferioare

1. Equisetum arvense (L) – coada calului, cod Bayer EQUAR. Face parte din clasa plantelor fără flori, care se înmulțesc prin spori, precum ferigile. Aceste plante erau predominante pe planeta noastră cu mult timp în urmă, înainte de apariția plantelor cu flori. Formează două tipuri de tulpini, de primăvară, care dau naștere la spori, numite și tulpini generative, de culoare maronie și tulpini verzi, vegetative, de vară, care au rolul de a acumula substanțe de rezervă în rizomi subterani și tuberculi care reprezintă și organele de înmulțire vegetativă; de aceea poate fi considerată plantă perenă.

Această plantă conține mult siliciu (10%), potasiu și calciu ceea ce o fac să aibă efect diuretic. Se folosește, de asemenea, pentru îngrijirea țesuturilor conjunctive (cartilagii, tendoane și oase). În Japonia, mugurii tineri sunt folosiți ca legume, primăvara. Vindecă afecțiunile rinichilor și vezicii biliare, infecțiile gastrice, ale prostratei și urinare.

Datorită conținutului mare de siliciu era folosită în trecut la lustruirea alămurilor sau a obiectelor din lemn.

Unde crește această plantă putem fi siguri că este un loc umed și acid.

Este o binecunoscută ca plantă toxică. Fânul care conține coada calului este mai toxic decât iarba pe care animalele o pasc verde. Se cunosc multe cazuri de cai care au murit după ce au mâncat fân ce conținea coada calului.

2.1.6.10. Buruieni parazite

1. Cuscuta europaea (L) – cuscuta. Cod Bayer CVCCA Această plantă nu are clorofilă deoarece extrage substanțele nutritive din partea aeriană a diferitelor plante pe care parazitează. Se folosește, în acest scop de niște perișori speciali numiți haustori. De fapt, ea nu are decât un filament galben, ramificat, cu care se prinde de tulpina plantei gazdă și îi suge seva. La maturitate formează flori și semințe. În țara nostră au fost descoperite 11 specii de cuscută (din 170), de către Alexandru Buia, primul rector al Institutului Agronomic din Craiova. Cuscuta lucernei formează semințe foarte asemănătoare cu ale lucernei astfel încât sunt separate magnetic, după ce masa de semințe a fost amestecată cu pilitură de fier (descuscutare). Parazitează pe toate culturile care au organe fragede în care își poate înfige haustorii (cartofi, lucernă, trifoi, fasole, tomate, etc.).

Recent a fost încadrată în familia Convolvulaceae. În diferite țări poartă denumiri populare sugestive ca: părul dracului sau părul vrăjitoarei.

Sămânța germinează doar dacă „simte” că în apropiere este o plantă pe care poate parazita. Debilitează planta gazdă care se poate îmbolnăvi; în această situație transmite boala la plantele vecine atacate. Plantele ce nu pot fi atacate, cum este grâul, elimină substanțe repelente pentru cuscută.

Cea mai bună metodă de combatere, în cazul apariției este cosirea și eliminarea înainte de a forma semințe.

În ciuda faptului că este o buruiană de temut, cuscuta este folosită în afecțiunile ficatului și splinei. În medicina chineză, semințele de cuscută numite tu si zi sunt folosite de mii de ani pentru vindecarea a numeroase afecțiuni printre care: impotență, ejaculare timpurie, urinare frecventă, zgomote în urechi, leucoree, lipsa lacrimilor, vedere încețoșată, ochi obosiți. Este una dintre cele 9 ierburi din rețeta pentru rinichi și prostrată. Cercetări efectuate la New York au arătat că acest amestec este eficient în tratamentul cancerului de prostrată.

Cuscuta este folosită și în medicina indiană, ayurveda, pentru tratamentul durerilor musculare, tusei și problemelor de urinare.

2.2. Combaterea integrată a buruienilor

Combaterea buruienilor din culturi este o lucrare îndelungată și complexă, din punct de vedere tehnologic. Niciodată nu vor putea fi combătute toate speciile de buruieni din culturi dar ținerea lor sub așa-nimitul prag de dăunare este un lucru obligatoriu pentru obținerea de producții eficiente economic, pentru evitarea situațiilor când cultura este compromisă din această cauză. Astfel a luat ființă termenul de combatere integrată care cuprinde două categorii de metode: metode preventive și metode curative.

2.2.1.Metodele preventive mențin un grad de îmburuienare rezonabil, așa încât să fie combătute prin metodele curative. Aceste metode nu costă nimic și, de aceea, în tehnologiile moderne, elaborate de specialiști, trebuie luate în considerare. Principalele măsuri preventive sunt:

Prevenirea infestării solului cu semințe de buruieni la recoltat;

Folosirea de material de semănat curat de buruieni;

Organizarea serviciilor de carantină și control al semințelor;

Fermentarea gunoiului de grajd;

Distrugerea diverselor focare prezente pe anumite sole;

Folosirea de apă de irigat curată de semințe de buruieni;

Însămânțarea la epoca optimă;

Aplicarea unui asolament rațional;

Aplicarea amendamentelor

La recoltat, este posibil ca o anumită solă să fie mai puternic infestată cu specii periculoase. Necurățirea combinei la mutarea în altă solă conduce la răspândirea mai rapidă a speciilor periculoase. Materialul semincer poate conține specii periculoase de buruieni care pot chiar compromite cultura. Este cazul lucernei a cărei sămânță poate conține semințe de cuscută. Această specie este atât de bine adaptată să paraziteze lucerna încât are sămânța exact ca a lucernei. Totuși, pe suprafața seminței de cuscută sunt striuri mici care pot reține pilitură de fier. În acest fel, prin amestecare cu pilitură de fier și trecerea pe lângă un magnet, se poate separa. Procesul se numește descuscutare și se face în stații speciale. Altă specie care s-a înmulțit în acest mod este neghina (Agrostema githago). Această specie aproape că dispăruse din grâu înainte de 90 pentru că se semăna sămânță selectată, procesată, curată de semințe de buruieni, sămânță care era însoțită de un buletin de analiză. După 1990 oamenii au semănat sămânță din producția proprie și, pe lângă mălură, s-a înmulțit și neghina. Altă specie care se înmulțește în acest mod este odosul, buruiană foarte periculoasă, care s-a răspândit și în regiunile mai calde, în ultimii ani.

Circulația recoltei între țări este al mijloc de răspândire a semințelor de buruieni. Serviciul de carantină fitosanitară de la nivelul fiecărui județ are grijă ca orice masă seminceră sau produs biologic să nu contribuie la acest lucru. Deși buruiana Ambrozia elatior este, încă, de circa 40 de ani pe lista de carantină fitosanitară, a reușit să-și mărească arealul, pătrunzând și în țara noastră, în special în județele din Vestul țării.

Gunoiul de grajd, prin fermentare, poate atinge temperaturi de circa 700C. acest lucru este benefic deoarece se distrug semințele multor specii de buruieni. Păstrarea lui curată de buruieni este altă măsură necesară. Pe grămezile de bălegar putred pot crește specii ca măturile (Kochia), cânepă sălbatică (Cannabis sp.), lobodă tătărască (Atriplex patula) care pot infesta terenul odată cu aplicarea gunoiului de grajd.

Buruienile nu cresc oriunde și oricum. Un ochi bun cunoscător poate să-și dea seama ce caracteristici chimice și fizice are solul respectiv, doar analizând speciile predominante. Acest lucru se întâmplă și pe anumite zone ale solelor cultivate. Acestea nu sunt absolut uniforme ca fertilitate, ca proprietăți fizico-chimice. Astfel, în unele porțiuni pot predomina buruieni perene periculoase, cum sunt volbura, pălămida, pirul, ș.a. În aceste zone, aceste buruieni periculoase trebuie să fie combătute radical, pentru a preveni răspândirea lor. În alte zone cresc buruieni anuale periculoase, cum este cornacul, teișorul, rocoina ș.a.

Apa de irigat poate conține semințe de costrei, mohor, știr, etc. Montarea unui filtru care să rețină aceste semințe de buruieni este un lucru preventiv folositor.

Însămânțarea la epoca optimă și în condiții bune de fertilizare asigură culturii un avantaj împotriva buruienilor. Astfel de sitație se întâlnește la cultura cartofului, florii soarelui și la alte culturi viguroase. Cartoful plantat la timp, primăvara devreme și fertilizat corespunzător reușește să acopere intervalul dintre rânduri, situație în care buruienile nu mai pot răsări aici, nici cele perene.

În ce privește rotația culturilor, se știe că diversele tipuri de culturi sunt îmburuienate cu buruieni specifice. De exemplu, în porumb vom întâlni buruieni specifice de climat cald: știr, cornaci, costrei, mohor, etc. În grâu întîlnim alte specii: roman, nemțișori, măzăriche, etc. Rotirea culturilor înseamnă și reducerea pericolului îmburuienării excesive.

2.2.2. Metodele curative se referă la combaterea efectivă a buruienilor. Aceasta se poate face prin: combatere mecanică, biologică, termică și chimică.

Combaterea mecanică s-a folosit din cele mai vechi timpuri, fie prin plivit, săpat sau cosit. Lucrarea mecanică a solului, pe lângă rolul de a crea condiții fizice corespunzătoare pentru plante, combate și buruienile. Prin lucrarea de arat, semințele de buruieni sunt îngropate la adâncime mare, de unde nu mai pot răsări, însă, sunt dezgropate altele. De fapt, lucrarea solului, oricum ar fi făcută ea, prin arat, discuit, cultivație, stimulează răsărirea semințelor de buruieni adaptate la teren aerat.

Prășitul mecanic este considerat cel mai ecologic mod de combatere a buruienilor. Sunt cercetări de combatere a buruienilor prin prășit și la culturi semănate, până acum, în rânduri înguste, așa-numitele culturi „neprășitoare”, grâu, rapiță. Scopul acestor cercetări este de a produce curat, ecologic. Eficiența prășitului mecanic, însă, este redusă în cazul buruienilor perene, cu drajoni sau rizomi care se regenerează rapid. Deasemenea, la un grad de îmburuienare ridicat și când buruienile sunt mari, lucrarea nu este satisfăcătoare. Primele prașile sun mai eficiente decât ultimele. Prima prașilă se face la adâncime mai mare iar cea de-a doua, la adâncime mai mică, pentru a nu tăia rădăcinile, deja crescute în pământ. Prin prășit se creează un strat afânat, superficial, care sparge eventuala crustă, permițând schimbul de aer pentru respirația rădăcinilor și intensifică viața bacteriilor aerobe care transformă materia organică în materie minerală, cu care se hrănește, de fapt, planta.

Cel mai important rol, însă, este crearea de spații necapilare la suprafața solului, mai largi decât cele din interiorul solului. Acest fapt reduce substanțial migrarea apei din profunzime către suprafața solului, unde se pierde prin evaporare. Chiar și fără arătură sau altă lucrare a solului de pregătire a patului germinativ, simplul prășit de două ori a dat rezultate apropiate de tehnologia clasică, în care solul este arat în fiecare an.

Prășitul este o lucrare care necesită o bună reglare a cultivatorului și o bună experiență a tractoristului. Deasemenea, cultivatorul trebuie să meargă pe fostele urme ale semănătorii. Altfel, se taie porțiuni mari de rânduri.

Discuitul este o altă lucrare a solului prin care se combat buruienile răsărite primăvara timpuriu, înainte de semănatul culturilor de primăvară. Se distrug și buruienile în curs de răsărire. De aceea nu întâlnim ciocul berzei, rocoină, sugel puturos sau alte buruieni efemere în porumb, floarea soarelui sau soia, sunt distruse prin discuit, înainte de semănat și nu mai răsar mai târziu, pentru că este prea cald pentru ele, care produc și semințe într-un timp atât de scurt.

Lucrarea cu sapa rotativă este destinată, în primul rând, distrugerii crustei la porumb dar odată cu aceasta, se desprind și buruienile mici, împreună cu particule de sol și sunt aruncate în aer. Solul cade primul, pentru că este mai greu iar buruienile rămân la suprafață și se usucă. Lucrarea trebuie făcută cu viteza a III a, repede, ca să aibe efect. Se poate aplica până la 5-6 frunze ale porumbului pentru că, mai târziu, rănește mult planta de porumb. Când este mic, nu îl afectează.

Lucrarea de rărițat se aplică la cartof, floarea soarelui și alte culturi. Prin aducerea pământului afânat pe rând, se acoperă buruienile mici. Acestea nu mai pot răzbate prin acest strat de sol. Buruienile perene nu sunt combătute în acest mod.

Prășitul manual este o lucrare extrem de laborioasă, însă, aplicată în combinație cu prășitul mecanic, necesarul de forță de muncă se reduce. Dezavantajul, pe lângă efortul fizic mare, constă în faptul că, la următoarea ploaie solul se îmburuienează din nou, necesitând repetarea lucrării. Marile avantaje ale prășitului manual și mecanic, sunt, desigur, faptul că nu lasă reziduuri în sol și combat toate speciile de buruieni. În situația actuală, niciun mare cultivator nu poate să se bazeze, exclusiv pe prășitul manual deoarece, chiar dacă există forță de muncă și fonduri pentru plata oamenilor, necesitățile de cazare, masă, etc. nu permit lucrul a mii de hectare.

Combaterea biologică se referă la folosirea de organisme vii sau de produse ale lor, cum sunt substanțele alelopatice, împotriva buruienilor. Astfel, s-au utilizat diverse insecte împotriva anumitor buruieni dar acest lucru a rămas cu caracter bibliografic. Interesant este domeniul agenților patogeni. Acest fapt se bazează pe specificitatea strictă a anumitor boli, de exemplu, rugina pălămidei. Până acum nu s-au obținut rezultate care să poată fi folosite masiv în producție.

Combaterea termică se poate realiza prin ardere cu flacără directă sau acoperirea cu folie de polietilenă, după ce s-a stimulat răsărirea buruienilor.

2.2.3. Combaterea chimică a buruienilor

2.2.3.1. Scurt istoric al folosirii erbicidelor în lume și în țara noastră

Folosirea erbicidelor a reprezentat o adevărată revoluție în cultivarea solului pentru că a eliberat omul de isovitoarea muncă de distrugere a buruienilor. Pe de altă parte, s-au eliberat brațe de muncă pentru alte activități umane.Vreme de mii de ani, omul a schimbat vegetația locului în care a trăit prin selectarea și cultivarea plantelor pe care le consuma. Cu timpul, a selectat, în cadrul fiecărei specii, formele mai productive și mai rezistente creând varietăți și soiuri.

Abia în ultimii zeci de ani au fost sintetizate substanțe erbicide din care s-au formulat, cu adevărat produse comerciale erbicide. Prima substanță cu efect erbicid a fost folosită de romani, care au împrăștiat sare pe locul orașului Cartagina, pentru a-l face necultivabil și, deci, nelocuibil. La sfârșitul secolului XIX, cultivatorii de viță care au descoperit efectul erbicid al zemei bordeleze au observat că aceasta omoară și muștarul sălbatic. Puțin mai târziu, s-a observat că și acidul sulfuric diluat poate distruge anumite buruieni.

În timpul celui de-al doilea război mondial, pentru că era mare nevoie de alimente, stațiunile agricole Rothamsted și Jeallot's Hill au încercat să crească producția folosind concentrații mari de auxină, hormonul de creștere care determină alungirea celulelor. Rezultatul a fost neașteptat: s-a dovedit că acest lucru are efect erbicid asupra buruienilor cu frunză lată, neafectând grâul. După război, aceste cercetări au fost reluate și au condus la sintetizarea primelor erbicide, cele hormonale, acidul 2,4 diclorofenoxiacetic (2,4 D), monoclorofenoxiacetic (MCPA), și 2,4,5 triclorofenoxiacetic (2,4,5 T). Ulterior, cercetarea pentru sinteza altor substanțe active erbicide a luat un mare avânt, în 1955 apărând erbicidele din clasa triazinelor și substituenții ureici, produse care afectează fotosinteza. Mai târziu au apărut substanțele care afectează sinteza aminoacizilor și a acizilor grași. Cele mai multe substanțe active folosite în prezent se bazează pe acest mod de acțiune. În 1971 a apărut glifosatul, substanță activă totală și sistemică ce a produs o adevărată revoluție în combaterea buruienilor pentru că a contribuit la eradicarea buruienilor perene, cele mai greu de combătut. Acest erbicid, Roundup a rămas și acum cel mai vândut erbicid din lume. În anii 80 s-a mai produs un mare progres în combaterea buruienilor. Este vorba de sintetizarea erbicidelor sulfonilureice, substanțe care afectează enzima acetolactat sintetaza, blocând sinteza aminoacizilor valină, izoleucină și leucină. Această enzimă nu este prezentă în metabolismul uman așa că toxicitatea acestor substanțe pentru om, practic, nu există. Aceste substanțe au permis combaterea costreiului din porumb, problemă foarte gravă, până atunci, lărgirea spectrului de combatere și mărirea epocii de aplicare la cerealele păioase și, relativ de curând, combaterea pălămidei și cornacilor din floarea soarelui.

Sinteza unei substanțe active erbicide a progresat de la tehnica „oarbă” de a aplica 1 000 de substanțe cu potențial erbicid și a evalua efectul la tehnici noi de analiză chimică preliminară, de transfer de gene de rezistență de la bacterii și verificare amănunțită a pericolului de toxicitate potențial și a celui de poluare. După ce o substanță activă erbicidă a fost identificată, se fac experimente laborioase în seră pentru a-i determina selectivitatea pentru culturi, fitotoxicitatea, efectul erbicid, efectul toxic, potențialul de poluare, etc. Pentru sinteza unei singure substanțe active se cheltuie între 40-60 milioane de dolari iar 30% dintre aceștia se folosesc pentru identificarea problemelor toxicologice și ecologice. Procesul durează 10-12 ani. Nicio firmă din România nu își poate permite astfel de cheltuieli ci doar companii puternice financiar din SUA, Marea Britanie, Germania, Japonia, Franța (Du Pont, Monsanto, Bayer, etc.). Țara noastră a fabricat sub licență diverse erbicide și pesticide, în general, la Oltchim Rm. Vâlcea, Pitești și Borzești. Au făcut epocă erbicide ca Pitezin (atrazin), Diizocab (butilat), Treflan (trifluralin) ș.a. Folosirea erbicidelor în țara noastră a adus beneficii foarte mari, mai ales în unitățile mari, unde măresc productivitatea și eficiența muncii. Totuși, din cauza folosirii neraționale au apărut unele probleme. Astfel, pentru că atrazinul era foarte selectiv pentru porumb, s-au aplicat doze foarte mari, de 6-8 kg la hectar. Acest erbicid combate, în special buruienile dicotiledonate, lăsând loc de înmulțire pentru costrei (Sorghum halepense). Înmulțirea exagerată a acestei buruieni, mai ales în sistemele de irigație, a făcut ca această buruiană să fie considerată buruiana problemă nr. 1 în țara noastră. Alt lucru care trebuie menționat aici este faptul că fermierii noștri nu obișnuiesc să aplice glifosat după recoltarea culturilor de vară împotriva buruienilor perene: pălămida, volbura, și costreiul. Probabil că o consideră o măsură inutilă, ineficientă. Din această cauză, terenurile noastre rămân infestate cu aceste buruieni ce nu pot fi eradicate altfel din culturi. Altă problemă importantă este că la noi nu se obișnuiește să se facă strategia de combatere a buruienilor în funcție de buruienile prezente, de cartarea buruienilor. Există, încă, această concepție că erbicidul, odată cumpărat, trebuie să combată toate buruienile. Cunoașterea stării de îmburuienare cu diverse specii, monocotile, dicotile, anuale, perene, și distribuția lor pe teren este esențială pentru alegerea strategiei de combatere.

Grav este că, fiind un organism viu, care luptă pentru supraviețuire prin diversitate genetică, planta a produs biotipuri ale aceleeași specii care au căpătat rezistență la erbicidul la care era sensibilă. Acest fenomen s-a observat la lobodă, știr dar și la plante înrudite cu cele rezistente la erbicide puternice, cum este glifosatul și sulfonilureicele. Acest din urmă tip de rezistență s-a creat prin polenizare încrucișată între specii înrudite.

2.2.3.2. Substanța activă erbicidă – principalul ingredient al produselor comerciale erbicide

Toate substanțele active erbicide conțin o grupare acidă. În această stare erbicidul are efect în plantă. La formularea substanței comerciale, a erbicidului pe care îl cumpărăm, substanța activă se transformă chimic, de către producător, în formă esterificată sau sub formă de sare, prin neutralizarea grupării acide cu un alcool sau cu o bază. În funcție de molecula rezultată, mai mică sau mai mare, concentrația în substanță activă diferă. Când trebuie amestecate două produse comerciale cu substanțe active diferite, în rezervorul mașinii, pentru a fi aplicate împreună, se dau cantități în substanță activă sau cantități în partea acidă a substanței active. Această substanță este scrisă pe eticheta produsului cu numele chimic sau denumirea comună ori amândouă. Deasemenea, pe etichetă sunt trecute și substanța sau substanțele inerte din punct de vedere chimic prezente în respectiva formulare a erbicidului. Partea acidă a substanței active este partea din moleculă care este responsabilă de efectul erbicid al substanței active respective. Molecula substanței active formulată ca ester sau sare pătrunde mai ușor în plantă, este mai stabilă chimic și străbate mai ușor cuticula ceroasă a plantei. Acest lucru permite erbicidului să se amestece ușor cu apa, cu adjuvanți, lucru prin care se mărește capacitatea substanței active de a fi absorbită și transportată prin plantă. Odată intrată în plantă, substanța activă pierde sarea sau esterul, prin activitate enzimatică, partea acidă parentală rămâne de sine stătătoare și își manifestă efectul erbicid. Deci, după formularea ca sare sau ester, substanța activă va conține partea acidă parentală, responsabilă de efectul erbicid și sarea sau esterul adăugat substanței active pentru beneficiile menționate mai sus. Masa moleculei de substanță activă poate, deci varia în funcție de sarea sau esterul adăugat. Acest lucru nu îmbunătățește performanța substanței active deoarece, după pierderea sării sau esterului, aceeași parte acidă parentală va acționa ca erbicid. Acesta poartă numele de echivalent acid al substanței active, adică partea acidă parentală, indiferent de ce moleculă este adăugată.

Figura … Molecula substanței active erbicide de acid 2,4 diclorofenoxiacetic.

Aceasta poate reacționa cu un alcool, o bază sau cu amoniac, formând substanța activă comercială, care se formulează ca ester, sare de sodiu ori sare de amoniu.

Erbicidele pe bază de glifosat sunt alt exemplu a ceea ce înseamnă partea acidă, parentală a substanței active sau echivalentul acid al substanței active. Astfel, există pe piață mai multe produse comerciale pe bază de glifosat (750 în lumea întreagă) iar substanța activă este formulată ca sare de izopropilamină, sare de diamoniu, sare de amoniu sau sare de potasiu. În funcție de modul de formulare pot rezulta molecule mai mici sau mai mari, care dau conținuturi diferite de substanță activă. Ceea ce contează, însă, este partea acidă, parentală, a substanței active, glifosatul, în acest caz.

2.2.3.3. Formularea substanțelor comerciale erbicide

Substanța activă erbicidă este compusul chimic ce distruge buruienile și nu afectează planta de cultură. Numele produsului comercial conține concentrația în substanța activă și modul de prezentare, de formulare. De exemplu, Dual Gold 960 EC înseamnă că are 960 grame la litru substanță activă (metolaclor) și se prezintă ca emulsie concentrată. Produsul comercial erbicid pe care îl cumpărăm nu conține doar substanța sau substanțele active. De cele mai multe ori substanțele active sunt dizolvate în apă sau solvent organic la care sunt adăugate și alți compuși înainte ca produsul comercial erbicid să fie pus în vânzare. Acești compuși pot fi agenți de umectare, de dispersie, de lipire, de extindere sau dizolvanți. Adăugarea lor este necesară pentru a face produsul erbicid ușor de aplicat în apă. Operația de amestecare a substanței active cu acești agenți inerți din punct de vedere chimic se numește formulare.

O singură substanță activă poate fi formulată în mai multe feluri. Alegerea unui produs comercial erbicid în funcție de modul de formulare trebuie să țină seama de:

Echipamentul de aplicare a erbicidului disponibil;

Pericolul de a fi luat de vânt sau apă și dus pe terenurile învecinate unde poate fi toxic;

Prevenirea intoxicării;

Modul de creștere al plantei;

Costul.

2.2.3.3.1. Formularea în stare solidă

Erbicide sub formă de granule (G)

Granulele sunt un amestec uscat format dintr-o cantitate mică de substanță activă și un agent inert. Cele mai multe sunt produse prin aplicarea substanței active în stare lichidă pe particule grosiere (granule) de material cum este argila, nisip fin sau material vegetal. Particulele de granule sunt mult mai mari decât particulele de praf, între 0,4-4,0 mm. Substanța activă intră în granulă sau/și este adsorbită la suprafața acesteia. Aceste particule grosiere se folosesc pentru că o cantitate prea mică de substanță activă nu poate fi aplicată în mod corespunzător. Procentul de substanță activă variază între 1 și 15%. De obicei, aceste produse comerciale erbicide se aplică pe sol. Când sunt aplicate postemergent, deși nu se lipesc de frunze, unele granule pot rămâne între frunze. Granulele se aplică, întotdeauna, în stare uscată, nu se amestecă cu apă. Nu se aplică pe teren înghețat sau în pantă mare. Nu prezintă pericol de inhalare, asupra pielii sau de a fi luate de vânt pentru că sunt particule mari.

Avantajele folosirii erbicidelor sub formă de granule:

Nu necesită transportul apei;

Ușor de aplicat;

Cad prin foliajul dens;

Nu sunt luate de vânt;

Toxicitatea prin inhalare sau epidermică este foarte redusă;

Necesită un echipament simplu de aplicare.

Dezavantaje:

Nu se pot aplica foliar;

Cost mai ridicat;

Necesită apă în sol pentru a activa substanța activă;

Au volum mare;

Sunt periculoase pentru păsări și alte organisme;

Nu se aplică uniform în jurul obstacolelor.

Erbicide sub formă de pelete

Peletele sunt similare cu granulele dar fabricarea lor este diferită. Substanța activă este amestecată cu materialul inert sub formă de pastă. Această pastă este, apoi, extrudată sub presiune printr-o matriță și tăiată la lungimea dorită pentru a crea particule de o anumită mărime și formă dar mult mai mari decât o granulă. Peletele sunt similare cu granulele în sensul că se pot aplica direct sub formă uscată și conțin o cantitate mică de substanță activă (de obicei 10-20% din masă). Peletele pot fi aplicate manual sau mecanic și sunt folosite la tratamentul solului. Nu pot fi luate de vânt dar nu trebuie aplicate pe sol înghețat sau cu pantă mare. Problemele de intoxicare sunt extrem de rare.

Avantaje:

Ușor de aplicat manual;

Risc de intoxicare redus;

Nu sunt luate de vânt;

Pot fi aplicate punctual.

Dezavantaje:

Cost ridicat;

Nu se pot aplica pe terenurile cu pantă mare, pe sol înghețat sau în apropierea plantelor sensibile;

Volum mare;

Greu de aplicat uniform pe lângă obstacole.

Erbicide sub formă de pudră umectabilă (WP – wetting powder sau W)

Pulberile umectabile sunt particule solide fine, de obicei argilă, pe care substanța activă este adsorbită. În acest mod se poate aplica erbicidul care nu este solubil în apă. Acest tip de formulare este sub formă de praf și conține o cantitate mare de substanță activă, de peste 50% care va fi amestecat cu apă pentru a fi aplicat. Pulberea umectabilă formează o suspensie, nu o soluție, când este amestecată cu apă. De aceea, agitarea continuă în rezervorul mașinii de erbicidat este obligatorie, pentru a menține suspensia omogenă. Pulberile bune nu formează cocoloașe. Particulele pot deteriora pompa sau duzele. Praful fin poate fi toxic dacă este inhalat.

Avantaje:

Ușor de păstrat, transportat și manipulat

Cost mai redus

Dezavantaje:

Există pericolul de inhalare în timpul manipulării;

Necesită agitare permanentă;

Poate forma cocoloașe;

Este abraziv;

Poate lăsa resturi care se curăță greu din site sau filtre.

Erbicide sub formă de pulbere solubilă (SP – soluble powder)

Pulberea solubilă este o formulare uscată ce conține un procent ridicat de substanță activă (de obicei, peste 50%). Pulberile solubile arată ca pulberile umectabile dar, când sunt amestecate cu apă formează soluții adevărate, nu susspensii. Agitarea în tank va fi necesară doar pentru a ajuta la dizolvare și menținerea omogenității. După dizolvare, agitarea nu mai este necesară. Există puține erbicide formulate sub această formă pentru că sunt puține substanțe active solubile în apă. Nu sunt abrazive pentru echipament. Se pot produce intoxicări prin inhalare.

Avantaje:

Ușor de amestecat cu apa;

Ușor de păstrat, transportat și manipulat.

Dezavantaje:

Pericol de inhalare în timpul manipulării pulberii;

Scurgerile se spală greu de pe obiectele cu care vin în contact.

Erbicide sub formă de granule dispersabile în apă sau granule umectabile (WDG – water dispersable granules sau DF- dry flowable)

Granulele dispersabile în apă sun fabricate fa fel ca pulberile umectabile, numai că, în acest caz, pulberea este agregată în granule. Granulele dispersabile în apă sunt amestecate cu apă și aplicate cu mașina de erbicidat, la fel ca pulberea umectabilă. Acest mod de formulare conține, de obicei, 70-90 substanță activă. Granulele nu mai sunt susceptibile de a fi luate de vânt când sunt turnate în rezervor, așa cum există pericol în cazul pulberii umectabile și formează cu apa o suspensie. Agitarea constantă este obligatorie pentru a menține omogenitatea suspensiei. Datorită mărimii relativ mari a particulelor pericolul de inhalare este redus. Prospectele unor produse permit aplicarea și în stare uscată, cu echipament special.

Avantaje:

Ușor de păstrat, de transportat și de manipulat;

Pericol redus de expunere în timpul amestecării cu apa;

Resturile se elimină ușor de pe suprafețele poroase cu care vin în contact.

Dezavantaje:

Necesită agitare permanentă pentru menținerea omogenității soluției;

Sunt abrazive pentru piesele cu care suspensia vine în contact (pompe, duze);

Pot fi mai scumpe decât alte formulări uscate;

Se pot forma cocoloașe pe fundul rezervorului dacă se pune o cantitate mare deodată.

2.2.3.3.2. Formularea în stare lichidă

Concentratul solubil în apă (WSC – water soluble concentrate)

Acest tip de formulare formează o soluție cu apa. De obicei, aceste erbicide au o amină (o sare de amoniu) sau o sare mineral în moleculă care le permit solubilizarea în apă. Acest tip de formulare nu este volatile. Concentrația de substanță activă variază între 20-80%. Agitarea soluției nu este necesară în timpul aplicării.

Avantaje:

Se amestecă ușor cu apă;

Echipamentul se curate ușor după aplicare;

Nu este volatilă;

Nu este abrazivă pentru pompă sau duze;

Nu înfundă filtrele;

Nu este necesară agitarea permanentă.

Dezavantaje:

Unele săruri sunt iritatnte pentru ochi;

Unele pot deteriora reuervoarele de oțel necăptușite;

Nu se pot combina oricum, unele amestecuri de concentrate solubile pot manifesta probleme de compatibilitate.

Concentratul emulsionabil (E sau EC)

Concentratul emulsionabil conține substanța activă, unul sau mai mulți solvenți organici de origine petrolieră și un emulsificator care permite amestecarea cu apă. Concentrația de substanță activă variază între 20 și 90%. Acest tip de formulare este solubil în ulei iar cu apa formează o emulsie. Caracteristicile de emulsie rezultă din adăugarea de adjuvanți. Picătura de ulei care conține substanța activă este dispersată în apă (emulsie ulei în apă). Acest tip de formulare, concentratul emulsionabil, împreună cu apa va da un aspect lăptos. De obicei, un circuit secundar de agitare, care să aducă, din nou amestecul în rezervor este suficient pentru a păstra omogenitatea amestecului și a evita separarea uleiului de apă. Acest tip de formulare prezintă pericol de intoxicație prin piele. Erbicidele hormonale sunt formulate în ambele moduri: concentrat solubil și concentrat emulsionabil. Concentratul emulsionabil (forma esterificată) este mai fitotoxic și mai toxic pentru pești decât concentratul solubil (forma aminică). Deasemenea, concentratul emulsionabil poate fi volatil iar eticheta oricărui astfel de produs menționează și temperatura maximă la care se poate aplica, pentru a evita volatilizarea.

Avantaje:

Este nevoie de puțină agitare;

Nu este abraziv;

Nu se separă uleiul de apă în timpul aplicării;

Rămân puține reziduuri vizibile

Dezavantaje:

Pericol de efecte fitotoxice mai mare decât în cazul concentratului solubil;

Pericol de intoxicație epidermică;

Solvenții organici pot determina deteriorarea părților din cauciuc, plastic, a furtunurilor, garniturilor, pot decolora sau ciupi vopseaua, etc.;

Unele pot fi corozive (gliphosate pentru zinc);

Potențial volatile;

Spălarea echipoaementului este mai difficilă.

Pastă fluidă sau suspensie lichidă (F, L sau AS – flowable, liquid sau aqueous suspension)

Acest tip de formulare conține un material foarte fin măcinat aflat în suspensie apoasă. Concentrația de substanță activă este mare (peste 80%) și pentru aplicare se amestecă tot cu apă. Acest tip de formulare are, în mare, aceleași caracteristici cu pulberea umectabilă: formează o suspensie când este pusă în apă și permite aplicarea unui erbicid insolubil în apă. Rareori pot înfunda duzele și necesită o agitare moderată.

Avantaje:

Poate fi amestecată cu apă;

Nu prezintă pericol de intoxicare prin inhalare.

Dezavantaje:

Este necesară agitarea după amestecarea cu apă;

Pot lăsa reziduuri vizibile.

2.2.3.4. Adjuvanții

http://www.invasive.org/gist/products/handbook/21.Adjuvants.pdf

Încă din secolele XVIII și XIX s-au folosit adjuvanți pentru a îmbunătăți aderența și acțiunea biologică a substanțelor folosite prin modificarea proprietăților fizico-chimice ale soluției de pulverizare a varului, sulfului, sulfatului de cupru sau arsenaților. Astfel de substanțe au fost: rășina, gudronul, melasa și zahărul.

Primul adjuvant propriu-zis a fost o soluție de săpun. În SUA, soluția de săpun și kerosenul se foloseau pentru a ucide ouăle de insecte sau erau adăugate soluțiilor pe bază de arsenic pentru mărirea toxicității pentru buruieni. Soluțiile de săpunuri făcute din uleiuri animale erau adjuvanți folosiți înainte de 1900 în SUA. Ele proveneau din animale, pește și grăsime de balenă și erau folosite pentru mărirea eficacității pesticidelor. Zahărul și cleiul erau folosiți ca agenți de lipire. Era modernă a pesticidelor organice a început din 1930. Prima mare sinteză a unui erbicid a foste cea a acidului 2,4 fenoxiacetic, în anii 1940. De atunci, soluția de săpun și uleiurile minerale au fost înlocuite cu surfactanți nonionici. Îngrășăminte chimice pe bază de azot, ca sulfatul de amoniu și amestecul dintre azotatul de amoniu și uree au fost, deasemenea, folosiți pentru a mări efectul erbicid iar glicerina a fost folosită ca umectant. În anii 1960 și 1970 s-au introdus tipurile moderne de adjuvanți cum sunt concentratele de ulei mineral care au fost folosite pentru a reduce dozele de atrazin și pentru a micșora volumul de apă utilizat la pulverizare. Ulterior, au fost folosiți adjuvanții organosiliconați și surfactanții nonionici care au proprietăți excelente de umectare, capacitate de dispersie și măresc penetrarea erbicidelor postemergente.

Pentru a-și putea face acțiunea, erbicidele trebuie să depășească mai multe tipuri de bariere (morfologice, biologice și de mediu) în încercarea de a pătrunde în plantă. De exemplu, perișorii de pe suprafața unor frunze reduc accesul substanței active la suprafața frunzei, pe unde trebuie să intre în plantă (Abutilon, Ambrosia), prin faptul că picăturile de lichid rămân agățate deasupra lor. Condițiile de mediu, cum este vremea prea călduroasă determină formarea unui strat mai gros de ceară pe frunze sau măresc alte mecanisme de apărare ale buruienilor cum este transportul prin plantă. Aceste fenomene reduc eficacitatea erbicidelor.

Un adjuvant (de la latinescul adiudere – a ajuta) este o substanță care se adaugă în amestecul dintre erbicid și apă pentru a facilita amestecul dintre acestea sau pentru a mări eficacitatea erbicidului. Adjuvanții pot fi: surfactanți, agenți de lipire, agenți de extensie, agenți care favorizează amestecarea unor anumite substanțe, activatori, corectori de pH, agenți pentru facilitarea depozitării, antispumanți, agenți pentru creșterea vâscozității, coloranți. După acțiune, adjuvanții se clasifică în:

Activatori;

Regulatori ai pulverizării;

Agenți de îmbunătățire a amestecului cu apa.

Acțiunea adjuvanților poate fi structurată astfel:

Permit o mai bună amestecare și manipulare a erbicidelor;

Reduc sau chiar elimină problemele de aplicare prin pulverizare, cum este faptul de a fi luat de vânt;

Permit contactul mai bun cu buruienile, măresc suprafața acoperită de picături, retenția soluției pulverizate și uscarea picăturii;

Măresc penetrarea prin cuticulă și acumularea în celule;

Prin mărirea eficacității erbicidului, cantitatea necesară și prețul se reduc;

Reduc impactul erbicidului asupra solului și mediului

Totuși, uneori, adjuvanții pot avea și efecte negative ca:

Scăderea efectului erbicidului prin efect antagonic;

Mărirea capacității formei de formulare a erbicidului de a se răspândi în mediu;

Mărirea efectelor fitotoxice asupra culturilor învecinate sau asupra speciilor acvatice.

2.2.3.4.1. Activatorii

Adjuvanții activatori sunt, de departe, cei mai folosiți aditivi folosiți pentru mărirea performanței erbicidelor. Ei se folosesc, în special la erbicidele postemergente. Activatorii modifică proprietățile anumitor erbicide, printre care dimensiunea particulelor și vîscozitatea amestecului de pulverizat, viteza de evaporare, etc. De obicei, aceste substanțe intensifică activitatea erbicidelor, capacitatea de pulverizare, absorbția în țesuturile plantelor și, deci, scurtează timpul cât nu trebuie să plouă după aplicare; descresc viteza de descompunere de către lumină a erbicidului. Sunt trei categorii de activatori: surfactanți, agenți de umectare și uleiuri.

2.2.3.4.1.1. Surfactanții ( engl. – Surfactants = SURFace ACTive AgeNTS)

Surfactanții sunt cei mai importanți adjuvanți. Ei sunt compuși chimici care îmbunătățesc dispersia/emulsia, absorbția, capacitatea de pulverizare, umectarea, capacitatea de lipire și proprietățile de penetrare a amestecului de pulverizat. În primul rând, surfactanții influențează capacitatea erbicidelor de a penetra cuticula cerată a frunzei. Cele mai multe erbicide sunt formulate ca o soluție de apă. Apa este o moleculă polară și, din acest motiv, este respinsă de suprafața cerată a frunzei. Apa care conține un surfactant reduce tensiunea superficială la contactul cu planta și favorizează intrarea soluției în plantă.

Acțiunea surfactanților de mărirea a absorbției de către plantă prin îmbunătățirea contactului dintre picătura pulverizată se realizează prin:

– uniformizarea soluției aplicată pe frunză;

– mărirea retenției picăturii pulverizate de către frunză;

– mărirea penetrării prin perișori, solzi sau alte structuri de pe suprafața frunzei;

– prevenirea cristalizării picăturilor pulverizate;

– micșorarea vitezei de evaporare a picăturii pulverizate.

Surfactanții pot fi clasificați în patru grupe, după capacitatea lor de a ioniza soluția apoasă:

Surfactanți nonionici – sunt cei mai folosiți în agricultură și pot fi amestecați cu orice erbicid, fără altă pregătire; ei nu produc nicio ionizare a apei sau o ionizare redusă (nicio sarcină electrică); surfactanții organosiliconici și siliconici intră în această categorie;

Surfactanții cationici – nu se folosesc, în mod obișnuit cu erbicide. Ei au sarcina pozitivă;

Surfactanții anionici – se folosesc rar pentru erbicide. Sunt folosiți la cosmetice, detergenți, etc. Au sarcina negativă;

Surfactanții amfoterici – au ambele sarcini, pozitivă și negativă și, de aceea, în soluție apoasă, formează ioni pozitivi (cationi) și negativi (anioni).

2.2.3.4.2. Agenții de umectare

Agenții de umectare măresc capacitatea apei de a elimina aerul sau lichidul de pe suprafața frunzei permițându-i să vină în contact cu soluția erbicidală. Agenții de umectare permit administrarea amestecului erbicidal în mod mai uniform pe suprafața frunzei. Umectanții, ca și agenții de lipire, măresc timpul cât soluția aplicată rămâne pe frunze în forma accesibilă pentru a fi absorbită de către frunză. Când apa se evaporă din picătura pulverizată iar erbicidul devine un mic cristal nu mai poate fi absorbit de către frunză. Umectanții țin picătura în starea ei, lichidă, în soluție și, prin aceasta, mărește timpul cât poate fi absorbită de către frunză.

2.2.3.4.3. Uleiurile

Uleiurile măresc timpul de retenție a soluției erbicidale pe frunze, mărind durata cât erbicidul poate fi absorbit în frunză. Conțin agenți emulgatori pentru a favoriza amestecarea cu apa. Alte avantaje sunt scurtarea timpului până poate să plouă după aplicarea erbicidului, mărimea mai uniformă a picăturilor (reducerea luării de către vânt), reducerea evaporării în timpul aplicării și o penetrare mai bună a erbicidului prin cuticula ceroasă a frunzei. Toate uleiurile care se folosesc sunt uleiuri minerale, cu diferite conținuturi de surfactanți în formulare, între 3-20%. Ele se pot clasifica astfel:

Uleiuri minerale

Uleiuri horticole pentru tratamentul de iarnă

Concentrate de uleiuri minerale

Uleiuri vegetale

Concentrate de uleiuri vegetale

Uleiuri vegetale modificate

Concentrate de uleiuri vegetale modificate

Uleiurile minerale

Uleiurile minerale sunt produse emulsionabile de origine petrolieră care conțin până la 5% surfactant.

Uleiurile horticole pentru tratamentul de iarnă

Aceste uleiuri se aplică iarna, împotriva insectelor sau formelor de iernare ale insectelor, acoperind orificiile prin care respiră acestea. Acestea conțin 2-5% agent emulgator pentru a putea fi amestecate în rezervorul de stropit, cu apa.

Concentratele de uleiuri minerale

Sunt cele mai folosite în agricultură. Ele au fost introduse în anii 1960. Sunt produse emulsionabile pe bază de ulei petrolier care conțin 5-20% surfactant. Concentratele de uleiuri minerale intensifică acțiunea majorității erbicidelor.

Uleiurile vegetale

Uleiurile vegetale sunt, și ele, folosite ca adjuvanți. Baza o constituie uleiul de floarea soarelui, soia, rapiță, arahide sau de porumb care este combinat cu surfactant in diferite concentrații.

Concentratul de ulei vegetal

Concentratul de ulei vegetal este un ulei vegetal emulsifiabil care conține 5-20% surfactant. Sunt concentrate de uleiuri vegetale folosite la fel cum sunt utilizate concentratele de ulei mineral; acestea sunt pe bază de ulei de rapiță sau soia și conțin 5-10% agent emulgator pentru dispersie în apă.

Uleiul vegetal modificat

Uleiul vegetal modificat este uleiul extras din semințe tratate chimic. Astfel, semințele de floarea soarelui sau rapiță sunt esterificate cu etanol pentru a obține metil esteri.

Concentratul de ulei vegetal modificat

Concentratul de ulei vegetal modificat este un produs emulsifiabil ce conține 5-20% surfactant. Uleiul este obținut din semințe tratate chimic cu etanol, metanol pentru esterificare. Se obține ulei de soia, floarea soarelui sau rapiță metilat sau etilat.

2.2.3.4.4. Regulatori ai pulverizării

Regulatorii soluției de pulverizat modifică modul de răspândire a soluției de pulverizat prin uniformizarea mărimii picăturilor, și prin aceasta, reducerea luării de către vânt și direcționarea pulverizării. Deasemenea, îmbunătățesc capacitatea soluției pulverizate de a adera la planta cu care vine în contact. Aceste substanțe se clasifică în:

Agenți de mărire a vâscozității;

Agenți de lipire;

Agenți de disipare;

Agenți de spumare;

Umectanți;

Absorbanți de radiații ultraviolete.

Agenții de mărire a vâscozității

Agenții de mărire a vâscozității micșorează fenomenul de luare de către vânt a particulelor lichide răspândite prin duze și reduc evaporarea acestor particule ajunse pe frunze. Reducerea evaporării este importantă atunci când se folosesc erbicide sistemice deoarece ele pot penetra cuticula frunzei numai dacă rămân ăn soluție pe frunză mai mult timp. Există trei tipuri de agenți de modificare a vâscozității: emulsii inverse, polimeri și agenți de control al spulberării de către vânt.

Emulsiile inverse

Emulsiile inverse sunt amestecuri de apă și ulei în care uleiul este către exterior și care arată ca noroiul sau ca maioneza la suprafața apei și fulgii de zăpadă sub apă. În funcție de solubilitatea lor, erbicidele se dizolvă în apă sau uleiul conținut de aceste substanțe. Uleiul, în cazul emulsiilor inverse reduce evaporarea, pentru că el este spre exterior, produce particule mai mari, reduce spulberarea de către vânt și permite pulverizarea și pe suprafețe ude.

Polimerii

Polimerii sunt substanțe polimerizate din unități monomere de carbon de până la 40 000 de atomi ce formează un material de consistența mucusului, gros. Acest material determină ruperea tensiunii superficiale a apei și ajută la scufundarea erbicidelor.

Agenții de control al spulberării de către vânt

Aceste substanțe modifică proprietățile de pulverizare în sensul reducerii formării de picături foarte mici. Prin uniformizarea mărimii picăturilor se reduce riscul de a fi luate de vânt. În general, sunt polimeri de poliacrilamidă sau polivinil.

Agenții de lipire

Aceste substanțe ajută picăturile pulverizate să adere la suprafața frunzei. Acțiunea lor poate fi măsurată ca durată, rezistență la vânt, apă, acțiune mecanică sau chimică. Agenții de lipire pot fi fracții petroliere grele, polimeri solubili în apă, latex acrilic, uleiuri vegetale epoxidice (care se usucă repede, cum este uleiul de in) sau condesate de alkilfenol numite rășini. Agenții de lipire se folosesc la culturi de câmp, cum este porumbul sau soia, unde reziduul ce rămâne pe frunze nu reprezintă o problemă. Ele se folosesc, în special, pentru aplicarea fungicidelor și insecticidelor.

Agenții de disipare

Aceste substanțe determină micșorarea tensiunii superficiale astfel încât picătura se transformă într-o peliculă, într-un film ce se întinde pe suprafața frunzei. Agenții de disipare măresc eficacitatea erbicidelor în mod semnificativ. Oxidul de tridecanol etilenă mărește diametrul picăturii de 2-3 ori, transformând-o într-o peliculă subțire. Acești produși pot conține acizi grași, latex, alcooli alifatici, uleiuri minerale sau uleiuri vegetale.

Agenți de dispersie-lipire

Aceste substanțe ajută la reținerea erbicidului în condiții de umiditate. De obicei, sunt folosite în cazul pesticidelor de contact pentru care acoperirea bună este foarte importantă.

Agenții de spumare

Agenții de spumare sunt compuși care facilitează formarea de spumă pentru reducerea luării de către vânt și evaporării. Acești agenți sunt rar folosiți la aplicarea erbicidelor, pentru reducerea luării de către vânt a soluției pulverizate.

Absorbanții de radiație ultravioletă

Aceste substanțe protejează erbicidele de acțiunea de descompunere a soarelui, prin radiația ultravioletă. Ele pot face acest lucru fie prin fenomene fizice sau chimice, așa cum este creșterea gradului de absorbție prin cuticulă și, deci micșorarea timpului de expunere la soare sau chiar prin absorbția radiației ultraviolete.

2.2.3.4.5. Agenți de îmbunătățire a amestecului cu apa

Aceste substanțe minimizează problemele legate de manipulare și aplicare a erbicidelor. Ele nu intervin direct în creșterea eficacității erbicidelor ci îmbunătățesc condițiile de aplicare sau mențin soluția de pulverizat. De exemplu, se reduce posibilitatea de a se forma spumă, se mărește solubilitatea, se modifică pH ul sau se reduce pericolul spulberării prin vânt. Astfel de substanțe sunt agenți emulgatori, agenți dispersanți, agenți de stabilizare, agenți de amestecare, agenți de compatibilitate între două sau mai multe substanțe active, agenți de tamponare, agenți antispumare și fertilizanți pe bază de amoniu.

Agenții emulgatori

Agenții emulgatori sunt molecule cu un cap hidrofilic și altul hidrofobic. Rolul acestor substanțe este de a amesteca foarte bine uleiul cu apa, creând o emulsie, un amestec stabil și omogen. Cele mai multe uleiuri minerale conțin un agent emulgator pentru a le permite să se amestece cu apa iar altele conțin proporții diverse de surfactanți.

Agenții de dispersie

Aceste substanțe sunt folosite pentru a favoriza dispersarea substanțelor insolubile în apă și a permite aplicarea lor, cum sunt formulările de concentrate emulsionabile.

Agenții de stabilizare

Agenții de stabilizare acționează ca agenții de mărire a vâscozității sau gelurile care măresc vâscozitatea produsului final. Aceste substanțe stabilizează emulsiile prin adsorbția pe suprafața exterioară a picăturilor de ulei. Stabilizarea poate fi obținută în suspensii și emulsii prin folosirea de praf foarte fin și picături foarte fine în faza dispersă, împreună cu dispersanți și agenți de umectare.

Agenți de amestecare

Aceste substanțe realizează o legătură chimică între două substanțe diferite, de obicei, una anorganică iar cealaltă organică. Organosilanii sunt folosiți pentru acest lucru deoarece conțin în moleculă o funcțiune compatibilă cu o substanță organică și altă funcțiune compatibilă cu o substanță anorganică.

Cosolvenții

Cosolvenții sunt solvenți organic miscibili cu apa care sunt folosiți în erbicidele lichide pentru a mări solubilitatea substanțelor greu solubile în apă sau pentru a mări stabilitatea unui erbicid.

Agenții de compatibilitate

Agenții de compatibilitate sunt folosiți pentru a aplica împreună două sau mai multe erbicide ori pesticide, în general. Aceste substanțe se folosesc, în special, când erbicidele se aplică împreună cu soluții nutritive.

Agenții de tamponare

Sunt folosiți pentru schimbarea pH ului și durității apei sau pentru a mări dispersia sau solubilitatea erbicidelor în ape alcaline sau acide folosite la aplicarea erbicidelor. Sulfatul de amoniu (AMS) este, uneori, adăugat pentru a reduce duritatea apei.

Agenții antispumare

Amestecurile care necesită amestecare energică pot forma spumă care crează probleme la pulverizare. Agenții antispumare sunt, de obicei, pe bază de siliciu și se aplică în concentrație de 0,1% din totalul volumului de lichid ce urmează a fi pulverizat.

Fertilizanții pe bază de amoniu

Îngrășămintele pe bază de amoniac pot fi puse în erbicidele care se aplică pe frunze. Cele mai folosite sunt sulfatul de amoniu (AMS) și soluția din amestecul dintre uree și azotat de amoniu (UAN). Mecanismul exact de acțiune al fertilizanților pe bază de amoniu nu este bine cunoscut deși efectul este de mărire a absorbției toxicului de către buruieni.

2.2.3.4.6. Influența adjuvanților asupra eficacității erbidelor

Surfactanții sunt cei mai folosiți adjuvanți. Aceste substanțe îmbunătățesc activitatea biologică a multor erbicide. Surfactanții nonionici îmbunătățesc efectul nicosulfuronului și măresc absorbția glifosatului de 20 de ori. Pulverizarea soluției este mult mai eficientă când se folosește surfactant.

Numeroase cercetări au raportat că eficiența adjuvantului depinde de erbicid și de caracteristicile buruienilor. De exemplu, uleiul vegetal metilat (MSO – metilated seed oil) a mărit absorbția foliară și eficacitatea multor erbicide, cum este rimsulfuronul și diverse graminicide postemergente. Același MSO a îmbunătățit efectul isoxaflutolului, în comparație cu surfactanții non ionici sau cu concentratele de uleiuri minerale. Surfactanții non ionici îmbunătățesc acțiuneau unor erbicide sulfonilureice, cum sunt rimsulfuronul și tifensulfuronul.

Adăugarea fertilizanților pe bază de amoniu, sulfat de amoniu sau amestecul dintre uree și azotatul de amoniu (UAN) au mărit eficacitatea unor erbicide cu 12-13% față de folosirea erbicidului singur. Astfel, absorbția tifensulfuronului în frunzele de Abutilon – teișor s-a mărit de la 4 la 45% când s-a adăugat 28% UAN în amestecul de pulverizat. Adăugarea sulfatului de amoniu sau fosfatului de potasiu a mărit toxicitatea glifosatului. Deasemenea, cationii monovalenți, NH+ și K+ în combinație cu anioni ca NO3-, Cl-, and CO32- au mărit fitotoxicitatea glifosatului. Sulfatul de amoniu adăugat înainte sau după erbicid a mărit eficacitatea următoarelor substanțe active: glifosat – izopropilamină, bentazon – sodiu, 2,4 D – dimetilamină și dicamba – sodiu. Aceasta a crescut când apa folosită a fost bogată în cationi. Sulfatul de amoniu s-a dovedit eficient și la îmbunătățirea amestecului dintre bentazon și setoxidim, altfel, două substanțe active incompatibile din punct de vedere fizic. În acest caz, adjuvantul ulei mineral concentrat a fost înlocuit cu un ulei mai concentrat. În ce privește acțiunea substanței active tribenuron metil, o substanță sulfonilureică mult folosită în prezent, s-a constatat că mai mulți adjuvanți non ionici au mărit eficacitatea acestei substanțe în mod semnificativ acestea au fost: ulei vegetal (95% ulei natural de rapiță și 5% emulgator), surfactant non ionic format din 20% alcool etoxilat + 0,7% surfactant pe bază de siliciu și surfactantul non ionic pe bază de 25,5% sare de alchiletersulfat de sodiu. Aceste combinații au avut efect foarte bun asupra muștarului sălbatic, romanului, macului și lobodei. Diferențele dintre acești trei adjuvanți au fost minore.

2.2.3.4.7. Influența adjuvanților asupra absorbției și translocării erbicidelor

În ce privește factorii de mediu, ploaia survenită chiar după aplicarea erbicidului reprezintă unul dintre cele mai mari riscuri asupra eficacității erbicidului. S-a dovedit că adjuvanții scurtează timpul de absorbție a erbicidelor. Astfel, adăugarea surfactantului OSL (organosilicat) a redus timpul de absorbție a glifosatului prin reducerea tensiunii superficiale și mărirea absorbției substanței active prin stomate. Studii efectuate pe baza izotopului C14 au arătat că absorbția glifosatului în plante crește de la 22% la 35% atunci când se folosește surfactant. De exemplu, OSL (surfactant organosilicat) a grăbit absorbția glifosatului în plantele de știr , ajungându-se la absorbția maximă după 0,5-1,0 ore după aplicare în timp ce, fără surfactant, absorbția maximă se produce după 72 de ore. Surfactanții non ionici au grăbit absorbția tribenuron metilului în combaterea romanului (Matricaria inodora). Totuși, uleiul vegetal nu a grăbit absorbția tribenuron metilului față de surfactanții non ionici după o oră de la aplicare; după 2 și 4 ore de la aplicare aceste diferențe s-au anulat.

În contrast cu surfactanții, adjuvanții repelenți pentru apă pot fi utili la aplicarea postemergentă timpurie, atunci când o absorbție mare poate avea efecte fitotoxice asupra culturii. Astfel, isoxaflutolul aplicat în faza de ace a porumbului nu trebuie să fie absorbit prea mult de către porumb. Pentru aceasta se poate folosi adjuvantul repelent pentru apă DC 1-6184. Același efect s-a obținut cu acest adjuvant și în cazul aplicării postemergente a flumioxazinului, prin creșterea numărului de picături de pe frunzele de porumb, care cad de pe ele, micșorându-se, astfel suprafața de contact cu frunzele și, deci, absorbția.

2.2.3.4.8. Efecte negative ale adjuvanților sau lipsa influenței lor asupra acțiunii erbicidelor

În cele mai multe cazuri, așa cum am menționat mais sus, adjuvanții măresc acțiunea erbicidelor. Totuși, este important să observăm că, în anumite circumstanțe, adăugarea unui adjuvant nu va îmbunătăți în mod semnificativ efectul erbicidului. De exemplu, mai multe studii au arătat că adăugarea sulfatului de amoniu va îmbunătăți efectul erbicid asupra teișorului (butilon theophrasti) însă combaterea lobodei (Chenopodium album) nu este întotdeauna îmbunătățită. Deasemenea, combaterea speciilor de euforbia cu 2,4 D nu a fost îmbunătățită cu niciun adjuvant. Folosirea uleiului de ricin etoxilat, unsurfactant sub formă de concentrat de ulei non ionic a redus eficacitatea glufosinatului de amoniu și a 2,4 D sub formă de sare de sodiu în combaterea buruienilor Cyperus rotundus și Oxalis latifolia. Adăugarea de acid sulfuric în soluția de pulverizat nu a mărit eficacitatea glifosatului. Deasemenea, adăugarea de adjuvanți pe bază de polizaharide a micșorat volumul picăturilor mici în timpul aplicării și nu a avut niciun efect asupra aficacității glifosatului. Un alt dezavantaj la folosirea surfactanților la aplicarea glifosatului este faptul că, deși măresc absorbția substanței active în plantă, reduc translocarea acesteia în interiorul plantei. Concentrația de glifosat a fost mai importantă decât adjuvantul sau tipul de duză.

Uneori, adjuvantul scade efectul erbicid, cu alte cuvinte, are efect antagonic cu acesta. De exemplu, la combinația dintre setoxidim și un sulfonilureic, adăugarea de surfactanți non ionici sau de ulei mineral a scăzut gradul de combatere a meișorului (Digitaria sanguinalis). În alte experimente, imazamoxul aplicat toamna la grâu, în doză de 108 g/ha împreună cu ulei de soia metilat (MSO) 1% a avut efecte fitotoxice pentru toate soiurile experimentate în procente de 23 – 70%. Aplicarea imazamoxului singur, în doză de 54 g/ha sau a 108 g/ha plus surfactant non ionic în concentrație de 0,25% nu au afectat plantele de grâu. Flumioxazinul nu afectează grâul decât dacă este amestecat cu adjuvant pe bază de siliciu; acesta mărește retenția pe frunze și, deci, absorbția în plantă.

Uneori, adjuvanții măresc capacitatea erbicidelor de a se disipa în mediu sau de a se descompune. Astfel, unii adjuvanți au scăzut capacitatea de degradare a fenmedifamului în sol. Alți adjuvanți determină o mai mare toxicitate asupra organismelor acvatice iar unele pot fi foarte toxice pentru pești și crustacee.

2.2.3.5. Efectul modului de formulare asupra acțiunii erbicidelor

Modul de formulare a erbicidului poate afecta modul cum acesta combate buruienile și cum protejează cultura.

2.2.3.5.1. Diferența dintre aplicarea sub formă de granule și cea prin pulverizare

În general, formularea sub formă de granule este mai sigură pentru plantele de cultură decât aplicarea prin pulverizare deoarece, atâta timp cât foliajul este uscat, granulele cad de pe frunze pe sol. Aplicarea prin pulverizare acoperă foliajul cu un strat uniform de erbicid. De aceea, aplicarea sub formă de granule este mai puțin fitotoxică dar asigură o combatere mai puțin bună decât cea prin pulverizare. De exemplu, erbicidele pe bază de oxifluorfen (substanță activă erbicidă de contact) Goal și Ronstar se prezintă, primul sub formă lichidă iar al doilea, sub formă de granule. Se aplică pe sol, unde formează o peliculă erbicidală ce nu permite răsărirea buruienilor. Sub formă de granule, nu afectează cultura (se poate aplica în pepiniere sau la plante ornamentale) pentru că nu aderă la frunze, granulele căzând pe sol, unde își manifestă acțiunea. Sub formă lichidă, ar distruge plantele de cultură pentru că este o substanță activă de contact, totală.

2.2.3.5.2. Diferența dintre concentratele sub formă de soluție și cele emulsionabile

Unele erbicide se pot prezenta atât sub formă de concentrat solubil cât și sub formă de concentrat emulsionabil. Concentratul emulsionabil, de obicei, conține un agent emulgator care să favorizeze amestecul uleiului cu apa. Acest tip de formulare se numește sub formă de ester. Concentratul emulsionabil, datorită uleiului, penetrează mai bine frunzele cerate ale buruienilor, mai bine decât formularea sub formă de soluție. Neajunsul acestui tip de formulare este că este mai volatil. Aceasta înseamnă că nu trebuie aplicate pe timp de arșiță deoarece se pierde prin volatilizare.

2.2.3.6. Influența condițiilor de mediu asupra eficacității erbicidelor

2.2.3.6.1. Influența condițiilor atmosferice

Condițiile de mediu răcoros și umed sunt ideale pentru ca erbicidele să aibe acțiune optimă. Absorbția și translocarea substanței active sunt influențate de activitatea metabolică a plantei. Condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca erbicidul să intre în frunză și să își poată face efectul sunt:

Frunzele să fie orientate în așa fel să primească maximum de lumină și, în acest fel, și maximum de erbicid;

Picăturile pulverizate să se usuce greu pentru a oferi mai mult timp substanței pentru a fi absorbită iar cuticula frunzei să fie hidratată;

Metabolismul plantei să fie activ pentru a utiliza toxicul.

Plantele suportă multe schimbări pentru a se adapta la condițiile de mediu. Într-o zi noroasă, cantitatea de energie luminoasă disponibilă pentru fotosinteză poate fi redusă cu 50%. Din acest motiv, plantele tind să-și mărească suprafața foliară și formează mai multă clorofilă pentru a maximize fixarea luminii disponibile în aceste condiții de luminozitatea redusă. Astfel, frunzele se orientează paralel cu solul pentru a capta toată energia luminoasă incidentă. Dacă și celelalte condiții sunt favorabile, căldura și umiditatea, toate căile metabolice vor funcționa iar zaharurile produse vor fi translocate în zonele de creștere activă, unde sunt necesare, frunzele tinere, rădăcini și meristemele de creștere. În perioadele de stres hidric plantele recționează în moduri foarte diferite. Astfel, unele plante tind să-și micșoreze suprafața foliară, pentru a reduce transpirația, orientându-și frunzele perpendicular pe sol, în acest fel, primind mai puțină lumină și căldură. Deasemenea, unele specii își închid stomatele, tot pentru a reduce pierderea de apă. Odată cu fotosinteza se reduc și celelalte procese metabolice. Formarea de clorofilă este foarte mult diminuată iar procesul de translocare a zaharurilor va fi limitat și, odată cu aceasta, și formarea de frunze noi, rădăcini sau creșterea meristemelor.

În condiții de secetă, și cuticula manifestă schimbări în ceaa ce privește compoziția. Astfel, se produce mai multă ceară, pentru a proteja frunza împotriva deshidratării. Alt fenomen pe care îl manifestă cuticula este umflarea sau contractarea, în funcție de conținutul de apă. În condiții de stress, cuticula pierde apă și se contractă, micșorând căile de intrare a erbicidelor hidrofile prin cutină sau pectină deoarece „nervurile” de ceară sunt mai apropiate. Cele formulate ca ester pătrund în frunză mai ușor în aceste condiții, așa cum am menționat anterior.

Aceste fenomene influențează foarte mult absorbția, translocarea și, în final, efectul erbicid al substanțelor aplicate.

2.2.3.6.2. Influența umidității solului asupra eficacității erbicidelor

Erbicidele care se aplică pe sol trebuie să găsească un sol reavăn, care să le favorizeze reținerea de către particulele de sol și intrarea în plantă. Pentru ca substanța activă să aibe efect trebuie ca sămânța de buruiană să germineze, să formeze rădăcinițe și lăstari subterani, căile prin care erbicidul intră în plantă. Cea mai bună epocă de aplicare a erbicidelor preemergente este chiar după semănat, când solul se lucrează superficial pentru crearea patului germinativ. Aplicarea pe un sol uscat dă rezultate slabe pentru că erbicidul nu se fixează pe particulele de sol ci se pierde prin diversele căi de degradare arătate la persistența erbicidelor în sol.

Erbicidele volatile au nevoie de încorporare imediată în sol cu discul sau combinatorul. Astfel de erbicide nu se mai folosesc, deocamdată, la noi în țară. Este vorba despre binecunoscutele erbicide Treflan (trifluralin), Diizocab (butilat), Eradicane (EPTC) ș.a. Efectul acestor erbicide depinde în mod esențial de timpul când urmează utilajul de încorporare după mașina de erbicidat. Practic, acestea trebuie să lucreze unul după altul. Timpul de 10 sau 15 minute dintre aplicare și încorporare este, deja prea mare și erbicidul nu va mai avea niciun efect, mai ales dacă este soare, cald.

O ploaie venită după aplicarea erbicidelor de sol este exact ce îi trebuie erbicidului pentru a se fixa de sol și a avea efect. Totuși, gradul de mărunțire a solului și intensitatea ploii pot afecta eficacitatea produsului. Dacă solul este prea mărunțit și plouă mult se poate forma crustă. Acest fenomen este influențat și de caracteristicile fizice ale solului. Un conținut mare de argilă mărește probabilitatea ca solul să formeze crustă iar solurile cu humus mai mult și de calitate mai bună diminuează sau elimină acest pericol. Solurile nisipoase nu formează crustă. Pe lângă afectarea răsăririi, pericolul acestui fenomen este că se crează crăpături prin care plăntuțele de buruieni ajung la suprafață, neintrând în contact cu erbicidul. Buruienile răsărite se observă doar în crăpăturile formate. Dacă intervin ploi periodic, solul nu se usucă la suprafață, nu formează crustă, cultura răsare și are un avantaj împotriva buruienilor dacă acoperă solul. O altă situație care trebuie evitată este lucrarea necorespunzătoare a solului, când se lasă bulgări mari de pământ. După ploi, acești bulgări se fărâmă și expun solul din interior care nu a primit erbicid, sol din care răsar buruieni.

– sol tratat cu erbicid

– sol la care nu ajuns erbicid.

Figura … Distribuția erbicidul aplicat pe sol prea mărunțit (a), sol potrivit de mărunțit (b) și pe sol bolovănos (c).

– sol tratat cu erbicid

– sol la care nu ajuns erbicid.

Figura … Efectul ploilor abundente asupra efectului erbicidului: a – solul prea mărunțit formează crustă care permite răsărirea buruienilor prin crăpături; b – solul lucrat normal nu formează crustă; c – solul bolovănos, prin spargerea bolovanilor expune sol netratat din care pot răsări buruieni.

2.2.3.7. Persistența și remanența erbicidelor în sol

Persistența erbicidelor este durata cât substanța aplicată poate să-și facă efectul erbicid asupra buruienilor. Această caracteristică a erbicidelor se exprimă prin durata de înjumătățire care reprezintă timpul în care cantitatea inițială aplicată se înjumătățește prin fenomenele specifice pe care le suportă în masa solului, fenomene de degradare microbiologică, chimică sau fizică. Dacă după cultura la care s-a aplicat un anumit erbicid urmează o cultură sensibilă la acea substanță și încă mai este prezentă în sol așa încât să o afecteze, fenomenul se numește remanență. Durata de înjumătățire se notează DT 50 și variază foarte mult cu doza aplicată, tipul de erbicid, tipul de sol (procentul de argilă și de materie organică, pH), caracteristicile climatice ale zonei (temperatură și umiditate) precum și tipul de vegetație prezent. În prima perioadă, viteza de degradare a erbicidelor este mai mare, până se ajunge la circa 20% din cantitatea inițială aplicată, după care scade semnificativ.

Variația în timp a concentrației în sol a unui produs comercial erbicid poate fi ilustrată astfel (figura …).

Figura … Exprimarea grafica a persistenței și remanenței erbicidului în sol

Intervalul de timp dintre concentrația minimă pentru ca erbicidul să aibe efect și cea la care cultura următoare nu mai este sensibilă se numește durată de remanență a erbicidului în sol. Aceasta poate varia de la câteva săptâmâni la mai mult de 6 luni. Erbicidele cu cea mai mare durată de remanență sunt cele din grupa sulfonilureicelor.

Inactivarea erbicidelor în sol se poate face prin degradare microbiană, descompunere chimică, descompunere fotochimică, adsorbție la suprafața coloizilor, pierdere prin eroziune și scurgere din sol, volatilizare.

Degradarea microbiană este cel mai des întâlnită deoarece solul conține un număr mare de specii bacteriene capabile să descompună substanțele active care sunt de origine organică. În urma acestei degradări rezultă molecule mai mici, CO2, apă și diverse săruri. Produșii metaboliți rezultați au diverse proprietăți de adsorbție, toxicitate și stabilitate chimică. Unii dintre acești produși au toxicitate chiar mai mare decât a substanței active originare.

Degradarea microbiologică este influențată de căldură, umiditate și de conținutul de materie organică a solului. Fiind substanțe organice, erbicidele pot fi folosite de microorganisme drept sursă de energie și proteică ori pot fi metabolizate împreună cu alte substanțe organice prezente în sol. Aplicarea ani la rând a unei substanțe erbicide mărește populația bacteriană capabilă să o descompună, reducând timpul cât aceasta este prezentă în sol. Aplicarea pentru prima dată a unei substanțe necesită un anumit timp pentru ca populația bacteriană selectivă să se înmulțească suficient pentru a degrada respectiva substanță organică. Dacă solul nu are suficientă diversitate microbiologică pentru a degrada substanța activă, intervin alte mecanisme de degradare, de origine fizică sau chimică.

Fotodegradea este fenomenul de descompunere a substanței active sub acțiunea radiației solare. Aceasta depinde de latitudine, anotimp, momentul din zi, climat, poluarea atmosferică și umbrire.

Degradarea chimică implică reacții de hidrolizare (reacția cu hidrogenul din apă), oxidare și disociere ionică.

Imobilizarea fizică se produce prin adsorbția de către coloizii solului. De aceea, pe solurile cu argilă sau materie organică multă este necesară o cantitate mai mare de erbicid. Alt gen de imobilizare este și prin absorbția de către speciile de buruieni care pot metaboliza erbicidul, specii rezistente. Aceste două tipuri de imobilizare sunt, totuși, reversibile. Un efect benefic al acestor două tipuri de imobilizare este prevenirea răspândirii erbicidului în apa freatică unde poate avea efect toxic, producând poluare. În plus, adsorbția mărește durata de acțiune a substanței active. Fenomenul de adsorbție la suprafața coloizilor solului depinde de conținutul solului în argilă, humus, de pH ul soluției solului și de caracteristicile chimice ale erbicidului. La un pH mai alcalin și la o temperatură mai scăzută adsorbția scade. Erbicidele mai greu solubile în apă sunt mai puternic imobilizate prin adsorbție. Erbicidele sub formă de săruri sunt cele mai solubile în apă, urmate de cele acide și de forma esterificată, nepolară. Capacitatea unui erbicid de a se adsorbi și de a se elibera, a se desorbi influențează foarte mult mobilitatea lui în sol și expunerea la degradare. O adsorbție puternică încetinește viteza de degradare microbiologică în mod semnificativ dar poate facilita descompunerea chimică. Totuși, cel mai important factor al adsorbției erbicidelor în sol este conținutul de humus.

Mobilizarea prin eroziune, scurgere în sol și volatilizarea erbicidelor

Mobilitatea erbicidelor se poate face odată cu particulele de sol prin eroziune de suprafață sau prin soluția solului, prin percolare în apa freatică. Erbicidele sub formă de soluție se adsorb mai puțin decât cele esterificate fiind mult mai mobile în sol și mai ușor biodegradabile. Formulările nonpolare, esterificate se adsorb mai puternic pe particulele de sol, intră mai ușor în plantă dar sunt și mai volatile.

Volatilizarea înseamnă trecerea erbicidului în stare de gaz, în atmosferă. Acest fenomen se produce în timpul aplicării sau chiar după aplicare pe plante sau sol. În primul rând, volatilizarea depinde de masa moleculară a substanței active, de temperatură, umiditate și conținut de substanță organică. Cele mai volatile substanțe, deja nu se mai folosesc. Folosirea unui surfactant potrivit reduce semnificativ volatilizarea.

http://extension.psu.edu/pests/weeds/control/persistance-of-herbicides-in-soil

http://www.cropsci.ncsu.edu/personnel/jordan_david/documents/training/Section%204%20Herbicide%20Behavior%20in%20Soils%20April%206,%202011.pdf

http://extension.psu.edu/pests/weeds/control/persistance-of-herbicides-in-soil/extension_publication_file

2.2.3.8. Toxicitatea erbicidelor

Dacă se respectă toate normele de aplicare, erbicidele nu reprezintă un risc major pentru sănătatea oamenilor. În anumite situații, totuși, oamenii pot veni în contact cu produsele toxice aplicate. Astfel, dacă se intră în zona tratată prea devreme după aplicare pot apărea unele fenomene de toxicitate. Muncitorii care manipulează produsul comercial erbicid când îl toarnă în echipamentul de pulverizat, pot, deasemenea, în mod accidental, să vină în contact epidermic, prin inhalare sau iritare a ochilor. De aceea este obligatorie purtarea echipamentului de protecție.

Toxicitatea pesticidelor, în general, se exprimă prin doza letală DL 50 care reprezintă cantitatea de toxic ce omoară 50% din animalele de experiență. După acest indicator, pesticidele se clasifică în 4 grupe.

Tabelul ..

Grupele de toxicitate a pesticidelor în funcție de DL50

Substanțe active cu toxicitate foarte scăzută, aproape netoxice, cu DL50 > 5000 mg/kg corp: cletodim (Select), clorsulfuron (Granstar), desmedifam, etofumesat (Betanal), glifosat (Roundup), imazamox (Pulsar), izoxaflutol (Merlin), metsulfuron (Laren), nicosulfuron (Mistral), mesotrione (Callisto), napropamid (Devrinol), oxifluorfen (Goal), pendimetalin (Stomp), picloram (Galera), rimsulfuron (Titus), tifensulfuron metil (Harmony), tribenuron metil (Express).

Substanțele din grupele III și IV pot fi folosite de populație dar cele din grupele I și II se folosesc doar de unități specializate.

Personalul care aplică erbicidele poate fi expus la cantități de substanță toxică ce poate varia de la micrograme la miligrame pe metru cub de aer însă expunerea accidentală cutanată este mult mai periculoasă și se poate produce accidental dacă se produc scurgeri. Un contact al substanței toxice cu pielea poate echivala cu o zi întreagă de lucru de aplicare. Deoarece contactul cu pielea este mai frecvent decât ingestia, DL50 dermal este mai important decât DL50 oral.

2.2.3.8.1. Efecte toxice

Reacția umană la efectul toxic al unui erbicid depinde gradul de toxicitate al acestuia, de doza folosită, de durata de expunere, de calea de expunere și de modul cum acesta este metabolizat și eliminat din organism. Oamenii pot avea reacții diferite la aceeași substanță toxică. Persoanele subponderale sunt mai sensibile decât cele supraponderale. Toxicitatea se poate manifesta prin blocarea unor procese biochimice ale corpului sau prin ruperea sau dizolvarea membranelor celulare. Dozele mici nu produc fenomene toxice imediate dar cele mari pot produce efecte grave sau chiar moartea. Efectele pot fi locale, cum este iritația ochilor ori afectarea nasului, gâtului și a căilor respiratorii sau pot fi generalizate, atunci când toxicul intră în sânge. Simptomele pot apărea imediat sau gradual, în timp. Efectele la nivele scăzute de expunere, care pot apărea după amestecarea cu apa și în timpul aplicării se referă la iritația ochilor și a pielii, durere de cap și amețeală. Expunerea la doze mai mari, ca atunci când se manevrează erbicide sub formă concentrată poate determina încețoșarea vederii, amețeală, transpirație puternică, stare de slăbiciune, durere de stomac, vomă, diaree, sete puternică și bășici pe piele. Mai pot apărea alterări ale stării psihice ca stare de neliniște și anxietate.

În cazurile de contaminare epidermică ușoară trebuie să se aplice spălături abundente ale pielii cu apă și săpun. Cazurile extreme pot genera convulsii, stare de inconștiență, paralizie și chiar moarte. În aceste cazuri este obligatorie prezentarea la un medic pentru a i se aplica antidotul menționat pe eticheta produsului.

http://www1.agric.gov.ab.ca/$department/deptdocs.nsf/all/prm6487

http://www.bayercropscience.ro/buruieni.php?action=buruieni&catID=1&pID=19

http://nrcca.cals.cornell.edu/pest/CA2/CA0219.php

http://www.hracglobal.com/

2.2.3.9. Selectivitatea erbicidelor

Seelectivitatea este proprietatea erbicidelor de a afecta unele plante (buruienile sau alte plante de cultură prezente neintenționat pe teren) și de a nu produce efecte fitotoxice asupra culturii. Acest fenomen este complex și dinamic, implicând interacțiunea dintre plantă, erbicid și mediu.

2.2.3.9.1. Influența plantei asupra selectivității erbicidelor

Specificitatea plantei în privința selectivității erbicidului are în vedere următoarele aspecte: genetica plantei, vârsta, ritmul de creștere, morfologia, fiziologia și biochimia plantei. Specia de plantă și chiar anumite rase fiziologice răspund în mod diferit la un anumit erbicid. În ce privește vârsta, plantele tinere sunt mai ușor de combătut decât cele bătrâne. Plantele cu creștere rapidă folosesc mai repede toxicul și sunt mai ușor de combătut. Morfologia frunzei are importanță majoră în absorbția toxicului. Astfel, plantele care au frunza acoperită cu ceară sau perișori fini sunt mai greu de combătut decât cele cu frunza lipsită de aceste elemente. Știrul, muștarul, ciumăfaia sunt exemple de buruieni mai ușor de combătut cu erbicide postemergente, pe când loboda, teișorul sau zămoșița se combat mai greu. Însușirile metabolice, deasemenea, determină ce specii sunt combătute de un anumit erbicid. Astfel, în speciile sensibile, căi metabolice esențiale sunt afectate grav sau stopate. Acestea sunt: sinteza acizilor grași, sinteza proteinelor, diviziunea celulară, etc.

2.2.3.9.2. Influența tipului de erbicid asupra selectivității

Deși au aceeași substanță activă, modul de formulare influențează activitatea erbicidelor. Astfel, formularea erbicidelor fenoxiacide de tipul 2,4 D ca ester este mai activă împotriva buruienilor cu frunză lată asupra cărora se aplică decât formularea ca sare de amină sau de sodiu. Acest lucru se datorează mai bunei penetrări a frunzei. Deasemenea, adăgarea unui adjuvant îmbunătățește acțiunea erbicidului, așa cum am arătat la subcapitolul respectiv.

2.2.3.9.3. Influența mediului asupra selectivității erbicidelor

Tipul de sol influențează cât erbicid aplicat intră în plantă. Solul nisipos și cel cu materie organică mai puțină reține mai puțin erbicid, lăsând mai mult disponibil de a intra în plantă. Din acest motiv, aceste soluri sunt și mai puțin selective pentru unele culturi, cum ar fi soia la metribuzin. Dimpotrivă, solurile argiloase și cu materie organică mai multă necesită doze mai mari. Irigarea sau cantitatea de precipitații influențează adâncimea la care ajunge erbicidul aplicat la sol dar și creșterea generală a plantei, putând determina fenomenul de stres hidric ce afectează foarte mult acțiunea erbicidului. Temperatura aerului influențează transportul erbicidului în plantă, ritmul reacțiilor biochimice și al creșterii plantei și, în final, eficiența erbicidului. Umiditatea relativă a aerului, vântul și starea de nutriție a plantei pot afecta, deasemenea, acțiunea erbicidelor.

2.2.3.9.4. Tipuri de selectivitate

1. Selectivitatea de doză

Orice erbicid aplicat în doză prea mare nu mai este selectiv pentru cultura la care se aplică. Pe de altă parte, aplicarea unei doze mai mici decât cea recomandată nu mai distruge buruienile. Selectivitatea de doză se aplică și între diferitele specii de buruieni. Astfel, erbicidele antimonocotiledoneice, cum sunt Fusilade, Agil, ș.a. se aplică în doze mai mici împotriva monocotiledonatelor anuale și în doze mai mari împotriva celor perene. Astfel de exemplu este și erbicidul Goal (oxifluorfen) care trebuie aplicat în doză mai mică la ceapa semănată, în primele faze de vegetație, față de ceapa plantată din arpagic, care suportă doze triple.

2. Selectivitatea morfologică

Reținerea picăturilor pulverizate pe plante depinde, în primul rând, caracteristicile frunzei: felul suprafeței și de unghiul sub care acestea cad pe frunze. Acestea pot rămâne pe unele frunze sau pot sări de pe ele, în funcție de acest factor simplu. Tensiunea superficială este alt factor care influențează reținerea de către frunză. Picăturile cu tensiune superficială mare sunt mai bombate și fac contact mai puțin cu frunza pe când cele cu tensiune superficială mai mică se aplatizează pe acestea, mărind suprafața de contact. Acest lucru este obținut prin adăugarea de surfactanți. Dimensiunea picăturilor este, deasemenea, foarte importantă. Picăturile mai mici de 0,1 mm nu au suficientă masă pentru a sări de pe frunză dar sunt atât de mici încât pot fi luate de vânt.

Figura … Influența unghiului de contact al picăturii pulverizate pe frunză asupra suprafeței de contact cu frunza.

Cu cât unghiul de contact este mai mic, cu atât suprafața de contact este mai mare. Mai jos, se dau câteva astfel de valori pentru diverse specii:

Tabelul …

Unghiul de contact al picăturilor de apă cu fruzele unor specii

Dacă frunzele plantei de cultură au multă ceară, acest lucru poate fi folosit ca element morfologic de selectivitate. Este cazul erbicidului de contact Goal 4F aplicat la ceapă și usturoi. Frunzele de mazăre, deasemenea, se bazează pe acest tip de selectivitate, precum și cerealele păioase.

http://www.ewrs.org/et/docs/herbicide_interaction.pdf

Frunzele tinere sunt mai susceptibil de a fi afectate de erbicide pentru că nu au suficient de multă ceară pe frunze.

http://extension.psu.edu/pests/weeds/control/introduction-to-weeds-and-herbicides/herbicides

3. Selectivitatea de poziție

Constă în semănatul culturii sub stratul de erbicid aplicat la sol. De exemplu, culturile cu semințe mari, cum sunt porumbul și soia sunt selective pentru pendimetalin (Stomp) pentru că erbicidul este aplicat după semănat, deasupra solului, se absoarbe puternic și nu afectează porumbul sau soia pentru că se absoarbe doar prin rădăcini iar prin stratul de sol tratat, superficial, trece doar plăntuța. Alt exemplu de acest fel este isoxaflutolul (Merlin) la porumb. Tot ca selectivitate de poziție poate fi considerată și aplicarea erbicidelor peliculare, greu mobile, care se absorb puternic de sol, la răsaduri. Oxifluorfenul (Goal) se poate amesteca cu metolaclor (Dual 960) în tanc, pentru mărirea spectrului de combatere și aplica pe solul modelat, înainte de plantare. Cu ocazia plantării, se distruge pelicula erbicidală și răsadul crește nestingherit pe câtă vreme, pe solul tratat, pelicula erbicidală acționează împotriva buruienilor pe care le poate combate.

În acest tip de selectivitate intră și aplicarea dirijată a erbicidelor totale pe sub coroana pomilor, a viței sau chiar a porumbului, când este mai mare.

4. Selectivitatea de epocă de aplicare

Acest tip de selectivitate se referă la aplicarea erbicidului într-o perioadă când nu poate afecta cultura sau în afara perioadei de vegetație. Aici putem vorbi despre:

– aplicarea metribuzinului (Sencor) la lucernă între coase,

– aplicarea glifosatului (Roundup) după recoltarea păioaselor, asupra buruienilor perene,

– aplicarea erbicidelor hormonale la păioase primăvara, înainte de alungirea paiului și la porumb în 3-5 frunze;

– aplicarea nicosulfuronului la porumb până în 6 frunze;

5. Selectivitatea metabolică

Este cea mai întâlnită formă de selectivitate. Plantele selective la o anumită substanță activă o metabolizează la compuși nontoxici mai repede decât buruienile. Plantele și animalele utilizează, în metabolismul lor aceleași enzime pentru neutralizarea anumitor toxine. Diferența dintre ele este că plantele nu au sistem excretor, nu elimină prin urină metaboliții. Acești compuși, la plante, sunt izolați în vacuola celulei sau în peretele celular.

Procesul de degradare a toxinelor la produși netoxici este influențat de ritmul în care se desfășoară metabolismul plantei. Acesta, la rândul lui este influențat de

– accesibilitatea apei;

– temperatură;

– dozele prea ridicate, care depășesc capacitatea plantei de metabolizare a toxicului;

– competiția cu alte pesticide, dacă acestea se aplică împreună cu erbicidul și

– aplicarea safenerurilor.

Safenerul este o substanță care ajută planta să metabolizeze toxicul, face erbicidul mai sigur pentru cultura respectivă (safe = sigur). Aceștia pot fi enzime ca glutation transferaza, citocromul P450. Unii safeneri sunt incluși în substanța comercială erbicidă, cum sunt Dual Gold și Harness. Alți safeneri trebuie cumpărați separat și aplicați odată cu erbicidul, pentru că sunt produși de altă firmă: isoxadifen – etil, ciprosulfamidă, ș.a.

6. Selectivitatea biochimică

Unele specii sunt diferite mult din punct de vedere biochimic față de altele. Acest lucru se întâmplă între familiile botanice sau chiar între clasele botanice. Astfel, clopiralidul (Lontrel) combate, în special buruienile din familia comosite, cum sunt pălămida, cornacul, susaiul și nu le afectează deloc pe cele din familia chenopodiacee, cum este loboda. Substanțele antimonocotiledoneice postemergente din Fusilade sau Agil combat doar monocotiledonatele pentru că toxicul nu găsește în dicotiledonate enzima de care să se lege și pe care să o afecteze.

7. Selectivitatea genetică

În ultimii ani au apărut culturi rezistente la erbicide puternice, sufonilureice sau chiar la erbicide totale, sistemice (glifosat) sau de contact (glufosinat). Această selectivitate a fost obținută prin transfer de gene de rezistență obținute de la plante rezistente, cum este floarea soarelui la tribenuron metil sau de la bacterii care produc enzima ce metabolizează substanța activă, cum este cazul așa – numitelor culturi modificate genetic: porumb și soia Roundup Ready. Acea bacterie a fost descoperită întâmplător iar gena responsabilă de metabolizarea glifosatului a fost transmisă culturilor. Alte gene de rezistență au fost obținute prin tratamentul polenului cu agenți mutageni. În țara noastră nu mai este permisă cultivarea porumbului și soiei modificate genetic.

2.2.3.10. Absorbția erbicidelor în plante

2.2.3.10.1. Absorbția prin frunze

Înainte de de a-și face efectul erbicid, orice substanță trebuie, mai întâi să intre în frunză. Pentru aceasta, ea trebuie să penetreze cuticula frunzei, care este pielița ce acoperă frunzele. Aceasta este un înveliș care nu este format din celule vii ci este compus dintr-un strat de ceară hidrofob și lipofil, cutină și pectină care sunt hidrofile. Cuticula poate fi asemuită cu un burete unde nervurile sunt constituite de cutină iar ce este printre ele este ceara. La suprafață se află un strat de ceară epicuticular. Cuticula diferă foarte mult cu specia de plantă.

Absorbția erbicidelor în plantă este, de regulă, un fenomen pasiv, bazat pe difuzie însă, pentru anumite substanțe active apropiate biochimic de moleculele metabolice, absorbția se face activ, cu consum de energie, deoarece planta recunoaște aceste substanțe ca fiind apropiate de cele folosite în metabolismul ei. Aceste substanțe sunt acidul 2,4 D, recunoscut ca o auxină, hormon de creștere, glifosat, recunoscut de gruparea fosfat (gli vine de la glicină, un aminoacid, iar fosat de la fosfonat) și paraquatul, recunoscut de putresceină, un derivat al aminoacizilor.

Erbicidele lipofile se absorb prin ceara cuticulară, trecând ușor prin ceara cu care este impregnată cuticula, ceară care se află printre nervurile de cutină și pectină. Cu timpul, cuticula devine mai hidrofilă iar mișcarea erbicidelor lipofile încetinește. Absorbția inițială în ceara cuticulară poate reprezenta un procent mare din cantitatea de erbicid lipofil absorbit de frunză. Mai departe, erbicidele lipofile pot avea dificultăți în a trece de cuticulă în stratul de celule epidermale ale frunzei. O anumită cantitate din aceste erbicide lipofile poate fi reținută de membrana citoplasmatică (format din două straturi lipidice cu dublu caracter, hidrofil și lipofil). De exemplu, erbicidul Fusilade, formulat ca ester, este repede absorbit de cuticulă; odată intrat în plantă, substanța activă revine la componenții ei inițiali: partea acidă, adevăratul component erbicid, și alcool. Formularea erbicidelor ca esteri reprezintă un avantaj, din acest punct de vedere, pentru că se absorb mai repede prin stratul de ceară al cuticulei.

Figura … Pătrunderea diferențiată a erbicidelor hidrofile (polare) și lipofile (nepolare) prin cuticula frunzei și peretele celular, până la membrana citoplasmei. 1 – picătura pulverizată pe frunză; 2 – stratul de ceară; 3 – cutina; 4 – pectina; 5 – peretele celular celulozic; 6 – citoplasma celulei; 7 – membrana citoplasmei.

Erbicidele hidrofile, pe de altă parte, se absorb mai greu prin stratul cuticular însă absorbția lor poate fi îmbunătățită prin adăugarea de surfactanți sau fertilizanți lichizi pentru a dizolva ceara de la suprafaața frunzei și pentru a mări timpul cât picătura pulverizată pe frunză să rămână lichidă. Erbicidele hidrofile se absorb prin cutină și pectină, nu prin ceara cuticulară. Absorbția acestor erbicide crește dacă ating stratul de pectină, hidrofil, sau peretele celulelor din epiderma frunzei. Următoarea barieră, pentru unele erbicide hidrofile, poate fi chiar membrana citoplasmatică prin caracterul ei dublu, hidrofil și lipofil. În special, erbicidele care au gruparea COOH ce dă caracterul slab acid al substanței active, trec din hidrofile în lipofile, și în acest mod, trec mai ușor prin membrana citoplasmei. Acest fenomen se numește „captare de ioni” sau „captare de acid” și se produce în funcție de pH, în special, în cazul substanețelor active slab acide, care au gruparea carboxilică. Fenomenul se produce atunci când se adaugă UAN (azotat de amoniu amestecat cu uree – ureea ammonium nitrate) sau sulfat de amoniu (AS) în soluția de pulverizat a erbicidelor hidrofile, sub formă de soluție. Astfel, ionul amoniu, NH4+, (care este absorbit în mod activ, cu consum de energie în celulă din peretele celular, prin membrana citoplasmatică) își mărește concentrația în citoplasmă. Aici, acesta se separă în amoniac, NH3, și un ion de hidrogen, H+. Acești ioni micșorează pH ul citoplasmei însă, deoarece acesta trebuie să rămână între 7,5 și 8 unități, celula scoate din citoplasmă ionii de hidrogen în exces și îi împinge în peretele celular, unde este și erbicidul. În aceste condiții, pH ul peretelui celular poate ajunge chiar la 4,5. În condiții de aciditate ridicată, o parte din erbicid trece din forma hidrofilă în cea lipofilă, ceea ce am arătat mai sus.

Un exemplu de erbicid hidrofil este binecunoscutul glifosat care, deși este foarte solubil în apă trece ușor prin cuticulă, fiind absorbit în frunză până la 80%. Acest lucru este posibil, pe de o parte datorită căilor hidrofile ale cutilulei și folosirii surfactanților. Deasemenea, condițiile de mediu pot avea un impact mare asupra absorbției erbicidelor hidrofile, în comparație cu cele lipofile. Conținutul de apă al cuticulei este mai redus în condiții de umiditate relativă a aerului scăzută sau în condiții de secetă, ceea ce face ca porțiunile cu ceară din cuticulă să fie mai apropiate între ele, deci, reducerea zonelor de cutină și pectină, care sunt hidrofile. Acest lucru determină o mai slabă absorbție a erbicidelor hidrofile.

http://passel.unl.edu/pages/informationmodule.php?idinformationmodule=1056648673&topicorder=8&maxto=8&minto=1

2.2.3.10.1.1.Parametrii pKa și lg Kow și importanța lor în translocarea erbicidelor în plantă

Cele trei bariere prin care trebuie să treacă erbicidele aplicate pe frunze sunt: cuticula, peretele celular și membrana citoplasmei. După ce a trecut de bariera cuticulei, erbicidul trebuie să intre în citoplasma celulei pentru a-și face efectul. Starea în care se află substanța activă în peretele celular, lângă membrana citoplasmei este foarte importantă în perspectiva trecerii prin aceasta. În această poziție, erbicidul ajunge la punctul în care formele polară (hidrofilă) și nepolară (lipofilă) ajung în echilibru. Acest lucru înseamnă că jumătate dintre molecule disociază, dând naștere la ioni pozitivi și negativi iar cealaltă jumătate rămâne nedisociată, rămânând în starea lipofilă, nepolară. Această situație se produce la un anumit pH, denumit pKa. Dacă acest punct de pH este în limitele fiziologice, adică între 3,5 și 5,5, atunci translocarea prin celulele vii, floemul plantei, se produce și este mărită prin fenomenul de captare de ioni, descris mai sus. Rezumat, acest fenomen constă în mărirea acidității citoplasmei prin migrarea ionilor acizi și „pomparea” acestora înapoi în peretele celular pentru că pH – ul citoplasmei trebuie să rămână alcalin, între 7,5 și 8,0. Mediul mai acid produs în peretele celular, unde se găsește erbicidul determină trecerea unei cantități mai mari în forma lipofilă, nepolară, neionică, ce penetrează mai ușor membrana citoplasmei. Mediul alcalin al citoplasmei transformă substanța activă, din nou, în forma acidă, hidrofilă, formă în care este activă metabolic, manifestându-și efectul erbicid. Acest fenomen se produce, în special, în cazul substanțelor active cu gruparea acidă carboxilică, COOH, care determină o aciditate mai slabă.

O altă abordare a formelor polară, hidrofilă și nepolară, lipofilă, este prin lg Kow. Acest parametru reprezintă raportul dintre aceste două forme, adică între forma dizolvabilă în octanol și cea dizolvabilă în apă, o vine de la octanol iar w de la water. Cu cât acest raport este mai mic, cu atât substanța activă este mai dizolvabilă în apă, deci, mai hidrofilă. Acest lucru influențează penetrarea membranei citoplasmatice, care este un dublu strat liopofil în interior. Substanțele active cu un raport lg Kow mare sunt mai lipofile și penetrează mai ușor membrana citoplasmei, pătrunzând mai ușor în celulă. Acest parametru variază între -1 și 5. Substanțele active cu lg Kow între -1 și 1 sunt mai hidrofile și pătrund mai greu în celulă. Cele cu lg Kow între 1 și 3 pătrund mai ușor, cele cu lg Kow = 4 sunt mai lipofile și o parte din substanța activă se întoarce în peretele celular iar cele cu lg Kow = 5 rămân captive în interiorul membranei citoplasmatice, între straturile lipofile interne ale acesteia deoarece sunt foarte lipofile, nepolare.

– substanțe active cu lg Kow = 5

– substanțe active cu lg Kow între 3 și 4

– substanțe active cu lg Kow între 1 și 3

– substanțe active cu lg Kow între -1 și 1.

Figura … Pătrunderea substanțelor active erbicide prin membrana citoplasmatică în celulă, în funcție de parametrul lg Kow.

2.2.3.10.2. Absorbția erbicidelor prin rădăcini

În comparație cu absorbția foliară, absorbția radiculară este un proces mai simplu. Rădăcinile nu au cuticulă, așa cum au frunzele. Totuși rădăcinile mature sunt acoperite, și ele, cu un strat suberizat, de celule moarte impregnate cu suberină, o substanță organică formată din acizi grași. Pentru că rădăcinile tinere, perișorii absorbanți sunt, de fapt, expuși contactului cu erbicidul în sol, membrana citoplasmatică înlesnește absorbția erbicidelor lipofile prin caracterul nonpolar al interiorului acestei membrane dublustartificate. Parametrul lg Kow care exprimă predominanța uneia dintre formele polară (hidrofilă și nepolară (lipofilă) este un indicator important în acest sens. Astfel, erbicidele cu un lg Kow mediu, de 2-4 penetrează mai ușor membrana, așa cum am amintit mai sus, cele cu lg Kow mic, sub 1 sunt mai hidrofile și penetrează mai greu în timp ce cele cu lg Kow 5 rămân între straturile plasmalemei, din cauza lipofilității lor ridicate. Teoretic, absorbția radiculară se poate produce pe toată lungimea ei, însă, rezultatele experimentale au arătat că acest lucru se produce, mai ales în zona de câțiva milimetri imediat sub scufița rădăcinii, „capacul” ce protejeză vârful rădăcinii. Aceasta este zona pe unde se absorb și majoritatea nutrienților și a apei deoarece este prevăzută cu numeroși perișori radiculari care măresc suprafața de contact cu mediul. În acestă zonă nici centura caspariană nu este prea groasă.

În funcție de locul pe unde se absorb, erbicidele de sol se clasifică în patru categorii:

1. Erbicide care se absorb numai prin rădăcini și acționează în meristemele radiculare. Erbicidele din acest grup nu se translocă spre lăstari pentru că sunt foarte lipofile și tind să se acumuleze în membrana celulară și alte zone lipofile. Pendimetalinul din erbicidul Stomp este o astfel de substanță. Efectul erbicid al acestei substanțe în sol se manifestă prin absorbția rapidă în rădăcinile primare unde le stopează creșterea. Pentru unele culturi, selectivitatea pendimetalinului se realizează prin faptul că se aplică la suprafața solului, unde se fixeaxă rapid de sol și se absoarbe repede în rădăcinile buruienilor din această zonă superficială a solului. Culturile se seamănă mai jos și scapă, în acest mod, de efectul erbicid al substanței aplicate superficial. Din această cauză nici buruienile care răsar mai de jos, unde nu este erbicid, nu sunt combătute, în special buruieni cu semințe mari, care pot străbate un strat gros de sol. Când trece prin acest strat, planta nu absoarbe toxic pentru că acesta se absoarbe numai prin rădăcini.

2. Erbicide care se absorb atât prin rădăcini, cât și prin lăstari subterani cu translocare redusă în plăntuță. Aceste erbicide nu stopează germinația dar omoară plăntuța înainte să răsară. O astfel de substanță activă este metolaclorul din erbicidul Dual. Aceste substanțe sunt absorbite atât de rădăcinițe cât și de lăstarii subterani și au o mobilitate redusă în plăntuță, astfel încât aceasta nu mai reușește să răsară.

3. Erbicide care se absorb, în stare de vapori, în primul rând prin lăstar în sol și se translocă puțin. O astfel de substanță activă este EPTC (Etil diPropil TioCarbamat) din fostul erbicid Eradicane. Această substanță activă are o solubilitate în apă foarte scăzută și o presiune de vapori foarte mare ceea ce îl face foarte volatil. Sub formă de gas, rămâne în spațiile solului. Deoarece lăstarul plăntuței este foarte lipofilic, erbicidele de tipul EPTC – ului se absorb ca gaz din sol. Și alte substanțe active din această grupă chimică, de carbamotioați, manifestă acest fenomen de absorbție: butilatul din fostul erbicid Diizocab, cicloatul din fostul erbicid Ro Neet și trialatul din fostul erbicid Avadex.

4. Erbicide care se absorb prin rădăcini dar nu au acțiunea erbicidă în rădăcină. Aceste erbicide necesită translocarea în zona supraterană, unde se produce creșterea lăstarilor aerieni și a frunzelor. Substanțele active triazinice sunt un bun exemplu pentru această categorie: metribuzin, atrazin, simazin, prometrin. Dintre acestea, doar metribuzinul (Sencor) mai este în uz. Acțiunea lor erbicidă necesită lumină, așa că trebuie să migreze în părțile supraterane.

Absorbția radiculară a erbicidelor este influențată și de pH ul solului pentru că valoarea acestuia determină solubilitatea în sol a diverselor erbicide. Totuși, unele erbicide nu sunt afectate de pH ul solului. Astfel de substanțe sunt pendimetalinul și metolaclorul. Dozele recomandate pentru aceste erbicide țin cont doar de conținutul de argilă și cel de materie organică, fiind mai mari pe solurile bogate în acești coloizi care inactivează o parte din erbicid. Erbicidele a căror solubilitate în soluția solului depinde de pH ul acesteia conțin o grupare funcțională care își schimbă caracterul chimic de la neutru la acid odată cu creșterea pH ului. Forma neutră chimic este mai puțin solubilă în apă, fiind mai lipofilă. Aceasta determină o reținere mai puternică de către materia organică a solului. Forma negativă a erbicidului este mai solubilă în apă și mai greu reținută de materia organică a solului. Aceasta fenomen face ca mai mult erbicid să fie disponibil în soluția solului pentru absorbția radiculară. Astfel de erbicide se absorb mai bine de către rădăcini la un pH al solului peste 7.

2.2.3.11. Clasificarea erbicidelor

La ora actuală, în lume, sunt sintetizate circa 250 de substanțe active din care sunt fabricate circa 3 000 de produse comerciale erbicide. Clasificarea lor după anumite criterii ne ajută să le înțelegem mai bine pentru a le putea administra.

După selectivitate, erbicidele se clasifică în: erbicide selective (majoritatea) și neselective sau totale. Acestea, la rândul lor, pot fi sistemice și de contact. Singura substanță activă sistemică totală este glifosat, din care sunt formulate numeroase produse comerciale. Substanțe active totale de contact sunt glufosinatul (Basta) și oxyfluorfenul (Goal). Aceste substanțe, aplicate pe frunze, nu se translocă ci distrug doar țesuturile verzi pe care ajung. Din acest motiv, părțile subterane ale buruienilor perene pe care ajung aceste erbicide nu sunt distruse, respectivele buruieni reluându-și creșterea din organele subterane (rizomi sau drajoni).

După epoca de aplicare, erbicidele se pot clasifica astfel:

Erbicide preplant: cele care se aplică înainte de înființarea culturii, pe buruienile răsărite; sunt erbicide neselective, totale, pentru combaterea buruienilor ce nu pot fi combătute în cultură;

Erbicide preplant incorporated (ppi): se aplică înainte de semănat, cu încorporare în sol, pentru că sunt volatile;

Erbicide preemergente (pre): se aplică după semănat dar înainte de răsărit;

Erbicide postemergente (post): se aplică după ce cultura și buruienile au răsărit. Acestea pot fi de contact, care nu se translocă în plantă, afectând doar țesutul pe care cad și sistemice, care intră în metabolismul plantei

După modul de acțiune erbicidele se clasifică în următoarele grupe:

Tabelul …

Clasificarea erbicidelor după modul de acțiune

1. Erbicidele din grupa regulatorilor de creștere se folosesc pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale sau perene, neafectând buruienile sau culturile monocotiledonate decât în anumite condiții: când se aplică în altă epocă decât cea recomandată ori dacă se mărește doza. Efectele acestor erbicide sunt similare cu cele ale hormonilor de creștere numite auxine. Acestea constau în:

Alungirea celulelor frunzelor și zbârcirea acestora;

Frunzele devin sfărâmicioase;

Diviziunea celulară și respirația cresc iar fotosinteza scade, epuizând planta;

Rădăcinile nu mai absorb nutrienți iar tulpina nu mai poate transporta substanțe.

Dacă se aplică la porumb, mai târziu decât epoca recomandată, frunzele nu se mai desfac, rămân ca cele ale cepei iar grâul manifestă fenomene grave de sterilitate a spicelor (Figura … Efectul fitotoxic al aplicării tardive a 2,4 D și dicamba).

Figura … Efectul tipic al erbicidelor hormonale, aici, împotriva buruienii Abutilon theophrasti (teișor)

Simptomele acestor erbicide apar în câteva zile iar moartea plantei, în circa 10 zile. Cu cât buruienile sunt mai mici, cu atat efectul este mai rapid și mai pronunțat.

Substanțele active din această categorie avizate în țara noastră sunt:

1. Acid 2,4 D, MCPA din sare DMA, MCPB – sodiu, Mecoprop – P (MCPP – P). Mod de acțiune: Substanțe active erbicide hormonale, cu acțiune sistemică, selective, controlând buruieni dicotiledonate anuale și perene. Sărurile sarea de dimetil amină (SDMS) sunt repede absorbite prin rădăcini, în timp ce esterii 2 etilhexil ester sunt repede absorbiți prin frunze. Translocarea în plantă se produce cu acumulări la nivelul țesuturilor meristematice ale tulpinii și rădăcinilor, acționând ca un inhibitor al creșterii buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, având eficiență maxima atunci când buruienile dicotile sunt în faza de rozetă (2-4 frunze). Este un hormon de creștere artificial care determină creșterea dezordonată și moartea plantelor din cauza concentrației prea ridicate. Sunt folosite la formularea erbicidelor simple și compuse utilizate pentru combaterea buruienilor din următoarele culturi, astfel:

– acid 2,4 D, acid 2,4 D din sare de dimetil amină (SDMA), acid 2,4 D – D2 etilhexil ester: Amino 600, Damine, SDMA Super, 2,4 D 660 SL, Dicopur D, DMA 6, DMA Extra 600 SL, Dicoteron 60 SL, Esteron Extra 600 EC (grâu, porumb); Prodate 2,4 D, Esteron Extra 600 EC (grâu, orz, orzoaică,); DMA 6(grâu, orz, orzoaică, ovăz).

– acid 2,4 D + bromoxinil: Buctril Universal (grâu, porumb)

– acid 2,4 D + dicamba: Dicopur Top 464 SL (grâu, porumb), Ceredin Super 40 SL, Dialen Super 464 SL (grâu, orz);

– acid 2,4 D + florasulam: Turbo Flo (grâu, porumb), Mustang (grâu, porumb, orz, ovăz).

2. Dicamba. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, erbicidă, absorbită prin frunze și rădăcini, cu translocare rapidă în toate organele plantei. Translocarea se face atât acropetal cât și bazipetal, cu acumulare la nivelul punctelor de creștere. Efectul se manifestă prin răsucirea și încrețirea tulpinilor, frunzelor, umflarea nodurilor tulpinii, curbarea frunzelor. Aceste simptome sunt urmate de clorozarea meristemelor de creștere, inhibarea creșterii, necroze și, în final, de moartea buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând unele buruieni dicotiledonate anuale și perene. Este folosită la formularea de erbicide simple și compuse utilizate la combaterea buruienilor din culturile de grâu, orz, orzoaică, ovăz și porumb.

3. Fluroxipir. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă. Reprezintă forma activă rezultată prin hidrolizarea la nivelul plantei a fluroxipir – metilului, fiind translocată rapid în toate organele buruienilor susceptibile. Acționează asemănător auxinelor, producând deformarea frunzelor, ceea ce provoacă dezechilibre fiziologice cu repercursiuni asupra creșterii buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând numeroase specii de buruieni dicotiledonate (Gallium aparine, Rumex crispus, Urtica dioica, Convolvulus arvensis, Solanum nigrum) este folosit la formularea de erbicide utilizate în combaterea buruienilor din culturile de grâu, ovăz, porumb, pajiști cultivate, ceapă, măr (Cerlit și Tomigan 250 EC pentru grâu și porumb.

4. Aminopiralid. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită cu rapiditate de frunze și de rădăcini, producând întâi decolorări apoi necrozări de țesuturi. Combate buruieni dicotiledonate anuale și perene, făcând parte din categoria erbicidelor postemergente. Este folosit, în combinație cu alte substanțe active erbicide la formularea de erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de grâu, orzoaică, porumb (Lancelot: aminopiralid + florasulam) și rapiță (Galera Super: aminopiralid + clopiralid și picloram).

5. Clopralid. Substanță activă sistemică, selectivă, absorbită prin frunze și rădăcini, cu translocare acropetală și bazipetală și acumulare în țesuturile meristematice. Acționează ca inhibitor al sintezei auxinelor, blocând creșterea buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând numeroase buruieni dicotiledonate anuale și perene din familiile Polygonaceae, Compositae, Leguminosae, Umbeliferae, în special pălămida (Cirsium arvense) . Este folosit la formularea de erbicide simple (Cliophar 300 SL pentru porumb, rapiță și sfeclă de zahăr; Lontrel 300 pentru grâu, porumb, rapiță, muștar, sfeclă) și compuse (Galera = clopiralid + picloram pentru rapiță și muștar; Galera Super = clopiralid + picloram + aminopiralid pentru rapiță).

6. Picloram. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită rapid prin rădăcini și frunze și translocată ascendent și descendent, cu acumulare în zonele de creștere (meristeme). Acționează asemănător auxinelor, fiind un erbicid de tip hormonal, provocând hipertrofieri urmate de necrozări, care conduc la moartea buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând numeroase specii de buruieni dicotiledonate anuale. Este utilizat la formularea de erbicide folosite în combaterea buruienilor din culturile de rapiță și muștar. Produse comerciale: Galera (picloram + clopiralid) pentru rapiță și muștar și Galera Super (picloram + clopiralid + aminopiralid) avizat la rapiță.

2. Erbicidele care provoacă inhibiția sintezei anumitor aminoacizi acționează asupra enzimelor care catalizează producerea acestor aminoacizi sau enzimele care intervin în sinteza proteică. Dacă un aminoacid sau mai mulți nu se pot genera în plantă, metabolismul general al plantei colapsează încet dar sigur. Secvența proteică a oricărei specii are nevoie de aminoacizi, cărămizile acestei structuri. Dacă nu se mai sintetizează, angrenajul proteic nu se mai fabrică în plantă. Erbicidele din acest grup combat, în special dicotiledonatele dar și monocotiledonatele. Simptomele acestui grup de erbicide sunt:

Stoparea imediată a creșterii;

Buruienile în stadiul de plantulă mor în 2-4 zile;

Buruienile mature și cele perene mor într-un timp mult mai îndelungat, 2-4 săptămâni;

Elementul specific este îngălbenirea și brunificarea, după câteva zile sau săptămâni, în funcție de vârsta și vigoarea buruienii.

Aici sunt incluse și erbicidele totale: glifosat și glufosinat. Glifosatul este sistemic, afectând grav, letal metabolismul plantei, prin sistarea sintezei proteice. Totuși, concentrația în care se aplică este foarte importantă, o concentrație mai mare având efect și împotriva buruienilor perene, robuste, rezistente, cum este volbura. Glufosinatul afectează metabolismul azotului prin oprirea sintezei glutaminei, fapt ce conduce la acumularea de amoniac în țesuturi și la moartea celulelor. Este o substanță de contact, distrugând doar țesutul verde pe care cade, în timp, nu rapid.

Substanțele active din acest grup, avizate pentru utilizare în țara noastră:

1. Imazamox. Substanță activă erbicidă cu acțiune parțial sistemică, de contact și reziduală, absorbită, deopotrivă prin frunze și prin rădăcini și translocată în zonele de creștere. Plantele se ofilesc, se răsucesc și se brunifică. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă sau postemergentă, controlând un spectru larg de buruieni dicotiledonate anuale dar și unele monocotiledonate anuale. Este folosit la formularea de erbicide simple (Pulsar 40 pentru soia, mazăre și floarea soarelui, hibrizi Clearfield) și compuse (Clearanda = imazamox + metazaclor pentru rapița Clearfield).

2. Iodosulfuron metil sodiu. Substanță activă erbicidă cu acțiune selectivă, parțial sistemică. Acționează ca inhibitor al biosintezei unor aminoacizi esențiali, stopând diviziunea celulară și procesul de creștere a buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând buruieni monocotiledonate anuale (Lolium, Apera spica venti) dar și dicotiledonate anuale (Gallium aparine). Este folosit la formularea de erbicide simple (Hussar = iodosulfuron metil sodiu + mefenpir dietil (safener) pentru grâu și compuse (Sekator Progress OD = iodosulfuron metil sodiu + amidosulfuron + mefenpir dietil (safener) pentru combaterea buruienilor din culturile de grâu, orz, orzoaică.

3. Amidosulfuron. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, controlând numeroase specii de buruieni dicotiledonate. Absorbția se produce prin frunze și prin rădăcini, translocarea producându-se în toate organele plantei. Creșterea buruienilor este inhibată, fiind urmată de apariția și dezvoltarea unor pete clorotice care se extind la nivelul întregii plante, acropetal și bazipetal (de sus în jos și de jos în sus). Face parte din categoria erbicidelor postemergente. Este folosit la formularea de erbicide pentru combaterea buruienilor din culturile de grâu, orz și orzoaică (Sekator Progress OD).

4. Azimsulfuron. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selective, absorbită mai ales prin frunze dar și prin rădăcini, fiind translocate în plantă prin xylem și floem (acropetal și bazipetal). Simptomele inițiale constau în stoparea creșterii plantelor urmată de înroșire și apoi necrozarea țesuturilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente având un control foarte bun asupra speciilor de Echinochloa spp. dar și a altor specii de buruieni dicotiledonate anuale și perene. Este folosit la formularea de erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de orez (Gulliver 50 WG).

5. Clorsulfuron. Substanță activă sistemică, selectivă, absorbită prin frunze și rădăcini, cu translocare rapidă ascendentă și descendentă. Acționează ca inhibitor al biosintezei aminoacizilor esențiali valina și izoleucina, stopând diviziunea celulară și, în consecință, creșterea buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă și postemergentă timpurie, controlând cele mai multe buruieni dicotiledonate dar și unele monocotiledonate anuale. Este folosit pentru formularea de erbicide simple Comod 750 WP pentru grâu și orz; Glean 75 DF pentru grâu și in; Rival 75 GD pentru grâu, orz și orzoaică) și compuse (Rival Super Star 75 GD și Rival Super Star 75 PU = clorsulfuron + tribenuron metil pentru grâu, orz, orzoaică și ovăz).

6. Tribenuron metil. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită, mai ales, prin frunze, cu activitate scăzută la nivelul solului. Acționează ca inhibitor al enzimei acetolactat sintetaza (ALS), ceea ce conduce în mod rapid la încetarea diviziunii celulare. Acest fapt conduce la stoparea creșterii plantelor susceptibile, producându-se, totodată, modificări ireversibile, exteriorizate prin apariția de clorozări (după 2-3 zile de la aplicare), urmate de necrozări și apoi de moartea buruienilor, la 10-25 de zile de la aplicare. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând numeroase specii de buruieni dicotiledonate anuale și perene. Este folosit la formularea de erbicide simple și compuse utilizate la combaterea buruienilor din culturile de grâu, orz, orzoaică, ovăz. Produse comerciale pe bază de tribenuron – metil: Express 50 WG (doar pentru floarea soarelui rezistentă la tribenuron – metil), Helmstar 75 WG pentru grâu și orz, Rival Star 75 GD, pentru grâu, orz și ovăz, Trimmer 75 WG pentru grâu și orz. Produse comerciale compuse: Granstar combi (tribenuron – metil + MCPP – P) pentru grâu, Granstar Super 50 SG și Harmony Extra (tribenuron – metil + tifensulfuron – metil) pentru grâu, Pointer Ultra (tribenuron – metil + metsulfuron metil) pentru grâu, Rival Super Star 75 GD și Rival Super Star 75 PU (tribenuron – metil + clorsulfuron) pentru grâu, orz, ovăz.

7. Tritosulfuron. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbit, în principal prin frunze și translocată în țesuturile meristematice. Acționează ca inhibitor al biosintezei unor aminoacizi esențiali, stopând diviziunea celulară și oprind creșterea buruienilor susceptibile. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând un spectru larg de buruieni dicotiledonate. Este folosit la formularea de erbicide compuse utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de grâu, orz și porumb. Produse comerciale: Arrat (tritosulfuron + dicamba) pentru grâu, orz și porumb; Callam (tritosulfuron + dicamba) pentru porumb.

8. Triasulfuron. Substanță activă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze și rădăcini și translocată rapid în țesuturile meristematice. Acționează ca inhibitor al biosintezei unor aminoacizi esențiali, stopând diviziunea celulară și, implicit, procesul de creștere a plantelor susceptibile. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă și postemergentă, controlând o gamă largă de buruieni dicotiledonate anuale. Se folosește la formularea de erbicide simple și compuse utilizate la combaterea buruienilor din culturile de grâu, orz și ovăz. Produse comerciale: Logran 20 WG (triasulfuron) pentru grâu, Lintur 70 WG (triasulfuron + dicamba) pentru grâu, orz, ovăz.

9. Metsulfuron și metsulfuron metil. Substanțe active cu acțiune sistemică, selectivă, absorbite prin rădăcini și frunze și translocate în vârfurile de creștere ale plantelor susceptibile. Acționează ca inhibitori ai unor enzime importante, cum ar fi acetolactat sintetaza (ALS), ceea ce conduce la încetarea rapidă a diviziunii celulare și, în consecință, a creșterii plantelor. Primele simptome apar după câteva zile, urmate de moartea plantelor, într-un interval de 2-4 săptămâni. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând o gamă largă de buruieni mono și dicotiledonate. Sunt folosite la formularea de erbicide simple (Isomexx 60 WG pentru grâu și orz, Laren 60 WP pentru grâu, Laren Pro 20 SG pentru grâu și orz, Primstar Super pentru grâu și compuse (Pelican Delta 606 WG = metsulfuron + diflufenican pentru grâu și orzoaică, Alliance 660 WG = metsulfuron – metil + diflufenican pentru grâu și Pointer Ultra = metsulfuron – metil + tribenuron – metil pentru grâu.

10. Nicosulfuron. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze și rădăcini, cu translocare rapidă prin xilem și floem (ascendent și descendent) și acumulare la nivelul țesuturilor meristematice. Acționează ca inhibitor al biosintezei unor aminoacizi esențiali (valina și izoleucina) determinând stagnarea diviziunii celulare și oprirea creșterii buruienilor. Are selectivitate biochimică pentru porumb, acesta transformând substanța activă în metaboliți netoxici. Buruienile sunt distruse total după circa 20 de zile, deși primele efecte apar după câteva zile. Este specializat în combaterea buruienilor monocotiledonate perene din porumb: Sorghum halepense, Cynodon dactylon și Agropyron. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând numeroase specii monocotiledonate anuale și perene (Setaria, Echinochloa, Digitaria, Avena, Lolium, Sorghum halepense, Cynodon, Agropyron) dar și dicotiledonate anuale (Amaranthus, Galinsoga, Stellaria, Chenopodium, Abutilon, Solanum, Portulaca, leguminoase și crucifere). Este folosit la formularea de erbicide simple și compuse utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de porumb. Produse comerciale pe bază de nicosulfuron: Accent 75 WG, Astral 40 SC, Bandera 4 OD, Boreal 4 SC, Crew 4 SC, Cruz, Gat Motion 4 SC, Innovate 240 SC, Kelvin Top, Milagro Extra 6 OD, Mistral 4 SC, Nico 40 SC, Nicogan 40 SC, Novapower 40 SC, Sajon 4 OD, Sprint. Erbicide compuse: Elumis = nicosulfuron + mesotrione, Principal = nicosulfuron + rimsulfuron.

11. Rimsulfuron. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze și rădăcini, cu translocare rapidă și acumulare în țesuturile meristematice. Acționează ca inhibitor al biosintezei unor aminoacizi esențiali (izoleucina și valina), stopând diviziunea celulară și, ca urmare, creșterea buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând numeroase specii de buruieni monocotiledonate anuale și perene și multe specii dicotiledonate. Este utilizat la formularea erbicidului simplu Titus 25 DF folosit la combaterea buruienilor din culturile de porumb, cartof și tomate și de erbicide compuse: Basis (rimsulfuron + tifensulfuron – metil), Principal (rimsulfuron + nicosulfuron) și Titus Plus (rimsulfuron + dicamba) folosite la combaterea buruienilor în cultura de porumb, în postemergență.

12. Foramsulfuron. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, preluată de frunze și translocată în toate organele buruienilor susceptibile. Acționează ca inhibitor al biosintezei unor aminoacizi esențiali. Translocarea în plantă produce acumulări la nivelul țesuturilor meristematice, care devin clorotice și necrotice, simptome urmate de clorozarea și necrozarea frunzelor. Aceste simptome sunt vizibile după 48 de ore. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând buruienile monocotiledonate, inclusiv Sorghum halepense din rizomi dar și dicotiledonate. Este folosit, în mod uzual, în combinație cu safenerul isoxadifen – etil, la formularea de erbicide utilizate în combaterea buruienilor din culturile de porumb (Equip) și Equip Active (foramsulfuron + tiencarbazon – metil + ciprosulfamide – safener).

13. Prosulfuron. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze și rădăcini și translocată ascendent și descendent în toate organele plantelor susceptibile. Acționează ca inhibitor al biosintezei unor aminoacizi esențiali (izoleucina și lizina), stopând diviziunea celulară și creșterea buruienilor. Moartea plantelor survine după 1-3 săptămâni de la aplicare. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând numeroase buruieni dicotiledonate anuale, inclusiv Amaranthus, Abutilon, Chenopodium, Polygonum, Rumex, Stellaria. Este folosit pentru formularea de erbicide compuse utilizate în combaterea buruienilor din cultura de porumb și sorg. Produs comercial: Casper, pe bază de prosulfuron și dicamba.

14. Tifensulfuron – metil. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită și translocată, în principal, prin intermediul frunzelor, cu activitate foarte redusă în sol, sub aspect rezidual. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând un spectru larg de buruieni dicotiledonate anuale (Ambrozia elatior, Xanthium, Portulaca oleracea, Polygonum, Chenopodium, Atriplex patula, Galeopsis tetrahit, Rumex, Matricaria, Sinapis arvensis, Abutilon teophrasti, Thlaspi arvense, Raphanus raphanistrum, Stellaria media, Amaranthus, Capsella bursa-pastoris. Specii rezistente: Datura stramonium și Solanum nigrum. Este folosită la formularea de erbicide simple (Harmony 50 SG pentru soia) și compuse utilizate în combaterea buruienilor din culturile de grâu (Granstar Super 50 SG și Harmony Extra = tifensulfuron – metil + tribenuron – metil) și porumb (Basis = tifensulfuron – metil + rimsulfuron).

15. Triflusulfuron metil. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze și translocată în țesuturile meristematice. Acționează ca inhibitor al biosintezei unor aminoacizi esențiali, stopând diviziunea celulară și, în consecință, blocând procesul de creștere a plantelor susceptibile, simptomele începând să se manifeste la nivelul țesuturilor meristematice. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând numeroase specii de buruieni dicotiledonate anuale și perene. Este folosit la formularea erbicidului Safari 50 WG utilizat la combaterea buruienilor din cultura de sfeclă de zahăr.

16. Bensulfuron – metil. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze și rădăcini, cu translocare rapidă în țesuturile meristematice, unde inhibă biosinteza aminoacizilor esențiali valina și isoleucine, stopând diviziunea celulară și creșterea plantelor. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă și postemergentă, controlând buruieni anuale și perene, inclusive Cyperus spp., Typha spp., Scirpus spp., Butomus spp., etc. Este folosit la formularea de erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de orez (Londax 60 DF).

17. Etametsulfuron – metil. Substanță activă erbicidă absorbită prin frunze și mai puțin prin rădăcini. Face parte din categoria erbicidelor postemergente și combate un număr mare de buruieni crucifere în faza de rozetă și alte specii dicotiledonate, având selectivitate pentru rapiță (Salsa).

18. Piroxsulam. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze, lăstari și rădăcini, cu translocare ascendentă și descendentă și acumulare la nivelul țesuturilor meristematice. Acționează ca inhibitor al biosintezei unor aminoacizi esențiali, fapt ce induce grave perturbări la nivel meristematic, cu simptome evidente care constau în piticiri și clorozări, urmate de necrozări și, în final, moartea plantelor susceptibile. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând un larg sortiment de buruieni monocotiledonate anuale (Alopecurus, Apera, Avena, Bromus, Lolium) dar și dicotiledonate anuale (Amaranthus, Brassica, Galeopsis tetrahit, Geranium, Myosotis, Stellaria media, Veronica, Viola). Este folosit la formularea de erbicide utilizate în combaterea buruienilor din culturile de grâu. Produs comercial: Pallas 75 WG, pe bază de piroxsulam + cloquintocet – mexil (safener).

http://sitem.herts.ac.uk/aeru/ppdb/en/Reports/1133.htm

19. Bispiribac sodiu. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze și rădăcini. Acționează ca inhibitor al sintezei unor aminoacizi esențiali, blocând creșterea buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând unele specii de buruieni monocotiledonate și dicotiledonate anuale și perene (în special Echinochloa spp.) este folosită în formularea de erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de orez (Nominee 400 SC).

20. Florasulam. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, preluată de rădăcini și tulpini (lăstari) și translocată acropetal și bazipetal în toate organele buruienilor. Acționează ca inhibitor al biosintezei unei serii de aminoacizi esențiali, dintre care fac parte leucina, izoleucina și valina, provocând grave perturbații metabolice și, implicit, stoparea procesului de creștere a buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând buruieni dicotiledonate, în special Gallium aparine, Stellaria media, Polygonum convolvulus, Matricaria inodora și numeroase specii din familia crucifere. Este folosit la formularea de erbicide, în special compuse (Axial One = florasulam + pinoxaden + cloquintocet – mexil (safener); Lancellot 450 WG = florasulam + aminopiralid din sare de potasiu; Lancelor Super (florasulam + aminopiralid); Mustang = florasulam + acid 2,4 D, utilizate la combaterea buruienilor din culturile de grâu, orz, orzoaică, ovăz și Lancelot 450 WG; Mustang și Turbo FLO = florasulam + acid 2,4 D + 2 EHE pentru grâu și porumb.

21. Propoxicarbazon. Substanță activă erbicidă absorbită prin frunze și rădăcini. Translocarea se face ascendent și descendent. Produce deformarea plantelor, cloroze și necroze. Face parte din categoria erbicidelor postemergente și combate buruieni monocotiledonate anuale și perene și unele dicotiledonate anuale (Bromus sp. (obsiga), Agropyron repens (pir târâtor), Apera spica-venti (iarba vântului), precum și unele specii din familia Brassicaceae: Sinapis arvensis (muștar de câmp),Thlaspi arvense (pungulița). Aplicarea trebuie efectuată primăvara devreme pentru a micșora concurența buruienilor cu planta de grâu. Este folosit la formularea erbicidului Attribut 70 SG utilizat pentru combaterea buruienilor din cultura de grâu.

22. Tiencarbazon – metil. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită, în principal, prin frunze, cu translocare la nivelul tuturor organelor plantelor susceptibile. Inhibă enzima acetolactat sintetaza carea catalizează înlănțuirea aminoacizilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând numeroase specii de buruieni mono și dicotiledonate anuale. Se folosește la formularea de erbicide compuse utilizate la combaterea buruienilor din culturile de porumb. Produse comerciale: Adengo 465 SC (tiencarbazon – metil + isoxaflutol + ciprosulfamide ca safener) și Equip Active 56,5 OD (tiencarbazon – metil + foramsulfuron + ciprosulfamide ca safener).

Erbicide totale

1. Glifosat, Glifosat acid. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, neselectivă, absorbită prin frunze și translocată rapid în toate organele plantei. În contact cu solul se inactivează. Acționează ca inhibitor al unor enzime și al unor aminoacizi esențiali. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune multiplă: ca erbicid preemergent sau preplant combate toate buruienile răsărite, ca desicant, înainte de recoltare, ca eradicant, pe miriști, după răsărirea buruienilor. Produse comerciale: Agro – Glyfo 360, Cosmic, Dominator, Efasate 36 S, Gallup 360, Glifotim, Glyfos, Glyfostock, Leone 36 SL, Oxalis, Sanglypho, Sikosto, Touchdown System 4, Boom Efekt, Clinic 360 SL, Glifocig Total CL, Glyphogan 480 SL, Roundup, Roundup Energy, Roundup Evolution, Roundup Power, Kanzen (glifosat + pyraflufen – etil).

2. Glufosinat de amoniu. Substanță activă erbicidă neselectivă, cu acțiune de contact dar și cu o oarecare acțiune sistemică. Translocarea se produce numai în interiorul frunzei, predominant de la bază către vârful acesteia. Acționează ca inhibitor al enzimei glutamin sintetaza și, indirect, al procesului de fotosinteză al buruienilor, fapt care determină apariția de decolorări și, ulterior, de necrozare a țesuturilor. Din cauza blocării căii metabolice de formare a glutaminei, determină acumularea de amoniac în celulă, în cantități foarte mari. Este folosit la formularea de erbicide cu acțiune totală sau cu acțiune desicantă, utilizate pentru culturile de orez dar și pentru combaterea buruienilor în livezile de pomi fructiferi și în viile pe rod. Produs comercial: Basta 14 SL.

3. Erbicidele care inhibă sinteza acizilor grași combat doar monocotiledonate și se aplică, în special, la culturi dicotiledonate. Sunt foarte active împotriva monocotiledonatelor de climat călduros. Cele care se aplică la păioase sunt mai scumpe. Aceste erbicide, fiind lipofile, se absorb foarte repede și opresc creșterea buruienilor aproape imediat deoarece planta nu mai produce lipide, constituenți ai membranelor celulare. Se acumulează în meristemele de creștere aflate la nodurile tulpinii sau rizomilor. Frunzele mai bătrâne mai apar, încă, sănătoase, câteva zile sau chiar săptămâni, în cazul celor perene. Efectul este vizibil chiar în aceste puncte, nodurile tulpinii, care devin maronii, putrezind. Culoarea plantei, în general, tinde spre violet (vezi si Figura … Efectul tipic al erbicidelor graminicide. Se observa necrozarea meristemelor de creștere de la internodii și ușurința desprinderii. Acest efect apare după circa 7 zile de la aplicare).

Figura … Efectul tipic al erbicidelor antimonocotiledoneice, care inhibă procesul de producere a acizilor grași. Nodurile tulpinii putrezesc în circa o săptămână.

Substanțe active erbicide inhibitoare ale sintezei acizilor grași folosite în țara noastră:

1. Clodinafop propargil. Substanță activă cu acțiune sistemică. Translocarea se face acropetal, cu localizare la nivelul țesuturilor meristematice. Acționează ca inhibitor al sintezei acizilor grași, cu blocarea enzimei acetylcarboxilaza și stoparea procesului de creștere a buruienilor. Efectele fitotoxice devin vizibile după 1-3 săptămâni de la aplicare. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând buruienile monocotiledonate anuale (Avena spp., Lolium spp., Setaria spp., Phalaris spp. și Alopecurus spp.). Este folosit la formularea de erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de grâu, triticale și secară (Traxos 050 EC = clodinafop propargil + pinoxafen + cloquintocet mexil (safener).

2. Pinoxaden. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită în principal prin frunze și translocată acropetal și bazipetal, cu acumulare în zonele de creștere. Acționează ca inhibitor al sintezei acizilor grași, provocând blocaje metabolice severe la nivelul țesuturilor meristematice, cu simptome evidente după 1-3 săptămâni de la aplicare, concretizate în ofilirea și necrozarea plantelor susceptibile. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând buruieni monocotiledonate anuale (Alopecurus, Apera, Avena, Lolium, Phalaris și Setaria). Este utilizat la formularea de erbicide, mai ales compuse, utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de grâu și orzoaică. Produse comerciale: Axial 050 EC (pinoxaden + safener cloquintocet – metil), Axial One (pinoxaden + florasulam + safener cloquintocet – metil), Traxos 050EC (pinoxaden + clodinafop – propargil + safener cloquintocet – metil).

3. Cicloxidim. Substanță activă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită rapid prin frunze și translocate deopotrivă acropetal și bazipetal în toate organele plantei. Acționează ca inhibitor al unor enzyme catalitice dar și al diviziunii celulare mitotice, stopând creșterea buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând buruienile monocotiledonate anuale și perene, exclusiv Festuca rubra și Poa pratensis. Este folosit la formularea de erbicide utilizate în combaterea buruienilor din culturile dicotiledonate: floarea soarelui, rapiță, fasole, soia, sfeclă de zahăr, lucernă, tomate, măr, căpșun dar și la porumbul CTM (Cyxcloxydim tolerant maize) care are o genă de rezistență la cycloxidim. Produs comercial: Stratos Ultra.

4. Cletodim. Substanță activă cu acțiune sistemică, absorbită rapid prin frunze și translocată imediat de la frunze la sistemul radicular și la celelalte organe ale plantei aflate în creștere. Acționează ca inhibitor al sintezei acizilor grași prin blocarea enzimei acetylcarboxilaza, stopând, totodată, și procesul de creștere a buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând buruienile monocotiledonate anuale și perene. Este folosit la formularea de erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale și perene din culturile dicotiledonate: floarea soarelui, rapiță, fasole, mazăre, soia, năut, cartof, sfeclă de zahăr, in, lucernă, arbuști fructiferi, căpșun dar și pepiniere pomicole (Arrow 240 EC, Select Super).

5. Fenoxaprop – p – etil. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică și de contact, selectivă, absorbită în principal prin frunze, cu translocare acropetală și bazipetală până în rădăcini și rizomi. Acționează ca inhibator al sintezei acizilor grași, mai ales la buruienile monocotiledonate dar și ca inhibitor al acetyl carboxilazei, perturbând grav metabolismul buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând buruieni monocotiledonate anuale și perene. Se folosește la formularea de erbicide simple (Furore Super 75 EW pentru floarea soarelui, rapiță, mazăre, soia, cartof, sfeclă, in) sau compuse (Foxtrot 69 EW = fenoxaprop p – etil + cloquintocet – metil (safener) pentru grâu, împotriva ovăzului sălbatic.

6. Fluazifop – P – butil. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită repede prin frunze, hidrolizată până la fluazifop – P – și transolactă apoi sub această formă prin floem și xilem, acumulându-se în rizomii și stolonii buruienilor monocotiledonate perene dar și în meristemele monocotiledonatelor anuale și perene. Acționează ca inhibitor al sintezei acizilor grași, inhibând totodată și enzima acetyl CoA carboxilaza, cu grave repercursiuni asupra metabolismului celular. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând buruienile monocotiledonate anuale și perene. Este folosit la formularea de erbicide utilizate la combaterea buruienilor din culturile de floarea soarelui, rapiță, soia, cartof, sfeclă de zahăr, tomate, ardei, castraveți, ceapă, măr, arbuști fructiferi, căpșun, viță de vie și pepiniere pomicole (Fusilade Forte și Tiger P).

7. Propaquizafop. Substanță activă selectivă, sistemică, absorbită rapid prin frunze și translocată în plantă până la rădăcini, acumulându-se în zonele meristematice unde inhibă creșterea celulelor și diviziunea lor prin stoparea sintezei acetil coenzimei A. Necesită o oră fără ploaie după aplicare. Se aplică postemergent. Combate doar monocotiledonate anuale și perene, în funcție de concentrație. Buruienile își încetează creșterea după 1-2 zile și se usucă în 2-3 săptămâni. Cea mai bună acțiune se înregistrează când buruienile sunt în faza de înfrățire, în plină creștere, pentru a utiliza toxicul. Nu aplicați împreună cu un erbicid împotriva buruienilor cu frunză lată. Erbicidul trebuie lăsat să acționeze cel puțin 10 zile după care se poate aplica un erbicid antidicotiledoneic. În principiu, se poate aplica la toate culturile dicotiledonate dar este avizat pentru: floarea soarelui, rapiță, fasole, mazăre, soia, cartof, sfeclă, lucernă, tomate, ardei, ceapă, viță de vie, silvicultură. Produs comercial: Agil 100 EC.

8. Quizalofop – P – etil, quizalofop – P – tefuril. Substanțe active erbicide sistemice, selective, absorbite prin frunze și translocate ascendent și descendent, cu acumulare în țesuturile meristematice. Acționează ca inhibitori ai sintezei acizilor grași, blocând producerea de fosfolipide necesare reconstruirii membranelor celulare în procesul de diviziune. Simptomele vizibile constau în apariția de înroșiri, decolorări și necroze ale țesuturilor, care vor conduce, în final, la moartea buruienilor. Fac parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând buruienile monocotiledonate anuale și perene. Se folosesc la formularea de erbicide utilizate în combaterea buruienilor monocotiledonate din toate culturile dicotiledonate, inclusiv ceapă și usturoi. Produse comerciale: Anaconda, Atlet EC, Elegant 05 EC, Gat Taris 5 EC, Killer Super 5 EC, Leopard 5 EC, Prosper, Reset 5 CE, Targa 10 EC, Targa Super 5 EC, Pantera 40 EC.

4. Erbicidele care inhibă creșterea rădăcinilor și lăstarilor. Aceste erbicide sunt active în procesul de germinație și răsărire, acționând împotriva creșterii rădăcinilor și lăstarilor tineri ai tulpinii. Acest grup de erbicide combate, în special, monocotiledonatele anuale sau pe cele perene dar doar din sămânță, nu din rizomi. Mai combat și un spectrul limitat de dicotiledonate dar tot din sămânță, în special, pe cele cu semințe mici. Cele cu semințe mari produc plăntuțe prea robuste ca să poată fi distruse de aceste substanțe. Buruienile perene, cu sistem radicular puternic, profund, nu prezintă niciun simptom pentru că sunt prea groase, prea bine dezvoltate ca substanța să aibe efect.

Semințele buruienilor monocotiledonate germinează dar nu ajung la suprafața solului. Rădăcinițele seminale ale acestor buruieni, precum și lăstarii subterani sunt scurți, bombați, îngroșați, sfărâmicioși. Acest lucru se produce pentru că diviziunea celulară este oprită la vârful rădăciniței sau lăstarului. Plăntuța moare în pământ din cauza lipsei rădăcinilor care nu o aprovizionează cu apă și substanțe nutritive.

Buruienile dicotiledonate pot răsări dar dau plante subdezvoltate, pitice, îngoșate, frunze mici. Rădăcinile sunt, la fel ca la mocotiledonate, îngroșate, scurte, din același motiv, oprirea creșterii apicale.

Substanțe active care inhibă creșterea rădăcinițelor și lăstarilor:

1. Dimetaclor. Substanță activă erbicidă cu acțiune selectivă, absorbită în principal de tinerele plantuțe în timpul germinării de rădăcinile plăntuțelor, în primele faze de vegetație. Acționează ca inhibitor al diviziunii celulare dar și al sintezei unei serii foarte lungi de acizi grași ce provoacă blocarea procesului de creștere a buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor preemergente, controlând numeroase buruieni monocotiledonate anuale (Alopecurus myosuroides, Apera spica venti, Poa annua) dar și unele dicotiledonate. Se folosește la formularea de erbicide simple (Teridox 500 EC) sau compuse (Brasan = dimetaclor + clomazon) pentru combaterea buruienilor din culturile de rapiță.

2. Dimetenamid – P. Substanță activă erbicidă cu acțiune selectivă, de contact, nesistemică. Se aplică, în principal, în preemergență, pe sol dar poate fi aplicat și în postemergență, foarte timpuriu, imediat după răsărirea buruienilor. Aceasta deoarece pătrunderea în plantă se realizează prin rădăcinile active și ascendent prin epicotil, imediat după germinare și, respectiv, răsărire. Translocarea la nivel foliar dar și la nivelul plantei, în ansamblu, este foarte redusă. Acționează ca inhibitor al unei serii lungi de acizi grași, provocând grave perturbații metabolice, cu blocarea procesului de creștere a buruienilor aflate în primele faze de vegetație. Controlează buruieni monocotiledonate anuale și unele dicotiledonate anuale. Este folosit la formularea de erbicide simple (Frontier Forte pentru porumb, floarea soarelui, soia, cartof, sfeclă de zahăr) și compuse (Akris și Click Combi = dimetenamid + terbutilazin pentru porumb; Butisan Max = dimetenamid + metazaclor + quinmerac pentru rapiță).

3. Prosulfocarb. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze și rădăcini. Acționează ca inhibitor al creșterilor din zonele meristematice, unde se acumulează și provoacă înnegriri și răsuciri ale tulpinilor și rădăcinilor tinere, în cazul buruienilor monocotiledonate împiedicând tinerele frunzulițe să se elibereze din coleoptil, în momentul răsăririi. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă și postemergentă timpurie, controlând o gamă largă de buruieni mono și dicotiledonate. Este folosit la formularea de erbicide utilizate în combaterea buruienilor din culturile de cartof, ceapă și morcov, la toate cu aplicare preemergentă. Produsul comercial: Boxer 800 EC.

4. Pendimetalin. Substanță activă erbicidă cu acțiune selectivă, absorbită de rădăcini și de frunze. Afectează buruienile, distrugându-le după germinare, în timpul răsăririi sau imediat rupă răsărire. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă (cu aplicare înainte de semănat și încorporare ușoară sau imediat după semănat) și postemergentă timpurie (imediat după răsărire). Pendimetalinul are selectivitate fiziologica la soia, floarea-soarelui, caz în care se poate încorpora. Selectivitatea pozițională se manifestă la porumb, orez, ceapă, cartof și legume, caz în care nu trebuie încorporat. Pentru o eficacitate optimă a erbicidului este necesară o bună pregătire a solului, fără bulgari. Controlează numeroase specii de buruieni monocotiledonate anuale dar și unele dicotiledonate anuale (Stellaria, Fumaria, Ranunculus arvensis, Chenopodium, Polygonum, Matricaria, Geranium, Sonchus oleracaeus). Pendimetalinul nu impune restricții în rotația culturilor, excepții făcând culturile de sfeclă și spanac care sunt mai sensibile și la care este necesar să se respecte un interval de minimum 12 luni de la aplicarea erbicidului și înființarea acestor culturi. Este folosit la formularea de erbicide simple utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de porumb, floarea soarelui, soia, cartof, morcov, răsaduri diverse, usturoi, ceapă Stomp 330 EC, Pendigan 330 EC, Stomp Aqua). Ca erbicid compus este formulat Trek P 334 SE (pendimetalin + terbutilazin) ce se poate aplica la porumb și sorg.

5. S – Metolaclor. Substanță activă erbicidă cu acțiune selectivă, absorbită predominant prin hipocotil dar și prin ramificațiile tulpinii (lăstari). Acționează ca inhibitor al diviziunii celulare, inhibând, totodată, sinteza unei lungi serii de acizi grași, cu efecte negative majore asupra metabolismului celular și a procesului de creștere a plantelor susceptibile. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă (aplicat înainte de semănat, cu încorporare ușoară sau imediat după semănat) și postemergentă timpurie. Controlează numeroase specii de buruieni monocotiledonate anuale dar și unele dicotiledonate anuale (Amaranthus, Capsella, Portulaca). Este folosit la formularea erbicidului simplu Dual Gold 960 EC utilizat la combaterea buruienilor din culturile de porumb, sorg, floarea soarelui, rapiță, fasole, soia, sfeclă, in, morcov, varză, conopidă, tomate, ardei, vinete, pepeni, ceapă, căpșun. În combinație sunt formulate: Gardoprim Plus Gold (metolaclor + terbutilazin) pentru porumb și floarea soarelui și Lumax (metolaclor + mesotrione + terbutilazin) pentru porumb, ambele în preemergență.

6. Napropamid. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă. Absorbția se face prin rădăcini și este urmată de translocarea acropetală, prin xilem. Are loc inhibarea dezvoltării rădăcinilor și stoparea creșterii buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor preemergente și combate buruieni monocotiledonate anuale și unele dicotiledonate anuale. Este fitotoxic pentru grâu și orz. Este folosit la formularea de erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de rapiță, tomate, ardei. Produsul comercial: Devrinol 45 F.

7. Propizamid. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin rădăcini, cu translocare în corpul plantei. Acționează ca inhibitor al diviziunii celulare, cu repercursiuni grave asupra procesului de creștere a plantelor. Tulpinile devin distorsionate iar frunzele se îngălbenesc, acest efect observându-se după circa 20 de zile, în cele mai bune condiții. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă și postemergentă timpurie, controlând numeroase specii de buruieni monocotiledonate din sămânță dar și unele dicotiledonate. Este folosit la formularea erbicidului Kerb 50 W utilizat preemergent pentru combaterea buruienilor din culturile de sfeclă de zahăr, lucernă, trifoi, morcov, salată. Combate și cuscuta.

8. Metazaclor. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin hipocotil și prin rădăcini. Acționează ca inhibitor al diviziunii celulare, prin blocarea procesului de sinteză a proteinelor, fiind, totdată, inhibitor al germinației semințelor de buruieni. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă dar și postemergentă timpurie. Controlează numeroase specii monocotiledonate anuale (Alopecurus myosuroides, Apera spica venti, Avena fatua, Digitaria sanguinalis, Echinochloa crus galli, Poa annua, Setaria glauca) dar și dicotiledonate anuale (Amaranthus, Anthemis, Matricaria, Polygonum, Sinapis, Solanum, Stellaria, Urtica, Veronica). Este folosit la formularea de erbicide simple (Butisan 400 SC, Gat Burino 50 SC, Sultan 50 SC) utilizate în combaterea buruienilor din culturile de rapiță, muștar, conopidă, căpșun și compuse (Butisan Max = metazaclor + dimetenamid + quinmerac pentru rapiță; Cleranda = metazaclor + imazamox pentru rapița Clearfield).

9. Quinmerac. Substanță activă erbicidă de tip hormonal, cu acțiune asemănătoare auxinelor, selectivă, absorbită în principal prin rădăcini și, într-o oarecare măsură și prin frunze, cu acumulări la nivelul meristemelor de creștere, provocând hipertrofieri ale țesuturilor, răsuciri și contorsionări. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând numeroase specii de buruieni dicotiledonate anuale (Amaranthus, Anthemis, Urtica, Veronica, Sonchus, Ranunculus, Capsella, Matricaria, Polygonum persicaria, Chenopodium, Papaver, Solanum, Senecio, Thlaspi, Lamium, Stellaria) dar și monocotiledonate anuale (Setaria, Digitaria, Echinochloa, Lolium, Poa, Alopecurus). Se aplică preemergnet sau postemergent timpuriu. Este folosit pentru formularea de erbicide, de regulă, compuse, utilizate pentru combaterea buruienilor din cultura de rapiță. Produs comercial: Butisan Max, pe bază de quinmerac + dimetenamid – P + metazaclor.

5. Erbicide inhibitoare ale fotosintezei. Aceste substanțe afectează fotosinteza prin faptul că nu mai dau voie electronilor pierduți de clorofilă să fie preluați de aceasta din descompunerea apei, astfel încât clorofila se dezintegrează.

Se împart în trei categorii:

– erbicide sistemice, care intră în vasele conducătoare ale plantei, migrează către frunză, unde își fac efectul. Se pot aplica atât la sol, de unde migrează în aparatul foliar sau pe frunzele plantelor mici. Acestea sunt: metribuzin, metamitron, linuron, clortoluron, etofumesat, cloridazon, isoproturon, lenacil, terbutilazin;

– erbicide de contact, postemergente, care nu se translocă, având efect doar pe locul de pe frunză unde au căzut. Din acest motiv, aceste erbicide trebuie aplicate astfel încât să acopere bine buruienile. Acestea sunt: bentazon, bromoxinil, bifenox;

– erbicide sistemice postemergente, care afectează fotosinteza, și se translocă în plantă: desmedifam, fenmedifam.

Acest grup de erbicide combate, în special, buruienile dicotiledonate, anuale și perene însă și monocotiledonate anuale, mici.

Figura … Efectul tipic al erbicidelor care inhibă fotosinteza. Aici, împotriva buruienii Xanthium italicum (cornaci).

Substanțe active erbicide care afectează fotosinteza:

1. Bentazon. Substanță activă erbicidă cu acțiune selectivă, de contact, absorbită în special prin frunze, cu foarte slabă translocare. Efectul asupra buruienilor este vizibil la circa două zile de la aplicare și se manifestă prin îngălbenirea plantelor și apoi necrozarea lor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, ca erbicid de contact controlând speciile de: Spectrul de acțiune cuprinde buruieni dicotiledonate anuale, inclusiv cele considerate problemă: Solanum sp. (zârna), Xanthium sp. (cornuți), Abutilon theophrasti (teișor), Chenopodium album (căpriță), Amaranthus sp. (știr). Stropirile se efectuează atunci când buruienile au 2-3 frunze, fiind neindicată întarzierea tratamentelor. Efectul maxim este obținut atunci când temperatura este de peste 180 C, umiditatea atmosferică este mai mare de 40% și nu plouă în următoarele 8 ore de la efectuarea tratamentului. Produsul se aplică postemergent, când buruienile sunt răsărite, mici și în perioada de creștere activă, în faza de cotiledoane, până la 2-4 frunze adevarate. Se poate aplica la soia, fasole, cartof, in, lucernă mazăre, arahide (Basagran forte), porumb (Cambio + dicamba).

2. Bromoxinil. Substanță activă cu acțiune selectivă, de contact dar și cu oarecare activitate sistemică, absorbită prin frunze, cu translocare limitată. Acționează ca inhibitor al fotosintezei, provocând dereglări ale procesului de creștere a plantelor. Face parte din categoria erbicidelor cu aplicare postemergentă, controlând buruieni dicotiledonate anuale (Polygonaceae, Compositae și Boraginaceae). Este folosit la formularea de erbicide simple (Bromotril 40 EC) sau compuse (Buctril Universal = bromoxinil + acid 2,4 D) utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de grâu și porumb sau Zeagran 340 SE (bromoxinil + terbutilazin) pentru combaterea buruienilor din porumb.

3. Bifenox. Substanță activă erbicidă cu acțiune selectivă, absorbită în special prin frunze, în mod exceptional prin tulpini și rădăcini, cu o anumită limitare a translocării la nivelul rădăcinii dar și de la frunze la lăstari. Acționează ca dezorganizator al membranei celulare și ca inhibitor al procesului de fotosinteză. Controlează numeroase specii de buruieni dicotiledonate anuale dar și unele specii de monocotiledonate anuale. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă – preemergentă (înainte sau după semănat) și postemergentă. Este folosit singur sau în combinație cu alte substanțe active erbicide la formularea de erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de floarea soarelui (Modown 4F).

4. Desmedifam. Substanță activă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze, cu translocare primară în spațiul dintre celule. Acționează ca inhibitor al procesului de fotosinteză, blocând procesul de creștere a buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând buruieni dicotiledonate, inclusiv Amaranthus retroflexus. Desmedifamul este folosit, în special la formularea de erbicide compuse în combinație cu substanțele active fenmedifam și etofumesat, utilizate pentru combaterea buruienilor în cultura de sfeclă de zahăr (Beetup Trio = desmedifam + fenmedifam + etofumesat; Betanal Expert = desmedifam + etofumesat + fenmedifam; Betanal Quattro SE = desmedifam + etofumesat + fenmedifam + metamitron).

5. Fenmedifam. Este o substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze și translocată ascendent și descendent în toate organele plantelor. Acționează ca inhibitor al fotosintezei, blocând procesul de diviziune celulară și, în consecință, de creștere a buruienilor susceptibile. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând buruieni mono și dicotiledonate. Este folosit la formularea de erbicide, în principal compuse, (Beetup Trio = desmedifam + fenmedifam + etofumesat; Betanal Expert = desmedifam + etofumesat + fenmedifam; Betanal Quattro SE = desmedifam + etofumesat + fenmedifam + metamitron; Powertwin = fenmedifam + etofumesat) utilizate la combaterea buruienilor din cultura de sfeclă de zahăr.

6. Etofumesat. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin coleoptil (la monocotiledonate) și prin rădăcini (la dicotiledonate), cu translocare la nivelul aparatului foliar. Nu este absorbită cu ușurință prin frunze după formarea și maturarea cuticulei ceroase. Acționează ca inhibitor al fotosintezei și a cuticulei ceroase dar și ca retardant al diviziunii celulare provocând stoparea dezvoltării țesuturilor meristematice și procesul de creștere a buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă și postemergentă, controlând atât buruieni dicotiledonate în stadiu tânăr și având o bună persistență în sol. Este folosit la formularea de erbicide simple (Barclay Stapler 500 și Ethosat 500 EC) și compuse (Beetup Trio = desmedifam + fenmedifam + etofumesat; Betanal Expert = desmedifam + etofumesat + fenmedifam; Betanal Quattro SE = desmedifam + etofumesat + fenmedifam + metamitron; Powertwin = fenmedifam + etofumesat) pentru combaterea buruienlor din cultura de sfeclă de zahăr.

7. Clorotoluron. Substanță activă selectivă, nesistemică, absorbită prin rădăcini și prin frunze. Acționează ca inhibitor al fotosintezei, blocând procesul de creștere a buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, acționând deopotrivă la nivelul solului, ca substanță reziduală levigată până în zona rădăcinilor active și la nivelul frunzelor prin contact direct, în urma aplicării în postemergență. Controlează multe buruieni dicotiledonate și unele monocotiledonate anuale. Este folosit în formularea de erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de grâu (Tolurex 50 SC).

8. Linuron. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită, în principal prin rădăcini dar și prin frunze, cu translocare acropetală prin xilem. Acționează ca inhibitor al procesului de fotosinteză, cu implicații negative majore asupra creșterii buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă și postemergentă, controlând buruieni dicotiledonate anuale și unele monocotiledonate anuale. Este folosit pentru formularea de erbicide simple: Afalon 50 SC, Ipiron 45 SC, Linurex 50 SC utilizate la culturile de morcov, țelină (preemergent și postemergent), ceapă, cartof, mazăre, floarea soarelui, porumb, doar preemergent.

9. Cloridazon. Substanță activă sistemică, selectivă, absorbită rapid prin rădăcini, cu translocare acropetală în toate organele plantei. Acționează ca inhibitor al procesului de fotosinteză, blocând procesul de creștere al buruienilor. Combate buruieni cu frunza lată. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă și postemergentă. Este utilizat la formularea de erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de sfeclă de zahăr (Cerberus 430 SC, Pyramin FL, Pyramin Turbo).

10. Isoproturon. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin rădăcini și prin frunze, cu translocare în toate organele plantelor. Acționează ca inhibitor al fotosintezei, blocând procesul de creștere a buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă și postemergentă, controlând buruieni monocotiledonate anuale (Alopecurus myosuroides, Apera spica venti, Avena fatua, Poa annua) dar și unele dicotiledonate anuale. Este folosit la formularea de erbicide simple (Isoguard 500 SC pentru grâu și orz) și compuse (Legato Plus = isoproturon + diflufenican) utilizat pentru combaterea buruienilor din culturile de grâu.

11. Lenacil. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită în special prin rădăcini și translocată în plantă ascendent și descendent, în zonele apicale ale lăstarilor dar și ale rădăcinilor, inhibând creșterea buruienilor. Acționează ca inhibitor al procesului de fotosinteză cu repercursiuni grave asupra metabolismului celular. Face parte din categoria erbicidelor preemergente (cu aplicare înainte de semănat și ușoară încorporare în sol sau imediat după semănat). Controlează numeroase buruieni dicotiledonate anuale. Este folosit în formularea de erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de sfeclă de zahăr și sfeclă roșie (Venzar 500 SC, Venzar 80 WP).

12. Terbutilazin. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită în special prin rădăcini dar și prin frunze, cu translocare în toate organele plantei. Acționează ca inhibitor al procesului de fotosinteză, producând perturbații la nivel metabolic. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă și postemergentă, controlând o gamă largă de buruieni dicotiledonate. Se folosește la formularea de erbicide compuse utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de porumb: Akris, Click Combi (terbutilazin + dimetenamid), Gardoprim Plus Gold 500 EC (terbutilazin + metolaclor), Lumax (terbutilazin + metolaclor + mesotrione), Merlin Duo (terbutilazin + isoxaflutol), Trek P 334 SE (terbutilazin + pendimetalin), Zeagran 340 SE (terbutilazin + bromoxinil). Produsul Gardoprim Plus Gold 500 EC se poate aplica și la floarea soarelui iar Trek P 334 se poate aplica și la sorg.

13. Metamitron. Substanță activă erbicidă, selectivă, absorbită în principal prin rădăcini dar și prin frunze, cu translocare ascendentă (acropetală). Acționează ca inhibitor al procesului de fotosinteză, perturbând procesul de creștere a plantelor susceptibile. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă și postemergentă, controlând specii de buruieni dicotiledonate anuale. Este folosit la formularea de erbicide simple (Gladiator 70 WP, Goltix 70 WP, Tornado SC) și compuse (Betanal Quattro SE = metamitron + etofumesat + fenmedifam + desmedifam) utilizate pentru combaterea buruienilor din cultura de sfeclă de zahăr.

14. Metribuzin. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită în principal prin rădăcini dar și prin frunze, cu translocare acropetală prin xilem. Acționează ca inhibitor al fotosintezei, cu repercursiuni asupra creșterii plantelor susceptibile. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă și postemergentă, controlând numeroase buruieni monocotiledonate și dicotiledonate. Metribuzinul este folosit la formularea de erbicide simple utilizate în combaterea buruienilor din culturile de cartof, soia și tomate: As Super, Metriphar 70 WG, Sencor 600 SC, Sencor 70 WG, Surdone.

15. Oxadiargil. Substanță activă erbicidă selectivă ce acționează prin inhibarea unor enzime care intervin în procesul de formare a clorofilei. Este un erbicid cu acțiune peliculară de contact, efectul cel mai bun obținându-se în momentul în care germinează buruienile și vin în contact cu pelicula de erbicid. Plantulele se necrozează la scurt timp și mor. De aceea, pentru a obține rezultate bune, este necesară o pregătire corespunzatoare a patului germinativ. Produsul nu se translocă în plante. Se poate folosi înainte de plantarea răsadurilor, pe solul mărunțit. Aplicat în postemergență acționează prin contact, distrugând buruienile răsărite iar cantitatea care ajunge pe sol acționează pelicular asupra buruienilor în curs de răsărire. Combate buruieni dicotiledonate precum știr (Amaranthus retroflexus), zârna (Solanum nigrum), ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum), muștar sălbatic (Sinapis arvensis), mușețel (Matricaria spp.), teișor (Abutilon theophrasti) și unele graminee: meișor (Digitaria sanguinalis), mohor (Setaria sp.). Nu combate Xanthium și Cirsium. Produs comercial: Raft.

6. Erbicide care acționează prin ruperea membranei celulare. Aceste erbicide combat buruieni dicotiledonate. Ele sunt substanțe tipice de contact, care „ard” frunzele pe care cad. Nu se translocă în plantă, nu sunt sistemice. Efectul acestor substanțe se observă chiar în câteva ore de la aplicare. Fiind de contact, este necesară o aplicare potrivită pentru a acoperi bine buruienile. Sunt selective pentru unele culturi pentru că acelea au ceară pe frunze și nu le absorb. Concentrația în care se aplică, deasemenea, poate fi un criteriu de selectivitate. Un astfel de exemplu este oxifluorfenul, care poate distruge și ceapa sau usturoiul, dacă se aplică în concentrație prea mare. Au nevoie de căldură, de soare, pentru a avea efect. La temperaturi mici nu au efect deloc. Distrug buruienile mici foarte bine. La buruienile mari este nevoie de concentrație mult mai mare. Cele perene, cum este pălămida, volbura, pirul, etc., cresc din nou, din organele subterane, după circa o săptămână. Oxifluorfenul se poate aplica și la sol, unde este puternic reținut, formând o peliculă erbicidală pe care buruienile cu semințe mici nu o pot străbate. Dozele mari aplicate la sol pot fi, și ele, fitotoxice. Arsurile reduse pe care le provoacă, de exemplu, la floarea soarelui, nu afectează creșterea plantei, pentru că nu se translocă în plantă.

Figura … efectul tipic al erbicidelor de contact. Aici, o frunză matură de Abutilon theophrasti (teișor) afectată de Goal (oxifluorfen).

Substanțe active erbicide care rup membrana celulară, erbicide de contact:

1. Flumioxazin. Substanță activă erbicidă cu acțiune de contact, nesistemică, selectivă. Acționează ca inhibitor al unor enzime esențiale, producând perturbații în procesul de formare a membranei celulare, cu pagube ireversibile pentru structura celulară a buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor preemergente, controlând numeroase buruieni dicotiledonate anuale. Poate fi folosit și postemergent timpuriu la floarea soarelui împotriva dicotiledonatelor anuale și perene ca: Abutilon, Convolvulus, Chenopodium, Amaranthus, Ambrosia, Solanum, Cirsium, Polygonum. Este folosit la formularea de erbicide pentru combaterea buruienilor din culturile de porumb, floarea soarelui, cartof și ceapă (Pledge 50 WP).

2. Oxyfluorfen. Substanță activă erbicidă cu acțiune selectivă, de contact, absorbită mult mai rapid de frunze decât de rădăcini, cu translocare foarte redusă. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă și postemergentă, controlând, în special buruieni dicotiledonate anuale din sămânță, atunci când este aplicat la sol și un spectru larg de buruieni, atunci când este aplicat postemergent, ca erbicid de contact, efectul lui fiind vizibil în câteva ore de la aplicare. Oxyfluorfenul este o substanță activă cu dublă acțiune. Se poate folosi ca erbicid de sol, când acționează în startul superficial al solului, unde formează o peliculă ce oprește răsărirea semințelor de buruieni care încearcă să răsară. Odată distrusă această peliculă, prin lucrări ale solului, acțiunea erbicidului este compromisă. Ca erbicid preemergent se poate aplica la floarea soarelui, ceapă din arpagic și usturoi. Pe acest lucru se bazează tratamentul înaintea plantării răsadurilor. Ceapa, cartoful sau altă cultură cu semințe mari reușesc să străbată acest strat superficial în care se aplică erbicidul; majoritatea buruienilor, cele cu semințe mici și dicotiledonate, nu reușesc. Are efect slab asupra monocotiledonatelor anuale din sămânță, din acest motiv (Setaria sp.). Postemergent, acest erbicid arde țesuturile verzi, în funcție de concentrația în care este aplicat. De aceea, în concentrații mari, de 6 l/ha în 300 l apă acționează ca erbicid total de contact și se poate aplica pe sub coroana pomilor sau a viței de vie. La culturile de ceapă și usturoi se poate aplica, atât preemergent, cât și postemergent, însă, în această situație, concentrația erbicidului în apă trebuie să fie corelată cu sensibilitatea plantei de cultură. Astfel, ceapa semănată și usturoiul suportă concentrații foarte mici, de maximum 10 ml Goal 2 XL (240 g/l oxyfluorfen) în 10 l apă. Ceapa din arpagic, având un strat de creară mai gros suportă concentrații de 3 ori mai mari. Buruienile trebuie să fie în stadiul de cotiledoane. Produse comerciale: Galigan 240 EC, Goal 2 XL, Goal 4F, Samson.

3. Piraflufen – etil. Substanță activă erbicidă selectivă, de contact, absorbită rapid de frunze, care suferă veștejiri și necrozări de țesuturi accentuate de prezența luminii. Acționează ca inhibitor al unor importante enzime oxidative. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând numeroase specii de buruieni dicotiledonate, în special Gallium aparine, Chenopodium album, Matricaria inodora, Lamium purpureum, Stellaria media, Capsella bursa-pastoris, Senecio vulgaris, Veronica hederifolia. În concentrație mare este folosit ca defoliant la cartof sau bumbac. Este folosit la formularea de erbicide simple: Ecopart, pentru grâu și ceapă, ca erbicid selectiv și Kabuki 2,5 EC, ca defoliant pentru cartof, împotriva lăstăriri, după tăierea vrejilor. Ca erbicide compuse: Ageshio (piraflufen – etil + mecoprop – P) pentru grâu și Kanzen (piraflufen – etil + glifosat) ca erbicid total pentru pomi și viță de vie, pe sub coroană.

7. Erbicide inhibitoare ale formării pigmenților. Aceste substanțe blochează sinteza pigmenților plantelor, provocând „albirea” frunzelor și moartea lentă a plantei. Pigmenții sunt folosiți de plantă pentru a proteja clorofila împotriva acțiunii distructive a excesului de lumină. Sunt, în general, erbicide preemergente dar și postemergente timpurii. Combat atât dicotile, cât și monocotile. Simptomele sunt foarte ușor de observat. Buruienile, ori nu răsar, ori răsar dar mor.

Figura … Efectul tipic al erbicidelor care blochează sinteza pigmenților. Convolvulus arvensis (volbură) afectată de mesotrione (Callisto).

Substanțe active erbicide cu acțiune împotriva formării pigmenților:

1. Sulcotrione, tembotrione. Substanțe active erbicide cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze, în principal, dar și prin rădăcini. Acționează ca inhibitor al unor importante enzime celulare. Fac parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând numeroase buruieni mono și dicotiledonate anuale. Este folosit la formularea de erbicide utilizate în combaterea buruienilor din cultura de porumb: Decano (sulcotrione), Laudis 30 WG (tembotrione), Laudis OD 66 (tembotrione + isoxadifen – etil, ca safener).

2. Topramezon. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită, în principal, prin frunze. Acționează ca inhibitor al unor enzime celulare esențiale, fapt ce blochează sinteza unor compuși celulari provocând dezechilibre metabolice grave, cu exteriorizări simptomatologice caracteristice (clorozări, decolorări, necrozări) care conduc la moartea buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor postemergente, controlând numeroase specii de buruieni monocotiledonate anuale. Este folosit la formularea de erbicide compuse utilizate la combaterea buruienilor din cultura de porumb. Produse comerciale: Campus (topramezon), Stellar (topramezon + dicamba).

3. Clomazon. Este o substanță activă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită rapid prin rădăcini și tulpini și translocate ascendant în țesuturile plantei. Acționează ca inhibitor al sintezei pigmenților carotenoidici astfel încât, buruienile vor răsări dar vor fi depigmentate. Face parte din categoria erbicidelor preemergente și controlează în principal buruieni dicotiledonate anuale dar și unele monocotiledonate anuale. Este folosit la formularea de erbicide simple și compuse utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de rapiță (Kalif 480 EC, Command 48 EC, Gat Cenit 36 CS = clomazon, Brasan = clomazon + dimetaclor) și cartof (Command 48 EC).

4. Flurocloridon. Substanță activă erbicidă cu acțiune selectivă, absorbită prin rădăcini și prin vârfurile de creștere ale plăntuțelor în curs de răsărire. Acționează ca inhibitor al sintezei carotenoizilor, provocând blocaje la nivel metabolic. Face parte din categoria erbicidelor preemergente, controlând numeroase buruieni dicotiledonate anuale (Stellaria media, Veronica hederifolia, Viola arvensis, Gallium aparine, Solanum nigrum) este folosit la formularea de erbicide utilizate în combaterea buruienilor din culturile de floarea soarelui și cartof (Racer 25 EC).

5. Diflufenican. Substanță activă erbicidă cu acțiune de contact și reziduală, selectivă, absorbită în principal prin vârfurile de creștere în timpul germinării semințelor de buruieni. Acționează ca inhibitor al sintezei carotenoizilor. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune preemergentă timpurie, controlând, în principal, unele dicotiledonate anuale (Gallium, Stellaria, Veronica și Viola). Este folosit la formularea de erbicide simple (Pelican 500 EC pentru floarea soarelui, preemergent) sau compuse utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de grâu (Alliance 660 WG = diflufenical + metsulfuron – metil; Legato Plus = diflufenican + isoproturon), grâu și orzoaică (Pelican Delta = diflufenican + metsulfuron), postemergent.

6. Isoxaflutol. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, radiculară sau foliară, după caz. Acționează ca inhibitor direct sau indirect al biosintezei carotenoizilor, noile creșteri devenind clorotice, lipsite de vigoare vegetativă. Face parte din categoria erbicidelor preemergente, controlând buruieni mono și dicotiledonate. Se poate aplica la porumb și postemergent timpuriu datorită safenerului ciprosulfamide. Este folosit la formularea de erbicide simple (Merlin 480 SC) și compuse (Adengo = isoxaflutol + tiencarbazon – metil + ciprosulfamide (safener); Merlin Duo (isoxaflutol + terbutilazin); Merlin Flex (isoxaflutol + ciprosulfamide – safener) utilizate pentru combaterea buruienilor din culturile de porumb.

7. Mesotrione. Substanță activă erbicidă cu acțiune sistemică, selectivă, absorbită prin frunze și prin rădăcini și translocată deopotrivă ascendent și descendent în toate organele plantelor susceptibile. Simptomele efective ale acțiunii erbicide constau în decolorări ale frunzelor urmate de necrozarea țesuturilor meristematice și apoi moartea buruienilor. Face parte din categoria erbicidelor cu acțiune complexă, preemergentă și postemergentă, controlând buruieni dicotiledonate (Xanthium, Ambrosia, Abutilon, Chenopodium, Amaranthus, Polygonum) dar și unele monocotiledonate anuale. Este folosit la formularea de erbicide simple Callisto 480 SC) și compuse (Elumis (postemergent timpuriu) = mesotrione + nicosulfuron; Lumax (pre sau postemergent timpuriu) = mesotrione + terbutilazin + S – metolachlor) utilizate în combaterea buruienilor din cultura de porumb.

2.2.3.12. Combaterea buruienilor în culturi

http://www.recolta.eu/culturi-vegetale/cereale/combaterea-buruienilor-primavara-in-culturile-de-paioase-si-rapita-19792.html

2.2.3.12.1. Combaterea buruienilor în culturile de cereale păioase

Cearealele păioase, grâul, orzul, orzoaica și ovăzul fac parte din categoria culturilor de climat răcoros, semănându-se toamna sau primăvara devreme. Este de la sine înțeles că aceste culturi nu pot fi îmburuienate cu specii de buruieni de climat călduros, cum este știrul (Amaranthus ssp.), cornaciul (Xanthium ssp.) ori zârna (Solanum nigrum). Buruienile de climat răcoros pot răsări în toamnă, odată cu grâul sau orzul, iernând alături cu ele sau în primăvară. Când toamna este secetoasă, cele de toamnă răsar în ferestrele iernii sau în primăvară. Pagubele determinate de buruieni pot ajunge la 70% din producție. La ora actuală, costul erbicidării cerealelor păioase a devenit foarte mic în comparație cu efectul pe care îl produce (prețul a câțiva saci de grâu la hectar salvează câteva tone de boabe). Pentru a realiza o combatere bună trebuie să cunoaștem gradul de îmburuienare al terenului (solei) în ceea ce privește speciile prezente și participarea lor la numărul total mediu de buruieni pe metrul pătrat. Alegerea erbicidului sau erbicidelor ce vor fi folosite trebuie să țină seama, în primul rând de acest lucru. Gama actuală de produse comerciale acoperă toate speciile de buruieni prezente în culturile de cereale păioase. Mai mult, au apărut substanțe active moderne, din grupa sulfonilureice care se aplică în cantități de câteva zeci de grame la hectar, au un spectru bun de combatere și costă puțin.

Cele mai întâlnite și păgubitoare buruieni dicotiledonate anuale pentru cerealele păioase sunt: Chenopodium album (loboda), Matricaria inodora (roman sau mușețel nemirositor), Anthemis austriaca (romaniță), Vicia sp. (măzăriche), Gallium aparine (turița), Capsella bursa – pastoris (traista ciobanului), Thlaspi arvense (pungulița), Descurainia sophia (voinicica), Sinapis arvensis (muștarul sălbatic), Brassica rapa (rapița sălbatică), Centaurea cyanus (albăstrița), Delphinium consolida (nemțișori de câmp), Ranunculus arvensis (piciorul cocoșului de semănătură) ș.a. Dicotiledonatele perene ce pot infesta culturile de cereale sunt: Cirsium arvense (pălămida), Convolvulus arvensis (volbura), Lepidium draba (urda vacii) ș.a. O categorie aparte o reprezintă monocotiledonatele anuale Apera spica venti (iarba vântului) și Avena fatua (odosul), care produc pagube foarte mari culturilor de păioase unde sunt prezente, mergând până la compromiterea culturii, pentru că, de obicei, au desimi mari și talie ridicată ce poate determina asfizierea culturilor de grâu, orz sau ovăz. Aceste buruieni sunt specifice zonelor de deal însă, în ultimii ani și-au lărgit arealul, apărând chiar și în zona Craiovei, la Banu Mărăcine.

Modul de dăunare al turiței și diverselor specii de măzăriche este similar. Aceste specii formează o masă vegetativă mare care împresoară plantele de grâu sau orz și cad odată cu ele, determinând îmbolnăvirea culturii și afectându-i grav creșterea. În timpul recoltatului aceste buruieni se înfășoară pe rabatorul combinei, îngreunând recoltarea. Loboda și romanul cresc mai înalte decât grâul sau orzul, la maturitate fiind cu circa 30-50 cm mai înalte. Masa lor vegetală crudă, verde încă la coacerea grâului determină înfundarea mecanismului de treier din interiorul combinei (bătător – contrabătător).

Combaterea buruienilor în păioase ține cont de faptul că substanțele active avizate în țara noastră au drept țintă ori buruienile dicotiledonate ori cele monocotiledonate. Cele împotriva dicotiledonatelor sunt: substanțele active hormonale (2,4 D, MCPA din sare DMA, MCPB – sodiu, Mecoprop – P, MCPP – P, dicamba, aminopiralid, clopiralid, fluroxipir), sulfonilureice (amidosulfuron, clorsulfuron, triasulfuron, tritosulfuron, iodosulfuron, metsulfuron, tifensulfuron – metil), inhibitori ai fotosintezei (bromoxinil), inhibitori ai unor enzime importante și pigmenți (piraflufen – etil, tribenuron – metil, diflufenican, florasulam). Aceste substanțe active participă la formularea de numeroase produse comerciale erbicide, singure sau în combinație.

Modul de acțiune al substanțelor hormonale este de a perturba diviziunea celulară prin concentrația mare în care se aplică, în comparație cu auxinele produse în mod natural (auxein, în limba greacă înseamnă „creștere”). Aceste produse trebuie aplicate în faza de „rozetă” a buruienilor, adică după ce le-au crescut 2-3 perechi de frunze adevărate. Acest lucru este necesar pentru ca buruiana să preia suficient toxic. Temperatura trebuie să fie de peste 100C pentru ca metabolismul să fie activ, sa nu plouă câteva ore după aplicare și să nu bată vântul. Efectul acestor substanțe active este de torsionare, răsucire a vârfului de creștere și uscarea buruienilor în circa o săptămână. Epoca optimă pentru cultură este între înfrățit și formarea primului internod, adică primăvara devreme, când buruienile sunt în stadiul amintit.

Figura … Faza optima de aplicare a erbicidelor hormonale. (http://www.recolta.eu/culturi-vegetale/cereale/combaterea-buruienilor-primavara-in-culturile-de-paioase-si-rapita-19792.html)

Întârzierea aplicării erbicidelor hormonale pe bază de 2,4 D și dicamba are consecințe foarte grave asupra creșterii, dezvoltării și producției cerealelor păioase, determinând spice sterile și deformate. Astfel, aplicarea în faza de burduf reduce producția cu până la 80%. Produsele pe bază de fluroxipir se pot aplica și în fază mai avansată de creștere. Cunoașterea gradului de îmburuienare cu diversele specii de dicotiledonate este obligatorie pentru alegerea produsului comercial, având în vedere că există diferențe între spectrele de combatere ale diverselor substanțe active. Astfel, 2,4 D nu combate romanul, romanița și turița; dicamba combate romanul și romanița dar nu combate turița, clopiralidul combate bine pălămida dar nu combate loboda, etc.

Substanțele active sulfonilureice se caracterizează printr-o selectivitate mai bună, fiziologică, față de plantele de cereale păioase, prin doze extrem de mici, de ordinul zecilor de grame la hectar și prin perioada mai lungă când se pot aplica. Acest lucru este important deoarece, în unii ani, din cauza precipitațiilor, nu se poate intra la erbicidat cu erbicide hormonale. Mai mult, combinarea dintre o substanță sulfonilureică și una hormonală sau care perturbă sinteza enzimatică ori fotosinteza mărește spectrul de combatere. Astfel de produse comerciale sunt: Rival Superstar 75 GD, pe bază de clorsulfuron și tribenuron metil, Arrat, pe bază de dicamba și tritosulfuron, ș.a.

Figura … Buruiană cruciferă distrusă de clorsulfuron după o săptămână de la aplicare. Se observă oprirea creșterii, necrozarea mugurelui central de creștere și cloroză. (http://agron-www.agron.iastate.edu/~weeds/ag317/manage/herbicide/su.html)

Substanțele active care inhibă fotosinteza sau sinteza unor enzime importante în metabolismul plantei au selectivitate bună pentru cerealele păioase iar efectul asupra buruienilor se observă în circa o săptămână.

Figura ….Efectul bromoxinilului asupra lobodei, după 7 zile. Se observă clorozarea și necrozarea vârfului de creștere.

Tabelul ..

Erbicide folosite în combaterea buruienilor dicotiledonate la cerealele păioase

Pentru a mări spectrul de combatere erbicidele se pot combina (Trimmer 20 g/ha + Cerlit 0,4l/ha, Laren Pro 20g/ha + Buctril 0,5l/ha Lancelot Super 30 g/ha + Cerlit 0,4 l/ha).

Buruienile monocotiledonate sunt mult mai greu de combătut din cerealele păioase pentru că fac parte din aceeași clasă botanică, monocotiledonate, având caracteristici metabolice similare. Cele mai periculoase sunt speciile anuale: Apera spica venti (iarba vântului) și Avena fatua (ovăzul sălbatic). Substanțele active care le pot combate în cerealele păioase sunt: isoproturon, pinoxaden, propoxicarbazon, piroxsulam și clodinafop propargil. Aceste substanțe active se aplică postemergent și trebuie să prindă buruienile monocotiledonate în faza tânără, de câteva frunze, înainte de înfrățire, pentru a avea efect optim. Sunt mai scumpe decât cele împotriva dicotiledonatelor. Atenție: aceste erbicide nu se pot folosi la ovăz, ovăzul sălbatic fiind aproape identic cu ovăzul cultivat.

Tabelul …

Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale de climat răcoros din culturile de grâu și orz

2.2.3.12.2. Combaterea buruienilor din cultura de rapiță

Cultura de rapiță a cunoscut în țara noastră o răspândire spectaculoasă în ultimii 20 de ani datorită cererii și prețului ridicat al recoltei. Deși este o cultură care luptă bine cu buruienile, fiind o plantă viguroasă care poate sufoca majoritatea speciilor de buruieni, rapița are nevoie, după răsărire, de spațiu pentru a crește și a acoperi solul. Fiind o plantă de climat răcoros, am putea crede, ca în cazul păioaselor, că nu poate fi îmburuienată de specii de climat călduros, însă, din cauză că se seamănă la sfârșitul verii și începutul toamnei, rapița mai prinde și specii de climat călduros, atât dicotiledonate, cum sunt Amaranthus (știrul), Solanum nigrum (zârna), Abutilon (teișor) ș.a. cât și monocotiledonate, cum sunt Setaria (mohor), Digitaria (meișor), Echinochloa (iarba bărboasă), precum și perene, cum sunt Sorghum halepense (costrei). O altă categorie este samulastra de grâu sau orz. Aceste buruieni de climat călduros își încetează creșterea la venirea frigului și sunt distruse de brumă dar reușesc să concureze tinerele plăntuțe de rapiță exact când acestea au nevoie de spațiu pentru a crește și a acoperi solul. Până la venirea înghețului, rapița trebuie să-și formeze 8-10 frunze pentru a putea rezista peste iarnă.

Buruienile de climat răcoros sunt cele menționate la cerealele păioase.

Substanțele active ce pot fi folosite la cultura de rapiță se împart, în funcție de epoca de aplicare în preemergente și postemergente. Cele preemergente sunt: metazaclor, dimetaclor, clomazon, metolaclor. Postemergent se pot aplica produse ce conțin substanțe active împotriva dicotiledonatelor: imazamox (numai pentru hibrizi Clearfield), clopiralid, aminopiralid, picloram, etamsulfuron metil, quinmerac). Substanțele active împotriva monocotiledonatelor anuale sau perene sunt aceleași ca pentru orice cultură dicotiledonată: cicloxidim, cletodim, fenoxaprop – P – etil, fluazifop – p – butil, propaquizafop, quizalofop – p – etil, quizalofop – p – tefuril.

În funcție de gradul de îmburuienare cu diferite specii se poate aplica un erbicid preemergent care oprește răsărirea majorității speciilor monocotile și dicotile din sămânță lăsând spațiu liber rapiței să crească și să acopere terenul. Problema este că toamna nu prea sunt precipitații când se seamănă rapița, acesta fiind cel mai mare risc pentru cultura de rapiță. Odată vazută răsărită cultura, aceasta poate lupta bine cu buruienile. Aici intervine și necesitatea apei în sol pentru erbicidele preemergente. Dacă solul nu este reavăn, când se aplică erbicidul, imediat după semănat, efectul acestuia este diminuat. Și în primăvară trebuie avută grijă la aplicarea erbicidelor postemergente, pentru a prinde buruienile mici, atunci când sunt cel mai sensibile la acțiunea toxică a erbicidelor.

Tabelul …

Erbicide avizate pentru cultura rapiței

Figura … Efectul tipic al erbicidelor graminicide. Se observa necrozarea meristemelor de creștere de la internodii și ușurința desprinderii. Acest efect apare după circa 7 zile de la aplicare.

2.2.3.12.3. Combaterea buruienilor din cultura de porumb

Porumbul ocupă primul loc în țara noastră ca suprafață cultivată, cu peste 3 milioane de hectare. Fiind o plantă de climat călduros poate fi îmburuienată cu specii de același climat. Dintre acestea, monocotiledonatele anuale au o pondere însemnată: Setaria sp. (mohorul), Echinochloa cruss-gali (iarba bărboasă) și Digitaria sangunalis (meișor). Dintre monocotiledonatele perene de climat călduros, Sorghum halepense (costreiul) produce pagube foarte mari, alături de Cynodon dactylon (pirul gros), diferența dintre ele fiind de talie și modul cum acoperă terenul. Astfel, costreiul este prezent în masă, pe toată suprafața, pe când pirul gros este prezent în vetre. Dintre dicotiledonatele anuale, cele mai periculoase sunt Amaranthus sp. (știrul), Chenopodium album (loboda), Xanthium sp. (cornaci), Portulaca oleracea (grașița), Solanum nigrum (zârna), Abutilon teophrasti (teișor), Atriplex patula (loboda tătărască), Polygonum convolvulus (hrișca urcătoare), Hibiscus trionum (zămoșița), Sonchus oleraceus (susai) ș.a. Deși loboda este o specie de climat răcoros, răsare și după semănatul porumbului determinând pagube importante și în cultura de porumb. Dicotiledonatele perene ce pot îmburuiena cultura de porumb sunt Cirsium arvense (pălămida) și Convolvulus arvensis (volbura).

În urmă cu 20-30 de ani Sorgum halepense a reprezentat o buruiană problemă pentru cultura de porumb pentru că nu putea fi combătută deoarece este asemănător cu porumbul, amândouă fiind monocotiledonate. Era chiar recomandat să se aplice erbicid total sistemic pe bază de glifosat (Roundup) aproape de maturitatea porumbului pentru a eradica această buruiană. Răspândirea ei s-a produs și din cauza folosirii pe scară largă a erbicidelor pe bază de atrazin, în cantități mari, o substanță activă selectivă fiziologic pentru porumb dar care combătea doar dicotiledonate anuale, lăsând, astfel, loc costreiului să se răspândească. Acest lucru s-a produs, mai ales în sistemele de irigație, condiții optime pentru această buruiană de climat călduros. Apariția substanțelor active sulfonilureice a reprezentat o adevărată revoluție în combaterea costreiului din porumb. Astfel, erbicidele pe bază de nicosulfuron și rimsulfuron aplicate postemergent combat această buruiană extrem de periculoasă pentru porumb din rizomi.

Substanțele active ce se aplică pe sol, după semănat sunt: dimetenamid, isoxaflutol, pendimetalin, S – metolaclor, flumioxazin, mesotrione și terbutilazin. Postemergent, împotriva dicotiledonatelor se pot aplica erbicide pe bază de: acid 2,4 D, dicamba, clopiralid, aminopiralid, bromoxinil, fluroxipir, florasulam, bentazon, tiencarbazon metil, tritosulfuron, prosulfuron, sulcotrione și mesotrione. Impotriva monocotiledonatelor anuale și perene, inclusiv Sorgum halepense din rizomi dar și a unor dicotiledonate, postemergent, se pot aplica erbicide pe bază de: nicosulfuron, rimsulfuron, foramsulfuron, cicloxidim (numai pentru hibrizii rezistenți la cicloxidim, CTM – cicloxidim tolerant maize), tembotrione (costrei doar din sămânță) și topramezon (fără costrei din rizomi).

Aplicarea pe sol trebuie făcută imediat după semănat pentru a prinde solul încă reavăn, știut fiind faptul că erbicidele care se aplică pe sol au nevoie de apă pentru a fi activate. Deasemenea, solul trebuie să fie mărunțit și nivelat, fără bulgări dar nici prea fin pentru că formează crustă care crapă iar din crăpăturile rezultate răsar buruieni care evită stratul de sol erbicidat.

Aplicarea postemergentă trebuie să țină seama de epoca optimă de aplicare pentru fiecare erbicid. Astfel, cele pe bază de substanțe active hormonale trebuie aplicate în faza de 4-6 frunze ale porumbului. Aplicarea mai devreme sau mai târziu determină fenomene de fitotoxicitate cu repercursiuni asupra producției. Prea devreme tulpina porumbului se umflă la bază iar rădăcinile se lățesc, ca un cioc de rață. Aplicarea prea târziu determină înfășurarea frunzelor, ca cele de ceapă.

Figura … Efectul fitotoxic al aplicării tardive a 2,4 D și dicamba.

Erbicidele sulfonilureice, pe lângă condiția ca porumbul să fie în faza de 3-6 frunze trebuie să nu se aplice când plantele de porumb sunt stresate de secetă, după aplicarea unui insecticid organofosforic sau pe timp prea călduros.

Figura … Efectul fitotoxic al aplicării erbicidelor pe bază de nicosulfuron în condiții de arșiță.

Figura … Efectul fitotoxic de piticire a plantei de porumb în urma aplicării tardive a erbicidelor sulfonilureice (nicosulfuron sau rimsulfuron).

Tabelul …

Erbicide ce pot fi utilizate la cultura porumbului

Trebuie spus că planta de porumb este cea mai sensibilă la îmburuienare în primele faze de creștere, când, dacă buruienile sunt prezente în număr mare, chiar și cele anuale care nu formează o masă vegetală prea mare, cum este Setaria, provoacă pagube mari culturii, determinând îngălbenirea culturii, plante mai firave, pagube ce nu mai pot fi recuperate ulterior. De aceea, aplicarea erbicidelor preemergente este foarte indicată, postemergent făcându-se corecția împotriva speciilor care nu sunt combătute de erbicidul de sol.

2.2.3.12.4. Combaterea buruienilor din cultura de floarea soarelui

Alături de porumb, grâu și rapiță, floarea soarelui reprezintă o cultură de bază care participă în alcătuirea asolamentelor culturilor de câmp în țara noastră, mai ales că, în ultimii ani, s-au creat hibrizi rezistenți sau chiar imuni la mană. Erbicidul care a făcut epocă în țara noastră la floarea soarelui a fost Treflan, pe bază de trifluralin. Această substanță activă nu mai este permisă în țara noastră. Fiind o plantă dicotiledonată și compozită, floarea soarelui întâmpină probleme la combaterea a două buruieni din aceeași familie cu ea: Cirsium arvense (pălămida) și Xanthium italicum (cornaci). Odată cu crearea hibrizilor de porumb rezistenți la tribenuron metil, și imazamox această problemă a fost, în sfârșit, rezolvată iar cultivarea florii soarelui și pe terenurile infestate cu aceste specii este posibilă.

Floarea soarelui este o cultură care poate lupta foarte bine cu buruienile, mai ales cele anuale, după ce se efectuează rărițatul. Lăsarea culturii fără erbicid la sol conduce la infestări chiar în perioada când floarea soarelui este foarte sensibilă la îmburuienare, când este în primele faze de creștere și când buruienile, prin desime determină pagube ce nu mai pot fi recuperate. De aceea, erbicidarea preemergentă este obligatorie, pentru a asigura plantei de floarea soarelui un avantaj în fața buruienilor. Substanțele active ce pot fi folosite preemergent la floarea soarelui sunt: pendimetalin, S – metolaclor, bifenox, diflufenican, dimetenamid, fluorocloridon, flumioxazin, linuron, oxadiargil, oxifluorfen și terbutilazin. Dintre substanțele active postemergente le menționăm, în primul rând pe cele antigramineice: Quizalofop – P – tefuril, Quizalofop – P – etil, propaquizafop, fluazifop – P – butil, fenoxaprop – P – etil, cletodim și cicloxidim. Împotriva dicotiledonatelor, postemergent, pot fi folosite: bifenox, flumioxazin, imazamox (doar pentru hibrizii IR, clearfield), tribenuron – metil (numai pentru hibrizii rezistenți).

Tabelul …

Produsele comerciale erbicide ce pot fi folosite la combaterea buruienilor din cultura de floarea soarelui

2.2.3.12.5. Combaterea buruienilor din cultura de soia

Prin conținutul ridicat, atât de proteină cât și de ulei, soia este cea mai valoroasă plantă de cultură, fiind supranumită și „vaca de lapte a lumii vegetale”. Înainte de 1990 țara noastră era printre cele mai mari cultivatoare de soia din Europa. Reușita culturii de soia ține de două condiții: irigarea și combaterea buruienilor.

Fiind o plantă dicotiledonată, la soia buruienile monocotiledonate perene Sorghum și Cynodon se combat ușor cu antigramineicele prezentate la floarea soarelui și rapiță. Dintre dicotiledonate, două specii provoacă pagube mari: Abutilon teophrasti – teișorul sau pristolnicul și Solanum nigrum – zârna. Deși Abutilon nu se întîlnește în desimi foarte mari, pentru că are sămânța mare care se răspândește mai greu, provoacă pagube prin dificultățile pe care le crează la recoltare. Astfel, având tulpina lignificată, la maturitate, în momentul recoltării provoacă ruperea cuțitelor secerătorii combinei. Zârna provoacă pagube prin faptul că, în momentul recoltării, când soia are păstăile uscate, este încă verde, cu fructele bace negre coapte, care au multă apă. Acest lucru împiedică păstrarea boabelor de soia din cauza faptului că umiditatea mare determinată de fructele zârnei declanșează activitatea bacteriilor și se produce încingerea recoltei.

Alte buruieni dicotiledonate prezente în cultura de soia sunt cele de climat călduros, așa cum este și ea: Amaranthus retroflexus (știr), Datura stramonium (ciumăfaie), Galinsoga parviflora (busuiocul dracului), Portulaca oleracea (grașița), Polygonum hidropiper (ardeiul broaștei) dar și Chenopodium album (loboda) care răsare și după semănatul soiei.

Soia crește încet în primele faze de creștere și are nevoie de spațiu, prezența buruienilor în această fază putând determina compromiterea aproape totală a culturii. Din acest motiv, aplicarea unui erbicid preemergent este obligatorie. Postemergent se pot combate buruienile rezistente la tratamentul preemergent, fie ele monocotiledonate sau dicotiledonate. Relativ recent s-au creat soiuri de soia rezistente la substanța activă sulfonilureică tifensulfuron metil, așa-numitele soiuri STS (sulphonilurea tolerant soybean). Acest erbicid combate majoritatea dicotiledonatelor care rezistă trec de tratamentul preemergent, cu condiția de a le prinde mici, în cotiledoane sau 2 frunze adevărate. Nu trebuie aplicat pe arșiță sau când soia suferă de lipsa apei.

Deasemenea, la soia se poate aplica și erbicidul Pulsar 40 EC pe bază de imazamox. Acest erbicid are un spectru foarte bun de combatere care include: Abutilon theophrasti (teișor), Amaranthus spp. (știr), Ambrosia elatior (ambrozie), Datura stramonium (ciumăfaie), Solanum nigrum (zârnă), Xanthium strumarium (cornuți), și unele monocotile anuale: Digitaria sanguinalis (meișor), Echinochloa crus-galli (iarbă bărboasă), Setaria viridis (mohor). Are efect de oprire acreșterii și asupra volburei (convolvulus), pălămidei (Cirsium) cât și a pirului gros și costreiului.

Erbicidul consacrat pentru combaterea dicotiledonatelor din soia și fasole este Basagran, pe bază de bentazon. Se folosește de zeci de ani în țara noastră. Acest erbicid oferă o combatere excelentă a cornacilor (Xanthium), ciumăfaiei (Datura), ardeiului broaștei (Polygonum) și o combatere bună a pristolnicului (Abutilon) și ambroziei (Ambrozia) lobodei (Chenopodium) și știrului (Amaranthus). Are selectivitate foarte bună pentru soia și fasole.

Tabelul

Erbicide ce pot fi folosite la cultura de soia

Erbicidele antigramineice sunt aceleași ca la floarea soarelui. Se folosesc, în special, împotriva costreiului (Sorghum halepense).

2.2.3.12.6. Combaterea buruienilor din cultura de cartof

Cultura de cartof este foarte importantă pentru alimentație, cartoful fiind fiind considerat „a doua pâine a omului”. Pentru a obține o recoltă profitabilă din punct de vedere economic aplicarea îngrășămintelor este obligatorie iar a celor organice aduce și o stare fizică mai bună a solului, condiție de care cartoful are nevoie pentru că are un sistem radicular slab dezvoltat și este foarte sensibil la lipsa aerului din sol. Odată cu bălegarul, de obicei sunt aduse și semințe de buruieni care trec prin tubul digestiv al animalelor neafectate. Epoca de plantare a cartofului este atunci când se poate ieși în teren, temperatura de pornire a colților fiind de 40C. Răsărirea se produce tocmai la aproape o lună de la plantare, astfel încât, lăsat neerbicidat, terenul se îmburuienează puternic. Buruienile dicotiledonate de climat răcoros răsar și ele în această perioadă, astfel încât, la cartof, chiar dacă este o plantă de climat răcoros, întâlnim specii din ambele climate, răcoros și călduros. O singură plantă de lobodă la un metru pătrat, prin creșterea viguroasă, mai ales că solul este fertilizat, loboda fiind și o plantă indicatoare de sol bogat, poate determina pagube mai mari de 50%. Alte buruieni dicotiledonate ce pot infesta cartoful sunt: Amaranthus sp., Solanum nigrum, Abutilon tephrasti, Galinsoga parviflora, Xanthium sp., Polygonum sp., Portulaca oleracea, Stellaria media, Geranium dissectum, Fumaria officinalis, Sonchus sp., Galium aparine, Lamium sp., Sinapis arvensis dar și Cirsium, Convolvulus, Cardaria, iar dintre cele monocotiledonate: Setaria, Echinochloa, Digitaria, Agropyron, Cynodon și Sorghum halepense. Cu alte cuvinte, nefolosirea erbicidelor la cartof determină compromiterea aproape totală a culturii.

Pe de altă parte, tuberculul de cartof formează colți viguroși care pot penetra aproape orice erbicid aplicat la sol iar plantele de cartof, pe un sol nisipos sau bine structurat, bogat, cresc foarte viguros și, după ce se unesc rândurile, luptă foarte bine cu buruienile creând un lan compact care nu mai dă voie altor plante să crească. Din acest motiv poate fi chiar folosit pentru suprimarea buruienilor perene, cum este volbura sau pălămida, pirul și costreiul.

Fiind o plantă dicotiledonată întâmpină probleme la combaterea dicotiledonatelor anuale dar mai ales celor perene, Cirsium și Convolvulus. Erbicidul consacrat pentru cartof este Sencorul, pe bază de metribuzin, o substanță triazinică. Acesta se aplică puțin după răsărirea cartofului, pentru a prinde buruienile care nu sunt combătute din sămânță, cum sunt Xanthium, Abutilon, ș.a.

Așa cum am spus, cartoful poate străbate stratul de sol erbicidat preemergent cu aproape orice substanță reziduală pentru că este viguros (ca orice plantă perenă cu organe vegetative în sol, cum sunt pălămida, volbura, pirul, costreiul). De aceea, se pot aplica: pendimetalin, dimetenamid, clomazon, fluorocloridon, linuron, metribuzin, prosulfocarb sau chiar oxyfluorfen. Substanțele împotriva dicotiledonatelor aplicate postemergent sunt: metribuzin, flumioxazin, rimsulfuron și bentazon.

Substanțele antimonocotiledoneice sunt aceleași ca la floarea soarelui și soia.

Tabelul …

Produse comerciale erbicide ce pot fi folosite la cultura cartofului

Figura … Cultură de cartof fertilizată și erbicidată corect, după bilonare. După acoperirea totală a terenului buruienile nu mai pot răsări sub vrejii de cartof. (http://www.farminguk.com/news/The-continuing-challenge-of-potato-weed-control_17945.html).

2.2.3.12.7. Combaterea buruienilor din cultura de sfeclă de zahăr

Sfecla de zahăr, ca și soia, a suferit reduceri foarte mari de suprafețe după 1990. Acest lucru s-a produs din și din cauza faptului că este o cultură „grea”, adică necesită o tehnologie mai complicată decât grâul, floarea soarelui sau cerealele păioase, care se cultivă pe suprafețe mari în prezent. Astfel, lucrarea profundă și la timp a solului, fertilizarea, irigarea și combaterea buruienilor reprezintă măsuri tehnologice obligatorii. În plus, înainte de 1990 erau mai ales soiuri plurigerme care necesitau rărire, o operațiune extrem de laborioasă. Deși se acordă subvenții generoase, cultura de sfeclă de zahăr, încă se cultivă pe suprafețe reduse în țara noastră.

Sensibilitatea sfeclei de zahăr la îmburuienare se manifestă în primele faze de vegetație pentru că răsare greu iar în primele săptămâni crește foarte încet deoarece, în acest timp crește mai mult în pământ decât deasupra solului pentru că trebuie să-și formeze pivotul rădăcinii. Astfel, erbicidarea preemergentă este obligatorie pentru a feri planta de cultură de concurența buruienilor. Erbicidele Dual, pe bază de metolaclor și Venzar, pe bază de lenacil au făcut epocă în țara noastră, aplicate preemergent iar Betanal, pe bază de fenmedifam, desmedifam și etofumesat aplicat postemergent. Actualmente tehnologia a progresat obținându-se soiuri monogerme iar sămânța se drajează, astfel încât, dacă există irigație, sol potrivit, mecanizare totală, cultura de sfeclă de zahăr poate da rezultate economice foarte bune.

Deoarece se seamănă devreme, poate fi îmburuienată cu specii de buruieni din ambele tipuri de climat, precum cartoful dar nu acoperă terenul în masă, cum se întâmplă la cartof, nemaipermițând răsărirea altor buruieni. Sfecla acoperă terenul mai târziu, în vară, până atunci fiind, încă, susceptibilă la îmburuienare; de aceea se aplică tratamente secvențiale postemergente cu substanțe selective. Principalele substanțe active preemergente sunt: metolaclor și dimetenamid, în special împotriva monocotiledonatelor anuale dar și a unor dicotiledonate anuale și lenacil, cloridazon și metamitron împotriva dicotiledonatelor anuale. Postemergent, se pot aplica: fenmedifam, desmedifam, etofumesat, metamitron, propizamid, triflusulfuron metil, în special împotriva dicotiledonatelor și clopiralid împotriva pălămidei. Strict împotriva monocotiledonatelor anuale și perene se pot aplica erbicidele specifice menționate la cartof, floarea soarelui și rapiță.

Tabelul …

Substanțe comerciale erbicide ce se pot utiliza la cultura de sfeclă de zahăr

2.2.3.12.8. Combaterea buruienilor în culturile legumicole

2.2.3.12.8.1. Combaterea buruienilor din cultura de mazăre

Mazărea se seamănă când se poate ieși în câmp, în prima urgență pentru că răsare la 1-30C. O cultură viguroasă, încheiată, luptă bine cu buruienile pentru că se seamănă în rânduri apropiate și acoperă bine terenul. Pe lângă acest lucru, mazărea răsare și repede și are o sămânță mare. Problema se pune în primele faze de vegetație când poate fi îmburuienată cu diverse specii de climat răcoros și chiar călduros, până se încheie rândurile, cum sunt: Chenopodium (loboda), Atriplex (loboda tătărască), Lamium sp. (urzica moartă), Geranium dissectum (ciocul berzei), Sinapis arvensis (muștar sălbatic), Stellaria media (rocoină), Fumaria officinalis (fumărița), Sonchus sp. (susai), Galium aparine (turița), Amaranthus retroflexus (știr), Galinsoga parviflora (busuiocul dracului), Apera spica venti (iarba vântului), Avena fatua (odos), Setaria sp. (mohor) dar și Cirsium arvensis (pălămida), Convolvulus (volbură), Cardaria draba (urda vacii) precum și Agropyron repens (pirul), Cynodon dactylon (pirul gros) și chiar Sorghum halepense (costreiul).

O erbicidare preemergentă, este, deci obligatorie pentru a asigura un avantaj culturii împotriva buruienilor. Substanțele preemergente ce pot fi folosite sunt: linuron, pendimetalin, dimetenamid și S-metolaclor. Postemergent, împotriva dicotiledonatelor se pot aplica: MCPB – Na și imazamox. Erbicidul pulsar 40 nu trebuie aplicat mai târziu de faza de 4 noduri ale mazării. Acest erbicid are un spectru foarte bun, incluzând loboda, știrul, teișorul, ardeiul broaștei, pălămida, volbura, urda vacii precum și monocotiledonate. Efectul este de stopare a creșterii și oferirea unui avantaj în creștere culturii. Mazărea nu trebuie să sufere de apă în timpul aplicării, altfel vor apărea fenomene de piticire și o ușoară îngălbenire a frunzelor și întârzierea înfloririi. Împotriva monocotiledonatelor anuale și perene se pot aplica substanțele specifice menționate la cartof, soia și floarea soarelui.

Tabelul …

Substanțe comerciale erbicide ce pot fi aplicate la cultura de mazăre

2.2.3.12.8.2. Combaterea buruienilor din cultura de morcov

Morcovul se seamănă tot primăvara devreme dar nu poate lupta așa de bine cu buruienile ca mazărea pentru că are o sămânță mică ce răsare greu. Cultura poate fi foarte ușor total compromisă încă din primele faze de vegetație pentru că morcovul crește foarte greu la început deoarece îi crește mai mult rădăcina pivotantă. Fiind o cultură de climat răcoros, ca și mazărea, poate fi îmburuienat cu aceleași specii menționate la mazăre. Erbicidarea preemergentă, este deci, obligatorie, pentru a lăsa spațiu culturii pentru a crește și a acoperi terenul. Preemergent se pot aplica: pendimetalin, metolaclor, linuron, prosulfocarb, propizamid ș.a. Postemergent, împotriva dicotiledonatelor se pot folosi: linuron, și propizamid. Împotriva monocotiledonatelor se poate aplica unul dintre erbicidele antimonocotiledoneice menționate la culturile dicotiledonate.

Tabelul …

Produse comerciale erbicide ce pot fi folosite la cultura de morcov

2.2.3.12.8.3. Combaterea buruienilor din culturile de ceapă și usturoi

Culturile de ceapă și usturoi se înființează prin plantarea bulbilor. Țara noastră încă se bazează pe această metodă de cultivare a cepei, pe când în țările cu o agricultură avansată se seamănă direct. Se cultivă chiar și hibrizi de ceapă care formează câteva frunze și un bulb mare, repede, în pământ. Erbicidarea acestor culturi este obligatorie. Producerea arpagicului este o altă cultură, care necesită multă muncă manuală. Și aici, ceapa semănată des, în brazde sau răzoare, necesită erbicid la sol.

Fiind culturi de climat răcoros și pentru că nu acoperă terenul, pot fi îmburuienate atât cu specii de climat răcoros cât și călduros, ca și morcovul și mazărea. Cele mai periculoase sunt, pălămida, volbura și urda vacii, dacă acoperă o proporție mare din terenul cultivat, pentru că nu pot fi combătute cu erbicide aplicate la sol, preemergent.

Pentru ceapa semănată există soluții atât împotriva monocotiledonatelor anuale cât și a majorității dicotiledonatelor anuale și chiar perene, când ceapa crește mai mare și face ceară mai groasă pe frunze. Astfel, după semănatul cepei pot fi aplicate: pendimetalin (Stomp 330 EC, Pendigan 330 EC, Stomp Aqua) și S – metolaclor (Dual Gold 960 EC). Postemergent, împotriva dicotiledonatelor se pot aplica: oxyfluorfen (Goal 2 XL, Goal 4F, Galigan 240 EC), piraflufen etil (Ecopart 2 SC), linuron (Ipiron 45 SC), fluroxipir (Cerlit), flumioxazin (Pledge 50 WP) și clopiralid (Lontrel 300). Ceapa formează ceară pe frunze și, din acest motiv, rezistă la acțiunea substanțelor de contact oxyfluorfen și piraflufen etil, precum și la cele hormonale, fluroxipir și clopiralid. Ținând cont de acest lucru trebuie să stabilim epoca de aplicare și concentrația erbicului în apă astfel încât să nu afectăm ceapa, încă mică și fără suficientă ceară pe frunze dar să distrugem buruienile în fază cât mai tânără, când sunt cel mai sensibile. Din această cauză s-au distrus culturi de ceapă semănată, pentru că prospectul erbicidului nu indică sau indică greșit epoca de aplicare a acestor erbicide. Deoarece usturoiul nu formează ceară pe frunze atât de multă ca ceapa, restricțiile sunt aceleași ca la ceapa semănată, în cazul aplicării oxyfluorfenului.

Ceapa din arpagic este foarte rezistentă la erbicidele care se aplică la sol pentru că din bulb răsare, practic o plantă foarte viguroasă, care poate străbate stratul de sol erbicidat. Astfel, preemergent se pot aplica: pendimetalin (Stomp 330 EC, Pendigan 330 EC și Stomp Aqua), S – metolaclor (Dual Gold 960 EC), linuron (Ipiron 45 SC, Linurex 50 SC), oxyfluorfen (Goal 2 XL, Goal 4F, Galigan 240 EC) și prosulfocarb (Boxer 800 EC). Postemergent, împotriva dicotiledonatelor se pot aplica aceleași substanțe ca la ceapa semănată doar că în cazul cepei plantate din arpagic se pot aplica doze și concentrații mari încă de atunci când ceapa este în câteva frunze iar buruienile sunt abia răsărite, chiar și când mai apare alt val de buruieni. Acest lucru se poate face pentru că ceapa din arpagic formează frunze viguroase încă de la răsărit. Aplicarea oxyfluorfenului în concentrație de 33 ml în 10 l de apă, la norma de 600 l/ha, adică 2 l erbicid Goal 2 XL este posibilă la ceapa din arpagic chiar când aceasta are 3-4 frunze. Pot apărea ușoare fenomene fitotoxice de încovoiere și puncte de necrozare dar acestea nu afectează producția. La această concentrație sunt necrozate toate speciile aflate în cotiledoane sau mici, inclusiv monocotiledonatele anuale sau perene. Depășirea acestei concentrații, chiar și la ceapa mai mare produce fenomene fitotoxice grave, care afectează mult recolta. La concentrații foarte ridicate oxyfluorfenul și piraflufenul etil devin erbicide totale de contact.

Figura … Fenomene fitotoxice trecătoare ale oxyfluorfenului la ceapa din arpagic

Împotriva monocotiledonatelor anuale și perene se pot aplica aceleași substanțe antigramineice prezentate la rapiță, floarea soarelui și soia. Condiția este ca să fi trecut cca 10-14 zile dacă s-a aplicat oxyfluorfen sau piraflufen etil pentru ca buruienile să-și fi reluat vegetația pentru a folosi toxicul.

2.2.3.12.8.4. Combaterea buruienilor din culturile legumicole înființate prin răsad

Prin răsad se pot înființa culturi de tomate, ardei, vinete, varză, etc. Răsadul este, deja o plantă viguroasă, cu un avantaj împotriva buruienilor. Totuși, în condiții de câmp, unde se irigă și se fertilizează corespunzător pentru aceste culturi foarte valoroase, buruienile beneficiază și ele de apă și îngrășământ și pot foarte ușor să întreacă și să copleșească culturile. Astfel, împotriva principalelor buruieni care răsar din sămânță, mono și dicotile, se poate folosi amestecul S – metolaclor + oxyfluorfen, unul împotriva monocotilelor și al doilea împotriva dicotilelor. NU APLICAȚI OXYFLUORFENUL PESTE RĂSADURI, POSTEMERGENT ! S-au întâmplat multe cazuri când fermierii au urmat indicații greșite ale erbicidelor pe bază de oxyflurfen și l-au aplicat peste vinete, ardei sau tomate. Așa cum am menționat la ceapă și usturoi, acest erbicid este de contact, total, el este selectiv la ceapă și usturoi prin concentrația mică în care se aplică, nicidecum nu trebuie aplicat peste răsadurile deja plantate pentru că le „arde” în câteva ore. Aplicat la sol, formează o peliculă care nu mai dă voie multor specii dicotile să răsară. Distrugerea peliculei anulează efectul erbicidal. Pe acest lucru se bazează aplicarea la răsaduri, pentru că se dă la o parte solul tratat înainte cu o zi de plantare. Tratamentul se face pe pământ reavăn, după ce a fost lucrat, să aibă apă care să-l fixeze.

Postemergent, la aceste culturi nu mai sunt soluții împotriva dicotiledonatelor, cu excepția tomatelor, unde se poate aplica metribuzin (Sencor 600 SC) postemergent, substanță cu un spectru foarte bun, ca la cartof.

Împotriva monocotiledonatelor anuale și perene se pot aplica aceleași substanțe antigramineice postemergente menționate la soia și floarea soarelui. Totuși, nici acestea nu trebuie aplicate chiar imediat după plantare pentru că planta este încă stresată sau foarte mică sau în cazul atacului masiv de păianjen ori alt stres.

2.2.3.12.9. Combaterea buruienilor din cultura de căpșun

Deși, în prezent, cea mai mare parte a culturilor de căpșun se înființează cu folie neagră perforată și irigare cu picurare dedesubt, în sistem gospodăresc, încă, se mai plantează fără folie. Preemergent, la căpșun se poate folosi amestecul: lenacil (Venzar 500 EC) cu S – metolaclor (Dual Gold 960 EC), ca la sfeclă. Dual se poate aplica și postemergent, după ce planta s-a prins și a pornit bine în vegetație sau primăvara, după ce s-a greblat. Un alt produs bun ce se poate aplica postemergent împotriva dicotiledonatelor este Sultan 50 SC pe bază de metazaclor.

Cea mai periculoasă buruiană, care nu poate fi combătută în căpșuni este volbura. De aceea, ori trebuie ales un loc unde nu este volbură, ori trebuie combătută radical, cu un an înainte cu glifosat 6 litri la hectar în maxim 200 l apă.

O altă buruiană periculoasă este pălămida dar această specie se poate combate în căpșun cu clopiralid (Lontrel 300). Problema este că, atunci când trebuie aplicat acest erbicid, când pălămida este de cca 20 cm, căpșunul este înflorit iar florile atinse de erbicid nu mai formează căpșune normale (floarea „rânjește”) determinând o căpșună deformată. Acest lucru se produce din cauza faptului că aceatsă substanță activă este un hormon de creștere.

Pirul, costreiul sau alte monocotiledonate se pot combate cu orice antogramineic postemergent dar și aici este o problemă: căpșunul este chiar în timpul culesului, care se face o dată la două zile și trebuie respectat timpul de pauză al pesticidului, adică timpul dintre aplicare și consum.

O altă mare pacoste pentru căpșun este Stellaria media – rocoina. Această buruiană răsare toamna și vegetează și în ferestrele iernii, astfel încât, dacă nu o combatem din toamnă, în primăvară va fi prea târziu, pentru că formează un covor vegetal, prin rădăcinile adventive ce cresc din tulpinile târâtoare și compromite total căpșunul, oricât s-ar încerca să se prășească manual. De aceea, aplicarea încă din toamnă a erbicidului Sultan 50 SC ori a Dual Gold 960 EC este obligatorie pentru a evita această situație.

Figura … Stellaria media – rocoină- în căpșun. Această buruiană poate compromite total cultura de căpșun.

http://www.invasive.org/gist/products/handbook/21.Adjuvants.pdf

http://www.omafra.gov.on.ca/english/crops/facts/00-061.htm

http://passel.unl.edu/pages/informationmodule.php?idinformationmodule=1059083105&topicorder=5&maxto=5

http://extension.psu.edu/pests/weeds/control/introduction-to-weeds-and-herbicides/herbicides

http://www.ewrs.org/et/docs/herbicide_interaction.pdf

https://passel.unl.edu/pages/informationmodule.php?idinformationmodule=1059083105&topicorder=5&maxto=5&minto=1

Ashton, Floyd M. and W. A. Harvey. 1976. Selective chemical weed control. University of California bulletin 1919. 17 pages.

Warren, G. F., F D. Hess, et al. 1995 Herbicide action short course at Purdue. Syllabus. 787 pages.

Tickes, Barry, D. W. Cudney, and C. L. Elmore. 1996. Herbicide injury symptoms. University of Arizona Bulletin 195021.

tabelul …

Scara EWRC (European Weed Research Council) de apreciere a eficacității erbicidelor asupra buruienilor

tabelul …

Scara EWRC (European Weed Research Council) de apreciere a fitotoxicității erbicidelor asupra culturii

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: http://www1.agric.gov.ab.ca/$department/deptdocs.nsf/all/prm6487 http://sitem.herts.ac.uk/aeru/ppdb/en/atoz.htm… [304664] (ID: 304664)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

http://www1.agric.gov.ab.ca/$department/deptdocs.nsf/all/prm6487 http://sitem.herts.ac.uk/aeru/ppdb/en/atoz.htm… [304664]

Copyright Notice

Echipamente numerice de protecție și comandă-control pentru stații electrice de medie tensiune [303473]

Program Master: Managementul Integrat al Capitalului Natural [613270]

Post-colonial, post-modern and feminist thinking have focused on the power structures embedded in global development, challenging the ways in… [607537]

DDiiggiilleenntt RReeffeerreennccee DDeessiiggnn [632150]

Expansiunea întreprinderii. Arbitrajul [605447]

Online privacy a false sense of security [606065]

Copyright Notice

Similar Posts