Hristologia Sfantului Chiril, Patriarhul Alexandrieidoc

=== Hristologia Sfantului Chiril, Patriarhul Alexandriei ===

Universitatea ,,Al. I. Cuza” Iași

Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae”

Hristologia Sfântului Chiril, Patriarhul Alexandriei

[anonimizat]

Anul II Teologie Pastorală

Iași, 2003

Hristologia Sfântului Chiril al Alexandriei

După fixarea definitivă a dogmei și a terminologiei trinitare în cadrul primelor două sinoade ecumenice, se impunea stabilirea doctrinei și a terminologiei hristologice, deoarece se încetățenise ideea că unirea divinului cu umanul în persoana lui Hristos garanta mântuirea oamenilor. Arianismul determinase, în teologia răsăriteană, definirea învățăturii despre dumnezeirea Logosului și despre egalitatea și consubstanțialitatea Acestuia cu Tatăl. Lipsea însă o formulare concisă, clară și corectă în legătură cu realitatea mântuirii în Hristos. Astfel, necesitatea sistematizării învățăturii despre Persoana și opera mântuitoare a lui Hristos a dus la declanșarea marilor dispute hristologice.

Terminologia teologică utilizată în cadrul acestor dispute era preluată din filozofia greacă și adoptată limbajului creștin de diferite școli teologice. Între aceste școli se vor evidenția, ca mari adversare datorită diferențelor de viziune, cele din Alexandria și din Antiohia. Aceste diferențe erau date de folosirea diferită a terminologiei și a sensurilor ei, astfel încât același termen ajungea să definească lucruri diferite în cele două sisteme de gândire creștine. În timp ce pentru antiohieni termenii de “ fire” și “ipostas” au același înțeles, desemnând esența concretă cu proprietățile ei, și se opun termenului de “persoană”, ce desemnează individul concret, pentru alexandrini termenii de φΰσις, υπόστασις si πρόσοπον se foloseau cu același sens, fiind raportate la Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat.

Pe baza acestor premise, s-a declanșat în Răsărit criza nestoriană bazată pe înțelegerea greșită a unirii ipostatice. Format în școala antiohiană, ca discipol al lui Teodor de Mopsuestia, Nestorie, patriarh al Constantinopolului, susținea doar o unire morală (συνάφεια) a celor două firi în Hristos. El susținea că Logosul a locuit în Omul Iisus ca într-un templu și, deși făcea caz de persoana de unire care reunea cele două persoane, în fond, în Hristos se susțineau două persoane și doi fii. El respingea unirea ipostatică și comunicarea însușirilor, Sfânta Fecioară Maria fiind doar Născătoare de om (a templului luat), cel mult Născătoare de Hristos, dar în niciun caz Născătoare de Dumnezeu.

În acest context s-a afirmat ca apărător și sistematizator al doctrinei ortodoxe Sfântul Chiril, patriarhul Alexandriei (370-444). Născut în anul 370 în orașul pe care avea să-l păstorească mai târziu, Sfântul Chiril a primit aici o formație clasică și teologică, chiar ascetică pe lângă diferiți călugări egipteni. Întors din pustiu, este hirotonit diacon și apoi preot de unchiul său, patriarhul Teofil al Alexandriei, alături de care va participa la Sinodul de la Stejar (403) unde este condamnat Sfântul Ioan Gură de Aur. La moartea lui Teofil, în 412, a fost ales patriarh, deși a întâmpinat o puternică opoziție din partea curții imperiale. Foarte cult, dar impulsiv și dur, Sfântul Chiril s-a amestecat în toate problemele timpului său. Astfel, continuând linia rivalității dintre Alexandria și Constantinopol, a refuzat, la cererea patriarhului Atticos al capitalei, să-l treacă pe Sfântul Ioan Gură de Aur în diptice. O va face totuși la stăruința Sfântului Isidor Pelusiotul.

Față de clerul novațian, Sfântul Chiril s-a arătat intransigent, închizându-le bisericile și lipsindu-l de toate ale sale pe episcopul lor, Teopempt. La îndemnul său și ca răspuns la o revoltă a evreilor care uciseseră mulți creștini, credincioșii au distrus sinagogile, i-au alungat pe evrei din oraș și le-au jefuit casele. Se pare că Sfântul Chiril nu este străin nici de moartea Hipatiei, conducătoarea școlii neoplatonice din Alexandria, ucisă de un grup de creștini conduși de citețul Petru. Patriarhul alexandrin s-a remarcat însă mai ales în timpul crizei nestoriene, declanșată în 429. Întrucat Nestorie și-a expus în scris dezaprobarea pentru termenul θεοτόκος, Sfântul Chiril a scris în apărarea unității personale a lui Hristos și altfel, în scrisoarea pascală din anul 429, a numit-o pe Fecioara Maria „Maică a lui Dumnezeu” (Μήτηρ Θεού) nu pentru că a născut divinitatea în sine, ci Logosul unit cu natura umană. În același an, Sfântul Chiril trimite o enciclică monahilor egipteni și o scrisoare chiar lui Nestorie, susținând doctrina ortodoxă și îndemnându-l să renunțe la erezie. În februarie 430, Sfântul Chiril se adresează din nou lui Nestorie, făcând cu acest prilej o expunere precisă a doctrinei ortodoxe despre unirea ipostatică, numite ulterior „Epistola Dogmatică a Sfântului Chiril.” Ambii episcopi s-au adresat papei Celestin. Sinodul de la Roma din august 430 a considerat corectă doctrina chiriliană și l-a amenințat cu excomunicarea și depunerea pe Nestorie dacă nu-și retractează învățăturile eronate în termen de zece zile. Sinodul din Alexandria din 3 noiembrie 430 a condamnat nestorianismul și a dus la aprobarea epistolei dogmatice și a celor 12 anatematisme alcătuite de Chiril. Conflictul luând amploare, se impunea rezolvarea lui în cadrul unui nou sinod ecumenic. Convocat de împăratul Teodosie al II-lea (408-450), Sinodul III ecumenic de la Efes din 431 a condamnat învățătura nestoriană și a aprobat ca normativă învățătura hristologică a Sfântului Chiril alături de alte texte din operele Sfinților Părinti anteriori.

Însă, deși lucrările sinodale s-au încheiat în octombrie 431, disputele între cele două școli teologice au continuat. O pace relativă a adus, în 433, semnarea unei formule de unire de către reprezentanții celor două școli (Ioan de Antiohia și Sfântul Chiril), formulă alcătuită se pare de către Teodoret de Cyr și care se prezintă ca o veritabilă sinteză a formulelor chiriliene în accepțiunea gândirii antiohiene.

Doctrina hristologică a Sfântului Chiril are, ca punct central, persoana Logosului. Acesta, Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, este în învățătura chiriliană (ca și în cea ortodoxă) identic cu Iisus Hristos. Sintetizând viziunea Sfântului Chiril, părintele John Meyndorff spunea că „în opoziție cu Antiohia, Sfântul Chiril al Alexandriei tindea să accentueze mai ales faptul că mântuirea este dată și realizat doar de Dumnezeu. Puterea morții și a păcatului n-ar putea să fie învinsă de meritele omenești ale omului Iisus. Cuvântul Și-a asumat firea omenească, făcând-o cu adevărat a Sa. Pentru a-l înțelege bine pe Chiril, nimeni n-ar putea scoate suficient în evidență acest aspect soteriologic al gândirii sale.[…] Mântuirea constă tocmai în faptul că Dumnezeu-Cuvântul era prezent în toate etapele vieții omenești a lui Iisus. Pe El L-a născut Fecioara Maria: a refuza s-o numești Maica Domnului (θεότοκος) înseamnă a respinge taina însăși a Întrupării, deoarece, în Hristos, nu există alt subiect decât Cuvântul, căruia ea a putut să-I dea naștere. Nu există doi fii, ci două nașteri ale aceluiași Cuvânt, Care rămâne prin fire Dumnezeu neschimbat, dar adaugă ființei Sale întreaga fire omenească pentru a readuce omenirea la starea ei cea dintâi, eliberând-o de moarte și de păcat. Tot Cuvântul este Cel care a murit pe cruce. De aceea, moartea Cuvântului a fost răscumpărătoare, căci moartea unui om, fie el și cel mai drept dintre toți, ar fi rămas doar moartea unui ins uman”.

Pilon central al gândirii creștine, Logosul este, în învățătura chiriliană, principiul generator și mântuitor al universului și centrul de raportare al întregii sale hristologii. Logosul este privit din dublă perspectivă: a Cuvântului coetern și deoființă cu Tatăl și din aceea a Logosului Întrupat.

1. Logosul divin – Fiul adevărat și deoființă cu Tatăl

Încă înainte de izbucnirea crizei nestoriene, Sfântul Chiril subliniase în operele sale divinitatea și deoființimea Fiului cu Tatăl. În continuarea tradiției atanasiene care a dezvoltat învățătura despre Logosul divin în combaterea învățăturilor ariene, Sfântul Chiril afirmă că „Dumnezeu-Tatăl a născut cu adevărat pe Fiul din propria Lui ființă”. Fiul are o unitate negrăită de fire cu Tatăl, fără ca ipostasurile să sufere vreo confundare între ele, ci fiecare are o existență proprie; însă identitatea de ființă le arată unitatea. Logosul „nu este mai târziu în timp și nici nu e mai prejos în slavă decât Cel ce L-a născut”. Obârșia Lui este de la începutul veacului, căci „întru început și mai înainte de toți vecii există Cuvântul Care S-a făcut om și El era piatra care a astâmpărat setea lui Israel cel însetat cu valuri nesperate și neașteptate”.

Fiul este Cel împreună-veșnic cu Cel care L-a zămislit și anterior tuturor veacurilor, strălucirea Tatălui, chipul ipostasului, Cel ce susține toate prin cuvântul puterii Sale. Fiul este mai vechi decât veacurile și e liber de calitatea de-a fi fost născut în timp. El era – după afirmația Sfântului Chiril – „din și pentru totdeauna”. După ce afirmă nașterea mai presus de timp și de ființă, Sfântul Chiril revine asupra modului nașterii pe care o arată superioară și de neînțeles capacităților noastre cognitive, căci „Fiul a strălucit din ființa Tatălui ca o lumină într-un mod mai presus de minte, cum nu poate cineva, neavând existența Sa ca o alta, printr-o împărțire sau despărțire de Cel Care L-a născut, subzistând în mod propriu. El a fost născut în modul în care poate naște existența necorporală, care este cu totul nesupusă tăierii și împărțirii”.

Referindu-se la atributele divine ale Fiului, Sfântul Chiril afirmă că Logosul era „Înțelepciune și Putere și Pecete și Strălucire și Chip al Tatălui” și, de vreme ce Tatăl nu se poate lipsi de aceste însușiri ființiale, rezultă că Fiul are aceeași ființă ca și Tatăl. Sfântul Chiril accentuează în scrierile sale mai ales caracterul neschimbat al Fiului, Care, ca Dumnezeu adevărat, e superior oricărei schimbări sau deveniri. Patriarhul alexandrin subliniază acest atribut mai ales când se referă la Întruparea Cuvântului, dovedind, prin argumente raționale, că Fiul, rămânând ceea ce era, S-a făcut pentru noi ceea ce nu era. Împotriva docheților – care considerau că Mântuitorul a avut un trup aparent, celest, și nu real cum învăța Sfânta Scriptură (In. 1, 14), deoarece credeau că dumnezeirea ar suferi schimbare prin unirea cu trupul muritor – Sfântul Chiril afirmă că „ei imaginează o schimbare a Celui ce nu cunoaște schimbare. Deoarece natura lui Dumnezeu este fixată în bunurile Sale proprii, și statornicia ei în cele ce sunt este neclintită. Fiindcă natura venită la existența în timp este supusă schimbării, și nimic nu va rămâne în afara rațiunii admise și adevărate[…] Dumnezeu, însă, Care este dincolo de orice înțelegere, a Cărui existență este deasupra oricărei deveniri și stricăciuni, este totodată superior și oricărei schimbări. Și precum prin noțiunea de natură proprie, cred că El S-a preaînălțat și transcende orice ființă supusă devenirii, și aceasta de o manieră incomensurabilă, tot așa, chiar dacă Se unește cu natura noastră care a fost creată prin El, iarași va depăși suferința, necunoscând ceea ce a născut nedreptatea”.

Sfântul Chiril subliniază plinătatea dumnezeirii Logosului, căci în Hristos sunt toate însușirile dumnezeiești, dar și neputința cunoașterii omenești în fața rațiunilor divine „căci așa este minților omenești Cuvântul alb, ca să spun așa, și ascuns al dumnezeirii Lui. Cunoaștem și credem foarte drept că Fiul este după fire și că S-a născut de la Dumnezeu și Tatăl, dar nu-L cercetăm, după cuvântul sfântului. Căci cine știe să spună modul nașterii? […] Așadar prin acestea arăta tăria cea mai presus de minte a dogmelor”.

2. Hristos – Logosul divin întrupat

Însă, deși teologia chiriliană este o teologie a Logosului preexistent și veșnic, atotputernic, deoființă cu Tatăl, ea este în aceeași măsură o teologie a Întrupării Cuvântului. Pentru Sfântul Chiril, Întruparea reprezintă gradul suprem de comunicare a perfecțiunii divine ad extra. Este cea mai mare teofanie, prin care Dumnezeu se arată trupește. Sfântul Părinte arată drept cauză a Întrupării iubirea lui Dumnezeu, Care, văzând că firea omului nu se putea apropia, datorită pervertirii și slăbiciunii introduse de păcat, de slava dumnezeirii, a hotărât ca Unul-Născut să îmbrace asemănarea cu noi. Astfel, „Unul Născut S-a făcut ca noi, adică om complet, ca să izbăvească trupul nostru cel pământesc de stricăciunea care s-a introdus în el, coborându-Se, datorită iconomiei unirii, până la o viață guvernată de aceleași legi. Pe de altă parte, apropriindu-Și sufletul omenesc, l-a facut pe acesta să devină mai puternic decât păcatul, impregnându-l, ca de o vopsea, de stabilitatea și imuabilitatea naturii Sale”. În viziunea chiriliană, pentru lucrarea mântuirii nu era îndestulătoare trimiterea unui înger, a unui apostol sau a unui sfânt, ci Întruparea Celui mai înainte de veci. Misterul credinței este reprezentat de coborârea cea de negrăit a Logosului, Care a fost născut de către Sfânta Fecioară, chip de rob luând.

Urmând tradiției scripturistice și patristice, Sfântul Chiril vede chenoza Logosului ca o deșertare de slavă și ca o smerire, incomprehensibilă spiritului nostru, smerire care nu afectează totuși plinătatea dumnezeirii. Astfel, Hristos este, în același timp, Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după umanitate. Hristos „fiind frumusețea nepătată a lui Dumnezeu-Tatăl și chipul și arătarea Lui, Dumnezeu-Cuvântul Cel din El, S-a pogorât pe Sine prin deșertare, fără a fi silit de cineva la aceasta, ci prin bunăvoirea Tatălui, potrivit voii Sale, și S-a făcut om, păstrând neatinsă și cu totul neschimbată demnitatea firii proprii, dar asumând prin iconomie omenescul”. Împotriva docheților și apolinariștilor, dar și contra nestorienilor, Sfântul Chiril subliniază realitatea trupului și unitatea persoanei lui Hristos, înfăptuite prin întrupare deoarece „însuși Cuvântul cel Unul Născut al lui Dumnezeu […] pogorându-se din pricina mântuirii noastre și pe sine deșertându-Se S-a întrupat și S-a făcut om. Adică luând trup din Sfânta Fecioară și făcându-Și-l chiar din pântece al Său propriu, a răbdat nașterea ca și noi și a ieșit ca om din femeie. Nu a renunțat la ceea ce a fost, deși s-a arătat luând trup și sânge, ci a rămas ceea ce a fost, adică Dumnezeu adevărat și natural.[…] Deși mărturisim că Dumnezeu-Cuvântul S-a unit ipostatic cu trupul, adorăm numai un Fiu și Domn Iisus Hristos, fără a despărți și a deosebi pe om de Dumnezeu, dar și fără a-i uni numai prin unitatea demnității și a autorității (căci aceasta este înnoire și nimic altceva)”.

În Hristos, Sfântul Chiril vedea o unire reală, ipostatică, a celor două firi, respingând unirea prin conjuncție sau morala (συνάφεια) promovată de Nestorie și adepții săi. Patriarhul alexandrin mărturisește două firi înainte de unire, și o singură fire după unire, dar nu în sens monofizit, căci el va promova doctrina despre „o singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul” (μία φύσις τοΰ θεοΰ Λόγου σεσαρκωμένη). „Noi afirmăm că „Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni” (I Tim. 2, 5) după Scripturi, este compus din omenitatea cea asemenea nouă și perfect conformă definiției proprii și din Fiul Cel Născut din Dumnezeu după natură, adică din Unul-Născut. Pe de altă parte, afirmăm cu tărie că între naturi inegale și diferite s-a realizat o apropiere și un concurs inefabil până la unire. Noi recunoaștem totuși un singur Hristos, un singur Domn și un singur Fiu, Care este în realitate și în minte, Dumnezeu și om”.

Astfel, Sfântul Chiril elimină ideea de doi Fii și de doi Hristoși propagată de Nestorie care vedea pe de o parte Logosul divin și pe de altă parte templul luat din Sfânta Fecioară. Pentru patriarhul alexandrin, modul unirii ipostatice este adânc, cu adevărat inexprimabil și de neînțeles pentru cugetele noastre; din acest motiv, ea trebuie cinstită printr-o credință fără căutări, deoarece cercetarea rațională omenească poate duce la erori și să atragă pedeapsa divină. Datorită faptului că Sfântul Chiril a susținut fervent unitatea firilor în Hristos, fiind înclinat – ca de altfel toți adepții școlii alexandrine – spre un minimalism antropologic, a fost acuzat de monofizism. Însă, în gândirea sa, unirea nu înseamnă nici amestec, nici contopire: ,,Unind pe Logosul Tatălui cu Sfântul trup înzestrat cu suflet rațional, în chip negrăit și nepătruns cu mintea, neamestecat, neschimbat, nemodificat, mărturisim un singur Hristos, Fiu și Domn, același Dumnezeu și om, nu altul și altul, ci unul și același.[…] Cugetând la chipul întrupării, vedem că două firi s-au unit între ele printr-o unire indisolubilă, în chip neamestecat și neschimbat. Căci trupul este trup și nu dumnezeire, chiar dacă el s-a făcut trupul lui Dumnezeu; de asemenea Logosul este Dumnezeu și nu trup, deși El Și-a însușit trupul prin întrupare. Daca ne gândim la aceasta, nu violăm reunirea cea prin unire când zicem că El este din două firi. Dar după unire nu mai despărțim firile una de alta și nu împărțim în doi pe Cel unic și indisolubil, ci afirmăm că este un singur Fiu”.

Vorbind despre deosebirea naturilor în persoana Logosului, Sfântul Chiril specifică adesea că această deosebire se poate face numai în abstract, fiind numai o operație a spiritului nostru, dar în realitate lucrurile nu stau astfel, ceea ce ar putea implica sensurile monofizite date de urmașii săi în scaunul alexandrin. Sfântul Chiril susține, după cum am văzut, că nu trebuie mărturisite două firi după unire și concepute separat. Trebuie să știm că spiritul contemplă cu adevărat diferența dintre naturi. Divinitatea și umanitatea nu sunt lucruri identice, dar alături de acest concept spiritul va admite concursul celor două elemente în unitate. Pentru patriarhul alexandrin, natura umană, pe care Logosul a luat-o, fără să o absoarbă, a fost ridicată la unire cu ființa Sa. Deși Hristos are toate elementele esențiale ale naturii umane, nu există totuși în Hristos un om individual, subzistând prin sine însuși, cu alte cuvinte, natura umană a lui Hristos, fiind completă nu are prin ea însăși o existență autonomă și independentă, ci ea subzistă în Dumnezeu-Logosul”.

Nestorienii tindeau să acorde fiecăreia dintre cele două naturi din Hristos câte o subzistență proprie și, implicit, o persoană proprie. Fidel învaățăurii ortodoxe, Sfântul Chiril susținea că deși sunt ,,diferite și inegale una față de cealaltă firile celor două părți care au venit să se unească, însă totuși unul singur este format din aceste două firi. Și nu se poate împărți Domnul nostru Iisus Hristos Cel Unul, într-un om particular separat, și în Dumnezeu separat. Ci noi spunem că este unul singur și doar unul Iisus Hristos, Cel care cunoștea deosebirea firilor Sale, Care le-a păstrat pe ele una față de cealaltă, necontopită și neconfundată”.

Învățătura chiriliană despre unirea ipostatică (ένωσις καθ` ύποστασις) este succint prezentată în Anatematismele trimise lui Nestorie. Astfel – spune patriarhul alexandrin – ,,dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl S-a unit cu trupul după ipostas și că Hrisos este numai unul cu propriul Său trup, același adică: Dumnezeu și om deodată, să fie anatema. Dacă cineva desparte, după unire, ipostasurile în unicul Hristos, unindu-le numai cu legătura demnității, adică a autorității, sau a puterii și nu mai ales prin legătura unirii fizice, să fie anatema. Dacă cineva împarte expresiile din scrierile evanghelice sau apostolice, sau zise de către sfinți cu privire la Hristos, sau cele zise despre El despre Sine însuși, între două persoane sau ipostasuri și le atribuie pe unele omului, considerat deosebit de Cuvântul lui Dumnezeu, iar pe altele, ca pe unele ce se cuvin lui Dumnezeu, numai Cuvântului lui Dumnezeu, să fie anatema”.

Așadar, observăm în gândirea Sfântului Chiril că în Taina Întrupării nu este înțeles nici doar Dumnezeu, nici doar omul, ci Cuvântul făcut trup. În epoca de stabilizare a dogmelor creștine, ereziile loviseră atât în deplinătatea dumnezeirii lui Iisus Hristos (arianismul), cât și în aceea a umanității Sale (dochetismul și apolinarismul). Cu privire la cea de-a doua, în special teoria trihotomică acreditată în antropologia vremii, favoriza speculațiile asupra caracterului parțial sau totalității elementelor (nous, psyche și soma) în componența firii umane în Hristos. Înlocuirea părții raționale prin Logos în gândirea apolinaristă a determinat tradiția patristică – și implicit pe Sfântul Chiril – să afirme realitatea omenescului și integritatea firii umane în Hristos. Anatematismele sunt categorice în ceea ce privește realitatea trupului Mântuitorului: ,,Dacă cineva nu mărturisește că trupul Domnului este de viață făcător și că el este propriu Logosului din Dumnezeu-Tatăl, ci al altuia deosebit de Logos, care este unit cu Logosul dupa demnitate, sau că el nu este decât numai un sălaș dumnezeiesc, ci nu mai degrabă de viață făcător, cum am spus, pentru că a fost propriu al Logosului, Care poate da viață la toate, să fie anatema.” Și ,,dacă cineva nu mărturisește că Logosul lui Dumnezeu a pătimit cu trupul, a fost răstignit cu trupul, a gustat moartea cu trupul și a fost primul-născut dintre cei morți, pentru că El este viață și dătător de viață, ca Dumnezeu, anatema să fie!”

Sfântul Chiril mărturisește că Logosul S-a născut într-adevăr dintr-o femeie și S-a arătat om, subliniind faptul că Fiul ,,S-a făcut trup, ca să nu se înțeleagă că a venit ca la Prooroci, sau ca la alții dintre Sfinți, prin relație, ci că El Însuși S-a făcut cu adevărat trup, adică om.[…] De aceea El este și Dumnezeu după fire în trup și cu trupul, impropriindu-Și-l, și în același timp fiind înțeles ca altceva decât trupul, potrivit spusei de la proorocul Isaia „Bărbați înalți la tine vor trece și Îți vor fi robi Ție și vor urma Ție legați de mâini și de picioare și se vor închina Ție și Ție se vor ruga, că în Tine este Dumnezeu, și nu este Dumnezeu afară de Tine” (Is. 45, 14). Iată că spun că în El este Dumnezeu, nedespărțind trupul de Cuvântul. Și iarăși au afirmat că nu este alt Dumnezeu afară de El, unind cu Cuvântul ceea ce poartă El, ca propriu Lui, adică templul luat din Fecioară, căci Hristos este Unul din Două”. Împotriva docheților, Sfântul Chiril susține realitatea trupului uman în Domnul Hristos, căci, dacă El nu S-ar fi făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat, nu ne-ar fi putut mântui. Dacă Hristos nu ar fi avut trup uman pătimitor, ci doar o aparență de trup sau un trup celest, El n-ar fi putut să pătimească, să sufere răni și batjocură, urme de cuie sau de suliță și în final moartea prin care noi am fost eliberați. Dacă am admite că Hristos a avut un trup aparent ar însemna să admitem că El a fost doar o umbră, ,,că credința a fost abandonată, crucea – mântuirea și viața lumii – a fost eliminată, iar speranța celor care au adormit în credință este total spulberată. […] De aceea noi credem că Emanuel S-a născut într-adevăr din femeie și nu vom respinge ca pe o lăudăroșenie ceea ce constituie strălucirea și mândria proprii noastre naturi”.

Apolinarie susținea că partea rațională a omului ar fi fost înlocuită în persoana lui Hristos de către Logosul divin. În argumentarea sa, el consideră că elementele care, combinându-se, concurează la formarea unei ființe unice complete, sunt considerate ca parțiale și incomplete. De aceea, trebuie respinsă ideea că templul unit cu Cuvântul ar fi un om complet, în scopul de a conserva intact conceptul de sinteză care trebuie gândit ca găsindu-se în mod just în Hristos. Dacă s-ar admite că Hristos este format din Logos și din omul întreg, s-ar afirma doi fii și doi hristoși. Sfântul Chiril combate teza apolinaristă, arătând că, conform acestei argumentări, unirea s-ar face între omul incomplet (format doar din trup) și din Logosul divin desăvârșit și astfel unirea nu ar fi viabilă. De aceea „noi afirmăm – spune patriarhul alexandrin – că Cuvântul întreg S-a unit cu omul întreg. Este imposibil să nu fi socotit vrednică de nicio rațiune partea care este mai bună în noi, adică sufletul, lăsând doar trupului pedepsele datorate venirii Sale printre noi. Taina iconomiei s-a împlinit perfect prin cele două: Cuvântul a avut nevoie de trupul propriu, pe de-o parte, ca de un instrument în vederea lucrărilor trupului, a slăbiciunilor fizice și a tot ceea ce nu era blamabil; de sufletul propriu, pe de altă parte, pentru afectele omenești iresponsabile”. Astfel, Sfântul Chiril mărturisește că Logosul „S-a născut într-adevăr dintr-o femeie și S-a arătat om[…] fiind complet atât în dumnezeire, cât și în natura umană, constituit într-un sigur Hristos, Domn și Fiu, nu doar printr-o simplă juxtapunere a dumnezeirii și a unui trup, ci printr-o unire paradoxală a două elemente complete – mă refer la dumnezeire și la omenitate – într-o singură și aceeași ființă”.

O dată stabilită unitatea și unicitatea persoanei lui Hristos, Sfântul Chiril afirmă că lui Hristos I se cuvine o singură adorare. „Dacă va îndrăzni cineva să spună că omul cel luat trebuie împreună-adorat cu Dumnezeu-Cuvântul și împreună-mărit și împreună numit Dumnezeu, ca un altul (căci σύυ totdeauna adăugat nu silește că înțelegem aceasta), și nu cinstește mai ales cu o singură închinare pe Emanuel și nu-i înalță o singură doxologie, deoarece «Cuvântul trup S-a făcut» să fie anatema”. Sfântul Chiril fundamentează unicitatea închinării pe faptul că Dumnezeu a rămas ceea ce era, adică Dumnezeu, chiar dacă Și-a împropriat natura noastră. ,,După cum este o singură credință cea în Iisus Hristos, tot așa și botezul este într-adevăr unul, deși noi am fost botezați și credem în Tatăl și în Fiul și în Duhul Sfânt, în același mod și pentru același motiv eu cred că este unică închinarea la Tatăl și la Fiul întrupat și la Duhul Sfânt. Fiindcă Unul-Născut nu va fi în niciun fel lipsit de la închinarea pe care I-o datorăm noi înșine și sfinții îngeri pentru faptul că S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi”. Pentru a elimina ideea diviziunii firilor, Sfântul Chiril spune că noi adorăm nu un om cu Logosul, ci „pe unul și același, pentru că trupul său nu e străin de Logos, cu care trup stă lângă Tatăl Însuși”.

Sfântului Chiril îi revine meritul de a fi afirmat doctrina tradițională a comunicării însușirilor. Pentru el, comunicarea însușirilor trebuie să fie reală nu prin raportul firilor ca atare, ci prin raport cu ipostasa unică în care aceste firi sunt unite fizic, căci „El adună pe cele două într-una, amestecând – ca să spun așa – unele cu altele proprietățile firilor, după cum se poate vedea de nenumărate ori în cuvintele sale”. El „I-a acordat propriului Său trup slava de a lucra într-un mod dumnezeiesc, în timp ce, pe de altă parte, Își apropriază cele ale trupului și, într-o anumită manieră, conform iconomiei unirii, le atribuie propriei Sale naturi”. Mântuitorul arată în chip limpede tuturor lucrările Sale, atât cele ale dumnezeirii, cât și cele ale omenității Sale, El prezentând „în chip îndoit lucrarea Sa, pătimind în calitate de om și în același timp activând în calitate de Dumnezeu”. Hristos dă trupului Său anumite însușiri divine și acestea în virtutea unirii acestuia cu Cuvântul cel viu și, în același timp, suferă – deși imposibil ca Dumnezeu – Crucea, piroanele și batjocura în trupul Său. Prin aceste considerații, Sfântul Chiril va deschide calea spre viitoarea expresie patristică clasică conform căreia Hristos lucra cele omenești dumnezeiește, căci era Dumnezeu prin Fire, și cele dumnezeiești omenește – în virtutea unirii ipostatice.

Urmând tradiției scripturistice, Sfântul Chiril susține impecabilitatea firii umane a Mântuitorului, Care S-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat. El și-a asumat întreaga noastră natură, cu afectele ei, și a curățit-o progresiv prin lucrarea dumnezeirii. În acest sens se poate vorbi de o creștere în Hristos Cel desăvârșit. Astfel, are loc concomitent și o lucrare de îndumnezeire a firii omenești, concretizată în atribuirea de lucrări divine firii umane. Sfântul Chiril subliniază însă legătura dintre această pnevmatizare și spiritualizare a trupului și comunicarea însușirilor. Totuși patriarhul alexandrin subliniază faptul că nici omenitatea nu a devenit dumnezeire și nici dumnezeirea nu s-a schimbat în omenitate. Putem vorbi de o sinergie, de o conlucrare divino-umană în Hristos, și nu de o confundare a firilor și lucrărilor. Astfel, în același timp, Fiul mărturisește că „Eu și Tatăl Una suntem” (In.10,30) și că nu cunoaște ceasul sfârșitului (Mt.24;36), arătându-se astfel că în Hristos sunt două lucrări și două voințe: cea umană și cea divină, căci ,,dacă întreabă: Unde a fost pus Lazăr? este pentru că umanitatea i-a permis să ignore, dar El lucrează dumnezeiește înviindu-l din morți”.

Strâns legată de Taina Întrupării este, în gândirea Sfântului Chiril, învățătura despre theotokia Maicii Domnului. Împotriva lui Nestorie, care o considera doar „antropotokos” (născătoare de om), cel mult „Hristotokos” (Născătoare de Hristos), Sfântul Chiril afirmă cu tărie că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu: „Dacă cineva nu mărturisește că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu, iar Sfânta Fecioară pentru aceasta: Născătoare de Dumnezeu (căci a născut trupește pe Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat), să fie anatema”. Patriarhul Alexandriei a consacrat două lucruri speciale acestei teme: ,,Dialog cu Nestorie că Sfânta Fecioară e Născătoare de Dumnezeu și nu Născătoare de Hristos” și ,,Contra celor care nu vor să mărturisească că Sfânta Fecioară e Născătoare de Dumnezeu’’, precum și numeroase texte în aproape toate operele sale. Sfântul Chiril subliniază în aproape toate textele că Sfânta Fecioară nu a născut dumnezeirea eternă (așadar Logosul nu Și-a luat începutul existenței din Sfânta Fecioară, El fiind veșnic), ci L-a născut pe Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup. Hristos născut din Fecioara și din Duhul Sfânt este deoființă și cu mama și cu Tatăl Său. Cel născut din Fecioară este om dacă este considerat exterior, dar este Dumnezeu adevărat dacă este considerat interior. De aceea și după naștere, El a păstrat Fecioară pe mama Sa, lucru care nu s-a întâmplat cu niciunul din ceilalți sfinți. Fiind o naștere minunată, Fecioara poate fi numită Născătoare de Dumnezeu și Maică Fecioară.

3. Formula „O singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul”

Formula cea mai completă și clasică a unirii firilor în hristologia Sfântului Chiril este „o singură fire întrupată a lui Dumnezeu – Cuvântul” (μία φύσις Θεοΰ Λόγου σεσαρκωμέυε). Deși de origine apolinaristă, Sfântul Chiril preia această expresie prin intermediul operelor Sfântului Atanasie cel Mare și o va folosi interpretând-o ortodox. În viziune chiriliană, această formulă rezumă învățătura despre unirea ipostatică: ,,Când considerăm în gând realitățile din care este făcut Hristos, spunem că este o unire din două firi; dar după unire ca și când de acum înainte a fost suprimată diviziunea în două, credem că este una firea Fiului, ca fiind a Unuia singur, dar făcut om și întrupat”.

Încă din secolul al VI-lea, Biserica Ortodoxă a susținut armonia dintre hotărârile Sinodului de la Calcedon și formula hristologică chiriliană, menționându-se că termenul φύσις a fost folosit de patriarh pentru termenul de ϋποστατις, cu sensul de persoană. Împăratul Justinian în opera sa „Ομολογία πίστεως” arată că sensul acestei formule este ortodox dacă se înlocuiește termenul „fire” prin „ipostas”. Se crede în general că prin „φύσις” din formula Sfântului Chiril trebuie să înțelegem ipostasul Logosului, iar prin „σεσαρκωμένη” natura umană subzistentă în ipostasul Logosului. Sfântul Chiril susține o singură persoană în Hristos și anume aceea a Logosului făcut trup. Trebuie subliniat faptul că terminologia chiriliană este oarecum imprecisă întrucât în cadrul școlii alexandrine termenii de „fisis” și „ipostasis” erau sinonimi. Din aceasta cauză, o dată cu definitivarea terminologiei ortodoxe formula Sfântului Chiril a fost considerată monofizită. Totuși, trebuie observat că în ansamblul teologiei sale, cei doi termeni sunt folosiți aproape ca sinonimi.

O altă caracteristică a gândirii Sfântului Chiril este minimalismul antropologic. El avea în vedere mai întâi divinitatea Mântuitorului, fără a desconsidera umanitatea, făcând o legătură organică între Persoana și opera Mântuitorului. În acest sens φύσις-ul formulei este înțeles drept existență, calitatea de a fi; este punctul de unire între natura umană și natura divină care sunt ipostaziate în același timp de același ipostas. Înțeleasă astfel, formula nu mai are sensul monofizit dat de Apolinarie, ea vizând nu o unire prin comparație, ci o unire de simplicitate, adică o unică fire a Cuvântului, dar întrupată, înomenită. Cele două firi sunt afirmate deopotrivă – cea dumnezeiască explicit, cea omeneasca implicit prin atributul de „întrupată”.

Astfel observăm că Sfântul Chiril a pus bazele teoriei enipostazei cu aproape un secol înaintea creatorului ei, Leonțiu de Bizanț. Iată cum explică patriarhul alexandrin sensul formulei sale: ,,Unicul Fiu, Logosul lui Dumnezeu-Tatăl, prin luarea trupului însuflețit cu suflet rațional, a ieșit om din femeie, fără ca prin aceasta să fie împărțit în două persoane sau în doi fii; El a rămas unul singur, numai că nu fără trup, nici în afară de trup, ci avându-L pe al Său propriu printr-o unire indisolubilă. Aceasta nu înseamnă amestec, contopire sau altceva de acest fel. Nici o rațiune necesară nu impune această consecință. Deși Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, e numit de noi Unul întrupat și făcut om, totuși, aceasta nu înseamnă că s-a amestecat, nici că firea Logosului s-a transformat în aceea a trupului, nici aceea a trupului în aceea a Logosului, ci fiecare rămânând și înțelegându-se în specificul său firesc, unite în chip inefabil, ne-au arătat o singură fire a Fiului, dar întrupată”.

Un secol mai târziu, aplicând categoriile aristotelice hristologiei, Leonțiu de Bizanț învață că o fire fără ipostas este o abstracție; dar o fire (cea omenească a lui Hristos), poate să nu fie ipostas, adică de sine ipostatică, poate să nu fie nici fără ipostas (fără existență); ci poate fi enipostatică adică poate avea subzistență în Dumnezeu-Cuvântul. Enipostasia se verifică și se poate dovedi prin analogia unirii într-un ipostas a sufletului cu trupul (comparație des utilizată de Sfântul Chiril) și a fierului înroșit în foc cu focul. Deci, în Cuvântul, ca ipostas, firea își primește subzistența; fără să se schimbe dupa ființa dumnezeiască și rămânând ipostas dumnezeiesc, el primește și atributele ipostatice de om (adică ale speciei de om), dar și pe cele care-l deosebesc de orice alt om. Astfel, Dumnezeu-Cuvântul este subiectul firii și lucrării omenești și, în același timp, persoana ei. Hristos rezultă din unirea sau convergența proprietăților celor două firi. Surprinzător, dar este sistematizarea exactă a ideilor chiriliene.

Formula Sfântului Chiril nu s-a impus însă în teologia ortodoxă, mai ales că urmașii săi au interpretat-o monofizit în lumina terminologiei calcedoniene. Însă deși nu a primit consensul Tradiției patristice, ea a continuat să constituie un mod particular de exprimare a unui adevăr ortodox într-o vreme când terminologia hristologică nu se perfectase. Teologia ortodoxă s-a arătat mereu rezervată față de ea și acest fapt își are originea în exagerările monofizite ale școlii alexandrine care-și întemeiau doctrina pe această formulă. Este sigur însă că Sfântul Chiril i-a dat mereu sensul ortodox, așa cum va fi stabilit, la câțiva ani de la moartea sa, de Sinodul de la Calcedon (451).

***

Dascăl prin excelență al dogmei Întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul, Sfântul Chiril a încheiat și a încununat gândirea teologică alexandrină. Cugetarea sa hristologică a fost de autoritate în stabilirea dogmelor și ea se prezintă și astăzi ca un izvor nesecat la care trebuie să revenim mereu pentru a ne adăpa din dulceața și înălțimea gândirii sale. Pentru a înțelege dogma hristologică și profunzimea învățăturii despre Logosul divin, coborât inexprimabil și întrupat pentru mântuirea noastră, dar și pentru a trăi adevărurile dogmatice creștine, opera Sfântului Chiril se prezintă ca un document extrem de valoros. Învățăturile sale despre unirea ipostatică și urmările ei, despre unirea celor două firi în persoana lui Hristos și indisolubilitatea și realitatea acestora, precum și despre Theotokia Maicii Domnului s-au impus în gândirea teologică ulterioară și a avut o contribuție decisivă la fixarea dogmei și terminologiei hristologice și mariologice. Din acest motiv, este necesar să revenim mereu la scrierile sale, căci Sfântul Chiril este normativ pentru credința tuturor celor care-L mărturisesc pe Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu întrupat.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare:

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, București, 1991

Sfântul Chiril al Alexandriei, Glafire, trad., introd. și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, nr. 39, EIBMBOR, București, 1992

Idem, Despre Sfânta Treime, trad., introd. și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, nr. 40, EIBMBOR, București, 1994

Idem, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad., introd. și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, nr. 41, EIBMBOR, București, 2000

Idem, Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca, trad. de diacon Gheorghe Băbuț, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1998

Idem, Despre Întruparea Unuia-Născut și că Hristos Unul este și Domn după Scripturi, trad. de Lucian Turcescu, în Studii Teologice, seria a II-a, an XLV (1993), nr. 3

Enciclopedii, dicționare, manuale

Chifăr, pr. Nicolae, Istoria Creștinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2000

Coman, pr. prof. dr. Ioan G., Patrologie, vol. III, EIBMBOR, București, 1988

Idem, Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent, 2000

Cărți, studii, articole

Chițescu, prof. Nicolae, Formula “O singură fire întrupată a Logosului lui Dumnezeu”, în Ortodoxia, an XVII (1965), nr. 3

Coman, pr. prof. Ioan G., Și Cuvântul trup S-a făcut, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1993

Ioniță, drd. Viorel, Hristologia Sfântului Chiril al Alexandriei în perspectiva dialogului cu Bisericile necalcedoniene, în Ortodoxia, anul XXIII (1971), nr. 2

Meyendorff, John, Hristos în gândirea creștină răsăriteană, trad. de pr. prof. Neculai Buga, EIBMBOR, București, 1997

Moisiu, pr. dr. Alexandru, Din învățătura mariologică a Sfântului Chiril al Alexandriei, în Mitropolia Ardealului, an 1961

Seviciu, arhim.Timotei, Doctrina hristologică a Sfântului Chiril al Alexandriei în lumina tendințelor actuale de apropiere între Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi Orientale (teză de doctorat), în Mitropolia Banatului, an 1972, nr. 7-9

Idem, Valoarea hristologiei Sfântului Chiril în contextul teologiei actuale. Promovarea ecumenismului creștin, în Mitropolia Olteniei, an 1973, nr. 5-6