Hotararea Judecatoreasca Civila
HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ CIVILĂ
Abrevieri
Alin. – Alineat(ul)
Art. – Articol(ul)
CB68 – Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială
C.J.C.E/C.J.U.E – Curtea de Justiție a Comunităților/Uniunii Europene
CPC – Codul de procedură civilă
J.O. – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Lit. – Litera
M. Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I
NCC – Noul Cod civil
NCPC – Noul Cod de procedură civilă
Nr. – Număr(ul)
O.G. – Ordonanța Guvernului
O.U.G. – Ordonanța de urgență a Guvernului
R.O.I – Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești
R44/01 – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială
R2201/03 – Regulamentul (CE) nr. 2201/03 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești
R805/04 – Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanțele necontestate
R4/09 – Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere
R1215/12 – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (reformare)
Cuprins
Introducere
Capitolul I – Noțiuni introductive
1.1 Clasificări ale hotărârilor judecătorești
1.2 Conținutul hotărârii
1.2.1 Practicaua
1.2.2 Considerentele
1.2.3 Dispozitivul
1.3 Condițiile de formă și de fond ale hotărârii
Capitolul II – Elaborarea/Redactarea hotărârii judecătorești
2.1 Pronunțarea hotărârii
2.1.1 Efectele pronunțării
2.1.2 Procedura pronuntării
2.2 Comunicarea hotărârii
Capitolul II – Efectele hotărârii judecătorești
3.1 Relativitatea efectelor
3.1.1 Părțile cauzei
3.1.2 Succesorii
3.1.3 Creditori chirografari
3.2 Opozabilitatea efectelor
3.3 Analiza principalelor efecte ale hotărârii
3.3.1 Autoritatea de lucru judecat
3.3.2 Efectul executoriu al hotărârii judecătorești
3.3.3 Dezînvestirea instanței
3.3.4 Mijloc de probă
3.3.5 Intervertirea prescripției
Capitolul IV – Îndreptarea, lămurirea, completarea hotărârii judecătorești
4.1 Îndreptarea
4.2 lămurirea
4.3 completarea
Capitolul V – Recunoașterea și încuvințarea executării hotărârii judecătorești civile
5.1 recunoașterea
5.2 Încuvințarea
5.3 procedura
5.4 regimul juridic al hotărârii judecătorești străine
5.4.1 Regulamentul (CE) nr. 44/2001
5.4.2 Regulamentul (CE) nr. 805/2004
5.4.3 Regulamentul (CE) nr. 2201/2003
5.4.4 Regulamentul (CE) nr. 1215/2012
Concluzii finale
Bibliografie
INTRODUCERE
Într-o societate democratică, interesele generale, ordinea de drept și drepturile fundamentale ale cetățenilor sunt valori a căror realizare se face, de regulă, fără intervenția vreunui organ al statului.
Într-adevăr, regula potrivit cu care judecătorul, sub sancțiunea urmăririi de denegare de dreptate, nu poate refuza judecata unei pricini pe motivul că nu ar exista o lege aplicabilă ori că aceasta este neclară și îndestulătoare, precum și principiul rolului activ în aflarea adevărului sunt în concordanță cu această părere de a califica jurisdicția ca „putere – datorie” a statului.
Principiul separației puterilor în stat asigură un echilibru între cele trei funcții fundamentale și împiedică săvârșirea unui exces de putere, astfel că judecătorul este obligat să aplice legea, să o interpreteze și să nu o înlăture pe motiv că nu este de acord cu litera și spiritul său sau din alte motive.
Pentru asigurarea echilibrului între puterea jurisdicțională și cea legislativă, legile adoptate nu trebuie să împiedice înfăptuirea actului de justiție, ci dimpotrivă, să-i asigure judecătorului puterea și indepedența aplicării dreptului, respectarea autorității lucrului judecat și a securității raporturilor juridice.
Principiul inamovilității oferă judecătorului o garanție reală că în actul de justiție poate să fie imparțial și poate refuza în mod categoric orice influență venită din partea puterii politice, care în fața unui astfel de refuz ar putea să recurgă la diverse represalii. Inamovibilitatea judecătorului a făcut obiectul unei reglementări la cel de-al VII-lea Congres al Națiunilor Unite organizat la Milano în perioada 26 august-6 septembrie 1985, fiind adoptate două documente pe care ulterior Adunarea Generală le-a confirmat prin rezoluțiile nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 și nr. 40/146 din 13 decembrie 1985.
Întreaga activitate de evaluare a judecătorului sub aspectul competențelor sale profesionale se face cu respectarea independenței, scopul urmărit fiind acela de a-i îmbunătăți performanțele și de a crește eficiența activității instanței, precum și încrederea publică în actul de justiție.
Consiliul Superior al Magistraturii exercită un control asupra activității judecătorilor prin serviciul de inspecție judiciară. De asemenea, președintele și vicepreședintele instanței verifică modul în care judecătorii își îndeplinesc sarcinile de serviciu, respectarea regulamentelor de ordine interioară, comportamentul acestora față de justițiabili și avocați.
Puterea judecătorească aparține poporului ca unic titular, cei care deține monopolul justiției, iar acesta conferă funcției jurisdicționale o altă însușire, aceea de a fi unică.
Unicitatea funcției jurisdicționale presupune în același timp că toate litigiile de natură civilă, comercială, de dreptul familiei, muncii, administrativă ori penală se soluționează numai de către instanțele judecătorești. Recunoașterea competenței de soluționare a unor litigii și altor organe cu activitate jurisdicțională nu este de natură să încalce principiul unicității justiției.
Toate aceste acte îndeplinite de către executorul judecătoresc au ca scop constrângerea debitorului să-și exercite față de creditor obligația consfințită cu putere de adevăr prin hotărârea judecătorească și pe cale de consecință finalizarea procesului civil printr-un act de constatare a executării pronunțate de către instanța de judecată.
Scopul actelor executorului judecătoresc de a aduce la îndeplinire prin constrângere dispozițiile unei hotărâri judecătorești, sub controlul instanței de executare, care verifică legalitatea în cazul formulării unei opoziții, conferă acestora o fizionomie aparte față de actele cu caracter administrativ, dar și față de actele jurisdicționale, motiv pentru care le vom considera ca fiind unele specifice și în legătură cu serviciul public judiciar; având uneori un caracter obligatoriu pentru declanșarea procedurii executării.
Dreptul de acces la justiție a fost considerat ca iluzoriu dacă în ordinea juridică internă nu este garantată punerea în executare a hotărârilor judecătorești, autoritățile publice „în calitate de depozitare ale forței publice” având obligația să stăruie prin toate mijloacele în aducerea la îndeplinire a titlului executoriu, imposibilitatea obiectivă de executare trebuie să fie adusă la cunoștința creditorului printr-o „decizie formală”. Executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești a fost apreciată ca o altă cauză de natură să depășească termenul rezonabil, procesul civil finalizându-se odată cu punerea în executare a titlului.
Potrivit art. 483 NCPC, „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropiere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”.
Respectarea termenului optim și previzibil nu depinde numai de soluționarea cauzei în fond, ci și de punerea în executare a hotărârilor fiindcă, așa după cum ne vom referi în conținutul acestei lucrări, în durata termenului intră și durata executării silite ca etapă finală.
Toate incidentele procedurale în legătură cu executarea titlului se soluționează de către instanța de executare după o procedură care asigură celeritatea executării, sens în care sunt prevăzute termene scurte, este suprimată calea de atac a recursului, iar termenul de formulare a apelului este mai scurt de 30 de zile.
Regulile de judecată ale contestației la executare sunt regulile aplicabile judecății în primă instanță, ceea ce creează posibilitatea unui risc foarte mare de întârziere, respectiv ca zădărnicire a executării titlului cu efect negativ asupra principiului soluționării proceselor în termen optim.
CAPITOLUL I – NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Instituția hotărârii judecătorești reprezintă o veritabilă instituție juridică cu totul aparte în sistemul nostru de drept. Definirea hotărârii judecătorești constituie un prim pas în comprehensiunea acestei instituții, astfel hotărârea judecătorească este acel act final al judecății cu caracter jurisdisdicțional în vederea soluționării litigiului dintre părți.
Hotărârea judecătorească este reglementată în Noul cod de Procedura Civilă la art. 424-455 și a cunoscut un traseu încâlcit de-a lungul istoriei începând cu Codul de Procedură Civilă din 1865 până în lumina prevederilor Noului Cod de Procedură Civilă.
În sistemul de drept actual, hotărârea judecătorească este subsumată nivelului contemporan de dezvoltare filosofico-culturală.politică a societății. Conform Constituției României, art. 1 alin. (4), „statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”, iar art. 126 prevede că „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege”, iar „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
Hotărârea judecătorească reprezintă, așadar, dispoziția unui (unor) judecător(i), adică a unei instanțe. Utilizând un limbaj juridic, hotărârea judecătorească este un act juridic de dispoziție al unei instanțe judecătorești. Însă nu este suficientă această observație pentru a defini hotărârea judecătorească. Hotărârea judecătorească este privită în doctrina contemporană ca având mai multe valențe, mai multe arii de cuprindere.
Astfel, în sens larg, prin hotărâre judecătorească se va înțelege orice act al instanței (constituită dintr-un singur sau mai mulți judecători), conceput în raporturile cu justițiabilii, indiferent dacă tranșează sau nu un litigiu.
Într-un sens mai restrâns, în noțiunea de hotărâre judecătorească vor intra doar actele de dispoziție din materia contencioasă, „indiferent dacă prin ele se soluționează însuși fondul litigiului sau numai un incident ivit în cursul procesului, incident accesoriu și premergător principalului.
În sensul cel mai restrâns, hotărârea judecătorească este privită ca „actul final al judecății, actul de dispoziție al instanței cu privire la litigiul dintre părți, act cu caracter jurisdicțional”
Lex fori definește ceea ce trebuie să se înțeleagă printr-o hotărâre, respectiv dacă hotărârea este o hotărâre propriu-zisă sau interlocutorie, definitivă, irevocabilă; de asemenea, unde se situează limita între actul jurisdicțional și actul administrativ, între actul contencios și cel grațios etc.
Evoluția acțiunii de hotărâre judecătorească impune însă ca aprecierea conținutului să fie suplă, depășindu-se „granițele” tradiționale. Cu alte observație pentru a defini hotărârea judecătorească. Hotărârea judecătorească este privită în doctrina contemporană ca având mai multe valențe, mai multe arii de cuprindere.
Astfel, în sens larg, prin hotărâre judecătorească se va înțelege orice act al instanței (constituită dintr-un singur sau mai mulți judecători), conceput în raporturile cu justițiabilii, indiferent dacă tranșează sau nu un litigiu.
Într-un sens mai restrâns, în noțiunea de hotărâre judecătorească vor intra doar actele de dispoziție din materia contencioasă, „indiferent dacă prin ele se soluționează însuși fondul litigiului sau numai un incident ivit în cursul procesului, incident accesoriu și premergător principalului.
În sensul cel mai restrâns, hotărârea judecătorească este privită ca „actul final al judecății, actul de dispoziție al instanței cu privire la litigiul dintre părți, act cu caracter jurisdicțional”
Lex fori definește ceea ce trebuie să se înțeleagă printr-o hotărâre, respectiv dacă hotărârea este o hotărâre propriu-zisă sau interlocutorie, definitivă, irevocabilă; de asemenea, unde se situează limita între actul jurisdicțional și actul administrativ, între actul contencios și cel grațios etc.
Evoluția acțiunii de hotărâre judecătorească impune însă ca aprecierea conținutului să fie suplă, depășindu-se „granițele” tradiționale. Cu alte cuvinte, în măsura în care dezvoltarea societății a impus crearea unor proceduri judiciare necontencioase, în aceeași măsură se impune și lărgirea conceptului de hotărâre judecătorească.
1.1 Clasificări ale hotărârilor judecătorești civile
Sentințe se numesc hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanță sau prin care prima instanță se dezinvestește fără a soluționa cauza sau prin care judecătoria a soluționat căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională ori a altor organe cu astfel de activitate sau, dacă este cazul, hotărârea pronunțată în urma judecării unei contestații în anulare sau a unei revizuiri.
Decizii se numesc hotărârile pronunțate în apel, recurs, recurs în interesul legii, în cazurile de rejudecare din apel sau recurs sau, dacă e cazul, cele pronunțate în urma judecării unei contestații în anulare sau a unei revizuiri.
Încheiere se numesc toate categoriile de hotărâri care nu sunt cuprinse în noțiunea de sentință sau decizie (dacă legea nu prevede altfel, cum este de pildă ordonanța de plată de la art. 1021 NCPC). În acest sens, un autor ne oferă spre exemplificare procedura necontencioasă prin care instanța se pronunță prin încheiere și când se ia act de renunțarea la judecată instanța tot printr-o încheiere se pronunță etc.
Hotărârile mai pot fi și în funcție de durata acțiunii lor. Hotărârile propriu-zise sunt hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei și au acțiune nelimitată în timp. Hotărârile provizorii sunt cele care au caracter temporar și prin care se iau măsuri vremelnice.
Caracteristic acestui tip de hotărâri este că efectul este vremelnic și durează numai cât timp este nevoie. O astfel de hotărâre ar putea fi revocată sau modificată în chiar cursul procesului de către instanța de judecată, iar la finalul procesului hotărârea finală va menține măsurile astfel dispuse, le va modifica sau le va revoca.
Articolul 634 NCPC prevede că sunt hotărâri definitive: hotărârile care nu sunt supuse apelului, nici recursului; cele date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs; cele date îmn primă instanță neatacate cu apel; cele date în apel fie fără drept de recurs, fie neatacate cu recurs; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
Evident, hotărârile nedefinitive sunt cele supuse apelului și/sau recursului [până la expirarea termenului de apel/recurs conform art. 624 alin. (2) NCPC sau apelate/recurate, calea de atac fiind în curs de judecare].
O altă clasificare este după cum pot sau nu să fie puse în executare. Așadar, hotărârile executorii sunt cele pronunțate în acțiuni în realizarea dreptului, dacă sunt definitive sau se bucură de execuție vremelnică, pe când hotărârile neexecutorii sunt cele pronunțate în acțiuni în constatare. Mai departe, o altă clasificare este cea privită din punctul de vedere al consimțământului. La această categorie, regăsim hotărârile integrale, cele care rezolvă în întregime procesul, dezinvestind instanța de întreg dosarul și hotărârile parțiale care se pronunță la cererea reclamantului, dacă pârâtul recunoaște pur și simplu o parte din pretenții.
Hotărârea judecătorească este actul tipic al puterii judecătorești fără de care, în condițiile actuale de dezvoltare a societății, nu se poate imagina statul de drept. Garanția efectivă și funcționară a drepturilor persoanei, hotărârea judecătorească este piatra unghiulară a sistemului de drept. Ea dă viață și eficacitate normelor de drept material în urma unei proceduri previzibile și echitabile. Hotărârea judecătorească elimină arbitrariul și abuzul, cenzurează pretențiile absurde sau neîntemeiate, aplică legea în litera și în scopul în care norma de drept a fost edictată.
După cum judicios s-a exprimat în doctrină, „pentru părți hotărârea pune capăt litigiului dintre ele, pentru societate este mijlocul de restabilire a ordinii de drept, de eficientizare a normelor de drept substanțial, având un pronunțat caracter educațional”.
1.2 Conținutul hotărârii
Hotărârea va cuprinde trei părți: partea introductivă (cunoscută și sub numele de practicaua hotărârii), considerentele și dispozitivul.
Partea introductivă sau practicaua este întocmită de grefier pe baza celor înscrise în caietul de ședință și cuprinde mențiunile prevăzute la art. 233 alin (1) și (2) NCPC, adică cele specifice oricărei încheieri de ședință. În cazul amânării pronunțării, art. 425 alin. (1) lit. a) NCPC prevede că partea introductivă va cuprinde doar denumirea instanței, numărul dosarului (mențiunea numărului de dosar este o noutate față de vechiul cod), data, numele, prenumel și calitatea membrilor completului de judecată și mențiunea că celelalte date sunt indicate în încheierea de amânare a pronunțării.
1.2.1 Practicaua
Practicaua sau partea introductivă este întocmită de grefier în conformitate cu art. 110 din R.O.I., care prevede că cel târziu a șasea zi după pronunțare sau după înregistrarea căii de atac, grefierul de ședință va preda dosarele judecătorilor în vederea motivării hotărârilor, după ce în prealabil a întocmit partea introductivă a acestora.
Pe lângă mențiunile expres arătate de lege în partea expozitivă trebuie fă fie menționat și faptul că procedura de citare a părților a fost completă, toate aceste mențiuni fiind necesare pentru aprcierea legalității și temeiniciei hotărârii, verificarea competenței instanței, compunerea legală a completului de judecată, participarea reprezentantului Ministerului Public.
Când pronunțarea hotărârii a fost amânată, mențiunile vor fi cuprinse în încheierea de dezbateri, despre care se va face vorbire în hotărâre, cu care încheierea face corp comun. Lipsa acestei încheieri, sau nesemnearea ei de către judecător și de către grefier atrage nulitatea hotărârii.
1.2.2 Considerentele
Considerentele sau motivarea hotărârii sunt explicate de art. 425 alin (1) lit. b) NCPC și constau în obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților.
Ca parte formală a hotărârii judecătorești civile, considerentele sau motivarea reprezintă opera judecătorului. Aceasta nu înseamnă că motivarea trebuie redactată, respectiv tehnoredactată personal de către judecător, efectiva scriere putând fi efectuată, astfel cum am arătat și mai sus, de către grefier. Motivarea, analizată drept condiție de formă, înseamnă materializarea raționamentului analitic al judecătorului, iar necesitatea motivării reprezintă în primul rând o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătoresc.
O motivare corectă presupune: cunoașterea perfectă a dosarului; răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și regulilor de drept substanțial și procesual; respectarea strictă a soluției cuprinsă în minută.
1.2.3 Dispozitivul
Dispozitivul prevăzut de art. 425 alin. (1) lit. c) și alin. (2) și (3) NCPC este cel redactat după deliberare, adică minuta întocmită de judecător și pronunțată în ședință publică. Dispozitivul este partea cea mai importantă a hotărârii, deoarece cuprinde soluția dată de instanță în rezolvarea litigiului și este supus executării silite, contra lui se exercită căile de atac și trece prin excelență în autoritatea de lucru judecat. În dispozitiv, instanța este obligată să rezolve concret, prin admitere, respingere sau anulare, litigiul dedus judecății.
1.3 Condițiile de formă și de fond ale hotărârii
Condiții de formă ale hotărârilor judecătorești.
Prin condiții de formă ale hotărârii judecătorești civile înțelegem cerințele privind forma de prezentare, modul de redactare și mențiunile obligatorii ale hotărârii judecătorești.
Principalul text de lege care constituie sediul materiei este cuprins în art. 425 și art. 426 alin. (4) NCPC.
O cerință de formă o reprezintă aceea că hotărârea trebuie să fie scrisă. Hotărârea este deci, din punct de vedere material (formal) un înscris. În doctrinăs-a considerat că imperativul formei scrise este determinat de necesitatea asigurării conservării hotărârii judecătorești, a comunicării acesteia către părți, a posibilității instanței de control judiciar de a verifica regularitatea și temeinicia hotărârii, a punerii în executare a hotărârii când trebuie cunoscută prestațiunea și întinderea ei.
Cerința formei scrise nu înseamnă că hotărârea este scrisă de către magistrat manu propria, ci înseamnă că, prin intermediul scriei, hotărârea va căpăta existența materială. Conform Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, hotărârea se redactează pe coli de hârtie de către judecătorsau de către grefier, la dictarea sau după notele judecătorului, în mai multe exemplare.
Cea de-a doua cerință de formă însumează cerințele de redactare.
Referitor la forma de prezentare a unei hotărâri judecătorești, aceasta este supusă unor reguli care îi conferă o fizionomie particulară.
Practic, în etapa redactării hotărârii, se adaugă practicalei și considerentelor dispozitivul în sensul preluării minutei deja existente, înscrise pe cererea de chemare în judecată sau pe o foaie separată. Această adăugare înseamnă scrierea dispozitivului, astfel încât în dosar vor exista atât minuta, cât și hotărârea redactată în întregul ei cuprinzând dispozitivul.
Condiții de fond.
Prin condiții de fond ale hotărârii judecătorești înțelegem, așadar, acele condiții care pot fi decelate printr-o analiză a conținutului hotărârii, deci printr-o analiză aprofundată.
Conform art. 425 alin (1) lit. b) NCPC, hotărârea trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Necesitatea motivării este în primul rând o garanție împotriva arbitrariului judecătoresc, iar în al doilea rând hotărârea revine astfel convingătoare pentru părți, chiar educativă, constituind și un aspect al publicității. Motivarea este însă deosebit de importantă pentru exercitarea controlului judiciar. Instanța de control va analiza motivarea pentru a decide dacă hotărârea este legală și temeinică.
Într-o însumare ilustrativă, cerințele de fond în privința unei motivări legale s-ar putea concretiza astfel: motivarea trebuie să aibă un caracter pertinent, să fie corect din punct de vedere logic, să fie completă. În același spirit de idee, dispozitivul va trebui să fie corect, complet și, cel mai important, să fie înconcordanță cu motivarea dată hotărârii.
CAPITOLUL II – ELABORAREA/REDACTAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI
Odată fixată soluția, hotărârea judecătorească va fi redactată în forma ei finală sau completă. Redactarea înseamnă deci „înzestrarea” hotărârii cu toate elementele prevăzute de art. 425 NCPC. Această etapă în care hotărârea își primește forma tipică (inclusiv motivarea opiniei contrare sau a opiniei concurente, dacă este cazul) este încadrată, sub aspectul derulării sale în timp, de art. 426 alin (5) NCPC într-un interval de 30 de zile de la pronunțare. Abia după redactare hotărârea judecătorească va fi „aptă” de comunicare.
Comunicarea hotărârilor judecătorești semnifică procedura în baza căreia hotărârea judecătorească în materialitatea sa (deci după elaborarea acesteia) se înaintează părților procesului civil.
Rolul comunicării hotărârii judecătorești este de a informa părțile cauzei, de a le pune la îndemână un exemplar al actului jurisdicțional care li se impune. S-a mai afirmat că reprezintă și o expresie a principiului contradictorialității.
Hotărârea judecătorească fiind un act de procedură, modul de comunicare este cel expres prevăzut de lege.
2.1 Pronunțarea hotărârii
Prin termenul pronunțare se are în vedere chiar pronunțarea hotărârii judecătorești, adică darea citării în sedință publică a dispozitivului (soluției) la care s-a ajuns în urma deliberării.
În acest sens, art. 402 NCPC prevede modul în care se face pronunțarea [în ședință publică, la locul unde s-au desfășurat dezbaterile sau conform art. 396 alin. (2), adică, în cazul amânării pronunțării, prin punerea soluției la dispoziția părților prin grefa instanței], prin citirea minutei cu indicarea căii de atac de către președintele completului sau de către un alt membru-judecător al completului.
Într-o a doua accepție, termenul pronunțare este utilizat pentru a desemna însăși soluționarea unei cereri sau a unui capăt de cerere. În acest sens, art. 396 alin. (1) coroborat cu art. 395 alin. (3) NCPC prevede că dacă instanța nu ia hotărârea de îndată, pronunțarea poate fi amânată, iar judecătorul care a luat parte din alcătuirea instanței, afară de cazul când i-a încetat calitatea de judecător sau este suspendat din funcție. Practic, această accepție ce semnifică atingerea unei soluții asupra cauzei deduse judecății a fost analizată în cadrul secțiunilor anterioare.
2.1.1 Efectele pronunțării
Principalele efecte ale pronunțării hotărârii judecătorești sunt următoarele:
– după pronunțarea hotărârii nici un judecătir nu mai poate reveni asupra părerii sale [art. 429. NCPC care tratează totuți acest aspect ca un efect al hotărârii];
– de la pronunțare, în anumite cazuri prevăzute expres de lege, curge termenul de exercitare a căii de atac;
– după pronunțare, se poate renunța la calea de atac chiar în fața instanței care a pronunțat acea hotărâre [art. 404. (1) NCPC].
– după pronunțare, minuta se consemnează în registrele de evidență [art. 401 alin. (2) NCPC și Regulamentul de ordine interioară al instanțelor];
– de la pronunțare curge termenul (general) de 30 de zile pentru motivarea hotărârii prevăzut de art. 426 alin. (5) NCPC.
Hotărârea se va pronunța în sedință publică, la locul unde s-au desfășurat dezbaterile de către presedinte sau de către un judecător, membru al completului de judecată, care va citi minuta, indicând și calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii.
Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, în dispozitivul hotărârii se va arăta și instanța la care se dispune cererea pentru exercitarea căii de atac – art. 425 alin. (3) NCPC. Mențiunea a fost prevăzută ca urmare a reintroducerii sancțiunii nulității căii de atac pentru nedepunerea acesteia la instanța a cărei hotărâre se atacă.
Amânarea pronunțării poate fi făcută pentru un termen de 15 zile – art. 396 NCPC. Redactarea hotărârii va fi făcută în continuare tot în termen de 30 zile de la pronunțare – art. 426 alin (5) NCPC.
Toate hotărârile vor fi comunicate în copie, indiferent dacă sunt sau nu definitive – art. 427 alin (1) NCPC.
2.1.2 Procedura pronuntării
Noul Cod de procedură civilă preia această reglementare tradițională, arătând în art. 402 că hotărârea se va pronunța în ședință publică, în locul în care s-au desfășurat dezbaterile, de către președinte sau de către un judecător membru al completului prin citirea minutei cu indicarea căii de atac ce poate fi folosită contra hotărârii. Ca o noutate, noul cod adaugă în art. 396 alin (2) și probabilitatea ca în cazul amânării pronunțării, președintele să stabilească că pronunțarea se va face prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței. Dacă se amână pronunțarea, instanța nu este obligată să citeze părțile pentru termenul la care va fi dată soluția, termen la care se va face și pronunțarea dispozitivului în ședință.
Deși art. 402 NCPC precizează că președintele (completului de judecată) este cel care va da citire soluției, adică va face pronunțarea, completul de pronunțare va cuprinde și grefierul de ședință. Putem adăuda, de asemenea, că publicitatea procesului se opune unei justiții secrete și înseamnă nu numai publicitatea de principiu a dezbaterilor judiciare, ci și publicitatea pronunțării hotărârilor.
În ceea ce privește sistemul de drept din Quebec, Canada, Codul de procedură prevede că funcționarul public angajat al Ministerului de Justiție (un fel de grefier cu atribuții sporite față de ceea ce înțelegem prin grefier în sistemul nostru de drept), în cazurile prevăzute de lege (hotărâri date în baza acordului părților), va semna minuta hotărârii.Astfel, art. 465 CPC Quebec dispune că după rămânerea în pronunțare (taken the case under advisement), o hotărâre va fi dată în 6 luni sau 4 luni în cazurile mărunte. În dreptul elvețian, art. 30 alin. (3) din constituția federală prevede că ședințele de judecată și pronunțarea hotărârii sunt publice, cu excepția situațiilor prevăzute expres de lege.
2.2 Comunicarea hotărârii
Citarea și comunicarea actelor de procedură este reglementată cu caracter general de art. 153-173 NCPC cuprinse în Cartea I, Titlul IV, Capitolul al II-lea.
Regula generală ce reiese din dispozițiile art. 154 NCPC este aceea că actele de procedură se comunică din oficiu în cadrul procesului civil. Comunicarea se face de regulă gratuit, însă noul cod prevede și anumite moduri de comunicare care cad în sarcina plății părții care le-a solicitat.
Nelegalitatea comunicării hotărârilor judecătorești nu atrage casarea sau desființarea hotărârii, situația nefiind similară cu cea a citării neregulate sau chiar a necitării părților pentru judecată.
Moduri de comunicare a hotărârilor judecătorești civile.
Modul de comunicare a unei hotărâri judecătorești civile semnifică modalitatea efectivă prin care se realizează încunoștințarea părților, înmânarea exemplarului hotărârii.
Modalitatea efectivă de comunicare se schimbă însă în noul cod, alin. (2) al art. 154 precizând că actele procedurale se comunică în plic închis la care se alătură dovada de comunicare (procesul-verbal). Plicul va purta mențiunea „pentru justiție. A se înmâna cu prioritate”.
Comunicarea din oficiu
Faptul că hotărârea judecătorească se comunică din oficiu determină următoarele consecințe: nu este necesar ca părțile să formuleze cerere de comunicare a hotărârii, comunicarea nu presupune ca regulă plata de către părți a unei taxe speciale în acest sens, comunicarea hotărârii reprezintă o obligație a instanței, comunicarea se face doar părților cauzei.
Prin regula că hotărârea se comunică doar părților cauzei nu se exclude posibilitatea comunicării hotărârii către reprezentant (mandatar). În cazul reprezentării legale este evident că actele de procedură vor fi comunicate reprezentantului legal (la adresa acestuia), iar în cazul reprezentării convenționale permise de art. 80 și reglementate de art. 83-89 NCPC, actele vor fi comunicate reprezentantului convențional, deci la adresa acestuia, după cum dispun art. 155, art. 161, art. 162 NCPC, concluzie care poate fi dedusă din art. 469 alin (4) NCPC.
De asemenea, hotărârea se comunică intervenienților voluntari principali a căror intervenție a fost respinsă în urma analizei admisibilității de principiu în reglementarea vechiului cod de procedură civilă. În noul cod, art. 64 alin (4) prevede că respingerea intervenției voluntare în etapa discutării admisibilității de principiu poate fi atacată separat de intervenient.
Comunicarea prin agenții sau salariații instanței.
Comunicarea se face prin agenții sau salariații unei instanțe în raza căreia se află cel căruia i se comunică actul. Legea prevede această funcție a agenților și salariaților instanței pentru a satbili, pe de o parte, cine este efectiv apt să procedeze la înmânarea hotărârii, iar pe de altă parte pentru că la înmânarea hotărârii se întocmește un proces-verbal ce reprezintă dovada de comunicare a hotărârii.
În practică însă nu se recurge la comisie rogatorie pentru a se comunica hotărâri în afara razei teritoriale ale instanței care le-a pronunțat.
Ca o noutate, art. 154 NCPC prevede că la cererea părții și pe cheltuiala sa, comunicarea se va putea face prin executori judecătorești. DE INCLUS AICI CE AM SCRIS PRIN ALTE PĂRȚI.
Modalități subsidiare de comunicare
În subsidiar, comunicarea se va face prin poștă, cu scrisoarea recomandată cu confirmare de primire, sau prin orice mijloace care asigură transmiterea și confirmarea primirii actului.
Această modalitate subsidiară de comunicare presupune o măsură determinată (comunicarea prin scrisoare recomandată cu confirmarea de primire) și o măsură generală [prin orice mijloace care asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, art. 154 alin. (6) NCPC menționând exemplificativ telefaxul, poșta electronică].
Prin aceste prevederi de factură modernă se stabilesc diverse moduri de încunoștințare a părților și de comunicare a actelor de procedură. Totuși, ținând seama de standardele cerute, considerăm că nu orice mijloc de comunicare împlinește prescripțiile legii, de pildă hotărârea nu va putea fi comunicată telefonic deoarece acest mijloc nu permite transmiterea textului hotărârii și certificarea acestei transmiteri și nici a primirii.
Comunicarea către autorități/instituții publice
Hotărârea se comunică, în cazurile expres prevăzute de lege, și unor autorități/instituți publice.
Exemplificăm cu dispozițiile art. 35 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, republicată, potrivit cărora instanța judecătorească va transmite, în termen de 3 zile, hotărârea rămasă definitivă, la biroul teritorial în a cărei rază de activitate se află imobilul sau cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 26/1990, potrivit căruia instanțele judecătorești trimit registrul comerțului, în termen de 15 zile de la data la care au rămas definitive, copii legalizate de pe hotărârile care se referă la acte, fapte și mențiuni a căror înregistrare în registrul comerțului o dispun, conform legii.
Articolul 427 NCPC prevede chiar ca regulă generală că hotărârile definitive prin care s-a dispus efectuarea unei înscrieri în cartea funciară sau, după caz, în alte registre publice se vor comunica din oficiu și instituției sau autorități care ține aceste registre.
Instituția completării hotărârii nu poate fi folosită însă pentru îndreptarea greșelilor de judecată, pentru rectificarea soluțiilor greșite cu privire la unele capete de cerere.
Încheierile pronunțate în cazul îndreptării erorilor materiale precum și hotărârea pronunțată pentru completarea hotărârii, sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s-a solicitat după caz îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor potrivnice ori completarea hotărârii. Pentru asemenea cazuri, părțile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată.
CAPITOLUL III – EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI
Efectele hotărârii judecătorești sunt așadar consecințele juridice ale hotărârii judecătorești.În mod tradițional, efectele hotărârii judecătorești sunt clasificate în efecte procesuale și efecte substanțiale. Această clasificare ține cont de domeniul de drept în care se produc. Așadar, efectele procesuale se produc cu predilecție pe tărâmul dreptului procesual civil, iar efectele materiale pe cel al dreptului material civil.
Astfel, efectele substanțiale sunt cele care asigură așa-numita eficacitate substanțială a hotărârii, fiind rezultatul aplicării normei de drept la situația de fapt concretă, fie creând o situație juridică nouă, fie, cel mai des, punând capăt unei incertitudini ce plana asupra unei situații juridice existente și anterioare judecății.
Efectele procesuale sunt îmbrăcate într-o aură a tehnicității datorate planului de acțiune (planul procedural). Ele nu reprezintă ținta primară a demersului judiciar, dar în mod inevitabil îmbracă, însoțesc hotărârea judecătorească, desăvârșind regimul său juridic.
3.1 Relativitatea efectelor
Relativitatea înseamnă, din punct de vedere semnatic, o limitare, o îngrădire a valabilității unei teorii între niște limite. Cu acest sens poate fi transpusă și în domeniul juridic al materiei efectelor hotărârii judecătorești. Adică, vulgar spus, relativitatea efectelor hotărârii judecătorești are drept scop stabilirea limitelor în care hotărârea este obligatorie. Obligativitatea hotărârii judecătorești este expres consacrată în art. 435 NCPC.
Principiul relativității efectelor hotărârilor judecătorești prezintă indiscutabil o importanță aparte, deoarece evidențiază câmpul de aplicare ratione personae al celorlalte efecte în baza acestui principiu conform căruia o hotărâre judecătorească își va produce efectele obligatorii specifice numai față de persoanele la care se referă, persoane care au participat la judecată.
Într-adevăr, această opinie are meritul de a sublinia că relativitatea efectelor hotărârii judecătorești poate însemna nu numai câmpul de aplicare ratione personae al efectelor hotărârii, ci și relativitatea, în sensul de obligativitate, pentru persoanele implicate [opinia aceasta fiind în deplină concordanță cu art. 435 alin (1) NCPC].
3.1.1 Părțile cauzei
Prin părțile litigiului vom înțelege persoanele care au stat personal sau prin reprezentant în proces, indiferent de calitatea de reclamant, pârât sau intervenient. A sta într-un proces semnifică participarea efectivă sau doar posibilitatea de a participa la proces (participare care pentru a deveni efectivă are nevoie doar de manifestarea, acțiunea persoanei respective). Pentru stabilirea sferei noțiunii de parte este eficient să trasăm și liniile de excludere. Astfel, nu sunt părți reprezentanții, adică acele persoane care au stat în proces în numele și pe seama reprezentanților. Cu toate acestea, mecanismul reprezentării va funcționa, determinând stabilirea calității de parte pentru mandant numai dacă se respectă de către mandatar limitele puterilor de reprezentare (acordate de mandant, de lege sau stabilite de instanță).
3.1.2 Succesorii
Efectele hotărârii judecătorești se vor produce, conform art. 435 alin (1) NCPC, nu doar față de părțile (propriu-zise) ale litigiului, adică persoanele nominalizate propriu-zis în dispozitivul hotărârii (indiferent dacă au participat la judecată voluntar sau involuntar, de exemplu ca intervenient forțat), ci și față de categoria succesorilor. Textul nu distinge între diferitele tipuri de succesori și nu face nicio circumstanțiere.
În caeastă situație, considerăm că sunt valabile teoriile emise și anterior intrării în vigoare a noului cod care se refereau la categoria așa-numiților avânzi cauză – habentes causam. În mod corect se sublinia că noțiunea de având cauză înseamnă reunirea a două aspecte: „succesiunea” la drepturile altcuiva și identitatea de poziție ori de situație în privința drepturilor transmise, iar temeiul extinderii efectelor hotărârii și cu privire la aceste persoane rezidă în regula nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet.
Justificarea includerii succesorilor cu titlu universal între părțile procesului rezidă în transmisiunea patrimoniului defunctului către ei, în devoluțiunea succesorală. Desigur că beneficiul de inventar (sub vechiul Cod civil) sau aplicarea art. 1114 alin. (2) NCC poate însemna că succesorii vor fi ținuți să execute hotărârea până la concurența emolumentului moștenirii (intra vires hereditas și cum viribus).
Succesorii cu titlu particular sunt dobânditori unui drept privat ut singuli, prin raportare la patrimoniul transmițătorului dreptului. Acest dobânditor este un succesor în drepturi al autorului (transmițătorul dreptului) și va suporta consecințele actelor juridice realizate de autorul său în ceea ce privește dreptul dobândit.
Articolul 39 NCPC reglementează clar această situație, dispunând că atunci când dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părțile inițiale, iar dacă transferul este făcut pentru cauză de moarte, judecata va continua cu succesorul universal sau cu titlul universal al părții-autor.
3.1.3 Creditorii chirografari
Creditori chirografari sunt acei creditori care nu au creanța garantată decât prin garanția comună reglementată de art. 2324 NCC, în virtutea căreia ei suportă toate fluctuațiile patrimoniului debitorului. În consecință, ei pot invoca hotărârile favorabile debitorului și vor suporta efectele hotărârilor defavorabile acestuia. Pe această linie de idei, art. 1561 NCC dispune că hotărârea de admitere a unei acțiuni oblice profită tuturor creditorilor fără nicio preferință în favoarea celui care a formulat acțiunea oblică.
În practică a fost respins drept formulat de o persoană fără calitate procesuală recursul declarat de un terț împotriva unei sentințe în care el nu figurase ca parte, reținându-se că dreptul de a ataca cu recurs o hotărâre aparține, cu ecepția procurorului, numai părților aflate în proces și succesorilor în drepturi ai acestora.
Hotărârea judecătorească are rostul, rolul, funcția de tranșa definitiv soarta raportului juridic dedus judecății. De aceea, aparența pe care o creează nu poate fi înlăturată decât odată cu ea însăși, odată cu aruncarea în neant a forței sale. Acest principiu subliniat mai sus este întărit și de hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului. În cauza Stanca Popescu c. României s-a contestat încălcarea art. 6, deoarece instanța de revizuire a admis cererea, desființând hotărârea irevocabilă atacată, pentru că a apreciat drept incorectă o expertiză pentru care expertul a fost cercetat penal pentru mărturie mincinoasă, fără începerea urmăririi penale. Or, conform Curții europene a Drepturilor Omului, erorile de acest tip pot fi îndreptate doar în căile de atac ordinare. Protejarea siguranței circuitului civil este intim legată de asigurarea autorității hotărârilor irevocabile.
3.2 Opozabilitatea efectelor
Potrivit acestui principiu, efectele (obligatorii de altfel) ale actului juridic se produc între părțile acestuia (și avâzii cauză sau succesorii lor), fără a putea profita sau vătăma terților. Modul acesta de producere a efectelor se poate considera subsumat noțiunii de raport juridic intern care se situează într-o poziție dihotomică față de raportul juridic extern. Raportul juridic extern este prin urmare acela care interesează relațiile ce se stabilesc între titularul dreptului subiectiv civil și purtătorul obligației civile, pe de o parte, și terții față de actul juridic – izvor al respectivelor drepturi și obligații, pe de altă parte.
Inopozabilitatea (reversul medaliei) apare, în lumina celor expuse mai sus, ca o sancțiune civilă ce intervine în anumite cazuri dispuse de lege.
Prin urmare, opozabilitatea efectelor unui act juridic desemnează capacitatea acestui act de a consemna o realitate juridică de care terții trebuie să țină seama. Obligativitatea efectelor actului jurisdicțional derivă din relativitatea efectelor acestuia, în sensul că efectele vor fi obligatorii pentru părțile cauzei (și avânzii lor cauză).
Rezultă că opozabilitatea este mai degrabă o calitate a actului juridic în general, și implicit a actului jurisdicțional, ce se impune terților prin aceea că existența sa este indeniabilă, iar modificările produse prin intermediul său în ordinea juridică trebuie respectate. Opozabilitatea este acea aptitudine a actului jurisdicțional de a fi recunoscut și respectat de către orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară.
Astfel cum am arătat mai sus, opozabilitatea hotărârii față de terți decurge dintr-o realitate obiectivă, și anume existența hotărârii judecătorești, element nou în ordinea juridică. Calitatea de element nou în ordinea juridică decurge în primul rând din aptitudinea hotărârii judecătorești de a produce efecte juridice substanțiale, deoarece drepturile și obligațiile civile reprezintă finalmente conținutul realității juridice și ele trebuie respectate de către terți.
Noțiunea de terț diferă în funcție de materie. Referitor la aceste persoane, normele de procedură le permite să formuleze cerere de intervenție voluntară (evident, din acel moment ele nu vor mai fi străine de proces).
Dacă terți față de procesul civil sunt acele persoane care nu au participat la procedurile jurisdicționale în calitate de părți (inițiale sau survenite), în cadrul mai particular al opozabilității hotărârii judecătorești s-a afirmat că noțiunea de terț interesează acele persoane „care justifică un interes față de situația juridică născută prin pronunțarea hotărârii judecătorești”.
Dacă opozabilitatea am explicat-o ca pe o calitate a hotărârii, calitate de tip erga omnes, atunci subiectul pasiv al acesteia nu poate fi decât o masă nedeterminată de terți care în momentul „nașterii interesului” se vor particulariza.
Terții cărora legea le recunoaște posibilitatea formulării unor căi de atac devin părți în cadrul judecății acestei căi de atac (proceduri), de unde rezultă că hotărârea finală își va produce efectele direct față de aceștia.
Procurorul care formulează calea de atac în baza art. 92 alin. (4) și (5) NCPC nu se transformă efectiv în parte, neputându-i-se opune efectele substanțiale ale hotărâri. Nu suntem de acord cu această opinie fără nuanțări. Hotărârea judecătorească va fi întotdeauna „opusă” procurorului ca reprezentant al Ministerului Public, atât pe aspectele procedurale, cât și pe cele materiale, tocmai pentru că procurorul acționează în executarea obligațiilor sale constituționale de a apăra ordinea de drept.
3.3 Analiza principalelor efecte ale hotărârii
SCRIS CEVA AICI 2 paragrafe
3.3.1 Autoritatea de lucru judecat
Puțin istoric Sentința era orală și nemotivată își avea următoarele efecte: forța juridică și forța executorie.
Forța juridică a sentinței reprezintă autoritatea lucrului judecat, nefiind posibil ca un proces să fie reluat. Autoritatea lucrului judecat se aplica numai față de reclamant, deoarece pârâtul nu a pierdut prin litis contestatio nici un drept, așadar el putea să reia procesul. Principiul autorității lucrului judecat a fost cuprins în „res iudicata pro veritatae accipitur” (lucrul judecat se consideră ca adevărat). În dreptul clasic, dacă pârâtul dorea să reia procesul, reclamantul îi opunea excepțiunea lucrului judecat (exceptio rei iudicatae) și cerea pretorului introducerea ei în formulă. Observând că procesul s-a mai judecat între aceleași părți, judecătorul respingea pretenția pârâtului conform lui „res iudicata pro veritatae accipitur”. Trebuiau îndeplinite condițiile: identitate de obiect și identitate de persoane între cele două procese.
Forța executorie a sentinței. Dacă pârâtul pierdea procesul, trebuia ca în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței să-și îndeplinească obligația față de reclamant. Dacă în acest termen pârâtul nu își îndeplinea obligația, reclamantul avea o acțiune în executare numită actio iudicati (acțiunea lucrului judecat). Actio iudicati a înlocuit pe manus iniectio din procedura legisancțiunilor. Când pârâtul afirma că judecata nu a fost valabilă sau că și-a îndeplinit obligația, se verificau cele afirmate. Dacă cele afirmate de pârât nu erau adevărate, acesta trebuia să plătească de două ori suma la care a fost inițial condamnat.
Concepția actuală asupra autorității de lucru judecat ilustrată în noul Cod civil și noul Cod de procedură civilă pleacă de la premisa că probele trebuie prevăzute doar de normele de procedură, motiv pentru care noul Cod civil nu mai reglementează probele, deci nici prezumțiile. Noul Cod de procedură civilă este cel care reglementează probele, fără însă să mai prevadă în partea referitoare la prezumții și autoritatea de lucru judecat. Noul Cod de procedură civilă prevede la art. 430-432, în secțiunea referitoare la efectele hotărârii judecătorești, regimul actual al autorității de lucru judecat.
Noțiunea autorității de lucru judecat, astfel cum apare astăzi regleemntată, nu trebuie totuși confundată cu forța executorie a hotărârii judecătorești, existând hotărâri trecute în autoritatea de lucru judecat care nu sunt prin natura lor susceptibile de executare (silită), de exemplu în cazul acțiunilor în constatare.
Autoritatea de lucru judecat reprezintă așadar un efect specific al hotărârii judecătorești, efect ce decurge din rolul conferit actului jurisdicțional emis de puterea judecătorească în cadrul ordinii de drept. Acest efect constituie o deosebire esențială față de alte acte juridice.
O hotărâre judecătorească însă nu va produce autoritatea de lucru judecat față de o cerere nouă, bazată pe o cauză care a luat naștere după pronunțarea acestei hotărâri.
Apreciem că autoritatea de lucru judecat este o instituție absolut necesară în sistemul juridic, iar existența ei presupune o triplă identitate impusă de lege și apreciată finalmente de către instanță, și anume părți, obiect și cauză. În sistemul de drept român, autoritatea de lucru judecat este rpevăzută de norme de ordine publică, cu toate consecințele care derivă din aceasta.
Puterea lucrului judecat prezintă următoarele caractere: exclusivitatea, incontestabilitatea, executorialitatea, obligativitatea.
Pentru a fi în prezența autorității de lucru judecat aceste elemente trebuie întrunite cumulativ.
Identitatea de obiect. Pentru verificarea identității de obiect trebuie să se observe nu numai dacă este vorba de același bun determinat, de aceeași cantitate, dar și de același drept. Aceasta pentru că prin autoritatea de lucru judecat nu s-a urmărit numai să se împiedice reluarea unui litigiu deja rezolvat, ci și evitarea unor hotărâri contradictorii.
Identitatea de cauză. Prin cauză în materie de lucru judecat, se înțelege faptul material sau juridic care constituie temeiul legal sau fundamentul direct și imediat al dreptului sau al beneficiului legal pe care una din părți îl prevalează. Cauza nu este însuși dreptul sau beneficiul legal, ci constituie sursa generatoare a acestuia.
Identitatea de părți și în aceeași calitate. Prin „aceeași calitate”, legiuitorul nu a înțeles calitatea de reclamant sau de pârât pe care aceeași persoană o poate avea în diferite procese sau în același proces în diferite instanțe, ci calitatea în care a intervenit în proces, în numele său personal sau numele altuia, deoarece numai o asemenea schimbare de calitate poate atrage și o schimbare de situație.
Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat înseamnă că hotărârea judecătorească creează un drept nou. Efectul negativ se referă la imposibilitatea ca litigiul soluționat printr-o hotărâre judecătorească să mai poată fi readus în fața instanței.
Definiție= este lucru judecat atunci când a doua cerere are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.
Excepție se poate ridica de părți sau de instanță din oficiu, în orice stare a pricinii, chiar direct în recurs. Ea are la bază două reguli fundamentale ale procesului civil: faptul că o cerere poate fi judecată o singură dată și faptul că soluția dată de către instanța de judecată este prezumată a exprima adevărul. Ceea ce legitimează autoritatea de lucru judecat este deci adevărul care trebuie să stea la baza ei.
Pentru a verifica dacă există sau nu putere de lucru judecat trebuie analizată tripla identitate de părți, obiect și cauză.
Din punct de vedere al părților instanța verifică participarea lor în proces în nume propriu, ca titulare al drepturilor ce formează obiectul litigiului sau în calitate de reprezentant. Din punct de vedere al obiectului, instanța este datoare să verifice nu numai obiectul material ci și dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia.
Din punct de vedere al cauzei instanța va verifica temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere.
3.3.2 Efectul executoriu al hotărârii judecătorești
Printre efectele hotărârii judecătorești civile autoriiaminteau de efectul executoriu, prin acesta înțelegând acel efect al hotărârii judecătorești civile care permite, cu respectarea cerințelor legale, punerea în executare a dispozițiilor cuprinse în hotărârea judecătorească. Vom considera totuși că efectul executoriu este un efect, nu un atribut, al însăși hotărârii judecătorești civile. El reprezintă o consecință firească a pronunțării unei hotărâri judecătorești, iar nu o consecință (efect) a lucrului judecat sau autorității de lucru judecat. Legea recunoaște existența unor hotărâri judecătorești cu caracter de execuție vremelnică sau executorii chiar fără a avea autoritate de lucru judecat.
Art. 433 NCPC prevede expres puterea executorie a hotărârii judecătorești, art. 632 NCPC prevede că executarea silită se poate face doar în temeiul unui titlu executoriu, iar hotărârea judecătorească este unul dintre titlurile executorii enumerate, art. 651 alin. (1) NCPC dispune că hotărârea judecătorească se execută (silit) de către executorul judecătoresc.
Din aceste dispoziții legale se desprind condițiile efectului executoriu. În primul rând, trebuie menționat că efectul executoriu însoțește titlurile executorii. Hotărârea judecătorească (cuprinzând formula executorie) reprezintă un astfel de titlu executoriu. În noul Cod nu mai este necesară învestirea cu formulă executorie separat de încuvințarea executării silite, conform art. 665 alin. (7) NCPC coroborat cu art. 5 și art. 10 din Legea nr. 76/2012, deoarece la finalul încheierii de încuviințare a executării se atașeaază formula executorie.
Sub imperiul noului Cod de procedură civilă, pentru a fi pusă în executare (adică pentru a constitui titlu executoriu), hotărârea judecătorească trebuie să fie definitivă sau să fie declarată de lege executorie (art. 632 NCPC).
Pe de altă parte, sunt declarate de lege (art. 633) hotărâri executorii (deci chiar dacă nu sunt definitive și indiferent de materia în care au fost pronunțate) hotărârile date în primă instanță fără drept de apel sau cele în care părțile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2) NCPC.
Și de această dată legea prevede excepții de la regula generală sus-menționată. Astfel, sunt executorii, în baza prevederii exprese a legii, unele hotărâri nedefinitive și indiferent dacă se încadrează sau nu între cele menționate de art. 633, precum: hotărârile de primă instanță pronunțate cu executare provizorie de drept sau judecătorească; încheierile pronunțate în cadrul judecății pe care legea le declară executorii sau irevocabilă – de pilsă, încheierea prevăzută de art. 339 alin (2) NCPC, încheiere calificată de lege ca executorie și care privește majorarea onorariului cuvenit expertului judiciar, încheierea prevăzută de art. 326 alin. (2) NCPC, calificată ca executorie de către lege, cu privire la cheltuielile și despăgubirile pentru timpul petrecut ca martor cu prilejul depoziției date).
Execuția provizorie de drept este prevăzută de art. 448 NCPC, care dispune ca hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept, deci indiferent dacă sunt definitive sau nu, când au ca obiect: stabilirea modului de exercitare a autorității părintești, stabilirea locuinței minorului, precum și modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul etc.
Execuția provizorie judecătorească este, după cum exprimă chiar denumirea sa, opera judecătorului cauzei. Potrivit art. 449 NCPC, care preia prevederile art. 279 CPC, instanța de judecată poate încuviința executarea provizorie a hotărârilor privitoare la bunuri când apreciază că măsura este necesară în raport cu temeinicia vădită a dreptului, cu starea de insolvabilitate a debitorului sau că reluarea măsurii este vădit prejudiciabilă pentru creditori.
În situația hotărârilor care conțin un termen de grație în favoarea debitorului acordat în baza art. 1101 Cod civil coroborat cu art. art. 397 alin (3) NCPC, termenul de grație va împiedica executarea silită a debitorului și el va curge în principiu de la data dobândirii calității execuționale sau de la data stabilită în hotărâre (când hotărârea arată un alt moment de la care începe să curgă acest termen).
Formula executorie este un ordin dat în numele Președintelui României și o împuternicire a agenților administrativi și ai forței publice să execute hotărârea și, totodată, o solicitare a procurorilor să stăruie pentru aducerea ei la îndeplinire.
Învestirea cu formulă executorie se face în toate cazurile de prima instanță, care a judecat fondul, chiar dacă hotărârea ce se pune în executare s-a pronunțat de către instanța ierarhic superioară, în apel sau în recurs. Învestirea se face la cererea creditorului, care va depune o copie de pe hotărârea care a rămas definitivă ori a devenit irevocabilă. Învestirea se face printr-o încheiere, fără citarea părților.
Pentru a învesti cu formulă executorie, instanța verifică aspectul formal al actului, regularitatea exterioară a acestuia creând prezumția de regularitate internă, atât cu privire la fond, cât și cu privire la condițiile judecății.
În ceea ce privește procedura învestirii, creditorul va depune o cerere la prima instanță care a judecat fondul împreună cu o copie a hotărârii ce urmează a fi pusă în executare. Cererea este supusă taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar. Instanța își va verifica din oficiu competența, iar, dacă instanța se declară necompetentă, va trimite dosarul instanței în drept să hotărască.
Instanța verifică doar aspectul formal al hotărârii și dacă aceasta a rămas definitivă și irevocabilă și pronunță o încheiere, dată numai cu citarea creditorului, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens. (NOTĂ DE SUBSOL: În ceea ce mă privește, consider că ar fi fost de preferat ca legiuitorul să prevadă în mod expres ca cererile de învestire cu formulă executorie să se judece fără citarea creditorului, întrucât, prin această operațiune nu se urmărește stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, ci ne aflăm în prezența unei proceduri necontencioase, astfel de cererifiind privitoare la „darea autorizațiilor judecătorești”. Procedura de învestire cu formulă executorie nu presupune existența unui conflict de interese între mai multe persoane și pretenții opuse de apărat, ci instanța exercită doar un control, o adevărată tutelă judecătorească în privința cererilor cu care a fost sesizată, prin care nu se urmărește stabilirea unui drept potrivnic față de alte persoane.)
Dacă se refuză emiterea titlului executoriu de către alte organe competente potrivit legii și dacă legea specială nu prevede altfel, creditorul poate face plângere la judecătoria în circumscripția căreia se află organul care trebuia să emită titlul executoriu, în termen de 15 zile de la data când a luat cunpștință de refuz.
Neîndeplinirea procedurii de învestire cu formulă executorie atrage sancțiunea nulității, norma legală care o reglementează fiind imperativă.
3.3.3 Dezînvestirea instanței
Instanța de judecată este învestită cu soluționarea cauzei prin cererea introductivă de instanță sau prin cererea de chemare în judecată. Această cerere reprezintă materializarea voinței reclamantului de a declanșa procedura judiciară. Desfășurarea și finalizarea procedurii judiciare sunt însă organizate de normele de procedură, ceea ce asigură atât imparțialitatea judecății (pe plan filosofico-juridic), cât și existența posibilității practice ca soluția pronunțată să fie „în dezacord” cu scopul dorit de reclamant.
Hotărârea judecătorească, ca act final al judecății, dezinvestește instanța de soluționarea procesului. Acest efect al hotărârii judecătorești este exprimat de adagiul latin semel sententiam dixit desinit esse judex. Judecătorii nu pot reveni asupra hotărârii pronunțate, independent de faptul că hotărârea respectivă se bucură sau nu de autoritate de lucru judecat, tocmai în virtutea acestui efect. De altfel, art. 429 NCPC interzice judecătorului în mod expres ca după pronunțare să revină asupra soluției. Rezultă că eventualele erori sau greșeli vor fi remediate doar pe baza unor proceduri anume prevăzute de lege.
Acest efect operează de drept, ope legis, și se situează în afara conținutului hotărârii.
3.3.4 Mijloc de probă
Din punct de vedere probator, hotărârea judecătorească este un înscris autentic, acesta deoarece art. 434 NCPC îi conferă expres forța probantă a unui înscris autentic.
Consecințele acestei valori sunt următoarele: în ceea ce privește constatările personale ale judecătorilor, hotărârea face dovadă până la înscrierea în fals.
Proba contrară, când se realizează în calea de atac (în ideea de a schimba hotărârea primei instanțe), se supune regulilor de judecată pentru acea cale de atac, ceea ce înseamnă că în recurs se poate face doar prin înscrisuri, în baza art. 492 NCPC. Față de terți, hotărârea juridică reprezintă un res inter alios acta, ceea ce înseamnă că prin hotărâre se constată fapte juridice posibil de combătut prin proba contrară.
Nu toate regulile din materia actelor autentice sunt aplicabile hotărârii judecătorești. Nu se poate aplica unei hotărâri judecătorești conversiunea în înscris sub semnătură privată specifică actului autentic nevalabil din cauza nerespectării formelor legale sau din cauza necompetenței, depășirii competenței sau incompatibilității celui care l-a întocmit (art. 271 NCPC). Această regulă nu este aplicabilă hotărârilor judecătorești nule, caz în care hotărârea este lipsită de orice efect, urmând ca judecata să fie reluată. De asemenea, aspectele privind nulitatea hotărârii trebuie invocate în cadrul procesului, pentru că după rămânerea definitivă a hotărârii, neregularitățile se consideră acoperite, neexistând acțiune în nulitate contra unei hotărâri judecătorești.
3.3.5 Intervertirea prescripției
Problema intervertirii prescripției dreptului material la acțiune în prescripția dreptului de a cere și a obține executarea silită se pune, evident, în cazul hotărârilor judecătorești de condamnare a pârâtului. Operația de intervertire înseamnă că prescripția dreptului material la acțiune este înlocuită cu prescripția dreptului de a cere executarea silită a hotărârii de condamnare. În acest sens, unii autori vorbesc chiar despre o nouă acțiune civilă care derivă din hotărâre și care este susceptibilă de exercitare în vederea executării hotărârii.
Acest efect al hotărârii judecătorești se produce în mod automat, de drept, din moment ce art. 705 alin (2) NCPC prevede că termenul prescripției dreptului de a obține executarea silită începe să curgă de la data nașterii acestui drept, iar în cazul hotărârilor judecătorești de la data când devin difinitive. Rezultă că între efectul executoriu al hotărârii judecătorești și efectul intervertirii prescripției dreptului material la acțiune în prescripția dreptului de a solicita executarea silită este o legătură puternică. S-ar putea chiar conchide că acest din urmă efect ar fi o consecință a forței executorii a hotărârii judecătorești.Existența dreptului de a obține executarea silită ca drept distinct decurge inclusiv din prevederile art. 705 alin. (2) NCPC, text care vorbește despre nașterea acestui drept. Se poate afirma, așadar, că deși acest drept are o existență distinctă de cea a dreptului material la acțiune, el apare fie ca un drept derivat, fie ca un element al dreptului material la acțiune. Dreptul material la acțiune subzistă însă chiar și pentru titlurile executorii care nu au parcurs faza judecății.
CAPITOLUL IV – ÎNDREPTAREA, LĂMURIREA, COMPLETAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI
Aceste remedii procedurale se îndreaptă, evident, împotriva unor hotărâri judecătorești (pretins) eronate, însă nu pot fi considerate efectiv căi de atac.
Două tipuri de argumente conduc la concluzia că aceste remedii nu sunt căi de atac: argumente deduse din ipotezele de declanșare (obiectul procedurilor, adică hotărârile ce pot fi remediate pe aceste căi procedurale) și argumentele deduse din regulile de judecată a acestor proceduri (competență, regimul hotărârii prin care se soluționează însăși această procedură).
De asemenea, intervenția legiuitorului prin Legea nr. 202/2010, prin care s-a prevăzut obligativitatea parcurgerii procedurilor de îndreptare, lămurire sau completare înainte de formularea căii de atac, nu face decât să întărească afirmația anterioară. Art. 445 NCPC prevede că îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii din dispozitiv sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci potrivit regulilor care guvernează aceste instituții, adică art. 442-444 NCPC.
Noul Cod de procedură civilă mai aduce un argument. Este vorba despre poziționarea în corpul legii a acestor instituții. Astfel, îndreptarea, lămurirea și completarea unei hotărâri judecătorești sunt prevăzute de art. 442-447, iar „căile de atac” sunt obiectul titlului următor (Titlul II) al noului cod de procedură civilă.
Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444 NCPC.
Deși reglementarea nu este nouă, fiind introdusă în Codul de procedură din 1865 prin Legea nr. 202/2010, am preferat să o prezentăm în acest material datorită importanței ei și faptului că este o reglementare relativ recentă.
În cazul în care cererea de îndreptare, de lămurire sau de completare a hotărârii a fost admisă, cheltuielile făcute de parte în acest cereri vor fi suportate de stat, din fondul constituit potrivit legii. Când cererea a fost respinsă, cheltuielile vor fi suportate de parte potrivit dreptului comun – art. 447 NCPC.
4.1 Îndreptarea
Textul de lege care constituie fundamentul legal al acestei proceduri este art. 442 NCPC. Conform acestei norme, hotărârea judecătorească va fi îndreptată (corectată) dacă în conținutul său include anumite greșeli. Ipoteza prevăzută de lege se referă la erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale.
Obiectul acestei proceduri de corectare a erorilor materiale este constituit din orice hotărâri sau încheieri pronunțate în baza normelor de procedură civilă. Judecata se desfășoară după regulile de judecată generale, legea impunând și niște reguli speciale, derogatorii. Astfel, instanța poate fi sesizată prin cerere de către partea interesată sau se poate sesiza din oficiu [art. 442 alin. (1) teza finală NCPC]. Instanța se pronunță întotdeauna prin încheiere dată în camera de consiliu cu citarea părților sau fără citarea părților, după cum se apreciază că este necesar să se obțină anumite lămuriri. Îndreptarea în cazul hotărârilor se va face în ambele exemplare. Încheierea prin care instanța se pronunță asupra cererii de îndreptare a erorii materiale este, conform art. 446 NCPC , supusă acelorași căi de atac ca hotărârea ce a format obiectul acestei proceduri.
Conform art. 99 alin (5) din R.O.I., cererea de îndreptare a erorii materiale se judecă de principiu de către același complet ce a pronunțat hotărârea inițială (evident, dacă mai ființează).
4.2 lămurirea
Lămurirea unei hotărâri judecătorești presupune, evident, o neclaritate ce s-a strecurat în acea hotărâre. Normele de procedură civilă prevăd două posibilități de obținere a lămuririi unei hotărâri: prima este prevăzută de art. 443 NCPC și considerăm că este regula generală în această materie; a doua posibilitate este deschisă de către lege în cadrul executării silite și ar constitui o procedură specială, pentru că va fi aplicabilă doar în cazul hotărârilor judecătorești ce se încearcă a fi puse în executare silită.
Formularea din art. 711 alin. (2) NCPC, „dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 443”, nu este suficientă. Considerăm însă că problema trebuie rezolvată prin aplicarea regulilor privitoare la autoritatea de lucru judecat și prin aplicarea principiului potrivit căruia prevederea unei proceduri speciale nu împiedică automat exercitarea procedurii generale.
Fundamentul general al procedurii generale este art. 443 NCPC. Ipoteza pentru formularea unei cereri de lămurire constă în necesitatea de a lfi lămurit înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului unei hotărâri, precum și existența unor dispoziții contradictorii ale dispozitivului.
Lămurirea înțelesului hotărârii atât pe calea prevăzută de art. 443 NCPC, cât și pe calea prevăzută de art. 713 alin. (3) NCPC nu afectează nici ea soluția dată litigiului și în plus, nu se poate face din oficiu. Hotărârea dată după parcurgerea procedurii prevăzute de art. 443 NCPC nu realizează o judecată nouă, ci face corp comun cu hotărârea interpretată căreia îi lămurește dispozitivul căreia înlătură dispozițiile potrivnice. Chiar în cazul lămuririi hotărârii pe calea contestației la executare prevăzute de art. 713 alin (3) NCPC, cele precizate își păstrează valabilitatea.
4.3 completarea
Fundamentul legal al completării hotărârilor judecătorești este art. 444 NCPC. Premisa completării unei hotărâri constă în omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.
Pot fi completate hotărâri ale primei instanțe, ale instanței de apel prin care se evocă fondul, ale instanței de recurs date în fond după casarea cu reținere, prin care s-a rejudecat fondul după admiterea unei căi extraordinare de atac. Această procedură vizează și omisiunea instanței de a se pronunța asupra cererilor cu privire la drepturile lor [art. 444 alin (3) NCPC].
Partea interesată poate solicita completarea hotărârii în același termen în care se poate declara apel sau recurs, după caz. În cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reținere, termenul de formulare a unei cereri de completare este de 15 zile de la pronunțare [art. 444 alin. (1) NCPC. Instanța va soluționa cererea de urgență, cu citarea părților, prin hotărâre separată.
Conform art. 99 alin. (52) din R.O.I., cererea de completare a hotărârii se judecă de principiu chiar de către același complet (care a pronunțat hotărârea inițială, dacă mai ființează).
Pentru a fi astfel lămurită orice hotărâre al cărui dispozitiv cuprinde mențiuni executorii sau dispoziții potrivnice.
Judecata acestui tip de cereri prezintă particularitatea că instanța care a pronunțat hotărârea va rezolva crearea părții interesate de uegență, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea părților. Încheierea privind lămurirea se va atașa dosarului, precum și la mapa de hotărâri [art. 443 alin. (2) și (3) NCPC]. Această încheiere este supusă acelorași căi de atac ca hotărârea în legătură cu care s-a solicitat lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor potrivnice [art. 446 NCPC]. Conform art. 99 din R.O.I., cererea de lămurire a unei hotărâri judecătorești se judecă de principiu chiar de același complet (dacă mai ființează).
Lămurirea unei hotărâri judecătorești se poate obține și formulând o cerere în baza art. 711 alin. (2) NCPC. Ipoteza acestei norme este existența necesității de a se lămuri înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriudacă nu s-a utilizat procedura de lămurire prevăzută de art. 443 NCPC.
Obiectul acestei cereri întemeiate pe art. 711 alin (2) NCPC cuprinde însă hotărârile judecătorești care conțin dispoziții apte de a fi puse în executare silită (doar astfel va putea fi închipuită faza executării silite, fază a procesului civil în timpul căreia se poate formula contestație la executare).
Completarea hotărârii este tratată ca o excepție veritabilă de la efectul dezînvestirii instanței de judecată.
CAPITOLUL V – RECUNOAȘTEREA ȘI ÎNCUVINȚAREA EXECUTĂRII HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI CIVILE
În cadrul convențional internațional, la fel și în spațiul juridic al Uniunii Europene, procedurile sunt deopotrivă aplicabile și regimului circulației hotărârilor române în străinătate.
Așadar, hotărârile judecătorești nu produc de regulă efecte în mod automat în alte state decât cel de pronunțare. Fiind vorba de un act care poate aduce atingere suveranității unui alt stat, s-a simțit necesitatea instituirii unui „filtru”. Dacă inițial hotărârile străine nu se bucurau de eficacitate în străinătate, treptat, odată cu înmulțirea relațiilor economice între state, situația s-a schimbat, trecându-se la o procedură judiciară de recunoaștere și încuviințare a executării și chiar la deplina încredere în hotărârile străine, așa cum asistăm în prezent între statele membre ale Uniunii Europene.
Ordinea juridică este interesată de o rezonanță a hotărârilor pe plan internațional, pentru evitarea enclavelor de executare, care apar atunci când un stat refuză recunoașterea, nestabilind însă, pe de altă parte, o competență proprie. Statele sunt interesate în comerțul liber, dar și în protejarea propriilor cetățeni. De aceea, statele care au un export considerabil sunt mai interesate în simplificarea recunoașterii.
Hotărârile străine, potrivit art. 1093 NCPC, se referă la actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă ale instanțelor judecătorești, cele notariale sau ale oricăror autorități competente dintr-un stat nemembru al Uniunii europene. Aidoma art. 1064 NCPC, aceastp dispoziție încearcă să contureze domeniul de aplicare al titlului III al Cărții a VII-a. Redactarea dispoziției este defectuoasă, eliminând hotărârile provenind dintr-un stat membru al Uniunii Europene, dar care sunt excluse de la domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene. Un exemplu sunt hotărârile de adopție, filiație etc., care sunt excluse din domeniul de aplicare al R2201/03. Se naște întrebarea dacă prin omisiune s-a dorit scutirea acestor hotărâri de la procedura recunoașterii și încuviințării executării. Urmând o interpretare sistematică, notăm faptul că norma de față se află cuprinsă în Cartea a VII-a, ale cărei dispoziții se aplică, potrivit art. 1064, în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel. Așadar, procedurile prevăzute de art. 1094 și urm. NCPC ar fi aplicabile și hotărârilor din statele membre amintite anterior. De asemenea, procedura este exclusă pentru hotărârile provenind din state nemembre, dacă prin convenții internaționale se prevede o procedură de recunoaștere și executare.
Urmărind intenția legiuitorului, credem că s-a dorit evidențierea faptului că procedurile reglementate în dispozițiile subsecvente privesc cu precădere hotărârile provenind din state nemembre ale Uniunii Europene.
Termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă ale instanțelor judecătorești, cele notariale sau ale oricăror autorități competente.
În spațiul european, noțiunea este delimitată mai exact, fiind vorba de hotărâri pronunțate de o instanță dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi o decizie, sentință, ordonanță sau mandat de executare, precum și stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată [art. 32 R44/01, respectiv art. 2 alin. (1) R4/09]. Acestora le sunt asimilate și actele autentice și tranzacțiile judiciare care sunt executorii într-un stat membru [art. 57 alin. (1) și art. 58 R44/01 (art. 58-60 R1215/12)].
Nu orice hotărâre străină necesită parcurgerea procedurilor și încuviințării executării în România sau nu pe ambele. Mai precis, prezintă importanță și materia în care hotărârea străină a fost pronunțată. Acest aspect nu reiese întotdeauna cu claritate, el fiind mai des întâlnit în convențiile bilaterale de asistență judiciară sau în regulamentele Uniunii Europene, care circumscriu în mod expres domeniul lor de aplicare. Noul Cod de procedură civilă cuprinde o singură dispoziție, în materia statutului persoanei (art. 1094). Așa fiind, instanța poate constata că hotărârea străină aduce atingere suveranității sale ori părțile nu au putut dispune de drepturile lor în materia procesului.
Procedura recunoașterii și încuviințării executării hotărârilor străine privesc de regulă materia civilă, comercială, de familie.
În anumite condiții – de cele mai multe ori a reciprocității – hotărârea străină se poate referi și la materia insolvenței, contravențională, fiscală etc.
Cu privire la domeniul de aplicare al CB68 în privința hotărârilor pronunțate în statele membre, Curtea de Justiție a dezvoltat o jurisprudență deopotrivă aplicabilă și R44/01. Astfel, pentru definirea conceptului „materie civilă și comercială”, în raport cu titlul privitor la recunoașterea și executarea hotărârilor, trebuie pornit de la obiectivele și sistemul CB68, respectiv principiile generate ce se degajă din sistemele legislative naționale, iar nu de la normele unui anume stat membru. O hotărâre pronunțată într-o acțiune între o autoritate publică și o persoană de drept privat, în care autoritatea publică a acționat în exercițiul atribuțiilor sale, este exclusă domeniului de activitate al CB68. De asemenea, hotărârile prin care se instituie măsuri provizorii sau conservatorii, fără citarea părții împotriva căreia au fost pronunțate și care sunt puse în executare fără comunicarea prealabilă, nu beneficiază de sistemul recunoașterii și executării prevăzute de CB68.
5.1 recunoașterea
Pe calea rrecunoașterii hotărârilor străine în România se urmărește obținerea beneficiului autorității de lucru judecat, potrivit art. 1095 alin. (1) NCPC. Însă autoritatea de lucru judecat nu este un concept cu un conținut universal valabil. De aceea, se ridică problema de a ști dacă poate fi vorba despre o extindere a efectelor hotărârii străine sau doar de o echivalare a acestora. Unele legislații rețin că este vorba despre o extindere a efectelor în alte state. Această concepție este mult prea largă, chiar periculoasă, ea permițând producerea unor efecte necompatibile cu cele ale dreptului statului în care se dorește executarea. De aceea, doctrina a creat teoria cumulării: efectele hotărârii străine se extind cât cele ale unei hotărâri interne. Desihur, în opinia noastră, nici această teorie nu este ferită de critici. Cel puțin teoretic, ne putem imagina situația în care hotărârea străină să dobândească pe această cale mai multe efecte decât cele de care beneficia potrivit legislației statului de care aparține. În asemenea cazuri, debitorul ar fi dezavantajat, chiar dacă suportă consecințele pe care le-ar fi suportat în cazul unui proces purtat în statul unde are loc executarea.
O reglementare expresă a teoriei cumulării întâlnim în art. 84b din Regulamentul privind executarea din Austria. Potrivit acestei dispoziții, după rămânerea definitivă a hotărârii de încuviințare a executării, titlul executoriu străin este considerat ca unul propriu. El nu mai are însă efectele din statul de origine.
Dacă, potrivit art. 430 alin. (4) NCPC, hotărârea care este supusă apelului sau recursului are autoritate de lucru judecat provizorie, un motiv de refuz al recunoașterii îl constituie posibilitatea exercitării unor căi de atac împotriva hotărârii străine. Cel puțin în acest caz, răspunsul este, așadar, negativ.
Nu în ultimul rând, partea care a câștigat procesul în străinătate poate să deschidă un nou proces în statul de recunoaștere, dacă vrea să se ferească de imposibilitatea executării hotărârii în străinătate.
Tot aici este oportun a se vorbi despre opozabilitatea hotărârii străine, efect de mare importanță în legătură cu hotărârile pronunțate în materie necontencioasă. Așa cum s-a arătat în doctrină, acest efect se produce de iure, ceea ce nu exclude însă posibilitatea exercitării unui control de regularitate internațională asupra hotărârii, la cererea terțului interesat.
Legat de terții participanți la procese, adăugăm faptul că pot fi recunoascute în România hotărârile pronunțate în temeiul unei cereri de intervenție sau de chemare în garanție. Pentru cea din urmă formă de participare, o prevedere expresă întâlnim în art. 65 alin. (2) R44/01.
Pentru a-și produce efectele în România, o hotărâre străină va fi supusă unei proceduri judiciare de control.
Pentru spațiul european, art. 21 alin. (2) R2201/03 prevede că nu este necesară nicio procedură pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri pronunțate în alt stat membru în materie de divorț, separare de drept sau anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă niciunei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru.
Consecința dispoziției cuprinse în art. 1094 NCPC este faptul că aceste hotărâri nu vor mai parcurge procedura recunoașterii și încuviințării executării hotărârilor străine. De altfel, dispozitivul unor asemenea hotărâri nu poate fi pus în mod concret în executare, doar, eventual, în măsura în care ofițerul de stare civilă ar refuza înscrierea mențiunilor în registrul de stare civilă.
Recunoașterea de iure are loc de regulă chiar în lipsa unui cadru juridic între România și statul în care a fost emisă hotărârea, fără a fi necesară condiția reciprocității.
Două aspecte sunt de semnalat în legătură cu aceste hotărâri. Mai întâi, este de observat faptul că de recunoașterea de iure nu beneficiază cetățenii români, ei fiind obligați să parcurgă procedura recunoașterii, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 93 alin (2), respectiv art. 103 alin. (2) din Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă.
În spațiul european, recunoașterea de iure a fost ridicată la rang de principiu în ambele regulamente Bruxelles, cât și în cel privind somația de plată, cererile cu valoare redusă și, într-o anumită măsură, cel privind obligația de întreținere. Această recunoaștere automată semnifică faptul că partea interesată poate invoca împotriva oricărei persoane hotărârea străină, atât timp cât recunoașterea în sine nu face obiectul unei contestații judiciare.
Al doilea aspect se referă la faptul că, în unele sta, divorțul este pronunțat de autorități administrative sau notariale. De aceea, în acest caz, potrivit art. 1093 NCPC, prin hotărâre străină se va înțelege, pe lângă actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă ale instanțelor judecătorești și cele notariale sau ale oricăror autorități competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene.
5.2 Încuvințarea
Alături de autoritatea de lucru judecat, hotărârile străine beneficiază în România de putere executorie. Necesară atunci când nu este adusă la îndeplinire de bunăvoie, hotărârea străină trebuie să parcurgă în acest scop o procedură specifică, denumită exequatur (art. 1102 NCPC). Această noțiune, frecvent utilizată în practică, se referă doar la această etapă, nu și la cea a recunoașterii.
Necesitatea procedurii rezultă din faptul că organele de executare nu pot executa decât hotărâri ale instanțelor naționale, ceea ce necesită ca executarea unei hotărâri străine să fie încuviințată de o instanță națională, care să îi confere un caracter de titlu executoriu. O atare justificare este valabilă în ipoteza în care hotărârea străină este inclusă în corpul hotărârii de încuviințare, situație care tindem să credem că nu are loc la noi.
În sfera hotărârilor străine cărora le poate fi acordată putere executorie sunt incluse hotărârile străine patrimoniale și cele privind cheltuieli de judecată, așa cum este prevăzut și în multe convenții bilaterale.
Sunt excluse hotărârile străine prin care s-au luat măsuri asigurătorii și cele date cu executare provizorie, potrivit art. 1102 alin (2) NCPC. Acest lucru se explică, pe de o parte, prin faptul că sfera măsurilor asigurătorii este foarte largă, neexistând întotdeauna o corespondență între ele în legislațiile diferitelor state, ceea ce poate duce la o încălcare a ordinii publice de drept internațional privat. Pe de altă parte, toate aceste hotărâri au un caracter provizoriu, fiind dificilă întoarcerea executării, în anumite cazuri.
La fel nu se permite exequaturul la exequatur, înțelegându-se situațiile în care se dorește utilizarea unei hotărâri de exequatur într-un alt stat terț. Cu toate că recunoașterea unei hotărâri pronunțate într-un stat membru are loc în mod automat în alt stat membru, în continuare este necesară, în principiu, parcurgerea procedurii încuviințării executării.
Chiar dacă nu există o dispoziție expresă, este evident că executarea unei hotărâri nu poate fi încuviințată până când aceasta nu a fost recunoascută. Potrivit art. 1103 NCPC, încuviințarea executării hotărârii străine este supusă condițiilor prevăzute la art. 1095 pentru recunoaștere, precum și celei ca hotărârea să fie executorie potrivit legii statului de sediu al instanței care a pronunțat-o, la care se adaugă în mod corespunzător cele de la art. 1096 și art. 1097. Dacă hotărârea străină a fost recunoscută anterior, nu mai este necesară o nouă verificare a condițiilor art. 1095-1096, însă încuviințarea poate fi refuzată dacă, de pildă, hotărârea a fost deja executată.
5.3 procedura
Potrivit art. 1098 alin. (1) NCPC, cererea de recunoaștere se rezolvă pe cale principală de tribunalul în circumscripția căruia își are domiciliul sau, după caz, sediul cel care a refuzat recunoașterea hotărârii străine. Această dispoziție, conținând criterii aparent simple de determinare a tribunalului competent să judece cererile de recunoaștere, este susceptibilă de unele discuții.
Mai întâi, s-ar putea desprinde ideea că recunoașterea hotărârilor are loc în toate cazurile în mod automat, procedura judiciară cu un astfel de obiect fiind demarată doar în cazul în care se refuză recunoașterea ei de către persoana căreia i se opune. O veritabilă procedură automată de recunoaștere este întâlnită în state ca Germania, Elveția, precum și la nivelul legislației europene, așa cum am văzut mai sus. O interpretare corectă a dispoziției art. 1098 NCPC alin. (1) este în sensul că hotărârile străine sunt supuse recunoașterii ori de câte ori este necesar ca ele să beneficieze de autoritate de lucru judecat în România.
În al doilea rând, dispoziția de față nu lasă cale deschisă decât acțiunii pozitive, nu și celei negative, aflată la dispoziția celor care doresc blocarea producerii efectelor hotărârii străine pe teritoriul României, dar care este, la rândul ei, admisibilă.
Nu în ultimul rând, chiar și în cazul hotărârilor străine care beneficiază de o recunoaștere de iure, pot fi introduse acțiuni declaratorii, menite să constate efectele hotărârii străine.
Toate aceste acțiuni reclamă justificarea unui interes din partea reclamantului.
Cererea de recunoaștere poate fi rezolvată și pe cale incidentală, de către instanța sesizată cu un proces având un alt obiect, în cadrul căruia se ridică excepția autorității lucrului judecat sau o chestiune prealabilă întemeiată pe hotărârea străină. De regulă, recunoașterea hotărârii străine pe cale incidentală are loc pentru a contracara o acțiune introdusă în România. În acest caz, potrivit art. 123 alin. (1) NCPC, competența de judecare a cererii de recunoaștere incidentale revine instanței competente pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești.
Cererea de recunoaștere urmează regimul general al cererii de chemare în judecată, prevăzut de art. 194 și urm. NCPC. La aceasta se vor atașa, potrivit art. 1099 NCPC, pe lângă copia hotărârii a cărei recunoaștere se cere, documentele care să dovedească îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1095 și cel puțin a celor prevăzute de art. 1096 lit. f)-g).
În privința dovezii reciprocității, aceasta are loc potrivit art. 2561 NCC. Partea va putea depune copii ale unor hotărâri pronunțate în cele două state, de pronunțare și de recunoaștere, care să confirme existența acesteia.
În afara cazurilor prevăzute de art. 708 alin. (1) pct. 1-5 NCPC, întreruperea prescripției dreptului de a obține executarea silită se produce și în alte cazuri prevăzute de lege (pct. 6). Un astfel de caz este cererea de recunoaștere a hotărârii străine, de la data depunerii ei (art. 1100 NCPC).
După această întrerupere, un nou termen de prescripție va începe să curgă. Împlinirea termenului de prescripție poate avea ca efect pierderea autorității de lucru judecat, dacă dreptul de a obține obligarea pârâtului s-a prescris [art. 706 alin. (2)].
Procedura de judecată și soluționarea cererii urmează în linii mari procedura contencioasă reglementată în Cartea a II-a a noului Cod de procedură civilă. Judecarea cererii de recunoaștere are loc cu citarea părților, fie că este introdusă pe cale principală, fie pe cale incidentală. Excepție face doar situația în care din gotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii.
În cazul admiterii cererii, hotărârea străină va beneficia de autoritate de lucru judecat în românia, efect care se va produce retroactiv, de la momentul la care a fost dobândit în statul de pronunțare.
În cazul respingerii, efectul nu se va produce în România, însă va beneficia de forță probantă, în condițiile art. 1107 NCPC.
În privința cererilor de încuviințare a executării, competența revine tribunalului în circumscripția căruia urmează să se efectueze executarea [art. 1102 alin. (1) NCPC].
Cererea de exequatur poate fi introdusă numai pe cale principală.
Așa cum rezultă din art. 1104 NCPC, cererea de încuviințare a executării este supusă acelorași condiții ca și cererea de recunoaștere, prevăzute de art. 1099.
Procedura de soluționare a cererii este sumar reglementată de art. 1105 NCPC. Cererea de încuviințare a executării se soluționează prin hotărâre după citarea părților.
Exequaturul are întotdeauna un caracter contencios, care nu se desprinde din faptul că are loc cu citarea părților, ci datorită naturii sale.
Se va avea în vedere felul hotărârii, fiind cunoscut faptul că hotărârile străine prin care s-au luat măsuri asigurătorii și cele date cu executare provizorie nu vor fi puse în executare pe teritoriul României [art. 1102 alin. (2) NCPC], cele date în alte materii decât civilă și comercială etc. Credem că deja în această etapă poate fi ridicată și problema imunității de executare.
În mod firesc, pentru hotărârile străine care stabilesc o obligație alimentară prin vărsăminte periodice, încuviințarea executării are loc o singură dată.
Căile de atac sunt cele prevăzute în statul de executare. Așadar, împotriva hotărârii de exequatur pot fi exercitate atât apelul, cât și recursul, soluție față de care ne exprimăm dezacordul, ținând cont de complexitatea obiectului cauzei.
În urma rămânerii definitive a hotărârii de încuviințare a executării, instanța emite titlul executoriu, în care se menționează și hotărârea de încuviințare (art. 1106 NCPC).
Alături de autoritatea de lucru judecat și de puterea executorie, o hotărâre judecătorească străină nebeficiază și de forță probantă în românia, în anumite condiții (art. 1107 NCPC). Sub acest aspect, are loc o asimilare cu hotărârile pronunțate de instanțele române, dobândind forța probantă a unui înscris autentic (art. 434 NCPC).
Astfel, potrivit dispoziției indicate, hotărârea străină pronunțată de instanța competentă beneficiază în România de forța probantă în privința contestărilor pe care le cuprinde, dacă satisface exegențele necesare autenticității sale conform legii statului de sediu al instanței.
Așadar, constatările făcute de instanța străină trebuie să nu fie manifest incompatibile cu ordinea publică de drept internațional privat român.
5.4 regimul juridic al hotărârii judecătorești străine
Circulația pe teritoriul Uniunii Europene a acestor hotărâri are loc într-un cadru juridic delimitat în principal, după materie și natura hotărârilor, de următoarele regulamente: R44/01 pentru materia civilă și comercială, respectiv R805/04 pentru creanțele necontestate; R2201/03 pentru divorț și răspunderea părintească.
Toate cele trei regulamente își fixează ca principiu circulația liberă a hotărârilor în spațiul Uniunii europene. La o primă vedere, s-ar părea că este vorba despre o abolire completă a exequaturului. Într-adevăr, unul dintre obiectivele Programului de la Tampere din 1999 a fost acela de a liberaliza în întregime regimul circulației hotărârilor judecătorești, cu alte cuvinte, instituirea unei proceduri automate de recunoaștere și încuviințare a hotărârilor.
Așadar, în materie civilă și comercială, atât R44/01, cât și R805/04 înțeleg prin noțiunea de hotărâre atât hotărârile judecătorești propriu-zise – inclusiv stabilirea de către grefier a sumei reprezentând cheltuielile de judecată -, cât și tranzacțiile judiciare și actele autentice. Deosebirea dintre cele două instrumente este însă importantă. În ciuda faptului că reglementează aceeași materie, hotărârile la care se referă R805/04 sunt cele privind creanțele necontestate.
5.4.1 Regulamentul (CE) nr. 44/2001
Mecanismul prevăzut de R44/01 pentru încuviințarea executării, respectiv a executării propriu-zise a unei hotărâri pronunțate în alt stat membru, pe teritoriul altui stat membru, este relativ simplu.
Recunoașterea are loc în mod automat, hotărârea bucurându-se în alt stat membru de autoritateași eficiența acordate în statul de pronunțare, fără nicio altă formalitate.
Creditorul sau orice altă persoană interesată poate și trebuie însă să solicite încuviințarea executării hotărârii executorii (art. 38-42 R44/01). La noi, competența la care trimite art. 39 alin. (1) revine tribunalului în raza căruia urmează a avea loc executarea hotărârii.
Modalitățile de depunere a cererii se determină potrivit legii statului membru solicitat. Reclamantul trebuie să își aleagă un domiciliu în circumscripția instanței sesizate.
De aceea, în practică se recurge la ajutorul public judiciar, în baza Directivei 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii.
În fapt, această procedură reprezintă o verificare formală a hotărâri și a certificatului emis de instanța care a pronunțat hotărârea, potrivit art. 54 R44/01, hotărârea fiind de îndată declarată executorie (art. 41 R44/01).
Aceste acte sunt însoțite de o traducere certificată, nu și legalizată sau certificată sub altă formă (art. 53-56).
Hotărârea de încuviințare a executării determină autorizarea luării oricăror măsuri de conservare, potrivit art. 47 alin. (2) R44/01. Hotărârea privind cererea de încuviințare a executării este adusă de îndată la cunoștința reclamantului în conformitate cu procedura prevăzută de legislația statului membru solicitat, fiind notificată sau comunicată părții împotriva căreia se solicită executarea, în cazul în care aceasta nu a avut loc (art. 42 R44/01).
Împotriva acestei hotărâri privind încuviințarea partea interesată poate introduce o acțiune în termen de o lună de la comunicare (art. 43-52 R44/01). Acțiunea nu este denumită de regulament, natura ei fiind determinată în parte potrivit legislației fiecărui stat.
Hotărârea pronunțată cu privire la acțiune poate face la rândul ei obiectul doar al căii de atac indicate de fiecare stat membru (art. 44 R44/01).
De asemenea, instanța poate dispune, la cererea părții împotriva căreia se solicită executarea, suspendarea acțiunii, dacă hotărârea străină face, în statul membru de origine, obiectul unei căi de atac ordinare sau dacă termenul pentru introducerea unei astfel de acțiuni nu a expirat încă; în acest din urmă caz, instanța poate specifica termenul în care poate fi exercitată calea de atac ordinară. Nu în ultimul rând, instanța poate să condiționeze executarea de constituirea unei garanții determinate de aceasta (art. 46 R44/01).
Actele autentice și tranzacțiile judiciare care au fost aprobate de o instanță în cursul unui proces se bucură de un regim similar hotărârilor străine, fiind declarate executorii într-un alt stat membru în conformitate cu procedura prevăzută la art. 38 și urm. R44/01 (art. 57 și art. 58 R44/01).
Motivele de respingere a cererii de încuviințare a executării sau de revocare a hotărârii de încuviințare a executării se limitează la cazul în care executarea actului autentic este vădit contrară ordinii publice din statul membru solicitat.
5.4.2 Regulamentul (CE) nr. 805/2004
Hotărârile privind creanțele necontestate într-un stat membru beneficiază de o procedură mult simplificată pentru executarea într-un alt stat membru. Așa cum se enunță cu titlu de principiu în art. 5 R805/04, odată ca o astfel de hotărâre judecătorească a fost certificată cu titlu executoriu european în statul membru de origine, recunoașterea și executarea au loc în celelalte state membre fără a fi necesară încuviințarea executării și fără a fi posibilă contestarea recunoașterii sale, proceduri descrise mai sus și aplicabile hotărârilor aflate sub incidența R44/01.
Cu alte cuvinte, certificarea cu titlu executoriu european este unica formalitate de îndeplinit de către creditor sau reprezentantul său. De aceea, centrul R805/04 se apleacă asupra regimului acesteia, respectiv a îndeplinirii condițiilor necesare. Potrivit art. 6 R805/04, acestea sunt:
hotărârea să fie executorie în statul membru de origine;
hotărârea să nu fie incompatibilă cu dispozițiile referitoare la competența specială în materie de asigurări, precum și cu cele privind competența exclusivă, prevăzute de R44/01 (după 10 ianuarie 2015, R1215/12);
procedura judiciară din statul membru de origine să fi îndeplinit standardele minime aplicabile procedurilor privind creanțelor necontestate;
hotărârea să fi fost pronunțată în statul membru în care debitorul își are domiciliul în sensul art. 59 R44/01 (art. 62 R1215/12), în situația specială a debitorului consumator.
Apoi, se eliberează un certificat cu titlu executoriu european care se întinde și asupra cheltuielilor de judecată, inclusiv a dobânzilor, cu respectarea și în acest caz a condiției ca debitorul să nu le fi contestat în mod special (art. 7 R805/04).
Procedura de eliberare a certificatului este necontencioasă, fiind valabilă pentru toate cazurile descrise mai sus în care se eliberează un certificat. Instanța se pronunță asupra cererii de eliberare a certificatului prin încheiere, fără citarea părților (art. l art. 3 din O.U.G. nr. 119/2006).
Încheierea prin care cererea a fost admisă nu este supusă niciunei căi de atac. Certificatul de titlu executoriu european se completează în limba hotărârii judecătorești, utilizându-se formularul prevăzut în anexa regulamentului.
Încheierea prin care cererea a fost respinsă este supusă apelului, în termen de 15 zile de la pronunțare, pentru creditorul prezent, și de la comunicare, pentru cel care a lipsit.
Odată emis certificatul de titlu executoriu european, creditorul se poate îndrepta împotriva debitorului cu o cerere de executare a hotărârii privind creanța necontestată. Procedura este cea din statul de executare. Desigur, această procedură include și căile de atac, respectiv contestația la executare. În nici un caz hotărârea judecătorească sau certificarea sa ca titlu executoriu european nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond în statul membru de executare [art. 21 alin. (2) R805/04].
În scopul punerii în executare a titlului executoriu european, potrivit art. 20 alin. (2) R805/04, creditorul va prezenta autorităților de executare următoarele acte:
o copie a hotărârii, care întrunește condițiile necesare pentru a-i stabili autenticitatea;
o copie a certificatului de titlu executoriu european, care întrunește condițiile necesare pentru a-i stabili autenticitatea;
după caz, o transcriere a certificatului de titlu executoriu european sau o traducere a acestuia în limba oficială a statului membru de executare, respectiv conform regimului lingvistic declarat de acest stat.
În cazurile în care debitorul contestă însăși hotărârea judecătorească certificată, inclusiv prin mijloacele prevăzute de regulament, sau solicită rectificarea ori retragerea certificatului de titlu executoriu european potrvit procedurii descrise mai sus, instanța judecătorească sau autoritatea competentă din statul membru de executare, poate, la cererea debitorului, să dispună anumite măsuri eventuale imposibilități de întoarcere a executării.
5.4.3 Regulamentul (CE) nr. 2201/2003
În cadrul R2201/03, recunoașterea și încuviințarea executării sunt similare celor reglementate de R44/01, cu unele specificități.
Astfel, art. 21 prevede o regulă generală care permite oricărei părți interesate să solicite recunoașterea sau refuzul recunoașterii unei hotărâri pronunțate în temeiul regulamentului, eventual sub rezerva prevederilor din capitolul III Secțiunea 4. Prin urmare, orice parte interesată poate solicita recunoașterea sau refuzul recunoașterii unei hotărâri prin care se dispune dreptul de vizită sau înapoierea copilului, pronunțată în condițiile prevăzute la art. 11 alin. (8), cu excepția cazului în care aceasta se dovedește a nu fi compatibilă cu vreuna dintre dispozițiile din Capitolul III Secțiunea 4, care, în calitate de lex specialis, se va aplica cu prioritate asupra regulii generale.
În privința hotărârii care urmează a fi pronunțată de instanța sesizată cu o cerere de încuviințare, art. 31 alin. (1) R2201/03 arată că aceasta are loc în termen scurt, fără ca persoana împotriva căreia se solicită executarea sau copilul să poată, în această fază a procedurii, să prezinte observații.
Procedura executării este cea prevăzută de dreptul statului membru în care are loc executare. Astfel, hotărârile se execută în statul membru de executare în aceleași condiții ca și în cazul în care ar fi fost pronunțate în acest stat membru, inclusiv cele care sunt executorii de iure. În privința acestora din urmă, art. 47 alin. (2) parag. 2 R2201/03 prevede că nu se pot executa în cazul în care sunt ireconciliabile cu o hotărâre executorie pronunțată ulterior.
În privința actelor autentice și a tranzacțiilor judiciare, trimitem la considerațiile făcute în cadrul R44/01, singura deosebire fiind faptul că art. 46 R2201/03 nu conține o restrângere a motivelor de respingere a cererii de încuviințare la cel legat de ordinea publică, ceea ce nu înseamnă că în mod practic ar putea fi invocate alte motive de refuz al recunoașterii.
5.4.4 Regulamentul (CE) nr. 1215/2012
În privința recunoașterii și executării, R1215/12 aduce modificări importante față de R44/01. Punctul de pornire în constituie abolirea în totalitate a exequaturului (art. 36 și art. 39 R1215/12). Așadar, hotărârea pronunțată într-un stat membru poate fi invocată în fața unei instanțe sau autorități din alt stat membru fără nicio formalitate prealabilă. În plus, hotărârea este executorie, fără a fi necesară o hotărâre de încuviințare a executării.
Cu toate acestea, orice persoană interesată poate să solicite pe cale principală sau incidentală refuzul recunoașterii (art. 45 R1215/12). În premieră, orice parte, cu precădere reclamantul, poate să invoce pe calea acțiunii în constatare recunoașterea unei hotărâri [art. 36 alin. (2) R1215/12]. Însă, înainte de primul act de executare, certificatul emis conform art. 53 din regulament, se comunică persoanei împotriva căreia se solicită executarea, care poate solicita refuzul executării (art. 46 și urm. R1215/12).
În cadrul motivului de refuz al recunoașterii pentru încălcarea competenței a fost adăufată și nesocotirea competenței în materia contractelor de muncă [art. 45 alin. (1) lit. e) pct. (i) R1215/12].
CONCLUZII
Tendința abstractizării aduce pericolul creării unei justiții departe de cetățeni. Hotărârea judecătorească ar putea ajunge să nu fie înțeleasă de individul mediu, etalonul social de luat în calcul devenind din ce în ce mai multe un act tehnic ce folosește expresii tehnico-juridice (terminologie legală sau specifică domeniului). Lipsa înțelegerii hotărârii judecătorești este de natură a crea frustrări justițiabililor, motiv pentru care se poate ajunge la o stare de nemulțumire și de neîncredere.
Tendința lărgirii sferei hotărârilor judecătorești creează pericolul banalizării controlului judecătoresc. Dacă se consideră că fiecare operațiune juridică trebuie pre-avizată de către judecător, se va ajunge la transformarea judecătorului dintr-un magistrat care să judece probleme de drept într-un funcționar cu statut preferențial, care avizează diferite acte juridice.
Publicitatea excesivă a hotărârilor are capacitatea de a aduce atingere vieții private a celor vizați de hotărârea respectivă. De lege ferenda, considerăm că soluția din sistemul francez, care prevede expres în lege că anumite hotărâri (raportate la materia în care au fost pronunțate) nu sunt publice, ar trebui adoptată și de legiuitorul român. Este vorba în primul rând despre cauzele din dreptul familiei, de cele privind statutul și capacitatea persoanei. Aceste cauze vizează de multe ori aspecte ce țin, evident, de viața privată, familială a celor implicați, de aceea considerăm că ele nu ar trebui făcute publice decât în condiții severe de anonimizare și doar pentru studiul practicii judiciare.
În ceea ce privește publicizarea excesivă a dosarelor instrumentate în justiție, s-a afirmat că poate fi o modalitate de obstrucționare a justiției prin ruperea justului echilibru între dreptul la libera exprimare și independența justiției, între formatorii de opinie și magistrați.
Tendința lărgirii sferei hotărârilor general obligatorii trebuie să depășească obstacolul derivând din asigurarea dreptului la apărare. Astfel, în cazul unei hotărâri obligatorii pentru o categorie mai largă decât cea cuprinzând exclusiv părțile cauzei, este necesar ca demersul judiciar (acțiunea în justiție) să fie făcut public pentru a permite efectiv celor interesați să intervină pentru a-și apăra drepturile.
Fenomenul globalizării reprezintă, din punct de vedere spațial, cel mai întins fenomen care afectează sistemele judiciare. Lărgimea acestuia determină proporțional și riscuri, și beneficii. Influența globalizării nu este un aspect minor, ci o veritabilă forță ce imprimă schimbări importante ale opticii și practicii judiciare.
Bibliografie:
Bârsan Corneliu, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2010
Boroi Gabriel (coord.), Spineanu-Matei Octavia, Constanda Andreia, Negrilă Carmen, Dănăilă Veronica, Theohari Delia Narcisa, Răducan Gabriela, Gavriș Marcel Dumitru, Păncescu Flavius George, Eftimie Marius, Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, Volumul I, Editura Hamangiu, 2013
Cadiet LoÏc, Droit judiciaire prive, Ediția a III-a, Litec, Paris, 2000
Căpățână Octavian, Efectele hotărârilor judecătorești străine în România, Editura Academiei, București, 1971;
Ciobanu Viorel Mihai, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Volumul II, Editura Național, București, 1997
Ciobanu Viorel Mihai, Boroi Gabriel, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Ediția a III-a, Editura All Beck, București, 2005.
Ciobanu Viorel Mihai, Nicolae Marian (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, volumul I, Editura Universul Juridic, București, 2013
Condoiu Minodora, Procesul civil. Forma, materia, metoda, Editura C.H. Beck, București, 2009,
Constantinescu Mihai, Ciobanu Viorel Mihai, Obstrucționarea justiției, Pandectele române nr. 2/2003;
Dănilă Ligia, Drept procesual civil, Editura C. H. Beck, București, 2008
Dănilă Ligia, Roși Claudia, Drept procesual civil, Ediția a IV-a, Editura All Beck, București, 2004.
Deak Francisc, Tratat de drept succesoral, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2002
Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, Volumul II, Editura C.H. Beck, București, 2007.
Deleanu Ion, Deleanu Valentina, Hotărârea judecătorească, Editura Servo-Sat, Arad, 1998.
Fodor Maria, Drept procesual civil, volumul II, Editura Universul Juridic, București, 2009
Ivănescu Gabriel-Florin, Hotărârea judecătorească civilă. Analiză comparativă NCPC-CPC 1865, Editura Hamangiu, București, 2014.
Leș Ioan, Tratat de drept procesual civil, Ediția a IV-a, Editura C.H. Beck, București, 2008.
Matei Danil, Efectele hotărârilor judecătorești civile și ale sentințelor arbitrale, Teză de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Drept, prof. coord. Ciobanu Viorel Mihai, http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2010Iunie, accesat în data de 25.12.2014, ora 21:53
Murzea Ioan Cristinel, Drept roman, Editura All Beck, București, 2003.
Nicolae Adina, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Editura Universul Juridic, București, 2008.
Oprina Evelina, Executarea silită în procesul civil, Editura Universul Juridic, București, 2009.
Păncescu Flavius George, Drept procesual civil internațional, Editura Hamangiu, București, 2014.
Rebeca Ion, Introducere în procedura civilă. Principiile procesului civil, Editura Hamangiu, București, 2013.
Schack Haimo, Internationales Zivilverfahrensrecht, 3. Auflage, Editura C.H. Beck, Műnchen, 2002;
Stoenescu Ion, Zilberstein Savelly, Drept procesual civil, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977
Tabacu Andreea,Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, București, 2008
Tăbârcă Mihaela, Drept procesual civil, Volumul II, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Tăbârcă Mihaela, Buta Gheorghe, Codul de procedură civilă, comentat și adnotat cu legislație, jurisprudență și doctrină, Editura Universul Juridic, București, 2007
Tătărușanu Doinița, Observații în legătură cu art. 2812 C. proc. Civ., Revista Dreptul nr. 4/2008
Trif Roxana Maria, Curs de procedură civilă, Ediția a III-a, Editura Omnia Uni S.A.S.T, Brașov, 2012.
Ungureanu Ovidiu, Jugastru Călina, Circa Adrian, Manual de drept internațional privat, Editura Hamangiu, București, 2008.
Ursuța Mircea, Sinteza noutăților codului de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Noul Cod de procedură civilă și 12 legi uzuale, Ediția a VI-a, Editura Hamangiu, București, 2014.
Bibliografie:
Bârsan Corneliu, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2010
Boroi Gabriel (coord.), Spineanu-Matei Octavia, Constanda Andreia, Negrilă Carmen, Dănăilă Veronica, Theohari Delia Narcisa, Răducan Gabriela, Gavriș Marcel Dumitru, Păncescu Flavius George, Eftimie Marius, Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, Volumul I, Editura Hamangiu, 2013
Cadiet LoÏc, Droit judiciaire prive, Ediția a III-a, Litec, Paris, 2000
Căpățână Octavian, Efectele hotărârilor judecătorești străine în România, Editura Academiei, București, 1971;
Ciobanu Viorel Mihai, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Volumul II, Editura Național, București, 1997
Ciobanu Viorel Mihai, Boroi Gabriel, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Ediția a III-a, Editura All Beck, București, 2005.
Ciobanu Viorel Mihai, Nicolae Marian (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, volumul I, Editura Universul Juridic, București, 2013
Condoiu Minodora, Procesul civil. Forma, materia, metoda, Editura C.H. Beck, București, 2009,
Constantinescu Mihai, Ciobanu Viorel Mihai, Obstrucționarea justiției, Pandectele române nr. 2/2003;
Dănilă Ligia, Drept procesual civil, Editura C. H. Beck, București, 2008
Dănilă Ligia, Roși Claudia, Drept procesual civil, Ediția a IV-a, Editura All Beck, București, 2004.
Deak Francisc, Tratat de drept succesoral, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2002
Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, Volumul II, Editura C.H. Beck, București, 2007.
Deleanu Ion, Deleanu Valentina, Hotărârea judecătorească, Editura Servo-Sat, Arad, 1998.
Fodor Maria, Drept procesual civil, volumul II, Editura Universul Juridic, București, 2009
Ivănescu Gabriel-Florin, Hotărârea judecătorească civilă. Analiză comparativă NCPC-CPC 1865, Editura Hamangiu, București, 2014.
Leș Ioan, Tratat de drept procesual civil, Ediția a IV-a, Editura C.H. Beck, București, 2008.
Matei Danil, Efectele hotărârilor judecătorești civile și ale sentințelor arbitrale, Teză de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Drept, prof. coord. Ciobanu Viorel Mihai, http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2010Iunie, accesat în data de 25.12.2014, ora 21:53
Murzea Ioan Cristinel, Drept roman, Editura All Beck, București, 2003.
Nicolae Adina, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Editura Universul Juridic, București, 2008.
Oprina Evelina, Executarea silită în procesul civil, Editura Universul Juridic, București, 2009.
Păncescu Flavius George, Drept procesual civil internațional, Editura Hamangiu, București, 2014.
Rebeca Ion, Introducere în procedura civilă. Principiile procesului civil, Editura Hamangiu, București, 2013.
Schack Haimo, Internationales Zivilverfahrensrecht, 3. Auflage, Editura C.H. Beck, Műnchen, 2002;
Stoenescu Ion, Zilberstein Savelly, Drept procesual civil, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977
Tabacu Andreea,Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, București, 2008
Tăbârcă Mihaela, Drept procesual civil, Volumul II, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Tăbârcă Mihaela, Buta Gheorghe, Codul de procedură civilă, comentat și adnotat cu legislație, jurisprudență și doctrină, Editura Universul Juridic, București, 2007
Tătărușanu Doinița, Observații în legătură cu art. 2812 C. proc. Civ., Revista Dreptul nr. 4/2008
Trif Roxana Maria, Curs de procedură civilă, Ediția a III-a, Editura Omnia Uni S.A.S.T, Brașov, 2012.
Ungureanu Ovidiu, Jugastru Călina, Circa Adrian, Manual de drept internațional privat, Editura Hamangiu, București, 2008.
Ursuța Mircea, Sinteza noutăților codului de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Noul Cod de procedură civilă și 12 legi uzuale, Ediția a VI-a, Editura Hamangiu, București, 2014.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Hotararea Judecatoreasca Civila (ID: 128030)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.