Homosexualitatea

CUPRINS

Argument…………………………………………………………………………………………

I. PARTEA TEORETICA

Introducere……………………………………………………………………………………….

Capitolul I. Homosexualitatea

I.1. Cadru teoretic…………………………………………………………………………………

I.2. Clasificări……………………………………………………………………………………….

I.3. Prevalență……………………………………………………………………………………….

I.4. Etiologie……………………………………………………………………………………….

I.4.1. Teorii biologice…………………………………………………………..

I.4.2. Ipoteza imunizării materne…………………………………………..

I.4.3. Fundalul familiei………………………………………………………..

I.4.4. Teoria psihanalitică………………………………………………………

I.4.5. Concluzii……………………………………………………………………

Capitolul II. Atitudinea și factori ai atitudinii față de homosexualitate

II.1. Homofobia – cadru teoretic………………………………………………………..

II.2. Factori ai atitudinii față de homosexualitate…………………………………

.

II.2.1. Sexul și rolurile de gen………………………………………………..

II.2.2. Contactul…………………………………………………………………..

II.2.3. Vârsta………………………………………………………………………..

II.2.4. Religia……………………………………………………………………..

II.2.5. Atribuirea…………………………………………………………………..

II.2.6. Educația…………………………………………………………………..

Conform Organizației Mondiale a Sănătății (2006), sexualitatea este considerată a fi un aspect central al ființei umane și cuprinde sexul, identitatea sexuală, rolurile de gen, orientarea sexuală, erotism, plăcere, intimitatea care are cinci componente, și anume angajament, interdependență, intimitate emoțională, intimitate cognitivă și intimitate fizică (Rheaume și Mitty, 2008, apud. Benbow, Beeston, 2012, p. 1027) și reproducerea.

Sexualitatea este experimentată și exprimată prin gânduri, fantezii, dorințe, convingeri, atitudini, valori, comportamente, practici, roluri și relații și este influențată de interacțiunea factorilor biologici, psihologici, sociali, economici, politici, culturali, etici, juridici, istorici, religioși și spirituali (Benbow, Beeston, 2012, p. 1026). Sexualitatea umană este considerată a fi o dimensiune multifactorială individuală care reunește subsistemele biologice, psihologice și socio-culturale ale individului (Lupu, 2012, p.29).

Conform lui Webb (1987) sexualitatea este o parte integrantă a fiecărei ființe umane și este trăită în fiecare zi. Este evidentă prin modul în care o persoană privește, crede, și se comportă și se raportează la alte ființe umane. Sexualitatea este definită în sens larg ca o dorință de contact, căldură, tandrețe și dragoste. Aceasta include mai mult decât actul sexual; include felul de a privi și vorbi, poezia și plimbările lungi, ținutul de mână, sărutul, auto-încântare ți producerea de orgasme reciproce prin diverse mijloace (Aylott J., 1999, pg. 439).

Când vorbim despre sexualitate ne referim mai degrabă la un concept complex care influențează aspecte cum ar fi conceptul de sine, stima de sine, imaginea corporală, identitatea, și de asemenea influențează și sănătatea mentală, relațiile sociale și calitatea vieții. Sexualitatea a luat naștere odată cu omul și poate fi considerată un mobil al dezvoltării istorice (Pană S., Dărău D., 1998, pg. 10 ).

În cele mai multe specii, comportamentul sexual servește în mod principal procesului de reproducere. Atât la oameni cât și la alte primate pe lângă scopul de reproducere au evoluat și alte scopuri în ceea ce privește comportamentul sexual. La oameni aceste scopuri au fost modelate și influențate de factorii culturali, astfel încât sexualitatea umană a fost exprimată în mai multe moduri diferite variind între diferitele culturi și istorie. În ciuda acetor puternice influențe culturale factorii biologici implicați în excitatia sexuală și raspunsul sexual rămân fundamentale pentru experiența sexuală umană și trebuie să fie luate în considerare în încercările noastre de a înțelege și explica pe lângă aspectele pozitive și complexitatea precum și problemele condiției sexuale umane (Bancroft J., 2002, pg. 15). Comportamentul sexual uman este definit ca un complex de răspunsuri asociate direct cu stimularea genitală și cu copulația homo sau hetero-sexuală, indiferent de rolul său în conservarea speciei iar dezvoltarea funcției sexuale este un proces îndelungat influențat de sexul genetic stabilit în momentul fecundației (Olteanu și colab., 2001, apud. Lupu, 2012, p.23).

După cum am precizat, atunci când vorbim despre sexualitatea umană, vorbim și despre aspectele din care aceasta se constituie și anume sexul biologic, identitatea sexuală, identitatea de gen, orientarea sexuală și consider necesar de a face o descriere adecvată a unora dintre ele care uneori sunt înțelese greșit în ceea ce privește definirea lor. De multe ori oamenii au o imagine eronată a ceea ce privește identitatea de gen, sexul, identitatea sexuală și orientarea sexuală.

De multe ori oamenii confundă noțiunea de sex cu identitatea de gen ori rolurile de gen, însă, există o importantă distincție între cele trei concepte. Sexul unei persoane se referă la sexul biologic cu care aceasta se naște, masculin sau feminin. Termenul identitate provine din latinescul "identitas", substantiv care înseamnă același și se referă la felul în care o persoană se identifică fie acesta feminin, masculin sau o combinație dintre cele două. Fiecare individ poate avea o serie de identități, cum ar fi o identitate etnică, o identitate religioasă, sau o identitate națională (Kroger, 2007, apud. Steensma T. D. și colab., 2013, pg. 289). De-a lungul anilor, termenul identitate de gen și, de asemenea, rolul de gen (comportamente, atitudini și trăsături de personalitate care sunt asociate de către societate fiecărui sex), au fost utilizate în diferite moduri. Termenii de identitate de gen și roluri de gen au fost introduși în literatura de specialitate începând cu anii 1950, atunci când psihologii care lucrau cu persoanele cu tulburări de dezvoltare sexuală au început să studieze dezvoltarea identității de gen (Steensma T. D. și colab., 2013, pg. 289).

Identitatea sexuală este percepția individului și acceptarea propriului corp și a sinelui într-o anumită sexualitate, și organizarea emoțiilor și a comportamentelor în funcție de acestea. De exemplu, percepția unui individ de sex masculin și acceptarea de sine ca și bărbat, și tendința sa de apropiere spre femei cu emoții și comportamente similare cu ale sale arată că o individualitate sexuală care poate fi considerată normală a fost internalizată de către individ și arată existența unei identități sexuale masculine (Öztürk, l993, apud. Eser M., Celikoz N., 2009, pg. 1408).

Termenul orientare sexuală se referă la potențialul unei persoane de a răspunde cu excitare sexuală persoanelor de același sex, de sex opus sau ambelor (Friedman, 1994, p. 923). Orientarea sexuală este de asemenea determinată în timpul dezvoltării timpurii, influențată de fondul genetic și de factorii care influențează interacțiunile dintre hormonii sexuali în curs de dezvoltare și creier. Aparenta imposibilitate schimbării orientării sexuale a unei persoane este un argument important împotriva rolului societății sau a mediului în ceea ce privește dezvoltarea homosexualității precum și împotriva ideii că homosexualitatea este algerea unui stil de viață (Bao A-M., Swaab D. F., 2011, pg. 218). De asemenea trebuie să se facă distincție și între orientarea sexuală și comportamentul sexual al unei persoane. Orientarea sexuală surprinde sentimentele și concepțiile unui individ despre propria persoană iar comportamentul sexual poate exprima sau nu orientarea sexuală a acestuia. Toate aceste elemente, sexul, identitatea sexuală, identitatea de gen și orientarea sexuală sunt puternic interrelaționate, legăturile dintre ele constituindu-se în cazul fiecărei persoane în sexualitatea acesteia, fenomen complex al vieții de relație a oricărui individ (Spineanu Dobrotă S., 2005, pg. 24).

În această lucrare ne vom axa pe conceptul de homosexualitate însă mai precis vom încerca să identificăm factorii care stau la baza atitudinilor oamenilor față de homosexualitate. Deși homosexualitatea și în special atitudinea față de homosexualitate a fost intens studiată, încerăm să aducem ceva nou față de cercetările anterioare în ceea ce privește atitudinea oamenilor față de homosexualitate și să depășim unele din limitele studiilor anterioare.

Capitolul I. Homosexualitatea

I.1. Cadru teoretic

Homosexualitatea este definită ca o activitate sexuală deviată, dirijată selectiv, exclusiv sau ocazional, spre un partener de același sex spre a realiza acte sexuale care, în mod evident, nu comportă coitul tipic – adică cel realizat în circumstanțe normale ( Șelaru, 1993, apud. Spineanu Dobrotă, 2005, p. 22). Putem vorbi de homosexualitate doar în cazul în care atracția pentru o persoană de același sex provoacă spontan un răspuns erotic la fel de intens întâlnit în cazul persoanelor heterosexuale.

Cuvântul homosexualitate derivă din grecesul homos (același) și latinescul sexus (sex), semnificând atracția sexuală față de persoane de același sex, fie că este vorba de bărbați sau de femei, ultimele fiind denumite lesbiene sau saphiste (Lupu, 2012, p. 51). A fost folosit începând cu anul 1860 și definea un tip aparte de persoane, la care se întâlnea o anumită formă de atracție nejustificată către același sex ( Spineanu Dobrotă, 2005, p.23).

Datorită unor multitudini de factori cum ar fi restricțiile morale, rușinea, etc. care pot inhiba afirmarea unui comportament homosexual este necesară o diferențiere între indivizi homosexuali și practici homosexuale, deoarece este dificilă definirea unei persoane drept homosexual în condițiile în care, într-un moment sau altul al vieții sale s-a angajat într-o conduită cu caracter homosexual (Mitrofan, 1998, apud. Spineanu Dobrotă, 2005, p. 22).

Conceptul modern de homosexualitate ca orientare sexuală a apărut odată cu domeniul psihiatriei descriptive în Europa la sfârșitul anilor 1800. Odată cu includerea sa în cadrul psihopatiilor sexuale în 1886 a fost clasificată oficial ca și tulburare mintală. Presiunea datorată noilor cercetări despre homosexualitate precum și criticile asupra versiunilor anterioare ale sistemului de diagnosticare psihiatrică a dus la declasificarea în 1973 iar domeniile majore de cercetare în curs în ceea ce privește homosexualitatea includ eforturile în schimbarea orientării sexuale, prevalența depresiei și a anxietății la barbații și femeile homosexuale secundare stigmatizării sociale și a prejudecăților, și, teoriile cu privire la etiologia homosexualității (Muscarella F., 2015, pg. 884).

De-a lungul timpului încadrarea fenomenului homosexualității a suferit modificări continue, reflectate pe parcursul dezvoltării Manualului de Statistică și Diagnostic a Tulburărilor Mentale (DSM), astfel că în DSM – I (1952), homosexualitatea, era inclusă în rândul tulburărilor de personalitate de tip sociopat.

În primele șase tiparituri (mai 1968-octombrie 1973) a DSM-II, homosexualitatea a fost clasificată ca o tulburare mentală însă datorită numeroaselor proteste a fost reclasificată ca și deviație sexuală (Drescher, 2010, apud. Muscarella F., 2015, pg. 886). Datorită protestelor din partea comunităților de homosexuali care au continuat Asociația Americană de Psihiatrie a decis înlăturarea homosexualității din DSM-II declarând că doar unii homosexuali suferă de Tulburare a Orientării Sexuale și care necesită tratament însă alții nu (Silverstein C., 2008, pg. 161). Chiar dacă erau puțini dintre cei homosexuali care se expuneau (declarau), un număr tot mai mare de specialiști în sănătatea mintală au ajuns la concluzia că problemele lor nu rezultau din faptul că erau homosexuali ci datorită atitudinii societății față de aceștia și acest lucru a dus la necesitatea de a clarifica diferența dintre comportamentele neacceptate de societate și comportamentele deviante cu adevărat patologice și anormale (De Block și Adriaens, 2013, apud. Muscarella F., 2015, pg. 887 ) și astfel în DSM-III homosexualitatea nu a fost inclusă în cadrul tulburărilor mentale și a fost inclusă o nouă categorie a tulburărilor de orientare sexuală sub denumirea de „Alte Tulburări Psihosexuale” și anume forma ego-distonică a homosexualității (în care indivizii nu își acceptă tendințele homosexuale și se simt inconfortabili cu aceasta) (Pomeroy E., Parrish D. E., 2012, pg. 196) însă aceasta din urmă a fost înlăturată din DSM-III-R (1987) datorită faptului ca această categorie se pare că ignora faptul că disconfortul unei persoane cu privire la orienatrea sa homosexuală se datorează stigmatizării sociale și că aceasta cauzează disconfortul și nu homosexualitatea în sine (Muscarella F., 2015, pg. 888).

Astfel că în forma revizuită a DSM-III (DSM-III-R), homosexualitatea este menționată în cadrul categoriei „tulburări sexuale fără alte specificații” cum ar fi suferința persistentă și marcată privind propria orientare sexuală (Silverstein C., 2008, pg. 161).

Această categorie s-a menținut și în DSM-IV și DSM-IV-R într-o secțiune numită „tulburări de identitate sexuală și de gen”. Ultima variantă a DSM-ului și anume DSM-V nu mai conține această categorie iar distressul cauzat de propria orientare sexuală ar putea fi listat în categoria „tulburări mentale fără alte specificații” care sunt descrise ca fiind simptome caracteristice unei tulburări mentale care cauzează din punct de vedere clinic un disstres semnificativ și o depreciere în domeniul social, ocupațional sau în alte domenii importante de funcționare dar care nu îndeplinesc criteriile complete pentru o tulburare mentală (Muscarella F., 2015, pg. 888).

I.2. Clasificări

În literatura de specialitate s-a încercat o serie de clasificări în ceea ce privește homosexualitatea și tipurile de homosexuali. Astfel că în funcție de gradul de acceptare a indivizilor a propriei sexualități, distingem forma sintonică a homosexualității în care indivizii își acceptă orientarea sexuală și forma distonică a homosexualității în care indivizii nu iși acceptă orientarea sexuală și acest lucru reprezintă o sursă de disstres pentru ei.

Într-un studiu realizat de Institutul Kinsey (1978), autorii au identificat următoarele tipuri de homosexualitate: ocazională (individul dezvoltă o disponibilitate spre invertism și care devine reală doar în anumite situații); accidentală (care este indusă de un individ în stare de ebrietate sau care îi administrează celuilalt individ substanțe hipnotice); indusă (în cazul persoanelor cu un grad ridicat de sugestibilitate și în cazul celor care nu stiu cu precizie ce implică acest comportament sexual, cum ar fi minorii) și homosexualitatea de tip prostituție (în cazul persoanelor care nu au o orientare homosexuală ci doar disponibilitate pentru relații fizice cu persoanele de același sex) (Spineanu-Dobrotă S., 2005, pg. 34).

Kinsey a sugerat de asemenea că sexualitatea este constituită din cinci grupe, delimitate între indivizii exclusiv heterosexuali și cei exclusiv homosexuali astfel: prima grupă este reprezentată de indivizii heterosexuali care în mod incidental practică homosexualitatea; a doua grupă cuprinde indivizii care au avut relații homosexuale accidentale și heterosexuale episodice; a treia grupă este reprezentată de indivizii ambisexuali; a patra grupă este reprezentată de indivizii care au avut relații homosexuale episodice si relații heterosexuale accidentale iar în cele din urmă, grupa a cincea este reprezentată de indivizii care practică homosexualitatea în manieră predominantă.

De asemenea dintr-o altă perspectivă și anume cea a outsider-ului, homosexualitatea este clasificată sub patru forme și anume: homosexualitatea cauzală care este una întâmplătoare și nu afectează structura sexuală generală a individului, ori viața lui sexuală (onanismul); homosexualitatea condiționată, cea care este practicată în spațiile închise cum ar fi înschisorile însă homosexualitatea nu este preferabilă ci este o soluție; homosexualitatea personalizată în cazul celor care își disimulează comportamentul homosexual deoarece constată că membrii grupului din care face parte nu ar accepta pe cineva cu o orientare sexuală de tip homosexual; și, nu în ultimul rând homosexualitatea ca mod de viață caracterizată de indivizii care și-au acceptat orientarea sexuală și se simt confortabil cu aceasta.

Evidențele etnografice clasifică homosexualitatea în cinci tipuri, tipologie bazată pe istoria de viață a indivizilor, după cum urmează:

-tipul 1: homosexualitate preferențială deschisă în cadrul căreia indivizii raportează că aceștia au fost exclusiv homosexuali pe toată durata lor de viață și resping cu fermitate ideea de a întreține relații sexuale cu femei (exemplu de răspuns al unui individ din această categorie: „Nu am avut niciodată o experiență sexuală cu o femeie și nu am absolut nici o dorință de a avea una. Eu cu siguranță nu urăsc femeile. Cred că acestea sunt în regulă, plăcut să lucrezi cu ele, să socializezi cu acestea, dar nu aș vrea să trăiesc împreună cu o femeie și mai mult decât atât să fac sex cu o femeie … Nu aș fi mai intim sexual cu o femeie decât aș fi cu o reptilă. Nici măcar nu am ajuns aproape de sex cu o femeie vreodată ”(Jay, Young, 1979, apud. Hewitt, 1998, pg. 392).

-tipul 2: homosexualitatea preferențială reprimată în cadrul căreia îndivizii descriu încercări de a duce o viață heterosexuală și o minoritate semnificativă chiar se căsătoresc (exemplu de răspuns al unui individ din această categorie: „În colegiu am avut trei standuri de o noapte cu bărbați și fără sex cu fete. Aceste trei sesiuni mi-a provocat multă durere – am luptat să uit faptul că s-au întâmplat cu adevărat. Nu aș accepta faptul că aș putea fi homosexual…M-am căsătorit încă luptând cu vina celor trei standuri de o noapte. M-am gândit că o căsătorie va șterge toate dorință gay și că aș scăpa cumva de sentimentul vinovăției…de fapt mă luptam în mod conștient cu impulsurile și dorințele gay și încercam să le suprim. Sexul cu soția mea nu a fost foarte excitant” (Jay, Young, 1979, apud. Hewitt, 1998, pp. 392-393).

-tipul 3: bisexualitatea care este caracterizată de către indivizii care preferă un amestec de activități homosexuale cât și heterosexuale (exemplu de răspuns al unui individ din această categorie: „Cu siguranță mă bucur de contactele heterosexuale și homosexuale. Sunt ca merele și portocale. Îmi plac amândouă. Aș obiecta în a renunța la una dintre ele. Ies în oraș în orele mele libere, și caut parteneri homosexuali și, uneori, găsesc scuze precum că trebuie să lucrez până târziu. După 5 ani de căsătorie încă mai am relații sexuale cu soția mea de 3-4 ori pe săptămână…și cel putin patru contacte homosexuale pe săptămână” (Saghir, Robins, 1973, apud. Hewitt, 1998, pg. 393).

-tipul 4: homosexualitatea experimentală în cadrul căreia sunt incluși indivizii care au experimentat homosexualitatea în adolescență iar apoi au început să întrețină relații sexuale cu femei și au încetat să întrețină relații cu bărbați. Autorii susțin că acești indivizi sunt într-adevăr heterosexuali dar care pentru o scurtă perioadă de timp s-au angajat într-un comportament homosexual (exemplu de răspuns al unui individ din această categorie: „Când aveam aproximativ 15 ani, cei șase sau opt băieți care ne petreceam timpul împreună, am luat parte pe parcursul verii la masturbare în grup, sex oral și încercări a sexului anal. Aceasta a trecut de îndată ce am descoperit fetele” (Brecher, 1984, apud. Hewitt, 1998, pg. 393)).

-tipul 5: homosexualitatea situațională care este legată de lipsa de parteneri de sex feminin și este comună în închisori ori în alte spații de acest gen.

Deși homosexualitatea feminină are o incidență mult mai mică decât cea a bărbaților, tipul cel mai frecvent întâlnit în homosexualitatea feminină este acela în care subiectul care arată și joacă un rol masculin se identifică cu tatăl, femeia practicând un rol activ în cuplu, iar pe lângă acesta se întâlnește și un tip narcisist, în care ambele partenere caută satisfacție atât fizică cât și psihică în special pentru aspectul fizic (Spineanu-Dobrotă, 2005, pg.32).

În literatura de specialitatea se găsesc o multitudine variată de clasificări și tipologii a homosexualității și de aceea noi nu am specificat toate clasificările care se găsesc în literatură ci am încercat să surprindem doar pe acelea cel mai des amintite de către autori.

I.3. Prevalență

Prevalența comportamentelor sexuale atipice este dificil de estimat deoarece factorii externi pot distorsiona estimările. De exemplu în cazul homosexualității, datorită atitudinii societății și a oamenilor în esență față de aceștia, ar putea reduce considerabil numărul homosexualilor care admit că sunt homosexuali.

Cu toate acestea a fost demonstrat în repetate rânduri că homosexualitatea apare mai frecvent în rândul bărbaților decât în rândul femeilor: 1,2 % în cazul bărbaților versus 0,8 % în cazul femeilor în cercetările lui Dickson și colab. (2003); 4,1 % verus 2,2 % în cercetările lui Laumann și colab. (1994); 6,2 % versus 3,6 % în Statele Unite; 4,5 % versus 2,1 % în Regatul Unit, 10,7 % versus 3,3 % în Franța (Cantor, 2012, pg. 239).

În ceea ce privește prevalența homosexualității în România nu există date precise însă se vehiculează unele cifre în ceea ce privește homosexualitatea masculină și anume 4 % (Lupu, 2012, pg. 52).

I.4. Etiologia homosexualității

I.4.1. Teorii biologice

În literatura de specialitate este formulată o tipologie empiric descriptivă a teoriilor cu privire la etiologia homosexualității, teorii care sunt încadrate în trei mari categorii, și anume: variație normală, patologie și imaturitate (Drescher, 2008, pg.444).

Teorii ale variației normale tratează homosexualitatea ca un fenomen ce apare natural și că indivizii homosexuali sunt persoane care se nasc diferit dar sunt „naturali” cum ar fi oamenii care se nasc stângaci.

Teorii ale patologiei tratează homosexualitatea ca o boală, ca o condiție care deviază de la normal iar sentimentele sau comportamentele atipice sunt considerate a fi simptome ale unei boli. Această teorie susține faptul că un agent extern, patogen provoacă homosexualitatea și că astfel de agenți pot acționa pre sau postnatal cum ar fi expunerea intrauterină la hormoni, abuzul sexual, tulburări ale identității de gen, etc.

Teorii ale imaturității consideră aspectele legate de homosexualitatea la o vârstă fragedă ca un pas obișnuit spre heterosexualitatea adultă.

Asociația Americană de Psihologie (APA), atrage atenția că la momentul actual nu se cunoaște cu certitudine modalitatea prin care se dezvoltă o anumită orientare sexuală iar diferitele teorii cu privire la etiologia homosexualității promovează ideea conform căreia orientarea sexuală este modelată în copilărie de interacțiunea dintre diferiți factori biologici, psihologici și sociali (Spineanu-Dobrotă, 2005, pg.39).

Cât de mult din orientarea sexuală este determinată de genele unei persoane și cât de mult este datorată influențelor familiale și culturale, reprezintă o intrebare controversată studiată de diferiți cercetători de-a lungul timpului. Unul dintre primele studii majore efectuate de cercetătorii americani în ceea ce privește natura homosexualității a început la sfârșitul anilor 1930 (Dr. Ghenwa, 2012, pg. 2) și a fost condus de către grupul Kinsey la universitatea din Indiana. Aceștia au sugerat că efectele hormonale asupra sistemului nervos al mamei în timpul sarcinii poate juca un rol important în ataribuirea identității de gen, în sensul că cei care primesc cantități mici de hormoni de la părinte pot avea probleme de identificare cu rolul lor de gen.

Două dintre cele mai influente teorii contemporane cu privire la cauzele biologice ale homosexualității se concentrează în special pe studiile genetice și pe „ordinea nașterii fraților” sau „efectul fraților mai mari” (Stanton, 2012, pg. 29). Eforturile de a demonstra că există o bază biologică a homosexualității s-au centrat pe studiile genetice, cromozomiale și hormonale. Cea mai puternică dovadă a existenței unei predispoziții genetice de a homosexualității vine de la Kalman (1952), care a raportat o concordanță de 50 % a comportamentului homosexual la 40 de perechi de gemeni monozigoti (homozigoți), 12 % la 25 de perechi de dizigoți (heterozigoți), 24 % în cazul gemenilor bivitelini și doar 13 % în cazul fraților care nu sunt gemeni. Această afirmație nu a fost însă confirmată și de alte studii pe perechi de gemeni monozigoți întrucât Kolb (1963) a raportat șapte perechi de gemeni monozigoți în care nu a existat nici o astfel de concordanță, un membru din fiecare pereche fiind homosexual, celălalt heterosexual (Marmor, 1971, pg. 48).

Cu toate că există o preponderență de probe, cu toate acestea, concordanța este cu siguranță mai mare în cazul gemenilor monozigoți decât în cazul gemenilor dizigoți, astfel încât posibila existență a interacțiunii unei predispoziții genetice ascunse cu experiențele de mediu ulterioare nu poate fi exclusă în totalitate.

În marea majoritate a cazurilor, studiile cromozomiale asupra homosexualilor nu au arătat nici o diferență față de bărbații heterosexuali. Deși ocazional bărbații homosexuali sunt identificați cu sindromul Klinefelter (de la XXY la XXXY), aceste descoperiri nu sunt considerate semnificative, deoarece majoritatea bărbaților cu astfel de anomalii cromozomiale nu au înclinații homosexuale.

Cele mai multe studii hormonale au dezvăluit o balanță hormonală normală, atât la femeile, cât și la bărbații homosexuali, iar endocrinologii, au fost până de curând de acord că, în afară de importanța lor în dezvoltarea și maturizarea organelor genitale și caracteristicile sexuale secundare, așa-numiții „hormoni sexuali” nu au nici o influență asupra alegerii obiectului sexual ci doar asupra libido-ului (Marmor, 1971, pg. 48).

Hammer și colab. (1993) au abordat în două etape încercarea de a găsi o posibilă cauză genetică a homosexualității. În prima etapă au recrutat 76 de bărbați homosexuali și au urmărit genealogia fiecăruia, determinând care alți membri ai fiecărei familii au fost homosexuali și astfel au descoperit că 13,5 % dintre frații bărbaților homosexuali erau și ei homosexuali, lucru confirmat și de studiile anterioare care au arătat că frații bărbaților homosexuali sunt mai susceptibili de a fi homosexuali decât sunt bărbații din populația generală. Însă când au cercetat printre membrii din afara familiei imediate, au descoperit mai multe rude homosexuale în partea maternă decât în partea paternă, acest lucru însemnând faptul că cel puțin pentru unii bărbați homosexuali, această trăsătură este transmisă prin intermediul membrilor de sex feminin din familie, fapt ce le-a oferit cercetătorilor un loc evident unde să caute o posibilă genă a homosexualității, și anume cromosomul X, singurul moștenit exclusiv de la mamă. Astfel au recrutat 40 de perechi de frați homosexuali, le-a luat la fiecare mostre de ADN și au efectuat o analiză a legăturii genetice cu ajutorul markerilor genetici. La baza acestui rționament stă faptul că în medie fiecare de perechi de frați vor avea aproximativ jumatate din ADN-ul de pe cromozomi X lor în comun.

Dacă ambii frați sunt homosexuali pentru că au moștenit o anumită genă a cromozomului X, gena trebuie să se afle undeva în secțiunile comune ale cromozomului, care pot fi identificate prin markeri genetici. În cazul în care astfel de întindere există, atunci ea conține probabil gena țintă. și au descoperit că din cei 40 de frați homosexuali, 33 de perechi prezentau fragmente comune situate aproape de sfârșitul brațului lung al cromozomului X într-o regiune desemnată Xq28 (Hammer și colab., 1993, pg. 291).

Deși lucrările lui Hammer sugerează o etiologie genetică a homosexualității, acestea nu explică modul în care cromozomul Xq28 se manifestă la nivel fizic, pentru că dacă indivizii homosexuali au un cod genetic distinct, atunci acest cod trebuie să se manifeste în țesuturile fizice care influențează comportamentul sexual (Brookey, 2001, pg.174).

Alte studii neuroendocrinologice au evidențiat că diferențele din creierul indivizilor homosexuali pot fi responsabile pentru sexualitatea lor. LeVay (1993) a sugerat că hipotalamusul joacă un rol important în determinarea comportamentului sexual. În studiul său, LeVay a plecat de la teoria „activării organizaționale” a neuroendocrinologiei, care sugerează că din punct de vedere fizic creierul femeii și al bărbatului este diferit, diferență legată de producția de hormoni, și, astfel, a izolat un nucleu în zona preoptică a hipotalamusului care este mai mică la femei decât este la bărbați. De asemenea, el a constatat că aceeași regiune este mai mică la bărbații homosexuali decât este la bărbații heterosexuali. El conchide că această similitudine între hipotalamusul femeilor și bărbaților homosexuali oferă o explicație pentru homosexualitate în sensul că dacă creierul femeilor și bărbaților homosexuali este similar, prin urmare și comportamentul lor sexual este similar (Brookey, 2001, pg.174).

I.4.2. Ipoteza imunizării materne

Această ipoteză a fost concepută înainte de descoperirea efectului „ordinea nașterii fraților” în homosexualitatea masculină. Blanchard (2001) a emis ipoteza conform căreia efectul ordinii nașterii fraților asupra homosexualității masculine a fost cauzat de sistemul imunitar al mamei, care a devenit din ce în ce mai sensibilizat de proteinele produse de cromozomul Y a fiecărui făt de sex masculin, reușind din ce în ce mai probabil să afecteze diferențierea sexuală a fiecărui făt de sex masculin născut ulterior (Cantor, 2012, pg. 240). Această teorie sugerează de asemenea că unele mame dezvoltă ceva asemănător cu o reacție alergică la întâlnirea corpului lor cu hormonii masculini generați de fătul de sex masculin, și, prin urmare manifestă o rezistență hormonală împotriva procesului în curs de dezvoltare de masculinizarea a fătului de sex masculin (Stanton, 2012, pg. 29).

Blanchard (2004) a menționat dovezi precum că atunci când serul sanguin (o potențială sursă de anticorpi), de la mamele copiilor cu autism sau dislexie, este injectat în femelele șoareci gestante, produce deficite comportamentale la pui, însă dovezileau arătat și că serul de la mamele de control nu a avut nici un astfel de efect, astfel că cu toate acestea, nu putem avea certitudinea că efectul a fost mediat de anticorpii masculini (James, 2005, pg. 747). După spusele lui Blanchard există un singur studiu cel al lui Singh și Verma (1987) în care s-a studiat legătura dintre imunizarea maternă și comportamentul sexual al fiilor, și au constatat că șoarecii de sex masculin a căror mame au fost imunizate la HY înainte de sarcină au fost mult mai puțin probabil să se împerecheze cu femelele receptive.

Cu toate că unii cercetători, cum ar fi LeVay susțin teoria conform căreia bărbații homosexuali au semnificativ mai mulți frați mai mari decât bărbații heterosexuali, sunt studii care contrazic această teorie, cum ar fi studiile lui Bogaert care a analizat inițial două eșantioane reprezentative la nivel național și a găsit doar un efect destul de slab al ”fraților mai mari”, și acesta doar în cazul atracției față de același sex, și nu pentru comportamentul homosexual, iar ulterior, a analizat un eșantion independent și cu adevărat reprezentativ de opt ori mai mare decât în studiile sale anterioare, și nu a găsit niciun astfel de efect.

Green (2000) a examinat 14 homosexuali care aveau cel puțin un frate mai mare și cel puțin un frate mai mic și a constatat că 21 dintre cei 22 frați mai mici erau heterosexuali și astfel a contestat ipoteza imunizării materne care implică faptul că fratele mai mic al unui bărbat homosexual ar trebui să aibă o probabilitate mai mare a homosexualității (James, 2005, pg. 749).

Însă, cu toate acestea, Blanchard (2004), susține că nu poate exista nici o îndoială că există un efect al ”ordinii nașterii fraților” în ceea ce privește homosexualitatea masculină.

Una dintre observațiile cele mai replicate în cercetarea homosexualității masculine, este faptul că printre toți copiii născuți de o femeie, băieții născuți mai târziu sunt mai susceptibili de a fi homosexuali decât sunt băieții născuți mai devreme (Blanchard, 2008, apud. Cantor, 2012, pg. 240).

Cu alte cuvinte, în medie, bărbații homosexuali au mai mulți frați mai mari decât au bărbații heterosexuali însă acest efect nu se aplică și în cazul femeilor lesbiene, deoarece nu pare să existe nicio asociere între homosexualitatea feminină și ordinea nașterii de orice tip. Datorită faptului că nici frații mai mari, precum nici surorile mai mari nu afectează probabilitatea homosexualității la fetele născute ulerior, se pare că femeile sunt invizibile în fața fenomenului „ordinea nașterii” (Blanchard, 2000, pg. 107).

Acestea sunt doar câteva dintre studiile realizate pentru susținerea existenței unui determinism genetic al homosexualității, însă acest determinism nu exclude influența factorilor psihologici care influențează dezvoltarea postnatală a individului.

I.4.3. Fundalul familiei

Fundalul familiei este o altă teorie care încearcă să explice determinismul homosexualității. Punctul de vedere al majorității psihiatriei dinamice contemporane este că comportamentul homosexual reprezintă o adaptare la anumite vicisitudini de mediu, deși complexitatea deplină a acestor factori de mediu nu este înțeleasă încă în totalitate. Bieber și asociații săi sunt de părere că constelația unui tată detașat, ostil ori a unei atitudini hiperprotectoare sau o intimitate necorespunzătoare a unei mame care își domină și minimizează soțul, este factorul cel mai important în geneza homosexualității sau a heterosexualității cu probleme homosexuale grave (Marmor, 1971, pg. 53).

Astfel relațiile copilului și a adolescentului cu mediul familial joacă un rol important, orientarea homosexuală fiind în mod evident facilitată de lipsa modelului patern de identificare, în cazul unui tată absent sau prin personalitatea dominatoare și hiperprotectivă ba mamei, care îl impiedică pe copil să se identifice cu modelul patern, apărând astfel preferința pentru subiecți de același sex (Lupu, 2012, pg. 61).

În viziunea psihanaliștilor homosexualitatea se datorează nerezolvării „complexulului Oedip” la momentul potrivit, acest lucru conducând la scăderea definitivă a interesului față de sexul opus. În cazul în care părintele de acelașă sex reprezintă un model adecvat, atunci, copilul se va putea identifica în mod corespunzător cu el, și, își va raporta dorințele sale asupra altor persoane de sex opus (Spineanu-Dobrotă, 2005, pg. 44).

Studiile clinice au confirmat faptul că, constelația parentală descrisă de Bieber și asociații săi este mai frecventă în fundalul familial al bărbaților homosexuali, însă, cu toate aceastea, fundalul familial nu poate fi considerat un factor determinant specific homosexualității în sine deoarece nu toți bărbații cu un astfel de pattern familial devin homosexuali. Mai mult decât atât, în istoria unor homosexuali s-au găsit și alte patternuri de familie cum ar fi relațiile intense ambivalente cu un frate mai mare, familiile fără mamă sau fără tată, familiile dezorganizate sau intens conflictuale.

De asemenea se pare că relațiile copilului cu cei de vârsta lui pot avea de asemenea un impact negativ, în sensul că dacă copilul care, dintr-un motiv sau altul, este respins de către colegii de același sex se poate retrage în sentimente profunde de singurătate și de inadecvare, care pot afecta identitatea de gen și să joace un rol în dezvoltarea unui pattern comportamental homosexual ulterior.

Factorii economici joacă de asemenea un rol contribuitor în geneza comportamentului homosexual. Există un motiv să credem că complexitatea tot mai mare a civilizației occidentale face ca îndeplinirea identității masculine să fie din ce în ce mai dificilă pentru bărbați și astfel de situații sunt observate la unele culturi primitive în care incidența ridicată a comportamentului homosexual pare să fie corelată cu dificultatea în acumularea prețul ridicat de achiziție al unei soții (Marmor, 1971, pg. 54).

I.4.4. Teoria psihanalitică

Cea mai influentă teorie cu privire la etiologia homosexualității este cea a lui Freud, care a teoretizat că homosexualitatea la bărbați este produsul unui posibil complex oedipian nerezolvat, în care un băiat nu a reușit să se identifice cu tatăl său iar homosexualitatea feminină, pare a nu se datora unui complex Electra nerezolvat, ci mai degrabă de o îndepărtare de tată datorită furiei ți dezamăgirii (Muscarella, 2015, pg. 890).

Școala psihanalitică atribuie de asemenea homosexualitatea unei experiențe sexuale traumatizante, cum ar fi un viol, ceea ce va provoca persoanei o aversiune pentru sexul agresorului.

În viziunea lui Freud există o predispoziție bisexuală biologică de bază în toate ființele umane, și că, în cursul normal al dezvoltării toate persoanele trec printr-o fază homoerotică. Când homosexualitatea se dezvoltă mai târziu în viață, ea este considerată o întrerupere a dezvoltării normale, sau o regresie la un punct fix anterior, ca urmare a anxietății castrării mobilizate de relațiile de familie patogene (Marmor, 1971, pg. 47). Potrivit lui Freud (1905), cum toată lumea se naște cu tendințe bisexuale, expresia homosexualității poate fi o fază normală a dezvoltării heterosexuale. Credința sa în bisexualitatea înnăscută nu a permis posibila existență a celui de-al treilea sex al lui Hirschfeld: cercetarea psihanalitică se opune oricărei încercări de separare a homosexualilor de restul omenirii ca un grup cu caracter special.

Mai multe Freud a susținut că homosexualitatea nu poate fi o condiție degenerativă, deoarece, printre alte motive, a fost întâlnită la oameni a căror eficiență este intactă, și care se disting într-adevăr, printr-o înaltă dezvoltare intelectuală specială și cultură etică (Drescher, 2010, pp. 432-433).

I.4.5. Concluzii

Studiul homosexualității este unul complicat, datorită complexității fenomenului în sine iar de-a lungul timpului s-au încercat o serie de explicații cu privire la determinismul homosexualității. Cercetările cu privire la influența hormonilor prenatali asupra dezvoltării creierului și a comportamentului sexual a condus la un număr de teorii neurohormonale și astfel numeroase studii s-au axat pe determinarea unei cauze biologice a homosexualității și s-au concentrat pe studiile genetice, cromozomiale, hormonale. Aceste teorii susțin că în orientarea homosexuală, diverși factori pot perturba nivelul normal de hormoni prenatali din perioada de gestație care rezultă din organizarea creierului (Muscarella, 2015, pg. 890). Identificarea legăturii caracteristicilor genetice a generat teorii cu privire la posibilitatea existenței unei gene moștenite, sau a unui set de gene, care a dus la o orientare homosexuală.

Factorii sociali, psihologici, și biologici, inclusiv cei genetici și de mediu, influențează comportamentul rolului de gen și identitatea de gen.

Deși homosexualitatea a fost retrasă din cadrul tulburărilor din DSM și este considerată în general de către oamenii de știință ca o trăsătură de personalitate obișnuită (Garnets & Kimmel, 1991, apud. King și colab., 2008, p. 74), multă vreme homosexualitatea a fost considerată o boală, un păcat, o posesiune satanică sau o tulburare dizarmonică de personalitate sociopatică (Ghiran, 1997, apud. Lupu V., 2012, pg. 51), încă există mai ales în sistemul educațional o ostilitate destul de ridicată în ceea ce privește homosexualitatea (King și colab., 2008, p. 74) și acest lucru se întâmplă în majoritatea culturilor chiar dacă acestea sunt in continuă dezvoltare.

Reacțiile societale cu privire la fenomenul homosexualității variază de la negative la pozitive ca funcții ale tradițiilor istorice și culturale ale fiecărei societăți și în ciuda declasificării homosexualității ca o tulburare mintală în sistemul psihiatric, unele societăți și subculturi continuă a o vizualiza ca o tulburare mentală și sprijină tratamentul în încercarea de a o schimba.

În următorul capitol al lucrării noastre vom pune accent pe atitudinea oamenilor față de homosexualitate și să trecem în revistă factorii cei mai studiați care ar influența această atitudine a oamenilor.

Capitolul II Atitudinea și factori ai atitudinii față de homosexualitate

II.1 Homofobia – cadru teoretic

Hudson și Ricketts (1980) au văzut răspunsurile anti-gay ca fiind multidimensionale și astfel au folosit termenul de homonegativism. Una dintre aceste dimensiuni, numită homofobie, constă în răspunsurile de frică, dezgust, furie, disconfort, și aversiune pe care indivizii le experimentează în relațiile cu persoanele homosexuale (Bellhouse-King și colab., 2008, pg. 76). Termenul de homofobie a fost folosit pentru a descrie această mare varietate de sentimente, atitudini și comportamente orientate către homosexualitate și către persoanele homosexuale. Acest termen a fost criticat ca fiind imprecis, prea general, și inexact, deoarece nu se referă la o fobie adevărată, dar cu toate acestea rămâne cel mai înțeles și utilizat termen pe scară largă pentru a desemna prejudecățile împotriva persoanelor gay (Stein, 1996, pg. 39).

Homofobia este adesea văzută împreună cu heterosexismul, care este definit în literatură ca fiind un sistem ideologic care neagă, denigrează și stigmatizează orice formă de comportament non-heterosexuală, identitate, relație sau comunitate, iar această tendință generală de a vedea homosexualitatea ca pe un stigmat și de a descrie homosexualitatea persoanelor în termenii unui stereotip negativ a început doar foarte recent să se diminueze.

Atitudinea față de homosexualitate ar putea fi pentru cineva pur și simplu o modalitate de a-și organiza preocupările majore sau să-și exprime aceste preocupări. Herek (1987) susține că având fie o atitudine pozitivă ori una negativă ar putea fi pur și simplu o modalitate de a face față stresului de a alege într-un fel sau în altul. Atitudinile pot fi înțelese ca o modalitate de adaptare socială și de exprimare a valorilor socializate.

O multitudine de studii au investigat și documentat atitudinile față de homosexualitate a unor grupuri particulare de indivizi cum ar fi psihologi și specialiști în sănătate mintală, asistente medicale, asistenți sociali, ofițeri de poliție, profesori, studenți, etc.

Atitudinea față de homosexualitate se manifestă în funcție de modul în care sexualitatea este trăită și acceptată de către societate (Spineanu-Dobrotă, 2005, pg. 129) iar în ultimii 15 ani s-au efectuat o mulțime de cercetări pentru a determina caracteristicile atitudinilor heterosexualilor față de homosexualitate și impactul pe care acestea le au asupra societății. Studiile făcute pe oamenii homofobi indică faptul că aceștia tind a fi autoritari, conservatoriști, și religioși, să fi locuit în zonele în care atitudinile negative față de homosexuali sunt privite ca fiind normale, și care nu au avut contact personal cu persoane gay sau lesbiene (Friedman, Downey, 1994, pg. 924).

Studiile au arătat că sexul, vârsta, etnia, influențele culturale asociate cu nivelul de educație, religia și apartenența religioasă, toate influențează atitudinea și comportamentul heterosexualilor față de homosexualitate (Thatcher, Chandler, 2013, pg. 28).

Atitudinea pe care omenii o au față de homosexualitate poate fi cauzată de diferiți factori și astfel că în acest capitol vom încerca să trecem în revistă factorii cei mai studiați și pe care îi considerăm mai importanți de menționat, care modelează și influențează atitudinea oamenilor față de homosexualitate.

Capitolul II.2. Factori ai atitudinii față de homosexualitate

II.2.1. Sexul și rolurile de gen

Cele mai multe studii cu privire la atitudinile oamenilor față de homosexualitate au făcut diferențiere între atitudinile bărbaților și atitudinile femeilor față de aceasta, susținând că bărbații au o atitudine semnificativ mai negativă față de homosexualitate comparativ cu femeile. Kite și Whitley (1998) au efectuat o meta-analiză privind diferențele de sex în atitudinea față de homosexualitate și au constatat că pe o perioadă de 20 ani (1970-1990), tendințele au indicat în mod clar că bărbații, în comparație cu femeile, au o negativitate crescândă față de homosexualitate și în special față de homosexualitatea masculină (Thatcher, Chandler, 2013, pg. 28) iar cea mai frecventă explicație pentru această diferență a sexelor în atitudinile homofobice este, că barbații tind să dețină mai multe credințe tradiționale, care îi încurajează să fie mai negativi față de homosexualitate (Verweij, 2007, pg. 257). În ceea ce privește evaluarea atitudinii față de lesbiene, aceasta pare să depindă de instrumentul utilizat pentru evaluarea acestor atitudini. Majoritatea studiilor care au evaluat această atitudine și au utilizat scala ATLG (Attitudes Toward Lesbians and Gay Men Scale) a lui Herek (1988) și deși diferența a fost una destul de mică, au identificat faptul că bărbații au mai multe atitudini negative față de lesbiene decât au femeile, iar studiile care nu au utilizat scala ATLG au identificat faptul că bărbații dețin atitudini mai favorabile față de lesbiene decât femeile (Kerns, Fine, 1994, pg. 298).

Studiile indică faptul că prejudecățile bărbaților față de homosexualitate sunt strâns asociate cu aderarea la rolurile tradiționale de gen (Parrot, 2008, pg. 937). În contextul credințelor asupra rolurilor de gen este necesară o distincție între credințele referitoare la rolul femeii și între credințele referitoare la rolul bărbatului, aceasta fiind destul de importantă deoarece, majoritatea oamenilor, atunci când aud cuvântul homosexual se gândesc mai degrabă la homosexuali bărbați decât la lesbiene sau atât homosexuali bărbați cât și femei lesbiene.

În termenii sistemului credințelor rolurilor de gen, atunci când oamenii se gândesc la homosexualitate, o văd mai degrabă ca o violare a normelor bărbatului, decât cele ale femeii și prin urmare, aderarea la credințele tradiționale cu privire la rolul de gen masculin poate fi mai strâns legată de atitudinea față de homosexualitate, mai ales față de homosexualitatea masculină, decât credințele tradiționale cu privire la rolul de gen feminin. Această distincție a credințelor asupra rolurilor de gen este in special importantă pentru determinarea atitudinii bărbaților heterosexuali decât cea a femeilor deoarece bărbații sunt cei care tind să adere mai puternic la credințele tradiționale a rolurilor de gen decât tind femeile, și experimentează o presiune culturală mai mare de a se conforna așteptărilor impuse de rolul de gen decât femeile (Whitley, 2001, pg. 694).

Văzând homosexualitatea ca pe o violare sau o rupere de rolurile tradiționale de gen și de prescripțiile convenționale poate influența opinia față de homosexualitate. Whitley (2001) a realizat un studiu, o meta-analiză în care a examinat relația dintre variabilele rolului de gen și atitudinea față de homosexualitate și a constatat că adeziunea credințelor rolurilor de gen tradiționale, sexismul modern și hipermasculinitatea au fost legate de atitudinea față de homosexualitatea. De asemenea această violare a rolurilor de gen tradiționale poate fi extrem de aversivă pentru indivizii heterosexuali, deoarece aceste ramuri sunt percepute ca o amenințare în ceea ce privește puterea lor socială. În contextul atitudinilor față de homosexuali, bărbații homosexuali, față de lesbiene, sunt aparent percepuți de bărbații heterosexuali ca o abatere de la rolurile tradiționale de gen (Kerns, Fine, 1994, pg. 304).

De asemenea și Basow și Johnson (2000) au observat o legătură între tendința generală de acceptare a egalității de gen și niveluri mai scăzute de furie față de homosexuali. În plus se pare că oamenii care doresc limite ale genului stricte, și vor ca persoanele să se conformeze imaginii stereotipe ale feminității și masculinității, sunt de cele mai multe ori cei care par cei mai mult deranjați de homosexualitate (Eldridge și colab, 2006, apud. Swank, Raiz, 2007, pg. 262).

II.2.2. Contactul

Un număr de studii au descoperit că persoanele care au intrat în contact în mod regulat cu homosexualii au tendința de a avea opinii mai pozitive despre homosexualitate, de exemplu Lance (1987) într-un studiu realizat pe studenți a constatat că doar 18 % dintre studenții care vorbeau în mod regulat cu homosexuali se simțeau inconfortabil în preajma persoanelor homosexuale în timp ce 61 % dintre studenții care nu au avut o astfel de oportunitate au declarat că se simt nervoși în prezența homosexualilor (Swank, Raiz, 2007, pg. 260). Aceste constatări sunt în concordanță cu o teorie psihologică socială de lungă durată a prejudecăților, numită „ipoteza contactului”, formulată de Gordon Allport în 1954, ipoteză ce prevede: „prejudecata (cu excepția cazului când este adânc înrădăcinată în structura caracterului individului), poate fi redusă prin statutul egal al contactului dintre grupurile majoritate și minoritate în urmărirea obiectivelor comune. Acest efect este mult îmbunătățit dacă acest contact este sancționat de suporturi instituționale, (cum ar fi prin lege, obicei, sau atmosferă locală), și dacă este de un anumit tip care duce la percepția intereselor comune și a umanității comune între membrii celor două grupuri” (Herek, 1997, pg. 331).

În studiul său, Herek (1997) a constat că relația dintre contact și atitudinea față de homosexualitate a fost influențată de diferite aspecte ale experienței contactului și anume: în primul rând atitudinile favorabile au fost mai întâlnite în rândul heterosexualilor care au raportat mai multe contacte cu lesbiene sau bărbați homosexuali și deși faptul de a cunoaște o persoană gay a fost asociat cu atitudini mai pozitive, doar atitudinle respondenților care cunoșteau cel puțin două persoane gay au fost în mod constant semnificativ diferite de cei cu nici un contact; și, în al doilea rând, atitudini mai favorabile au fost raportate în rândul respondenților care aveau un prieten apropiat homosexual sau lesbiană decât în cazul celor care cunoșteau pe cineva ca fiind homosexual sau lesbiană dar cu care nu aveau o relație apropiată.

Binder și colaboratorii săi (2009) au constatat de asemenea într-un studiu longitudinal, o relație de cauzalitate circulară între contact și prejudecățile față de homosexualitate în sensul că existența contactului reduce nivelul prejudecăților, și, pe lângă aceste rezultate a arătat că efectele contactului sunt mediate de anxietatea inter-grup (anxietate și jenă experimentate în contactul cu membrii out-grup), subliniind că cantitatea și calitatea contactului afectează în manieră pozitivă nivelul prejudecății, mai ales atunci când membrii out-grup sunt considerați a fi tipici (Anderssen, 2002, apud. Licciardello și colab., 2011, pg. 1468). La fel și într-o meta-analiză efectuată de Smith, Axelton și Saucier (2009), efectuată de-a lungul a 41 de cercetări asupra prejudecăților împotriva homosexualilor, a fost găsită o corelație negativă între contact și atitudinile împotriva homosexualilor.

Studiul lui Licciardello și al colaboratorilor săi din 2011, a susținut ideea conform căreia nivelul prejudecăților și sistemul de valori al individului par să fie strâns legate de contactul cu membrii din afara grupului. Aceștia au constatat că persoanele care au declarat că cunosc mai mult de 10 homosexuali arată: atitudini mai pozitive și mai puțin stereotipe față de aceștia, o ușurință mai ridicată privind contactul cu homosexuali de același sex cu ei, un sistem de valori deschis la schimbare, prosociali și mai puțin legați de tradiții (Licciardello și colab., 2011, pg. 1471).

Însă din nefericire cele mai multe cercetări empirice privind asocierea dintre atitudinile persoanelor heterosexuale și contactul lor personal cu persoane homosexuale, nu au trecut mai departe de simpla demonstrație că există o astfel de corelație.

II.2.3. Vârsta

Un factor demografic care corelează cu atitudinea față de homosexualitate este vârsta. Studiile arată că adulții tineri dețin atitudini mai favorabile față de homosexualitate decât persoanele în vârstă (Hayes, 1995, apud. Steffens, 2004, pg. 138).

În studiul realizat de Horn (2006) cu privire la credințele și atitudinile față de sexualitatea persoanelor de același sex, realizat pe adolescenții cu vârstă mijlocie (14-16 ani), cu vârstă mai înaintată (16-18 ani) precum și pe tinerii adulți (18-26 ani), rezultatele sugerează diferențe legate de vărstă în ceea ce privește toleranța acestora față de colegi homosexuali sau lesbiene, acest lucru fiind similar cu rezultatele altor cercetări care au relatat faptul că adolescenții și tinerii adulți par să se simtă mai confortabil interacționând cu colegi gay sau lesbiene în diferite contexte școlare judecându-i ca fiind acceptabili, mai mult decât tinerii adolescenți (Horn, 2006, pg. 434). Această toleranță ar putea fi legată de ansamblul dezvoltării lor social-cognitive în cadrul diferitelor domenii, precum și de abilitatea de a coordona multiple dimensiuni ale unei situații.

Deși distribuția vârstei a fost extrem de înclinată, cu majoritatea participanților (70,9 %) cu vârstă cuprinsă între 19-35 ani și doar (29,1 %) din totalul participanților cu vârstă cuprinsă între 35-52 de ani, în alt studiu realizat de Verweij și colaboratorii (2008) rezultatele au arătat că vârsta nu a avut nici un efect asupra atitudinii față de homosexualitate.

Însă cele câteva studii care au fost efectuate pe adolescenți în ceea ce privește credințele și atitudinile lor față de homosexualitate prezintă rezultate contradictorii. În unele studii, rezultatele sugerează că odată cu vârsta adolescenții devin mai prejudiciați împotriva homosexualității (Baker, Fishbein, 1998) iar cu toate acestea în alte studii rezultatele sugerează că nu există diferențe legate de vârstă în ceea ce privește prejudecățile adolescenților (Nairn, Smith, 2003) sau că aceștia devin odată cu vârsta mai puțin prejudiciați față de gay și lesbiene (Marsiglio, 1993, Van den Ven și colab., 1996) (Horn, 2006, pg. 421).

O explicație pentru aceste rezultate discordante poate fi faptul că studiile care au investigat prejudecățile sexuale în rândul adolescenților, au folosit măsurători variate și, ca atare, ele pot atinge dimensiuni variate a prejudecății sexuale, dintre care unele pot fi sensibile la diferențele legate de vârstă sau la cele legate de dezvoltare, iar altele nu.

II.2.4. Religia

Valorile sociale, în special determinate de religie, sunt un factor important legat de formarea de atitudini și stereotipuri față de un grup specific. Mai exact atitudinea homofobică poate rezulta din valorile sociale și factorii religioși.

Intersecția dintre homosexualitate și religie a fost subiectul unor intense dezbateri de-a lungul timpului. Religia are o puternică influență asupra atitudinii față de homosexualitate. Peste tot în lume, convingerile religioase personale și afilierea sunt de obicei văzute ca predictori puternici ai atitudinii față de homosexualitate. Cele mai multe religii au tendința de a clasifica comportamentele asociate cu homosexualitatea drept „nefirești”, „immorale” și „impure” (Yip, 2005, apud. Adamczyk, Pitt, 2009, pg. 339). Cercetătorii susțin că datorită acestei încadrări, a implicării religioase active, expunerea în mod regulat la literatura religioasă și nu în cele din urmă interacțiunea cu prieteni religioși, par mai degrabă a încuraja atitudinile negative față de homosexualitate.

De asemenea teama de pedeapsa divină a indivizilor și a societății în care aceștia trăiesc, poate conduce pe mai mulți dintre oamenii religioși să îi încurajeze și pe alții să adopte atitudini anti-homosexualitate și să instaureze politici care sunt în concordanță cu intoleranța (Wilcox, 1996; Regnerus și Smith, 1998, apud. Adamczyk, Pitt, 2009, pg. 339).

În timp ce studiile realizate în Statele Unite ale Americii și Europa au avut tendința de a se concentra asupra influenței convingerilor personale religioase și afilierea pentru înțelegerea atitudinilor față de homosexualitate, cultura religioasă a unei națiuni poate, forma, de asemenea atitudini. Cercetările privind contextele religioase au sugerat că, chiar și oamenii care nu sunt personal religioși pot fi influențați de cultura religioasă în care trăiesc. Moore și Vanneman (2003) au constat că indivizii din Statele Unite care trăiesc într-o regiune mai religioasă tind să aibă mai multe atitudini conservatoare chiar dacă aceștia nu se considerau personal ca fiind religioși. Studiile au arătat că indivizii care sunt mai religioși au mai multe convingeri religioase conservatoare și cei care frecventează mai des bisericile sunt mult mai homofobici (Arndt, De Bruin, 2006, pg. 18).

În timp ce oamenii religioși pot avea mai multe atitudini dezaprobatoare decât persoanele non-religioase, religiile variază foarte mult în măsura în care acestea condamnă sistematic homosexualitatea. Astfel că în Statele Unite iudaismul și magistrala credințelor protestante sunt de obicei văzute ca fiind cele mai liberale, urmate de catolicism. Comparativ cu alte grupuri religioase din America, protestanții conservatoriști sunt de obicei văzuți ca având cele mai puține atitudini de acceptare (Adamczyk, Pitt, 2009, pg. 339).

Yuchtman-Yaar și Alkalay (2007) au constatat că musulmanii au valori sociale mai conservatoare decât catolicii și protestanții iar Finke și Adamczyk (2008) au constatat că în timp ce musulmanii au atitudini mai conservatoare față de moralitatea sexuală și par a fi cel mai puțin probabil să aprobe homosexualitatea față de catolici, creștinii ortodocși, evrei, hinduși, budiști și oamenii fără nici o religie ei nu diferă semnificativ de protestanți în ceea ce privește atitudinile lor față de homosexualitate.

Cercetările au arătat că persoanele care se identifică cu denominațiuni protestante conservatoare sunt mai predispuse decât catolicii sau evrei de a percepe sexul între persoane de același sex ca și imoral (Fisher, 1994, apud. Felson, 2011, pg. 11), însă conform lui Whitley (2009), în general oamenii care au un angajament religios mai puternic sunt cei care cred mult mai probabil că activitatea homosexuală este imorală.

Ideologiile culturale tradiționale ale religiozității implică adesea credințe specifice care susțin anumite forme de prejudiciu, cum ar fi tradițiile religioase avraamice (inclusiv iudaismul, creștinismul și islamul) conțin pasaje biblice care sunt frecvent interpretate ca interzicând homosexualitatea. Religiozitatea este definită ca fiind gradul de dăruiere către convingeri religioase specifice și măsura în care aceste convingeri influențează viață indivizilor. Allport (1966) este cel care a propus două tipuri distincte de religiozitate, și anume religiozitatea intrinsecă și religiozitatea extrinsecă. Tot Allport (1966) a susținut că pentru indivizii extrinsec religioși „funcția și semnificația prejudecății și a religiei sunt identice…ambele satisfac aceleași nevoi psihologice” și în contrast, indivizii intrinsec religioși au niveluri mai scăzute a prejudecății, deoarece credința lor este „orientată spre o unificare a ființei, ia în serios porunca fraternității, și se străduiește să transcende toate nevoile egocentrice” (Filip-Crawford, 2011, pg. 4). În conformitatea cu această relație propusă între religiozitatea intrinsecă și nivelul scăzut al prejudecății cercetătorii au sugerat faptul că indivizii intrinsec religioși nu dețin prejudecăți împotriva bărbaților gay sau a lesbienelor pentru faptul că sunt gay, ci mai degrabă pentru săvârșirea violării valorilor, în acest caz angajarea într-un comportament homosexual.

O serie de cercetători au examinat fenomenul religiozității și au raportat o serie de constatări cum ar fi: Mc Farland (1989) a constatat că religiozitatea extrinsecă a oferit cel mai bun predictor al atitudinilor discriminatorii la bărbați și religiozitatea intrinsecă oferă cel mai bun predictor al atitudinilor discriminatorii la femei. Altemeyer și Hunsberer (1992) au raportat că religiozitatea pozitivă și negativă prezice o varietate de prejudecăți, în special prejudecăți rasiale și atitudini negative față de homosexualitate.

Laythe și colaboratorii săi (2001) au realizat o analiză de regresie pe un eșantion creștin si au constatat că atunci când autoritarismul a fost controlat, religiozitatea fundamentală a fost un predictor semnificativ al prejudecății față de homosexualitate, iar într-un studiu ulterior Schwartz și Lindley (2005) au raportat că fundamentalismul religios și genul au fost singurii predictori semnificativi ai homofobiei. De asemenea și în studiul lor realizat pe 210 studenți, Negy și Eisenman (2005) au sesizat că genul și religiozitatea au fost variabilele care au prezis semnificativ homofobia și homonegativitatea la bărbați, iar cei mai religioși au afișat atitudini semnificativ mai homofobe și un nivel ridicat de homonegativitate (Thatcher, Chandler, 2013, pg. 29).

Tendința generală a religiozității de a prezice prejudecățile rasiale a scăzut de-a lungul timpului, dar religiozitatea continuă în mare măsură să prezică negativitatea față de homosexuali (Marsh, Brown, 2009, pg. 576).

II.2.5. Atribuirea

Teoria atribuirii propusă de Heider, subliniază motivul oamenilor de a identifica factorii individuali și de mediu care dau naștere unor comportamente specifice, acest lucru permițănd indivizilor să sporească controlul mediilor lor sociale (Haider-Markel, Joslyn, 2013, pg. 604).

Teoriile atribuirii au de-a face cu modul în care observatorii sociali utilizează informațiile pentru a ajunge la explicații cauzale pentru evenimente – care este, modul în care indivizii folosesc anumite indicii sau dimensiuni pentru a forma o judecată de cauzalitate (Sakalli, 2002, pg. 265).

Unele studii sugerează că oamenii consideră homosexualitatea mai puțin deviantă dacă cred că este o parte naturală a vieții (Swank, Raiz, 2007, pg. 262). Likewise și Eliason (1995) au constatat că studenții din Suedia și Statele Unite au fost mai putin homofobi atunci când au crezut că homosexualii s-au născut în acest fel. În plus studiile lui King (2001), au concluzionat că studenții au fost mai puțin probabil să se împrietenească cu o mamă lesbiană atunci când au crezut că homosexualitatea era controlabilă și un statut auto-selectat iar alte studii au concluzionat că oamenii sunt mai homofobi atunci când cred că homosexualitatea este o alegere pur voluntară.

Prejudecata este un subiect important de cercetare în psihologia socială. Cercetătorii au explorat variabilele care duc la prejudecată, și astfel Crandall (2001) și colegii săi au dezvoltat modelul atribuire – valoare al prejudecății care susține că prejudecata față de grupuri se bazează pe două variabile interdependente – atribuirea controlabilității și valoarea culturală (Sakalli, 2002, pg. 264). Dimensiunea stabilității și a controlabilității determină experiența emoțională de furie, vinovăție, recunoștință, milă, mândrie, lipsă de speranță, și rușine potrivit modelului atribuirii. Acest model sugerează că evenimentele pozitive atribuite comportamentelor controlabile provoacă afecte pozitive, în timp ce evenimentele negative atribuite comportamentelor controlabile provoacă afecte negative, mai precis atunci când o persoană experimentează un rezultat negativ sau nedorit și cauza este controlabilă, atunci observatorul poate vedea acea persoană ca fiind responsabilă pentru rezultatul negativ și, prin urmare, poate simți afecte negative față de persoană, cum ar fi furie, iar în cazul în care există un rezultat nedorit și cauza este incontrolabilă, atunci observatorul poate experimenta milă și oferă ajutor persoanei implicate (Weiner, 1985, apud. Sakalli, 2002, pg. 265).

Atribuirea controlabilității descinde din convingerile fundamentale care stau la baza cauzalității în lumea fizică și socială. Lerner (1980) a susținut că cei care cred că oamenii primesc ceea ce merită, tratează astfel de oameni în conformitate cu valoarea rezultatelor lor, astfel cineva va pedepsi, evita și stigmatiza persoanele cu caracteristici sau rezultate negative, deoarece astfel de oameni merită furia și prejudecata altora.

Crandall și colaboratorii (2001) au susținut că potrivit modelului valorii atribuite prejudecății, atribuirea controlabilității nu este singura cauză a prejudecății. În examinarea prejudecății trebuie să se țină cont de relația dintre atribuirea controlabilității și valorile culturale. Deoarece prejudecata este definită ca un afect negativ față de membrii unui grup, prejudecata împotriva bărbaților gay și a lesbienelor poate deriva nu numai din considerarea homosexualilor și a lesbienelor responsabili responsabili pentru atributele lor, dar, de asemenea, de la atitudinile culturale negative fata de ei.

Whitley (1990) a sugerat că percepția homosexualității ca fiind o preferință, poate conduce la atitudini negative printre indivizii heterosexuali, iar dacă indivizii heterosexuali percep homosexualitatea ca având cauze genetice, și, astfel prin urmare bărbații gay și lesbienele nu își pot controla preferințele sexuale nu le mai suntla fel de antipatici și nu îi mai resping la fel de mult.

De asemenea și Aguero, Bloch, și Byrne (1984) au sugerat că, convingerea că homosexualitatea este genetică, produce atitudini față de bărbații gay și lesbiene, similare cu atitudinile față de persoanele cu handicap, deoarece în ambele cazuri, oamenii nu percep comportamentele determinate genetic ca fiind controlabile. Poziția indezirabilă a bărbaților gay și a lesbienelor, și percepția că cauza homosexualității este de necontrolat poate duce conform lui Weiner (1985) la milă, și la mai puține atitudinile față de stilul lor de viață.

Astfel s-au făcut o multitudine de cercetări în care s-a examinat legătura dintre atribuirea pe care oamenii o fac fenomenului homosexualității și atitudinea față de aceasta și majoritatea cercetărilor au constatat că atunci când oamenii consideră că homosexualitatea este controlabilă au mai multe atitudini negative față de persoanele gay, comparativ cu cei care sunt de părere că homosexualitatea nu este controlabilă.

II.2.6. Educația

Nu în cele din urmă, studiile arată că educația este un factor semnificativ atunci când se identifică atitudini mai mult sau mai puțin negative față de homosexualitate.

Lambert și colaboratorii săi (2006) au emis ipoteza conform căreia odată cu un nivel mai mare de educație vine și o mai bună înțelegere, toleranță și acceptare a celorlalți. În studiul lor realizat pe 364 de studenți de la o universitate de dimensiuni medii din au descoperit că juniorii și seniorii au avut atitudini semnificaiv mai pozitive decât studenții din anul întâi și cei din anul al doilea, oferind suport pentru ipoteza că învățământul superior oferă oportunități studenților pentru auto-reflecție, dezvoltare personală și dezvoltare socială cu privire la atitudinile de prejudecată (Thatcher, Chandler, 2013, pg. 28).

Relația dintre educație și toleranța pentru neconformism este considerată a fi una multi-fațetată. Se știe că educația este cunoscută ca schimbând convingerile și valorile oamenilor, iar aceste schimbări sunt cunoscute a fi unele de durată. Educația transmite cunoștințe și aptitudini, valorile critice și normele de mediu, inclusiv activitățile acceptate social, joacă un rol de socializare, încurajând comportamentele adecvate în conformitate cu valorile și normele societății.