Holocaustul In Relatiile Internationale

Lucrare de licență

Diplomație și Soft Power

Holocaustul în Relațiile Internaționale

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. ISTORIOGRAFIA HOLOCAUSTULUI

1. ANTISEMITISMUL

1.2. EVREII ȘI LEGISLAȚIA ANTISEMITĂ ÎN GERMANIA

1.3. EXTERMINAREA ȘI SOLUȚIA FINALĂ

CAPITOLUL II. REPREZENTAREA HOLOCAUSTULUI ÎN FILMOGRAFIE

2.1. Schindler’s list (1993), SUA

2.2. La vita e bella (1997, Italia)

2.3. Kapò (1960, Italia, Franța)

2.4. Train de vie (1998, Franța, Belgia, România, Israel)

2.5.The boy in the striped pyijamas (2008, Marea Britanie, SUA)

2.6.The book thief (2013, Germania, SUA)

2.8. Sophie’s choice (1982, SUA)

2.9. The diary of Anne Frank (1959, SUA)

2.10. The Pianist (2002, Germania, Polonia, Marea Britanie)

2.11. Ostatni etap (The last stage. The last stop,1947, Polonia)

3. CAPITOLUL III. UZUL PROPAGANDEI HOLOCAUSTULUI ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

3.1.NEGAREA HOLOCAUSTULUI

3.2.SIONISMUL ȘI CONFLICTUL ISRAELO-PALESTINIAN

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea de față este secționată în 3 capitole și un capitol conclusiv. Scopul lucrării este realizarea unei prezentări și o analize a Holocaustului în contextul internațional. Unul dintre motivele pentru care am ales acest subiect este complexitatea acestuia, precum și popularitatea lui în lumea filmografiei. Această atracție pentru peliculele despre cel de-al doilea Război Mondial, m-au motivat să creez o analiză a filmelor reprezentative despre Holocaust, într-o perioadă în care subietul exterminării evreilor reprezintă una dintre cele mai utilizate teme filmografice. Primul capitol se bazează în principal pe o prezentare a istoriografiei Holocaustului, aici încercând să ilustrez vechea istorie religioasă a evreilor ,care a reprezentat principala cauză a antisemitismului, iar apoi a legislației antisemite din timpul lui Adolf Hitler și a sistemului nazist, materializată prin aplicarea Soluției Finale. În cadrul celui de-al doilea capitol, am ales să prezint și să analiezez 11 pelicule din lunga listă a filmografiei despre Holocaust, majoritatea dintre acestea fiind foarte cunoscute, tocmai pentru a evidenția impactul major pe care acestea îl au asupra publicului internațional și modul cum fenomenul Holocaustului este ilustrat în țări și continente diferite, precum America și Europa. O serie de studii evidențiază faptul că televiziunea, filmele și internetul în special, au luat locul cărților de specialitate istorică, acest lucru ducând la o reprezentare a Holocaustului în artă din ce în ce mai semnificativă. Voi încerca astfel, să evidențiez modul în care filmele redau spectatorului, o imagine complexă a ceea ce a însemnat Holocaustul. De asemenea voi realiza și o comparație cu realitatea istorică a unor anumite scene din cadrul peliculelor. Motivația principală a fost să demonstrez faptul că, evenimentele istorice sunt mult mai bine înțelese prin vizionarea unui film, în care, tema războiului și a dramei, se împletește cu alte teme, cum ar fi familia, dragostea, sau, în alte cazuri este văzută prin ochii unei singure persoane, care, prin descrierea de sentimente și emoții, oferă cititorului impresia că trăiește odată cu personajul. Cel de-al treilea capitol cuprinde o analiză a unuia dintre principalele fenomene apărute după finalizarea celui de-al doilea Război Mondial, adică negarea Holocaustului. Negaționiștii au oferit o imagine inventată a exterminării evreiești din timpul războiului, precum și realizarea unei percepții privind o așa-numită propagandă a Holocaustului pe scena internațională. De această propagandă se leagă în principal mișcarea sionistă din secolul al XX-lea, care a dus la crearea statului Israel, precum și la actualul conflict israelo-palestinian. În general, lucrarea de licență se bazează pe o ilustrare a principalelor aspecte ale istoriei evreiești și a Holocaustului, de la apariția lui, la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial până în ziua de azi, atât prin bogata filmografie care are ca subiect Holocaustul precum și prin nesfârșitul război dintre Israel și Palestina.

CAPITOLUL 1. ISTORIOGRAFIA HOLOCAUSTULUI

Muzeul Holocaustului din Washington, DC, SUA, definește Holocaustul ca un sistematic, birocratic și nemilos act de persecuție și ucidere a aproximativ șase milioane de evrei din Europa, de către regimul nazist în frunte cu Hitler și aliații săi, din cel de-al doilea Război Mondial. Cunoscut din Biblia Ebraica, termenul de “holocaust” semifică pentru evrei o catastrofă sau un dezastru pentru poporul lor. Acesta a început să fie folosit de cunoscutul scriitor și supraviețuitor al Holocaustului, Elie Wiesel, incă din 1960. Din aproximativ 9 milioane de evrei din Europa, aproape două treimi au fost exterminați. După finalizarea celui de-al doilea Război Mondial și descoperirea atrocităților produse de Hitler și naziști, opinia publică internațională, a rămas șocată, abia după aproximativ 20 de ani de la eveniment, oamenii au început să își pună din ce în ce mai multe întrebări și să încerce să analizeze tot ceea ce a însemnat, atât pentru Europa cât și pentru întregul mapamond, fenomenul Holocaustului. Timp de câțiva ani, după terminarea războiului, termenul de “holocaust” era atribuit tuturor dezastrelor, pierderilor umane și materiale, distrugerilor care s-au creeat în urma războiului. Abia apoi, termenul a căpătat ceea ce semnifică astăzi, adică genocidul evreiesc și nu numai. Pentru a înțelege acest fenomen complex, este necesară o cunoaștere a istoriei și mai ales a motivului care a stat la baza acestei uri nelimitate împotriva evreilor, antisemitismul. Antisemitismul este cel care a stat la baza progromurilor evreiești din întreaga Europă, apoi la baza legislației naziste, și, nu în ultimu rând la fundamentul Soluției Finale.

1. ANTISEMITISMUL

Dintre toate evenimentele petrecute de-alungul istoriei, majoritatea istoricilor consideră că Holocaustul pare a fi cel mai greu de pătruns și de înțeles. Tocmai de aceea, cunoașterea istoriei antisemitismului este necesară, mai ales pentru înțelegerea celui mai grav caz de genocid din istoria modernă, și anume, exterminarea poporului evreu din Europa, care este cunoscut sub numele de Holocaust, sau Shoah. Sensul termenului de antisemitism este ura pentru evrei. Conceptul face referire la evrei ca fiind un fel de extratereștrii, un grup ostil și nedorit de oamenii din jur. Unii specialiști în istorie, precum Prager sau Telushkin, condiseră că antisemitismul a apărut ca o replică a religiei iudaice și a ceea ce implică aceasta: ritualurile de zi cu zi practicate de către evrei și cel mai important, credința lor bine impregnată. Antisemitismul și acțiunile împotriva evreilor nu reprezintă, astfel, idei noi concepute de Hitler și partidul nazist. Ura împotriva evreilor își are rădăcinile cu mai mult de un mileniu în urmă și nu își are începuturile în anul 1933. Timp de secole întregi evreii au fost victime ale acțiunilor disctructive ale omului. Religia reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte ale antisemitismului. Principala caracteristică a iudaismului este faptul că, poporul evreu este poporul ales de Dumnezeu, singurul Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor. Baza credinței lor se află și este consemnată în Tora, cea mai sfântă și importantă dintre scripturile iudaice. Această scriptură, care se traduce ”învățătură”, ghidează poporul evreu în fiecare aspect important din viața acestora. Se presupune că acest ghid a fost revelat lui Moise pe Muntele Sinai de către Dumnezeu, apoi mesajul a fost scris de către Moise pe o placa de piatră. Mesajul a fost apoi interpretat și înțeles pe care orală, ajugând până la punctul în care, fiecare dintre evrei să cunoască Tora, pentru a menține dorința lui Dumnezeu vie printre oameni. Prin strămoșul lor, Avraam, Dumnezeu le-a făcut evreilor o promisiune, prin care aceștia trebuiau să își părăsească casele lor și să călătorească până vor ajunge într-un loc nou, care li se va arăta de către Dumnezeu. Lui Avraam i s-a promis, de asemenea, că el va fi părintele unei mari națiuni, iar acel pământ nou, va fi dăruit poporului lui Israel. După ce aceștia ajung în Egipt, descendenții lui Avraam devin sclavi în acestă țară, dar reușesc în cele din urmă să se elibereze, tot cu ajutorul lui Dumnezeu. Acest episod este cunoscut drept Exodul, care va deveni fundamentul religiei iudaice. La baza înțelegerii religiei iudaice stă perspectiva și imaginea pe care evreii o au despre Dumnezeu și modul în care El și-a ghidat poporul de-alungul istoriei. Acționând prin Moise, Dumnezeu i-a eliberat pe evrei din Egipt și i-a condus spre un tărâm promis lor, însă aceștia trebuiau să locuiască în deșert timp de 40 de ani. După această perioadă, și după ce au ajuns pe tărâmul promis, poporul evreu s-a stabilit aici, formând cele 12 trburi ale lui Israel. Acest regat format din cele 12 triburi, a fost condus de cei 3 cunoscuți regi: Saul, David și Solomon. În timpul celui de-al treilea rege, a fost construit primul templu din Ierusalim. După moartea lui Solomon, regatul s-a împărțit în două: nordul, care se numea Regatul lui Israel și sudul, Regatul Iudeii. Regatul lui Israel a fost cucerit de asirieni în jurul anului 721 î. Hr, iar Regatul Iudeii a fost cucerit de babilonieni în 586 î.Hr. După ce perșii au cucerit Babilonia în 538 î.Hr, evreii au fost incurajați să se reîntoarcă în Iudeea și să își reconstruiască templul, care fusese distrus. În anul 332 î.Hr, Alexandru cel Mare cucerește Persia, dar acum majoritatea evreilor trăiau în diaspora, doar o parte locuia în teritoriul lor din Iudeea, Samaria și Galileea. Putem spune că evreii au trăit mai mult în afara teritoriului promis, decât în interiorul lui. Pentru aproximativ 2000 de ani, până la stabilirea statului Israel în 1948, poprul evreu a trăit ca o minoritate în alte țări. Evreii au fost conduși de mai multe puteri: la început de babilonieni, apoi de perși, greci și apoi de romani. În timpul perioadei eleniste și mai ales după cucerirea de către Alexandru cel Mare, evreii au avut un rol important în cadrul noului sistem format, aproximativ 40% din populația orașului Alexandria, spre exemplu, era formată din evrei. Și diaspora evreiească a reprezentat o parte semnificativă a populației, constituind aproape 12% din întreaga populație elenistică. După cucerirea romană, care, absorbind cultura greacă, a recunoscut de asemenea antichitatea scripturilor evreiești, lucru care a dus la recunoașterea oficială a religiei iudaice. În Epoca Antică evreii s-au bucurat de foarte multe privilegii, având o independență politică și judiciară, precum și libertatea de a lucra. Aceste lucruri au favorizat evoluția bisericilor creștine, ba chiar mai mult, de multe ori conducerea romană nu făcea diferență între cele două religii. Nașterea și evoluția rapidă a creștinismului a coincis cu perioada în care evreii au început să se răscoale împotriva Romei. Acest lucru nu a fost cauzat doar de faptul că evreii începuseră să fie tratați într-un mod violent de către romani, ci și din cauza unei dorințe înflăcărate de libertate, sentimente care au înrăutățit și solidificat ura pentru conducerea romană. După ocuparea Ierusalimului de către romani, distrugerea Templului și depopularea accentuată a Iudeii, relațiile dintre creștini și evrei au devenit din ce în ce mai încordate. Tot acest episod a fost numit de către evrei ”exilul roman”. Creștinismul devenise acum un dușman mai periculos decât însăși romanii, care erau păgâni. Odată ce evreii au început să se separe de religia creștină, la fel și Biserica a început să ia măsuri pentru a cuceri lumea, devenind o credință universală și încercând să strângă câți mai mulți adepți. Această misiune a avut-o în special Sfântul Pavel, adevăratul fondator al Bisericii Catolice, care, trebuia în primul rând să se ”lupte” cu iudaismul. Sentimentele anti-iudaice și implicit anti-evreiești, reprezentre romani, ci și din cauza unei dorințe înflăcărate de libertate, sentimente care au înrăutățit și solidificat ura pentru conducerea romană. După ocuparea Ierusalimului de către romani, distrugerea Templului și depopularea accentuată a Iudeii, relațiile dintre creștini și evrei au devenit din ce în ce mai încordate. Tot acest episod a fost numit de către evrei ”exilul roman”. Creștinismul devenise acum un dușman mai periculos decât însăși romanii, care erau păgâni. Odată ce evreii au început să se separe de religia creștină, la fel și Biserica a început să ia măsuri pentru a cuceri lumea, devenind o credință universală și încercând să strângă câți mai mulți adepți. Această misiune a avut-o în special Sfântul Pavel, adevăratul fondator al Bisericii Catolice, care, trebuia în primul rând să se ”lupte” cu iudaismul. Sentimentele anti-iudaice și implicit anti-evreiești, reprezentau o parte integrantă din creștinismul de după Pavel, de vreme ce evreii L-au respins pe Iisus din Nazaret ca fiind Hristos, Mesia cel mult așteptat. Ba chiar mai mult, în doctrină, poporul evreu este considerat ca fiind vinovat de moartea lui Iisus Hristos. Primele legi antisemite au apărut în primele secole după Hristos, în Roma. După venirea la putere a împăratului Constantin cel Mare, creștinismul a devenit la Roma religie de stat. Impunerea creștinismului mai ales în rândurile evreilor, avea ca scop nu atât impunerea puterii centrale, ci mai ales salvarea acestora de flăcările infernului. Creștinismul nu era o religie ca oricare alta, ea era considerată de către adepții ei, adevărata și singura religie, însă evreii nu puteau să o accepte, unii evrei considerând că religia creștină este o sectă a iudaismului. În ciuda asemănărilor dintre cele două religii, diferențele uriașe dintre acestea nu se puteau ignora. O acceptare a creștinismului ar fi însemnat abandonarea iudaismului. În ciuda argumentelor teologice ale Bisericii Creștine, evreii nu au reușit să fie convinși și, din acest motiv, Biserica a început să ia măsuri cu forța în acest sens. Astfel, au început să se creeze legi conform cărora erau interzise căsătoriile evreilor cu cei de religie creștină, evreilor le era interzis să vorbească despre chestiuni religioase, și multe alte legi care aveau ca scop ”protejarea” creștinilor de evreii ”dăunători”. Tot acum s-au luat primele măsuri pentru persecutarea evreilor, una dintre ele fiind construirea primelor ghetto-uri, cu străzi mici, murdare și întunecoase, în care mii de ființe umane erau nevoite să locuiască. De asemenea, erau interzise anumite profesii precum cele de avocat, farmacist, notar, pictor, arhitect, iar în cazul în care un evreu dorea să practice meseria de doctor, acesta putea să aibă ca pacienți doar evrei. De-a lungul timpului, in secolele al XIII-lea- al XVI-lea, evreilor din Anglia, Franța, Germania, Spania, Boemia și Italia li s-au prezentat două opțiuni și anume convertirea la creștinism sau expulzarea lor din țările respective. Chiar și după separarea Bisericii de stat, sentimentele antisemite au continuat să existe, ba chiar ma mult, au început să se intensifice. Toată această ură era justificată de faptul că, evreii nu puteau fi schimbați, nu puteau fi convertiți, nu puteau fi asimilați, aceștia erau inflexibili și bine fixați în credințele lor. În timp ce majoritatea evreilor erau izgoniți din cele mai multe țări vest-europene, în jurul anului 1500, aceștia au găsit ca refugiu țări precum Țările de Jos, Nordul Italiei și Imperiul Otoman. În Polonia aceștia au fost bine-veniți începând cu secolul al XIII-lea, mai ales ca și clasa comercială. Timp de secole întregi evreii din Polonia s-au bucurat de toleranță și prosperitate. Înainte de începuturile creștinătății, ideile antagoniste păgâne despre evrei cum ar fi monoteismul iudaic, Sabbatul evreiesc, circumcizia, au fost înlocuite după apariția creștinismului de cele de învinovățire, evreii fiind considerați de atunci si până în zilele noastre, responsabili de moartea lui Iisus Hristos. De atunci, evreii au fost victime a multor pedepse injuste, unele crime împotriva acestora, fiind considerate de cele mai multe ori justificate. Pentru mai mult de o mie de ani deciziile sinoadelor și consiliilor bisericești au devenit ghiduri pentru majoritatea statelor medievale, precum și legi internaționale pentru evrei. Au existat episoade de persecutare a evreilor înainte de secolul al XI-lea, dar adevărata ură împotriva evreilor a apărut în Nord-Vestul Europei, în urma Primei Cruciade, în 1096. Evreul era considerat astfel, răul societății creștine, această perspectivă devenind un element fundamental al civilizației creștine din Vest. Spre exemplu, unii scriitori creștini au transformat unele virtuți și valori pe care le dețineau evreii, în vicii și păcate. Evreii erau considerați de asemenea un popor al răului, care, masacrându-și profeții, au ajuns să Îl omoare pe adevăratul Mesia. Antisemitismul a început să ia forme și mai accentuate la mijlocul secolului al XII-lea, când, evreii au început să fie acuzați de uciderea copiilor creștini, iar în secolul al XIII-lea aceștia erau acuzați că ar utiliza sângele copiilor creștini pentru prepararea Pascăi pentru Paștele evreiesc. Autoritățile seculare au adus dovezi în acest sens, însă, de cele mai multe ori, aceștia acceptau acuzațiile fără nicio dovadă, “victimele” devenind sfinți în cadrul Bisericii Catolice. Poporul evreu a fost considerat un simbol al răului încă din timpul Părinților Bisericii și au început să fie masacrați încă din Evul Mediu. Așa cum afirmă Leon Poliakov, teologii spanioli au fost printre primii care au afirmat faptul că, din cauza respingerii lui Iisus Hristos și din cauza religiei iudaice, evreii vor lăsa mereu o pată pe viitoarele generații. Ideile rasiste spaniole s-au răspândit rapid în restul Europei, așa încât se ajunsese și la ideea conform căreia convertirea unui evreu la creștinism nu ar putea fi deplină, deoarece ”maleficul” ar rămâne în continuare în acesta. Tot în secolul al XII-lea evreii se doreau a fi chiar sclavi pentru creștini, dar în același timp, datorită considerentelor umanitare, aceștia trebuiau să fie tratați bine. Acest lucru era inclus în Canonul 24 al celui de-al treilea Consiliu de la Lateran din 1179. Situația gravă a evreilor s-a înrăutățit pe parcursul Evului Mediu. Aceștia erau obligați să poarte haine distinctive, lege care a fost emisă în urma celui de-al patrulea Consiliu Ecumenic de la Lateran din 1215. În timpul Evului Mediu se poate spune că societatea și Biserica erau una și aceeași, așa cum îl citează Robert Michael pe R.W. Southern. În această vreme, scopul Bisericii era de a degrada evreul și de a-l convinge că Dumnezeu a respins neamul evreu, creștinii reprezentând acum poporul lui Dumnezeu. De obicei, creștinii de rând nu vedeau adevărata față a evreilor și ceea ce reprezentau aceștia ca oameni, ci aceștia îi percepeau doar ca și criminali ai lui Dumnezeu. Aceștia erau convinși că evreii din acea perioadă trebuie să plătească pentru păcatul evreiesc, de aceea, ei se considerau de multe ori executanți ai poruncii sau voii lui Dumnezeu, prin comiterea de discriminări, expropieri, expulzări și chiar crime împotriva evreilor. În această perioadă evreul erau reprezentat în iconografii ca fiind un porc, acesta din urmă devenind un simbol anti-evreiesc. Cu toate că evreii aveau o capacitate financiară ridicată, și, de cele mai multe ori aceștia erau asociați cu banii, această situație nu a împiedicat expulzarea lor din Anglia, în 1290, din Franța în 1394, din Germania începând cu 1350, din Spania în 1492 și din Portugalia în 1497. Înainte de expansiunea imperială din secolul al XVIII-lea, Rusia Ortodoxă se lăuda de asemenea cu faptul de a fi eliberată de minoritatea evreiască. Creștinii credeau că evreii din toată Europa erau implicați într-o așa-numită “conspirație” împotriva creștinilor. În timpul epidemiei de ciumă, când o treime din jumătate din întreaga populație a Europei a decedat, masacrele împotriva evreilor au devenit cronice. Pe lângă faptul că doctorii evrei nu aveau voie să își practice meseria decât asupra celor de aceeași origine, persoanele non-evreiești care recurgeau la ajutorul acestor doctori erau de asemenea pedepsiți. De cele mai multe ori evreii erau considerați vinovați pentru apariția și răspândirea ciumei. Problema evreiască și ura profundă împotriva acestora nu exista doar din partea creștinilor. Protestanții erau de asemenea dușmani ai poporului evreu. Aceștia dădeau vina pe evrei pentru ceea ce mergea prost la religia creștină, iar creștinii dădeau vina pe evrei pentru ceea ce era fals la protestanți. Antisemitismul religios tradițional a fost preluat și în rândurile Bisericii Catolice Germane. În anul 1477, burghezul catolic Peter Schwartz confirma atitudinea și firea distrugătoare a evreilor, considerând că tot ceea ce au suferit aceștia a fost pe bună dreptate. Probabil cel mai convins antisemit al acelui timp a fost Erasmus de Rotterdam. Acesta considera că refuzul încăpățânat al evreilor de a se converti la creștinism, pericliteză cele mai fundamentale valori ale creștinătății. În Germania, Martin Luther, o figură importantă a Evului Mediu, a reprezentat cel mai important “motor” de luptă împotriva evreilor. Acesta oferă o serie de argumente care susțin ideea conform căreia evreii sunt răi, malefici, destinați pieirii. Tocmai de aceea, Dumnezeu a lovit poporul evreu cu o puternică și frenetică forță. Luther îi asociază pe evrei cu 3 mari probleme: aceștia vor să conducă lumea, sunt criminalii lui Iisus Hristos, Dumnezeu și nu în ultimul rând, aceștia reprezintă un fel de ciumă pentru omenire. Influența acestuia a continuat să persiste si după moartea sa. Ideile și sentimentele lui despre evrei au format o bază pentru perspectiva anti-evreiască a majorității germanilor luterani din secolul XX. Majoritatea germanilor au fost atrași de ideea lui Luther de superioritate a germanilor în fața “extratereștrilor” evrei. Cu toate că Hitler nu a realizat faptul că Soluția Finală are la bază ideile lui Luther, acesta a sesizat antisemitismul lui Luther și de aceea Hitler îl admira pentru acest fapt. Secolele al XVI-lea și cel de-al XVII-lea aduc un nou val de persecuții împotriva evreilor. În această perioadă, evreul era cunoscut de către prinți și regi ca “omul cu bani”. Figura evreului în cultura europeană modernă a fost cea a evreului cămătar, care dorește în schimbul banilor o “jertfă în carne” din partea creștinului. Odată cu începerea fenomenului de colonizare și cucerire de teritorii de către europeni, “virusul” anti-evreiesc a fost răspândit în toată lumea. În secolul al XVIII-lea, prejudiciile anti-evreiești au continuat să devină instituționalizate. Fenomenul universal de ponegrire a evreilor a continuat să se extindă în multe părți din Europa în cursul secolului al XX-lea. Un exemplu clar în acest sens este revolta Hep-Hep din Germania din anul 1819. De-a lungul secolului al XIX-lea, evreii s-au bucurat de o asimilare rapidă în rândul populației țărilor în care s-au stabilit. În țări precum Italia sau Țările de Jos, evreii au fost acceptați ca membri deplini ai societății, națiunii și statului. Aceași situație exista și în Franța. În secolul al XIX-lea, antisemitismul german a fost îmbrățișat mai ales datorită marelui Preot, Richard Wagner, care era un antisemit convins. Marile orașe central-europene precum Berlin și Viena, au devenit în scurt timp centrele principale ale politicii antisemite. În ceea ce privește regimul anti-evreiesc al lui Hitler, acesta are, indubitabil, foarte multe asemănări cu sistemul medieval, în special. Ba chiar mai mult, putem spune, că el s-a inspirat din trecut pentru a crea un aparat punitiv mai puternic și mai eficient împotriva evreilor. Influența precisă a creștinismului asupra Holocaustului nu este și nu poate fi determinată, neputându-se afirma că Biserica este cea care a conceput Soluția Finală. Cu toate acestea, cele două milenii încărcate cu idei și prejudecăți creștine, par să reprezinte o bază pentru antisemitismul modern, și apogeul acestuia, Holocaustul.

1.2. EVREII ȘI LEGISLAȚIA ANTISEMITĂ ÎN GERMANIA

Antisemitismul, care este cunoscut astăzi ca reprezentând ura pentru evrei, a apărut odată cu știința etnologiei, care propunea ca teorie faptul că evreii aparțin rasei semite, o rasă opusă celei ariene, atât din punct de vedere psihologic cât și spiritual. Această deducție a avut la bază o cercetare științifică din care rezulta inferioritatea semiților și superioritatea arienilor. Cu toate acestea, germanii îi considerau pe evreii mici și fără putere un pericol mare pentru Reich, singura explicație plauzibilă acestei temeri fiind existența unei lipse în cadrul statului german, o lipsă a unității la nivelul statului. În ciuda faptului că în Germania antisemitismul a luat cea mai violentă formă din toată istoria cunoscută, la început, antisemitismul radical era ”practicat” doar de un grup mic de oameni și nu avea o influență accentuată asupra politicii germane, în comparație cu alte state europene precum Austria, Franța, Ungaria sau Rusia. Această tendință a pornit tot din perspectiva radicală care considera că emanciparea evreilor reprezintă un pericol pentru fundamentul Imperiului German. Această teamă acută a început să ia proporții în special în 15 iulie 1877, când, un grup de germani reuniți în cadrul unui Ansamblu Antisemit, au declarat că evreii doresc coruperea Germaniei, că vor să distrugă idealismul vechii Germanii și să murdărească puritatea Germaniei. În ciuda acestor declarații, toate aceste insulte la adresa evreilor nu au reușit să ducă la o materializare a unei legislații anti-evreiești datorită mai multor cauze. În primul rând, declarațiile făcute de aceștia nu au fost luate ad litteram, iar, în al doilea rând, partidele liberale și socialiste doreau să păstreze o Germanie deschisă la minte, care să apere drepturile minorităților, inclusiv pe cele ale evreilor. Cu toate acestea, discursul a avut un anumit impact asupra populației. Aceste idei puteau fi puse în practică cu ușurință în momente dificile, în perioade de crize, revoluții sau războaie, momente în care populația caută mereu vinovați. După Primul Război Mondial, Germania s-a văzut într-o situație teribilă, degradantă, fiind considerată, împreună cu aliații ei, vinovată de război. Această acuzație reprezenta ceva de neimaginat pentru această țară, care și în ziua de azi se poate lăuda cu un naționalism puternic. Puterile Învingătoare au încercat o reapropiere de Germania, prietenie pe care Germania a acceptat-o, însă, în ciuda acestei politici externe relaxate, pe plan intern aceasta se afla încă sub șocul de a fi considerată vinovată de război, lucru care se resimțea și în rândul populației, întrucât ”mâinile și stomacurile erau goale”. Această criză accentuată, precum și pierderea războiului au fost puse, evident, tot pe seama evreilor, antisemitismul devenind în Germania un fenomen sociologic mai accentuat decât însăși mișcarea național socialistă, așa cum afirmă Dr. Nahum Goldmann. După cum este prezentat în Ziarul Vremea din anul 1938, ”visul semitului a fost de a-l reduce pe Arian la sclavie, de a-l robi pământului. El a încercat aceasta odinioară prin forță.” Hitler împreună cu naziștii erau de aceeași părere. Evreul era sursa tuturor răutăților din societate și cauzatorul tuturor dificultăților cu care se confrunta Germania în acea perioadă. Marxismul era văzut ca o mișcare politică evreiască, homosexualitatea, handicapurile fizice și psihice era considerate ca fiind boli evreiești, martorii lui Iehova aveau o legătură strânsă cu evreii și chiar colaborau între ei, Rusia Sovietică era o armă politică evreiască, iar crimele și delicvențele în general erau comportamente specifice evreiești. În ciuda contribuției evreilor la o cultură națională, specifică statului în care aceștia trăiau, evreii au participat și la formarea unei culturi europene, însă acest lucru nu a contat în fața sentimentelor antisemite. În Primul Război Mondial, oficialii militari din Germania aveau impresia că militarii evrei încearcă să fugă de obligațiile pe care aceștia le aveau, deși cifrele demonstrează altceva: numărul de evrei care a participat la război pentru Germania, este egal, sau chiar chiar mai mare decât cel al soldaților germani care au luat parte la război. Acest lucru era fals din perspectiva naziștilor întrucât doar ”arianul este soldat: războiul este adevăratul său element, el merge cu plăcere înaintea primejdiei și bravează moartea”, spre deosebire de semitul care ”nu vede nimic dincolo de viața prezentă”. Astfel, în cadrul celui de-al XIX-lea secol, antisemitismul în Germania a luat 3 forme și anume, o formă științifică, una ideologică și una teoretică. Waterman consideră că antisemitismul german are ca rădăcini două cauze principale: prima cauză constă în rolul foarte important pe care evreul l-a jucat în cadrul Germaniei. Acesta nu a predominat doar domenii economice sau intelectuale din Germania, ci și unul politic, chiar dacă nu a avut o implicare directă. Personaje importante din politica germană, precum și fondatori ai partidelor democratice, conservatoare și socialiste, aveau origini evreiești. Aceste lucruri au dus la cea de-a doua cauză principală a antisemitismului german și anume, la psihologia poporului german. Până și oamenii de rând nu puteau să nu simtă o oarecare superioritate pe care o aveau evreii în societatea germană. De obicei, atât omul ca individ, cât și națiunile în întregul lor, ignoră inamicii slabi, însă în momentul în care dușmanii dovedesc că sunt puternici, aceștia automat reprezintă o amenințare reală. De aceea, omul, sau națiunea care se simte pusă în pericol acționează cu toate armele pe care le are la îndemână și prin toate metodele posibile pentru a elimina acest adversar puternic. Același lucru se reflectă și în societatea germană: un popor german nesigur și un popor evreu puternic. Religia, ca și în trecut, reprezenta unul dintre motivele principale ale urii împotriva evreilor, motivul religios răspândidu-se rapid în societatea germană, ca un pretext în plus la accentuarea și susținerea ”legitimă a antisemitismului”. Atacurile și jignirile repetate la adresa evreilor au devenit o obișnuință în timpul erei protestante din cadrul Weimar-ului. Protestanții îi jigneau, batjocoreau și îi caricaturizau frecvent pe evrei, acuzându-i pe aceștia că doresc distrugerea moralității creștine tradiționale din Germania. În timpul Iluminismului, personalități precum Voltaire, Diderot sau Montesquieu acuzau religia iudaică nu atât de mult pentru faptul că evreii au fost cei care L-au omorât pe Iisus Hristos, cât pentru învechirea acestei religii, iudaismul rămânând o credință antică, o ”fosilă”. După 1918, pierderea războiului și semnarea Tratatului de la Versailles, au avut repercusiuni negative asupra psihicului populației nemțești. Aceștia sufereau de înfrângere ca și de o boală gravă asupra nervilor și a minții lor: ”o infecție mentală a unei întregi națiuni”. De-a lungul multor generații, tinerii germani au fost educați să vadă în evrei cauzatorii tuturor relelor care se întâmplau în societatea germană: evreii erau cei care au cauzat izbucnirea Primului Război Mondial și tot ei sunt cei care l-au oprit într-un moment nepotrivit, când germanii mai aveau o șansă să învingă; evreul este capul capitalismului dar și ”părintele” bolșevismului; evreul dorește să domine politica internațională și de asemenea, este interesat numai de bunăstarea propriului popor evreu.Partidul Muncitorilor Germani, format în 1919, care a devenit Partidul Național Socialist al Muncitorilor în 1920, a profitat de ”curentul” antisemitic, pentru organizarea unui program în 1920, care avea ca scop înlăturea egalătății drepturilor pe care evreii o aveau în calitate de cetățeni germani, drept de care s-au bucurat încă din 1871. În Germania a existat o multitudine de partide și organizații care aveau ca scop înlăturarea evreilor, însă printre acestea, cel mai important a fost Ordinul Tineretului German, format în 1920, care a reprezentat una dintre cele mai naționaliste și antisemite organizații ale Weimar-ului. După Primul Război Mondial, valul antisemitic a ajuns la cel mai înalt nivel în iunie 1922, în momentul în care Ministrul de Externe Walther Rathenau a fost asasinat. În următorul an au avut loc numeroase atacuri împotriva evreilor, atacuri care erau strâns conectate de Puciul lui Hitler din noiembrie 1923. După ce în anul 1925 Partidul Nazist a fost refondat, politica acestuia era acțiunea clară împotriva evreilor și marxiștilor. De asemenea, în programul partidului existau anumite prevederi care vizau concedierea profesorilor evrei, expulzarea elevilor de origine evreiească din școli și multe alte prevederi de acest gen care aveau ca scop izolarea evreilor în domeniul educațional. Peter Fritzche afirma că ”germanii au devenit naziști pentru că, aceștia din urmă au prezentat foarte bine interesele și înclinațiile lor”, așa cum îl citează autorul. Hitler a început să devină liderul unei mișcări anti-evreiești nu doar în Germania, ci din aproximativ toată Europa. Acesta a ajutat la transformarea perceptelor anti-evreiești creștine într-o crimă internaționalizată, mult mai eficientă și mai evoluată față de trecut. Hitler promisese să creeze, în cadrul celui de-al treilea Reich, o unitate a națiunilor germane și creștine. După cum este prezentat și în Ziarului Vremea, Hitler avea atât trăsăturile fizice cât și cele psihice necesare pentru eliminarea acestor ”obstacole”, în drumul său spre victorie: ”Până și formația craniană a Fuehrerului indică succes moral și ambiții publice, cari pentru a se realiza, trebuie să distrugă mai întâi alte ambiții existente în jurul său”. Una dintre piesele cele mai importante ale aparatului propagandistic al lui Hitler și a Partidului Nazist, era referirea la religie. Aceștia denunțau, ca și în trecut, religia iudaică, ca o credință inferioară, apărând creștinismul. Rasa inferioară a evreului și cea superioară, ariană, a germanului, a fost cuprinsă în sloganul lui Hitler care susținea că ”Niciun evreu nu poate fi german!”. În anul 1928, deputați ai Mișcării de Eliberare Națională Germană, care făceau parte din Parlamentul Prusac, au hotărât introducerea Legilor Extraterestre pentru evrei. Ba chiar mai mult, în martie 1930 s-a adoptat o lege conform căreia relația dintre o persoană non-evreiască și un evreu era interzisă. În cazul încălcării ei, aceste persoane erau pedepsite cu închisoarea, sau chiar cu moartea. Se ajunseră astfel, la idei atât de obsesive încât până și un simplu contact între un german și un evreu reprezenta o crimă care necesita pedepsirea. Această idee se baza pe concepția că orice german care intră în contact cu un evreu este ”contaminat”. În discursurile sale propagandistice, însuși Hitler a recunoscut absurditatea acesteia: ”Pentru a câștiga simpatia unei mase de populație, este necesar să spui cele mai aiurite și stupide lucruri”. Cu toate astea, în propaganda sa în principal antisemită, Partidul Nazist nu folosea de multe ori denumirea de ”evreu”, aceștia având o tehnică prin care foloseau foarte multe abrevieri, iar evreul era asociat unor simboluri și personalizări. De aceea, în discursurile sale premergătoare alegerilor, Hitler dorea să dea impresia că este împotriva antisemiților radicali și a pogromurilor împotriva evreilor. Hitler nu ezita totuși, să folosească termeni precum ”rasă”, ”extratereștri”, ”dușmanii Germaniei” în discursurile lui, termeni care se refereau expres la evrei. La baza idologiei naziste se afla ideea de rasă superioară a Germaniei în contrast mai ales cu rasa semită a evreilor. Se presupune că ideologia nazistă nu ar fi putut să se impună dacă nu ar fi existat acest popor evreu asupra căruia să se consume toată ura pe care naziștii o aveau pentru acest popor neînsemnat ca putere, dar suficient de numeros încât să reprezinte un pericol pentru societatea germană. Tocmai din cauza acestei ”competențe remarcabile” ale evreilor , în primele luni ale puterii naziste, nu au întârziat să apară și primele legi antievreiești. Sentimentele antisemite au început să se materializeze într-un program politic concret al Partidului Nazist. Acest program a fost împărțit în 25 de secțiuni, fiecare dintre acestea referindu-se la viitoarele acțiuni împotriva evreilor germani, chestiuni care priveau pierderea drepturilor electorale, inducerea în rândul acestora a unei sărăcii complete și, în cele din urmă, expropierea lor. Având aspectele teoretice complete, Hitler mai trebuia acum doar să le pună în practică. Astfel, între anii 1931-1932, național-socialiștii doreau eliminarea evreilor din birourile publice, din domeniul jurnalismului și mai mult decât atât, doreau ca evreii să fie deposedați de drepturile cetățenești. Evreii erau în această perioadă asociați animalelor, și de cele mai multe ori se doreau a fi extirpați ”precum teniile sau viermii” sau să fie distruși ”ca pe purici”. În ciuda acestor acțiuni clare și violente împotriva evreilor, Partidul Nazist continua să afirme că ”problema evreiască” trebuie rezolvată într-o manieră rezonabilă și legală. În această perioadă numai un număr redus de oameni de știință și intelectuali germani s-au opus doctrinei și ideilor național-socialiste. Această apropiere de ideologia nazistă s-a dovedit că ar avea ca și cauză refuzul istoricilor de a accepta faptul că Germania era vinovată de război. Un rol foarte important la contribuția naziștilor la persecutarea și exterminarea evreilor l-a avut și clasa intelectuală a Germaniei. Chiar și studenții au avut de asemenea, un rol foarte important în cadrul politicii antisemite din Germania, contribuind la răspândirea rapidă a acestui ”curent”. La începutul anilor `20, majoritatea studenților refuză să accepte membri evrei. ”Pe 24 ianuarie 1932, în Universitatea din Berlin, studenți germani au fost atacați violent și au fost duși la spital. În timp ce aceștia erau cărați pe tărgi, naziștii cântau lângă ei cântece precum <Sângele evreiesc țășnește din cuțit>. Mai mult de 40 de studenți, printre care și femei, au fost răniți.””11 august- o bombă a fost găsită într-o sinagogă din Cologne. Poliția a ajuns la timp pentru a îndepărta bomba înainte să explodeze. Mulți alți evrei au fost atacați la porțile unei alte sinagogi, tot în Cologne” Acestea reprezintă două exemple din cele 100 de crime produse împotriva evreilor în anul 1932. De vreme ce puterea Partidului Nazist creștea tot mai mult, iar autoritatea guvernamentală scădea, crimele și terorile împotriva evreilor creșteau substanțial. În timp ce acțiunile lui Hitler luau amploare, Hermann Göring, nega toate aceste atrocități, afirmând că ”nu poate transforma Poliția într-o pază pentru magazinele evreiești.” Populația evreiască germană s-a bucurat timp de aproximativ 60 de ani de procesul de emancipare, lucru care a luat sfârșit odată cu acapararea puterii de către naziști, în 1933. Până în acest an, comunitatea evreiască din Germania a atins numeroase succese în domeniile economic, educațional, cultural și chiar politic. Tocmai de aceea, înainte de 1933, în rândurile evreilor sentimentele de panică nu se instalaseră, întrucât aceștia nu se așteptau la acțiuni atât de dure împotriva lor, împotriva unui popor care reprezenta doar un procent din întreaga populație germană. Mai mult decât atât, majoritatea evreilor se considerau în primul rând germani, mulți soldați germani de origine evreiască muriseră în timpul Primului Război Mondial, soldați care au luptat pentru binele Germaniei și pentru victoria ei. Cu toate acestea, curentul antisemitic a limitat accesul evreilor în armată, în posturile civile și chiar în domeniul profesional. Însă, începând cu anul 1933, evreimea germană s-a confruntat cu apogeul antisemitismului, prin violențe, discriminări, și mai mult decât atât, prin legalizarea acestor acțiuni. În anul 1938, într-un discurs al lui Hermann Göring, acesta îndemna germanii să nu ezite să alunge evreii din compartimentele trenurilor aglomerate, însă această acțiune nu ar fi putut să fie înfăptuită în lipsa unei legi care să permită acest lucru. După cum am specificat mai sus, pe lângă religie, care reprezenta unul dintre principalele motive pentru care evreii erau urâți, în Germania Nazistă exista o cauză și mai importantă decât religia, și anume rasa lor antisemită. De aceea, practica iudaică nu reprezenta o condiție obligatorie pentru statutul de evreu, existând foarte mulți evrei creștini care, spre exemplu au fost obligați să poarte steaua galbenă și să se supună tuturor legilor rasiale. Primele legi antisemite din Germania, premergătoare Legilor de Nürnberg, aveau ca scop înlăturarea evreilor din posturile guvernamentale, evreii reprezentând aproximativ 0.5% din personalul total al Guvernului. Aceste legi au avut un titlu strategic, codificat, așa cum obișnuia să utilizeze propaganda nazistă: ”Legile pentru restabilirea Serviciului Profesional Civil”. Cu toate astea, izolarea evreilor în plan politic și financiar nu era suficientă. Conducătorii naziști aveau planuri mult mai ”grandioase”, care puteau reieși tot din discursurile lor codate. Astfel, au început să apară alte serii de legi anti-evreiești care vizau acum întreaga populație evreiască: de la legi conform cărora evreii nu aveau voie să vorbească limba ebraică, să își serbeze sărbătorile religioase, la alte legi care interziceau apariția actorilor evrei pe scenă. În perioada dintre 11 și 15 septembrie 1935, în cadrul Congresului Partidului Nazist de la Nürnberg, s-au adoptat așa-numitele ”Legi ale cetățeniei în cadrul Reich-ului”, care aveau ca scop reducerea treptată a statutului de cetățean german a evreilor. Alte legi priveau interzicerea relațiilor intime între germani și evrei, pentru prevenirea ”infectării sângelui german pur”. Pentru că, de cele mai multe ori naziștii nu se bazau pe criteriul religios ci pe cel rasial, catalogarea persoanelor evreiești a fost o muncă grea, întrucât era greu să se tragă o linie de demarcație clară între evreii care nu practicau religia iudaică, numele de evreu reieșind doar din originea lor. Au existat asfel, acești Mischlinge care nu făceau parte din categoria evreilor care trebuiau să se supună noilor legi. Cu toate acestea, au existat numeroase persoane, care, deși nu se autoidentificau ca fiind evrei, au fost nevoite să suporte acțiunile care au decurs din acest sistem de legi antisemite. În cadrul Legilor de cetățean ale Reich-ului, s-a dat prima definiție, sau mai bine zis, au fost prezentate condițiile prin care o persoană era considerată ca fiin evreiască: ”1. Acesta/ aceasta trebuia să aibă cel puțin 3 bunici evrei, sau 2 bunici evrei dar să fie căsătorit/ă cu o persoană de origine evreiască și 2. Evreu este cel care practică religia iudaică”. Încet dar sigur, drepturile civile ale evreilor au fost înlăturate, dreptul de vot a fost abolit, iar veteranii evrei erau obligați să se pensioneze. Începând cu data de 21 decembrie 1935 au fost concediați toți evreii care profesau diferite meserii de învățători, profesori, fizicieni, avocați, etc. Bineînțeles, existau și anumite excepții, persoanele exceptate reprezentând avantaje sau anumite câștiguri pentru naziști. De aceea, existau mulți așa-ziși non-evrei germani care, reușind să ascundă acea origine evreiască, au reușit să se salveze de la tragedia care evolua pe zi ce trece în Germania. În jur de 525 000 de evrei, practicanți ai religiei iudaice, din Germania au fost victime ale acestor fapte discriminatorii, alți 35 000 de evrei micști, precum și 300 000 de Mischlinge au fost persecutați. Într-o vizită în SUA din ianuarie 1933, omul de știință Albert Einstein afirma că situația actuală din Germania cu privire la situația evreiască reprezintă o boală psihică a maselor. Ca și răspuns, Academia de Științe din Prusia l-a expulzat, iar cetățenia acestuia a fost anulată. Aceasta a fost soarta a multor alte personalități din domeniul artei, științei, care, neîmpărtășind sentimente pozitive în legătură cu evenimentele din Germania, au fost nevoiți să părăsească țara, numele lor fiind șterse din universitățile germane. În general, atacul asupra evreilor s-a realizat în principal asupra evreilor de sex masculin, aceștia reprezentând modelul evreului. Ziarele naziste ilustrau evreul ca fiind un bărbat distorsionat, hidos, un reprezentant al capitalismului sau comunismului, un violator al femeii pure de orgine ariană. De asemenea, pe această temă se realizau și tot felul de caricaturi care se refereau, de această dată la femeia de origine evreiască, care era prezentată ca fiind plină de bijuterii scumpe și înconjurată de copii hidoși. Totuși, până în 1941, toată atenția s-a focusat pe bărbatul evreu. Naziștii au utilizat în distrugerea acestora o armă psihologică și economică, prin care au reușit să dărâme carierele și afacerile de succes ale bărbaților evrei, și implicit, viața familiilor acestora. Abia la sfârșit, naziștii au început să vadă femeia ca fiind creatoarea dușmanilor, a rasei inferioare, iar copiii erau percepuți ca și inamicii rasiali din viitor. Imediat după preluarea puterii de către Hitler și elaborarea legislației antisemite, evreii au început să simtă efectele produse de ura acestuia. Pe lângă aceste acțiuni legalizate, au existat și foarte multe crime împotriva evreilor, distrugeri de locuințe și de magazine evreiești și chiar ucideri. Cu toate astea, în tot acest timp, aproape niciun ziar german nu prezenta situația în adevărata ei față, iar cele care doreau acest lucru, erau amenințate de o soartă asemănătoare cu cea a companiilor de ziare care au fost ”ruinate de dictatorii teroriști”, declara un corespodent special al ”Gardianului Manchester”. Același lucru se petrecea și în afara hotarelor germane: presa străină nu prezenta în niciun fel situația gravă din Germania. Multe dintre evenimentele predecesoare secolului al XX-lea au făcut posibile în Germania ”rezolvarea” problemei evreiești prin Soluția Finală, însă cele mai importante au fost cele care au venit odată cu preluarea puterii de către Partidul Nazist în frunte cu Hitler. Dintre acestea, cea mai decisivă măsură a fost legea. Legea este cea care a condamnat la moarte milioane de evrei. Fără aceste legi, Germania nazistă nu ar fi avut ”permisiunea” de a-i înlătura pe aceștia. Astfel, ” Europa trăiește astăzi în alte condiții și cu o altă mentalitate decât acum un secol când evreii profitau atât de bine de pe urma unor greșeli grosolane în aprecierea realităților. Europa se inchide definitiv pentru dânșii. În propriul lor interes, este bine să înțeleagă aceasta cât mai este vreme.”

1.3. EXTERMINAREA ȘI SOLUȚIA FINALĂ Într-o perioadă foarte scurtă, de numai 2 ani, politica rasială a lui Hitler a evoluat rapid în perioada dintre anii 1938 și 1941. Aceasta s-a transformat dintr-o politică care să îi forțeze pe evrei să emigreze din Germania, la o politică de exterminare totală, la Soluția Finală. ”Genocidul nazist, cunoscut sub numele de Soluția Finală sau Holocaust, poate fi definit ca o crimă în masă a unor oameni care fac parte dintr-un grup biologic bine definit”. După venirea la putere a lui Hitler, aproxamativ o treime din evreii germani au imigrat în alte țări, iar după 9-10 noiembrie 1939 când a avut loc așa-numita Kristalnacht,numărul evreilor care doreau să părăsească Germania a crescut considerabil, aproape 10 000 de evrei reușind să plece din Germania. Genocidul evreilor în Uniunea Sovietică începuse din 1941, iar abia după aproximativ un an și jumătate Hitler a început să pună în practică planul pe care îl concepuse cu privire la evreii nu doar din Germania, ci din întreaga Europă care se afla sub sfera de influență germană. Așa cum afirma și Hermann Göring, ”problema evreiască trebuie să fie rezolvată într-un fel sau altul”. Plănuirea Soluției Finale reiese și din discursurile lui Hitler, care declara că este o necesitate ”distrugerea rasei evreiești din Europa”. Invazia Germaniei în Polonia în septembrie 1939 a reprezentat unul dintre pașii decisivi în punerea în aplicare a planului de rezolvare a chestiunii evreiești. În încercarea sa de a crea un imperiu german și de a se extinde tot mai mult în vederea creării acelui spațiu vital pe care rasa superioară ariană îl merită, Hitler găsise un spațiu perfect pentru experimentarea planurilor sale: Polonia. Astfel, Polonia a devenit ”laboratorul” experimentelor naziste, unde aceștia doreau să își îndeplinească principalele idealuri: spațiul vital, lupta rasială și, cel mai important, rezolvarea problemei evreiești prin Soluția Finală. În această perioadă, Hitler a pus accentul pe așa-numita Volktumskampf, adică lupta împotriva raselor inferioare. Această luptă nu trebuia să se realizeze prin lupte fizice, militare, ci prin anihilarea simțurilor vitale ale acestor rase inferioare din comunitatea germană și europeană. Atrocitățile pe care germanii naziști le-au făcut în Polonia, au avut ca și ”motoare” de funcțiune 3 grupuri diferite: grupurile etnice germane, grupurile militare formate în principal de trupele SS și grupele de neintervenție conduse de Heinrich Himmler, numite Einsatzgruppen. Naziștii au inițiat în această perioadă un adevărat program de eutanasiere, sub numele de cod T4, care, începând cu nou-născuții cu anumite dizabilități, s-a extins la populația adultă, operațiune începută în octombrie 1939, evident, la ordinul Fuhrerului. Acest program T4 a făcut ca victime aproximativ 70 000 de pacienți cu handicapuri mentale, care au fost uciși în 6 instituții de boli psihice. În urma programului de eutanasiere, aproximativ 4000-5000 de evrei cu dizabilități au fost anihilați, lucru care dădea o notă de previzibilitate următoarelor acțiuni în vederea rezolvării problemei evreiești. Chiar dacă evreii germani au avut parte de o persecuție mai puțin radicală față de evreii din Polonia, situația acestora s-a degradat din ce în ce mai mult prin alte metode: izolarea accentuată, grăbirea procesului de sărăcire, abolirea drepturilor umane și o adâncire a degradării și umilinței, precum și exploatarea accentuată a forței lor de muncă. În Germania exista și o altă formă de ”ghettoizare”, în așa-numitele ”case de evrei”. Astfel, evreii erau concentrați în case individuale. Legalizarea acestei acțiuni s-a realizat în aprilie 1930, însemnând că un chiriaș evreu putea să fie dat afară din casă de către proprietar, în cazul în care acesta dovedea că există libere și alte locuri de închiriat. De asemenea, autoritățile aveau dreptul să oblige anumiți proprietari evrei să primească în chirie alți evrei. Astfel, autoritățile au reușit să ”îngrămădească” populația evreiască în anumite case evreiești. Alte forme de izolare se realizau prin confiscarea de radiouri, telefoane, în vederea izolării informaționale. Mai mult decât atât, a început un proces de arianizare, prin care evreii erau evacuați din proprietățile persoanale, sau erau nevoiți să predea anumite obiecte valoroase precum mobila, aparatele electrocasnice, biciclete, calculatoare, etc. Rațiile evreiești erau din ce în ce mai limitate, la început s-a interzis ciocolata, iar apoi erau scoase din porția acestora din ce în ce mai multe alimente. Evreilor germani au început să li se taie toate beneficiile financiare din partea statului, precum concediile plătite, alocațiile copiilor, precum și ajutoarele financiare primite la naștere, căsătorie sau înmormântare. În cazul în care eveii dădeau dovadă de un comportament din care să reiasă că aceștia sunt împotriva sistemului, aceștia erau imediat încarcerați și duși în campuri de concentrare, unde erau obligați să rămână până când războiul lua sfârșit. Majoritatea legilor de acest gen erau formulate de Himmler, comandantul trupelor SS și unul dintre cei mai importanți parteneri ai lui Hitler. Forța de muncă evreiască a fost cea mai exploatată. Evreii care nu dețineau locuri de muncă erau obligați să presteze munci foarte grele, slujbe care nu erau ocupate de germani. Încetul cu încetul, aceste ”posturi” erau ocupate doar de evrei, până și cei care lucrau în alte locuri erau obligați să lucreze în astfel de domenii. Multitudinea de măsuri luate împotriva evreilor care aveau ca scop sărăcirea acestora, a reușit să producă tocmai scopul propus de naziști în rândul evreilor care nu au reușit să imigreze. În lipsa unei surse financiare, întrucât evreii și-au pierdut toate locurile de muncă, acestea din urmă fiind ”arianizate”, evreii, dintre care o bună parte erau femei, au fost nevoiți să practice munci asidue, care, evident nu erau bine plătite. Cu toate acestea, măsurile nu s-au oprit aici, naziștii făcând tot posibilul să aducă evreii în situația de a nu putea să își procure nici măcar strictul necesar. Pe lângă toate acestea, cea mai importantă ”necesitate” era mâncarea, care lipsea cu desăvârșire. Astfel, evreilor li s-au impus o serie de restricții privind mâncarea. Proviziile de mâncare au fost împărțite în 4 categorii: 1. Produse nerațiate; 2. Rații de bază pentru consumatorii obișnuiți; 3. Rații suplimentare pentru cei care lucrează noaptea și prestează munci grele, pentru copii, femei gravide, bolnavi și invalizi și 4. Alocații speciale de produse rațiate în momentul în care există o aprovizionare îmbelșugată, sau alocații speciale de produse nerațiate, dar, de obicei de produse care nu erau în stoc. Spre exemplu, în decembrie 1939 și până în ianuarie 1940, evreii trebuiau să primească mai puțină carne ca de obicei, mai puțin unt , ciocolată sau cacao, iar orez deloc. De asemenea, și timpul de cumpărături era limitat. În Viena spre exemplu, orele de cumpărături erau fixate între 11 dimineața și 1 după amiaza și 4 și 5 după-masa, iar în Berlin doar între 4 și 5 după-masa. Deportarea primului grup de evrei din Polonia în ghetto-uri a reprezentat un model pentru viitoarele deportări. Cu toate că naziștii nu făceau diferențieri în ceea ce privește genul sau vârsta deportaților, primul grup era format doar din bărbați care erau capabili de muncă fizică. Acest lucru era necesar, întrucât și evreii trebuiau să participe la crearea instrumentelor de tortură. Practic, evreii erau obligați să își organizeze propria moarte. În fruntea planurilor de deportare se afla Adolf Eichmann, care dorea ca aceste ”transporturi” să devină o bază pentru viitorul program de deportări. În perioada cuprinsă între anii 1939-1941, principalele acțiuni împotriva evreilor au fost expulzarea lor și trimiterea acestora în ghetto-uri. Încă din septembrie 1939, evreii polonezi au trebuit să se mute în partea estică a Poloniei, spre URSS, iar restul au fost ”împinși” în mod deliberat peste graniță, pentru ca aceștia să cadă în mâinile rușilor. Planurile pentru construirea ghetto-urilor au durat de-a lungul anului 1939, iar în februarie 1940 acestea au fost finalizate. Primele ghetto-uri au apărut între 1939-1940, în special în orașul Lodz, în aprilie 1940. Ghetto-urile, înconjurate de ziduri, erau păzite de Poliția de Securitate care era formată din Poliția de Stat numită Gestapo și de Poliția Criminală numită Kripo. Aceste ghetto-uri erau de obicei amplasate în mijlocul unui oraș mare, sau a unei metropole, în interiorul acestuia neexistând parcuri sau alte spații de acest gen. Acestea creau foarte multe probleme mai ales în ceea ce privește circulația. Spre exemplu, în Lodz a trebuit să se creeze o nouă linie de trolebuz care să ocolească ghetto-ul. În general, ghetto-urile erau de 3 feluri, și anume ghetto-uri închise, deschise și temporare. Ghetto-urile închise erau poziționate în centrul unui oraș de mărimi mari, în teritoriile ocupate de naziști. În cadrul acestora se creau așa-numitele ”Judenräte” care reprezentau consilii evreiesști care se ocupau cu menținerea ordinii din interiorul ghetto-urilor, dar ofereau și o administrare internă. De cele mai multe ori s-a dovedit că, acești evrei din carul Consiliului erau mult mai violenți și mai aspri decât gardienii naziști. Ghetto-urile erau înconjurate de garduri înalte electrice, oamenii din interior neavând voie să iasă și să intre decât cu o anumită autorizație. În ceea ce privește ghetto-urile deschise, acestea erau amplasate în acele țări aliate ale Germaniei, precum România. Acestea nu erau înconjurate de garduri, populația din interior putându-se deplasa și în exteriorul acestuia, dar într-un mod controlat. Oamenii puteau să facă cumpărăturile din magazinele din exterior și chiar să lucreze în afara ghetto-ului. Ghetto-urile temporare nu aveau forma unui mic orășel precum cele anterioare, ele constând în existența câtorva clădiri. Acestea din urmă erau construite doar pentru o scurtă perioadă de vreme, până când planurile de exterminare evreiești erau finalizate, populația de aici urmând să fie deportată în lagărele de concentrare. Astfel, în drumul spre campurile de concentrare, evreii erau mai întâi „staționați” o perioadă de timp în ghetto-uri, urmând mai apoi să fie deportați în lagăre. Neavând voie să treacă de ”granițele” ghetto-urilor închise, evreii nu mai aveau cum să facă rost de produsele alimentare pe care le puteau obține din exteriorul ghetto-ului. Astfel, autoritățile germane puteau să controleze produsele care intrau aici, aceștia trimițând cantități necesare pentru o săptămână sau chiar o lună. Numărul de cantități aflate pe hârtie era mult mai mare decât cantitatea de produse pe care evreii o primeau. Spre exemplu, cantitatea de pâine pe care un evreu o primea pe o săptămână era de aproximativ 2 kilograme. Acest lucru a putut să ducă la un singur rezultat: o creștere a bolilor și a mortalității. Bolile și foamea accentuată erau cele mai comune experiențe din ghetto-uri. Pe lângă scopul principal pe care îl reprezentau ghetto-urile, înfometarea și utilizarea forței de muncă evreiești, acestea au reprezentat și un bun pretext pentru a-i expropria pe evrei. Odată ajunși în ghetto-uri, evreii erau obligați să predea micile bunuri pe care aceștia le dețineau, sau erau nevoiți să le vândă în schimbul mâncării. Persoanele care încercau să ascundă anumite bunuri, erau bătute până când acestea spuneau unde se află ascunse obiectele respective. De asemenea, proprietățile acestora lăsate în oraș rămâneau în mâna autorităților. Un alt pas bine planificat în drumul spre Soluția Finală era concentrarea comunității evreiești separat de populația germană. În comparație cu ghettoizarea din Polonia și Rusia, în Germania acest proces s-a realizat prin alte metode, dar care se aseamănă cu cele care formează un ghetto: restricții privind contactul dintre evrei și germani, adunarea acestora în așa-numitele case evreiești, reguli de mișcare, măsuri de identificare și instituirea unui aparat administrativ evreiesc. În perioada dintre 1939-1941 s-au realizat 3 expulzări dinspre vest spre est, mai ales în ceea ce îi privește pe evrei și țigani. Acest proiect complex care cuprindea transportarea evreilor, stabilirea lor temporară în ghetto-uri și apoi deportarea în lagăre, a fost unul destul de dificil și costisitor, creând de multe ori dispute în rândul autorităților germane. Aceștia vedeau în ghetto-uri un mijloc în plus la economia de război a Germaniei, prin folosirea forței de muncă evreiești. În momentul în care evreii erau aduși în acest loc, aceștia erau împărțiți: cei capabili să muncească erau trimiși în bărăcile de muncă, iar cei incapabili erau trimiși în ghetto-uri. Ca o primă măsură de persecutare, naziștii au impus munca forțată în rândul evreilor, care le aducea acestora din urmă un venit minim, dar care nu le ajungea să trăiască. Cu toate acestea, s-a dovedit că munca forțată nu reprezenta neapărat un mijloc de contribuție la economia de război a Germaniei, ci mai mult o metodă de batjocură și chinuire. Spre exemplu, în cadrul campului de concentrare din Mauthausen, unde gardienii SS i-au obligat pe evrei să care încărcături foarte grele în timp ce aceștia trebuiau să urce și să coboare pe scări din piatră. Această muncă forțată și inutilă era utilizată în special în campurile de concentrare din Germania și Austria. La sfârșitul anului 1941, conceptul de Soluție Finală începea să se materializeze. Evreii din Europa ocupată de Germania trebuiau să fie duși în campuri secrete, care erau concepute în scopuri criminale. În perioada dintre toamna anului 1941 și primăvara anului 1942, naziștii s-au ocupat de ultimele ”retușuri” ale campurilor, inițiând în această perioadă de timp o serie de pregătiri și experimente. Procesul de anihilare a constat în două operațiuni principale: primul a fost invazia URSS-ului în 1941 și apoi cea de-a doua operațiune, prin care evreii din vestul, estul și sud-estul Europei erau mutilați în campuri de concentrare, aprovizionate cu camere de gazare. Prin programul de eutanasiere, Hitler avea ca scop eliminarea ”sub-oamenilor”. Acest program este descoperit de familiile bolnavilor, precum și de biserici, care protestează. Pe 4 august 1941 episcopul Mgr von Valen consideră că aceste acte reprezintă niște asasinate, tocmai de aceea Hitler întrerupe acest program în august în mod oficial, însă în realitate Hitler continuă să-i folosească pe aceștia drept cobai până în 1945. Hitler ordonă încheierea programului de eutanasiere, în momentul în care numărul victimelor ajunsese la 70 000. Pe lângă intervenția bisericii, Hitler nu a dorit acest lucru neapărat din dorința de încetare a crimelor, ci mai mult pentru că dorea transferarea aparatelor de ucidere în campuri de concentrare, în vederea anihilării tuturor evreilor. Astfel, se dorea ca evreii, care au trecut de un control medical și au fost selectați de comisia de doctori, să fie omorâți în mod sistematic în camerele de gazare. După ce evreii erau asfixiați în camerele de gazare, corpurile acestora erau duse în camere de incinerare, aceste camere având un rol necesar pentru a înlătura în mod igienic corpurile, dar și pentru a elimina producerea unei epidemii. Din cauza condițiilor mizere din campuri, majoritatea acestora erau infectate cu viruși care provocau epidemii. Viața din camp era o viață bolnavă. Boli precum râia, febra tifoidă sau pneumonia au făcut mii de victime. De multe ori aceste epidemii îi luau prin surprindere pe cei aflați la conducere. Spre exemplu, în iarna anului 1939, o epidemie de dezinterie a făcut o serie de victime într-un camp din Flossenbürg, iar din cauza faptului că lagărul nu avea încă construite bărăcile pentru cei bolnavi, campul a fost închis, bolnavii rămânând în carantină, fără niciun ajutor medical. În ciuda acestor epidemii dese, conducerea nazistă nu era interesată de a găsi o metodă de vindecare, ci de distrugerea rasei inferioare. Tocmai de aceea, moartea acestora nu reprezenta nimic pentru ei, aceștia oricum nefiind ”buni” pentru experimentele lor medicale. Prizonierii din camp se luptau însă cu boala prin metode neobșnuite, dar care dădeau roade de multe ori. Spre exemplu, prizonierii care aveau diaree mâncau cărbuni sau bucăți de lemn, iar pentru a opri sângerarea, aceștia își confecționau supozitoare din hărtie, pe care le introducea în anus. În momentul în care un prizonier era bolnav, acest era izolat într-un alt loc din camp pentru a nu răspândi virusul, însă nu se dorea ca acesta să se vindece neapărat. Mai mult decât atât, persoanele bolnave erau de obicei cele care erau primele anihilate, moartea reprezentând ”vindecarea” și ”înlăturarea virusului”. La sfârșitul războiului existau mai mult de 20 de campuri principale, și încă alte 1000 secundare. În cadrul acestora, aproximativ un milion de oameni și-au pierdut viața. În timpul primului val de epurare se estimează că erau omorâți 100 000 de persoane pe lună. Există diferență între campurile de concentrare și campurile de exterminare. Acestea din urmă urmau să fie utlizate la începutul războiului prin omorârea imediată a noilor veniți. în campurile de concentrare oamenii trăiau o vreme, dar mureau din cauze naturale precum înfometarea, oboseala accentuată, boli netratate, etc. De asemenea, lagărele de concentrare nu era un produs nazist, acestea existând încă de la începutul secolului al XX-lea. Spre deosebire de închisori, unde ajungeau criminali sau hoți, aceștia fiind încarcerați, campurile de concentrare erau formate din oameni nevinovați. Campurile de concentrare erau foarte diferite unele de celelalte, niciunul nu semăna cu celălalt. În fiecare dintre aceste campuri se făceau diferențieri în ceea ce privește genul, vârsta, naționalitatea, religia, orientările politice și chiar aspectul fizic, fiecare dintre aceste categorii putând reprezenta ghinionul sau norocul unui prizonier. De asemenea, la ordinea zilei erau pedepsele pe care le primeau prizonierii, aceste pedepse veneau de cele mai multe ori de la așa-numiții Kapo, care se aflau la baza ierarhiei de supraveghetori. Aceștia, deși erau prizonieri la rândul lor, se purtau mai violent decât chiar gardienii naziști. Acest lucru se datora poate, fricii de a nu deveni următoarea victimă sau de nu-și pierde poziția privilegiată pe care o dobândiseră. Execuțiile publice aveau rolul de a demonstra puterea supremă și perfectă a conducerii. Violența excesivă era un fenomen normal al zilei, iar crimele de asemenea. De cele mai multe ori nu existau ordine ”superioare” pentru a omorî un prizonier și nici pentru a-l tortura. Cu toate acestea, aceste acțiuni erau foarte dese, de multe ori petrecându-se fără un motiv anume. Un alt aspect specific lagărelor de concentrare era selcția. De obicei, selecțiile se realizau în momentul ăn care prizonierii erau aduși în camp sau în ghetto. De cele mai multe ori, se realizau 3 grupuri: femei, bărbați și bătrânii care intrau în aceeași categorie cu copiii. Un alt criteriu de selecție se baza pe selectarea celor care erau capabili de muncă, cei invalizi urmând să fie anihilați, de cele mai multe ori prin eutanasiere. După acapararea puterii de către Hitler și Partidul Nazist în 1993 și până în vara anului 1934, existau câteva campuri de concentrare în Germania, în cadrul cărora erau închiși în principal opozanții regimului. În fruntea organizării acestora, se afla SA-ul, însă din 1929, Himmler, care mai era numit și ReicFührer, SS va prelua conducerea de administrare a campurilor. În perioada dintre anii 1934-1936, are oc o reorganizare a lagărelor, în urma eliminării SA-ului și impunerii controlului total al SS-ului. În anul 1933 se deschide primul camp de Dachau, Himmler urmărind ca viitoarele lagăre să se realizeze dupa modelul acestuia. După 1936, numărul de prizonieri din camp a început să crească substanțial mai ales după ce aici erau deportați, pe lângă cei care erau împotriva sistemului și cei care erau considerați periculoți la adresa ”sănătății” societății germane. În noiembrie 1938, scopul politicii germane anti-evreiești era expulzarea, care s-a transformat în scurt timp într-o crimă sistematică. Se preconiza ca în jur de 25 000 de evrei să fie deportați în campurile din Dachau, Buchenwald sau Sachsenhaussen. La sfârșitul anului însă, existau în jur de 60 000 de persoane. În 1940 are loc stabilirea unuia dintre campurile care în viitor va deveni centrul exterminării evreiești, Auszhwitzul. Acest camp va deveni însă, un camp de exterminare abia în perioada dintre 1942-1943. După atacul asupra Uniunii Sovietice, campurile încep să intre în funcțiune la propriu, numărul de prizonieri în campuri crescând continuu, ajungându-se în 1944 la 700 000 de persoane în aceste lagăre, din care 90% reprezentau persoane care nu era germane. În anul 1941 Auschwitz a devenit campul unde se făceau cele mai multe experimente cu gazul Zyklon B. La început, aceste experimente cu gaz nu se realizau în vederea ”rezolvării” chestiunii evreiești, ci ca o continuare a programului de eutanasiere pentru cei care nu erau capabili de muncă. Aproximativ 1,1 milioane de oameni au murit în campul de la Auschwitz, un milion din aceștia fiind evrei. Distrugerea rasei evreiești din Europa a reprezentat inițial, doar o opțiune, chiar și în momentul în care Hitler amenința cu înfăptuirea acestui lucru. Soluția Finală nu a reprezentat un plan gândit cu mulți ani în urmă, majoritatea istoricilor considerând că ideea de exterminare a evreilor a venit odată cu victoria cuceririi de teritorii, din cursul anului 1941. Hitler dorea, ca după înfrângerea Franței, să deporteze toți evreii din Europa în Insula Madagascar, însă războiul care începe cu Marea Britanie îi strică planurile. Tocmai de aceea Hitler se îndreaptă spre Est, încercând să cucerească noi teritorii ale Uniunii Sovietice. Vara anului 1941 cunoaște un nou nivel în drumul spre exterminare, prin includerea evreilor sovietici în acest program. Acesta era realizat la oridinul lui Himmler, care, în calitate de comisar al Reich-ului, dorea să își mute competenețele de ”apărător” al Națiunii Germane și în teritoriile noi cucerite. În drumul spre cucerirea de teritorii ale Uniunii Sovietice, Hitler ordonă deportarea evreilor europeni în aceste teritorii, chiar dacă armata germană nu obținuse încă victoria finală asupra Armatei Roșii. Regimul nazist a aplicat încă de la început o politică de exterminare, în principal împotriva persoanelor cu dizabilități, a țiganilor și a evreilor, aceștia din urmă reprezentând cei mai mari inamici ai Germaniei și ai întregii Europe. Măsurile luate împotriva evreilor pe parcursul anului 1930, au fost acum radicalizate odată cu izbucnirea războiului. Realizând un sistem complex de metode pentru anihilare, naziștii au ănceput să implementeze operații criminale împotriva acestora, care s-au finalizat în anul 1945 printr-un genocid.

După finalizarea celui de-al doilea Război Mondial și eliberarea prizonierilor din lagăre, imaginile surprinse în aceste locuri erau șocante. Acestea au fost imediat prezentate lumii, urmând ca cei care erau vinovați de aceste crime inimaginabile, să fie judecați în cadrul proceselor de la Nürnberg. Cunoașterea acestui eveniment unic în instoria universală este necesară în crearea unei conștiințe comune și în ridicarea unui semnal de alarmă în ceea ce privește diferențierea rasială exagerată. Pe lângă cunoașterea popoarelor care se doreau exterminate în cadrul Holocaustului, cel mai important este să privim dincolo de rasa, originea și naționalitatea asupritorilor și asupriților, la acțiunile teribile pe care un om este capabil să le facă unei alte ființe umane.

CAPITOLUL II. REPREZENTAREA HOLOCAUSTULUI ÎN FILMOGRAFIE

De multe ori s-a pus întrebarea dacă Holocaustul poate fi reprezentat sau nu, și dacă răspunsul este afirmativ, atunci cum este posibil. Orice formă de artă poate reprezenta un anumit eveniment, însă problema este dacă această imagine se potrivește sau este aceeași cu realitatea. Această încercare de potrivire cu adevărul poate deveni de multe ori forțată, astfel încât rezultatul devine distorsionat. La baza ideeii conform căreia Holocaustul nu poate fi reprezentat, stă faimoasa afirmație a filosofului Theordor Adorno care considera că ”poezia după Auschwitz este un lucru barbar”, poezia însemnând aici o formă de reprezentare. Deci, după concepția acestuia, absolut orice formă de reprezentare a controverasatului eveniment este de neconceput, barbarică. Cu toate acestea, în mod corect sau nu, Holocaustul reprezintă unul dintre cele mai mediatizate evenimente istorice mondiale, acesta constituind de asemenea unul dintre cele mai utilizate subiecte în filmografie, literatură, poezie, și în artă în general. Doar câteva evenimente istorice sunt atât de discutate și mediatizate ca Holocaustul, distrugerea și anihilarea milioanelor de evrei se află acum în centrul memoriei globale, precum și în mijlocul dezbaterilor publice. Televizorul, în zilele noastre, dar mai ales internetul joacă un rol foarte important în crearea și dezvoltarea unei imagini și percepții despre Holocaust. În ciuda acestor evoluții, foarte puține filme redau adevărata față a celui de-al doilea Război Mondial, reprezentată de ghetto-uri, campuri de concentrare și exterminare, înfometare, de un climat al morții în general. Spre deosebire de filmele care creează un anumit scenariu după bunul plac, filmele care au legătură cu evenimente reale, mai ales evenimente terifiante din trecut, trebuie să se bazeze pe aspecte istorice, iar în cazul Holocaustului, aceste scenarii trebuie să fie cât mai subiective posibil, pentru a forma o imagine cât mai realistă. Prezentarea ghetto-urilor și a detaliilor din cadrul acestora, nu pot fi redate decât pe baza unor mărturii ale persoanelor care au fost acolo. Această mărturie se bazează la rândul ei pe memorie. În vederea păstrării acestei memorii, reprezentarea devine unul dintre elementele esențiale, întrucât aceste memorii sunt trimise mai departe, din generație în generație, cu scopul de a le menține vii. O reconstruire ficțională a unui lagăr de exterminare nu ar părea atât de adevarată față de reconstruirea pe bază de memorie. Capitolul se concentrează pe analizarea și prezentarea a 11 filme reprezentative din lunga listă a filmografiei despre Holocaust. Majoritatea dintre acestea sunt filme foarte cunoscute cu un impact emoțional accentuat asupra publicului. Tocmai de aceea, am ales să mă focusez pe acestea, pentru a înțelege imaginea generală a Holocaustului pe care aceste filme populare o oferă lumii întregi, prin viziunea diferită a fiecărui producător din diferite țări ale Europei, precum și din perspectiva hollywoodiană.

2.1. Schindler’s list (1993), SUA

Unul dintre filmele care prezintă probabil cel mai bine tema Holocaustului, este filmul lui Steven Speilberg, Schindler’s list (Lista lui Schindler), realizat în anul 1993, în SUA. Pe lângă faptul că pelicula reprezintă o capodoperă cinematografică, aceasta redă una dintre cele mai realiste reprezentări ale controversatului eveniment. Filmul are la bază o poveste reală, o poveste care a provocat uimire în rândul oamenilor care l-au vizionat, precum și în rândul celor care s-au inspirat despre viața acestui personaj. Capodopera se bazează pe o parte din viața lui Oscar Schindler, un industrialist german provenit din Regatul Austro-Ungar. Acesta era un om al afacerilor, care nu căuta decât să își mărească averea pe care o deținea, iar începutul războiului i-a oferit oportunitatea de a-și pune în practică calitățile negustorești pe care le stăpânea. Acesta era foarte plăcut și simpatizat în rândurile naziștilor, mai ales datorită micilor cadouri destul de frecvente pe care Schindler le făcea acestora. Odată cu izbucnirea războiului, Schindler se mută în Polonia, în vederea creării unei fabrici industriale, fabrică care să se bazeze pe forța de muncă ieftină a evreilor. Se știe că în această perioadă, una dintre metodele folosite de naziști pentru exterminarea evreilor, dar care să producă și profit, era forța de muncă a acestora. Schindler s-a folosit astfel de această practică pentru a se îmbogăți. La începutul afacerii, acesta părea la fel ca orice alt industrialist german interesat doar de profit și neluând în considerare drama forței muncitoare. Cu toate acestea, lucrurile au început să se schimbe la un moment dat, Schindler devenind dintr-un om de afaceri egoist și corupt, salvatorul a 1100 de vieți evreiești. După invadarea Poloniei, evreii de aici au început să fie deportați în ghetto-uri, umiliți și de cele mai multe ori omorâți ca pe niște animale. După ce Schindler a pornit fabrica prin care producea lucruri indispensabile utilizate pe frontul german, acesta a început să aibă un mare succes, bucurându-se de câștiguri foarte mari. Cu toate că la baza afacerii se afla forța de muncă ieftină a evreilor, această fabrică reprezenta colacul de salvare pentru majoritatea evreilor, aceștia bucurându-se de tratamente umane în cadrul fabricii, spre deosebire de ghetto-uri, unde erau bătuți, înfometați și omorâți în cele din urmă. În scurt timp, majoritatea evreilor care auziseră de afacerea lui Schindler, doreau sa se înscrie pe listele de angajare în cadrul acestei fabrici. În momentul în care Holocaustul începuse să devină din ce în ce mai dramatic și mai universal, dorința lui Schindler de a-i ajuta pe aceștia, creștea pe zi ce trece. Astfel, acesta a început să includă ca muncitori în fabrică chiar și persoane incapabile de muncă, precum bătrâni, tineri, femei, oameni cu dizabilități, iar în cele din urmă chiar și familii întregi. În toamna anului 1944, Germania pierdea tot mai mult în război, acest lucru ducând și la un program de lichidare al evreilor din ce în ce mai accelerat. După ce evreii au început să fie deportați din ghetto-uri în campurile de exterminare, cu scopul de a-i ucide în masă în camerele de gazare, Schindler s-a folosit de influența pe care acesta o avea în rândul naziștilor, pentru a-i salva pe evrei, sub pretextul utilizării forței de muncă ieftine a acestora. Acum au fost întocmită și faimoasa listă cu numele evreilor ”angajați”, care reprezenta de fapt o listă a vieții. Fabrica începuse să nu mai producă profit, însă acest lucru nu l-a împedicat pe Schindler să continue operațiunea de salvare. La sfârșitul războiului, acesta a reușit să salveze 1100 de evrei, aceștia din urmă redactând o scrisoare prin care povesteau cu recunoștință toate faptele binefăcătoare ale acestuia. Schindler a fost îngropat la Ierusalim, în urma dorinței acestuia de a rămâne alături de ”copiii lui”, cum adesea îi numea. Povestea acestui om incredibil a devenit cunoscută prin romanul lui Thomas Keneally, Arca lui Schindler din 1883, dar mai ales prin pelicula lui Steven Spielberg, Lista lui Schindler. Filmul reproduce cu succes povestea impresionantă a acestuia timp de 195 de minute. Scenele din ghetto-uri oferă o imagine terifiantă a Holocaustului, mai ales în momentul în care se știe că aceste imagini sunt inspirate din realitate. Cunoașterea poveștii reale oferă un plus de dramatism filmului, care îl face pe cel care îl vizionează să se simtă unul dintre personaje, trăind alături de acestea fiecare emoție. Una dintre particularitățile care oferă filmului unicitate, este redarea filmului în non-culori și evitarea culorilor. Acest lucru poate părea ciudat, întrucât în anii ’90 filmele se realizau deja color. Unul dintre motivele principale este tocmai dorința de a oferi un efect dramatic și antic al filmului. Aceste efecte au rolul de a induce spectatorul în vreme celui de-al doilea Război Mondial și de creare a emoției. Spielberg se folosește de non-culori pentru a scoate în evidență mai ales aspectele istorice ale peliculei. De asemenea, și contrasturile au aici o importanță deosebită, tocmai pentru evidențierea anumitor personaje în comparație cu alte elemente de fundal. Spre exemplu, se poate observa de-a lungul filmului că fața lui Schindler este mai întunecată la început, lucru ce denotă personalitatea vicleană a acestuia de la început, urmând ca pe parcursul filmului chipul acestuia să se lumineze treptat, acest efect denotând bunătatea de care dă dovadă la sfârșit. Ecranizarea oferă și o altă percepție asupra Holocaustului, scoțând în evidență și umanitatea din persoane. Majoritatea filmelor despre Holocaust prezintă ura pe care naziștii o aveau pentru evrei și metodele teribile pe care aceștia le foloseau în anihilarea dușmanilor. De data aceasta, însă, pe lângă scenele violente ale comandanților naziști care împușcau și torturau fără milă și fără un motiv anume evreii, pelicula dezvăluie și acea parte a oamenilor care erau împotriva acestei politici criminale. Schindler trece de prejudecățile antisemite existente de mii de ani, punându-și în joc propria viață pentru salvarea unor persoane necunoscute care urmau să fie pedepsite pentru simplul fapt că aparțin unei anumite rase. După cum afirma și adevăratul Oskar Schindler: ”Dacă ai vedea pe stradă un câine care urmează să fie călcat de o mașină, nu l-ai ajuta să scape?” Chiar dacă a trecut mai mult de 20 de ani de la premierea acestui film, acesta a continuat să rămână în cinematografia contemporană unul dintre cele mai reprezentative filme despre Holocaust. Daca Schindler, interpretat de Liam Nelson, reprezintă personajul pozitiv din cadrul filmului, atunci la polul opus se află Amon Goeth, interpretat de Ralph Fiennes. Acesta din urmă este văzut mai mult decât un simplu personaj negativ dintr-un film, el fiind perceput ca și principalul vinovat de ororile din campul de concentrare Krakow-Plaszow, un om stăpânit de o ură nemotivată, care îl și înnebunește în cele din urmă, o persoană fără autocontrol, care consideră că puterea se măsoară prin dominarea și torturarea celui mai slab și neajutorat. Această ură manifestată prin violență se află în opoziție cu iubirea bolnavă pe care acesta o simțea pentru una dintre servitoarele sale din lagăr, Helen Hirsch, căruia acesta îi ascundea originea evreiască. Așa cum am spus mai sus, în ciuda faptului că filmul este predominant alb-negru, există, în mod izolat anumite scene în care mai apar pete de culoare, în special culoarea roșie. O scenă reprezentativă în acest sens este cea în care, într-o mulțime de oameni, iese în evidență un palton de culoare roșie, purtat de o fetiță. După câteva secvențe, fetița apare din nou în scenă, paltonul roșu ieșind din nou în evidență în mormanul de corpuri neînsuflețite. Această scenă reprezintă una dintre cele mai dramatice din film, reflectând și una dintre laturile cele mai îngrozitoare ale Holocaustului, prin ucidera a mii de copii nevinovați. O altă scenă care reflectă foarte bine una dintre aspectele principale ale Holocaustului, este cea în care Schindler este arestat în momentul în care acesta sărută, la o petrecere, o evreică. Această secvență nu poate reflecta mai bine diferențele rasiale exagerate ale societății germane. Contactul dintre un arian și un semit era interzis prin lege, de multe ori participanții la această ”crimă” erau chiar pedepsiți cu moartea. Aceste prejudecăți exagerate, care au ajuns să devină legi, erau și trebuiau să fie respectate de toți arienii, însă, de cele mai multe ori, atât evenimentele istorice cât și materializările lor în cinematografie ne dovedesc contrariul. Exemplul cel mai clar este însuși capul antisemitismului, Adolf Hitler. În ciuda luptei antirasiale, finalizată cu un genocid, Führerul a trecut cu vederea peste acestea, încălcându-și cele mai importante principii și sfârșindu-și viața alături de Eva Brown, soția sa de origine evreiască. Ca orice film despre Holocaust, Schindler’s list a fost criticat datorită imaginii tipic hollywoodiene, care are aproape mereu un ”happy ending”. În momentul în care vorbim despre Holocaust, acesta nu poate avea un final favorabil, indiferent de povestea în care acesta este inclus. În ceea ce privește pelicula, salvarea a 1100 de evrei ar putea însemna clar un deznodământ fericit, însă în contextul celor 6 milioane de victime, cifra de 1100 nu are un impact major. Aceste lucruri sunt susținute de critici. Eu consider că nu numai cei 1100 de evrei salvați de Schindler reprezintă un sfârșit pozitiv pentru Holocaust, ci absolut fiecare persoană care a reușit să scape cu viață de această tragedie reprezintă un motiv întemeiat pentru ca orice poveste despre un supraviețuitor să aibă un deznodământ fericit. Într-adevăr, exterminarea europeană a evreilor reprezintă unul dintre cele mai tragice evenimentele ale istoriei și rămâne așa, în ciuda miilor de supraviețuitori. Însă nu consider greșit faptul că un film ilustrează bucuria extremă care a venit odată cu salvarea unor persoane din această fabrică a morții. Mai mult decât atât, acest final fericit ar trebui să fie apreciat și mult mai bine evidențiat în contextul milioanelor de victime. Cum ar putea cineva să le spună supraviețuitorilor sau familiilor acestora că este greșit să se bucure și să se considere norocoși în timp ce restul au murit în mod tragic? Trauma și șocul post-Holocaust va rămâne mereu în conștiința omenirii, însă tocmai aceste povești rare, dar existente, ne fac să realizăm că, în ciuda răutății generale, mai există binefăcători care și-ar risca viața pentru ajutorul altor persoane.

2.2. La vita e bella (1997, Italia)

Unul dintre cele mai controversate filme care au ca temă principală Holocaustul, este filmul lui Roberto Benigni, La vita e bella ( Viața e frumoasă ) realizat în anul 1997. La prima vedere, uitându-ne strict la titlul filmului, gândul ne duce la o poveste care prezintă anumite aspecte pozitive ale vieții, însă, socotind faptul că pelicula are ca subiect principal, pe lângă viața de familie și povestea de dragoste, Holocaustul, aceasta ridică anumite semne de întrebare. Astfel, aici intervine contradicția dintre efectele devastatoare ale Holocaustului și imaginea frumoasă care poate reieși din titlu. Al doilea aspect principal care atrage atenția mai mult decât primul este genul filmului, care este o comedie. Din nou, se realizează o asociere neobișnuită și poate chiar șocantă, între Holocaust și comedie. Pentru multe persoane care se ocupă cu analiza evenimentului și cu reprezentarea acestuia, acest film a constituit și constituie o absurditate, întrucât se știe că a ilustra Holocaustul în artă semnifică o provocare, datorită marilor controverse legate de acesta. Unii istorici și analiști consideră că acesta nu poate fi reprezentat deloc, cu atât mai puțin să fie reprezentat într-o notă comică. Cu toate acestea, filmul reușește, în ciuda aspectelor amuzante să redea aspectul dramatic al Holocaustului. O vorbă spune că un zâmbet poate ascunde mai multă durere decât o lacrimă, tocmai acest lucru se întâmplă și în cazul acestui film, care, deși pare de neimaginat la prima vedere, în spatele scenelor comice se află un adevăr îngrozitor. Filmul îl are ca și personaj principal pe Guido, interpretat de însuși directorul filmului, Roberto Benigni. Guido, un bărbat plin de viață, care încearcă să își deschidă o librărie în Toscana, o cunoaște întâmplător pe Dora, de care se îndrăgostește și cu care se va și căsători ulterior. ”Principesa”, așa cum îi spunea Guido, îi va dărui în scurt timp acestuia un fiu, pe micuțul Giosue, în jurul căruia se va concentra toată acțiunea. Prima parte a filmului ilustrează frumoasa poveste de dragoste dintre cei doi și bucuria venită odată cu fiul acestora, Giosue. Această fericire este întreruptă peste cățiva ani, când familia este deportată într-un camp de concentrare german. Trebuie specificat aici că inițial, sunt deportați doar tatăl și fiul, Guido fiind evreu, și abia apoi, la cererea disperată a Dorei de a fi alături de familia ei, este deportată si aceasta din urmă, Dora fiind creștină. Pe lângă acestă deportare, prima parte a filmului prezintă și câteva scene în care este prezentată situația evreilor care se înrăutățea pe zi ce trece. Guido începe astfel, să elaboreze un plan prin care fiul său să nu fie afectat de ororile care îi așteptau în lagăr. Acesta pretinde că lagărul, gărzile fioaroase, mănncarea foarte puțină, precum și ceilalți prizonieri, fac parte dintr-un joc, la finalul căruia, cel care va cumula 1000 de puncte va fi câștiga o călătorie cu un tanc adevărat. Întrucât are ca una din temele principale și Holocaustul și în ciuda faptului că prezintă o poveste ficțională, în film apar o serie de elemente specifice acestui eveniment, cum ar fi imaginea tipică a lagărului, bărăcile pline cu sute de persoane care dormeau laolaltă în ”paturile” etajate, selecția care avea loc odată cu ajungerea trenului în lagăr, trenul cu vagoane de marfă în care erau transportați mii de evrei, munca asiduă și forțată a prizonierilor, precum și dispariția frecventă în rândurile acestora, în special a bătrânilor și copiilor, în urma lor rămânând doar un munte de haine și obiecte care erau selectate de prizoniere. Toate aceste aspecte fac parte din perspectiva realistică a filmului, care se bazează pe un eveniment adevărat, Holocaustul. Mai puțin realiste sunt acțiunile lu Guido, care, încercând să îl ocrotească pe fiul său cât mai mult posibil, acesta recurge la o serie de gesturi , care, în realitate, l-ar fi condamnat în secunda următoare la moarte. Poate că tocmai acest aspect al filmului este cel care intrigă. Această indulgență din partea gărzilor face parte din imaginația lui Benigni și din perspectiva nerealistică a filmului. O scenă reprezentativă în acest sens este cea în care Guido, reușind să ajungă la microfonul din biroul unei gărzi, de unde se făceau diferitele anunțuri în lagăr, acesta îi face Dorei o declarație de dragoste. Această scenă, deși emoționantă, reprezintă clar o imagine fantastică, imposibilă în acel context. Există de asemenea, foarte multe scene reprezentative, dar care nu sunt redate într-un mod atât de brutal, precum în alte filme despre Holocaust. În ultima parte a filmului și mai ales în final, în momentul în care trupele Aliaților se apropiau, pelicula oferă din nou imaginea generală a Holocaustului, reprezentată de moartea lui Guido, acesta încercând să o găsească pe soția lui, Dora. Din nou, brutalitatea naziștilor și scena în care unul dintre gărzi îl împușcă pe acesta sunt cenzurate, lăsând spectatorul să audă doar zgomotul provocat de mitralieră. Cu toate acestea, în cele din urmă, Dora și Giosue reușesc să se întâlnească după eliberarea lagărului de către armata americană. Finalul fericit, care este ilustrat de regăsirea dintre mamă și copilul ei, ar fi fost imposibil fără eforturile tatălui de a-și face copilu că este într-o altă lume, lipsită de griji. Odată ajunși în lagăre și deposedați de toate bunurile și trăind mereu cu frica morții, prizonierilor nu le rămânea decât amintirea celor dragi și motivația că vor putea ajunge din nou la libertate, cu alte cuvinte, aceștia se hrăneau și la propriu și la figurat cu speranța. Probabil că aceste lucruri au contribuit cel mai mult la evitarea dezumanizării și la lupta grea pentru supraviețuire. La vita e bella, în ciuda diverselor critici, reprezintă unul dintre cele mai importante și reprezentative filme despre Holocaust, ieșind din limitele convenționale, dar nu într-un mod indecent și oferind o imagine mai ”blândă” a Holocaustului pe background-ul terorii. De asemenea, filmul oferă și o altă perspectivă a Holocaustului din punct de vedere geografic, prezentând și imaginea europeană a acestuia, într-unul dintre statele aliate ale lui Hitler în cel de-al doilea Război Mondial, adică în Italia. Filmele italiene au o importanță deosebită în ceea ce privește legătura cu Holocaustul, întrucât Italia este țara unde a luat naștere fascismul. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, Italia și-a schimbat poziția ca aliat al Germaniei, asociindu-se Aliaților. Deportarea evreilor italieni a avut loc în timpul ocupației germane și în momentul în care în Italia izbucnise un război civil. După câțiva ani de la finalizarea războiului și apariția în centrul culturii internționale a dezbaterilor despre Holocaust, se realizase deja o separare importantă între Italia și Germania, dezvoltându-se astfel și așa-numitul ”mit al italienilor buni” față de ”germanii răi”. Acest lucru s-a reflectat și asupra reprezentării Holocaustului în arta italiană. După o lungă perioadă de tăcere, Holocaustul a evoluat de la un statut periferic între anii 1960-1970, la etapa în care acesta a ajuns să fie un subiect foarte abordat în perioada 1980-1990. Pornind de la o dezbatere istorică și literară a reprezentării Holocaustului, Lawrence Baron a creat 44 de filme despre acest eveniment în perioada 1945-1949. Reprezentarea Holocaustului în filmografia italiană s-a realizat prin două perspective. Prima este o perspectivă din punct de vedere tematică, oferind o analiză textuală a filmului, pe când cea de-a doua se referă la memoria care stă la baza filmului.

2.3. Kapò (1960, Italia, Franța)

Tot în această categorie a filmelor italiene intră și pelicula realizată de Gillo Pontecorvo în anul 1960, Kapò. Filmul ilustrează una dintre cele mai dramatice și terifiante imagini despre Holocaust, fiind realizat după numai 15 ani de la finalizarea celui de-al doilea Război Mondial și a terorilor create de ideologia nazistă. Termenul de ”Kapò” este denumirea dată gardienilor care, pe lângă soldații naziști, reprezentau o consolidare a supravegherii deținuților din lagărele de concentrare. De obicei, acești Kapò erau aleși din rândurile evreilor deținuți, aceștia având un comportament asemănător cu cel al naziștilor, de multe ori și din cauza de a nu își pierde această funcție și privilegiile care veneau odată cu aceasta. Pelicula prezintă povestea dramatică a micuței Edith în vârstă de 14 ani, care este deportată din Paris împreună cu părinții ei în campul de concentrare de la Auschwitz. În urma selecției realizate în momentul sosirii în camp, părinții acesteia sunt omorâți, Edith rămânând atfel singură pe lume și fără niciun sprijin moral în locul oribil în care a ajuns. Inocenta Edith reușește cu ajutorul unei alte deținute și a doctorului din camp, să își schimbe identitatea prin ascunderea originii sale evreiești, aceasta primind numele de Nicole. Alături de această identitate, fata primește noua uniformă pe care o va purta mult timp de cum încolo, pe care era atașat și un triunghi negru, care semnfica faptul că aceasta a fost reținută pe motive infracționale. Deținuții care purtau acest triunghi de culoare neagră se bucurau de cel mai bun tratament în cadrul campului. Triunghiurile roșii reprezentau simbolurile pentru deținuții care au fost inchiși pe motive politice, iar steaua galbenă era simbolul pentru evrei, care erau tratați cel mai rău. Doctorul reușește astfel, să o includă pe noua Nicole în grupul de femei care urma să fie dus într-un lagăr de muncă. Situația prezentată în acest lagăr este de neimaginat, fiecare dintre aceste femei, unele cu vechime aici, altele noi, luptându-se prin toate mijloacele posibile pentru a nu fi selectate pentru gazare. Aceeași situație are loc și în ceea ce o privește pe Nicole, care, dintr-o fetiță naivă, dar mărinimoasă, se transformă într-una dintre cele mai perfide Kapò. Filmul prezintă numeroase scene care dezvăluie lupta prizonierelor pentru supraviețuire, o luptă prin care numai cele mai puternice reușeau să se mențină. Nicole este una dintre ele, aceasta ajungând să își vândă chiar și trupul soldaților din camp, pentru a primi o rație în plus de mâncare. În ciuda vârstei fragede de numai 14 ani, Nicole se impune în rândul celorlalte prizoniere, ajungând în cele din urmă să devină Kapò. Durerea fizică și psihică au facut-o pe aceasta să nu mai țină cont de nimeni și de nimic, persoana ei fiind singura care conta. Percepția ei asupra vieții se schimbă în momentul în care aceasta se îndrăgostește de Sascha, unul dintre prizonierii ruși închiși în camp. În ciuda divergențelor dintre aceștia de la început, mici conflicte care puteau să îi aducă moartea lui Sascha, spre sfârșitul filmului între aceștia doi se naște o frumoasă poveste de dragoste, Nicole dorindu-și mai mult ca niciodată să iasă din acel camp. În scurt timp, prizonierii ruși, împreună cu Nicole, care datorită funcției de Kapò avea anumite privilegii și acces la mai multe puncte cheie din lagăr, pun la cale un plan de evadare. Planul avea la bază întreruperea curentului care reprezenta principala piedică în evadarea acestora, din cauza gardurilor electrificate. După ce făcuse rost de cheia de la panoul de electricitate, Nicole urma să fie cea care întrerupe curentul, apoi prizonierii fiind capabili să fugă. Ziua și ora la care trebuia să fie pus în practică planul erau deja stabilite, toți prizonierii fiind de acord și așteptând cu nerăbdare momentul. Planul acestora devine șocant în momentul în care Sascha află de la colegii lui că Nicole nu va putea supraviețui, întrucât în clipa în care aceasta va întrerupe curentul, alarma lagărului se va declanșa automat, aceasta devenind ținta principală a soldaților din turnul de control. În ciuda acestei certitudini, Sascha este convins de camarazii lui să nu îi dezvăluie lui Nicole scretul, lăsând-o pe aceasta practic să își sacrifice viața pentru eliberarea celorlalți. Cu toate acestea, Sascha nu poate să țină prea mult secretul, dezvăluindu-i acesteia ceea ce se va întâmpla cu adevărat, cu rugămintea ca aceasta să nu dea înapoi și să încerce să salveze întregul camp, chiar și cu propria-i viață. Distrusă și trădată, Nicole nu mai poate să mai continue, mergând să finalizeze ceea ce și-a propus. Imaginile din final sunt terifiante: prizonierii încearcă să fugă spre gardul care acum nu mai avea electricitate, însă în fuga lor majoritatea dintre aceștia mor împușcați de soldații naziști. Edith, plină de sânge și ținută în brațe de Karl, unul dintre soldații cu care avea o relație frumoasă de prietenie, îî mărturisește acestuia că amândoi au fost trădați , iar înainte de a-și da ultima suflare, aceasta îi dezvăluie adevărata identitate, prin rugăciunea iudaică pe care o adresează lui Dumnezeu. Filmul, deși bazându-se pe o ficțiune, prezintă dramatica poveste a unei evreice care a fost obligată să trăiască o viață pe care nu și-ar fi ales-o niciodată, poveste prin care se pot identifica milioanele de femei care și-au măcinat ultimii ani din viață prin lupta pentru supraviețuire în lagărele de concentrare naziste. Începutul filmului se află în antiteză cu finalul acestuia, pornind de la frica îngrozitoare e moarte și dorința înflăcărată de a trăi, Edith consideră în cele din urmă că nu este necesar să trăiești, mai ale în condițiile în care aceasta a fost trădată de omul în care aceasta își pusese toată încrederea. După ce Edith observă cum părinții acesteia sunt duși într-o aglomerație de adulți și copii dezbrăcați spre camerele de gazare, percepția acesteia asupra vieții se schimbă total. Pentru supraviețuire, aceasta renunță la propria identitate, transformându-se din inocenta Edith de origine evreiască, într-o hoață franțuzoaică, pe nume Nicole. Ceea ce atrage aici atenția, este diferența absurdă care se făcea între prizonierii evrei, cei politici și infractori. Tocmai aceștia din urmă erau tratați mai bine, fiind considerați, într-un fel sau altul, superiori celorlalți. Orientările politice și în special rasa, erau considerate astfel, mai nocive societății decât crimele propriu-zise. Una dintre prizonierele campului, îi mărturisește lui Nicole la începutul venirii ei în camp, că singurul lucru pe care naziștii nu îl pot lua de la acestea, este umanitatea și respectul de sine. Naziștii au avut ca țintă însă, exact aceste două aspecte principale, în lipsa cărora oamenii nu mai continuă să fie oameni, ci animale. Sistemul reușește din plin să înlăture umanitatea și autorespectul din aceștia, după cum este bine prezentat și în acest film. Afirmația atât de convingătoare a acestei prizoniere este contrazisă de gestul acesteia de a-și lua viața prin atingerea gardului electrificat. În clipa în care Nicole devine Kapò, lagărul și poziția acesteia în cadrul campului deveniseră un stil de viață, perspectiva ei asupra viitorului, fiind limitată la acest camp, aceasta dorindu-și ca și celelalte Kapò, nu terminarea războiului și eliberarea lor, ci o promovare în rândul naziștilor. În momentul în care Sascha o întreabă pe aceasta ce va face și unde se va duce după ce războiul se va termina, aceasta își dă seama că în afara campului, aceasta nu mai avea nicio viață, în lipsa părinților, a casei și a inocenței sale anterioare. Una dintre imaginile cele mai terifiante ale Holocaustului, prezentate în film, este înfricășătoarea și cruda selecție care se realiza o data la 4 luni. Alegerea unei femei pentru camera de gazare se putea realiza din mai multe motive: îmbătrânirea, aspectul fizic care demonstra lipsa de putere pentru muncile fizice din care trebuiau prestate în camp, prezența unei boli sau a unei simple răceli, sau chiar existența unei banale zgărieturi, puteau reprezenta un pretext pentru drumul spre moarte. Datorită frumuseții sale, dar și a vicleniei de care dădea dovadă de multe ori, Nicole reușește să treacă de aceste selecții, asigurându-și un loc privilegiat în cadrul campului. La început, funcția de Kapò reprezenta o bună opțiune și o modalitate de a scăpa de aceste selecții și de a evita zilele de înfometare și obositoarele munci grele la care erau puse aceste femei, însă, după cum am spus mai sus, această funcție începea să devină ceva mai mult decât o simplă modalitate de supraviețuire, prizonierele Kapò considerându-se adevărate gardiene SS și folosindu-se din plin de puterea pe care o aveau asupra celorlalți prizonieri. De aceea, în cadrul proceselor de după război, acești Kapò erau judecați ca și criminali de război. Teroarea nazistă care era implementată adânc în psihicele prizonierilor, este bine ilustrată și în acest film. Excutarea publică a uneia dintre prizoniere, avea acest rol, de a inocula supremația sistemului nazist, care avea drept de viață și de moarte asupra tuturor. În momentul în care una dintre deținute își mută privirea de la cea care urma să fie spânzurată, una dintre Kapò o obligă pe aceasta să privească , această secvență neputând reprezenta mai bine acest aspect de mai sus. Acest film este foarte reprezentativ pentru evenimentul dramatic al Holocaustului, prezentând regresul unei fete evreice din cadrul unuia dintre sutele de lagăre naziste. Pelicula ilustrează percepția europeană asupra Holocaustului dintr-o perspectivă italiană, dar și franceză. Directorul filmului, Gillo Pontecorvo reușește să surprindă principalele elemente componente ale unui lagăr, dar și drama, teroarea, trauma prin care prizonierii treceau zi de zi, și cel mai important, dezumanizarea acestora, care ajungeau să se comporte ca niște animale în jungla nazistă. Spre deosebire de La vita e bella, filmul nu cenzurează aspectele violente din lagăr, ilustrând în mod realistic cruditatea nazistă. Pe langă temele comune dintre aceste două filme, Holocaustul și lagărul, Kapò prezintă și tema iubirii, însă în acest film, dorința înflăcărată pentru viață are întâietate în fața dragostei, instinctul primar pentru supraviețuire impunându-se chiar și împotriva persoanei iubite. Ambele filme prezintă acțiuni fictive, care nu se bazează pe o mărturie, pe o memorie a unui supraviețuitor al Holocaustului, însă amândouă ar putea reprezenta povești reale a victimelor Holocaustului care nu au mai apucat să povestească lumii, pierind în lagărele de exterminare. În ceea ce privește aspectul de veridicitate al celor două pelicule, consider că cel de-al doilea prezintă Holocaustul într-o notă realistică, față de La vita e bella, care, în ciuda sentimentului de emoție și de compătimire care cuprinde spectatorul în momentul vizionării lui, este puțin exagerat datorită aspectelor amuzante. Cu toate acestea, cele două filme italiene: La vita e bella al lui Roberto Benigni și Kapò al lui Gillo Pontecorvo, ilustrează tragedia de neimaginat al Holocaustului, învățând indirect spectatorul de una dintre cele mai grave evenimentele din istoria omenirii, o istorie atât de puțin cunoscută.

2.4. Train de vie (1998, Franța, Belgia, România, Israel)

Rămânând tot în spațiul european, un alt film important în privința reprezentării Holocaustului este Train de vie (Trenul vieții) realizat în anul 1998, de un producător român, Radu Mihăileanu. Această peliculă este foarte importantă mai ales datorită prezentării perspectivei europene răsăritene asupra Holocaustului, și mai ales pentru perspectiva românească. Filmul nu se bazează pe o poveste reală, sau pe mărturia unui supraviețuitor al Holocaustului, ci ilustrează un mod ficțional prin care acest eveniment ar fi putut să se sfârșească. Acțiunea fictivă prezintă lupta unor evrei dintr-un mic sat din Europa de Est pentru a evita deportarea lor în lagărele de concentrare. Aflând că majoritatea evreilor din satele vecine au fost deportați, locuitorii din satul Shtetl se hotărăsc să îi păcălească pe naziști, înscenându-și deportarea spre lagăre, destinația finală fiind Palestina. Filmul prezintă într-o notă amuzantă pregătirile acestora în vederea ”deportării” și micile conflicte dintre aceștia în privința împărțirii sarcinilor care le reveneau fiecăruia dintre ei. O primă problemă reprezenta cine vor fi cei care vor juca rolul de naziști, majoritatea dintre aceștia considerând că până și interpretarea unui simplu rol de soldat nazist reprezintă o trădare a neamului evreiesc. În cele din urmă aceștia reușesc să își împartă rolurile, urmând ca cei care deveneau soldați naziști să învețe accentele nemțești. Sarcina de ”profesor de limba germană” i-a revenit lui Schmecht, care reușește în cele din urmă să îi învețe pe aceștia pronunția corectă. Una dintre cele mai importante aspecte ale planului acestora era trenul, care reprezintă de altfel și unul dintre simbolurile Holocaustului, trenul fiind cel care transporta spre moarte mii de suflete. Aici, semnificația trenului este modificată total, acesta devenind obiectul indispensabil pentru libertatea acestor evrei. La început având aspectul unei epave, trenul devine complet ansamblat și modificat de locuitorii acestui sat, acest lucru denotând și inteligența și îndemânarea de care dădeau dovadă evreii în general. Filmul este, după cum am mai spus, o comedie despre Holocaust, însă nu ia în derâdere anumite aspecte dramatice ale Holocaustului, ci doar prezintă amuzamentul prin care acești evrei, viitori prizonieri, se chinuie să scape de mâinile criminale ale naziștilor. În cea de-a doua parte a filmului, este prezentată călătoria ”sprâncenată” a acestora, în drumul lor întâlnind numeroase ”piedici” naziste, dar de care reușesc să treacă cu bine mai ales datorită istețimii dovedite de Schemcht, care juca rolul comandantului nazist care se ocupa cu deportarea acestor evrei. Acțiunea devine tensionată atunci când, fiind opriți de un comandant nazist, acesta din urmă detectează accentul nemțesc neobișnuit al lui Schmecht, însă în cele din urmă se dovedește că și celălalt ”comandant nazist” interpreta tot un rol bine gândit, acesta fiind de origine țigănească și urmând un plan identic cu cel al evreilor. Astfel, aceștia se hotărăsc să urmeze împreună același drum, în același tren care ducea spre libertate. Filmul conține numeroase scene și secvențe prin care ne sunt dezvăluite principalele obiceiuri evreiești, dar și cele țigănești. Întregul film și întreaga acțiune este narată de Schlomo, nebunul satului, dar cel care venise cu ideea înscenării deportării. Probabil că scopul producătorului a fost tocmai redarea întregii acțiuni prin ochii acestui nebun, care își dorea și își imagina că toată această înscenare este posibilă. Finalul poveștii prezintă două scenarii: primul, ilustrând reușita călătoriei acestora în momentul în care aceștia ajung la granița cu Rusia, final care este creat de imaginația lui Schlomo, și cel de-al doilea, care prezintă tristul și inevitabilul adevăr, prin care ne este ilustrată prezența acestor evrei în lagărele de concentrare, prin imaginea lui Schlomo de după gratii și îmbrăcămintea lui care semăna cu bine-cunoscutele uniforme de prizonieri ale naziștilor. Personal, nu îmi dau seama dacă întreaga acțiune a avut loc cu adevărat, acțiune rezultată cu un eșec inevitabil, sau dacă întreaga poveste face parte doar din imaginația lui Schlomo, evreii din acest sat fiind deportați după planul nazist, fără să recurgă la această înscenare. Cu siguranță, filmul Train de vie a fost și încă este criticat, ca și La vita e bella, de faptul că tratează sensibilul subiect al exterminării evreilor și a altor rase într-o comedie. Există cu toate aceastea o diferență între aceste două ficțiuni: spre deosebire de filmului lui Roberto Benigni, Train de vie nu prezintă viața evreilor în cadrul unui lagăr sau în ghetto, acesta prezintă viața unei comunităție evreiești dinainte de transportarea lor în acele locuri. Mai mult decât atât, Train de vie nu tratează aspectele dramatice ale Holocaustului ci doar oferă un alt scenariu al istoriei. Cu siguranță că în cazul în care aceste înscenări ar fi fost posibile, nu am mai discuta acum despre un genocid. Tocmai sfârșitul filmului și prezența lui Schlomo în lagăr demonstrează imposibilitatea unui astfel de plan. Pelicula, realizată în România, este predominată de limba franceză, limbă vorbită de întregul sat, iar apoi de limba germană, în momentul în care aceștia preiau rolurile de soldați naziști. Tocmai prezența acestor limbi predominante în cadrul fimului prezintă situația celui de-al doilea Război Mondial, marcat de opoziția dintre cele două țări, Franța și Germania. Toate aceste elemente: limbile utilizate, peisajele românești, obiceiurile evreiești și cele țigănești formează panorama Europei Răsăritene în timpul războiului și al Holocaustului. Apariția în scenă a poporului țigan oferă un aspect specific european, asta nu însemnând că nu există deloc țigani în America, ci doar că aceștia sunt mult mai numeroși în Europa. Cu toate că pelicula îndrăzneață al lui Radu Mihăileanu este o comedie, filmul prezintă foarte bine substratul dramatic al Holocaustului mai ales prin lupta accentuată a acestei comunități evreiești pentru punerea în aplicare a înscenării și obținerea libertății. În mod sigur, prin tot ceea ce însemnă Holocaustul, nu există aspecte comice, ci doar aspecte dramatice și terifiante. Cu toate acestea, filmul pune în aplicare vorba ”să faci haz de necaz”, chiar și în ciuda absenței imaginilor care să ilustreze necazul, acesta există și este iminent. Pe lângă elementele naziste, evreiești și țigănești, filmul face referire și la un alt aspect principal și predominant perioadei din timpul celui de-al doilea Război Mondial, și anume comunismul. Acesta constituie de asemenea un element european foarte cunoscut în această perioadă. În rândul sătenilor evrei care urmau să fie deportați, există și un grup mic de persoane adepte socialismului, care oferă discuții foarte interesante, radicale și propagandistice în ceea ce privește comunismul. Probabil că producătorul a inclus și tema comunismului în film tocmai pentru a ilustra acest caracter european al peliculei, sau poate acesta a avut scopul de a face referire și să ilustreze una dintre principalele acuzații pe care naziștii le aduceau evreilor: evreii sunt capul comunismului și a bolșevismului și cei care au adus în Europa acest ”virus”. Train de vie reprezintă, astfel, unul dintre cele mai reprezentative filme ale Holocaustului, accentuându-se pe principalele aspecte europene din perioada celui de-al doilea Război Mondial și oferind o altă perspectivă în comparație cu cea americană, a Holocaustului. De asemenea, filmul ridică una dintre cele frecvente întrebări în ceea ce privește istoria: ”Ce ar fi fost dacă..?”. Cele două filme Train de vie și La vita e bella materializează ceea ce Sigmund Freud afirma: ”Omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea”. Dacă în primul caz imaginația bogată al lui Guido a reușit să îl salveze pe băiețelul acestuia, în cel de-al doilea caz, nebunia lui Schlomo și visul de a ajunge pe tărâmul mult așteptat, nu l-a ajutat nici pe acesta, nici pe consăteni să scape de ororile lagărului.

2.5.The boy in the striped pyijamas (2008, Marea Britanie, SUA)

Un alt film care prezintă în mod șocant tema Holocaustului, este The boy in the striped pyijamas, realizat de Mark Herman și apărut în cinematografe în anul 2008, se bazează pe romanul cu același nume al lui John Boyne. Pelicula prezintă în principal prietenia interzisă dintre un german și un evreu în timpul celui de-al doilea Război Mondial, în vremea când evreii erau deja deportați în lagărele de concentrare și omorâți cu brutalitate și cruzime în camerele de gazare, undeva după anul 1940. Povestea nu este inspirată din realitate, însă oferă o imagine realistă a situației miilor de evrei care au murit în cadrul înspăimântătoarelor campuri de concentrare și exterminare. În centru acțiunii se află Bruno, un băiețel de 8 ani, fiul unui comandant al armatei naziste. Spre dezamăgirea lui Bruno, tatăl acestua primește într-o zi un ordin superior prin care acesta este nevoit să se mute într-o altă localitate, împreună cu familia lui, care era formată din cei doi copii, Bruno și sora mare a acestuia, Gretel și soția acestuia. Aceștia ajung într-un loc izolat, într-o zonă rurală, noua casaă fiind înconjurată de ziduri înalte. Inițial, Bruno nu este încântat de noua locuință, până în momentul în care vede de la fereastra din camera lui, în îndepărtare, o fermă. Încetul cu încetul, Bruno descoperă că acea fermă nu este ceea ce pare, însă răspunsul nu îl primește de la niciunul dintre cei doi părinți, singura observație din partea acestora fiind să nu se apropie de acel loc și să nu interacționeze cu acei ”fermieri” îmbrăcați în ”pijamale”, așa cum îi vedea Bruno. Evident, curioziatatea lui Bruno se accentuează și mai mult prin această interdicție, dar și prin ședințele secrete ale tatalui cu subordonații acestuia, care aveau loc aproape zilnic în biroul casei, și care, aveau o oarecare legătură cu misterioasa ”fermă” din îndepărtare. Bruno reușește să ajungă pe un drum secret din spatele casei în acest loc suspect, care, de aproape părea și mai ciudat. În cadrul ”fermei” îngrădite de garduri înalte și electrificate, Bruno îl cunoaște pe Schmuel, un băiețel de aceeași vârstă cu el, cu care se împrietenește rapid. În curând, Bruno află tot mai multe detalii despre acest loc, care se dovedește că nu este o fermă și despre rolul pijamalelor și a numerelor purtate de toți oamenii care trăiau acolo. Bruno, împreună cu sora lui Gretel, încep să ia meditații cu un profesor profund antisemit, care îi învață pe aceștia despre natura diabolică a evreului. Bruno nu putea să înțeleagă cum ar putea un evreu ca Schmuel, sau ca Pavel, unul dintre servitorii evrei din casă, să fie atât de rău și de distrugător pentru rasa germană. Situația se înrăutățește atunci când Elsa, mama lui Bruno, află din comentariile nemiloase făcute de unul dintre subordonații soțului, cu privire la mirosul neplăcut care venea din crematoriu, că de fapt acel lagăr de concentrare era unul de exterminare. Finalul este unul tragic: încercând să îl ajute pe Schmuel să își găsească tatăl, care ”dispăruse” în mod misterios din camp, Bruno se îmbracă în așa-numitele pijamale, sapă o groapă pe sub gradul electrificat și intră în lagăr, necunoscând adevăratele orori ce aveau loc acolo. Întâmplarea face ca tocmai în acel moment gărzile naziste să ducă următorul grup în camera de gazare. Panicați și îngrămădiți în aglomerație, aceștia ajung într-o cameră unde li se ordonă să își dea hainele joa pentru a face duș, însă odată ajunși la ”dușuri”, aceștia sunt blocați înăuntru și gazați cu particulele Zyklon B. În momentul în care părinții își dau seama de planul băiatului, salvarea era deja prea tărzie. Unul dintre aspectele importante ale acestui film este redarea firului narativ prin ochii unui băiețel de numai 8 ani, care se străduiește să înțeleagă lumea și războiul surd dus împotriva evreilor. Filmul conține foarte multe scene reprezentative despre Holocaust, secvențe care redau o lume mult prea crudă pentru a fi înțeleasă, mai ales de un copil de 8 ani. Un alt aspect principal al Holocaustului, care nu apare foarte des în alte filme, este educația pe care copiii germani o primeau la acea vreme. Modul în care profesorul Herr Liszt le prezintă situația Germaniei unor copii, este bulversantă. Acesta vorbea despre evreu ca fiind dușmanul numărul 1 al Germaniei, un parazit, un șobolan care trebuie strivit, doar prin exterminarea acestuia Germania putând să atingă gloria mult visată. Deși sunt gândite și adresate de un copil de doar 8 ani, Bruno pune, și își pune o serie de întrebări privind situația evreilor, însă niciodată nu primește un răspuns convingător. Aceste întrebări au fost și încă sunt analizate de majoritate persoanelor indignate și marcate de evenimentul tulburător al Holocaustului: ”De ce toți evreii sunt răi?”, ”Nu există oare chiar nici măcar un evreu bun în lumea asta?”, ”Păcatul de a se naște evrei reprezintă un motiv suficient pentru a primi o asemenea pedeapsă?”, și multe alte întrebări de acest gen, la care nu cred că cineva ar putea să dea un răspuns obiectiv nici măcar în ziua de azi. În timp ce Bruno prezintă modelul pentru un copil naiv, dar nu destul încât să creadă în cuvintele atât de crude ale profesorului său, Gretel reprezintă tipul copilului german, profund naționalist, care lasă în urmă jocurile, inocența și copilăria, pentru a se implica în lupta pentru triumful național, chiar dacă este necesar ca un popor să fie ras de pe fața pământului pentru această glorie. Bruno dă și el dovadă de slăbiciune în momentul în care îl vede pe Schmuel, care fusese ales pentru degetele subțiri, să șteargă paharele familiei lui Bruno. Acesta din urmă îi oferă lui Schmuel prăjituri, însă în clipa în care aceștia sunt surprinși de crudul Kotler, care era locotenentul tatălui său, Bruno afirmă că nu îl cunoaște pe acesta și că nu sunt prieteni, așa cum afirmase Schmuel. Minciuna acestuia are repercusiuni asupra micuțului evreu, care este bătut violent de Kotler. Această scenă scoate în evidență una dintre principalele caracteristici ale regimului nazist, și anume nediferențierea genurilor și a vârstelor. Așa cum un bărbat evreu era pedepsit pentru o anumită greșeală, aceeași acțiune punitivă se aplica, fără nicio reținere, atât femeilor, cât și copiilor. Această ură profundă împotriva evreilor era inoculată încă de mici copiilor germani, atît de profesori, cât și de părinții care nu se sfiau să batjocorească sau să brutalizeze un evreu în fața acestora. O scenă reprezentativă în acest sens este cea în care Kotler, nervos de faptul că Pavel, unul dintre slujitorii evrei a vărsat din greșeală vin pe uniforma acestuia, nu ezită să îl impingă brutal pe acesta în altă cameră, oferindu-i o ”lecție” care îi provoacă moartea evreului. În tot acest timp, în ciuda prezenței la masă a copiilor și a soției sale, tatăl lui Bruno nu se simte obligat să îl oprească pe subordonatul său, a cărui lovituri se auzeau în toată casa. Mai mult decât atât, pe chipul acestuia se citește o nepăsare totală, și chiar convingerea că pentru ceea ce a făcut, acel evreu merita pe drept să fie bătut până la moarte. Acest lucru reprezenta în Germania, în acea perioadă, o bună educație pentru copiii germani, care nu trebuiau să fie privați de metodele prin care evreii erau pedepsiți, pentru ca în viitor aceștia să aplice aceleași pedepse. În ciuda acestei imagini șocante și a nepăsării tatălui, Bruno are încredere în acesta și se simte mândru de el în momentul în care acesta din urmă vizionează pe furiș un filmuleț de propagandă nazistă, care prezenta viața în lagărul din apropiere. Documentarul oferea o imagine pozitivă campului, făcându-l pe Bruno să îl vadă cu alți ochi pe tatăl său. Poate că tocmai acel fimuleț propagandist l-a făcut pe Bruno să intre în lagăr, fără să cunoască adevăratele orori care se petreceau în interior. Una dintre scenele care intrigă poate cel mai mult, este scena de la înmormântarea mamei comandantului, bunica lui Bruno. Aceasta era împotriva sistemului nazist, și mai ales împotriva politicii antisemite atât de violente. Cu toate acestea, pe mormântul acesteia, se afla o scrisoare de condoleanțe din partea Führer-ului, scrisoare pe care Elsa încearcă să o dea la o parte, afirmând că ”ea nu și-a dorit asta” însă gestul acesteia este oprit de comandant care îi răspunde: ”Dar el își dorește!”. Ultima afirmație ilustrează întreaga societate germană care se afla sub regimul hitlerist, în cadrul acesteia, necontând ceea ce își dorea fiecare, ci doar ceea ce își dorea Führer-ul. În ceea ce privește finalul filmului, care este clar unul dramatic, acesta reprezintă, după părerea mea și un simbol al pedepsei divine. Atât autorul cărții, cât și producătorul filmului, au încercat să se răzbune pe comandantul dur și nemilos, prin aplicarea metodei de exterminare pe care acesta o folosea împotriva evreilor, asupra propriului copil. Majoritatea persoanelor care vizionează acest film care șochează atât prin ilustrarea unei mici părți a Holocaustului, cât și prin finalul imprevizibil, simt o oarecare compătimire și tristețe mai mult pentru Bruno, decât pentru Schmuel, sau pentru miile de persoane care au piereau în acele camere de gazare. Acest lucru se datorează faptului că, deși inconștient, se face o diferență între evreii care oricum trebuiau să moară și micul german, care s-a aflat la timpul si la momentul nepotrivit și care nu trebuia să aibă un asemena sfârșit tragic. Între aceștia nu există nicio diferență, acest ”trebuie” nefiind la locul lui în niciuna dintre cele două situații. Existența Holocaustului în istorie și reprezentarea lui în filmografie, produce o oarecare distorsionare a percepției despre adevăratul fenomen al exterminării evreilor. Ca și în cazul acestui film, de multe ori considerăm că moartea milioanelor de victime ale Holocaustului reprezintă un eveniment din trecut, o istorie, care, deși este oribilă, nu mai poate modificată. Însă în momentul în care vedem, că, pe lângă acești evrei, mai există alte victime nevinovate precum Bruno, care au avut același sfârșit nemilos, acest lucru provoacă o și mai mare indignare. În realitate, atât evreii, cât și celelalte naționalități, chiar și germane, care au fost victime ale politicii criminale naziste, se află la același nivel de dramatism. Filmul The boy in the striped pyijamas, pe lângă teroarea nazistă asupra evreilor, pune accentul mai mult pe Bruno decât pe Schmuel, încercând să demonstreze că, în ciuda gândirii diferite a lui Bruno față de sora sa spre exemplu, acesta a pierit în același mod ca și restul evreilor. Cu toate acestea, existența acestor cazuri izolate, se micșorează în intensitate în fața milioanelor de evrei morți în cel de-al doilea Război Mondial, dar așa cum se spune, fiecare suflet din lumea aceasta contează la fel de mult. Consider că acest film are o importanță deosebită în cunoașterea unor aspecte principale ale Holocaustului, iar faptul că aceste aspecte ne sunt redate prin ochii unui copil, acest lucru oferă un loc special peliculei în rândul filmelor despre Holocaust.

2.6.The book thief (2013, Germania, SUA)

Un alt film asemănător care face referite la prezentarea războiului prin ochii unui copil și care tratează și tema Holocaustului, este The book thief al lui Brian Peraval, care se inspiră din romanul cu același nume, al lui Markus Zusak. Filmul are la bază povestea unei fetițe de origine germană, poveste care începe în momentul în care aceasta ajunge la oamenii care îi vor deveni de acum înainte părinți. Mama biologică, având ca orientări politice comunismul, este nevoită să fugă din Germania, lăsându-și fiica să fie adoptată de cei doi soți Hubermann. La început, micuța Liesel duce o relație mai apropiată cu tatăl adoptiv, însă în cele din urmă și mama adoptivă a acesteia, începe să își manifeste adevaratele sentimente pentru Liesel, care erau de obicei ascunse prin comportamentul rece al acesteia. În ciuda faptului că Liesel aparținea rasei ariene și chiar începuse să facă parte dintr-un grup de copii pro-naziști din cadrul școlii, Liesel începe să simtă un sentiment de antipatie pentru acest sistem, mai ales în momentul în aceasta își dă seama că acest sistem este vinovat și de fuga mamei sale, și, implicit, de abandonarea ei. Unul dintre momentele centrale ale filmului, de la care pornește și întreaga acțiune a acestuia, este scena în care în mijlocul orășelului german sunt arse toate cărțile și documentele importante scrise de evrei din biblioteci, lucru care o intrigă și mai tare. Această scenă este inspirată din realitate, prezentând și una dintre legile absurde ale sistemului nazist în ceea ce privește eliminarea culturală a evreilor. Se știe că, pe lângă faptul că ideologia totalitară nazistă a atacat în mod violent populația evreiască din întreaga Europă, o măsură importantă și absurdă a a fost și scoaterea din școli, din universități și biblioteci, a tuturor cărților și lucrărilor de o valoare importantă, nu atît pentru populația evreiască, cât pentru cultura Germaniei. Aceste lucrări care participau la o îmbogățire a culturii și științei germane, au fost eliminate astfel, doar pentru simplul fapt că erau scrise de autori evrei. Pe lângă eiminarea lucrărilor și expulzarea autorilor, au fost atacați și cei care erau împotriva acestui sistem. Un exemplu în acest sens este cunoscutul Albert Einstein, care, din cauza criticilor pe care acesta le-a adus politicii germane criminale împotriva evreilor, într-un discurs ținut în SUA, acesta a fost exclus din rândul marilor oameni de știință germani. Astfel, Liesel, impresionată în mod negativ și indignată de muntele de căți arse, ascunde, pe furiș, o carte la care focul nu ajunsese încă. De acum înainte, fetița devine fascinată de lumea incredibilă din care făcea parte în momentul în care aceasta citea acele cărți. În scurt timp, Liesel ajunge să se furișeze prin fereastra de la biblioteca din reședința primarului, pentru a ”împrumuta” fără permisiune cărțile acestuia. Viața fetei se schimbă mult și odată cu apariția lui Max, un tânăr evreu, care, încerând să scape de deportările care se făceau în acea perioadă, este ajutat de părinții lui Liesel să se ascundă o perioadă în subsolul casei lor. Între Max și Liesel se naște o prietenie puternică, însă în scurt timp acesta este nevoit să părăsească ascunzătoarea pentru a nu îi pune în pericol pe Liesel și pe familia ei. Filmul prezintă o scenă în care un bărbat, proprietar de magazin, este brutalizat de gărzile SS în momentul în care aceștia află că este evreu. Tatăl lui Liesel, încercând să intervină pentru acesta, este de asemenea împins și lovit de soldați. Acest lucru se întâmpla destul de rar în societatea germană, întrucât niciun non-evreu nu îndrăznea să intervină pentru un evreu, întrucât aceștia erau de multe ori bătuți și chiar omorâți pentru fapta lor. De aceea, așa cum se poate observa în toate filmele care tratează tema Holocaustului și a deportărilor, vecinii evreilor stau pe loc aceștia doar privind șocați ceea ce se întâmplă cu vecinii și prietenii lor. Războiul începe să se intensifice, de multe ori, locuitorii acestui mic oraș din Germania sunt nevoiți să petreacă ore sau chiar zile în șir în subteranul unei clădiri, până când bombardamentele, avioanele militare și sunetele de mitraliere încetau. Situația se înrăutățește în momentul în care tatăl fetiței, cu toate că avea o vârstă destul de înaintată și având și probleme de sănătate, este recrutat în armata germană în mod obligatoriu și forțat să participe la confruntarea directă a războiului. Spre bucuria lui Liesel și a mamei sale, tatăl se întoarce în scurt timp acasă, teafăr. Cu toate acestea, finalul filmului este unul tragic: în urma detonării unei bombe în oraș, atât părinții adoptivi ai lui Liesel își pierd viața, precum și cel mai bun prieten al acesteia, Rudy. Liesel reușește să supraviețuiască războiului, fiind apoi înfiată de primar și de soția acestuia, la sfârșitul filmului fiind redată și întâlnirea dintre Liesel și Max, evreul care a reușit să supraviețuiască atât războiului, cât și Holocaustului. Chiar dacă firul narativ este văzut, din nou, ca și în cazul fimului anterior, prin ochii inocenți ai unui copil, pelicula este dramatizată de la început și până la sfârșit, prin cuvintele naratorului care reprezintă moartea. Astfel, întregul film stă sub semnul morții, lucru despre care putem spune și în ceea ce privește războiul și Holocaustul. Într-adevăr, filmul se bazează mai mult pe gândurile și frământările lui Liesel, în fundalul acestor sentimente este evidențiată și o mică parte din ororile celui de-al doilea Război Mondial și o parte și mai mică din Holocaust. Într-adevăr, filmul nu se poate compara cu alte capodopere reprezentative despre Holocaust, cum ar fi Schindler’s list sau The pianist, însă și în cazul acestui film, acele secvențe izolate despre Holocaust evidențiază faptul că acest fenomen, deși nu se manifesta cu aceeași intensitate și brutalitate în fiecare regiune din Europa, acesta era prezent în viețile tuturor oamenilor care trăiau în acea perioadă. Un alt motiv pentru care consider că această ecranizare este reprezentativă pentru Holocaust, este și perioada în care acesta a fost realizat, și anume anul 2013. Este interesant și chiar de apreciat faptul că cel de-al doilea Război Mondial și ororile exterminării evreiești s-au păstrat în memoria omenirii și încă mai sunt ilustrate în artă și filmografie, învățând în mod indirect următoarele generații ceea ce semnifică cu adevărat aceste evenimente importante ale istoriei universale. Este de apreciat, astfel, că istoria celui de-al doilea Război Mondial poate fi cunoscută de tineri, măcar prin intermediul filmelor dacă nu la școală. În ciuda faptulu că pelicula are o marcă americană, accentele personajelor ascund întru totul acest lucru, acțiunea filmului părând astfel mai realistă. O altă imagine pe care o oferă pelicula este impactul războiului și al violenței asupra copiilor, care se maturizează parcă înainte de vreme din cauza acestor atrocități. Ca și The boy in the striped pyijamas, The book thief ilustrează în special societatea germană care este afectată, în mod indirect, de acțiunile sistemului hitlerist, suferind alături de prietenii și apropiații evrei care sunt dintr-odată anihilați, fără un motiv anume, de pe fața pământului. Părerea și poziția acestor copii vis-a-vis de război și Holocaust au o mare importanță pentru viitor, când aceștia vor ajunge adulții care vor lupta pentru evitarea unor noi evenimente dramatice și șocante ca acestea. În concluzie, povestea impresionantă a micuței Liesel, poate fi povestea oricărui copil care a trăit evenimentele negative de la mijlocul secolului al XX-lea, oferind o reprezentare a Holocaustului și dintr-o perspectivă infantilă, dar matură în ceea ce privește poziția ei împotriva sistemului nazist.

2.7. The Reader (2008, SUA, Marea Britanie)

Unul dintre cele mai neobișnuite filme care tratează într-un mod diferit tema Holocaustului, este filmul lui Stephen Daldry, The Reader (Cititorul), care are la bază romanul cu același nume scris de Bernhard Schlink. Ecranizarea a fost realizată în anul 2008 și prezintă povestea bulversantă a unei foste gardiene SS, Anna Schmitz. Povestea începe cu tânărul Michael Berg, care, fiind bolnav de scarlatină, leșină pe una din străzile Berlinului, în apropiere de locuința Hannei. Aceasta îl găsește aproape inconștient și îl ajută pe acesta să se întoarcă acasă. Câteva luni mai târziu, după ce Michael se vindecă, acesta se întoarce la apartamentul Hannei pentru a-i mulțumi. Încetul cu încetul, între aceștia se naște o puternică relație pasională care se transformă chiar în iubire. În ciuda diferențelor de vârstă foarte mari, Michael fiind încă elev, iar Hanna având peste 30 de ani, aceștia continuă relația o perioadă de timp. Hanna era o femeie foarte misterioasă, Michael neștiind prea multe lucruri despre ea, singurul aspect de care era sigur era că aceasta era fascinată de cărțile pe care acesta i le citea zilnic după ce venea de la școală. În ciuda acestei relații plăcute dintre cei doi, Hanna dispare într-o zi fără să îl anunțe pe acesta, sau să îi lase măcar un bilet. Acțiunea este prezentată peste 8 ani, când, fiind student la Drept, Michael o revede pe Hanna la unul dintre procesele care judecau naziști. Printre gardienele SS care erau acuzate de incendierea unei biserici, în timp ce în interior se aflau 300 de femei dintr-un lagăr de concentrare, spre surprinderea băiatului, se afla și Hanna. Observând că aceasta nu încearcă să se apere în niciun fel, Michael începe să se ocupe cu investigarea cazului, pentru a înțelege care este motivul pentru care Hanna nu încearcă, ca și celelalte gardiene, să scape de vină. Astfel, Michael le cunoaște pe două dintre supraviețuitoarele incendiului, Ilana Mather și mama acesteia. Mărturia acestora reprezintă dovada-cheie a procesului împotriva acestor gardiene. Spre deosebire de Hanna, celelalte acuzate se apără vertiginos, afirmând că Hanna era cea care se afla la conducerea campului în acea perioadă, ea fiind cea care a semnat autorizația prin care se dorea ca femeile din biserică să fie lăsate să moară în incendiu. Hanna dezminte afirmațiile făcute de acestea, însă, în momentul în care judecătorul o pune pe aceasta să declare această afirmație în scris, Hanna se răzgândește, recunoscând toate acuzațiile care i-au fost aduse din partea fostelor sale colege. Michael își dă seama în cele din urmă de secretul rușinos pe care acesta îl ascunde, și anume faptul că aceasta era analfabetă, preferând să primească o sentință maximă, decât să dezvăluie lumii acest secret. Tocmai acest lucru se și întamplă, Hanna fiind cea care este considerată vinovată de incendierea bisericii și de moartea sutelor de femei din lagăr. Spre deosebire de fostele ei colege, care primesc o pedeapsă de câțiva ani, Hanna primește sentința pe viață, însă nici acest lucru nu o determină să recunoască problema cu care se confrunta și care ar fi putut-o salva de o viață în spatele gratiilor. Timpul trece foarte repede, acțiunea fiind prezentată după aproape 20 de ani, când Michael se hotărăște să își înregistreze vocea în timp ce citește vechile cărți din adolescență, trimițându-i Hannei casetele cu înregistrările. Încetul cu încetul, Hanna reușește să învețe să scrie și să citească prin asocierea cuvintelor de pe casete cu literele și cuvintele din cărți. După câțiva ani, datorită comportamentului pozitiv pe care aceasta l-a avut în închisoare de-a lungul acestor ani, Hanna are permisiunea să fie eliberată. Michael reușește să îi facă rost acesteia de o slujbă și de un loc unde să stea, însă, în momentul eliberării, Michael află cu tristețe că Hanna se spânzurase, lăsându-i acestuia un bilet prin care îl ruga să doneze banii pe care aceasta îi ținea într-o cutie de ceaiuri, familiei Ilanei. Acesta află apoi mai târziu ca povestea Ilanei, care era scrisă într-una dintre memoriile ei, au fost cauza pentru care Hanna și-a luat viața, aceasta din urmă fiind șocată de ororile prin care Ilana și mama ei au trecut. Finalul filmului constă în întâlnirea dintre Michael și Ilana, care refuză banii Hannei, aceasta neavând nevoie de ei, dar se hotărăște în schimb să păstreze cutia de ceai, care semăna cu cea care îi fusese furată în perioada cât a stat în camp. Filmul, chiar dacă nu se bazează pe o poveste reală, oferă o imagine a Holocaustului prin prisma numeroaselor procese de la Nürnberg, care aveau ca scop pedepsirea criminalilor de război naziști care au anihilat milioane de persoane. Personajul Hannei, nu oferă foarte multe cuvinte sau explicații în ceea ce privește trecutul ei, sau ceea ce simte ea în prezent. Analfabetismul acesteia putea să reprezinte portița de scăpare de o sentință atât de grea, însă aceasta preferă să nu îl dezvăluie, cel mai probabil din rușine, dar poate și din cauza remușcărilor acesteia în ceea ce privește celelalte lucruri oribile de care se consideră vinovată, chiar și ea recunoscând în timpul procesului de selecția pe care a făcut-o în lagăr, în urma căruia 10 femei au murit în camera de gazare. Sinuciderea acesteia, în finalul filmului, din cauza sentimentului apăsător de vinovăție, nu înseamnă că aceasta trebuie văzută neapărat ca un personaj pozitiv. Pelicula nu încearcă să o dezvinovățească pe una dintre miile de gardiene SS care au condamnat nu doar la moarte, ci la torturi inumane prizonierii din acele lagăre de exterminare, ci se dorește să se creeze o imagine a acestora, care, realizându-și acțiunile teribile din trecut, preferă să moară decât să trăiască mereu cu această vină, alegând astfel, calea mai ușoară. Milioanele de persoane care au pierit în timpul Holocaustului nu au avut însă dreptul de a alege, naziștii având asupra acestora dreptul de viață și de moarte, însă dreptul cel mai utilizat era cel de tortură și de moarte. Pelicula prezintă însă și partea adevăraților criminali, care, pe lângă faptul că nu regretă ceea ce au comis, instalează vina asupra altor persoane, încercând să fugă de pedeapsă. Acesta este cazul gardienelor SS care au reușit să scape cu o sentință de 3-4 ani. Nici măcar o sentință pe viață, sau chiar pedeapsa cu moartea nu ar putea să echivaleze cu ororile și teroarea zilnică prin care au trecut cei închiși în lagărele de concentrare și de exterminare. Un alt aspect al Holocaustului bine evidențiat în acest film, este diferența accentuată dintre rasa superioară ariană și cea inferioară. Gardianul nazist, considerat ca făcând parte dintr-o rasă superioară, cel care are absolut orice drept asupra reprezentantului unei rase inferioare, este cel care se dovedește în urmă a fi analfabet. Mii de personalități culturale și științifice din cadrul Europei au murit în urma selecției facute de acești gardieni, care nu erau în niciun caz superiori acestora, decât prin simplul fapt că aparțineau unei rase considerate de propaganda nazistă ca fiind una superioară. Doctori, profesori, avocați, scriitori, judecători, oameni care făceau parte din elita societății în care trăiau, au fost distruși, dezumanizați și uciși fără milă de acești reprezentanți ai rasei pure și superioare. În ciuda faptului că filmul nu prezintă imagini ale lagărului, sau ilustrări șocante ale exterminării evreilor, acesta formează o idee celui care îl vizionează despre tot ceea ce însemnat Holocaustul. Mustrarea de conștiință în ceea ce privește ororile din timpul războiului, mai ales din cadrul campului, nu puteau reprezenta un lucru cu care puteai să trăiești, tocmai de aceea Hanna și-a pus capăt zilelor, nedorind să cunoască nici măcar lumea care se schimbase în toți acești ani în care a stat închisă, libertatea nefiind ceva ce merita. Personajul Hannei Schmitz este interpretat cu succes de cunoscuta actriță Kate Winslet, care redă prin gesturile și expresiile sale misterul și existența unui trecut tulburător în spatele acestui personaj. Un aspect interesant al filmului este acela în ceea ce privește oroginea filmului, acesta fiind realizat la Hollywood, însă accentul actorilor este unul britanic, aceștia interpretând personajele nemțești din capitala Germaniei, Berlin. Această combinație oferă o imagine atât din perspectiva europeană, cât și din perspectiva americană. Astfel, pelicula The Reader reprezintă o poveste ilustrativă pentru Holocaust care oferă, pe lângă amintirea ororilor din lagărele de concentrare și exterminare, procesul de pedepsire a criminalilor de război, proces care nu se dovedește a foarte corect. Aceste elemente despre genocidul secoului al XX-lea, se împletesc cu povestea pasională de dragoste prezentată în prima parte a filmului, lucru care oferă peliculei o notă și mai dramatică.

2.8. Sophie’s choice (1982, SUA)

Un final care stă de asemenea sub umbra sinuciderii este și cazul șocant al lui Sophie Zawistowski, din filmul Sophie’s choice (Alegerea lui Sophie), realizat în anul 1982. Acesta este o ecranizare a romanului cu același nume, al lui William Styron. Pelicula prezintă tulburătoarea viață a lui Sophie din ultimii ani ai celui de-al doilea Război Mondial povestea vieții ei este prezentată în cea de-a doua parte a filmului, partea întâi fiind marcată de povestea zbuciumată de dragoste dintre Sophie și viitorul ei soț, Nathan. Filmul debutează cu mutarea lui Stingo în Brooklyn, un tânăr scriitor din America de Sud, care este și naratorul filmului. Mutându-se în pensiunea în care locuiau și cei doi îndrăgostiți, Stingo este imediat simpatizat de aceștia, între ei născându-se o prietenie strânsă. Nu durează mult până Stingo își dă seama că în spatele relației dintre aceștia doi există un trecut tragic. Certurile frecvente dintre Sophie și Nathan, care erau de obicei rezultatul exceselor de furie ale lui Nathan, au constituit un bun prilej pentru Stingo în dorința de a afla cât mai multe lucruri despre viața lui Sophie. Acțiunea se petrece în anul 1947, la doi ani după finalizarea războiului și cunoașterea atricităților produse de sistemul totalitar nazist. Tocmai de aceea, cicatricele de pe mâna lui sophie nu i se păreau lui Stingo total necunoscute. Sophie îi povestește acestuia că a fost unul dintre prizonierii lagărului de la Auschwitz, că a fost căsătorită, dar atât soțul ei cât și tatăl, care era un profesor împotriva antisemitismului, au fost omorâți în lagăr. Povestea lui Sophie petrecută în lagărul de la Auschwitz a creat o obosesie în subconștientul lui Nathan, acesta având o cameră plină cu poze, documente și articole din ziare despre Holocaust. În momentul în care Stingo, fascinat dar și oarecum sceptic în privința poveștii lui sophie, descoperă că tatăl acesteia a reprezentat unul dintre cei mai radicali antisemiți din Polonia. Stingo realizează astfel că trecutul acesteia este mult mai complex și mai misterios decât pare la prima vedere. Scenele de fuire și violență pe care le crea în mod frecvent Nathan, îl determină pe fratele acestuia să ia legătura cu Stingo pentru a-l avertiza în legătura cu boala psihică a fratelui său, care suferea de schizofrenie, dar și de paranoia. În urma unei certuri puternice între Sophie și Nathan, aceasta găsește consolare în compania lui Stingo, căruia îi dezvăluie secretul care a marcat-o pe viață. După ce Sophie și cei doi copii ai săi, un băiatul și surioara sa mai mică, au ajuns în campul de la Auschwitz, aceștia trebuiau să treacă de proba selecției, în urma căruia, de obicei copiii și bătrânii, precum și cei incapabili de muncă erau trimiși direct în cameree de gazare, iar bărbații și femeile erau despărțiți și trimiși în lagărele de muncă. Datorită chipului frumos și a trăsăturilor specifice nemțoaicelor, comandantul care făcea selecția, i-a permis lui Sophie să facă o alegere: baiatul sau fetița. Inițial, Sophie afirmă că nu poate să aleagă între copiii ei, însă în momentul în care vede că ambii copii vor fi condamnați la moarte, aceasta alege băiatul, lăsându-și fetița, care plângea sfășietor, în mâinile soldaților care se îndreptau spre camerele de gazare. Băiatul, a fost trimis astfel în campul pentru copii, Sophie urmărind să facă tot ce îi stă în putință pentru a-l salva. Frumusețea ei pură ariană, a ajutat-o pe Sophie să primească din partea comandantului lagărului promisiunea că fiul ei va fi inclus în programul Lebensborn, însă acesta nu se ține de promisiune, Sophie neștiind ce s-a înâmplat cu adevărat cu fiul ei nici până în momentul în care i se destăinuie lui Stingo. În acest moment, Stingo îi declară lui Sophie sentimentele pentru aceasta, propunându-i acesteia să fugă cu el, să se căsătprească și să formeze împreună o familie, în ciuda telefonului amenințător pe care Nathan îl făcuse în acea seară, promițându-le celor doi că îi va omorî. Cu toate acestea, Sophie i se dăruiește lui Stingo în acea noapte, urmând ca spre dimineață acesta să găsească doar un bilet de rămas-bun de la Sophie. Finalul, după cum am spus la început, prezintă imaginea lui Sophie și a lui Nathan care zăceau morți în patul lor, după ce s-au sinucis. Povestea lui Sophie reprezintă una dintre cele mai crude imagini ale Holocaustului, tortura prin care treceau părinții în momentul în care își vedeau copiii îndreptați spre camerele morții. Frumusețea lui Sophie reprezintă atît norocul cât și blestemul ei. Niciun părinte, care își iubește cu adevărat copiii nu ar putea să aleagă între aceștia, însă în momentul în care acesta este pus în fața a două alegeri: moartea amândurora sau salvarea unuia dintre ei, sentimentul este de neimaginat. Orice alegere ar fi făcut aceasta, cel puțin unul dintre copii ar fi murit. Nu știm și nu este specificat motivul pentru care Sophiealege băiatul și nu fata, însă orocare ar fi fost acesta, rezultatul ar fi fost la fel de îngrozitor. Comandantul i-a oferit posibilitatea lui Sophie de a alege între cei doi copii ai ei datorită frumuseții acesteia, însă această opțiune avea scopul nu de a o ajuta pe Sophie, de a o consola, prin faptul că măcar unul dintre copii este salvat, ci de a o înnebuni pe aceasta, de a-i marca tot restul vieții. Tocmai același lucru s-a întâmplat și cu Sophie, care, reușind să fie salvată din Polonia la sfârșitul războiului, aceasta trăia mai mult ca un mort decât ca un om viu: sleită de puteri atît din puncte de vedere fizic cât și psihic, aceasta găsește alinare în Nathan, care îi oferă încă de la început ajutorul său. Fiind schizofrenic, Nathan filtrează povestea marcantă a lui Sophie atît de adînc în mintea lui, încât acesta începe să devină obsedat de tot ceea ce a însemnat Holocaustul. În ciuda iubirii pe care aceștia o simțeau unul pentru celălalt, relația dintre ei nu era una normală, întrucît nici ei nu erau chiar normali din punct de vedere psihic. Tocmai de aceea, viața lor era încă de la început sortită eșecului, niciunul dintre ei nemaiputând trăi cu povara pe care o duceau zi de zi. Chiar dacă nu se bazează pe o poveste adevărată, filmul redă impactul Holocaustului asupra supraviețuitorilor, care, în ciuda faptului că au reușit să fie salvați, memoria despre ororile petrecute în interiorul lagărelor vor exista mereu, provocând un gol care niciodată nu va putea fi umplut. Din nou, ca și în Schindler’s list, apare unul dintre aspectele importante ale Holocaustului, și anume atracția conducătorilor naziști de femeile consdierate inferioare. Chiar dacă Sophie nu era evreică, viața acesteia a fost distrusă fără nicio diferență în campul de concentrare de la Auschwitz. Deși în imagini puține, care fac parte din amintirile lui Sophie, este ilustrată o imagine a lagărului infectat, plin de oameni bolnavi, deshidratați și înfometați, care, probabil își așteptau mai mult decât oricând moartea. Ecranizarea este astfel produsă încât spectatorul să diferențieze scenele care fac parte din trecutul ei pe care aceasta îl amintea, imagini ilustrate alb-negru și viața din prezent, care este color. Povestea lui Sophie reprezintă unul dintre cele mai reprezentative filme în ceea ce privește trauma post-Holocaust, bazându-se mai puțin pe acțiunile din lagăr și punând accentul pe mărturia pe care aceasta i-o face lui Stingo, precum și pe tortura psihică prin care aceasta încă trecea.

2.9. The diary of Anne Frank (1959, SUA)

Alături de Schindler’s list, The diary of Anne Frank (Jurnalul Annei Frank) realizat în anul 1959 de George Stevens, reprezintă fără dar și poate promotorul cinematografiei despre Holocaust. La baza acestui film stă unul dintre cele mai importante documente ofociale ale Holocaustului, și anume jurnalul unei adolescente de 13 ani, Anne Frank. În ciuda faptului că romanul prezintă o descriere mai detaliată a sentimentelor și emoțiilor pe care Anne le simțea în anii în care aceasta a trăit într-o ascunzătoare împreună cu familia și cu încă alte 4 persoane, filmul ajută la transpunerea acestor elemente descrise în jurnal în imagini reale, Millie Perkins interpretând cu succes faimoasa personalitate a Annei Frank. Acțiunea se concentrează în perioada în care naziștii au început să pună în aplicare planul de exterminare al evreilor, început prin masivele deportări în ghetto-uri și apoi în lagărele de concentrare și exterminare , undeva la sfârșitul anului 1939 și începutul anilor ’40. Din cauza legilor antisemite aproape zilnice care se luau împotriva evreilor, culminate cu purtarea stelei galbene, Otto Frank, împreună cu soția acestuia și cu cele două fete Margot și Anne, se hotărăsc să își creeze o ascunzătoare în podul unei firme pe care acesta o deținea în Olanda. Planul de ascundere este grăbit în momentul în care deportările evreilor începuse să aibă loc. Astfel, familia Frank se mută pe termen nedefinit în acel mic pod, acestora alăturându-se și familia Van Daan, formată din cei doi soți și fiul lor, Peter, iar mai târziu și doctorul Albert Dussell. Toată acțiunea filmului se petrece între pereții ascunzătorii, aceștia neputând să iasă, să facă zgomot, sau să folosească apa, pentru a nu fi auziți de cei care lucrau la parter. În toți anii în care aceștia au stat ascunși și înghesuiți, singurul lor contact cu lumea de afară era micul radio care îi bucura, sau îi întrista pe aceștia în ceea ce privește evoluția războului. Alimentele, precum și alte lucruri de care aceștia aveau nevoie, erau aduse de Miep și Kraler, doi dintre angajații cei mai fideli ai lui Otto. Cu toate că aceștia își puneau viața în pericol ajutându-i, aceștia au reprezentat singurul lor sprijin în toți acești ani. De ziua ei, tatăl ăi dăruiește Annei un mic jurnal, în care aceasta să își treacă toate găndurile și frământările pe care le simte în perioada în care aceștia vor fi nevoiți să stea acolo. Certurile erau inevitabile, iar tensiunea, stresul și frica de a nu fi descoperiți îi panicau pe aceștia de fiecare dată când auzeau un zgomot suspect. Anne, o fată zblobie și energică, începe să simtă greul acestei îngrădiri radicale, și, de cele mai multe ori, aceasta intră în conflict cu persoanele din jurul ei, mai ales cu mama acesteia, despre care consideră că nu o înțelege destul de mult, de aceea aceasta având o legătură foarte strânsă cu tatăl, despre care aceasta susținea că îl iubește mai mult. La început, Anna se tachinează cu Peter destul de mult, acesta din urmă având o atracție pentru sora mai mare a acesteia, Margot. Cu timpul însă, Peter și Anne încep să fie atrași unul de celălalt, aceștia chiar începând să aibă întâlniri ”private” în camera lui Peter, spre uimirea și scepticismul părinților. În momentul în care aceștia ascultă la radio informații conform cărora războiul este aproape de final, optimismul șu bucuria acestora este de nedescris, însă salvarea și sfârșitul războiului întârziau să apară. Așteptarea continuă o face pe Anne să devină din nou nervoasă și iritată de tot ce se întâmpla în jurul ei, mai ales din cauza faptului că aceasta trebuia să își împartă camera cu Dusell, care era un expert în comentariile acide pe care le făcea la fiecare ocazie. De multe ori, Anne și-ar fi dorit să moară în lagăr cu familia ei, decât să mai continue această viață de prizonier. Dorința fetei se îndeplinește în momentul în care aceasta împlinește vârsta de 15 ani. Dintre cele 8 persoane care și-au petrecut 2 ani din viață laolaltă în acel pod, Otto a fost singurul supraviețuitor, acesta întorcându-se după război în acea încăpere pentru a găsi jurnalul fiicei lui, pentru ca apoi să îl facă cunoscut lumii întregi. Ultimii ani din viața Annei Frank reprezintă dovada clară a ceea ce a însemnat Holocaustul și cel de-al doilea Război Mondial. Atât filmul, cât și cartea, oferă cititorului/ spectatorului nu numai o imagine a ceea ce a însemnat acea perioadă a istoriei, ci îl face să trăiască odată cu personajul , să simtă bucuria, emoțiile, speranța, dar mai ales teroarea și frica nedescrisă pe care aceste persoane personaje reale le-au simțit în momentele în care auzeau trupele naziste mărșăluind pe străzi, sau când bombele care explodau aproape de clădirea în care se aflau, le înghețau venele. Aceste două familii reprezintă modelul miilor de familii distruse în timpul Holocaustului. Sistemul nazist de exterminare a evreilor a atins toate punctele sensibile ale societății umane, și nu doar celei evreiești. Consider că termenul de crimă nu este un cuvânt destul de bine utilizat în ceea ce privește fenomenul Holocaustului, întrucât naziștii nu s-au folosit doar de mijloace de vătămare fizică a evreilor, aceștia atacând deliberat, pe lângă violența fizică, și latura spirituală și mentală a acestora. Naziștii au avut în plan, probabil ca o etapă primară, dezumanizarea acestora și apoi anihilarea prin crimă. Vedem, în ceea ce privește și cazul Annei Frank, că această dezumanizare și această nebunie mentală indusă în mod direct de către naziști nu se realiza doar în cadrul ghetto-urilor sau a lagărelor de concentrare, ci și prin teroarea zilnică pe care aceștia o implementau prin modelul de pedepsire al altor evrei. Frica de a nu trăi aceleași oribilități, provoca mai multă tensiune, stres și teroare decât însăși acțiunile în sine. Momentul de bucurie în care aceștia au văzut o rază de speranță în libertatea pe care le-o puteau oferi victoria Aliaților, a fost spulberat prin așteptarea infinită prin care aceștia treceau. Momentul în care au fost descoperiți, a reprezentat pentru ei mai mult o eliberare de sub tot acel stres continuu la care au fost supuși timp de atâția ani și de asemenea, o eliberare de sentimentul de prizonier în propria viață. Cazul Annei și a familiei sale a reușit să se facă cunoscut lumii întregi datorită jurnalului în fața căruia aceasta și-a deschis sentimentele, însă nu se știe și nu se va ști niciodată câte familii au trăit aceleași sentimente și aceleași frici cumplite. Jurnalul origininal, care este scris dintr-o perspectivă europeană, Anne fiind de origine germană, a fost criticat de multe persoane, în urma ”americanizării” acestuia prin realizarea filmului lui George Stevens. De asemenea, Holocaustul devine oarecum universalizat, transformându-se dintr-un Holocaust al evreilor, într-un Holocaust al tuturor. Un exemplu în acest sens sunt diferențele aproape insesizabile, dar de o importanță majoră care schimbă înțelesul filmului. Anne afirmă la un moment dat în film despre faptul că ”noi a trebuit să purtăm steaua galbenă”, această afirmație fiind diferită de carte, unde subiectul este ”evreii” și nu ”noi”, care are rolul de generalizare a Holocaustului. Această generalizare nu înseamnă neapărat un lucru negativ, atâta timp cât semnificația Holocaustului râmăne aceeași, precum și veridicitatea evenimentului. Ba mai mult, această universalizare poate contribui la o cunoaștere mai complexă a evenimentului, mai ales în momentul în care spectatorul se identifică cu personajul, creându-se astfel o conexiune mult mai strânsă între film și cel care îl vizionează. În ciuda acestei americanizări, filmul prezintă cu toate acestea și perspectiva europeană care este preluată din jurnalul Annei. Filmul este, astfel, foarte reprezentativ, deoarece se bazează pe sentimentele, gândurile și percepțiile fetei de 13 ani. Absolut toate personajele prezente în acțiune sunt redate tot sub ochii acesteia, filmul ilustrând modul cum familia acesteia, precum și celelalte persoane din ”locuință” se reflectă în ochii și în gândurile acesteia. The diary of Anne Frank, filmul precum și cartea originală, reprezintă una dintre dovezile cele mai importante care stau la baza existenței Holocaustului, povestea micuței Anne, impresionând fiecare nouă generație.

2.10. The Pianist (2002, Germania, Polonia, Marea Britanie)

Unul dintre filmele cele mai reprezentative despre Holocaust, și unul dintre filmele mele preferate este The pianist (Pianistul), realizat de Roman Polanski în anul 2002. Filmul reprezintă, pe lângă o ilustrare șocantă a Holocaustului, una dintre capodoperele cinematografice, lucru care se poate observa atât prin complexitatea lui, cât și prin cele 3 Oscaruri câștigate. Pelicula se bazează pe memoriile pianistului Wladyslaw Szpilman din timpul celui de-al doilea Război Mondial și terorile prin care acesta este nevoit să treacă în timpul Holocaustului. Rolul acestuia este interpretat cu succes de actorul Adrien Brody, care, a slăbit 14 kilograme și a fost nevoit să își vândă mașina, să nu mai locuiască o vreme în apartamentul său și să nu se ma uite la televizor pentru a intra cu adevărat în pielea personajului. Filmul prezintă zbuciumata viață a lui Wladyslaw, în perioada Holocaustului dintre anii 1939-1945. De origine poloneză, Wlad , așa cum îi spuneau apropiații, și familia acestuia încep să resimtă tot mai puternic măsurile care se luau împotriva evreilor, mai ales în momentul în care aceștia sunt nevoiți să își lase în urmă casa și toate lucrurile valoroase, printre care și pianul, și să pornească alături de toți evreii din oraș în ghetto-ul din centrul Varșoviei. Noua locuință era mult mai mică față de casa lor lăsată în urmă, însă aceștia au speranța că tot răul va merge spre bine. Situația din ghetto era însă critică: din cauza faptului că acest ghetto era unul închis, adică evreii de aici nu aveau voie să părăsească înaltele ziduri care înconjurau locul, mâncarea era din ce în ce mai puțină, doar bogații reușind să ducă o viață decentă, în timp ce săracii mureau la o scală foarte mare. Prezentarea imaginii ghetto-ului conține numeroase scene prin care pe străzile acestuia sunt ilustrate zeci de corpuri neînsuflețite. Wlad reușește să se angajeze într-unul din restaurantele ghetto-ului, în timp ce fratele acestuia se ocupa cu vinderea diferitelor obiecte pe care le aveau la ei, însă lumea nu era interesată de obiecte ci de produsele alimentare care se împuținau pe zi ce trece. Cu toate acestea, banii pe care îi primea Wlad îi ajutau să se mențină la un nivel decent. Situația se înrăutățește însă în momentul în care soldații SS încep să omoare la întâmplare, fără niciun motiv întemeiat, persoane de pe stradă. În momentul în care se aud zvonuri conform cărora cei care nu au loc de muncă vor fi deportați în lagăre, Wlad se folosește de relațiile pe care le are cu anumite persoane influente din ghetto, pentru a-i face rost tatălui de un permis de muncă într-o cizmărie. Acest permis nu le folosește niciunuia dintre ei, în momentul în care aproape tot ghetto-ul urma să fie deportat. Datorită unui polițist evreu care făcea parte din Gestapo (un fel de Kapò), Wlad are șasnsa să fugă din gara unde îi așteptau trenul de marfă, șansă de care și profită cu greu însă, văzându-și familia care urma să fie urcată în trenul care îi ducea spre moarte. Wlad reușește astfel, să facă parte din grupul de prizonieri care se ocupau de construirea unor clădiri în ghetto. Pentru a le demonstra ”mărinimia” de care dădeau dovadă naziștii, aceștia din urmă le permit o data pe zi și în mod supravegheat ieșirea acestora din ghetto în vederea aprovizionării cu cartofi. Sacii de cartofi au reprezentat prilejul pentru ascundera unor arme pe care prizonierii urmau să le folosească într-o rezistență împotriva gardienilor. Prin intermediul unuia dintre prizonieri, Wlad reușește să ia legătură cu o veche prietenă, care îl ajută să se ascundă într-un apartament, după ce acesta evadează din ghetto. Din cauza unei neatenții, Wlad este obligat să plece din cauza unei vecine care își dă seama că acesta este un evreu fugar. Wlad însă este în continuare ajutat de Dorota, de care era atras înainte să ajungă în ghetto, și de soțul acesteia, care îi oferă pianistului o ascunzătoare într-un apartament unde acesta ar fi fost în siguranță. Acesta trece prin momente teribilie, îmbolnăvindu-se și aproape murind de foame, însă este salvat tot de Dorota și soțul acesteia, care urmau să plece din Varșovia din cauza înrăutățirii războiului. Încuiat în apartament, Wlad nu reușește să să iasă în momentul în care germanii încep să bombardeze clădirea. Acesta reușește să scape însă prin gaura dintr-un perete, în cele din urmă ajungând să se ascundă într-una dintre ruinele unei clădiri din fostul ghetto evreiesc. Efortul depus în vederea căutării alimentelor este agravat de slăbirea fizică a acestuia, de frig, dar și de prezența frecventă a naziștilor în ghetto, care, asigurându-se că nu mai există supraviețuitori, incinerează clădirile. Acțiunea creează suspans în momentul în care Wlad este descoperit de un comandant nazist, care, aflând că acesta este pianist, îl pune pe Wlad să interpreteze o piesă la unul dintre pianele din clădire. Fascinat de talentul acestuia, comandantul nu numai că îl lasă să supraviețuiască, dar îl și ajută cu produsele alimentare, în cadrul utlimei vizite, comandantul dăruindu-i lui Wlad paltonul de la uniforma sa. După ce apar trupele Aliaților în ghetto, lucru care semnfică finalizarea războiului și pierderea Germaniei, moartea trece din pe lângă Wlad, în monentul în care acesta este confundat din cauza paltonului, cu un soldat nazist. În final, Wlad încearcă să îl ajute pe comandantul mărinimos, însă acesta nu reușește din cauza deportării naziștilor într-un lagăr din Rusia. Finalul este simetric cu începutul, ambele prezentându-ne imaginea lui Wladyslaw care interpretează o melodie la pian, diferența constând doar în linia melodică de la sfârșit care era lipsită de zgomotele provocate de explozia bombelor, care se puteau auzi la începutul filmului. Filmul reușește să redea una dintre cele mai halucinante imagini ale Holocaustului, imagini care șochează și mai mult datorită locației, adică Varșovia, dar și datorită faptului că povestea este bazată pe un adevăr trăit de Wladyslaw Szpilman. Brutalitatea și cruzimea soldațior naziști este nelimitată, acest lucru denotând firea omenească perfidă în adâncul ei. Această răutate existentă în fiecare persoană, este suprimată într-o societate civilizată, de majoritatea oamenilor. Autocontrolul este unul dintre atributele care diferențiază omul de animal. Sistemul nazist, pe lângă aceste dorințe criminale nestăvilite, a legalizat materializarea acestora, creând astfel o societate în care naziștii aveau dreptul de a o modela după bunul plac. Filmul ilustrează fără cenzură violența nazistă în numeroase scene, dintre acestea le voi alege pe cele mai reprezentative. În cadrul ghetto-ului, soldații naziști făceau pe timpul nopții o serie de inspecții în locuințele evreilor. Ajungând la o familie unde, fiind nemulțumiți de faptul că unul dintre membrii familiei era invalid și astfel nu a putut să se ridice în picioare pentru întâmpinarea acestora, aceștia nu ezită să îl arunce pe geam, iar restul familiei să fie împușcată și lăsată să zacă pe străzile ghetto-ului în bălți de sânge. Imaginile sunt șocante, demonstrând foarte bine cruzimea sistemului. O altă scenă importantă este cea în care, comandantul ghetto-ului, alege în mod aleatoriu mai mulți bărbați, îi pune să se așeze pe burtă și îi împușcă pe aceștia în cap fără nicio remușcare. Pe lângă frica constantă de a nu fi împușcat pe stradă, populația ghetto-ului se confrunta cu foamea care era pretutindeni. Aceasta este una dintre cauzele principale ale mortalității crescute în cadrul ghetto-ului. Oamenii se băteau, furau unii de la alții doar pentru a face rost de o bucată de pâine. Pelicula ilustrează foarte bine acest aspect dramatic. În scenă apar la un moment dat o femeie și un bărbat, care, luptându-se pentru a obține o conservă care în cele din urmă cade pe jos, bărbatul înfometat nu ezită să mănânce mâncarea vărsată. Acest stadiu umilitor la care naziștii au vrut să îi aducă pe aceștia era mai terifiant decât însăși moartea. Tragedia evreilor este prezentată în detalii mici, dar al căror semnificație este uriașă. Pelicula se bazează în principal, pe lângă prezentarea unor scene tulburătoare, pe descrierea și analiza condiției umane umilite. Roman Polanski, care este o victimă indirectă a Holocaustului, mama acestuia murind într-una dintre camerele de gazare naziste, se focusează pe redarea traumei prin care Wladislaw trece. Imaginea și percepția războiului sunt prezentate prin ochii acestuia, Wlad nerealizând nici în final care este motivul pentru care există atâta ură. Războiul Germaniei era dus pe două fronturi: unul cu celelalte state, și unul era dus împotriva evreilor, cel de-al doilea neputându-se numi tocmai un război, evreii neavând parte nici măcar de o șansă de a se apăra sau de a opune rezistență naziștilor. Scena în care Wlad atinge clapele pianului după atâția ani de teroare, sub atenția comandantului, aceasta reprezintă exteriorizarea tuturor sentimentelor și emoțiilor acumulate în timpul războiului, emoții redate prin notele lente sau rapide ale pianului. Probabil că, pe lângă ajutorul alimentar al comandantului, Wlad a primit o motivație în plus și prin acest instrument muzical, care i-a oferit o putere mai mare de a continua. Faptul că acesta trăiește în final, spre deosebire de restul familiei și cunoscuților, nu semnifică neapărat faptul că acesta este un erou al Holocaustului, întrucât durerea pierderii familiei în condiții necunoscute, dar teribile în mod sigur, reprezintă doar o pierdere și nu un câștig. Ecranizarea a fost de multe ori criticată din cauza imaginii mult prea violente a Holocaustului. aceste critici nu își au rostul, întrucât atâta timp cât filmul prezintă unul dintre cele mai sângeroase și terifiante evenimentele din istoria universală, ar fi greșit ca acesta să fie redat superficial și nerealist, doar pentru a evita șocul în rândul spectatorilor. Cunoașterea istoriei implică și dezvăluirea evenimentelor sângeroase și dramatice care au marcat-o pe aceasta. Astfel, pelicula The pianist, datorită imaginii atât de realiste a ghetto-ului, a poveștii reale care stă la baza filmului, a acțiunilor crude ale naziștilor dar și datorită prezenței scenice excelente a lui Adrien Brody, reprezintă o ilustrare veridică a Holocaustului.

2.11. Ostatni etap (The last stage. The last stop,1947, Polonia)

Unul dintre primele filme care prezintă publicului ororile celui de-al doilea Război Mondial și al exterminării evreilor, țiganilor, dar și comuniștilor în cadrul campurilor de concentrare și exterminare, este Ostatni etap, care se traduce în românește Ultima etapă. Pelicula, realizată de Wanda Jakubowska, una dintre supraviețuitoarele din campul de la Auschwitz, prezintă ororile care se petreceau în cadrul lagărului, orori care i-au marcat viața. Ceea ce oferă filmului unicitate, este și faptul că acesta este filmat și realizat tocmai în campul de la Auschwitz, toți actorii fiind de origine poloneză. Pelicula ilustrează evenimentul Holocaustului din Polonia, țara care a reprezentat ”laboratorul” pentru experimente al naziștilor. În cadrul lagărului este prezentată viața miilor de femei care se luptau pentru supraviețuire, luptă care era îngreunată de foamete, boli, dar și de perfidele Kapo care se dovedeau a fi mai nemiloase decât însăși soldații SS. În centrul acțiunii se află Marta Weiss, de origine evreiască, care este adusă în lagăr împreună cu părinții acesteia, aceștia din urmă fiind duși și omorâți în camerele de gazare. Pentru că Marta cunoștea limba germană, ofițerii SS o folosesc pe aceasta pe post de translator. Marta reușește spre sfârșitul filmului să iasă din lagăr, doar prin simpla deghizare într-un gardian nazist, însă aceasta este găsită și condamnată la moarte. Spânzurarea acesteia era publică, așa cum bine obișnuiau naziștii să facă, însă în momentul în care aceasta își taie încheietura mâinii și îl lovește pe comandant peste față, imaginea se îndreaptă spre cerul plin de avioane ale Aliaților, lucru ce denotă sfârșitul războiului și salvarea Poloniei de sub ocupația germană. Filmul se aseamănă foarte mult cu Kapo, care prezintă lagărul de femei în același mod, cu diferența filmului italian, unde accentul se pune pe transformarea lui Edith din punct de vedere psihic și comportamental, pe când aici se oferă o imagine generală a lagărului, personajul principal nefiind analizat din aceste puncte de vedere. Spre deosebire de Kapo, Ostatni etap, prezintă atitutudinea acestor kapo într-un mod mai agresiv, acestea fiind adevărate gardiene SS. Însă, în ceea ce privește relația dintre prizoniere, în acest film se poate observa o relație mult mai strânsă între acestea, ca și cum ar forma o adevărată familie, pe când în cazul italian, exista o competiție strânsă între toate aceste deținute și chiar una violentă. În timp ce în cazul acestui film prizonierele se ajută reciproc, o scenă reprezentativă fiind cea în care una dintre prizoniere îi oferă unei țigănci o bucată de pâine, în cazul filmului Kapo, se poate aminti scena în care Edith îi fură uneia dintre colege singurul cartof pe care aceasta îl primise în schimbul furoului ei. O imagine oarecum nouă care nu mai este ilustrată în alte filme, este scena în care una dintre prizoniere naște un copil. O perioadă de timp aceasta reușește să ascundă copilul în baraca unde aceasta dormea, însă plânsetul bebelușului nu are cum să nu fie auzit de gardieni. În mod surprinzător, în momentul în care este descoperit de unul dintre soldații SS, bebelușul nu are parte de o moarte violentă, soldatul injectându-i o subtanță letală. Sigur, imaginea este dramatică, însă era clar că acești nou-născuți nu ar fi avut nicio șansă să trăiască în acele condiții. Filmul prezintă și selecția nemiloasă care avea loc de fiecare dată când trenul care staționa în camp aducea noi victime, victime dintre care făceau parte sute de copii. Imaginea se concentrează asupra unei fetițe în jur de 3-4 ani, care, neștiind ce o așteaptă îi zâmbește unuia dintre comandanții campului. Această imagine, chiar și ficțională, demonstrează cruditatea de care dădeau dovadă acești criminali în momentul în care ucideau atâția copii nevinovați. Înfățișarea campului cuprinde două laturi: latura mizerabilă, plină de noroi, băltoace mari din care prizonierele beau de cele mai multă ori apă, șanțurile late săpate tot de aceste deținute, care aveau scopul de a ascunde miile de cadavre, precum și muncile grele la care aceste femei erau puse, munci care în mod normal ar fi trebuit realizate de bărbați; cea de-a doua latură era reprezentată de balurile și de petrecerile pe care naziștii din camp le dădeau adesea, precum și de viața desfătată pe care aceștia o duceau în cadrul campului. În ciuda aspectului realistic al campului, imaginea prizonierilor este oarecum neglijată: putându-se observa asectul curat și îngrijit al acestora, lucru care nu oferă o imagine tocmai reală a Holocaustului, unde imaginea deținuților era mult mai terifică. Directoarea filmului afirmă că ilustrarea peliculei nu este într-adevăr realistică, în ceea ce privește aspectul fizic al personajelor deoarece nu își dorește ca publicul să fie dezgustat de ceea ce vede, ci doar să își facă o imagine a tot ceea ce a însemnat acest eveniment. Într-adevăr, acest lucru nici nu ar fi avut cum să se întâmple, efectele de imagine din acea perioadă nefiind atât de complexe ca în ziua de azi. Cu toate acestea, aceste mici detalii precum coafura perfectă, uniforma aproape impecabilă și neșifonată creează o imagine total nespecifică Holocaustului. În comparație cu filmele prezentate mai înainte, Ostatni etap nu produce acea imagine terifiantă a lagărului precum m-aș fi așteptat. Având în vedere că acesta este creat după numai 2 ani de la finalizarea evenimentului, în țara care reprezenta centrul exterminării evreiești și mai mult decât atât, este realizat de o supraviețuitoare a Holocaustului, acesta ar fi trebuit să ilustreze una dintre cele mai realiste reprezentări în filmografie. Una dintre aspectele cele mai importante regăsite în alte filme, este teroarea implementată în rândurile deținuților, teroare care este mult prea puțin ilustrată pe chipurile personajelor. Ba chiar mai mult, femeile din camp sunt prezentate în scene în care dansează, cântă, lucruri care oferă Holocaustului o notă mai puțin tragică în comparație cu scenele crude în care ofițerii SS împușcau fără motiv prizoniere la alegere. O altă particularitate extrem de importantă a filmului, este influența rusească asupra filmului, personajele punându-și mari speranțe în salvarea care va veni din partea Uniunii Sovietice. De aceea, pelicula nu prezintă exact o perspectivă europeană asupra Holocaustului, ci mai mult una comunistă, Polonia făcând parte la acea vreme din sfera de influență rusă. Ba mai mult decât atât, în cadrul acestui camp se pot observa mai mulți comuniști și țigani terorizați decât evrei. Acest lucru se poate explica mai ales prin paranoia exagerată a Uniunii Sovietice care vedea absolut orice acțiune europeană, un complot împotriva acesteia. În ciuda acestor elemente ”sovietizate” ale filmului, precum și a dorinței directoarei de a evita ilustrarea unei imagini mult prea șocante a Holocaustului, pelicula Ostatni etap reprezintă unul dintre cele mai importante filme despre Holocaust, alți mari directori de filme atât americane cât și europene, inspirându-se din scenele acestuia.

Niciun eveniment istoric nu este cunoscut în întregime, mereu existând diferite opinii în legătură cu veridicitatea acestuia, lucru care oferă o subiectivitate istoriei în sine, cu atât mai mult, în ceea ce privește Holocaustul. Este normal, astfel, ca reprezentarea acestui eveniment să nu redea o imagine sută la sută reală, aceste filme care tratează tema Holocaustului fiind foarte criticate, indiferent de gen, țara în care s-au realizat, sau perioada în care acestea a apărut în cinematografe. Atâta timp cât și evenimentele istorice oficiale sunt diferite, cum ne-am putea aștepta ca aceste reprezentări să reprezinte întocmai realitatea? Filmul este o artă care poate conține atât elemente fictive, cât și aspecte reale istorice. Majoritatea filmelor despre Holocaust reprezintă o împletire a acestor două caracteristici, rezultatul final constând în producerea unei opere de artă. Detaliile despre ghetto-uri sau lagărele de concentrare se pot inspira din imaginile apărute imediat dupa încheierea războiului, însă viața de lagăr din fiecare zi, comportamentul gărzilor, selecțiile, și chiar modul în care aceste persoane erau omorâte în camerele de gazare, sunt detalii care ne sunt oferite de mărturia diferiților supraviețuitori care au perceput toate aceste chestiuni diferit, într-un mod mai dramatic sau mai puțin dramatic, filmele ilustrând tocmai această diferență. Astfel, reprezentarea Holocaustului în filmografie oferă mai mult o imagine subiectivo-fictivă a evenimentului, aceste filme neputând arăta niciodată adevărata față a Holocaustului, adevărul istoric rămânând un mister dezvăluit doar parțial, chiar și în documentele oficiale.

3. Capitolul III. Uzul propagandei Holocaustului în relațiile dintre state

Chiar dacă Holocaustul s-a terminat acum mai bine de 60 de ani, impactul produs de acesta continuă să existe, atât asupra celor care i-au căzut victime, cât și asupra generațiilor care au urmat, și, probabil celor care urmează. Acest impact însă, creează efecte nu numai la nivel personal, ci și la nivel colectiv. Uciderea a aproximativ 6 milioane de evrei în lagărele de concetrare, a resuscitat întreaga opinie publică internațională. După finalizarea celui de-al doilea Război Mondial, înfrângerea Germaniei și descoperirea atrocităților produse de naziștii lui Hitler, o mulțime de evrei supraviețuitori Holocaustului, se aflau acum într-o altă situație complicată: aceștia erau demobilizați și nu mai aveau unde să se întoarcă. În Polonia spre exemplu, unde evreii reprezentau o majoritate, pe lângă soldații naziști care aveau ca scop clar exterminarea evreilor la ordinele lui Hitler, exista o parte a populației, care, din ură și invidie, doreau evreilor aceeași soartă. De aceea, în momentul în care o parte din evrei au reușit să scape, sau să reziste în lagărele de concentrare, aceștia se aflau în imposibilitatea de a se întoarce la casele lor, întrucât în rândul populației sentimentele antisemite încă mai existau. O parte dintre evreii care au reușit să se întoarcă în Polonia au fost asasinați de anumite benzi de acest gen. Organizația Națiunilor Unite a jucat un rol important la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în problema evreilor, care erau acum numiți “displaced persons”. Stabilizarea acestor persoane a intrat în competența Organizației Internaționale a Refugiaților, din 1947. Dintre toate persoanele destabilizate, situația evreilor reprezenta cea mai grea muncă. Aceștia nu se mai puteau întoarce în Polonia, dar nici în țările care deveniseră state-satelit ale URSS. Majoritatea evreilor doreau să imigreze în Palestina, însă Marea Britanie s-a opus vehement. O altă problemă era și cea a statelor care nu doreau ca evreii să se stabilească pe teritoriul lor. Deși Statele Unite ale Americii au declarat că duc o politică de încurajare a refugiaților de a se stabili pe teritoriul lor, acestea au dovedit contrariul, printr-o restricție în ceea ce privește imigrarea acestora în SUA. Cu toate acestea, cele două țări în care s-au stabilit cei mai mulți evrei erau SUA și Israel.

NEGAREA HOLOCAUSTULUI

Imigrarea evreilor spre Israel și Palestina a reprezentat un eveniment important în cadrul internațional, de-a lungul timpului formându-se multe teorii privind faptul că, de fapt, Holocaustul a fost și este folosit ca instrument de propagandă de către evrei, pentru a motiva formarea statului israelian. Imediat după finalizarea celui de-al doile Război Mondial, au apărut numeroase articole și chiar cărți care negau existența Holocaustului. Ba mai mult decât atât, au existat chiar și procese în acest sens, exemplul cel mai reprezentativ fiind procesul lui David Irving, unul dintre cei mai convinși negaționiști. Acesta pierde procesul, fiind considerat un pro-nazist de dreapta și primește o condamnare de 3 ani cu executare. Acesta este eliberat însă, după un an. În general, negarea Holocaustului vine din partea grupurilor neonaziste și neofasciste de dreapta, dar și din partea stângă a viziunii politice. Atacul cel mai accentuat la adresa evreilot vine din partea musulmanilor și arabilor, din cauza conflictului israelo-palestinian. În ceea ce privește Europa, Franța este una dintre țările unde au apărut cele mai multe idei negaționiste. Paul Rassinier, este unul dintre cei mai radicali negaționiști în ceea ce privește existența Holocaustului. Viziunea acestuia are un rol și mai accentuat în cadrul fenomenului internațional al negării Holocaustului, întrucât acesta este unul dintre supraviețuitorii lagărelor de concentrare. Acesta a fost unul dintre prizonierii lagărului Dora, un camp de muncă forțată. Imedat după terminarea războiului, acesta își prezintă ideile în lucrări scrise în cadrul cărora dorea să demonstreze lumii întregi, șocate de tragedia Holocaustului, că de fapt, toate aceste lagăre de concentrare nu erau atât de înspăimântătoare pe cât se spune, iar în ceea ce privește unicitatea acestora, campurile naziste nu se deosebeau cu mult de alte campuri existente în alte țări. De asemenea, acesta dezminte teoria conform căreia lagărele făceau parte dintr-un plan sistematic de exterminare, acestea neavând nimic special față de acele campuri de muncă care se bazau pe forța de muncă a prizonierilor. În ceea ce privește numărul mare de victime, Rassinier afirma că mortalitatea crescută reprezenta o cauză a condițiilor proaste și a bolilor frecvente și nu un scop principal al naziștilor. Mai mult decât atât, campurile de concentrare erau specifice oricărui regim totalitar din Europa și nu doar sistemului nazist. Un alt aspect important prezentat de acesta, erau selecțiile în cadrul cărora erau alese persoanele apte de muncă și cele care erau trimise în camerele de gazare. Rassinier consideră că, de fapt, acele persoane care nu erau alese pentru munca forțată nu erau în realitate condamnate la moarte, această asumpție fiind făcută doar de cei care se considerau ”salvați”. Cu toate acestea, negaționistul confirmă existența acestor camere de gazare, dar care nu aveau scopuri criminale, doar cu câteva excepții reprezentate de anumiți gardieni SS ”nebuni”. În ciuda acestor excepții minore, numărul de victime este mai mult decât exagerat. În alte lucrări ale sale, Rassinier atacă Israelul, care reprezintă adevăratul inamic al Europei și nu sistemul nazist. Robert Faurisson, unul dintre conducătorii fenomenului de negare a Holocaustului din Franța, a făcut un studiu profund în ceea ce privește camerele de gazre de la Auschwitz, ajungând la concluzia că aici nu a existat nicio exterminare sistematică în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Acesta se dovedește a fi mult mai radical decât Rassinier, afrmând că Hitler nu a realizat niciun genocid evreiesc, precum și faptul că niciun evreu nu a murt în camere de gazare, întrucît acestea din urma nu existau. Faurisson a cercetat îndeaproape particulele de Zyklon B, ajungând la concluzia că efectele acestuia ar fi durat mai mult de 24 de ore în interiorul camerei, ceea ce nu ar fi făcut posibilă scoaterea cadavrelor și introducerea unei noi serii de prizonieri în aceasta, după intervale de numai jumătate de oră. Iar în cazul în care acestea ar fi existat, numărul de victime nu ar fi putut ajunge la ”spectaculoasa” cifră de 6 milioane într-un timp atât de scurt. Un alt negaționist care considera că cifra de 6 milioane de victime ale Holocaustului este falsă, aceasta ajungând doar la maxim 300 000, este Austin J. App. Acesta, un apărător al regimului nazist, a negat existența camerelor de gazare, precum și faptul că cei aproape 5 milioane de persoane care s-au presupus că au pierit în camerele de gazare, au fugit de fapt, în ascuns, în Israel. Aceste afirmații acide erau foarte frustrante mai ales în ceea ce îi privește pe supraviețuitori sau pe familiile celor care si-au pierdut viața în lagărele de exterminare naziste. Era șocant pentru aceștia să audă sau să citească în presă afirmații de acest gen, că de fapt, familia și rudele acestora au pierit în acele locuri, nu în urma exterminării sistematice din care făceau parte, ci din cauza bolilor frecvente care apăreau, sau, și mai grav, dispariția acestora fiind explicată prin fuga secretă a acestora în Palestina. Neo-naziștii au văzut în defăimarea și în negarea Holocaustului un mod de a scoate Germania din ”eticheta” de vinovată de război. Așa cum după Primul Război Mondial germanii în frunte cu naziștii blamau evreii pentru pierderea războiului, în cazul de după anul 1945, acești precursori ai nazismului fac același lucru, numai că de această dată este acuzat întregul fenomen al Holocaustului. Altfel spus, victimele sunt vinovate pentru acțiunile lui Hitler și a întregului sistem, inclusiv pentru defăimarea Germaniei. Rassinier afirmă că această ”invenție” a genocidului evreiesc a avut și are doar scopuri financiare și politice pentru statul Israel. Mai mult decât atât, acesta consideră că adevăratele victime ale acestei farse sunt germanii și palestinienii. Acești doi negaționști francezi, Rassinier și Faurisson, au aceeași convingere în ceea ce privește Holocaustul ca o pură invenție sionistă care să motiveze stabilirea statului Israel și numeroasele crime duse împotriva palestinienilor. Pe lângă scopul principal de a pune temelia statului israelian pe cenușa palestinienilor, Holocaustul, ca invenție împotriva fascimsmului, are și rolul de a universaliza campitalismul și imperialismul, Auschwitzul devenind astfel, un alibi în mâna acestor mincinoși. Aceștia atacă până și SUA, afirmând că, după statul Israel, acesta este dușmanul numărul 2 al omenirii. Richard Verall a fost unul dintre principalii negaționiști ai Holocaustului în Marea Britanie, fiind un fost editor al ziarului neo-nazist. Acest lucru din urmă ne spune deja totul despre ideile lui revizioniste. Acesta considera fals în special numărul victimelor de 6 milioane, când de fapt, controlul nazist asupra Europei nu depășea 2,5 milioane de oameni. În Italia, cel mai radical negaționist al Holocaustului este Carlo Mattogno care nega în principal programul nazist de exterminare. Un alt negaționist, din Suedia, Ditlieb Felderer, afirma că în cadrul lagărelor de concentrare existau chiar și piscine, săli de dans și chiar concerte muzicale pentru prizonieri. Pedro Varela, unul dintre negaționiștii principali ai Spaniei, a fost arestat în 1996, după intrarea în vigoare a legii care interzice materialele care aveau ca scop negarea Holocaustului. Autoritățile au descoperit 20 000 de lucrări de acest gen care aparțineaua acestuia. Din cauza faptului că în Danemarca nu există o lege care să interzică negarea Holocaustului, acest lucru a creat în această țară un adevărat centru al negării Holocaustului. La conducerea acestei mișcări stă Erik Haaest. Serge Thion, un alt negaționist francez, a propus o soluție simplă în ceea ce privește pacea dintre israeliți și palestinieni: israeliții sunt cei care trebuie să părăsească pământul palestinian, întrucât aceștia nu au niciun drept în acel loc. Declarația Balfour este considerată de acesta o crimă imperialistă împotriva poporului palestinian. Roger Garaudy, care neagă în special cifra exagerată de victime ale Holocaustului, face referire la numărul de victime menționate la intrarea în lagărul Birkenau, care, în anul 1994 arăta cifra de 4 milioane, ajungâng ca în jurul anului 2000 să se schimbe la un milion jumătate. Cărțile și ideile acestuia au foarte ușor răspândite, în special în lumea arabă, unde negarea Holocaustului este un subiect comun atât în cărți, cât și în presă, pe internet, etc. În ceea ce privește Rusia, aceasta de asemenea una dintre țările care neagă existența Holocaustului, dar nu ăn scopul de a-i dezvinovăți pe naziști, ci din contra, aceștia ducând un război ideologic împotriva fascismului. De aceea, Holocaustul este mai mult ignorat de majoritatea rușilor, însă există și cazuri de negare, în fruntea acestui fenomen fiind Konstantin Smirnov-Ostashvili. Acest ”curent” rusesc s-a răspândit în timpul influenței sovietice, în majoritatea statelor est-europene. În România, spre exemplu, Corneliu Vadim Tudor s-a dovedit a fi antisemit, iar în ceea ce privește exterminarea evreilor, acesta a universalizat ideea că ”Holocaustul este o strategie sionistă”. Ion Coja nu neagă existența Holocaustului în general, ci doar existența lui în România, din zona Transnistriei. La Muezeul Holocaustului din Wahsington D.C., este consemnat faptul că dintre cele 6 milioane de evrei anihilați, 400 000 au murit în România. Acesta neagă această cifră, afirmând ca nu există dovezi clare cum ar fi numele sau adresa acestor victime, așa cum există în alte țări, precum în Ungaria. În ceea ce privește Polonia, înr-adevăr, acest fenomen de negare este mai rar întâlnit datorită fostului centru de exterminare care a existat aici, precum și a sutelor de lagăre. Există cu toate acestea și excepții, cum ar fi Adam Gmurczyk, un profund negaționist al Holocaustului, liderul partidului de extremă dreapă Renașterea Națională a Poloniei. Negaționiștii văd în acest eveniment inventat al Holocaustului transformarea lui într-o adevărată religie care are ca scop stoparea oricărei critici aduse împotriva sionismului sau a legitimității creării statului israelian. Un punct de vedere diferit în ceea ce privește ”propaganda Holocaustului” este al lui Yosef Grodzinski, de profesie psiholog, care oferă o altă imagine acestei propagande , dar nu dintr-o perspectivă negaționistă. Din contră, acesta se poate numi chiar un apărător în ceea ce privește existența Holocaustului, numai că, acesta indentifică un alt vinovat pentru suferința evreilor europeni: sionismul. Mișcarea sionistă s-a folosit de această dramă pentru industrializarea acesteia în vederea punerii bazelor statului israelian. Ba mai mult decât atât, conducerea sionistă nici măcar nu a încercat să salveze milioanele de victime căzute în mâna naziștilor. Chiar dacă acești așa-numiți ”istorici” aveau percepții și ”adevăruri” diferite, se pot observa anumite aspecte comune în ceea ce privește negarea Holocaustului. În primul rând, cifra de 6 milioane de victime este exagerată, aceștia considerând că nu au existat victime în număr mai mare de căteva sute de mii, o crifă asemănătoare cu civilii germani omorâți în timpul războiului. În al doilea rând, camerele de gazare, existente sau nu, nu aveau scopul de a omorî evrei, doar cu câteva mici excepții. În ceea ce privește conducerea nazistă, Hitler nu a realizat niciun program sistematic de anihilare a evreilor, ci dorea doar deportarea lor în estul Europei. Astfel, termenul de ”holocaust” este doar o invenție evreiască, susținută de Marile Puteri, care să pună bazele politice și teritoriale ale statului Israel. Istorica și scriitoarea Deborah Lipstadt, în faimoasa ei lucrare, Denying the Holocaust, oferă o serie de argumente solide în ceea ce privește răspândirea lucrărilor și ideilor acestor scriitori, care se dau drept istorici, prin care afirmă, fără baze istorice și dovezi clare, faptul că nu a existat niciun Holocaust. Aceasta este de părere că toți acești scriitori sunt puternic antisemiți, făcând parte din grupuri neonaziste și neofasciste. Problema existenței acestor lucrări nelegitime și nefondate este că, din păcate, acestea încep să fie recunoscute ca făcând parte din istorie, varianta lor oferind un alt punct de vedere al istoriografiei Holocaustului. Ceea ce constituie o problemă și mai gravă este că până și învățământul din școli a început să prezinte această ”latură” a istoriei, inoculând elevilor și studenților credința că aceste perspective ar putea fi adevărate. De aceea, de cele mai multe ori, elevii nu întreabă unde sunt dovezile clare care susțin faptul că Holocaustul este o invenție, aceștia îndoindu-se de existența dovezilor oficiale care demonstrează veridicitatea de necontestat a Holocaustului. De exemplu, un profesor de istorie a afirmat în fața elevilor că singurul lucru tragic în ceea ce îl privește pe Hitler este că, fără acesta nu ar mai fi existat un stat israelian, Holocaustul reprezentând doar o enormă minciună propagandistică. Există, cu toate acestea, o serie de personalități care, deși nu aparțin unui grup extremist, se bazează pe idei conform cărora Holocaustul nu a existat. Deși nu specifică în mod clar acest lucru, Patrick Buchanan a prezentat faptul că așa-zisele victime din camerele de gazare nu aveau cum să moară în urma intoxicării cu dioxidul de carbon , care era insuficient produs de motoarele din campul de la Treblinka. Acesta s-a bazat pe un accident din 1988 în care un tren blocat într-un tunel emitea dioxid de carbon. Persoanele din interiorul trenului nu au pățit nimic, lucru care îl duce pe acesta la concluzia că nici dioxidul de carbon din interiorul unei camere închise și gazate, timp de jumătate de oră, nu ar avea niciun efect asupra prizonierilor. Revenind la Rassinier, acesta afirma că înaintea izbucnirii celui de-al doilea Război Mondial, evreii începuseră să fie alungați din majoritatea statelor europene, singura diferență dintre acestea state și Germania, este în ceea ce privește motivul pentru care aceștia erau izgoniți. În timp ce Germania nazistă avea o motivație rasială, în restul statelor evreii au fost nevoiți să plece în urma cererii majorității cetățenilor din statele respective. Rassinier identifică o diferență în ceea ce privește Israelul și Germania Nazistă. Acesta consideră că ceea ce s-a întâmplat in Germania se poate explica prin multe argumente, în schimb ceea ce se petrece în Israel este inexplicabil. Dramatismul exagerat a ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz împiedică lumea să vadă crudul adevăr din Palestina, afirma Rassinier. Nu a existat niciun plan sistematic de ucidere a evreilor la Auschwitz, spre deosebire de adevăratul plan sistematic de exploatare și torturare a palestinienilor de către israeliți. Există și alte forme de negare a Holocaustului care se pot observa și în cazul celor care, deși nu neagă în mod clar existența acestui eveniment, ba chiar îl susțin, încearcă să arunce vina naziștilor, a adevăraților criminali, asupra conducătorilor sioniști, care și-au lăsat semenii în mâinile naziștilor. Negarea Holocaustului, ca o metodă alternativă la viziunea revizionistă asupra celui de-al doilea Război Mondial, apare nu numai pe continentele european și american, ci și pe cel asiatic. Japonia deține numeroase articole în cadrul cărora Holocaustul este prezentat ca o mare farsă, un camuflaj folosit de SUA, care de altfel este un stat evreu, pentru a da vina pe Axă ca și vinovată de război. Unicitatea Holocaustului este confirmată și universalizată mai mult în SUA decât în Israel. Muzeul Holocaustului din Washington D.C. confirmă acest lucru. Negarea Holocaustului în Lumea Arabă are ca și cauză principală războiul israelo-palestinian, exterminarea evreilor fiind doar o invenție sionistă pentru crearea Israelului și torturarea palestinienilor. Mai mult decât atât, arabii fac o legătură între nazism și sionism. Mahmoud Abbas a fost unul dintre primii negaționiști care confirmau ideile lui Faurisson. În Egipt, ziarul național Al-ahram al-Massai a produs numeroase articole în ceea ce privește negarea Holocaustului, susținând că numărul victimelor este exagerat, precum și teoria conform căreia aceste presupuse victime fugeau în Palestina în ascuns. De asemenea, până și cunoscutul jurnal al Annei Frank a reprezentat una dintre țintele principale ale negaționiștilor, care doreau să dovedească că acesta nu era scris de Anne, fiind doar o mare scorneală, ca și întregul fenomen de exterminare al evreilor. Succesul și popularitatea acestui jurnal nu semnifică decât o îmbogățire financiară realizată pe înfrângerea Germaniei, afirma un profesor german care făcuse parte din Tineretul Hitlerist și din SA.

SIONISMUL ȘI CONFLICTUL ISRAELO- PALESTINIAN

Sionismul a fost unul dintre ideologiile populare din rândul evreilor, ideologie care făcea parte din categoria naționalismului entno-cultural. Mișcarea sionistă avea ca și scop, autodeterminarea acestora în teritoriul Israelului, care decurgea din dreptul biblic pe care aceștia îl aveau asupra acestui pământ. Termenul de sionism poate face referire la mai multe aspecte: sionismul cultural, religios, de stânga sau de dreapta, sionismul statului Israel, etc. Acest termen provine de la Sion, care reprezintă întregul pământ, inclusiv Ierusalimul, care a fost dăruit de Dumnezeu poporului său. În general, sionismul are ca principiu următorul scop: de-alungul istoriei, evreii au fost răspândiți peste tot în lume, fiind în ”exil”, iar acum este momentul să se întoarcă ”acasă”. De cele mai multe ori, sionismul este asociat colonialismului european din America și Africa. În trecut, aceștia s-au bazat de asemenea pe aspecte religioase care le dădeau dreptul de a coloniza teritorii deja locuite de populația indigenă. Chaim Gans, afirmă că sionismul aparține naționalismului etno-cultural și nu celui civic, așa cum sunt alte state precum Anglia, Franța sau SUA. În cazul naționalismului etno-cultural, persoanele care au în comun aceeași origine, cultură, religie au interesul de a adera la această națiune prin autodeterminare. În ceea ce privește naționalismul civic, acesta face referire la un stat deja format, unde cetățenii acestuia doresc să își impună în mod hegemonic cultura națională, prin democrație, evoluție economică, legi de drept etc. Faptul că sionismul și-a revendicat dreptul istoric și biblic asupra pământului israelian, dar care era ocupat de palestinieni, nu este ceva nou. Bismark a invocat același motiv istoric în vederea anexării Alsaciei și Lorenei la teritoriul Germaniei în 1870. Una dintre personalitățile cele mai importante ale mișcării sioniste a fost Theodor Herzl, un austriac, care susținea că evreii constituie un singur popor și oriune s-ar afla, aceștia vor fi persecutați. Existența antisemitismului în toată Europa a creat o necesitate în ceea ce privește crearea unui stat israeliean, care să unească toți evreii din lume. Principalul Rabin din Marea Britanie, Herman Adler critica zionismul lui Herzl, acesta din urmă neavând nicio legătură cu iudaismul. Cu toate acestea, Herzl a convocat Primul Congres Sionist în 1897 la Basle, unde acesta a prezentat nou program sionist, care avea acum în vedere crearea și stabilirea statului Israel. Pentru realizarea acestui scop, sioniștii aveau nevoie de susținerea unei Mari Puteri, lucru care l-a obținut din partea Marii Britanii. După căderea Imperiului Otoman și sfârșitul Primului Război Mondial, partea de sud a fostului Imperiu Otoman a fost trecută sub sfera de influență a Marii Britanii și a Franței. Libanul și Siria au fost mandate de Franța, iar Palestina a intrat în sfera de influență engleză. La izbucnirea războiului, în Palestina existau deja 85 000 de evrei, aceștia constituind 5-10% din întreaga populație. Chaim Weizmann, viitorul președinte al Israelului a reușit astfel, după o serie de încercări eșuate, să obțină Declarația Balfour de la Marea Britanie în 1917, prin care era stabilit suportul britanic pentru crearea unui stat israelian în Palestina. Cu toate că imigrația evreilor din Europa era destul de scăzută la început, însă după anul 1933, când ajunge Hitler la putere, aceasta începe să crească. Astfel, în anul 1948, Israelul își declară independența, urmând ca ONU să își dea votul în ceea ce privește partiția Palestinei. De atunci, s-a dus un război continuu între Israel pe de-o parte, și Organizația Palestiniană de Eliberare, împreună cu alte state arabe, în cealaltă parte. Majoritatea arabilor au devenit acum refugiați în Israel, Egipt sau Iordania. Existența statului israeliean pare să fie justificată prin mai multe aspecte: dreptul religios, existența evreilor în ”exil” prea multă vreme, decizia ONU, precum și cucerirea militară a teritoriului. Încă de la începutul mișcării sioniste, evreii nu aveau de gând să maltrateze populația indigenă arabă care reprezenta 95% din populația Palestinei. Cu toate acestea, Herlz a tratat problema Palestinei ca fiind un pământ gol, nelocui de nimeni, ignorând astfel drepturile populației arabe, aceștia din urmă devenind, dupa Declarația Balfour ”comunitatea non-evreiască din Palestina”. În prezentarea situației Palestinei la Conferința de Pace de la Paris din 1919, Weizmann a prezentat cazul sionist prin care Palestina să devină un stat evreiesc, așa cum Anglia este pentru englezi, neafirmând nimic de dorința ascunsă pentru alungarea arabilor care reprezentau un obstacol în crearea statului. Sioniștii erau de părere că palestinienii se puteau retrage oricând țările lor de origine, cum ar fi Irakul, Iranul sau Peninsula Arabă, fără să fie nevoie de violențe. încă din 1930, existau discuții între Yishuv și guvernul englez în ceea c privește transferul arabilor din Palestina în Transiordania. Israeliții și, în principal sioniștii, au afirmat ulterior că scopul lor nu era să maltrateze și să atace populația indigenă arabă din Palestina, însă aceștia au fost nevoiți să se apere împotriva atacurilor palestiniene. Sionismul a fost încă de la început criticat, în special de anti-sioniști, dar și de evreii ortodocși și reformați, care vedeau în această mișcare un fenomen satanic și o trădarea a credinței pure. De asemenea, și evreii liberali de pretutindeni erau împotriva sionismului, din cauza faptului că acești soniști considerau că asimilarea evreilor de către alte popoare nu este posibilă, apogeul acestei respingeri fiind antisemitismul din cel de-al doilea Război Mondial. Evreii liberali considerau că evreii de pretutindeni ar trebui să rămână în statele unde sunt și să nu emigreze. Palestinienii văd în sionism următoarele acțiuni: expulzarea majorității palestinienilor din casele și de pe pământurile lor, împiedicarea întoarcerii lor, confiscarea proprietăților acestora special pentru uzul evreilor, ocuparea militară a Fâșiei Gaza și a Cisiordaniei. Din ceea ce se poate vedea, aceste acțiuni sunt incredibil asemănătoare cu cele pe care naziștii le-au luat împotriva evreilor. Unul dintre motivele invocate pentru care israeliții nu doresc reîntoarcerea arabilor pe teritoriul acestora, este dimensiunea mică a Israelului, care nu ar putea să cuprindă cele două populații. Cu toate acestea, conducerea Israelului nu încetează să cheme în continuare milioane de evrei în această țară. Un alt motiv ar putea consta în teama evreilor de a deveni o minoritate în propria țară și de a nu-și pierde supremația în Israel. În ceea ce privește aportul Holocaustului la formarea statului Israel, se poate spune că acesta a contribuit în special prin numărul mare de evrei, care, după finalizarea războiului au emigrat în Israel. De asemenea, Germania de Vest a contribuit la punerea bazei unei economii a Israelului și crearea unei infrastructuri, prin reparațiile pe care aceasta i le-a oferit Israelului pentru Holocaust. În anul 1947 în Palestina existau aprximativ 630 000 de evrei și 700 000 de arabi, în 1948 acest teritoriu numindu-se Israel. În jur de 325 000 de evrei din întreaga Europă au emigrat în Israel în perioada 1948-1951. Această imigrare masivă a provocat o criză economică Israelului. Marile Puteri precum Anglia și SUA nu au vrut să intervină în ceea ce privește reparațiile pe care Germania trebuia să le plătească Israelului, SUA fiind preocupată mai mult de pericolul comunist care se extindea pe continentul european. Astfel, aceastea două au trebuit să trateze direct. La început, evreii nu au vrut să primească bani de la Germania, întrucât aceștia considerau acești bani murdari de sângele victimelor Holocaustului, iar acceptarea lor ar fi însemnat o plată pentru cele 6 milioane de suflete care au pierit. Cu toate acestea, Germania de Vest și Israel ajung la o înțelegere, în principal datorită apropierii lui Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei, de statul israelian. Această apropiere a fost materializată în tratatul de la Luxembourg din 1952, prin care Germania devenea principalul importator al Israelului, lucru care a ajutat foarte mult economia israeliană să își revină.

Imaginea dramatică a evreilor din cadrul celui de-al doilea Război Mondial, începe să semene destul de mult cu cea a palestinienilor refugiați de după creara statului israelian. Transformarea acestor evrei din asupriți în asupritori, este demonstrată foarte clar prin tragedia acestor arabi. Cei mai mulți dintre palestinieni au fost deposedați de casele lor, de drepturi, precum și de o viață normală. Aceștia locuiesc în campuri pentru refugiați, unde viața este foarte dură. De cele mai multe ori sunt bătuți, torturați și împușcați de soldații israelieni. Tocmai de aceea, israelienii sunt considerați de cele mai multe ori naziști în ceea ce privește comportamentul lor. Blamarea întregii populații evreiești este o greșeală în opinia mea, întrucât aceștia nu sunt răspunzători de acțiunileconducătorilor. Ba chiar mai mult, populația evreiască din Israel simte în mod constant acest conflict infinit dus între Israel și Palestina, fiind și ei la rândul lor, victime ale acestui război. Termenul de propagandă a Holocaustului este utlizat în general în rândurile negaționiștilor, aceștia aparțtinând de obicei grupurilor neo-naziste, neo-fasciste și celor arabe. După finalizarea Primului Război Mondial, Germania, devastată de faptul că este considerată, împreună cu aliații ei vinovată de război, a căutat un vinovat aspra căruia să arunce toată vina. Cel mai ”la îndemână” dușman era evreul, prin acesta înțelegându-se întreg poporul evreiesc. Astfel, odată cu acapararea puterii de către Hitler și Partidul Nazist, planul de anihilare a acestor ”surse” de rușine ale Germaniei, începe să fie pus în aplicare. Timp de aproximativ 7 ani, din 1938 și până în 1945, evreii au fost sistematic anihilați, la început prin numeroasele legi antisemite, iar apoi prin deportarea acestora în ghetto-uri și lagăre de concentrare și exterminare, care făceau parte din Soluția Finală. Descoperirea acestor atrocități produse de naziști au șocat opinia publică internațională, însă acest lucru nu a stopat apariția unor noi idei propagandistice neo-naziste, prin care, tot evreii erau considerați vinovați. aceste numeroase curente negaționiste aveau ca scop principal, dezvinovățirea germanilor naziști. Cu toate acestea, majoritatea negaționiștilor rămân fără argumente plauzibile în fața miilor de dovezi despre existența Holocaustului, mai ales în ceea ce privește existența camerelor de gazare. Chiar dacă aceștia neagă numărul de victime al Holocaustului, toți aceștia recunosc, în unanimitate, existența unuei crife de sute de mii. Chiar și dacă ar fi așa, acest număr nu este îndeajuns de dramatic pentru a fi prezentat și făcut conoscut lumii? Faptul că naziștii au omorât 400 000 de evreii în loc de 6 milioane, acest lucru îi dezvinovățește ca și criminali de război? Unul dintre acești negaționiști afirma la un moment dat că, numărul real al evreilor omorâți în timpul Holocaustului este aproape egal cu numărul de civili germani uciși în timpul războiului, acesta încercând să demonstreze că, între aceste doup acțiuni nu este nicio diferență. Diferența însă este foarte clară și de necontestat. Nu se poate compara un plan sistematic de ucidere, ca cel plănuit de Hitler, cu o consecință inevitabilă a războiului, și anume moartea de civililor. Mai mult decât atât, asemănarea este cu atât mai nepotrivită cu cât ne dăm seama care a fost țara care a declanșat cel de-al doilea Război Mondial, adică Germania. Moartea populației germane nu a reprezentat decât consecințele acțiunilor conducătorului acestora, care spera să reînvie gloria Germaniei. Ceea ce se poate observa în ceea ce privește negarea Holocaustului, fenmen care se petrece aproape în toată Europa și nu numai, este că, fiecare țară vede în această negare o modalitate de a se dezvinovăți și de a găsi alți vinovați la greșelile naționale. Astfel, după război, supraviețuitorii evrei, distruși însă de pierderea familiilor și rudelor în aceste fabrici ale morții, trebuiau acum să înfrunte și teoriile acstor ”istorici” care susțineau că Holocaustul este o invenție. Între timp, mișcarea sionistă, care avea ca scop principal crearea unui stat israelian în Palestina, își îndeplinește visul, reușind astfel, ca în 1948 Israelul să își declare independența. În ciuda ”compătimirii” universale pentru tragedia evreiească, evreii au început să nu mai fie acceptați în aproape nicio țară europeană, ingura cale de urmat fiind cea spre noul stat israelian. Formarea Israelului și emigrarea milioanelor de evrei în Palestina, a dus la o nouă tragedie și la un nou conflict între băștinașii arabi și conducătorii israeliți, majoritatea dintre aceștia fiind sioniști. Mișcarea sionistă israeliană a ănceput astfel, să ducă o adevărată campanie împotriva palestinienilor, aceștia din urmă începând să treacă prin aceleași traume prin care au trecut evreii europeni. Tocmai de aceea, nu se poate vorbi de o propagandă a Holocaustului, întrucât acesta nu a existat pentru a pune bazele unui nou stat, cei care s-au folosit de existența acestuia pentru a deține un motiv în plus la legitimitatea creării Israelului, au fost cei din mișcarea sionistă și nu poprul evreu, demobilizat și traumatizat dupa terminrea războiului. De aceea, se poate observa că majoritatea evreilor, atât cei din Israel, cât și ce din restul lumii, sunt împotriva sionismului, care, folosindu-se de anumite momente delicate ale istoriei, au ajuns la scopul principal, fără să realizeze că, acțiunile luate împotriva palestinienilor sunt exact aceleași măsuri luate de naziști împotriva semenilor lor. Și chiar în cazul în care am vorbi despre o propagandă a Holocaustului, aceasta ar putea fi, într-un fel, îndreptățită. Moartea a milioane de evrei într-un război dus de naziștii înarmați împotriva evreilor lipsiți de apărare, chiar dacă nu poate fi compensată cu nimic în lume, merită, în opinia mea, să fie măcar cunoscută și în ciuda faptului că, aceste compensații financiare nu pot înlocui cu nimic lipsa celor pierduți, marile puteri internașionale, precum și marile organizații ar putea măcar să le asigure supraviețuitorilor faptul că nici ei, nici succesorii lor nu vor mai fi nevoiși să treacă prin chinurile acestora. Tocmai de aceea, aceste mari puteri au văzut, în formarea unui stat pentru evrei, un mod de a asigura nerepetarea unor acțiuni de genul acesta. Din păcate însă, istoria pare să se repete, numai că, în locul evreilorstau sutele de mii de palestinieni refugiați și alungați din casele lor. Soluția propusă cel mai des, este cea care în vedere reîntoarcerea refugiaților pe pământul lor și crearea unui stat binațional. Acest lucru este însă, imposibil de realizat, din cauza urii acumulate între aceste două popoare. Mai mult decît atât, niciuna dintre acestea nu dorește să își cedeze pământul în favoarea celeilalte. Soluționarea pare astfel, destul de îndepărtată și chiar imposibilă în viitorul apropiat. Pe lângă această propagandă negativă a Holocaustului, se poate observa și una pozitivă, ca saă zic așa, și anume utilizarea acestui subiect de istorie important în domenii de interes pentru publicul internațional, cum ar fi filmografia. Chiar dacă nu exprimă de multe ori realitatea, filmele despre Holocaust ajută la o întipărire a acestui eveniment istoric mai rapid în mințile oamenilor și în special al tinerilor, care învață astfel istoria din simpla vizionare a unor filme, care le stârnesc interesul de a afla mai multe despre veridicitatea acestuia. În mod normal, și această ramură a întâmpinat multe critici, filmele despre Holocaust fiind considerate ca un mod de industrializare a acestuia, creând chiar un nou gen de film, și anume genul Holocaustului. Chiar dacă este utilizată sau nu, propaganda Holocaustului este îndreptățită în multe cazuri, dar nu în asuprirea unei alte populații. Existența Holocaustului nu legitimează în niciun caz evenimentele sângeroase dintre Palestina și Israel și nu oferă absolut deloc dreptul sioniștilor de a se folosi de acesta pentru crearea statului evreiesc. Unii istorici afirmă că dacă nu ar fi fost Holocaustul, nu s-ar mai fi ajuns la crearea unui stat israelian. Nu susțin această opinie, întrucât se poate observa că acțiunile care aveau deja ca scop crearea Israelului în Palestina datează dinaintea Primului Război Mondial, urmând ca după apogeul antisemitismului aceste acțiuni să fie accelerate. Deci, putem spune că Holocaustul a ajutat la grăbirea procesului de constituire a Israelului și nu la nașterea lui. De asemenea, ar fi absurd astfel, să afirmăm că propaganda Holocaustului este total greșită, când zi de zi, fiecare dintre noi profită de anumite aspecte și evenimente negative pentru a compensa anumite pierderi. Dar după cum am spus mai înainte, aceste ”reparații” nu trebuie realizarea pe distrugerea altor persoane. După cum afirmă și Elhanan Yakira, fenomenul Holocaustului este prezentat în acest fel în ziua de azi: cei care consideră că Holocaustul este o invenție, aceștia consideră că această minciună este utilizată pentru legitimarea creării Israelului, care în fond este nelegitimă. Cei care susțin Holocaustul, sunt de părere că suferința evreilor este prea industrializată și că nu reprezintă un motiv întemeiat pentru asuprirea unei alte națiuni și anume palestinienii. Îm concluzie, oricare ar fi perspectiva din care vedem Holocaustul, acesta a fost, este și va fi unul dintre cele mai controversate și mediatizate evenimente din istoria universală.

CONCLUZII

Holocaustul este unul dintre evenimentele istorice cele mai populare și analizate atât în rândurile istoricilor, cât și a scriitorilor și a producătorilor de teatru și filme. În ciuda persoanelor care neagă unicitatea Holocaustului, acesta este unul dintre singurule fenomene istorice care a provocat un adevărat șoc asupra opiniei internaționale, chiar și până în ziua de azi. Unicitatea acestuia nu constă doar în numărul de victime care i-au urmat, ci și prin ilustrarea forței și violenței nelimitate pe care un om îl poate folosi împotriva unei alte ființe umane. Această ură puternică nu își are rădăcinile în secolul al XX-lea și nici în Germania Nazistă. Antisemitismul poate fi cercetat încă de la începuturile creștinătății, când evreii începuseră să fie acuzați ca singurii vinovați de moartea lui Iisus Hristos. De acum încolo, până la venirea la putere a lui Hitler, iudaismul va reprezenta principala cauză a pogromurilor evreiești. Evul Mediu a reprezentat perioada în care s-au realizat cele mai multe acuzații anti-evreiești, religia puternic înrădăcinată a acestora, fiind unul dintre motivele care intrigau cel mai mult. Biserica și creștinismul, a jucat un rol important în răspândirea curentului antisemit, prin acuzații și critici aduse la practica religioasă a acestora. În ciuda acestor mișcări anti-iudaice, evreii nu au vrut să se convertească la creștinism fiind foarte fixați în convingerile lor. În această perioadă încep să apară primele metode de ”pedepsire” a evreilor, prin concentrarea acestora în ghetto-uri, precum și prin hainele care să facă o distincție între evrei și non-evrei. Hitler va prelua aceste metode și le va utiliza ulterior, cu mici diferențe, în vederea exterminării evreilor. Cu toate că existența acestor piedici din partea majorității statelor europene au îngreunat viața poporului evreu, au existat și țări unde evreii au fost primiți în mod pozitiv, aceștia din urmă contribuind la o evoluție culturală și financiară a statelor-gazdă. Inovația pe care sistemul hitlerist a adus-o antisemitismului, este ura pentru rasa inferioară a evreilor. Dacă în trecut, și în special în epoca medievală, la baza antisemitismului stătea religia iudaică, în secolul al XIX-lea, pe lângă motivul religios, stătea în principal rasa semită. Arienii aveau astfel, obligația, ca și cetățeni ai Germaniei să lupte pentru recuperarea gloriei pierdute după Primul Război Mondial, în principal prin ”curățirea” acestei rase inferioare care a tras Germania în jos. Apariția primelor legi antisemite, care aveau ca scop înlăturarea evreilor din toate domeniile societății germane, au fost urmate de o legislație tot mai violentă împotriva poporului evreu. Ocuparea Poloniei declanșează astfel un nou război mondial, care, la început este marcat de o victorie a trupelor germane. Acest lucru îi dă un ”avânt” lui Hitler și Partidului Nazist să pună în aplicare ultima etapă în vederea extirpării rasei semite din Europa, prin Soluția Finală. În ciuda numeroaselor dificultăți în ceea ce privește implementarea aparatului criminal, sistemul nazist nu se împiedică de acestea, continuând în forță torturarea sutelor de mii de evrei din lagărele de concentrare și exterminare. În momentul în care războiul începe să se incline favorabil în partea Aliaților, naziștii accelerează procesul de anihilare prin toate metodele posibile. Chiar și în pragul finalizării războiului, care prezenta clar înfrângerea Germaniei, Hitler nu se oprește, ducând acum un război strict împotriva evreilor. Sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial aduce în centrul scenei internaționale, pe lângă distrugerile provocate de războiul propriu-zis, imagini cutremurătoare din momentul eliberării campurilor de exterminare, înfățișarea fizică a supraviețuitorilor sistemului nazist ilustrând o adevărată imagine macabră a Holocaustului. Aceste imagini au fost urmate de un adevărat val de mărturii al acestor supraviețuitori, care au reprezentat una dintre dovezile principale ale proceselor de la Nürnberg care i-a condamnat pe principalii criminali naziști. Pe baza acestor mărturii, precum și pe baza imaginilor șocante ale Holocaustului, s-au realizat o serie de lucrări istorice, dar și literare despre subiectul Holocaustului, însă cel mai industrializat domeniu, a rămas cel al cinematografiei. Reprezentarea Holocaustului în artă are ca și scop principal, pe lângă crearea unei imagini reale ale evenimentului, păstrarea vie a memoriei Holocaustului, prin mărturiile halucinante ale supraviețuitorilor. Domeniul filmografiei a surprins tema Holocaustului în sute de filme, fiecare dintre acestea oferind o viziune proprie asupra războiului nazist dus împotriva evreilor. Atât filmele americane, cît și filmele europene ajută la crearea unei imagini reale a Holocaustului, prin diferitele tehnici filmografice, care atrag spectatorul în tragica lume a celui de-al doilea Război Mondial, sau chiar în întunericul ascuns al camerelor de gazare. Cele 11 filme pe care am ales să le prezint și să le analizez, ilustrează aceste particularități specifice europene și americane, precum și redarea evenimentului prin prisma italiană, franceză, britanică, germană, poloneză, americană și chiar românească. Chiar dacă se bazează pe întâmplări adevărate, pe mărturiile unor supraviețuitori, sau doar oferă un alt curs istoriei într-un mod amuzant, toate aceste capodopere filmografice au creat un punct de vedere specific zonei unde au fost create, povestea din cadrul acestora având un mare impact asupra celor care le vizionează. Filme precum La vita e bella, Schindler’s list, The diary of Anne Frank, reprezintă unele dintre cele mai populare pelicule din istoria filmografiei, iar faptul că tema Holocaustului se face cunoscută prin intermediul acestora, acest lucru nu poate crea decât efecte pozitive în ceea ce privește asimilarea de către public, a unor evenimente istorice reale. Cu siguranță, nu afirm că aceste filme oferă o imagine sută la sută realistică asupra Holocaustului, însă acestea stârnesc dorința de o documentare a evenimentelor reale, ceea ce poate duce la o asimilare a informației mult mai rapidă și mai practică decât studierea acestui eveniment istoric la școală, de exemplu. În mod normal, ca orice alt aspect legat de Holocaust, și reprezentarea lui în fimografie este un domeniu destul de controversat și de criticat. Faptul că Holocaustul, ca subiect extrem de sensibil mai ales pentru familiile victimelor, este atât de industrializat prin film, acest lucru denotă o scădere a veridicității acestuia și transformarea lui într-un ”brand” cinematografic. Criticile majore vin în ceea ce privește ”americanizarea” acestui eveniment, care, într-un fel sau altul este european. Modificarea acestui aspect specific european, și ”hollywoodizarea” lui, pune la îndoială veridicitatea evenimentului. Nu poate fi pus la îndoială faptul că, un film nu va putea să redea niciodată o realitate, sau un fapt istoric, cu atât mai puțin dramatismul și complexitatea Holocaustului, însă, aceste filme vor rămâne eterne și vor fi vizionate de multe generații viitoare, pe când, supraviețuitorii, care deja, se împuținează din ce în ce mai mult, nu vor mai fi capabili să povestească peste câțiva zeci sau sute de ani, singurul adevăr care va rămâne în urma acestora fiind memoria consemnată și materializată în adevărate capodopere cinematografice. Așa cum afirma și un fost prizonier al lagărului de la Auschwitz, Ladislau Grün, în ciuda imposibilității creării unei imagini veridice a Holocaustului prin intermediul filmului, cunoașterea lui în acest mod este mai mult decât suficientă, decât o necunoștință totală a tot ceea ce s-a întâmplat. În ciuda evidențelor despre războiul nazist dus în mod criminal împotriva evreilor, imediat după război, au apărut numeroase idei conform cărora Holocaustul este doar o invenție evreiască. Aceste viziuni sunt oferite în special de precursorii naziștilor, care încercau acum să dezvinovățească Germania Nazistă de aceste acuzații. Încetul cu încetul, acest fenomen de negare a Holocaustului a început să se răspândească în aproape toată lumea, fiecare stat oferind o altă perspectivă în ceea ce privește negarea acestuia. Mai frecvent în Franța, Germania și în Lumea Arabă în special, ”curentul” negaționist apăruse chiar și în centrul exterminării evreiești, în Polonia. Acești negaționiști extremiști, de stânga sau de dreapta, atacau în principal aceleași aspecte ale Holocaustului: cifra exagerată de 6 milioane de victime, inexistența sau existența camerelor de gazare, în ultimul caz fiind vorba doar de o utilizare ”izolată” a acestora în scopuri criminale, și cel mai important, nerealitatea existenței unui plan sistematic de exterminare evreiesc a sistemului nazist. Negaționiștii atacau în principal și uzul intensificat al propagandei Holocaustului în lumea internațională, în vederea creării statului Israelian. Mai mult decât atât, aceștia considerau că fenomenul exterminării evreilor este doar o invenție sionistă pentru a justifica stabilirea Israelului în Palestina. Curentul sionist avea ca scop principal, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, crearea unui stat israelian, numai așa evreii putând să se ferească de sentimentele antisemite puternice peste tot în Europa. Marea Britanie oferă suportul sioniștilor în vederea acestui pas, prin Declarația Balfour, prin care aceasta se declara susținătoarea creării unui stat israelian pe teritoriul Palestinei. Mica comunitate evreiască din Palestina, Yishuv, nu părea să atragă milioanele de evrei raspândiți în întregul continent european, însă anul 1933, care marchează ascensiunea lui Hitler la conducerea Germaniei, pare să reprezinte începutul unei emigrări destul de dense în Palestina. După finalizarea războiului, restul evreilor supraviețuitori, neavând un loc unde să se întoarcă, aleg calea spre Palestina. În anul 1948, Israelul își câstigă îndependența, însă criza financiară și războiul continuu cu statele arabe din jur, nu oferă evreilor extenuați fizic și psihic de după război un ajutor prea consistent. Ajutorul pe care Germania de Vest îl oferă, ca reparație de război statului israelian, contribuie la o dezvoltare financiară a acestuia. Situația pare destul de frumoasă prezentată așa, cu un deznodământ fericit, dacă putem ignora partea dramatică a poveștii, și anume drama palestiniană. În momentul stabilirii statului israelian, aceștia din urmă nu au încercat să conviețuiască cu populația indigenă, preodminant arabă, scoțându-i pe aceștia din casele lor, și alungându-i în pământurile lor de origine, cum ar fi Iranul, Irakul sau Peninsula Arabă. În mod firesc, palestinienii au opus rezistență ocupării nelegitime israeliene, creându-se astfel, unul dintre cele mai lungi și nesfârșite războaie contemporane. Legitimitatea creării statului Israelian, doar pe baza unui aspect religios, și mai mult decât atât, crearea acestuia pe cenușa unui alt popor, nu diferențiază cu nimic cazul israelian de iraționamentul nazist în ceea ce privește exterminarea populației evreiești pe baza invocării diferențelor rasiale. În timp ce statul Israel este perceput de mulți negaționiști ca un rezultat al propagandei Holocaustului, majoritatea evreilor care nu trăiesc in Israel, văd în această împlinire doar efortul mișcării sioniste de-a lungul secolului al XX-lea, sionismul neavând nicio legătură cu Holocaustul. Cu toate acestea, evreii din întreaga lume sunt catalogați acum, ca principalii vinovați ai destinului tragic al palestinienilor, nefăcându-se o diferență clară între evrei, israeliți și sioniști, care, deși pornesc de la aceeași origine, ultimele două categorii, și în special a treia, au deviat de la ceea ce reprezintă iudaismul cu adevărat, și folosindu-se de acest aspect religios, în câștigul politic și financiar. Astfel, Holocaustul nu poate fi convocat ca și un motiv al creării statului israelian, întrucât, chiar și în cazul în care acesta nu ar fi existat, istoria israelo-palestiniană ar fi rămas neschimbată. Din ceea ce se poate observa, Holocaustul a devenit, pe lângă un eveniment istoric din trecut, și unul contemporan prin numeroasele domenii în care acesta este analizat și controversat. Chiar dacă evenimentul Holocaustului este utilizat nu numai în scopuri pozitive, precum păstrarea memoriei, ci și în scopuri revizioniste, în special de neo-naziști și neo-fasciști, Shoah rămâne în continuare, și în secolul XXI, unul dintre evenimentele de o importanță enormă pentru istoria universală.

BIBLIOGRAFIE

Cărți și capitole

Insdorf, Anette, Indelible Shadows. Film and the Holocaust, Editura Cambridge Univeristy Press, New York, 2003

Lazare, Bernard, Antisemitism, It’s History and Causes, Editura Britons Publishing Company, London, 1967

Gans, Chaim, A just Zionism. On the morality of the Jewish State, Editura Oxford University Press, New York, 2008

Browning, R. Cristopher, The origin of the Final Solution. The evolution of Nazi Jewish Policy, September 1939-March 1942, Editura Yad Vastiem, Ierusalim, 2004

Cesarini, David, The Final Solution. Origins and implementation, Editura Routledge, New York, 2002

Lipstadt, E. Deborah,, Denying the Holocaust. The Growing Assault on Truth and Memory, Editura AAARGH, Atlanta, 1994

Dr. Lang, Berel, Holocaust Representation. Art within the limits of hitory and ethics, Editura The John’s Hopkins Univeristy Press, Londra, 2000

Yakira, Elhanan, Post-Zionism, Post-Holocaust. Three essays on Denial, Forgetting, and the Deligitimation of Israel, tradus de Michael Swirsky, Editura University Press, New York, 2009

Perra, Emiliano, Conflicts of memory. The reception of Holocaust Films and TV Programmes in Italy, 1945 to the Present, Editura Peter Lang, Berna, 2010

Coja, Ion, Holocaust în România?, Editura Kogaion, București, 2002

Wise Waterman, James, Swastika, The Nazi Terror, Editura Quinnand Boden Company, Ney York, 1933

Coplan, Jane, Nikolaus Wachsmann, Concentration Camp in Nazi Germany, Editura Routledge, New York and London, 2010

Lescure, Jean Claude, Fascismul și Nazismul, Editura Institutul European, Iași 2002

Hellig, Jocelyn, A short History: The Holocaust and Antisemitism, Editura OneWorld Oxford, Oxford, 2003

Friedman C., Jonathan, The Routledge History of The Holocaust, Editura Routledge, New York, 2011

Massad, Joseph, The Persistence of the Palestinian Question, Editura Routledge, New York, 2006

Weinreich, Max, Universitățile lui Hitler. Contribuția intelectualilor la crimele Germaniei împotriva evreilor, Editura Polirom, Iași, 2000

Prior, Michael Zionism and the State of Israel. A moral inquiri, Editura Routledge, Ney York, 1999

Longerich, Peter, Holocaust. The Nazi Persecution and Murder of the Jews, Editura Oxford University Press, New York, 2010

Hilberg, Raul, The destruction of the european jews, Volumul I, Editura Holmes&Meyer Publishers, New York, 1985

Evans J., Richard, Lying about Hitler. History, Holocaust and the David Irving Trial, Editura Basic Books, New York, 2001

Michael, Robert, Holy Hatred: Christianity, Antisemitism, and The Holocaust, Editura Palgrave Macmillan, New York, 2006

Friedländer, Saul, Nazi Germany and The Jews 1933-1945, Editura HarperCollins e-book

Atkins E., Stephen, Holocaust Denial as an instrumental movement, Editura Praeger Publishers, Westport, 2009

Beller, Steven, Antisemitism: A very short introduction, Editura Oxford University Press, New York, 2007

Sofsky, Wolfang, The order of terror. The concentration camp, Editura Princeton University, New Jersy, 1997

Filmografie

Kapò (1960, Italia, Franța)

La vita e bella (1997, Italia)

Ostatni etap (The last stage. The last stop,1947, Polonia)

Schindler’s list (1993, SUA)

Sophie’s choice (1982, SUA)

The book thief (2013, Germania, SUA)

The boy in the striped pyijamas (2008, Marea Britanie, SUA)

The diary of Anne Frank (1959, SUA)

The Pianist (2002, Germania, Polonia, Marea Britanie)

The Reader (2008, SUA, Marea Britanie)

Train de vie (1998, Franța, Belgia, România, Israel)

Periodice

Ziarul ”Vremea”

Link-uri externe

www.auschwitz.dk

www.jewishvirtuallibrary.org

www.imdb.com

www.ethesis.net

www.jewishgen.org

www.history.ucsb

www.rense.com

www.bbc.com

BIBLIOGRAFIE

Cărți și capitole

Insdorf, Anette, Indelible Shadows. Film and the Holocaust, Editura Cambridge Univeristy Press, New York, 2003

Lazare, Bernard, Antisemitism, It’s History and Causes, Editura Britons Publishing Company, London, 1967

Gans, Chaim, A just Zionism. On the morality of the Jewish State, Editura Oxford University Press, New York, 2008

Browning, R. Cristopher, The origin of the Final Solution. The evolution of Nazi Jewish Policy, September 1939-March 1942, Editura Yad Vastiem, Ierusalim, 2004

Cesarini, David, The Final Solution. Origins and implementation, Editura Routledge, New York, 2002

Lipstadt, E. Deborah,, Denying the Holocaust. The Growing Assault on Truth and Memory, Editura AAARGH, Atlanta, 1994

Dr. Lang, Berel, Holocaust Representation. Art within the limits of hitory and ethics, Editura The John’s Hopkins Univeristy Press, Londra, 2000

Yakira, Elhanan, Post-Zionism, Post-Holocaust. Three essays on Denial, Forgetting, and the Deligitimation of Israel, tradus de Michael Swirsky, Editura University Press, New York, 2009

Perra, Emiliano, Conflicts of memory. The reception of Holocaust Films and TV Programmes in Italy, 1945 to the Present, Editura Peter Lang, Berna, 2010

Coja, Ion, Holocaust în România?, Editura Kogaion, București, 2002

Wise Waterman, James, Swastika, The Nazi Terror, Editura Quinnand Boden Company, Ney York, 1933

Coplan, Jane, Nikolaus Wachsmann, Concentration Camp in Nazi Germany, Editura Routledge, New York and London, 2010

Lescure, Jean Claude, Fascismul și Nazismul, Editura Institutul European, Iași 2002

Hellig, Jocelyn, A short History: The Holocaust and Antisemitism, Editura OneWorld Oxford, Oxford, 2003

Friedman C., Jonathan, The Routledge History of The Holocaust, Editura Routledge, New York, 2011

Massad, Joseph, The Persistence of the Palestinian Question, Editura Routledge, New York, 2006

Weinreich, Max, Universitățile lui Hitler. Contribuția intelectualilor la crimele Germaniei împotriva evreilor, Editura Polirom, Iași, 2000

Prior, Michael Zionism and the State of Israel. A moral inquiri, Editura Routledge, Ney York, 1999

Longerich, Peter, Holocaust. The Nazi Persecution and Murder of the Jews, Editura Oxford University Press, New York, 2010

Hilberg, Raul, The destruction of the european jews, Volumul I, Editura Holmes&Meyer Publishers, New York, 1985

Evans J., Richard, Lying about Hitler. History, Holocaust and the David Irving Trial, Editura Basic Books, New York, 2001

Michael, Robert, Holy Hatred: Christianity, Antisemitism, and The Holocaust, Editura Palgrave Macmillan, New York, 2006

Friedländer, Saul, Nazi Germany and The Jews 1933-1945, Editura HarperCollins e-book

Atkins E., Stephen, Holocaust Denial as an instrumental movement, Editura Praeger Publishers, Westport, 2009

Beller, Steven, Antisemitism: A very short introduction, Editura Oxford University Press, New York, 2007

Sofsky, Wolfang, The order of terror. The concentration camp, Editura Princeton University, New Jersy, 1997

Filmografie

Kapò (1960, Italia, Franța)

La vita e bella (1997, Italia)

Ostatni etap (The last stage. The last stop,1947, Polonia)

Schindler’s list (1993, SUA)

Sophie’s choice (1982, SUA)

The book thief (2013, Germania, SUA)

The boy in the striped pyijamas (2008, Marea Britanie, SUA)

The diary of Anne Frank (1959, SUA)

The Pianist (2002, Germania, Polonia, Marea Britanie)

The Reader (2008, SUA, Marea Britanie)

Train de vie (1998, Franța, Belgia, România, Israel)

Periodice

Ziarul ”Vremea”

Link-uri externe

www.auschwitz.dk

www.jewishvirtuallibrary.org

www.imdb.com

www.ethesis.net

www.jewishgen.org

www.history.ucsb

www.rense.com

www.bbc.com