Hiv Sida în Rândul Persoanelor Condamnate

=== e5855395981e0b25ddb921dadba0bd8f11e383b0_18176_1 ===

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Lucrarea HIV/SIDA IN RANDUL PERSOANELOR CONDAMNATE tratează o temă de actualitate deoarece este considerată maladia secolui XX.S.I.D.A ,este o boală care afectează sistemul imunitar al organismului și este produsă de un virus specific;ea nu este ereditară,ci apare în cursul vieții.Organismul persoanelor bolnave nu se mai poate apăra împotriva diferiților germeni (de care în mod obișnuit se apară) și aceștia ,numiți și ,oportuniști,,,invadează organismul.

Literatura de specialitate menționează faptul că germenii,oportuniști profită de oportunitate ,adică de ocazia ce li se oferă de a se dezvolta ,în lipsa unui mecanism de distrugere a lor din partea organismului.De asemenea,celulele canceroase profită,în aceeași măsură,pentru a se multiplica și dau naștere la diverse tumori.Infecția este produsă de un virus-particulă extrem de mică-numit virusul imunodeficienței umane sau , pe scurt H.I.V(după terminologia din limba engleză –human-imuno-deficiency).Tot ce se cunoaște astăzi despre sindromul imunodeficienței dobândite,mecanisme imunopatogenice,tratamente și prognostic,este în continuă evoluție și este probabil că așa va fi și în mileniul următor.Evoluția bolii din momentul diagnosticului rămâne polimorfă și extrem de gravă.Acest fapt reflectă limitele în cunoașterea realității care mărginesc gândirea medicală curentă.

În realizarea acestei lucrări predomină aducerea contribuției personale, bazată pe o bibliografie selectivă și de actualitate, în vederea precizării unor aspecte particulare în care sunt implicate detinutii.

1.1.Definitie.Istoric.Evolutie

HIV face parte din familia Retroviridae ,genul Lentivirinae până în prezent cunoscându-se două tipuri:HIV 1 și hiv 2 .Retrovirusurile sunt virusuri care determină infecții virale lente și în vivo ,se mențin timp îndelungat în stare de provirus ,integrat în celula țintă.

Retrovirusurile sunt recunoscute de cel puțin 50 de ani în calitate de agenți etiologici ai unor forme de leucemii,limfoame și deficiențe imune.

Toate retrovirusurile au afinitate pentru limfocitele T helper,dar și pentru alte celule și țesuturi,incluyând și sistemul nervos central și abilitatea și abilitatea de a se integra cu materialul lor genetic (ARN) în genomul (ADN) al gazdei,grație enyimei denumită reverstranscriză .

Retrovirusurile utilizează celula infectată pentru supraviețuire și multiplicare ,rezultatul final fiind apariția de noi virusuri HIV.

HIV este un virus ARN cu un înveliș extern lipoproteic (denumit și anvelopă) și o parte centrală,nucleocapsida,compusă din ARN și reverstransciptază cu un rol esențial în multiplicarea HIV.Virusul este incapsulat într-un sac de grăsime care are propietatea de a fi distrus foarte ușor și repede de către orice săpun,detergent sau alte soluții dezinfectante uzuale.

Istoric

Deși se consideră că infecția cu hiv a apărut încă din anii 1950 ,primele cazuri înregistrate oficial sunt cele din SUA și Africa din anul 1977.

1981. Au fost depistate primele cazuri de cancer al vaselor sanguine ( sarcomul lui Kaposi în rândul homosexualilor),iar puțin mai târziu o epidemie cu ,,Pneumocystis Carinii,, la Los Angeles,parazit unicellular care infectează bolnavii în stadiul de SIDA ș I ce se manifestă în special la nivel pulmonary.

Consumul exagerat de Pentamidină a condus indirect la descoperirea acestei îmbolnăviri.

1982.24 septembrie.S-a elaborate prima definiție a SIDA de către Centrul de Control al Bolilor ( CDC) din Atlanta ,iar în decembrie 1982 s-a diagnosticat în SUA primul caz de SIDA la copii (post-transfuzional).

1983.S-a stabilit pentru prima dată legătura dintre infecția HIV și medicația administrată intravenous ,precum și faptul că unii copii se nășteau déjà purtători ai virusului sau chiar bolnavi de SIDA.Tot în 1983 a fost izolat virusul HIV de către Montanger,în Franța.

1983.Decembrie .Sunt communicate de către CDC ,42 de cazuri de SIDA pediatrice.

1984 .Studiile au evidențiat faptul că SIDA era răspândită și printer heterosexuali în Africa ,iar Gallo descoperea virusul HIV în SUA.

1985 .O serie de guverne au luat hotărârea ca s’ngele donat să fie testat pentru a se constata dăcă este sau nu infectat de virus.

1986.Dr.Halfdan Mahler a ținut un discurs asupra SIDA la Națiunile Unite,atrăgând atenția asupra consecințelor nefaste ale răspândirii acestei boli.

1988.A avut loc prima întâlnire a miniștrilor Sănătății cu privire la SIDA,în vederea stabilirii unei strategii de prevenire și combatere a infecției cu HIV.

1987-1990 Prof.Dr.Berceanu Ștefan ( Școala de hematologie București) și profesorul Goldiș Gheorghe au fost primii cercetători români care au evidențiat cazuri HIV/ SIDA în România.

1994 7-11 august .La a 10-a Conferință Nașională asupra HIV/ SIDA DE LA Zokohama ,Japonia ,s-a căutat un răspuns la întrebarea :ce mai trebuie făcut ,pentru ca în anul 2000,prognoza de 30-40 milioane de infectați să nu se mai împlinească.La această conferință Dr.Michael Nerson a cerut tuturor factorilor de decizie să considere combaterea funestului flagel drept o prioritate națională ,,Oferiți concetățenilor dumneavoastră cei mai vulnerabili informațiile și mijloacele necesare ( inclusive prezervativul) pentru ca să se poată apăra…și să nu credeți cumva ,așa cum mulți au crezut înaintea dumneavoastră ,că SIDA atinge doar pe alții ,, .

Evoluția naturală a infecției HIV

Infecția cu virusul HIV evoluează în decursul a 10-15 ani spre stadiul final de imunodepresie severă;totuși se descrie în literatură existența unui număr limitat (5-10 %) de subiecți HIV seropozitivi care rămân asimptomatici și nu prezintă o alterare majoră a principalilor markeri biologici de supraveghere a infecției HIV (1,2).

Pentru a înțelege mai bine evoluția naturală a infecției cu HIV și a bolii SIDA ,de la infectare și până la deces ,vom parcurge mai multe etape,fiecare cu anumite particularități ,variind de la un subiect la altul.Acestea sunt:

Momentul infectant ( contactul sau impactul infectant);

Fereastra serologică (de seronegativitate);

Seroconversia ;

Perioada de latență (asimptomatică clinic);

Semne timpurii ale infecției;

Boala SIDA declarată ;

Decesul.

Momentul infectant.Trebuie cunoscut că infecția HIV este în relație de proporționalitate cu cantitatea de virus pătrunsă în organism și probabil cu receptivitatea gazdei.

Spre exemplu,un flacon de sânge infectat cu HIV și transfuzat la un primitor (recipient) va determina cu siguranță infecția,dar în cazul unei înțepături accidentale și superficiale cu un ac contaminat,probabilitatea de infectare este mică,riscul estimându-se la 2-3 %0.

Pentru a preveni acest moment infectant,trebuie cunoscut, rezervorul natural de HIV,care este reprezentat de subiecții seropozitivi necunoscuți sau cunoscuți,precum și de cei bolnavi de SIDA.

De asemenea trebuie cunoscute persoanele cu risc crescut,acestea fiind homosexualii,prostituatele,drogații ce folosesc ace în comun,indivizii cu viață sexuală libertină,etc.

Până la proba contrarie ,orice persoană trebuie considerată ca seropozitivă.La fel de bine trebuie știut că viața cotidiană,acasă sau în societate,virusul HIV nu se transmite de la un om la altul,deci nu există nici un risc dacă se păstrează normele de igienă obișnuite.

Fereastra de seronegativitate.De la momentul infectant și până la seroconversie (când în sângele subiectului infectat apar anticorpi anti-HIV) există o perioadă apreciată diferit ,de la 2 la 6 luni,de seronegativitate,purtătorul fiind infectat și infectant ,dar seronegativ.

Această etapă este denumită și ,, perioadă de rămânere ăn urmă,, și care demonstrează că nici negativitatea testului de depistare a infecției într-o anumită etapă a acesteia nu este un criteriu sigur de apreciere a situației subiectului testat în acest sens.

Seroconversia .După o perioadă de 2-6 luni,de ladata infectării cu HIV,în sângele subiectului infectat apar anticorpi anti-HIV,care testează ,subiectul seropozitivându-se.

Cel mai frecvent ,seroconversia trece neobservată ,subiectul neprezentâmd nici un semn clinic care să-l altereze.Uneori însă,se poate manifesta :

●ca o ,,stare gripală,, cu febră;

●dureri musculare ;

●artralgie ,disfagie ;

●somnolență 3-14 zile fiind însoțit de un sindrom mononucleozic.

Procesul seroconversiei are loc în primele săptămâni care urmează contaminării cu virusul HIV;această perioadă corespunde declanșării răspunsului imun specific,mai întâi celular și apoi umoral și care pare eficient pentru a putea controla replicarea virală inițială,deoarece este urmată de o diminuare a viremiei (1,2).

Printre principalii efectori ai imunității celulare,limfocitele T citotoxice (CTL) apar îndată după primoinfecție și chiar înainte de apariția anticorpilor specifici.

Răspunsurile T citotoxice contra virusului HIV sunt caracterizate,atât prin intensitate,cât și prin multitudinea antigenelor virale recunoscute și sunt în general dirijate contra proteinelor structurale ale virusului (env,gag și pol).

Detecția anticorpilor specifici față de proteinele de înveliș (gp.120,gp 40) și față de cele de capsidă (p 24,p 18) demonstrează marea diversitate a răspunsuluic de anticorpi dirijați contra tuturor proteinelor virusului HIV.

În ceea ce privește replicarea virală ea este permanentă,dar mai slabă în cursul fazei paucisimptomatice,care urmează după prima infecție.

Replicarea se realizează în organele limfoide unde se acumulează variante virale care în final reușesc să producă dezechilibrul sistemului imunitar (1,2).

Distrugerea progresivă a limfocitelor TCD 4+ se poate însoți cu o disfuncție a unor subpopulații CD4+ (TH1) care secretă interleukina 4 și interleukina 10.

Tabelul nr.1.Subseturi de limfocite CD4+

În cursul evoluției infecției HIV odată cu intensificarea replicării virale se accelerează și depresia leucocitelor TCD4+ și astfel încep să se instaleze simptomele clinice severe și o diminuare a răspunsului imun.

S-a mai demonstrat recent că virusul HIV utilizează proteine membranare ,care aparțin clasei receptorilor de chemokine pentru a pătrunde în celulele pe care le infectează.

Se știe încă din 1994 că limfocitele CD4 permit legarea cu proteinele învelișului viral,dar singure nu reușesc să asigure pătrunderea virusului;astfel a apărut noțiunea de coreceptor care permite să se explice de ce celulele care nu aparțin speciei umane rezistă infecției,chiar dacă expresia moleculei CD4 umane a fost forțată prin trasfecție.

Recent,a fost identificată printr-tehnică de clonaj un prim coreceptor, denumit fuzină CXC-R.Această moleculă aparține marii familii de receptori cu 7 domenii transmembranare cuplate proteinelor G.

Expresia concomitentă a fuziunei și a CD4 pe membrana celulelor permite pătrunderea virusului.

Perioada de latență.Urmează o perioadă variabilă ca durată ,în care subiectul infectat și deci seropozitiv nu prezintă nici un semn de boală,fiind asimptomatic,sau clinic sănătos ,dar infectant pentru alții prin sex neprotejat sau donare de sânge.

Aaceastă perioadă se poate întinde pe ani de zile ,uneori chiar 10-15 ani ( și chiar mai mult),după cum poate să fie numai de c=teva luni (la sugari).

1.2.Cai de transmitere .Prevenire.Tratament

Diverse studii epidemiologice au încercat să definească factorii care ar putea favoriza o evoluție rapidă a infecției HIV.

Sursa de infecție.O persoană odată infectată devine sursă de infecție și rămâne ca atare toată viața.Deși virusul a fost găsit în aproape toate lichidele ,secrețiile și țesuturile persoanelor infectate , nu toate au rol semnificativ în transmiterea infecției.

Sângele,sperma și secrețiile vaginale sunt cele mai importante produse biologice cu rol în transmiterea infecției HIV.

Calea de transmitere sunt bine documentate trei modalități majore de transmitere:sexuală,parentală și perinatală.

I.Transmiterea sexuală este cea mai frecventă cale de infectare cu HIV.Virusul se transmite în timpul contactelor sexuale de la persoana infectată la partenerul neinfectat ( de la bărbat la femeie,de la femeie la bărbat,de la bărbat la bărbat).

Epidemiologia cuprinde:agentul cauzal ,sursa de infecție,poarta de intrare în noua gazdă,receptivitatea gazdei,modul de eliminare al agentului patogen.

●Sperma este unul dintre fluidele biologice cu cel mai înalt coeficient de risc.Nu se cunoaște încă mecanismul biologic exact prin care virusul infectează sperma,însă se știe că acest lichid este foarte bogat în limfocite CD4.

●Secrețiile vaginale și cervicale :infectarea cu virusul HIV este posibilă și prin secrețiile unei femei purtătoare de virus.Acest lucru se întâmplă mai ales când cavitatea sexuală are loc fără folosirea prezervativului.Trebuie însă înțeles faptul că,prezervativul nu asigură o protecție de 100 % însă este cel mai eficient mijloc de stopare a răspândirii virusului.

●Sexul anal (neprotejat) cu un partener infectat este una din căile cele mai sigure de infectare,deoarece rectul nu este construit (el nefiind organ de copulație) pentru a rezista la frecări ,vasele rupându-se ușor și provocând sângerări.Penetrația intra-anală prezintă un risc triplu deoarece în zonă se află efectiv o armată de limfocite CD4,care,dată fiind natura materialului biologic care circulă prin rect,sunt mereu pregătite să lupte împotriva infecțiilor .Deci infectarea se poate produce prin:

-sângerarea peretelui rectal;

-contactul cu limfocitele din zonă;

-contactul cu sperma infectată.

II.Transmiterea parenterală se face prin transfuzii de sânge infectat,sau prinfolosirea de ace ,seringi,derivate de sânge infectate ,instrumentar medical tăietor și înțepător contaminat.

●Riscul de infecție se corelează cu mărimea inoculului;recipienții unui singur flacon de sânge infectat HIV dobândind în mod sigur infecția.După înțepături accidentale cu ace de seringă contminate riscul este de aproximativ 0,5 % (incimparabil mai redus dec=t riscul infectării cu virusul hepatitei B;în aceleași condiții,aproximativ 20-30 %).

Introducerea obligatorie a testărilor pentru anticorpi HIV a donatorilor de sânge și a unităților transfuzate,a redus semnificativ importanța acestei căi de transmietere în România, din 1990.

Problema transmiterii prin seringi și ace contaminate rămâne importantă printre consumatorii de droguri pe cale parenterală,precum și în cadrul asistenței medicale a populației ,în țările unde sterilizarea se face incorect și există deficiențe în asumarea responsabilității actului medical.

III.Transmiterea perinatală înseamnă infectarea cu HIV de la mamă la făt sau nou-născut înainte ,în timpul sau imediat după naștere .Deși practic toți copii născuți din mame seropozitive au prezenți în sânge anticorpi anti-HIV materni ,la majoritatea cazurilor intră în discuție un transfer pasiv de anticorpi de la mamă ,anticorpi care se vor pierde pe parcursul următoarelor 15-18 luni de viață.

IV.Transmiterea postnatală prin lapte maternb ,a fost dovedită la un procent redus de sugari ale căror mame s-au infectat cu HIV înainte sau după naștere.

HIV nu se transmite pe cale respiratorie sau digestivă,prin contacte interpersonale normale (strânsul mâinii ,îmbrățișare,etc) în casă,în școală sau la serviciu.

De asemenea virusul nu se transmite prin înțepături de insecte,alimente , veselă și tacâmuri , closete , și WC-uri,bazine de înot,transpirație,folosirea în comun a telefoanelor sau a diverselor obiecte din mediul casnic,birouri ,săli de clasă ,de joacă ,mijloace de transport în comun , etc .

Receptivitatea este generală,orice persoană ,indiferent de vârstă ,putându-se infecta în condițiile existenței unei surse de infecție și a unei căi de transmitere eficiente .

Prin prisma celor arătate până acum,este evident că există anumite persoane cu risc crescut de infecție .Aceste grupe de risc sunt prezentate de:

Copii (sub 13 ani)

●Nou-născuți/sugari cu mame infectate;

●Copii transfuzați cu sânge necontrolat;

Hemofilici,sau cu alte tulburări de coagulare;

Copii cu anemii congenitale,ca anemia Cooly și microsferocitoza ereditară;

Copii de care se abuzează sexual;

Consumatorii de droguri pe cale i.v;

Copii polispitalizați sau instituționalizați de lungă durată.

Adulții

Homosexualii,bisexualii;

Consumatori de droguri pe cale parenterală;

Homosexuali consumatori de droguri i.v ;

Transfuzați cu sânge /derivate de sânge necontrolate;

Prostituate ;

Parteneri sexuali ai persoanelor din grupa de risc;

Persoane cu multipli parteneri sexuali.

În unele țări ,în special cele din Europa de Est și țările slab dezvoltate,există o categorie specială de risc,care cuprinde persoanele (adulți și copii) cu tratamente parenterale multiple ,intervenții chirurgicale , ORL,ginecologice,stomatologice ,etc,efectuate în condiții improprii de sterilizare a instrumentarului medical.

Studiile epidemiologice efectuate în România arată că majoritatea copiilor au fost infectați pe această cale.

Riscul profesional . Ca în orice boală infecțioasă ,și în cazul infecției HIV există un risc de infectare pentru personalul medico- sanitar.Acest risc nu trebuie însă nici sub,dar nici supraevaluare.

În statisticile oficiale sunt înregistrate câteva zeci de cazuri în care s-a probat transmiterea HIV la personalul de îngrijire prin expunere accidentală la sângele infectat

În multe din aceste cazuri bolnavul nu era cunoscut ca infectat HIV.Acesta este un aspect deosebit de important,el pledând pentru necesitatea acordării unei atenții deosebite măsurilor de protecție care trebuie luate când se manipulează sângele bolnavilor,indiferent de vârstă,sex,condiție socio-economică,diagnostic actual (chiar dacă nu este cunoscut ca infectat HIV).

Trebuie subliniat că perioada de latență a infecției HIV poate depăși 10-15 ani,perioadă în care nu există manifestări clinice sugestive pentru HIV/SIDA,dar bolnavul poate ajunge în orice serviciu medical sau chirurgical cu diverse probleme de sănătate,unde i se poate recolta sânge pentru analize sau i se pot face injecții.

Studiul incidenței HIV pe categorii profesionale nu arată valori deosebite la personalul medical în comparație cu alte profesiuni sau cu incidența în populația generală fără risc.

Posibilități actuale de tratament în infecția HIV/SIDA

În prezent nu există un antibiotic antiviral prin care infecția să poată fi eliminată din organism.Eforturile terapeutice se încadrează în următoarele direcții:

●medicamente cu acțiune față de HIV;

●stimularea răspunsului imun;

●tratamentul infecțiilor oportuniste.

Medicamente cu acțiune față de HIV

Terapia are ca obiectiv interceptarea secvențelor ciclului de replicare a HIV:

●medicamente care împiedică pierderea anvelopei virale:AMANTADINA;

●inhibitori ai reverstranscriptazei:AZT,DDC,DDI,SURAMIN,HPA-23;

AZT sau ZIDOVUDINA ,cu efecte mulțumitoare la adulți ,se poate încerca și la copii ,administrarea fiind intravenoasă (0,9-1,4 mg/kg corp/oră) sau per oral (120-140 mg /m2/zi- în 4 prize) și obținându-se rezultate bune în special la copii HIV cu encefalopatie.

Dintre efectele secundare,toxice ale ZIDOVUDINEI ,le cităm pe cele mielosupresive (anemie macrocitară ,neuropenie și mai rar trombocitopenie),meningoencefalite ,iar ca efecte medii:vărsături și cefalee .Dacă ZIDOVUDINA se combină cu droguri mai noi,cum ar fi 2`-3` –dideoxycytidine și 2`-3`-dideoxynosine ,efectele secundare sunt minime.

RIBAVIRIN ,cu spectru larg de acțiune împotriva ARN viral s-a dovedit a avea efecte slabe la copiii infecții cu HIV.Recent s-a descoperit eficacitatea unui inhibitor al reverstranscriptazei:BI-RG-587 ,care este extrem de puternic ,este lipsit de toxicitate pentru celulele umane și are specificitate pentru enzimă umană.Trebuie menționat că,în ciuda unor eforturi făcute până în prezent,nu s-a descoperit nici un medicament cu acțiune eficace HIV și care să anihileze total infecția.

Tratamentul infecțiilor oportuniste

Terapia în acest caz este foarte importantă și cea mai accesibilă,deoarece infecțiile oportuniste sunt cauza principală de deces în marea majoritate a cazurilor de SIDA.

●în pneumonia cu Pneumocystis carinii se administrează SULFAMETHOXAZOL +TRIMETOPRIM 20mg/kg corp/zi la sugari și la copii ,din 6 în 6 ore ,timp de 14-21 de zile.Absența ameliorării după 5-10 zile necesită înlocuirea medicamentului cu ISOTHIONAT de pentamidină ( LOMIDINE).PENTAMIDINA prezintă efecte toxice hepatice,renale și la nivelul glandei suprarenale.

●infecția cu cryptococ:AMPHOTERICINA B+5-FLUOROCYTOSINA;

●în toxoplasmoză:PYREMETHAMINE+SULFONAMIDE;

●în diareea cu Cryptosporidium:SPIRAMICINE sau FURAZOLIDON;

●infecția cu Fungi:

-în candidoza bucală se folosește NISTATIN topi sau Miconazole;

-în candidoza esofagiană se folosește CLOTRIMAZOL (IV),KETOCONAZOLE sau FLUCONAZOLE;

-în formele grave se poate folosi AMPHOTERICINA B sau FLUCYTOSINE.

În ciuda nivelului ridicat de gamaglobuline serice ,copiii infectați HIV sunt funcțional hipogamaglobulinici.Deoarece infecțiile bacteriene apar frecvent ,se folosesc frecvent antibiotice cu spectru larg,de preferat per os și administrarea de gamaglobuline la interval de 2-4 săptămâni,în doze de 200-400 mg/kg corp/zi pe cale intravenoasă. Administrarea profilactică (înainte de a apare semnele clinice ale bolii) a episoadelor infecțioase.În infecția cu bacilul tuberculozei se utilizează medicamente tuberculostatice în schemele cunoscute.

Prevenirea transmiterii virusului HIV La ora actuală,este absolut necesar să se evite ca centrele sanitare să nu devină verigi în lanțul transmiterii virusului HIV.Aceste măsuri privesc pe toți pacienții,fără deosebire- adulți,copii sau nou-născuți-ca și pe fiecare membru al personalului medico-sanitar,judecând că fiecare dintre aceștia este posibil să fie seropozitiv.Previrea constă în special în consolidarea măsurilor de igienă clasică.Însă în țările în curs de dezvoltare,numeroase elemente fac dificilă activitatea personalului sanitar cum ar fi:

●lipsa frecventă de electricitate;

●lipsa de apă curentă sau chiar penuria de apă;

●lipsa de material (material de sterilizare,instrumente,m’nuși,etc);

Cu toate acestea ,măsurile de igienă clasică rămân posibile și ele trebuie luate pentru a proteja pacienții,dar și personalul sanitar .Este important să nu se dramatizeze riscurile pentru personalul sanitar.Creșterea unei frici exagerate-nejustificate-poate avea o influență foarte negativă asupra calității tratamentelor.Nu trebuie pierdut din vedere faptul că principalele moduri de transmitere sunt cea sexuală și cea perinatală.

Practicarea fără precauții a anumitor activități medicale constituie totuși un risc real de transmitere ,care trebuie combătut prin măsuri adecvate.Cea mai bună metodă de prevenirea este o informație clară și obiectivă și recomandarea unor metode adaptate mijloacelor de care dispune țara respectivă.

Precauțiile necesare sunt:

●sterilizarea și dezinfectarea corectă a materialului medical;

●eliminarea injecțiilor care nu sunt absolut necesare;

●Precauții pentru evitarea unor contaminării accidentale ,cu instrumente murdărite;

●precauții pentru evitarea contactului cu lichide biologice potențial contaminate;

●eliminarea transfutiilor de sânge,care nu sunt absolut necesare (vitale);

1.3 Diagnoză la nivel național și internațional

La ora actuală există 3 modele de diagnoză la scară planetară.În ariile în care evoluează modelul I,majoritatea infecțiilor au apărut la bărbații homosexuali /bisexuali și la consumatorii de droguri pe cale intravenoasă.

Raportul bărbați /femei este cuprins între 10:1 și 15 :1.Incidența infecției în rândul populației este de aproximativ 1 %,dar la grupele de risc acestea depășesc 50 5.

Acest model caracterizează situația din America de Nord,Europa de vest,Australia,Noua Zeelandă,unde difuziunea infecției este bine supravegheată epidemiologic , cșinic și prin laborator.

Aceste particularități explică de ce majoritatea îmolnăvirilor au apărut la bărbați între 20 și 25 de ani,în comunități relative închise , în care infecția a atins procente de 60 -80 %

Ținând cont de difuziunea important a infecției cu HIV printre homosexuali,de faptul că această grupă este deschisă legăturilor sexual cu restul populației numai prin bisexuali al căror număr este limitat și de faptul că măsurile educative s-au concentrate asupra acestui grup este de presupus că în viitor rolul principalul în difuziunea infecției va fi jucat de condumatorii de droguri i.v. și prostituate .

Teoriile incluse în zona A cumulează cele mai multe cazuri de infecție cu HIV ,respective SIDA.

Calea sexual/homosexual reprezintă mobilitatea principal de transmitere a infecției iar homosexualii ,grupa de risc cea mai important; primul val epidemic a cuprins comunitățile de homsexuali.A doua grupă este constituită de către consumatorii de droguri i.v.

HIV/SIDA apărută la copii este în peste 70 % (SUA) și peste 60 % /(Europa de Vest) constituită din cazuri transmise de către părinți bolnavi de SIDA sau făcând parte dintr-o grupă majoră de risc.

Difuziunea infecției printe consumatorii de droguri i.v,,, prostituate este în continuă creștere .

Extindere infecției printre consumatorii de droguri și prostituate ( al doilea val epidemic) și partenerii lor sexuali , marchează difuziunea virusului în populație și pregătesc difuzarea majoră pe cale herosexuală,al treilea val epidemic.

Modelul II este characteristic Africii subsahariene .Transmiterea se face predominant heterosexual.Raportul bărbați /femei este de 1 :1,deci există un procent ridicat de femei infectate și , implicit ,nou-născuți infectați verticali.

Transmiterea sexual este cea mai important , existând localități și zone geografice unde 25-40 % din populația activă este infectată în absența altor factori de risc.

Există și un al –III-lea model ,în care transmiterea homosexual și heterosexuală au fost raportate în egală măsură, alături de celelalte căi de transmitere ș ice caracterizează Orientul Mijlociu, Orientul Îndepărtat și Europa de ESt , inclusive România.

Aceste modele au suferit în timp modificări importante:transmiterea homosexual este în plină expansiunea în toată lumea , unele grupe de risc prin măsuri de prevenire și autocontrol au redus incidența; introducerea controlului obligatoriu a donatorilor de sânge a rupt o verigă important,ca și folosirea intstrumentarului medical de unică folosință.

CAPITOLUL 2

PERSOANELE CONDAMNATE INFECTATE CU HIV /SIDA

2.1 Aspecte psiho-sociale ale bolii

2.1.1.Frica și decadența în penitenciar

Pornind de la premisa că într-o societate modernă, educația reprezintă o prioritate în condițiile actualei crize morale a societății ,realitatea contemporană demonstrează că rolul penitenciarului nu numai că nu s-a diminuat ,ci a devenit tot mai complex .Ideile libertății și descătușării,umanismului și creativității în educație,chiar dacă pătrund cu greu în mentalitatea oamenilor, ne îndeamnă să distrugem zidul de nepătruns al gândirii materialiste care ani în șir a creat stereotipuri eronate.

În actualul context,avem nevoie de o educație dinamică,formativă,centrată pe valorile autentice.

În societatea actuala,caracterizată prin mobilitate economica,politică și culturala,noua ordine educațională nu se concepe fără abvangarda mișcării teoretice și a praxis-ului educațional.

Viitorul educației constituie o prioritate a comunității mondiale,națiunile au nu numai dreptul ,dar și datoria de a se sprijini reciproc pentru ca prin educație,cultură și știință să ajungă la progres.

Nu este prea greu să ne închipuim suferințele prin care trece un deținut care vine pentru prima dată în penitenciar:o ambianță cu reguli neclare,oameni necunoscuți și ostili ,obligația de a te supune unuia sau altuia,lipsa unui refugiu în care te simți în siguranță.

Toți colegii de celulă sunt cu ochii pe tine,încerci să te arăți puternic dar nu poți păcăli pe nimeni,singurătatea te copleșește;atunci ți se întinde o mână ,ți se dă o țigară ,ți se explică ce se întâmplă dacă nu faci cutare lucru ,cum să eviți contactele neplăcute …..Vrei să fii recunoscător ,să mulțumești într-un fel pentru sfaturi într-un fel pentru sfaturi:devii sincer,prezinți în amănunt situația ta și a familiei,ce ajutor aștepți de la avocat sau nu știu ce persoană influentă ,câți bani pui la bătaie pentru a fi din nou liber …….De fapt,cel cu sfaturile asta așteaptă: să te destăinui ca să te poată manipula .Nu după mult timp ți dai seama că s-a profitat de tine conform unui scenariu exersat cu succes de nenumărate ori ,și , atunci,ți se face frică….. ….(E.Zamfir –Psihologie socială. pag.181-182)

Astfel,frica de penitenciar are pentru deținut mai multe surse care acționează simultan asupra lui:acțiunile altor deținuți pentru a-l intimida,amenințările făcute în fața martorilor (care sperie mai mult decât cele făcute între patru ochi),deposedarea de bunuri personale,fapt care afectează puterea de a supraviețui a individului,incertitudinea permanentă,teama de denunțători,zvonurile (care-l fac pe deținut să treacă de la o mare speranță la o mare disperare și invers),conduitele arbitrare ale unor gardieni care îl derutează pe deținut,acesta nemaiștiind criteriile pentru conduita corectă).

Având în vedere toate acestea ,îi dăm dreptate întru totul Aurorei Liiceanu care consideră că :,, ura,ca amestec de ostilitate ,intoleranță și agresivitate ,este îndreptată către acekle persoane sau grupuri care îl fac pe individ să se simtă într-o situație de inferioritate,,.

În penitenciar frica poate lua mai multe:desigur pe primul loc vom găsi frica pentru propria viață,frica de o boală incurabilă sau rușinoasă,frica sau rușinoasă,frica de a-și pierde virilitatea (fapt care duce la pierderea respectului de sine-cf.Bettelheim),frica de a cădea pradă disperării (pe care ceilalți deținuți o consideră contagioasă-cf.lui Bettelheim)frica de a cădea întrun strat de deținuți considerați subumani și care pot fi loviți de ceilalți (cf.lui Bettelheim,op.cit.pag.244)

În acest context,remediile pentru frica resimțită de un deținut sunt destul de numeroase :căutarea unui statut care să te protejeze,alianța cu un deținut puternic,izolarea de ceilalți ( a nu vorbi,a nu comenta),devine anxios cu teamă de orice și oricine,crearea unei aparențe de om slab și nefericit,văicăreala permanentă.

La acestea se mai adaugă unele modalități pe care nu le întâlnim decât în penitenciare :a face astfel încât să fie considerat distins și important de către gardieni,a anticipa exigențele personalului chiar cu riscul de a deveni mai rău decât este necesar ,a face provizii de alimente,a elabora un stil de viață bazat pe compromisuri,a elimina semnele de superioritate care ar atrage ostilitatea gardienilor ,de exemplu ,ochelarii cu ramă scumpă, a construi o imagine mitică a persecutorului pentru a face suportabile persecuțiile (cf.lui Bettelheim).

În continuare,alte și alte strategii în ceea ce privește investigarea efectului traumatic al pedepselor private de libertate pot fi adoptate pentru a face față multiplelor solicitări în lumea deținuților:

-evitarea prieteniilor strânse ( în genere oamenii frustrați și disperați nu leagă prietenii trainice)

-a-și vărsa agresivitatea asupra minorilor slabi

-a inventa zvonuri din dorința de prestigiu și încurajat de aviditatea altora de a asculta (Bettelheim),replierea pe sine pentru a se proteja de decepții

-a încerca să te opui gardienilor pentru a-ți dovedi că ei sunt atotputernici.

Deținutul abandonat are o nevoie crescută de securitate și deseori,,se refugiează în boală sperând ca prin martiraj să obțină mila sau înțelegerea celui plecat și alianța cu anturajul impresionat de această,,suferință,,.

Ajungem astfel la concluzia lui Bettelheim,, aici totul este permis în măsura în care te ajută să supraviețuiești,,.

Se ajunge astfel la anumite stiluri de relaționare pe care le folosesc deținuții în efortul lor de a face față greutăților vieții de detenție.

Astfel, vom întâlni :

●deținutul care se teme să nu fie respins de ceilalți colegi sau de personal și face tot ce doresc aceștia (,,martirul,,);

● deținutul care se teme să nu fie abandonat de partenerii de celulă deoarece simte că nu va putea face față lumii din închisoare;

● deținutul care se teme de orice schimbare ( de celulă, de colegi,de program);

●deținutul care se teme de a nu fi înțeles corect de nimeni din jurul său;

●cel care se teme de propria slăbiciune și ca urmare se teme să-și exprime deschis frământările sufletești.

Într-un mediu penibil și frustrant în care efortul de adaptare a epuizat resursele persoanei,nu mai rămâne decât recurgerea la mecanisme psihologice de apărare care să permită persoanei să reziste ( să suporte) o perioadă indefinită universul în care trăiește.

Desigur, aceste modalități de apărare pot fi de mai multe feluri:

-imature (somatizare,hipocondrie,introspecție,comportament pasiv-agresiv, regresie,retragere autistă)

-nevrotice (deplasare,disociație,inhibițieintelectualizare,izolare,reprimare,sexualizare)

-narcisiace (negare,distorsiune,proiecție)

-sau mature (anticipare,umor,ascetism,sublimare).

Mai ales la deținuții cu pedepse lungi,după mai mulți ani de ședere în penitenciar constatăm schimbări majore la nivelul conduitei și chiar al personalității:au comportament cameleonic în orice situație,urmărind doar propiul avantaj ( material și biologic cel mai frecvent),renunță la orice inițiativă ,vechile convingeri sunt abandonate ,mâncarea devine un obiect esențial pentru sine,depășește orice împrejurare în care-i poate ,,pica ,, ceva ,este excesiv de amabil cu cei puternici și cei care primesc pachete consistente de la familie ,în public își târăște picioarele ,semn al suferinței și neajutorării ( crede el !),obiectele și alimentele devin mai importante ca viața (Bettelheim),își trădează colegii pentru avantaje ridicole,inventează evenimente și informații pentru a beneficia de atenția personalului ,își produce răni serioase doar pentru a scăpa de o pedeapsă minoră (,,Pe măsură ce trece timpul …majoritatea deținuților nu mai fac diferența între suferințele minore și cele majore).Aceștia au ajuns la un stadiu avansat de dezintegrare a personalității și par ca niște copii nefericiți.

Deținuții și-au construit astfel o nișă de rezistență într-un mediu în care nu există posibilitatea de luptă și nici de evadare .

Suntem de acord cu Simona Popescu care consideră că apatia este o formă de disperare a celui lovit, umilit ,distrus ,este o formă de apărare într-un mediu meschin și mediocru ,este o formă de capitulare ,de abrutiyare ,un sentiment al inexistenței ,este un stilș de viață prin eliminarea amintirilor ,este o revoltă mută ,pietrificată …

În alte cazuri,deținuții pot deveni distructivi mai ales atunci când sentimentul de neputință îi copleșește:reacțiile lor se îndreaptă spre alți deținuți,spre obiectele din ambianță sau spre propria persoană.

,,individul izolat și neputincios este împiedicat în realizarea potențialităților sale senzoriale ,emoționale și intelectuale .Îi lipsește securitatea interioară și spontaneitatea,care sunt condițiile acestei realizări …..S-ar părea că doza de distructivitate întâlnită la indivizi este proporțională cu măsura în care este împiedicată expresivitatea vieții ,, .

Supraaglomerarea .În anii ’50 creșterea populației din închisori a fost tot timpul mai mare decât numărul de locuri disponibile, fenomen aflat într-un contrast puternic față epoca interbelică, când închisorile erau pe jumătate ocupate.

Spre exemplu, în anul 1928 erau doar puțin peste 11000 de deținuți într-un sistem care putea oferi 20.000 de celule. Până în anul 1938 numărul deținuților a rămas în jurul cifrei de 11000 iar multe penitenciare au fost închise pentru că s-a considerat că nu mai sunt necesare.

Se constată o diferență izbitoare față de epoca postbelică, în care a apărut o creștere a infracțiunilor înregistrate (de la 280.000 în 1938, la 1,334,000 în 1965).

Populația din penitenciare a înregistrat o creștere modestă în anii ’80, moment în care a fost atins vârful de 50.000 persoane private de libertate – anii 1988-1989 și apoi a scăzut la începutul anilor ’90 la 45.000.

Între anii 1993 și crescut rapid cu 47%, numărul deținuților ajungând la 65.300.Cel mai mare număr ,71220 de persoane private de libertate, a fost atins în iunie 2002.

Explicația unei creșteri a populației carcerale a fost oferită de către Andrew Millie și colegii săi care au argumentat acest lucru ca fiind o combinație a mai multor factori:

●un climat de opinie mai punitiv;

●o legislație mai drastică;

●ghidarea sentințelor mai puțin către clemență;

●unele schimbări în domeniul acuzării;

●percepția instanțelor asupra schimbărilor din domeniul acuzării.

Spre exemplu, la mijlocul anilor ’80, 22% din deținuți executau condamnări de peste 4 ani, dar până la mijlocul anilor 2000 s-a ajuns la 46%.

Aceste schimbări sunt parțial explicabile prin introducerea eliberării condiționate în 1967 dar cel mai important punct de notat este acela că deținuții pe termen lung domină majoritatea penitenciarelor și această chestiune preocupă constant administrațiile penitenciare, având consecințe și asupra celorlalți condamnați.

În prezent o mare parte din statele membre ale UE se confruntă cu suprapopularea penitenciarelor iar majoritatea penitenciarelor din Europa au în custodie deținuți într-un număr mai mare decât cel pentru care au fost proiectate inițial. Aceasta problemă este prezentă în multe state membre ale UE.

Supraaglomerarea penitenciarelor și creșterea populației penitenciare pune probleme majore administrației penitenciare și sistemului judiciar în ansamblu.

Ea afectează managementul instituțiilor penale și, în plus, creează o mare provocare în aplicarea principiilor respectării drepturilor omului ața cum au fost stabilite în Convenția Europeana.

La această problema contribuie atât numărul și durata condamnărilor pe termen lung, cât și numărul deținuților străini care sunt încarcerați în alte state membre ale UE.

Unele soluții ar putea fi acelea în tratarea afecțiunilor psihice și a cazurilor de dependență de droguri în afara unităților penitenciare, precum și folosirea pedepselor alternative ca răspuns la faptele penale comise fără violența.

Reglementările în vigoare cer ca fiecărui deținut să-i fie asigurat un pat individual și un spațiu de patru metri pătrați/sase metri cubi de aer.

Dacă ne raportăm la numărul de 33044 deținuți aflați în prezent în sistemul penitenciar din România vom constata că gradul de supraaglomerare este de119,29%.

Supraaglomerarea sistemului penitenciar românesc determină și implicații financiare pe care statul român este nevoit să le suporte.

Astfel, România a fost condamnată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în foarte multe cazuri în care foști sau actuali deținuți reclamă printre altele și supraaglomerarea din locurile de deținere în care au fost încarcerați.

2.1.2.Depresia psihică la deținuții cu infecție HIV/SIDA

Boala depresivă afectează 2-10 % dintre deținuții infectați cu HIV/SIDA .Prevalența depresiei pare a fi mai mare la categoriile expuse unui risc mare de infecție HIV.

Legătura temporal între stadiul bolii HIV și apariția depresiei este o problemă extreme de controversată în literature de specialitate .

Astfel ,în timp ce unele studii au arătat că rata depresiei ,în rândul deținuților infectați cu virusul HIV/SIDA ,crește în stadiile terminale ale bolii , altele susțin că nu există nici o legătură între rata de apariție a depresiei și stadiul bolii.

Însă , toate aceste studii sunt în accord cu un aspect și anume că depresia însoțește constant infecția HIV/SIDA.

Tulburările depresive sunt associate cu o suferință mental substanțială ,morbiditate fizică considerabilă,disabilitate și exces de mortalitate produsă prin cauze nenaturale;s-a arătat că depresia poate determina rata crescută a suicidului observată la pacienții cu infecție deținuților infectați cu virusul HIV/SIDA.

Lyketos și colab.arată că depresia pre-SIDA este un fenomen ce are o magnitudine substanțială , susținând că aproximativ un sfert din deținuții cu infecție HIV vor dezvolta tulburări depressive în apropierea momentului diagnosticului bolii SIDA ,tulburări care probabil vor continua în tot restul vieții lor .

O ipoteză foarte interesantă a fost susținută de unii cercetători , condorm căreia factorii psihosociali influențează progresia bolilor mediate immunologic prin modularea imunocompetenței .

2.1.3.Infecția HIV/SIDA la deținuți

În mediul privart deținuții reprezintă grupa de vârstă cea mai expusă la infecția cu HIV și boala SiDA,afirmație justificată din următoarele aspecte:

-lipsa sau insuficiența informării cu privire la infecția HIV/SIDA, chiar dacă s-au făcut pași importanți în acest sens din partea Ministerului Sănătății și a altor departamente ce se ocupă de educația și instrucția persoanelor private de libertate ;

– insuficiența noțiunilor elementare de educație sexual ,pentru mulți deținuți,aceștia expunându-se unor riscuri de nebănuit, înainte de a fi instruiți în acest sens;

– este știut faptul că în închisori deținuții sunt tentați,forțați de împrejurări sau siliți de a practica o sexualitatre necontrolată și aberantă , ceea ce duce la creșterea cazurilor de seropozitivi necunoscuți;

Libertinajul , favorizat de abundența unei literature pornografice precum și alte ,, mass media ,, (intrate și răspândite llegal) care uzează abuziv de problemele legate de sex.

Mulți factori ca ignoranța , nepăsarea , lipsa unei educații solide ,homosexualitatea , abuzul sexual,violurile , etc , favorizează extinderea infecției HIV/SIDA printre deținuți.

2.1.4.Sănătatea morală a deținuților infectați cu HIV/SIDA

Urmare a particularităților mediului penitenciar și mai ales a psihologiei persoanelor infectate cu HIV care execută o pedeapsă privativă de libertate, metodologia de recoltare a datelor va trebui înțeleasă ca un demers oarecum diferit de ce se înțelege de obicei printr-o investigație de teren;transparența fenomenologiei carcerale se află la capătul unui drum lung și anevoios,în care secvențe disparate,observate în diverse împrejurări și cu diverși protagoniști,se ajunge la înțelegerea mecanismelor de compoziție și organizare a relațiilor umane în închiosoare

Un sondaj de opinie , un interviu , un chestionar , o biografie nu pot fi obținute oricând și în orice condiții;relaționarea cu deținuții infectați cu virusul HIV are aspectul unei trantzacții într-un câmp de forțe deseori nebănuite.

Orice contact între psiholog și deținutul infectat cu virusul HIV are o derulare ritual, în care neâncrederea reciprocă alterează la început mesajele între parteneri; abia după lungi tatonări- care pot dura săptămâni și chiar luni de yile- vine o zi în care deschiderea la dialog este totală ,în multe cazuri dramatic și o bogăție în detalii care frizează autoflagelarea.

În final , fiecare partener rămâne totuși cu impresia că ar fi mai multe de spus pentru a-l face pe celălalt să înțeleagă și mai ales să-l creadă.

Deseori se spune că deținutul infectat cu virusul HIV este ,, specia care se plânge,, folosind orice prilej pentru aceasta; și cum să rateze ocazia unei convorbiri catrctice cu psihologul închisorii?

Și totuși , amândoi sunt vulnerabili: condamnatul pentru că are acută nevoie să reflecte într-o personalitate comprehnsivă , cum este aceea a specialistului în problem umane , iar acesta , pentru că își cunoaște limitele în a-l ajuta pe celălalt.

Un comportament poate fi considerat ca delicvent sau chiar criminal din punct de vedere al legii și al dreptului , dar va apare imediat o dificultate majoră…..

Ceea ce va caracteriza deținutul infectat cu virusul HIV este faptul că el nu a cedat niciunei norme,că nu a recunoscut importanța nici a celor morale,nici a celor juridice și nici nu dă prea mare importanță bolii deși știe ce consecințe grave implică aceasta.

Acesta este problema centrală , vina sa !

Pentru persoana infectată cu virusul HIV care execută o pedeapsă privativă de libertate,mediul penitenciar pune în ordine două genuri de probleme: de adaptare la normele și valorile specific acestui cadru de viață și de evoluție ulterioară a personalității sale.

Este imperios necesar ca toate forurile ce răspund de educația , deținuților , să se implice cu toată responsabilitatea în combaterea acestui flagel terifiant care se întâlnește tot mai mult în rândul deținuților , punând într-un real pericol însăși existența specie umane într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat .

Efortul trebuie să fie în primul rând informațional cunoscându-se că, deocamdată,informația corectă și competent reprezintă singura cale eficientă de combatere și prevenire a infecției HIV/SIDA .

2.1.5.Psihologia persoanelor deținute cu HIV /SIDA

Pentru a înțelege dramatismul acestui subcapitol-care abordează psihologia deținutului cu HIV /SIDA –este nevoie de analiza grupului de oameni privați de libertate.Viața în închisoare,este în mod absolut,o viață în grup:

este anulată orice intimitate;

totul este la vedere pentru ceilalți;

relația interpersonală este o golire;

o risipire de sine;

nu te poți ascunde de partea rea a conduitei celor din jur;

capacitatea de a suporta infirmitățile sufletești ale celorlalți este depășită demult.

Studiind personalitatea ca o entitate tridimensională : morfologică ,fiziologcă, și psihosocială sau ,în alți termeni ,în unitatea sa , ce-i dă coerență și organizare unitară ,în biologia sa ierarhizată și condiționată de factorii interiori ( endogeni) și de stimuli exteriori ( exogeni),în conștiința de sine,adică a reprezentării mintale ,a activității fiziologice și psihologice pe care și-o face deținutul infectat cu virusul cu HIV /SIDA în relațiile sale cu mediul fizic și social ,patologia personalității sale poate fi legată de tulburările ivite pe perioada detenției.

În condiții normale oamenii pot fi înțeleși după legități,dar departe de echilibru,conduitele lor devin specifice.

Prima intrare în penitenciar pune multe probleme în fața destinului și cu cât le va rezolva mai repede cu cât sentimentul de străin , se va diminua.

Va începe cu explorarea medilui și se va termina cu învățarea argoului;se va resemna în fața uitării celor de afară și se va replia pe sine.

Trecutul și viitorul vor fi abandonate pentru un prezent căruia i-au fost construite noi sensuri simbolice.În dialogul cu ceilalți,vinovăția se poate transforma în culpabilitate,dar cel mai frecvent procesul este invers. (Durnescu Ioan,189,2011)

Vulnerabilitatea personalității iese în prim plan:dizarmoniile,trbuința exagerată de stimă,învățările patologice, evenimentele vieții din ultimii ani, ignoranța,strructura imaginii de sine și multe altele pot fi surse ale dificultăților de relaționare cu personalul și cu ceilalți deținuți.

Factorul care se impune cu brutalitate,având consecințe ample asupra deținuților nou depuși,este constituit de supraaglomerarea închisorii.

Din punctul de vedere al deținutului deținutul infectat cu virusul HIV /SIDA,efectele supraaglomerării sunt situate pe multiple planuri:

●cresc sentimentele negative (mânie,depresie)

●se pierde controlul situațiilor

●scade posibilitatea anticipării comportamentelor colegilor de cameră

●se pierde libertatea de mișcare în spațiul atribuit,

Crește stimularea interpersonală (prin contactul ochilor,vocii,mirosului și mai ales,prin intimitatea conversației).

La toate acestea se adaugă oprăbușir pihosocială,:

ierarhiile de dominanță sunt bulversate;

agresivitatea crește

stările conflictuale și violente,de asemenea cresc

serviabilitatea scade

Judecățile de valoare devin severe.

În lucrarea sa ,Denis Szabo ,propune următoarea clasificare pentru deținuți:

●periculoși -înrădăcinare criminală,disocialitate,egocentrism exagerat

●marginali-cu deficiențe psihologice ușor de remediat

●imaturi-care s-au identificat cu scheme de comportament deviant ,violent și criminal

●cu structură nevrotică-nu acceptă rolurile sociale,sunt inegali în timp,explozivi

●deținutul înveterat –comportament repetitiv obișnuit,agresivitate oersistentă, violență și indiferență absolută în privința consecințelor,infracțiuni deosebit de grave,frecvent diagnostic psihiatric sau psihologie de anormal

●deținutul primejdios :criterii (infracțiune gravă,numărul de infracțiuni săvâșite anterior,starea mintală,posibilitatea cadelicventul să continue să fie o amenințare pentru securitatea publică dacă este pus în libertate:

-caracter primejdios :manie fără delir,atavism,deficiență endocrină,psihopatie,personalitate cronic antisocială, mentalitate criminală;

-criminalul primejdios :impulsiv,agresiv,violent, incapabil de a simți ulpabilitatea-rușinea-anxietate,fără ideal în viață,brutal

●deținutul dificil:

-produce greutăți autorităților corecționale din cauza personalității sale;

-este produsul concepțiilor specifice vieții în închisoare

– refuze să se conformeze regulamentelor

-are proaste relații

-nu se poateavea încredere în el, poate înceta să fie dificil odată ce este în libertate

●deținutul pe termen lung:-problematica este determinată de privarea de responsabilitate,de izolare și alienare

●inadaptatl social: care nu se conformează exigențelor unei pedepse de alt tip decât închisoarea,suferă de o boală sau de o deficiență mintală, are probleme speciale (sexuale,alcoolism,se droghează);din punct de vedere social,el inspiră frică.

●deținuții cu studii sunt:

– mai socializați,

-compensează prin imaginar frustrările inerente închisorii,

-depun eforturi pentru a se menține la un nivel acceptabil de civilizație-vorbire elegantă,îmbrăcăminte curată, politețe cu cei din jur,legături strânse cu familia,abonați la presă,deschiși la dialog. (Gheorghe Florian,156,2012)

2.1.6.Femeile deținut

Femeile deținut sunt considerate o categorie vulnerabilă datorită reprezentării lor ca minoritate în sistemul carceral (aproximativ 5-7 % din populația carcerală) și sunt mai predispuse decât bărbații la dezvoltarea unor tulburări mintale în penitenciar.

De cele mai multe ori nu se ține seama de particularitățile sau vulnerabilitățile acestui grup relativ restrâns de deținuți, iar majoritatea administrațiilor penitenciare din întreaga lume nu acordă un spațiu de deținere adecvat femeilor.Nu de puține ori, se întâmplă ca femeile să fie deținute în clădirile anexe sau în spații supraaglomerate din penitenciarele pentru bărbați.

Totuși, se întâmplă ca femeile să fie cazate în penitenciare specializate, cum este cazul celui de la Târgșor, însă, de cele mai multe ori, sunt îngreunate vizitele datorită distanței prea mari de domiciliul lor.

Perioada detenției este una și mai anevoioasă pentru femei, dacă acestea au în îngrijire sugari sau sunt însărcinate.

În acest sens, au fost impuse norme privind existența în penitenciare a unor spații și servicii medicale speciale care să pregătească copilul pentru o dezvoltare normală, norme prevăzute atât de Regulile Europene privind Penitenciarele din cadrul Consiliului Europei, cât și de Regulile Minime privind Tratamentul Deținuților ale Națiunilor Unite.

În plus, legislația română oferă posibilitatea femeilor care nasc în penitenciar, să-și îngrijească copiii aici până la împlinirea vârstei de un an.

Un alt exemplu este oferit de Rusia, a cărei legislație prevede că femeile condamnate la o pedeapsă mai mică de cinci ani, au posibilitatea amânării executării pedepsei până când cel mai mic copil împlinește vârsta de opt ani; urmând ca apoi să se stabilească dacă mai este necesar sau nu să execute pedeapsa aplicată. (Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, 2252000)

2.2 Politice sociale. Aspecte legislative

Criza autorității (Cavadino și Dignan, 2002: 200-5) se referă nu numai la lunga și amara relație între personalul închisorilor și conducere, ci și la schimbările majore în privința formei filosofice și organizaționale a administrării închisorilor.

În era postbelică a avut loc o schimbare în sursa autorității în închisori de la o formă personalizată înaltă de putere caristmatică către sisteme bazate pe reguli și proceduri birocratice.

Următoarele schimbări organizatorice au însemnat, de asemenea, că sistemul penitenciar, înainte un departament de stat în cadrul ministerului de interne, a devenit o agenție executivă semiautonomă în 1993 și privatizarea (contractarea externă a serviciilor către sectorul privat) este o caracteristică importantă și controversată a peisajului penal.

Într-adevăr de la începutul anilor 1990 multe dintre noile pușcării construite și cu management privat au fost închisori locale, care au tendința să aibă regimuri și facilități mai bune decât cele locale ”tradiționale” – sugerând că acum există un sistem pe două niveluri a închisorilor locale ce încearcă să facă față suprapopulării. (Morgan și Liebling, 2007: 1118)

Totuși este de discutat dacă aceste schimbări orgaziționale au fost în măsură să abordeze această criză de autoritate, existând probleme de legitimitate pronunțate în sistemul penitenciar, cauzate în parte de către dispariția reabilitării în anii 1970 ca scop al practicii penale.

Revenirea ulterioară către problemele manageriale în anii 1980 și 1990 au servit doar să submine/erodeze scopul activităților în cadrul serviciului, doar pentru a atinge obiectivele manageriale și indicatorii de performanță.

Este de asemenea foarte important faptul că motivul cauzelor revoltelor din pușcării în contextul Englez a accentuat importanța legitimității în asigurarea consimțământului în ceea ce privește limitele (Wolf și Tumim, 1991).

În particular, pot exista condiții variabile care îi determină pe deținuți să accepte mai mult sau mai puțin autoritatea celor care îi au în custodie.

Directorul general al Serviciului Penitenciar afirma despre condițiile din închisori ca sunt o insultă la adresa societății civilizate .

Ca urmare, a fost înființat un grup pentru reforma penitenciară care avea ca scop sa promoveze ample dezbateri despre condițiile din închisori, sa încurajeze interesul comunității pentru instituțiile penale și să sprijine schimbari constructive ale regulilor penitenciare și ale politicii penale în general.

In principal, grupul pentru reforma penitenciară și-a stabilit cinci obiective: promovarea unui tratament constructiv pentru deținuti, educarea publicului privind sistemul penal, încurajarea cercetării în interiorul sistemului penal, prezentarea publică a cunoștințelor ce stau la baza formării personalului din penitenciare, comunicarea obiectivelor reformei prin presa, publicații, proiecte de cercetare.

Criticii politici ai Laburiștilor în ceea ce privește justiția tinerilor, sunt îngrijorați în special pentru dependența continuă a guvernului cu privire la pedepsele custodiale pentru tinerii infractori.

Criticii spun că “obsesia guvernului față de adolescenții de la colțul străzii a dus la creșterea numărului tinerilor din închisori”, astfel, înregistrându-se o creștere de nouă ori a numărului de copii sub 15 ani cu sentințe custodiale (Bright , 2003:9).

S-a estimat că 40 % din tinerii din închisori au fost în grija autorității locale iar enorma parte de 90% au probleme mentale și probleme legate de abuzul de substanțe.

Aproape un sfert au cunoștințe de alfabet și matematică sub cele ale unui copil de 7 ani, și o parte importantă suferă de abuzuri fizice și sexuale (Kenedy, 2004: 292).

In ceea ce priveste situatia actuala din tara noastra, Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului sustine ca minorii ce savarsesc fapte penale, trebuie judecati intr-un tribunal pentru minori sau tineri.

Singura institutie de acest gen din tara noastra se afla la Brasov si a fost inaugurata abia in 22 noiembrie 2004.

Astfel, pentru un minor ce a savarsit o fapta penala, se poate recurge la: masuri educative – acestea constau in: avertisment, libertate supravegheata, institutionalizarea intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ (astfel de institute nu exista in present la noi); amenda, sentinta cu suspendare sau cu ispasirea pedepsei in penitenciar si optiunile necustodiale, care spre deosebire de sentintele cu suspendare, sunt foarte rar folosite.

Conform datelor publicate de Administratia Naționala a Penitenciarelor, in luna aprilie a.c. in centrele de reeducare se gaseau un numar de 117 persoane sanctionate cu masura educative a internarii: Buzias – 90 minori si Targu Ocna – 87 minori.

In Penitenciarele de Minori si Tineri Bacau, Craiova, Targu Mures si Tichilesti se gaseau un numar de 240 minori.

Potrivit Raportului Special al Națiunilor Unite cu privire la tortura și la alte tratamente inumane și degradante, "…toți copiii răman vulnerabili după detenție; potrivit unor cercetări atent realizate, în prezent mai mult de un milion de copii sunt privați de libertate sau reținuți în arest preventiv, case de corecție sau alte locuri similare.

Majoritatea copiilor sunt acuzați sau condamnați pentru un delict minor. În ciuda impresiei publice, doar o mică parte dintre ei sunt reținuți pentru comiterea unei infracțiuni majore.Cei mai mulți dintre ei se află la prima abatere".

Acest raport arată că de multe ori actele de violență admise în diversele legislații ca măsură disciplinară îmbracă forme de cruzime greu de imaginat.

Organizația Națiunilor Unite, împreună cu organizațiile care luptă pentru drepturile copiilor susțin limitarea detenției copiilor.

Potrivit acestora, detentia ar trebui aplicată pentru cea mai scurtă perioadă de timp posibilă și doar atunci când nu există o altă cale de reabilitare a copilului.

Alternative la închisoare

Unele alternative la închisoare au un trecut considerabil, în timp ce altele au fost introduse relativ recent. Anne Worral(1997) indentifică trei grupări distincte:

●Pedepsele auto reglatoare sunt pedepse ce includ o formă de oprobiu public care presupune că este suficientă pentru a descuraja infractorii în săvârșirea altor infracțiuni.

●Pedepsele financiare în general tind să fie plătite către administrația centrală a sistemului de justiție penală, deși este posibil, iar unii ar spune dezirabil, să fie dată ca o formă de compensație pentru victimă.

●Pedepse de supervizare-supraveghere au crescut ca număr de la 1970 și implică elemente de reabilitare (prin programe de reeducare și protecție sociale), despăgubire (prin muncă neplatită către comunitate) și limitare (prin restricții și monitorizare electronică).

Folosirea alternativelor la închisoare a căpătat forță ca parte a unei mișcări de descarcerare în anii 1970 când variate sentințe non-custodiale au început să fie văzute ca fiind mai umane și mai puțin stigmatizante pentru infractori.

La fel de important, multe guverne și-au dorit să găsească metode mai puțin costisitoare, dar care să lucreze la fel, în fața creșterii problemelor economice ale statelor sociale.

Mulți susținători de atunci au propus păstrarea în continuare a unor părți specifice sistemului custodial (ex: detenția juvenilă), în timp ce alții s-au concentrat pe susținerea unor pedepse alternative în comunitate.

Acest model, în ansablu, a fost unul de extindere a sancțiunilor penale , decât o alternativă la reducerea populației din penitenciare.

2.3 Servicii specifice oferite persoanelor condamnate în penitenciar

Criza autorității (Cavadino și Dignan, 2002: 200-5) se referă nu numai la lunga și amara relație între personalul închisorilor și conducere, ci și la schimbările majore în privința formei filosofice și organizaționale a administrării închisorilor.

În era post belică a avut loc o schimbare în sursa autorității în închisori de la o formă personalizată înaltă de putere caristmatică către sisteme bazate pe reguli și proceduri birocratice.

Următoarele schimbări organizatorice au însemnat, de asemenea, că sistemul penitenciar, înainte un departament de stat în cadrul ministerului de interne, a devenit o agenție executivă semiautonomă în 1993 și privatizarea (contractarea externă a serviciilor către sectorul privat) este o caracteristică importantă și controversată a peisajului penal.

Într-adevăr de la începutul anilor 1990 multe dintre noile pușcării construite și cu management privat au fost închisori locale, care au tendința să aibă regimuri și facilități mai bune decât cele locale ”tradiționale” – sugerând că acum există un sistem pe două niveluri a închisorilor locale ce încearcă să facă față suprapopulării. (Morgan și Liebling, 2007: 1118)

Totuși este de discutat dacă aceste schimbări orgaziționale au fost în măsură să abordeze această criză de autoritate, existând probleme de legitimitate pronunțate în sistemul penitenciar, cauzate în parte de către dispariția reabilitării în anii 1970 ca scop al practicii penale. Revenirea ulterioară către problemele manageriale în anii 1980 și 1990 au servit doar să submine/erodeze scopul activităților în cadrul serviciului, doar pentru a atinge obiectivele manageriale și indicatorii de performanță.

Este de asemenea foarte important faptul că motivul cauzelor revoltelor din pușcării în contextul Englez a accentuat importanța legitimității în asigurarea consimțământului în ceea ce privește limitele (Wolf și Tumim, 1991).În particular, pot exista condiții variabile care îi determină pe deținuți să accepte mai mult sau mai puțin autoritatea celor care îi au în custodie.

Directorul general al Serviciului Penitenciar afirma despre condițiile din închisori că sunt o insultă la adresa societății civilizate .

Ca urmare, a fost inființat un grup pentru reforma penitenciară care avea ca scop să promoveze ample dezbateri despre condițiile din inchisori, sa incurajeze interesul comunitatii pentru instituțiile penale si să sprijine schimbări constructive ale regulilor penitenciare și ale politicii penale în general.

In principal, grupul pentru reforma penitenciară și-a stabilit cinci obiective:

●promovarea unui tratament constructive pentru detinuti;

● educarea publicului privind sistemul penal;

●încurajarea cercetării în interiorul sistemului penal;

●prezentarea publică a cunoștințelor ce stau la baza formării personalului din penitenciare, comunicarea obiectivelor reformei prin presa, publicății, proiecte de cercetare.

Preveniri –principii de bază

●Privarea de libertate trebuie privită ca o sancțiune sau măsură extremă și,așadar ,trebuie să se recurgă la aceasta numai în cazurile în care gravitatea infracțiunii ar face ca orice altă măsură să fie evident neadecvată;

●Acolo unde apar condiții pentru supraaglomerare ,trebuie pus accentul pe demnitatea umană,hotărârea conducerilor închisorilor de a aplica un tratament uman și poyitiv,deplina recunoaștere a personalului și abordării eficiente și moderne privind managementul;

●Trebuie create și implementate programe eficiente pentru tratament pe timpul detenției și pentru supraveghere și tratament după eliberare pentru a facilita reinserția socială a infractorilor,pentru a reduce recidivismul,pentru asigurarea siguranței publice și pentru a da judecătorilor și procurorilor încrederea că măsurile destinate reducerii lungimii actuale a sentinței executate sunt suficiente și că sancțiunile și măsurile comunitare sunt opțiuni consecutive și responsabile;

●Deținuților trebuie să le fie oferite posibilități în cea mai mare măsură posibilă;

●deținuții vor fi solicitați,în cea mai mare măsură posibilă ,să-și asume responsabilitatea activităților și îndeletnicirilor zilnice;

●Sprijinul în rezolvarea propriilor probleme va fi oferit infractorilor înainte ca aceste probleme să necesite rezolvări rapide .Acestora trebuie să li se permită a alege între diferite oferte relevante de ajutor;

●Infractorilor le va fi oferită posibilitatea de a-și exercita influența asupra planificării măsurilor de ajutor și a îndeplinirii părților particulare ale unor asemenea planuri;

●Deținuților le vor fi oferite posibilități flexibile de a-și exercita influența și a-și alege responsabilitatea pentru condițiile în penitenciar;

●Sarcinile de control și siguranță se vor îndeplini prin folosirea unei combinații între personal și deținuți;

●Se vor face toate eforturile pentru a încerca să se prevină evadările și evitarea de către deținuți a supravegherii de-a lungul întregii perioade de detenție;

●Se vor face eforturi pentru reducerea riscului de recidivism prin asistarea în pregătirea pentru libertate astfel încât să fie ajutați să-și conducă propriile vieți în conformitate cu legea;

●vor fi făcute eforturi pentru a împiedica folosirea de către deținut a drogurilor ,abuzul de alcool sau medicamente;

●buna ordine și disciplină necesare vor fi menținute printre altele și prin încercarea de a reduce riscul ca deținuții să fie supuși agresiunilor sau influenței negative din partea altor deținuț.

CONCLUZII

Ca o concluzie la cele relatate în această lucrare trebuie menționat faptul că HIV trebuie să constituie unul din domeniile prioritare de sănătate publică,întrucât afectează potențial întreaga comunitate și are implicații economice majore.

Controlul HIV trebuie efectuat pe baza unui program național, care să cuprindă ținte și obiective clare precum și un plan de acțiune și un buget articulat pe acest plan.

La îndeplinirea obiectivelor din program trebuie să fie implicat personal din multe departamente ale sistemului de sănătate.

Sursa de infecție o reprezintã bolnavul cu HIV ,gradul de contagiozitate al unei surse de infecție fiind destul de răspândit ,dacă nu se iau măsurile necesare care se impugn de aceea

este important ca pacientul să se prezinte la medic.

Pacientul trebuie îndrumat să consulte medicul de specialitate unde i se va recomanda examene de laborator, cu ajutorul cărora se poate aprecia mai exact severitatea bolii.

În grupele de populație cu risc crescut este recomandată și depistarea activă.Suspiciunea de HIV trebuie întotdeauna avută în vedere atunci când un pacient prezintă simptome mai mult de 3 săptămâni, după ce a fost exclusă o boală respiratorie cronică.

În încheierea acestei lucrări consider că este necesar ca populația să cunoască drepturile omului sintetizate de ,,New Zork City Health an Hospital Corporation ,, în 1984,pe care le redau mai jos :

●Dreptul la asistență medical într-o atmosferă de demnitate umană fără discriminărilegate de vârstă,etnie sau origine națională,sex cu comportament sexual,religie sau boală.

●Dreptul de a primi asistență medical și chirurgicală de urgență.

●Dreptul de a fi îngrijit cu demnitate,considerație și respect de către toate cadrele medicale indifferent de starea fizică sau psihică a bolnavului.

●Dreptul de a cunoaște numele,titlul și funcția oricărei persoane implicată în îngrijirea sa.

●Dreptul de a primi la cerere explicații,într-un limbaj corespunzător nivelului de înțelegere,despre situația sa din din de vedere medical.

●Dreptul de accepta sau refuza ,în condiții de informare corectă,și de a participa la alegerea tratamentului.Dacă este refuzat tratamentul propus,bolnavul trbuie să fie informat asupra consecințelor medicale posibile ale acestui refuz.

●Dreptul de a primi asistență și îngrijire medical demnă de condițiile respectării vieții sale private.

●Dreptul la confidențialitate.

●Dreptul de a fi informat în legătură cu boala și de a participa la întocmirea planului de dispensarizare.

●Dreptul de a refuza includerea în programe de cercetare.

●Dreptul de a primi,la cerere,consultații și îngrijiri de la un alt medic sau cadru medical din echipa angajată în îngrijirea sa,alții decât cei desemnați.

●Dreptul,ca bolnav și cetățean,liber de orice restricție,amestec,coerciție,discriminare sau represalii ,de a-și exprima doleanțele și nemulțumirile și de a propune schimbări în serviciile și practicile medicale.Aceasta implică liberal acces la conducerea diverselor servicii medicale.

●Dreptul de a pretinde ca aprținătorii,vizitatorii să fie tratați cu politețe și respect.

BIBLIOGRAFIE

DUMITRU BULUCEA AUGUSTIN CUPȘA-Infecția cu HIV /SIDA o criză a sănătății mondiale ,Editura Aius, BUcurești ,1995

Colecția Hipocrate –AUGUSTIN CUPȘA- Flagelul mondial HIV /SIDA,editura Coloseum , București,2010

GHEORGHE FLORIAN-Psihologie Penitenciară ,editura Oscar Print,București,2012

GHEORGHE FLORIAN-Fenomenologie Penitenciară, editura Oscar Print,București,2013

GHEORGHE FLORIAN – „Dinamică Penitenciară – Reforma structurilor interne”, Editura Oscar Print, București, 1998

DURNESCU IOAN -Asistență socială în penitenciar, Editura Polirom, București, 2010

GHEORGHIȚĂ CĂLINESCU,CONSTANTIN, VICTOR DRĂGHICI- Drepturile persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, Editura Ellis,București, 2009

CECILIA POPA-– „Sistemul românesc privativ de libertate – Perspectiva asistenței sociale asupra sănătății mentale în penitenciar și asupra minorilor din centrele de reeducare ” editura Lumen, Iași, 2008