Hitler Si Nazismul

Despre apariția nazismului (1919-1928)

Înfrângerea Germaniei atrage după sine semnarea tratatului de la Versailles, perceput ca un Diktat de către numeroși germani.

Adolf Hitler s-a născut în Austria în anul 1889. Acesta a abandonat școala la vârsta de doar șaisprezece ani pentru încercarea de a deveni pictor la Viena. Se spune că Hitler era un copil bolnăvicios și mofturos, a cărei stare de sănătate a sporit îngrijorarea instinctivă a mamei sale și a contribuit la diminuarea sentimentului de vinovăție. Meticulozitatea acestuia și obsesia pentru igiena personală de la vârsta maturității se consideră că au fost urmările directe ale nevrozei mamei sale. Adolf a crescut urându-și tatăl (din cauza bătăilor pe care le primea și venerându-și mama, dezvoltând sindromul cunoscut de idealizare primitivă.

De asemenea,o explicație pentru rezultatele proaste la învățătură ale lui Hitler este faptul că suferea de monorhidie,ceea ce creează anumite tulburări de comportament caracteristice.

Hitler era adesea văzut cu mâinile impreunate într-un gest de apărare:

„Îmi pot ține brațul ridicat așa timp de două ore întregi. Brațul meu este precum granitul – dur și de neclintit.. Este uimitor. Mă minunez de propria putere. ”

După ce abandonează școala, duce o viață de boem și de vagabond, dezvoltând un antisemitism și un naționalism pangerman militante. Este discutabil dacă sentimentele ambivalente ale lui Adolf față de dr. Bloch au stat la baza antisemitismului său virulent. Atitudinea sa față de medicul evreu consta probabil într-un amestec de recunoștință și ură, deoarece medicul avusese compasiunea și cunoștințele medicale necesare pentru a o ajuta pe mama sa când el nu putuse decât să aștepte neajutorat. Hitler, acea persoană nevrotică, egoistă, ursuză ar fi fost măcinat de asemenea sentimente contradictorii, în afară de cazul în care ar fi găsit pe altcineva pe care sa dea vina pentru toate problemele sale. Fiind de religie catolic, acesta nu l-a acuzat pe Dumnezeu pentru tot ce i se întâmplase, însă, și-a interiorizat suferința. Evreii erau o țintă de care acesta s-a folosit cu mult cinism știind că aceștia nu aveau cum să contraatace.

Evreii erau hăituiți în toată Europa la acea vreme, iar influența dăunătoare a acestora era un subiect de discuție acceptabil în toate clasele sociale din Austria. Unele organizații și publicații antisemite susțineau public privarea evreilor de drepturi civile și răspândeau minciuni malițioase în legătură cu ritualurile religioase ale evreilor, de care se vorbea că implicau sacrificarea copiilor creștini. Până și politicienii considerau că nu era riscant să își exprime în mod oficial prejudecățile iraționale. Spre exemplu, într-un discurs adresat Parlamentului bicameral din Viena în anul 1887, Georg Schoners a încercat să-și justifice punctul de vedere.

„Antisemitismul nostru nu este îndepărtat împotriva religiei evreilor. Este adresat trăsăturile rasei lor…sunt asociați pretutindeni cu organizațiile rebele…De aceea, fiecare fiu loial al acestei țări trebuie să vadă antisemitismul ca progres național cel mai considerabil din acest secol”

În ceea ce îl privește pe Hitler, se pare că și el i-a învinuit pe evrei pentru că nu a fost acceptat la Academia de Belle-Arte din Viena ,acest lucru întâmplându-se de două ori. A doua oară, consiliul a aruncat o privire trecătoare peste desenele sale și a refuzat să îi permită să dea examenul de admitere .

În anul 1913 se înrolează în armată încă de la începutul războiului. Fiind demobilizat, militează în cadrul DAP, unde se însărcinează cu propaganda, se impune ca Fuhrer eliminând concurenții. Refuză colaborarea cu NSDAP și cu alte partide naționaliste, își cultivă singularitatea și vrea să constituie un partid omogen antisemit,total devotat puterii sale persoane. Un conducător carismatic, el reprezintă centrul puterii și încarnează încetul cu încetul comunitatea militanților care nu au nici un mijloc de exprimare și care abandonează orice libertate de decizie și de judecată. Acesta structurează partidul, alege emblema crucii încârligate, simbol al reînnoirii arianului antisemit. El impune un nume nou, Nationalsozialisische Deutsche Arbeiter Partei (“Partidul național-socialist muncitoresc german”), devine conducătorul partidului, al cărui efectiv atinge, în anul 1923, numărul de 55.000 de membri, provenind din toate clasele sociale.

Puciul din noiembrie 1923.

În septembrie 1923, noul guvern al Reich-ului, condus de Streeman, a pus capăt rezistenței pasive în Ruhr. El încerca să obțină negocieri mai mult decât s-a obținut prin violență. Această înțelepciune produce însă un impuls de revoltă în adepții extremei dreapta. Hitler se confruntase deja cu administrația bavareză. Acesta făcuse o lună de închisoare pentru împiedicarea libertății de reuniune. Iar mai apoi, la 1 mai 1923, după o tentativă de atac armat contra unei reuniuni socialiste, a fost pe punctul de a fi expulzat din Bavaria.

La 8 noiembrie, el a decis să acționeze. Aeze un atacat cu trupele sale o reuniune organizată de von Kahr, la Burgerbrau. A năvălit în sală și, sub amenințar, a obținut sprijinul lui von Kahr pentru scopul lui. Urma să se formeze un guvern provizoriu la Munchen și să se organizeze un marș la Berlin. Dar, a doua zi, pe 9 noiembrie, von Kahr a redevenit stăpân pe sine : el a ordonat să se deschidă focul asupra unei demonstrații conduse de Ludendorff și de Hitler. Partidul înregistrează șaisprezece morți, care vor deveni „martirii” mișcării. La Berlin, când s-a aflat despre cele întâmplate, a fost decretată starea de asediu. Hitler a reușit să fugă, dar a fost arestat peste două zile. Ludendorff a fost lăsat, provizoriu, în libertate.

Lovitura de stat a lui Hitler eșuase. Va avea nevoie de aproape zece ani pentru a depăși eșecul.

În anul 1923 Hitler putea crede că este aproape de success. La alegerile din mai 1924, după izbucnirile patriotice provocate de ocuparea Ruhrului, rasiștii obțin treizeci si doua de locuuri, având 6,6% din voturi.

In anul 1928, cei care îl urmau pe Hitler nu primesc decât 3,5% din voturi. Republica de la Weimar dădea impresia că se consolidează, iar amenințarea regimului autoritar era îndepărtată.

În exterior, Germania își recâștigă, treptat, locul în Europa: în anul 1925 semnează pactul de la Locarno, în 1928 participă la acordul privind renunțarea la război.

Procesul participanților la puciul de la Munchen a avut loc în ianuarie 1924. Hitler a fost condamnat la cinci ani de închisoare, iar Ludendorff a fost achitat. Partidul Național-Socialist era dizolvat.

Prin 1929, Hitler nu avea nici o influență asupra Germaniei dar el a redat partidului său o structură solidă. Și evenimentele vor veni curând în întâmpinarea sa.

Alegerile din 1928 au trimis în Reichstag o suta cincizeci și trei de social-democrați, mai mulți decât la oricare dintre alegerile precedente.

„Marea coaliție” , care mergea de la socialiști, la stânga, până la populari, la dreapta, se destramă. Aceste partide se simp incapabile să oprească dezastrul economic și se tem că vor fi înfrânte de extremiștii comuniști și naziști.

Hitler continua politica prudenă pe care o duce a din 1925 iar alegerile din septembie 1930 marchează un progres al național-socialismului care îi surprinde chiar pe conducătorii partidului : partidul brusc de la doisprezece la o sută șapte deputați în Reichstag, după ce a obținut 18% din voturi, adică șase milioane cinci sute de mii de voturi.

Partida era aproape câștigată de Hitler, dar el va comite o eroare, însă acest eșec este repede compensat.

La data de 30 ianuarie, Hitler este însărcinat cu formarea guvernului.Opinia publică, din Germania, și din străinătate este puțin preocupată de eveniment, considerând că hitleriștii se vor uza repede, odată ajunși la putere. În cele din urmă, Hitler îi va elimina repede pe cei care-l aduseseră la putere.

Evaluarea programului național-socialist.

Hitlerismul nu este o dotrină; este o mișcare politică. El nu cere ideologiei decât un număr limitat de „lozinci” , pentru a orienta propaganda. În esență, acțiunea lui este inspirată de conjunctura existentă în fiecare moment: această politică, despre care s-a putut crede că a fost consecventă, a fost, în realitate, consecvent oportunistă.

Un punct intangibil, a fost rasismul. Rasismul sprijinea și justifica politica naționalistă, planurile imperialiste ale mișcării.

În hitlerism, nu există nimic în afară de această credință naționalistă. Principiile politice, sociale sau economice care erau înscrise în programul lui nu erau decât mijloace pentru realizarea acestui scop. Ele au fost modificate sau chiar contrazise, în funcție de necesități. Rasismul inspira o politică de forță. Unicul său obiectiv era de a pune în valoare virtuțile rasei germanice. El nu are alt scop: ajunge la mișcare pentru mișcare.

O caracteristică a național-socialismului a fost instabilitatea: singurul lui sop era expansiunea, el nu putea trăi decât prin mișcare și astfel și-a creat, la nesfârșit, noi și noi adversari. Violența a sfârșit prin a deveni un scop în sine.

Rasismul și antisemitismul se află în centrul gândirii naziste. Acestea nu sunt detalii: gândurile și acțiunile politice se ancorează într-o concepție rasistă despre lume.

În imaginarul delirant al naziștilor, iudaismul reprezintă răul absolut. După părerea lui itler, un complot evreiesc vrea să domine lumea distrugând civilizațiile superior Acest popor este inferior deoarece nu are un teritoriu național; popor parazit care trăiește pe spinarea populațiilor sănătoase împreună cu care locuiește. Trebuie să se scape de el.

Măsuri discriminatorii sunt luate începând din anul 1933 : boicotarea magazinelor ținute de către germanii evrei, arianizarea bunurilor lor, excluderea lor din funcțiile publice. Pentru a aplica aceste măsuri, trebuie un răspuns la întrebarea: „Cine este evreu?”. Cum răspunsul rasist,bazatpe sânge, pe forma nasului sau pe orice altă fantasmagorie este imposibil, criteriul religios este cel care va fi reținut, iar definiția evoluează: la 11 aprilie 1935, orice persoană care are un părinte sau un bunic evreu este declarată evreu. “Legea pentru protejarea sângelui și a onoarei germane” este proclamată la 15 septembrie 1935, cu ocazia congresului de la Nurnberg : ea interzicea căsătoria și relațiile sexuale între evrei și non evrei. Cuvântul rasă este folosit în scopuri propagandistice, în timp ce discriminarea nu se poate sprijini decât pe practica religioasă.

Genocidul

Lagărele de concentrare și lagărele de exterminare.

Lagărele de concentrare sut deschide de naziști începând cu anul 1933 pentru a-i închide pe opozanții politici și pe evreii germani. Ele ajung să-i găzduiască pe toți cei pe care naziștii îi consideră indezirabili: prizonieri de drept comun, homosexuali, martori ai lui Iehova…, repartzați în treisprezece lagăre: Bergen-Belsen, Buchenwald, Dachau, Dora-Nordhausen, Flossenburg, Gross- Rosen, Mauthausen-Gusen, Natzweiler, Struthof, Neuengamme, Ravensbruck, Sachesenhausen, Stutthof, Theresienstadt. Fiecare deținut era identificar printr-un triunghi a cărui culoare indică din ce categorie fac partoșu pentru politici, vede pentru drept comun…). La 7 decembrie 1941, este creată categoria Nacet und Nebel (NN, “Noapte și ceață”) lagăre găzduiesc între 1939 și 1945 cel puțin 1,6 milioane de persoane, dintre care 550.000 mor din cauza condițiilor mizerabile, a muncforțate, a subalimentației și a execuțiilor sumare.

Șase lagăre de exterminare sunt dechise pe teritoriul polonez între 1941 si 1944: ele sunt concepute pentru a extermina în mod rațional și eficace un număr cât mai mar de bărbați și femei. La Belzec, Chelmno, Sobibor și Treblinka, sau în camera de gazare. Auschwitz-

Birkenau și Lublin-Maidanek sunt lagăre mixte, de concentrare și exterminare.

În aceste lagăre este aplicată “soluția finală”, uciderea la scară industrială a populațiior definite ca evrei sau țigani.

“Soluția finală a problemei evreiești”

Prima fază este cumprinsă înte 1939 și 1941: prin victoriile sale militare, Hitler controlează teritorii în care trăiesc evrei, austrieci…, adică mai multe milioane de persoane care le regrupează prin deportare în regiunea Lublin, condusă de către trupele SS, și în ghetourile suprapopulate. După înfrângerea Franței, Hitler elaborează planul Madagascar, pentru a-i transfera în insula cu același nume pe toți evreii din Europa sub conducerea SS-ului, dar răzbanul împotriva Marii Britanii face acest proiect irealizabil.În anul 1941, Hitler hotărăște să atace URSS-ul pentru a cuceri spațiu vital german și a elimina ”judeo-bolșevicul”. Scop al războiului, exterminarea este o politică calculată, planificată și executată.

Cea de a doua fază începe în anul 1941 prin crearea de grupuri de intervenție mobile de polițisti sau SS-iști însărcinați să-i execute pe teritoriile cucerite de URSS pe comuniști și pe evreii sovietici: sute de mii de bărbați, femei și copii dispar, în Ucraina, când în două zile 33.771 de evrei sunt executați. “Soluția finală a chestiunii evreiești” are în vedere întreaga Europă: Hitler, Goring, Himmler hotărăsc să o aplice și dau ordine, cu ocazia conferinței de la Wannsee, la 20 ianuarie 1942, întregii administrații. Din acel moment, exterminarea prin gazare este generaliztă.

Pentru a se păstra secretul și a acționa cu discreție, pentru a evita protestele Bisericii sau o revoltă evreiască, instrucțiunile sunt date deseori oral sau însoțite de mențiunea scrisă „Foarte secret”. Un limbaj codificat, anodin, este utilizat : „ Tratament special” însemna „execuție”, “Evacuare”, “Reinstalare” , înseamnă „lichidare fizică”; „Acțiunile speciale” sau „ Corvoadele speciale” ascund masacrele din camerele de gazare.

Către lagărele de exterminare se îndreaptă evrei polonezi, evrei olandezi, evrei belgieni, evrei francezi, evrei greci… În ciuda dificultăților, se estimează numai pentru populațiile evreiești la peste 800.000 de morți în ghetouri, la 1,3 milioane de victime ale Einsatzguppen și la 3 milioane de morți în lagărele de concentrare și exterminare.

Exterminarea evreilor din Europa de către Germania nazistă este un fenomen desemnat prin denumiri diferite, în aceste țări. Germanii folosesc termenii soluție finală sau distrugere. În țările anglosaxone și în Israel, s-a impus termenul Holocaust. În Franța coexistă două expresii: Genocid și Shoah care înseamnă “catastrofă”, în ebraică.

Sfârșitul nazismului

Hitler își petrece ultimele două luni din viața sa închis într-un bunker la Berlin, oraș aflat sub bombardamente. El le cere germanilor să apere fiecare metru pătrat al Germaniei, practicând tactica pârjolirii pământului. Luptele sunt violente, ruinele se adună, populația civilă este victimă a războiului, în timp ce Holocaustul continuă. Naziștii speră într-o ruptură a regimului. Dar alianța rezistă : democrații și comuniștii vor să învingă „bestia infamă și să-și respecte promisiunea de a nu negocia pacea separat.

Armata roșie a reușit să cucerească Berlinul în vreme ce Fuhrerul se sinucide la 30 aprilie, după ce îl desemnase pe amiralul Donitz șef al statului și pe Goebbels cancelar al Reichului . Dar armatele germane capitulează la 7 mai la Reims și pe 8 mai la Berlin. Germania este învinsă, ocupată și își pierde suveranitatea. Regimul nazist este mort.

Provocând cel de al Doilea Răboi Mondial, nazismul poartă întreaga responsabilitate a milioanelor de morți, a distrugerii orașelor și a ruinării Europei.

Concluzie

Adolf Hitler a exercitat o fascinație morbidă asupra câtorva generații și probabil va continua să captiveze multe altele, în primul rând pentru că ascensiunea și prăbușirea sa – și ale țării pe care a condus-o au fost incredibile. Nu era un om foarte educat, nu promitea mari „realizări”, iar în artă s-a dovedit a fi un talent mediocru. Și totuși, a ajuns să conducă un popor cult, care a dar mulți oameni de geniu.

În 1942, SS a publicat un pamflet care să îi ajute pe membrii săi să recunoască dușmanul prin excelență al poporului german, Untermensch sau subomul, care era descris ca fiind „doar umbra unui om… Sufletul său era haos crud de pasiuni nebunești, neînfrânate – o voință nestăbilită de a distruge, cele mai primitive dorințe, o josnicie fățișă… Subomul… urăște munca altuia. Își descarcă furia asupra acesteia – în secret, ca un hoț; în mod public ca un calomniator,ca un ucigaș. Cei care se aseamănă se adună. Fiarele s-au găsit unele pe altele. Subomul nu a oferit niciodată pacea. Pentru că avea nevoie de semiîntuneric, de haos. Se ferea de lumina progresului cultural. Pentru propria supraviețuire, avea nevoie de necazuri, de iad…”

Bibliografia:

Publicații tipărite:

GUYOT, Adelin, Arta nazistă, București, ed. Corint, 2002, Traducere: Cristina Jinga.

DAVID, Claude, Hitler și nazismul, București, ed. Corint, 2002, Traducere, note și prefață: Marian Ștefănescu.

LESCURE, Jean- Claude, Fascismul și nazismul, Iași, Institutul European,2002, Traducere de Bogdan Geangalău.

ROLAND, Paul, Nazismul – o istorie ilustrată, București, ed. Corint, 2012, Traducere de Lavinia Boja.

WINTER, Davy, Adolf Hitler – Tragedia Europei, Timișoara, ed. Helicon, 1998, Traducere de Michel Treff.

MINERBI, Alessandra, Istoria ilustrată a nazismului, București, Enciclopedia RAO, 2006, Traducere din limba italiană de Gabriela Sauciuc.

Resurse web:

http://istoriaro.3x.ro/ww2/Adolf/adolfhitler_si_nazismul.html Link, accesat data:13.05.2015

http://www.istoriacontemporana.info/2013/11/regimul-nazist.html Link, accesat data: 13.05.2015