Histologia este o ramură a biologiei care se ocupă cu studiul dezvoltării, structurii și al funcțiilor țesuturilor organice. [302859]

INTRODUCERE

Histologia este o ramură a [anonimizat].

[anonimizat], care reprezintă materialul de studiu cel mai obișnuit al histologiei. Preparatele histologice ușurează examinarea și înțelegerea structurii țesuturilor.

Mușchii reprezintă o componentă importantă a organismului, reprezintând aproximativ 40-45% din greutatea totală a corpului. [anonimizat]. [anonimizat] a realiza mișcarea.

Din punct de vedere structural există urmatoarele tipuri de mușchi: [anonimizat].

Mușchii scheletici constituie componente active ale sistemului locomotor. Sunt mușchi striați voluntari. Contracția acestora se efectuează la comanda directă a sistemul nervos central. Mușchii scheletici mențin poziția corpului prin contracții tonice (tonus muscular) și asigură deplasarea prin contracții rapide determinate de impulsurile provenite de la sistemul nervos.

Mușchii voluntari se mai numesc striați datorită faptului că la examinarea microscopică aranjamentul fibrilar care îi formează le dă un aspect dungat. [anonimizat]. Aceștia trebuie să fie capabili de a produce o [anonimizat], de tipul celei pe care o efectuează mușchii membrelor inferioare în timpul unei sărituri și de a menține un tonus constant pentru a păstra corpul într-o postură normală.

[anonimizat] o proporție de 25 [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] (marele fesier), care formează majoritatea masei fesiere și controlează mișcările articulației șoldului.

Mușchii netezi intră în structura organelor interne: stomac, intestine, [anonimizat]. [anonimizat]: deplasarea alimentelor ingerate de-a [anonimizat], [anonimizat]. Mușchiul cardiac se găsește exclusiv la nivelul inimii.

[anonimizat]. Se contractă rapid și sunt foarte puternici. [anonimizat], denumite discuri intercalare. La nivelul discurilor intercalare există joncțiuni Gap având rolul de a favoriza transmiterea potențialelor de acțiune de la o celulă la alta.

CAPITOLUL I

STRUCTURA MICROSCOPICĂ A FIBREI MUSCULARE

1.1. Țesutul muscular

Țesuturile musculare sunt adaptate funcției de contracție. Celula sau fibra musculară prezintă unul sau mai mulți nuclei. După tipul de țesut muscular, o [anonimizat] (contractile) – miofibrilele — apărute în urma diferențierii și adaptării celulei la funcția de contracție. (5)

[anonimizat] musculare se împart în trei tipuri: țesut muscular neted, în care miofibrilele sunt omogene și se contractă involuntar; țesut muscular striat, cu miofibrile heterogene, de aspect striat, care se contractă voluntar; țesut muscular cardiac, în care miofibrilele sunt striate, dar țesutul se contractă involuntar. (6)

1.1.1. Țesutul muscular neted

Fibra musculară netedă este unitatea morfofuncțională a țesutului muscular neted. El intră în constituția păturii musculare a tubului digestiv, a conductelor aparatului respirator, urogenital, glandelor excretorii, în tunica musculară a vaselor, în anexele unor organe de simț (piele, ochi), în capsulele unor organe (splină, suprarenală). Fibrele sunt așezate în straturi, benzi sau răspândite izolat în țesutul conjunctiv. Fibrele sunt paralele între ele și porțiunea îngroșată a unei fibre vine în raport cu extremitățile efilate ale fibrelor învecinate.

Fibra musculară netedă, de aspect fusiform, are o lungime cuprinsă între 10 100 µ și cu <p de 2 – 4 µ. Este formată din sarcolemă, sarcoplasmă și un nucleu central de formă alungită. (13)

Sarcolema (plasmalema), groasă de 100 µ, prezintă numeroase invaginări din care se formează vezicule de pinocitoză, prin intermediul cărora sunt transportate în celulă substanțe trofice și activatori ai procesului contractil.

Sarcoplasma este omogenă sau fin granulată, mai abundentă în centrul fibrei. Conține organitele comune, incluziuni celulare și organite specifice – miofibrilele. (5)

Miofibrilele sunt organite specializate pentru contracție, ocupă cea mai mare parte din sarcoplasmă. Au o formă alungită și se întind de la un capăt la altul al fibrei, mai groase la periferia fibrei (l micron) și extrem de subțiri spre centrul fibrei (0,2 microni).

Miofibrilele au o structură complexă, fiind alcătuite din miofilamente de l0 – 150 µ, sunt omogene (fără striații transversale), iar din punct de vedeie biochimic sunt formate din proteine contractile (actină, miozină) și reglatoare (tropomiozină si troponină). (10)

Inervația este asigurată de sistemul nervos vegetativ simpatic și parasimpatic.

Fibrele musculare conțin substanțe organice, reprezentate prin glucide, lipide, proteine, precum și enzime legate de funcția contractilă, cum sunt: adenozintrifosfataza (ATP-aza), fosforilaza, enzimele ciclului Krebs. (12)

1.1.2. Țesutul muscular striat

Țesutul muscular striat este alcătuit din fibre care intră în constituția mușchilor scheletici (40% djn greutatea corpului), iar la nivelul viscerelor le întâlnim în musculatura limbii, laringelui, a porțiunii superioare a esofagului și în cea a unor sfinctere (anal extern și cel extern al uretrei) cât și ai mușchilor extrinseci ai globului ocular. Fibra musculară striată are o formă cilindrică sau prismatică, cu extremitățile rotunjite sau ramificate (mușchii feței și ai limbii). Sunt elemente multinucleate, plasmoidale, cu zeci sau sute de nuclei de formă ovoidă, situați periferic, imediat sub sarcolemă. Lungimea fibrei este cuprinsă între 3- 12 cm și grosimea, 20-100 µ.Fibră striată este alcătuită din membrană-sarcolemă, citoplasmă-sarcoplasmă și numeroși nuclei. (13)

Sarcolema examinată la microscopul electronic prezintă două porțiuni distincte: sarcolemă propriu-zisă si membrana bazală. Sarcolema propriu- zisă are rolul de a propaga excitația de-a lungul fibrei musculare (are structura generala a plasmolemei). Membrana bazală, formată din proteine colagenice are rolul de a menține forma fibrei musculare in limite normale. (4)

Sarcoplasma este acidofilă, cu aspect fluid în centrul fibrei, mai densă și mai abundentă la periferia fibrei musculare. Conține organite comune, diferite incluziuni și numeroase miofibrile. Mitocondriile (sarcozomii) sunt situați în sarcoplasma perinucleară și interfibrilară. Conține o mare cantitate de rnioglobină (pigment asemănător hemoglobinej), cu rol de transportor și rezervor de oxigen și un bogat echipament enzimatic.

Reticulul sarcoplasmatic este foarte dezvoltat și este reprezentat printr-o rețea de tubuli ce înconjoară fiecare miofibrilă ( cu direcție longitudinală în fibră). Această rețea se numește sistem sarcoplasmatic longitudinal. (4)

În fibra striată există și un al doilea sistem de tubuli, numit sistemul tramvers sau sistemul T (tubulii așezați perpendicular pe sistemul longitudinal reprezintă invaginări ale sarcolemei în dreptul membranei Z). În dreptul fiecărei miofibrile sistemul T întâlnește și vine în contact cu sacii terminali ai reticulului sarcoplasmatic longitudinal, alcătuind împreună o „triadă" (2 sad terminali ai sistemului L și un tub al sistemului L). Reticulul sarcoplasmatic, în totalitate, dar mai ales sistemul L, are rol important în contracție (datorită prezenței unei mari cantități de ioni de Ca se realizează cuplarea excitației cu contracția). (1)

Elementele cele mai importante cuprinse în sarcoplasmă sunt miofibrilele (elementele contractile). Au un diametru de 0,2—2µ, sunt paralele cu lungimea fibrei musculare, grupate în fascicule ce cuprind 30-50 miofibrile înconjurate de sarcoplasmă. Miofibrilele au un aspect heterogen, de-a lungul lor observându-se (microscopic) o alternanță de benzi clare și întunecate care, fiind situate la același nivel în toate miofibrilele, dau aspectul de striațiune transversală, specifică fibrei musculare striate. (11)

Benzile (discurile) clare sunt izotrope (monorefringente, nu polarizează lumina), denumite benzi I; ele sunt străbătute de o membrană subțire numită membrana Z. Discurile (benzile) întunecate sunt anizotrope (birefringente, polarizează parțial lumina), denumite discuri sau benzi A — și sunt străbătute de o zonă clară — stria Hensen (zona H) prin care trece o membrană fină numită membrana M. Segmentul cuprins între două membrane Z se numește sarcomer (căsuță musculară Krause), cu o lungime de 2,5 —3µ. Sarcomerul reprezintă unitatea morfofuncțională a fibrei striate și este alcătuit din 1/2 disc clar, l disc întunecat cu zona H și membrana M, 1/2 disc clar. Prin microscopia electronică s-a stabilit că miofibrilele sunt constituite din numeroase fibrile elementare numite miofilamente (50—150 µ), ce constituie unitatea ultrastructurală si funcțională a miofibrilei. Miofilamentele sunt de două tipuri: miofîlamente groase de 100µ și lungi de 1,5 microni cuprinse în discul întunecat, formate din miozină ; miofilamente subțiri de 50µ formate din actină, tropomiozină și troponină, se întind de la membrana 2 în toată banda luminoasă, trec și se intercalează și printre miofilamentele groase din banda întunecată, oprindu-se la stria Hensen. În banda A, cele două tipuri de miofilamente au o așezare precisă într-un aranjament hexagonal cu un miofilament gros în centru, înconjurat de șase miofîlamente subțiri (situate în unghiurile hexagonului). (10)

Fibrele musculare striate se grupează în fascicule de 20—30 fibre denumite fascicule primare, înconjurate de o teacă conjunctivă denumită endomisium. Fasciculele primare (4—5) se grupează în fascicule secundare, delimitate de țesut conjunctiv cu fibre elastice. (7)

Vascularizația este foarte bogată, asigurând procesele metabolice intense din timpul contracției.

Mușchii striați au o inervație motorie (placa motorie) și senzitivă (fibre aferente plecate de la proprioceptori musculari). (3)

1.1.3 Țesutul muscular striat de tip cardiac (miocardul)

Miocardul este constituit din fibre musculare cu structură asemănătoare fibrelor musculare striate (miofibrilele prezintă alternanță de benzi clare și întunecoase) și cu fibrele musculare netede prin poziția centrală a nucleului. Celulele musculare individualizate, alungite și ramificate, vin în contact unele cu altele la nivelul unor benzi numite discuri intercalare (striile scalariforme) ce reprezintă joncțiuni intercelulare specializate. (1)

Fibrele musculare cardiace sunt acoperite de o teacă conjunctivă cu fibre de reticulină și sunt dispuse în rețea, în ochiurile căreia se află țesutul conjunctiv lax, vase și fibre nervoase vegetative (formează împreună cu sarcolema joncțiunea neuro-musculară — sinapsa). (15)

Fibra cardiacă are un diametru și o lungime mai mică decât fibra striată, iar capetele sunt de obicei ramificate. Sarcoplasma este mai abundentă la periferie și în jurul nucleului și mai săracă între miofibrile. Mitocondriile sunt mai numeroase decât în fibrele striate și netede, fiind așezate între miofibrile sub forma unor coloane (datorită activității contractile permanente). Miofibrilele prezintă aceleași caractere morfologice și structurale ca la fibra striată de tip scheletic, fiind însă mai groase. (7)

Pe lângă acest miocard de tip contracții există și țesutul nodal (miocardul specific), care determină contracția ritmică și automată a inimii, stabilind o legătură anatomică și funcțională între atrii și ventricule (nodului sinoatrial, atrioventricular, fasciculul Hiss și rețeaua Purkinje. (3)

Țesutul nodal este format din fibre musculare cardiace, cu caracter embrionar de forme variate, dispuse în noduli, rețele și cordoane. Celulele sunt bogate în sarcoplasmă ce conține mult glicogen, 1—2 nuclei, mitocondriile sunt rare, iar reticulul endoplasmatic este redus. Miofibrilele, în număr redus, sunt mai subțiri, dispuse longitudinal sau transversal, trec de la o celulă la alta formând o rețea prin care excitația se transmite în toate direcțiile la fibrele miocardului contracții, cu care se continuă. (8)

1.2. Compoziția chimică a mușchilor

Mușchiul are o compoziție chimică complexă, apa se găsește în proporție de 75-80%, reziduul uscat, în proporție de 20-25%, alcătuit din săruri minerale și substanțe organice. Sărurile minerale (1%) sunt reprezentate prin diferiți compuși anorganici: săruri de K, Na, Ca, Mg etc. Astfel, calciul, magneziul au rol în excitabilitatea musculară și în producerea contracției, potasiul – în oprirea activității musculare, iar sodiul intervine în procesele chimice energetice.

Substanțele organice sunt reprezentate prin:

– substanțe azotoase (16,5-20%)

– substanțe neazotoase (glucide 0,2-8%; lipide 0,5-1,5%). (25)

1.3. Tipuri de fibre musculare striate

În raport cu proporția dintre miofibrile/sarcoplasmă există trei tipuri de fibre musculare striate:

Tipul 1, roșie, lentă, de postură, în care predomină sarcoplasma bogată în mioglobină, care cuplează oxigenul în mod similar Hemoglobinei, mitocondriilor bogate în citocrom, numeroase enzime oxidative, ATP-ază redusă, mai puține miofibrile. Acest tip de fibră este mai îngustă, fibrele fiind subțiri și determină o contracție puternică, susținută, lentă, repetitivă, având o mare rezervă de oxigen și energie generată prin fosforilarea oxidativă. (27)

Tipul 2B, albă, rapidă, în care predomină miofibrilele, mioglobina fiind mai redusă, sarcoplasma și mitocondriile mai slab reprezentate, enzimele oxidative sunt mai puține,

ATP-aze, fosforilaze abundente; formează fibre mai mari, cu o contracție foarte rapidă, foarte fină, de durată mai scurtă, mai redusă ca amplitudine, pe baza glicolizei anaerobe. (26)

Tipul intermediar, 2A, cu un conținut intermediar de mioglobină, mitocondrii și conținut enzimatic, cu o contracție rapidă, prelungită, pe baza fosforilării oxidative și a glicolizei anaerobe.

Apariția acestor tipuri de fibre stă sub dependența inervației motorii care este în raport cu funcția mușchiului; un neuron nu inervează concomitent și fibre albe și fibre roșii. (23)

Sistemul T este reprezentat de tubi transverși, apăruți prin invaginări ale sarcolemei la fiecare joncțiune disc I – Disc A. Sarcomerul are doi tubi T, specializări necesare pentru ca unda de depolarizare să ajungă la miofibrile. După ce pătrund în interiorul celulei se ramifică foarte mult, astfel încât fiecare miofibrilă va avea câte un tub T la joncțiunea disc I – Disc A. Secțiunea transversală la nivelul unui tub T va prezenta de-o parte și de alta câte o cisternă terminală realizându-se astfel triade. Fiecare sarcomer prezintă două triade, între elementele triadei apar din loc în loc zone mai electronodense – piciorușe joncționale. RS conține 2 proteine: ATP-ază Ca2+-Mg2+ dependentă, avidă de Calciu. (28)

1.4. Particularități structurale ale fibrei musculare netede

Fibrele musculare netede au mărimi și densități diferite. Forma poate fi fusiformă. Au o lungime cuprinsă 10 și 100 nm, un diametru de 2-4nm și un singur nucleu, plasat central. Sarcolema nu prezintă tubi T, dar la nivelul ei se pot deosebi trei zone de specializare morfofuncțională care nu sunt prezente la fibrele musculare scheletice:

Caveolele – microinvaginații ale sarcolemei care comunică liber cu spațiul extracelular

Ariile dense sau corpii denși care se găsesc fixați pe fața internă a plasmalemei

Joncțiunile intercelulare cu rol în cuplarea electrică și metabolică (30)

Proteine contractile – miozina și actina au o organizare ultrastructurală diferită față de cea a mușchiului scheletic. Astfel, miofilamentele de actină se află atașate de corpii denși, iar printre acestea de află dispersate miofilamentele de miozină. Nu există benzi Z, nici organizarea sub formă de sarcomere. Raportul cantitativ miozină-actină este 1/8 – 1/15, față de 1/2 la fibra striată. (31)

1.5. Organizarea morfologică a fibrei musculare scheletice

Fribra musculară are formă cvasicilindrică, cu un diametru ce variază între 25-100 nm și o lungime de 1-300mm. Cioplasma fibrei musculare este organizată în :

Citoplasmă contractilă – cuprinde aparatul contractil (miofibrilele)

Citoplasmă necontractilă – cuprinde numeroși nuclei, organite celulare comune și structuri specific fibrei muscular (31)

Miofibrilele sunt organite specifice contractile cu o grosime de 0,2-2nm, dispuse pe întreaga lungime a fibrei musculare, ocupând aproximativ 80% din volumul acesteia. Sunt alcătuite dintr-o succesiune de benzi sau discuri :

Discuri clare, izotrope (discurile I)-conțin actină

Discuri intunecate, anizotrope (discurile A)-conțin miozină și parțial actină

Discul clar este împărțit la în două hemidiscuri de către banda Z, iar cel întunecat are în partea centrală banda H, bisectată de linia M. Între două membrane Z succesive este delimitat sarcomerul (unitate morfofuncțională a miofibrilei, cu o lungime de 2,5nm. (22)

1.6. Factorii hormonali implicați în reglarea contracției

Modificarea nivelului hormonilor Estrogeni din timpul ciclului menstrual se reflectă în variabilitatea conținutului de actină și miozină din mușchiul neted uterin, Estrogenii determinând contracția și Progesteronul determinând relaxarea. (2)

Hormonii eliberați de Hipofiza posterioară sunt octapeptide care diferă în conținutul a doi aminoacizi, stocați în granule neuro-secretorii ce conțin și ATP și o neurofizină-proteină de cuplare legată noncovalent de hormon. ADH/ Vasopresina, în doze mari, determină contracția mușchiului neted din arterele mici și arteriole, iar în doze fiziologice crește permeabilitatea porțiunilor distale ale nefronilor. (16)

Oxitocina determină contracția musculaturii netede uterine, putând fi utilizat ca inductor exogen al travaliului. De asemenea induce contracția celulelor mioepiteliale ale alveolelor secretorii și ductelor glandei mamare. Secreția oxitocinei este declanșată de stimuli nervoși care ajung la Hipotalamus, aici inițiindu-se un reflex neuro-umoral. La nivelul uterului, stimulul este declanșat de distensia vaginului sau a colului iar la nivelul glandei mamare, de supt. (18)

Se pot diferenția două tipuri de fenotipuri ale fibrelor musculare netede:

Fenotipul contractil, cu o capacitate foarte redusă de diviziune

Fenotipul secretor care apare în cursul histogenezei, ca prim fenotip. Acest fenotip se prezintă sub forma celulelor “rămuroase”, localizate în media pereților vasculari a musculaturii uterine. Ele prezintă mai puține filamente contractile, o mai mare dezvoltare a organitelor implicate în sinteză (RER, complex Golgi perinucleare), joncțiuni intercelulare de tip mio-miocitar, prin care își coordonează procesele de secreție. Celulele rămuroase sunt principalele celule responsabile pentru sinteza matricei țesutului conjunctiv: Proteoglicani, Colagen tip III, II, Fibronectină, Laminină și a Elastinei și Colagenului tip IV (în membranele bazale). Ele își mențin capacitatea de proliferare. (17)

În țesutul subendotelial al Intimei arteriale se găsesc celule miointimale care prezintă ambele fenotipuri, contractil și secretor, cu următoarele proprietăți: prezintă capacități fagocitare, putând deveni, prin fagocitoza lipidelor (Colesterolului), ca și Macrofagele, celule spumoase produc elemente de matrice, factori de creștere, factori chemotactici, prostacicline. (20)

1.7. Structura și ultrastrastructura fibrelor musculare

Celulele musculare netede reprezintă subunități organizatorice denumite tradițional “fibre”. Ele au un aspect fuziform, cu o lungime de 20 m, în pereții vaselor putând ajunge până la 200 m în peretele intestinal, în incidențele secționale longitudinale. Fibrele sunt aranjate paralel astfel încât extremitatea terminală efilată a unei celule vine în raport cu porțiunea dilatată a celulei vecine. În incidență transversală apar rotund-ovalare sau poligonale, de mărimi variabile. (36)

Sarcolema este înconjurată de o membrană bazală bogată în hidrocarbonate și de cantități reduse de țesut conjunctiv conținând fibroblaste. În impregnația argentică se poate evidenția o rețea delicată reticulară strâns asociată fiecărei fibre musculare netede. (34)

Nucleii sunt unici, centrali, elongați, în incidență longitudinală. Dacă se unesc prin linii imaginare nucleii aparținând la două straturi adiacente de celule musculare netede se obține o linie în zig-zag. Uneori nucleii prezintă aspect pliat (de “tirbușon”) datorită contracției, constituind și un criteriu de diferențiere față de fibroblaste. Nucleul prezintă cromatina nucleară dispusă sub forma unor grămezi reduse de-a lungul marginii interne a membranei nucleare și 1-2 nucleoli. În incidențele transversale, nucleii rotunjiți se pot observa doar în secțiunile mai mari care trec prin centrele celulelor. (21)

ME de transmisie evidențiază organitele concentrate perinuclear: cisterne RER, ribozomi, poliribozomi, REN, Complex Golgi. Restul citoplasmei este ocupat de filamente dispersate de actină, de 4-8 nm diametru, asociate cu filamente intermediare, de 8-10 nm diametru și filamente de miozină, cu 12-16 nm diametru, fără o aranjare ordonată (rețea de tip cristalin). Raportul sarcoplasmă/elemente contractile este în favoarea elementelor contractile. Filamentele subțiri sunt relativ lungi (4,5 m) și conțin actină F formată din actină G, Tropomiozină și Calmodulină, în loc de Troponină.

Miozina este în stare depolimerizată, fără organizarea microfilamentelor, sub formă de filamente scurte (1,5-2,2 m) izolate, capetele globuloase găsindu-se pe toată întinderea fibrelor; prezintă trei enzime ATP-azice, cu câte două izoforme. (19)

Citoscheletul este constituit din structuri liniare sau ramificate în ME de transmisie, denumite plăci de aderență. Acestea sunt electrono-opace, cu lungime de 100-300 nm, cu două poziții în interiorul celulei:

submembranare

în masa citoplasmatică.

Din punct de vedere molecular, ele sunt costituite din:

-actinină

vinculină

filamină.

Plăcile de aderență reprezintă zone de ancorare pentru filamentele subțiri și intermediare (echivalente ale liniilor Z din celulele musculare striate). La nivel subsarcoplasmic realizează contacte în focar care stabilizează legăturile extracelulare cu laminina și fibronectina, fiind reactive cu anticorpii pentru vinculină și talină.

Plăcile de aderență sunt solidarizate printr-o rețea anastomozată de la sarcolemă spre interiorul sarcoplasmei, alcătuită din următoarele filamente intermediare:

Desmină sau Scheletină (la nivelul viscerelor), reprezentând proteina majoră în toate filamentele intermediare ale tuturor celulelor musculare netede

Distrofina

Vimentina (la nivelul vaselor sanguine).

Sarcoplasma mai conține rari microtubuli.

Nu există tubi T, ci înfundări ale membranei denumite caveole, asociate cu toate ariile membranare dintre plăcile de aderență. Acestea sunt asemănătoare veziculelor pinocitozice din alte tipuri de celule. Caveolele conțin molecule-receptori pentru Ca++, Na+, K+, Mg++. Caveolele suplinesc RS în asigurarea Ca++ necesar contracției, deoarece RS este rudimentar, prezentând doar câteva canalicule, din care unul perinuclear, cu mici cantități de calsechestrină. Sarcoplasma prezintă receptori pentru: catecolamine, amine fiziologice și hormoni. Joncțiunile intercelulare sunt de tip gap sau nexus. La nivelul zonelor unde lipsește membrana bazală se permite conexonilor să realizeze legături intercelulare. (21)

Inervația este realizată de neuronii viscerali eferenți și aferenți ai sistemului nervos autonom. Fluxul eferent este compus din doi neuroni care fac sinapsă într-un ganglion simpatic paravertebral și parasimpatic visceral, astfel încât țesutul muscular neted este inervat de neuroni postganglionari. Sinapsele sunt de tip “bouton en passant” realizând un raport de intimă vecinătate între terminația vegetativă și memebrana plasmatică a fibrei musculare netede, trecând de-a lungul său și realizând mai multe contacte sinaptice. (25)

Butonii conțin vezicule sinaptice cu transmițători neuromusculari:

Noradrenalina, Adrenalina care determină contracție prin acțiunea pe receptorii 1- 2 și relaxare prin acțiunea pe receptorii , stocate sub forma unor vezicule sinaptice cu un material granular dens în ME de transmisie

Acid -aminobutiric (GABA), Dopamină stocate în vezicole mari, cu un conținut opac în ME de transmisie

Acetilcolina, care determină relaxarea mușchiului neted, stocată în vezicule sinaptice aparent goale în ME de transmisie

Amine biologic active: Serotonina, Histamina, Acidul glutamic, Glicina

Peptide: Substanța P, Releasing hormones (hormoni de eliberare), Enkefaline

Hormoni secretați de celulele neuro-endocrine ale sistemului neuro-endocrin difuz (DNES): VIP, Colecistokinina, Neurotensina, Motilina.

Contactul neuro-muscular nu este comparabil cu placa neuromotorie a mușchiului striat din mai multe motive:

Distanța considerabilă între cele două componente (200 m comparativ cu 10-20 m)

Neuromediatorul eliberat de terminația nervoasă trebuie să difuzeze de-a lungul acestei distanțe pentru a ajunge la mușchi, astfel încât nu toate celulele musculare sunt expuse direct la transmițător

În mod similar mușchiului cardiac, contracția se transmite de la celulă la celulă prin joncțiuni gap, astfel încât se obține o o activare coordonată într-un mănunchi sau strat muscular. (24)

1.8. Histogeneza musculaturii striate

Miotomul mezodermic reprezintă originea mioblaștilor care sunt mononucleari, fuziformi. Aceștia vor migra în vecinătatea pieselor cartilaginoase, vor suferi diviziuni succesive, sintetizează actina, apoi miozina, care se vor structura în filamente. Se vor profila astfel miofibrilele dispuse periferic. Datorită intervenției unor citokine se va produce sincițializarea, cu realizarea unor celule multinucleate cu nuclei centrali, cu continua producere de miofibrile, miofilamente, căpătând falsa denumire de Miotom. Sinteza va continua, cu dislocarea nucleilor și poziționarea lor spre periferie, zona centrală fiind ocupată de miofibrile, formându-se fibra matură. Aproximativ 5% din mioblaști rămân blocați în maturare, fiind celulele satelite.

Hipertrofia înseamnă creșterea dimensiunilor fiecărei fibre, sub influențe de natură nervoasă, cu creșterea numărului filamentelor și cu antrenarea unor celule satelite. Hipotrofia semnifică micșorarea datorită lipsei stimulilor nervoși motori, cum ar fi post-traumatic. Hiperplazia înseamnă mărirea numărului fibrelor musculare. (13)

Sarcoplasma este acidofilă și prezintă o dublă striație:

Striația longitudinală (colonetele Leydig) este conferită de agregările miofibrilelor, mai subțiri și cu dispoziție mai neregulată decât în fibra musculară striată scheletală. Miofibrilele ocolesc nucleul, astfel încât delimitează o arie perinucleară.

Striația transversală este evidentă și se datorează alternanței de discuri clare și întunecate, vizibile în microscopia optică și în microscopia în contrast de fază, în mod similar fibrelor musculare striate scheletale.

Secțiunile transversale în microscopia optică (MO), prezintă un contur rotunjit, sau mai poligonal, unele fibre fiind mai neregulate și mai alungite datorită ramificărilor. Nucleii sunt dispuși central, au aspect rotunjit în cazul incidențelor secționale transversale. Miofibrilele apar ca mici zone acidofile care conferă sarcoplasmei un aspect țintat-câmpuri Cohnheim, reprezentând de fapt mai ales grupări artefactuale de miofibrile. Sarcomerul este mai scurt decât cel al fibrei musculare striate scheletale, cu o lungime de aproximativ 2,5 m, ocazional putând ajunge la 7-8 m. (4)

Filamentele subțiri sunt compuse din:

Actină

Tropomiozină

Troponină

Tropomodulină.

Filamentele groase sunt reprezentate de miozină.

Discul intercalar sau stria scalariformă sau stria Eberth reprezintă o caracteristică a fibrei musculare cardiace, sub forma unei linii transversale dispuse la interfața dintre două celule musculare cardiace vecine, de formă lineară sau în trepte, datorită lungimii inegale a miofibrilelor. Această structură poate fi vizualizată în preparatele uzuale, dar mai ales cu Hematoxilină-acid fosfotungstic (Hematoxilină ferică). (11)

În cazul în care stria prezintă un aspect de treaptă, i se descriu două regiuni:

componenta transversală, în unghi drept față de miofibrile, care este însoțită de interdigitarea fibrelor musculare adiacente.

componenta laterală, paralelă cu miofibrilele, netedă.

Joncțiunile intercelulare de la nivelul striei scalariforme sunt de trei tipuri:

Fasciile aderente constituie porțiunea principală a componentei transverse, mai întinse decât maculele, lăsând un spațiu de 15-20 nm între cele două membrane plasmatice; ME evidențiază un material electronodens în acest spațiu. Se însoțesc de condensarea citoplasmei adiacente. Servesc drept situsuri de ancorare a filamentelor subțiri de actină din sarcomerul terminal pe membrana plasmatică, astfel încât reprezintă în esență hemidiscuri Z.

Maculele aderente (desmozomi) se găsesc și în porțiunile transversale și în cele laterale. Rolul desmozomilor este de a împiedica disocierea celulelor în momentul contracției.

Joncțiunile Gap (nexus) constituie elementul structural major al componentei laterale. Acest tip de joncțiune permite trecerea în ambele direcții a moleculelor cu greutate moleculară mică, fără ca acestea să difuzeze în spațiul intercelular. Realizează o comunicare ionică și contribuie la sincronismul funcțional al fibrelor musculare cardiace.

Sarcoplasma este mai abundentă perinuclear, conținând mai mult RER, complex Golgi și incluzii de lipofuscină (telolizozomi, pigment de uzură) sub forma unor granule galben-brune, vizualizate optim în colorația Hematoxilină ferică (metoda Heidenheim). (14)

În ceea ce privește raportul dintre organitele din sarcoplasmă, fibra musculară cardiacă se aseamănă cu fibra musculară striată scheletală tip 1: predomină mioglobina și mitocondriile (sarcozomii) față de miofibrile. Sarcozomii ocupă cel puțin 40% din volumul sarcoplasmei (față de doar 2% în mușchiul scheletal), ceea ce reflectă necesitatea continuă de metabolism aerob. Pe lângă mitocondriile juxtanucleare, se găsesc și mitocondrii mari, având creste dense, dispuse în mod condensat printre miofibrile, extinse pe întreaga lungime a sarcomerelor. (22)

Incluziile de glicogen sunt condensate printre miofibrile. În condiții de stress, o mică parte din glicogen poate fi scindată în glucoză și utilizată ca sursă de energie. În mod obișnuit însă sursa energetică este reprezentată de acizii grași, transportați ca lipoproteine către mușchiul cardiac și depozitați ca trigliceride în numeroase picături lipidice. (24)

Tubii T, ca invaginări ale sarcolemei, nu se găsesc la joncțiunea dintre discurile A și I, ca în celulele musculare striate scheletale, ci la nivelul benzilor Z, fiind mai largi, tapetați de un strat glicoproteic continuu cu stratul care acoperă sarcolema. Un sarcomer are numai un tub T, asemănându-se astfel cu mușchiul striat al batracienelor. (33)

Sistemul RS prezintă câte o cisternă terminală în vecinătatea tubilor T și altele subsarcolemale. Prezintă piciorușe joncționale sarcoplasmice ca prelungiri emise de către cisterna terminală, apropiindu-se foarte mult de tubul T și conținând canale de Ca++ dependente de ATP-ază. Sistemul longitudinal este mai puțin dezvoltat și anastomozat la nivelul zonei mijlocii (zona H). RS conține calsechestrină care leagă Ca++ și ATP-ază care eliberează Ca++. Din loc în loc apar diade, alcătuite dintr-un tub T și o cisternă RS, în locul triadelor (două cisterne RS și un tub T), întâlnite la mușchiul striat. (29)

Contracția miocardului se realizeză în special pe baza degradării aerobe a glucozei și a acizilor grași și prin fosforilarea oxidativă. Mecanismul contracției se realizează prin glisarea filamentelor subțiri printre cele groase. În stare de repaus, ADP-ul și fosfatul anorganic rămân cuplate la ATP-aza din capătul globular al moleculei de miozină. Influxul de Ca++ se realizează prin pompe ionice de Ca++ care devin active ca urmare a stimulilor vegetativi ce activează Adenilat-ciclaza, membranară cu producerea de acid adenilic-ciclic, responsabil de deschiderea canalelor de Ca++. Acest aport extra-celular de Ca este necesar deoarece RS este mai puțin dezvoltat și rezerva intra-celulară de Ca++ este mai redusă la fibra musculară cardiacă față de cea scheletală. Influxul de Ca++ determină o secvență de evenimente similară celei existente la fibra musculară striată scheletală: cuplarea Ca++ la Tn c, schimbarea configurației Tn și modificarea poziției Tm. Aceasta determină expunerea situsului actinei G de cuplare la miozină. (5)

Cuplarea miozinei la actină conduce la eliberarea ADP și fosfatului iar capătul globulos al miozinei se îndreaptă către zona H. Actina va urma aceeași direcție fiind cuplată la miozină. Glisarea capătului miozinei reexpune situsul de cuplare al ATP, ATP se cuplează la ATP-ază, eliberând astfel capul miozinei de actină. ATP este scindat și miozina revine la configurația inițială.

Celulele musculare cardiace contractile prezintă diferențe după localizarea lor:

celulele cardiace atriale prezintă dimensiuni mai mici, tubi T mai reduși numeric

celulele cardiace ventriculare prezintă tubi T mai largi

Hipertrofia celulelor cardiace contractile poate apărea la sportivi, la marii băutori de bere, în cazul unor diverse obstacole (stenoze/insuficiențe valvulare), în Boala Hipertensivă, diametrul fibrelor putând ajunge până la 30 m. Hipertrofia, nefiind însoțită de creșterea numărului sau a diametrului capilarelor, determină apariția unei insuficiențe în irigație, rezultând dilatarea și insuficiența cardiacă. (27)

În cazul cocluziei arterelor coronare care irigă cordul, prin trombuși sau coaguli, (adesea eliberați de pe o placă de aterom) sau datorită unor spasme vasculare prelungite se produce moartea celulară în segmentul de miocard corespunzător (necroză) infarct miocardic. În cazul unor infarcte miocardice nefatale, țesutul necrotic este reparat prin înlocuirea cu țesut fibros, deoarece nu există celule satelite după prima copilărie, deci lipsește capacitatea de regenerare. (15)

Fibrele adrenergice realizează sinapse din loc în loc (“en passant”) stabilind o relație de apropiere cu celulele musculare cardiace, rămânând un mic spațiu între acestea (100-200 nm). Fibrele senzoriale sunt responsabile de perceperea durerii miocardice.

Celulele musculare cardiace ale sistemului de conducere fac posibilă contracția ritmică, spontană și sincronă a miocardului, fără stimuli direcți de la sistemul nervos. (1)

După criterii morfo-funcționale se deosebesc următoarele tipuri de celule aparținând sistemului excitoconductor:

Celulele situate în Nodul Sino-Atrial (Keith-Flack) au o funcție de pacemaker fiziologic, fiind denumite din acest motiv și celule P. Acesste celule prezintă dimensiuni mai reduse decât celulele contractile (aproximativ 10 m), se evidențiază optim cu Hematoxilină ferică, sunt alungite, cu o citoplasmă mai clară, cu nucleul central, cu miofibrile puține situate la periferie și organitele slab dezvoltate: rare mitocondrii, RE redus, câteva vezicole pinocitozice subsarcolemale, fără tubi T, fără elemente ale RS, fără joncțiuni de tip strie scalariformă, doar desmozomi. Celulele P inițiază impulsurile prin modificarea spontană a permeabilității membranare pentru electroliți, prin deschiderea pompelor ionice, în special a celor de Sodiu. Această depolarizare este menținută activă prin ATP-azele membranare. Ele imprimă cel mai rapid ritm al impulsurilor de contracție: 70 bătăi/minut. Impulsurile sunt răspândite de-a lungul celulelor musculare cardiace atriale, determinând contracția acestora. (12)

Celulele situate în Nodul Atrio-Ventricular (Ashoff-Tawara) prezintă celule similare-celule P care prezintă autonomie funcțională, putând iniția impulsuri la o rată de aproximatv jumătate din ritmul celor din Nodul Sino-Atrial: 35 bătăi/minut.

Fascicolul atrio-ventricular al lui His, cu ramurile sale și rețeaua Purkinje sunt alcătuite din celele Purkinje. Acestea prezintă un diametru mai mare decât celulele cardiace comune, sut globuloase, neregulate ca formă, prezintă joncțiuni intercelulare de tip desmozomi și rare gap. Sarcoplasma conține o cantitate mare de glicogen, poziționat mai ales central, ceea ce determină paloarea citoplasmei în colorațiile uzuale. La periferie se găsesc miofibrile. Nucleii (1-2/celulă) sunt rotunjiți și mult mai mari decât ai celulelor adiacente. ME relevă organite moderat dezvoltate, lipsa tubilor T, RE slab dezvoltat, mitocondrii numeroase.

Între celulele Purkinje și celulele contractile apar celulele T (tranziționale) care sunt mai alungite, încep să prezinte mai multe organite, mai puțin glicogen, fără tubi T, cu miofibrile atașate la nivelul joncțiunilor, cu o orientare aproximativ longitudinală, ușor spiralată, însă numărul lor redus nu reușește să confere un aspect striat. Ele se joncționează apoi cu celulele cardiace contractile, având rolul de a transmite impulsul pornit din celulele P și de a opri impulsurile ectopice premature.

Inervația celulelor cardiace ale sistemului de conducere este vegetativă, cu rolul de a regla ritmul contracțiilor, nu de a le iniția. (32)

Fibrele parasimpatice (din nervul vag) se termină mai ales în jurul Nodului Sino-Atrial și Nodului Atrio-Ventricular. Fibrele simpatice (din ganglionii cervicali superiori) inervează Nodul Sino-Atrial și Nodul Atrio-Ventricular. Fibrele adrenergice realizează sinapse “en passant”, lăsând spații foarte reduse, de aproximativ 20 nm între cele două componenete. Stimulii simpatici determină creșterea ratei contracțiilor cardiace, parasimpaticul fiind antagonist cu simpaticul. (12)

Celulele mioendocrine au fost descrise în 1968 în ME, de către Palade și Jamieson. În urechiușa dreaptă atrială s-a observat prezența în celulele cardiace, cu localizare perinucleară, a unor granule electrono-opace, delimitate de membrane, cu dimensiuni de 0,2-0,4 m. Aceste granule se asociază cu abundența complexului Golgi și a RER, fiind mai numeroase în atriul drept, unde pot ajunge la 600/celulă dar putând fi întâlnite și în atriul stâng, în ventricoli și în alte localizări din organism. (2)

Granulele conțin un precursor hormonal cu greutate moleculară mare: hormonul natriuretic atrial, auriculina, atriopeptina care secretă prin exocitoză două polipeptide cu efecte hormonale:

cardiodilatina sau factorul natriuretic atrial (ANF)

cardionatriuretina sau factorul natriuretic cerebral (brain natriuretic factor-BNF) identic cu un hormon izolat prima dată în creier.

Efectele acestor hormoni sunt:

Acțiune asupra tubilor contorți renali favorizând eliminarea de apă, Sodiu, Potasiu

Acțiune antagonistă asupra complexului Renină-Aldosteron

Relaxarea musculaturii netede vasculare. (34)

Consecințele acțiunii acestor hormoni sunt:

Hipotensiune

Scăderea volemiei.

În insuficiența cardiacă congestivă, în mod adaptativ, BNF circulant crește, constatându-se o creștere a numărului de granule secretorii în celulele cardiace ventriculare. Stimulul de secreție este reprezentat de gradul de întindere a fibrelor musculare atriale, cât și nivelul natremiei și potasemiei.(26)

CAPITOLUL II

MATERIAL ȘI METODĂ

2.1. Recoltarea materialelor

Pentru recoltarea materialelor s-au prevelat fragmente de țesut muscular provenite de la rumegătoarele mari. Din punct de vedere histologic, recoltarea țesuturilor s-a efectuat rapid în scopul conservării și fixării acestora cu formol histologic, în concentrație de 10%. Durata fixării a fost de 24 – 48 ore, variind în funcție de dimensiunea țesutului recoltat. Ulterior, piesa fixată a fost spălată cu apă distilată, pentru a îndepărta fixatorul.

2.2. Scopul și obiectivul lucrării

Prin prezența lucrării s-a urmărit studiul morfologiei microscopice a țesutului muscular striat la rumegatoarele mari.

Studiul întreprins vizează aprofundarea unor probleme de morfologie microscopică ale țesutului muscular, în scopul furnizării unor date precise.

Lucrarea are un aport semnificativ la dezvoltarea cunoașterii celulelor musculare la rumegătoarele mari, prin utilizarea metodelor computerizate de morfologie microscopică.

Pentru realizarea obiectivelor s-au realizat cercetări de microscopie optică efectuate pe preparate histologice permanente colorate prin diferite metode histologice.

Urmărindu-se în mod succesiv și în conformitate cu planul experimental riguros, s-au realizat studiile morfologice utilizându-se microfotografii de microscopie optică care permit realizarea unei iconografii originale ce va ilustra rezultatele cercetării. Acest studiu abordează o problemă de mare actualitate precum biologia structurală a țesutului muscular având importanță majoră în buna funcționare a organismului animal.

2.3 Materiale folosite

Cercetările au fost efectuate pe țesut muscular recoltat de la rumegătoarele mari, clinic sănătoase. În acest scop s-a inițiat un experiment ce a analizat morfologia țesutului muscular la rumegătoarele mari.

2.3.1 Recoltarea și prelucrarea histologică

Probele prelevate au fost prelucrate după tehnicile uzuale și colorate conform unor metode folosite în laboratorul de Biologie celulară, Histologie si Embriologie al Facultății de Medicină Veterinară București.

Colorarea este etapa prin care se urmărește creșterea contrastului dintre diferitele componente tisulare prin modificare indicilor de refracție ai substratului morfologic cu ajutorul coloranților.

Tehnica de colorare depinde de natura fixatorului utilizat și de țesutul pe care dorim să il examinăm. Substanțele folosite pentru colorare se numesc coloranți.

Colorantul histologic este o substanță chimică colorată, de obicei de natură organică, care poate intra în celulă, atașându-se la nivelul componentelor celulare și permițând astfel diferențierea lor optică. Nu toate substanțele colorate sunt coloranți.

În molecula unui colorant se pot identifica una sau mai multe:

grupări cromofore – purtătoare de culoare

grupări auxocrome – au capacitatea de a colora

Coloranții se fixează de substrat prin legături electrochimice și de hidrogen, în funcție de grupările auxocrome.

Probele examinate au fost colorate prin următoarele metode:

colorația hematoxilină – eozină (HE): utilizează coloranții hemelaun (bazic) și eozina (acidă). Rezultatele sunt: nucleu albastru-violet; citoplasma roz-roșu.

colorația hematoxilină – eozină albastru de metil: este o colorație tricromă, rezultatele fiind: nucleu violet; citoplasma albastru-cenușiu; fibrele de colagen albastru intens.

colorația Mallory: utilizează fuxina acidă și albastru Mallory (conține albastru de anilină și orange G). Rezultatele sunt: nucleu roșu intens; citoplasma roșie; fibre de colagen și reticulină albastre; țesut muscular neted violet; țesut muscular striat roșu-portocaliu. S-au obținut 120 de preparate histologice permanente.

2.3.2 Metoda obținerii preparatelor histologice prin includerea la parafină

Tehnica de includere la parafină cuprinde următorii pași:

Deshidratarea;

Clarificarea;

Parafinarea;

Includerea propriu-zisă și obținerea blocurilor;

Secționarea blocurilor;

Lipirea secțiunilor pe lamă;

Colorarea secțiunilor.

2.3.2.1. Deshidratarea

Operațiunea de deshidratarea este necesară și derivă din faptul că apa nu este miscibilă cu parafina. Ca urmare, apa din țesuturi trebuie să fie scoasă, iar în locul acesteia pătrund alte lichide care sunt miscibile cu parafina.

Metoda cel mai des utilizată este deshidratarea cu alcool etilic. Aceasta necesită mai multe băi de alcool de concentrații din ce în ce mai mari, până la alcool absolut.

Deshidratarea are o durată variabilă, în funcție de mărimea piesei și de natura fixatorului. O deshidratarea incompletă va avea drept consecință o impregnare insuficientă cu parafină, care la rândul ei va cauza grave deficiențe la secționare. Dimpotrivă, prelungirea deshidratării peste durata necesară va produce o întărire exagerată a pieselor și secționarea lor devine deficitară.

Bateria pe care am folosit-o pentru deshidratare este formată din alcooluri începând cu cel de 80 de grade și până la alcool absolut. Se poate observa în tabelul 2.1.

Tabel 2.1.

La trecerea dintr-un borcan în altul, piesele sunt ușor uscate pe o hârtie de filtru, pentru a nu impurifica băile următoare.

Pentru a preveni evaporarea și hidratarea reactivului, deshidratarea se face în borcane de sticlă cu dop rodat. Aceste borcane trebuie să aibă capacitatea suficient de mare pentru a permite un volum al reactivului deshidratat de 10-20 de ori mai mare decât volumul pieselor.

2.3.2.2. Clarificarea

Pentru clarificare s-a folosit benzenul, deoarece acesta întărește mai puțin țesuturile și este mai volatil, eliminându-se rapid, în timp ce piesele sunt ținute în termostatul de parafină.

Clarificarea se face la temperatura laboratorului, folosindu-se recipiente înguste și înalte cu capac etanș sau cu dop rodat.

Clarificarea cu benzen are o durată variată în funcție de grosimea pieselor și de natura țesuturilor. Pentru unele țesuturi durata este ușor de apreciat deoarece pe măsură ce se clarifică, acestea devin translucide.

Durata clarificării trebuie apreciată correct, întrucât depășirea limitei optime va determina întotdeauna întărirea pieselor, fapt ce face ca acestea să devină greu sau imposibil de secționat.

Tabel 2.2.

2.3.2.3. Parafinarea

Parafinarea se realizează la cald, în termostatul pentru parafină, la o temperatură care să nu sepășească cu 2-3 grade punctul de topire al parafinei utilizate (56˚C).

Pentru băile de parafină se utilizează recipiente scunde (2-) din sticlă, cu diametru mare și fără capac.

Piesele au durata de menținere în băile de parafină determinată în funcție de dimensiunile lor, consistența acestora și natura clarificatorului folosit (durata mai scurtă este pentru clarificator mai volatil).

S-au folosit trei băi de parafină după cum este ilustrat în tabelul de mai jos:

Tabel 2.3.

Trecerea pieselor dintr-o baie în alta se va face cât mai rapid pentru a evita solidificarea parafinei.

2.3.2.4. Includerea propriu-zisă

Piesele bine îmbibate cu parafină vor fi înglobate într-un bloc de parafină care se va solidifica, căpătând o consistență omogenă.

Drept formă pentru turnarea blocurilor s-au folosit barele LEUCKARDT, deoarece spațiul delimitat de acestea poate fi mărit sau micșorat în funcție de numărul de piese ce urmează a fi incluse.

Se aranjează barele la dimensiunea dorită pe o placă de metal, sticlă sau faianță și se toarnă parafina topită între cele două bare până la limita superioară. Apoi cu o spatulă metalică bine încălzită la flacără se trece prin parafina topită din formă pentru a scoate bulele de aer care s-au format. Cu o pensă bine încălzită se scoate piesa din ultima baie de parafină din termostat și se scufundă în parafina din formă având grijă ca piesa să fie orientată cu fața care trebuie secționată în jos, spre placa de metal, sticlă sau faianță. După ce parafina din formă se solidifică complet, se scot barele și se fasonează blocurile astfel: cu un cuțit sau bisturiu bine încălzit se împarte blocul după numărul de piese incluse și se îndepărtează surplusul de parafină având grijă ca în jurul piesei să mai rămână o ramă de parafină subțire de .

2.3.2.5. Secționarea

Cu ajutorul microtomului se realizează secționarea. Pentru secționare, blocul va fi montat cu fața unde se găsește piesa, spre cuțitul microtomului, iar cu partea opusă se prinde de un port-obiect. Primele mișcări de secționare se fac cu microtomul fixat la 20-25 microni pentru a intra în piesă și pentru a verifica dacă panglica de secțiuni se formează corect. Când totul decurge normal și s-a pătruns suficient în piesă, se trece la un micronaj inferior de 4-5 microni.

Prima secțiune subțire este susținută atent, cu un penel uscat, în așa fel încât panglica care se formează treptat să fie ușor tracționată. Apoi prindem capătul panglicii obținute, o ridicăm de pe cuțitul microtomului și o așezăm cu fața lucioasă în jos, pe o placă de carton aflată lângă microtom.

2.3.2.6. Lipirea secțiunilor pe lamă și uscarea lor

Lamele de sticlă folosite în acest scop vor fi perfect curate. Înainte de a întinde secțiunile, lamele sunt unse cu albumină Mayer într-un strat subțire și uniform fără a lăsa dâre groase. Lamele astfel unse sunt lăsate câteva minute înainte de a fi folosite, ferindu-le de praf.

Etalarea secțiunilor se face într-un cristalizor cu apă distilată, încălzită la aproximativ 50 grade. Detașăm cu bisturiul secțiunile cele mai bune și le transferăm cu fața lucioasă în jos în cristalizor. Cutele mari pot fi destinse cu ajutorul a două ace de disociere, iar cutele mici se destind singure sub influența căldurii.

Secțiunile se culeg una câte una pe lamele port-obiect unse cu albumină Mayer. Apoi se scoate lama din apă, se scurge pe o hârtie de filtru și se așează pe un stativ care se introduce ulterior în termostatul de 37 grade C unde este lăsat 12 – 14 ore. După scoaterea din termostat, lamele sunt perfect uscate și secțiunile întinse și aderente pe lamă.

2.3.2.7. Colorarea secțiunilor

Secțiunile întinse pe lame au fost colorate în colorațiile uzuale cu HE (Hematoxilină eozină), HEA (Hematoxilină eozină albastru de metil), colorația Mallory și colorația cu orceină.

2.3.3. Tehnici de colorare

2.3.3.1. Tehnica de colorare cu hematoxilină-eozină (HE)

Tabel 2.4

2.3.3.2. Tehnica de colorare cu hematoxilină- eozină albastru de metil (HEA)

Rezultatul colorației:

nucleu violet;

citoplasma albastru-cenușiu;

fibrele de colagen albastru intens.

2.3.3.3. Tehnica de colorare Mallory

S-au folosit următoarele substanțe chimice:

fixatori pe bază de sublimat;

fuxină acidă;

colorantul Mallory (albastru de anilină 0,50 gr., oranj G. 2 gr., acid oxalic 2 gr., apă distilată 100 cmc;

soluție apoasă 1% acid fosfomolibdic.

Prepararea: s-a fiert într-un balon apa distilată, s-au adăugat în timpul fierberii albastru de anilină și oranjul G. În final s-au adăugat 2 gr. de acid oxalic.

Acidul fosfomolibdic pe de o parte are rolul de a diferenția fuxina, fixându-o pe unele elemente și decolorând colagenul, iar pe de altă parte favorizează albastrul de anilină să coloreze colagenul.

Acidul oxalic face ca albastrul de anilină să coloreze intens și rapid.

Oranjul G limitează colorarea albastră a țesutului conjunctiv.

Rezultatul colorației:

nucleii, citoplasma, fibrele elastice și fibrina se colorează în roșu

hematiile și tecile de mielină se colorează în galben

colagenul, mucusul și alte substanțe hialine se colorează în albastru.

Cercetările realizate prin metode histologice le-am efectuat pe 120 de preparate microscopice permanente și examinat la microscopul NIKON de tip LABOPHOT 2 și prelucrate computerizat prin programul ”LUCIA M.”

Examinarea preparatelor microscopice s-au realizat în laboratorul disciplinei de Biologie celulară, Histologie și Embriologie din cadrul Facultății de Medicină Veterninară, București.

CAPITOLUL III

CONDIȚII GENERALE ÎN CARE S-AU EFECTUAT CERCETĂRILE

3.1 Amplasarea experiențelor

În cadrul laboratorului, pentru efectuarea preparatelor histologice au fost necesare următoarele materiale de lucru:

lame și lamele histologice;

reactivi și substanțe colorante ;

microtom pentru secționarea blocurilor histologice;

examinarea preparatelor histologice;

baia de colorare a preparatelor histologice obținute;

Pentru vizualizarea preparatelor microscopice am utilizat următoarele aparate:

microscop optic de laborator ML4 cu obiective de: 4x, 10x, 20x, 40x;

microscop LABOPHOT 2 echipat cu dispozitiv de fotografiere NIKON AFK-DX pentru efectuarea microfotografiilor.

calculator dotat cu sistemul Lucia M pentru prelucrarea computerizată a imaginilor microscopice obținute.

laptop pentru vizualizarea și prelucrarea imaginilor microscopice obținute.

Figura 3.1 Microscopul NIKON de tip LABOPHOT 2 și computerul cu programul de prelucrare a imaginilor și micrometrie ”LUCIA M.”.

CAPITOLUL IV

REZULTATE OBȚINUTE

Cercetările microscopice s-au efectuat pe țesut muscular recoltat de la ovine și anume : țesut muscular striat scheletic din limbă, țesut muscular striat scheletic din mușchii coapsei, țesut muscular striat cardiac și țesut muscular neted din musculatura viscerelor.

Fibrele musculare sunt cilindrice, alungite, ușor rotunjite la capete, cu o lungime de până la 30 cm și un diametru ce variază între 10-100µm.

4.1 Rezultate privind histostructura țesutului muscular striat scheletic

Țesutul muscular striat scheletic intră în alcătuirea mușchilor somatici, musculaturii cavității bucale, a faringelui, a musculaturii primelor două treimi anterioare ale esofagului, a musculaturii sfincterelor voluntare etc.

În preparatele histologice examinate se observă că fibrele musculare sunt cilindrice, alungite, ușor rotunjite la capete, cu o lungime de până la 30 cm și un diametru ce variază între 10-100 µm.

Cu obiectivul 4x se observă că fibrele care alcătuiesc țesutul muscular striat scheletic sunt grupate în fascicule regulate, delimitate la exterior de țesut conjunctiv, care poartă denumirea de epimisium. Acesta apare ca o teacă de țesut conjunctiv dens, care îmbracă întregul mușchi la exterior.

Cu obiectivul 10x se observă că din epimisium se detașează septuri subțiri, de țesut conjunctiv, către interiorul mușchiului, delimitând fiecare fascicul de fibre musculare. Acest țesut conjunctiv poartă denumirea de perimisium, iar fiecare fibră în parte este înconjurată de un strat subțire de țesut conjunctiv fin, numit endomisium.

Cu obiectivul 4x se observă că la nivelul țesutului conjunctiv se află vase sanguine,care formează o rețea capilară, bogată, precum și vase limfatice.

Figura 4.1 Țesutul muscular striat scheletic ( limbă), obiectiv 40x;

secțiune longitudinală; 2-secțiune transversală.

Țesutul conjunctiv are rol esențial în compartimentare și delimitarea mușchiului, realizând transmiterea mecanică a forțelor generate în urma contracției celulelor musculare.

Cu obiectivul 10x se observă că în structura fibrei musculare striate intră : sarcolema sau învelișul celular, numeroși nuclei și sarcoplasma.

Cu obiectivul 40x se observă că sarcolema prezintă o structură complexă formată din sarcolema propriu-zisă, care are o structură trilaminată. Proteinele din structura sarcolemei au rol de pompe ionice de calciu.

Sarcolema prezintă: sistemul tubular transversal sau tubii T și caveolele atașate sistemului tubular.

Cu obiectivul 40x se observă că tubii T reprezintă invaginări tubulare transversale care pornesc de la nivelul sarcolemei și se extind în interiorul fibrei musculare. Sunt implicați în conducerea potențialului de acțiune de la suprafața sarcolemei în interiorul fibrei, având rol de eliminare a ionilor de calciu care declanșează contracția.

Cu obiectivul 40x se observă caveolele atașate sistemului T, acestea sunt mici invaginări veziculare, sferice, ovalare dispuse în șiruri situate imediat sub sarcolemă. Acestea comunică cu spațiul extracelular prin canale scurte.

Cu obiectivul 10x se observă că nucleii fibrei musculare striate scheletice sunt numeroși, aceasta poate avea de la zeci la sute de nuclei, pentru fiecare centrimetru de fibră existând 20-30 nuclei.

Numărul mare de nuclei se datorează faptului că fibrele musculare sunt unități structurale, provenite prin fuzionarea mioblastelor.

Cu obiectivul 40x se observă că nucleii sunt ovalari, alternând periferic sub sarcolemă, heterocromatici și au 1-2 nucleoli. La nivelul joncțiunii miotendinoase și mioneurale există aglomerări de nuclei.

Miofibrilele striate constituie organite specifice fibrei musculare scheletice, acestea fiind elemente contractile. Într-o fibră musculară sunt sute de mii de miofibrile dispuse de la un cap la altul al fibrei musculare, grupate în fascicule paralele formând colonetele Leydig. Acestea sunt separate între ele prin zone de sarcoplasmă.

Cu obiectivul 10x se observă că pe secțiune transversală, fasciculele apar ca arii punctiforme, poligonale denumite câmpuri Cohnheim.

În microscopia optică miofibrilele prezintă striații sau bandare transversală, realizate de discuri clare (benzi) denumite discuri I și discuri întunecate (benzi) denumite discurile A .

Segmentul de miofibrile cuprins între două membrane Z succesive se numește sarcomer și reprezintă unitatea morfo-funcțională a fibrei musculare.

Figura 4.2 Țesutul muscular striat scheletic (mușchi scheletic)

obiectiv 40x, imagine microscopică;

Miofilamentele subțiri sunt alcătuite din actină, tropomiozină și troponină.

Mușchii sunt formați din două tipuri de fibre musculare striate scheletice: fibrele roșii sau de tip I și fibrele albe sau de tip II.

Fibrele roșii sau de tip I au un diametru redus, număr mare de mitocondrii, sarcoplasmă abundentă cu conținut mare de mioglobină, ce stochează oxigenul în molecule asemănător hemoglobinei și oferă culoare roșie mușchiului. Sunt bogat vascularizate și conțin rezerve de glicogen reduse.

Fibrele albe sau de tip II au diametrul mai mare, au un număr redus de mitocondrii și cantitate redusă de mioglobină. Sunt slab vascularizate și sunt mai groase. Au reticul sarcoplasmic mai bine dezvoltat, ca urmare răspund cu rapiditate la excitații.

4.2 Rezultate privind histostructura țesutului muscular striat cardiac

În preparatele histologice examinate se observă că țesutul muscular striat cardiac este format din celule musculare de tip cardiac numite miocardocite ce alcătuiesc mușchiul inimii sau miocardul.

Cu obiectivul 10x se observă căîn miocard se disting două tipuri de miocardocite: miocardocitele lucrătoare, care formează miocardul propriu-zis și celulele nodale, care formează țesutul excito-conductor al cordului.

Miocardocitele lucrătoare constituie masa miocardului contractil atrial și ventricular.

Cu obiectivul 4x se observă că celulele nodale sunt dispuse în masa miocardului sub formă de aglomerări distincte, constituind nodulul sinusal, nodulul atrio-ventricular, fasciculul Hiss și rețeaua Purkinje

Cu obiectivul 4x se observă că structura generală a miocardului contractil constă din fascicule a căror dispunere creează aspectul unei rețele plexiforme, cu ochiuri alungite și înguste în care se află țesut conjuntiv lax interstițial cu numeroase vase sanguine, vase limfatice și terminații nervoase.

Cu obiectivul 40x se observă că miocardocitele contractile sunt celule de formă cilindrică, alungite ce prezintă un nucleu situat central.

Cu obiectivul 40x se observă că extremitățile celulelor sunt scurte, ramificate și prin acestea, miocardocitele se leagă unele de altele, prin complexe joncționale, pe care le prezintă sarcomerele la acest nivel.

Cu obiectivul 40x se observă că aceste zone de joncțiuni intercelulare, apar sub forma unor linii transversale, cu traiect șerpuitor, în zig-zag. Sunt scurte și intersectează miocardocitele la intervale neregulate.

Acestea au fost denumite strii scalariforme sau discuri intercalare Eberth.

Figura 4.3 Histostructura miocardului, obiectiv 10x;

1-fibre musculare striate cardiace secționate transversal;

2-fibre musculare striate cardiace secționate longitudinal;

3-stria scalariformă; 4-țesut conjunctiv.

Cu obiectivul 40x se observă că sarcolema este formată din plasmalemă, lamina bazală și lamina reticulară. Plasmalema prezintă o porțiune externă și o porțiune internă care formează invaginări tubulare în dreptul striilor Z numite tubii T.

Plasmalema internă cuprinde tubii T care se detașează din zone înguste și adânci, situate la nivelul striilor Z și la nivelul joncțiunii dintre discul A și I.

Sarcoplasma prezintă în centrul celulei o zona lipsită de miofilamente. Ea conține toate organinele citoplasmatice și 1-2 nuclei ovoidali.

În sarcoplasma centrală, la polii nucleului se acumulează corpii reziduali. Dintre organitele comune sunt prezente următoarele: complexul Golgi cu localizare perinucleară, reticulul sarcoplasmic și mitocondriile lungi ce ocupă 35% din volumul celulei, prezintă criste transversale foarte numeroase și produc mari

cantități de ATP.

Restul sarcoplasmei este populat de miofilamente de actină și miozină ce ocupă 50% din volumul celulei. Miofilamentele nu sunt grupate în miofibrile, dar prezintă organizare sarcomerică.

Organizarea sarcomerică conferă celulei bandarea transversală, cu excepția sarcoplasmei centrale unde microfilamentele lipsesc.

Figura.4.4 Histostructura miocardului și a celulelor nodale,

obiectiv 20x; 1-celule nodale (Purkinje); 2-fibre musculare

striate secționate oblic; 3-fibre musculare striate

secționate transversal; 4-țesut conjunctiv.

Cu obiectivul 10x se observă că celulele Purkinje formează tracturile internodale și fasciculul His cu toate ramificațiile sale terminale ce constituie rețeaua Purkinje.

Cu obiectivul 40x se observă că sunt celule cu dimensiuni mai mari decât miocardocitele lucrătoare, dispuse una lânga alta și orientate paralel în lungimea fasciculelor.

Cu obiectivul 40x se observă că prezintă un nucleu uneori doi situați central.

4.3 Rezultate privind histostructura țesutului muscular neted

Cu obiectivul 4x se observă că

țesutul muscular neted este alcătuit din celule alungite care intră în constituția unor organe cavitare unde formează straturi sau pături musculare. Învelișul celular este alcătuit din sarcolema propriu-zisă și din membrana bazală.

Sarcolema nu prezintă tubi T, aceasta prezintă anumite diferențieri și anume: arii dense, caveole, joncțiuni intercelulare de tip gap și proiecții digitiforme sub formă de protruzii și intruzii care asigură un angrenaj intercelular strâns.

Sarcoplasma acidofilă, conține organite celulare comune și organite celulare specifice (miofilamentele).

Organitele sunt localizate la polii nucleului. Reticulul endoplasmic rugos este mai redus decât reticulul endoplasmic neted (sarcoplasmic).

Tot în arcul sarcoplasmic central au fost identificați poliribozomii liberi.

Mitocondriile prezente printre filamente sau în contact strâns cu caveolele au aspect alungit sau neregulat.

Complexul Golgi este slab reprezentat situat la polii nucleului.

Miofilamentele nu au organizare sarcomerică și ca urmare nu există bandare transversală. Ele constituie aparatul contractil al fibrei musculare netede.

Miofilamentele groase (miozina) și cele subțiri (actina) se află în raport numeric 1/8-1/15 în fibra musculară netedă față 1/2 la fibrele musculare striate.

Miofilamentele subțiri formează rozete sau elipse în jurul miofilamentului gros de miozină și se inseră la nivelul corpilor denși din sarcoplasmă (leiozomi specifici fibrelor musculare netede).

Sub aspect funcțional, miocitele se caracterizează prin contracție lentă, cu o forță de contracție și viteză mică.

Figura 4.5 Țesutul muscular neted

1-fibre musculare netede secționate longitudinal; 2-fibre

musculare netede secționate transversal.

Musculatura netedă este formată din straturi de celule de mari dimensiuni care se găsesc în pereții viscerelor cavitare formând mușchii netezi viscerali.

Ei formează musculoasa tubului digestiv, a căilor urinare și genitale, a căilor respiratorii, tunica medie a vaselor, mușchii intrinseci ai globului ocular, mușchii erectori ai firelor de păr, cât și în structura capsulei unor organe (rinichi, splină, ganglion limfatic).

Figura 4.6 Țesut muscular striat scheletic, colorația GIEMSA, obiectiv 4x

Figura 4.7 Țesut muscular striat scheletic, colorația GIEMSA, obiectiv 10x

Figura 4.8 Țesut muscular striat scheletic, colorația GIEMSA, obiectiv 40x

Figura 4.9 Fibre musculare striate scheletice, obiectiv 4x

Figura 4.10 Fibre musculare striate scheletice, obiectiv 10x

Figura 4.11 Fibre musculare striate scheletice, obiectiv 40x

Figura 4.12 Țesut muscular striat scheletic, colorația Mallory, obiectiv 4x

Figura 4.13 Țesut muscular striat scheletic, colorația Mallory obiectiv 10x

Figura 4.14 Țesut muscular striat scheletic, colorația Mallory obiectiv 40x

Figura 4.15 Țesut muscular striat cardiac, obiectiv 4x

Figura 4.16 Țesut muscular striat cardiac, obiectiv 10x

Figura 4.17 Țesut muscular striat cardiac, obiectiv 40x

Mușchii sunt formați din două tipuri de fibre musculare striate scheletice: fibrele roșii sau de tip I și fibrele albe sau de tip II.

Fibrele roșii sau de tip I au un diametru redus, număr mare de mitocondrii, sarcoplasmă abundentă cu conținut mare de mioglobină ce stochează oxigenul în molecule asemănător hemoglobinei și oferă culoare roșie mușchiului. Sunt bogat vascularizate și conțin rezerve de glicogen reduse.

Fibrele albe sau de tip II au diametrul mai mare, un număr redus de mitocondrii și cantitate redusă de mioglobină. Sunt slab vascularizate și sunt mai groase. Au reticul sarcoplasmic mai bine dezvoltat, ca urmare răspund cu rapiditate la excitații.

Figura 4.18 Fibre musculare striate scheletice, obiectiv 10x

Figura 4.19 Fibre musculare striate scheletice, obiectiv 40x

Cu obiectivul 10x se observă că în structura fibrei musculare striate intră: sarcolema sau învelișul celular, numeroși nuclei și sarcoplasma.

Cu obiectivul 40x se observă că sarcolema prezintă o structură complexă formată din: sarcolema propriu-zisă are o structură trilaminată ce prezintă glicolax pe fața externă. Proteinele din structura sarcolemei au rol de pompe ionice de calciu.

Sarcolema prezintă: sistemul tubular transversal sau tubii T și caveole atașate sistemului tubular.

Cu obiectivul 40x se observă că tubii T reprezintă invaginări tubulare transverse ale sarcolemei, care pornesc de la nivelul sarcolemei și se extind în interiorul fibrei musculare. Sunt implicați în conducerea potențialului de acțiune de la suprafața sarcolemei în interiorul fibrei, având rol de eliminare a ionilor de calciu care declanșează contracția.

Cu obiectivul 40x se observă caveolele atașate sistemului T care arată ca mici invaginări veziculare, sferice, ovalare dispuse în șiruri situate imediat sub sarcolemă. Acestea comunică cu spațiul extracelular prin canale scurte.

Cu obiectivul 40x se observă că nucleii fibrei musculare scheletice sunt numeroși, fibra musculară striată scheletică poate avea de la zeci la sute de nuclei, pentru fiecare centrimetru de fibră existând 20-30 nuclei. Numărul mare de nuclei se datorează faptului că fibrele musculare sunt unități structurale, provenite prin fuzionarea mioblastelor.

Cu obiectivul 40x se observă că nucleii sunt ovalari, alternând periferic sub sarcolemă, heterocromatici și au 1-2 nucleoli iar la nivelul joncțiunii miotendinoase și mioneurale există aglomerări de nuclei.

Figura 4.20 Fibre musculare netede din stomac, colorația HEA, obiectiv 4x

Figura 4.21 Fibre musculare netede din stomac, colorația HEA, obiectiv 10x

Figura 4.22 Fibre musculare netede din stomac, colorația HEA, obiectiv 40x

Figura 4.23 Fibre musculare netede din uter, colorație HE, obiectiv 10x

Figura 4.24 Fibre musculare netede din esofag, colorație HE, obiectiv 40x

Fibrele care alcătuiesc țesutul muscular sunt grupate în fascicule regulate delimitate la exterior de țesut conjuntiv ce poartă denumirea de epimisium. Acesta apare ca o teacă de țesut conjunctiv dens ce îmbracă întregul mușchi la exterior.

Figura 4.25 Fibre musculare netede, mucoasa bucală, obiectiv 4x

Figura 4.26 Fibre musculare netede, mucoasa bucală, obiectiv 10x

Figura 4.27 Fibre musculare netede, mucoasa bucală, obiectiv 40x

Figura 4.28 Fibre musculare nedete din foios, colorație HE, obiectiv 4x

Figura 4.29 Fibre musculare nedete din foios, colorație HE, obiectiv 10x

Figura 4.30 Fibre musculare nedete din foios, colorație HE, obiectiv 40x

Figura 4.31 Fibre musculare din rețea, colorație Van Gieson, obiectiv 4x

Figura 4.32 Fibre musculare din rețea, colorație Van Gieson, obiectiv 10x

Figura 4.33 Fibre musculare din rețea, colorație Van Gieson, obiectiv 40x

Figura 4.34 Fibre musculare din rumen, colorația Van Gieson, obiectiv 4x

Figura 4.35 Fibre muscularedin rumen, colorația Van Giesen, obiectiv 10x

Figura 4.36 Fibre musculare din rumen, colorația Van Giesen, obiectiv 40x

Figura 4.37 Fibre musculare din rumen, colorație HE, obiectiv 4x

Figura 4.38 Fibre muscularedin rumen, colorație HE, obiectiv 10x

Figura 4.39 Fibre muscularedin rumen, colorație HE, obiectiv 40x

Figura 4.40 Fibre musculare din esofag, colorație HE, obiectiv 4x

Figura 4.41 Fibre musculare din mușchiul traheal, colorație Mallory, obiectiv 4x

Figura 4.42 Fibre musculare din mușchiul traheal, colorație Mallory, obiectiv 10x

Figura 4.43 Fibre musculare din mușchiul traheal, colorație Mallory, obiectiv 40

CONCLUZII

În preparatele histologice examinate se observă că fibrele musculare sunt cilindrice, alungite, ușor rotunjite la capete, cu o lungime de până la 30 cm și un diametru ce variază între 10-100 µm.

Cu obiectivul 4x se observă că fibrele care alcătuiesc țesutul muscular striat scheletic sunt grupate în fascicule regulate, delimitate la exterior de țesut conjunctiv, care poartă denumirea de epimisium. Acesta apare ca o teacă de țesut conjunctiv dens, care îmbracă întregul mușchi la exterior.

Cu obiectivul 10x se observă că din epimisium, se detașează septuri subțiri, de țesut conjunctiv, către interiorul mușchiului, delimitând fiecare fascicul, de fibre musculare.

Acest țesut conjunctiv poartă denumirea de perimisium, iar fiecare fibră în parte, este înconjurată de un strat subțire, de țesut conjunctiv fin, numit endomisium.

Cu obiectivul 10x se observă că în structura fibrei musculare striate intră : sarcolema sau învelișul celular, numeroși nuclei și sarcoplasma.

Cu obiectivul 10x se observă că nucleii fibrei musculare striate scheletice sunt numeroși,aceasta poate avea de la zeci la sute de nuclei, pentru fiecare centrimetru de fibră existând 20-30 nuclei.

Cu obiectivul 40x se observă că nucleii sunt ovalari, alternând periferic sub sarcolemă, heterocromatici și au 1-2 nucleoli. La nivelul joncțiunii miotendinoase și mioneurale există aglomerări de nuclei.

Cu obiectivul 10x se observă că pe secțiune transversală, fasciculele apar ca arii punctiforme, poligonale denumite câmpuri Cohnheim.

În preparatele histologice examinate se observă că țesutul muscular striat cardiac este format din celule musculare de tip cardiac numite miocardocite ce alcătuiesc mușchiul inimii sau miocardul.

Cu obiectivul 10x se observă că în miocard se disting două tipuri de miocardocite: miocardocitele lucrătoare, care formează miocardul propriu-zis și celulele nodale, care formează țesutul excito-conductor al cordului.

Cu obiectivul 4x se observă că celulele nodale sunt dispuse în masa miocardului sub formă de aglomerări distincte, constituind nodulul sinusal, nodulul atrio-ventricular, fasciculul Hiss și rețeaua Purkinje

Cu obiectivul 4x se observă că structura generală a miocardului contractil constă din fascicule a căror dispunere creează aspectul unei rețele plexiforme, cu ochiuri alungite și înguste în care se află țesut conjuntiv lax interstițial cu numeroase vase sanguine, vase limfatice și terminații nervoase.

Cu obiectivul 40x se observă că miocardocitele contractile sunt celule de formă cilindrică, alungite ce prezintă un nucleu situat central.

Cu obiectivul 10x se observă că celulele Purkinje formează tracturile internodale și fasciculul His cu toate ramificațiile sale terminale ce constituie rețeaua Purkinje.

Cu obiectivul 40x se observă că sunt celule cu dimensiuni mai mari decât miocardocitele lucrătoare, dispuse una lânga alta și orientate paralel în lungimea fasciculelor.

Cu obiectivul 40x se observă că prezintă un nucleu uneori doi situați central.

Cu obiectivul 4x se observă că țesutul muscular neted este alcătuit din celule alungite care intră în constituția unor organe cavitare unde formează straturi sau pături musculare. Învelișul celular este alcătuit din sarcolema propriu-zisă și din membrana bazală.

Musculatura netedă este formată din straturi de celule de mari dimensiuni care se găsesc în pereții viscerelor cavitare formând mușchii netezi viscerali.

Mușchii netezi viscerali formează musculoasa organelor tubului digestiv.

Mușchii netezi viscerali formează musculoasa căilor urinare și genitale, a căilor respiratorii.

Mușchii netezi viscerali formează tunica medie a vaselor, mușchii intrinseci ai globului ocular, mușchii erectori ai firelor de păr.

Mușchii netezi viscerali intră în structura capsulei unor organe (rinichi, splină, ganglion limfatic).

BIBLIOGRAFIE

Aughey E., Free F.L- Comparative Veterynary Histology with Clinical Correlatees, Manson publishing, 2010.

Bacha, J.JR., Wood L.M., 2011. Color atlas of veterinary histology, Third ed., Editura Willy-Blackwell.

Coman T.,Cornilă N. 2002. Structura și ultrastructura țesuturilor la animale, Editura Fundației ,,România de mâine ", București.

Coman T.,Tănase P., 2009.Histologie practică, vol I, Microscopie–tehnică microscopică–țesuturi, Editura Fundației ,,România de mâine ",București.

Cornilă, N., Raita Ștefania Mariana, 2013. Biologie celulară, histologie și embriologie, Vol II, Editura Ceres București, București.

Cornilă, N., 2000. Morfologia microscopica a animalelor domestice.Vol I. Editura BIC ALL, București.

Cornilă N. 2001. Morfologia microscopică a animalelor domestice, Vol II.Editura BIC ALL, Bucuresti.

Cornilă N., Diaconescu Ligia, Dănacu Valerica, Pîrjol Nicoleta, 2005. Histologie practică, Editura Printech, București.

Cornilă N., Diaconescu Ligia, Dănacu Valerica, Mocanu Nicoleta, 2006. Lucrări practice de biologie celulară, histologie și embriologie, Editura Printech, București.

Cotea C., 2001. Biologie celulară, Embriologie generală, Histologie generală, Editura Tehnopress, Iași.

Cotea C., 2006. Histologie specială, Editura Tehnopress, Iași.

Cotea C., Cotea I., 2006. Atlas of hystology, Editura tehnopress, Iași.

Dănacu Valerica, 2014. Histologie și embriologie animală. Editura Ars docendi, București.

Dănacu Valerica, 2015. Histologie și embriologie animală. Editura Ars docendi, București.

Diaconescu Ligia, 2002. Histologia veterinară în imagini, Editura Printech, București.

Eurell, Jo Ann, 2003. Veterinary Histology,1st edition, Editura Tenton, Neurmedia.

Grisson D.R.,Song J.W., 2010. Deja Rewiew Histology & Cell Biology,second Edition, Sd.Mc Graw Hill Education.

Junqueira L.C.,Carneiro J., 2003. Basic Histology 10th , Editura Appletin and Lang, Stanfotd, Connecticut.

Junqueira L.C.,Carneiro J. (editori Cuculici P.Gh., Anca W.Gheorghiu), 2008. Histologie, Tratat și Atlas, ediția a 11-a, Editura Medicală Callisto, București.

Kerr J.B., 2010. Functional Histilogy,Second edition, Elsevier Australia.

Liebich H. 2004. Functionelle histologie der haussaugetiere, Shatt auer gmbH, Stuttgart, Germania.

Manolache Viorica,Neagu A.N. 2008. Histologia organelor,vol.II,Editura Universității București,București.

Mihu C., Crișan M., Mărginean M., Sovrea A., 2006. Histologie generală, volumul I, Editura medicală universitară ʽʽIuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca.

Mirancea N., Mirancea D., 2010. Ultrastructura celulelor și țesuturilor, Editura Ars Docendi, București.

Predoi Gabriel, Georgescu B., Belu C., Dumitrescu I., Șeicaru Anca, Roșu Petronela- Anatomia comparată a animalelor domestice- Osteologie, artrologie, miologie. Editura Ceres, București, 2011.

Predoi Gabriel, Belu C., Georgescu B., Dumitrescu I., Șeicaru Anca, Roșu Petronela- Anatomia comparată a animalelor domestice- Angiologie, neurologie, organe de simț. Editura Ceres, București, 2013.

Raica M., Moderle O., Căruntu I.D., Pântea A., Chindris A.M., 2004. Histologie teoretică și practică, Editura Brumar, Timișoara.

Solcan Carmen, 2006. Histologie și Embriologie, Editura Performantica, Iași.

Șincai Mariana, 2000. Histologie veterinară, vol II: Organe și Embriologie, Editura Mirton, Timișoara.

Tudor Despina, Constantinescu GH. M., Constantinescu Ileana, Cornilă N., 2005. Nomina Histologica și Embriologica Veterinaria, Editura Vergiliu, București.

Zărnescu Otilia, 2012. Histologie animală generală, Editura Universității din București, București

www.scientia.ro/biologie/37

www.pcfarm.ro/articol.php

http:// www.scientia.ro

http://ro.wikipedia.org

https://ro.scribd.com