.hipotensiunea Arteriala

ISTORICUL HIPOTENSIUNII ARTERIALE

Se fac referiri mai serioase la existența unor diferențe de presiune arterială,abia după ce s-au făcut demonstrații de determinare a acesteia.

Astfel , cronologic , Stefan Hales (1677 – 1761) vicar din Teddington a făcut prima încercare de a măsura presiunea sângelui în artera femurală la cal (1732).Sângele urca într-un tub de sticlă conectat la “ capătul arterial” cu o tranhee de gâscă . Preotul a observat că variațiile coloanei de sânge sunt sincroane cu bătăile inimii (a publicat observațiile în “Statistical Essays” , 1769).

Alte încercări de reținut : Jean Marie Poisseville (1799 – 1869) tot cu un tub de sticlă, în formă de U in 1828 , celebrul fiziolog german Carl Ludwig din Leipzig (1816 – 1895) folosește aparatul Poisseville adăugându-i o coloană de mercur.

La om prima măsurare a tensiunii arteriale a fost făcută în 1856 de către Jules Faivre la Lyon . El a apreciat valoarea sistolică 120 mm Hg .

Cunoscutul ciclician parizian Pierre Potain a creat în 1802 pe stămoșul tensiometrului de azi , respectiv peloata cu aer pe care o aplică pe artera radială și apasă până la dispariția pulsului radialei era tensiunea maximă , pe care se citea pe cadranul unui manometru din metal.

Medicul rus N. Korotov a unit tehnica cu ausculația prin steteoscop in 1905 .

DEFINIȚIA

HIPOTENSIUNII ARTERIALE

Hipotensiunea arterială este un sindrom clinic caracterizat prin scăderea valorilor

tensionale sub 100 mm Hg pentru tensiunea sistolică și sub 65 mm Hg pentru cea diastolică .

În funcție de durată , hipotensiunea poate fi trecătoare sau de durată .

În funcție de etiologie se deosebesc :

– hipotensiunea arterială esențială ;

– hipotensiunea simptomatică ;

– hipotensiunea ortostatică ;

CLASIFICAREA

HIPOTENSIUNII ARTERIALE

Putem clasifica hipotensiunea arterială în :

HIPOTENSIUNE ARTERIALĂ PRIMARĂ (ESENȚIALĂ)

HIPOTENSIUNE ARTERIALĂ SECUNDARĂ (SIMPTOMATICĂ)

HIPOTENSIUNE ARTERIALĂ ORTOSTATICĂ

Hipotensiunea arterială esențială nu are cauze precizate .

II. Hipotensiunea arterială secundară poate fi declanșată de :

BOLI CARDIOVASCULARE

– Infart miocardic (IMA)

– Miocardita acută

Pericardită exudativă și constructivă

Valvulopatia (stenoză mitrală și aortică)

Insuficiență cardiacă cu debit scăzut

Varice voluminoase

Embolie plumonară masivă

Disecție de aortă

BOLI ENDOCRINE

– Insuficiență hipofizară anterioară (sindrom SIMMONDS)

Insuficiență tiroidinală (Mixedem)

Insuficiență corticosuprarenală (boala ADDISON)

Insuficiență gonadică (Climaterium)

BOLI NEUROLOGICE

Scleroza multiplă

Siringo-Mielie

Miopatii

Neuropatii metabolice (diabet zaharat , anemia pemiciosă , cașexie)

Boli idiopatice (sindromul SHY – BROJER)

INFECȚII

Stări postinfecțioase (septicemii diverse)

INTOXICAȚII

alcool metilic

nicotină

benzol

medicamente hipotensive – CLONIDINA

– METIL-DOPA

– GUANETIDINA

ALERGIE

– Șocul astmatic

7.CAUZE CHIRURGICALE

Simpatecomie dorso-lombară

În general hipotensiunea arterială esențială este consecința tulburărilor mecanismelor de auto reglare neuro-endocrine al homeostaziei arteriale.

Hipotensiunea arterială esențială afecteză 2-4% din populația adultă și predomină la bărbații de vârstă medie.

Boala poate să aibă un caracter simptomatic sau asimptomatic , dar o voi prezenta mai pe larg în rândurile ce urmează.

1.HIPOTENSIUNEA ARTERIALĂ

ESENȚIALĂ (PRIMARĂ)

Vorbim de hipotensiune arterială când valorile tensiunii maxime , la adult , scad sub 100 mm Hg și când persoanele cu aceste valori prezintă fenomene subiective supărătoare. Se cunosc valori tensionale arteriale scăzute la persoane care nu au nici un fel de suferințe subiective , de obicei la vagotonici , adică la cei care au un debit circulator mai scăzut , o rezistență perifercă ceva mai crescută și cu tote acestea nevoile circulatorii sunt acoperite .

De altfel , fenomenele clinice din hipotensiune pot apare și la persoane cu valori tensionale normale , ceea ce înseamnă că nu este vorba doar la nivelul tensiunii , ci , mai degrabă , de o adaptare nepotrivită , în urma mecanismelor regulatorii insuficiente , mecanisme ce au ca urmare fenomene de insuficiență în irigație , oboseală sete de aer , palpitații , precum și alte manifestări , rezultate ale deficienței sistemului regulator al circulației .

ASPECT CLINIC

Senzația de slăbiciune este smnalul cel mai constant și mai supărător .

Bolnavul se scoală dimineața obosit , starea de oboseală crește în cursul zilei ceea ce duce la un randament scăzut în activitate .

Alteori starea de oboseală apare numai după eforturi mici sau mijlocii , dar se menține mult timp , situație ce se răsfrânge asupra psihicului bolnavului dându-i o stare de depresie , irascibilitate , tulburări de somn .

LIPOTIMIILE ȘI SINCOPELE

Liptimiile si sincopele sunt accidente trecătoare care survin cu ocazia unei emoții , efort violent , după schimbarea bruscă a poziției . În aceste împrejurări bolnavul are vertij ușor , apoi pronunțat , tulburări de vedere , amețeli , zgomote în urechi.

Uneori această stare evoluează până la pierderea , pentru scurt timp a cunoștinței , alteori se oprește la starea de amețeală și vâjâieli în urechi .

Acrocianoza este mai obijnuită la femei .

Tegumentele mâinilor sunt roz cu pete violacee , adesea cu transpirații reci , mai accentuate iarna . Este urmarea unor tulburări circulatorii locale și a dilatării anselor capilare venoase .

Tulburările amintite nu apar în mod obligatoriu , chiar daca tensiunea este mai scăzută , ceea ce demonstrează posibilitățile de adaptare a organismului.

Semnul obiectiv îl constituie scăderea tensiunii arteriale sistolice la valori sub 100 mm Hg . Ceea ce este important este faptul că aceste valori se mențin scăzute și interesează atăt tensiunea maximă , cât și pe cea minimă și medie .

Efortul poate scădea și mai mult tensinea , ceea ce duce la apariția semnelor subiective amintite.

Cât privește inima , relațiile sunt normale . Uneori există o aritmie extrasistolică .

Examenul radiologic poate pune în evidență “inima în pictură” .

EVOLUȚIE

Evoluția hipotensiunii arteriale este relativ staționară . Adesea pe fondul de hipotensiune permanentă se agravează crize de hipotensiune paroxistică . Este contraindicată rahianestezia și , în general , puncțiile rahidiene trebuiesc executate cu precauție , deoarece pot interveni scăderi tensionale și mai aceentuate cu colaps .

Hipotensiunea arterială esențială se przintă sub două aspecte clinicopatogenice.

Întâlnim o formă constituțională endocrino-neuro-negetativă acționată prin intermediul antehipofizei asupra centrilor mezencefalici , însoțită de multiple fenomene vegetative : pielea uscată cu reducerea secreției de sudoare , constipație , hipotermie ,lipsă de inițiativă , somnolență . Se przintă adesea în cadrul așa numitei “slăbiri endogene” a fetelor și a femeilor tinere cu dismenoree sau la persoanele longiline , astenice , unde apare o adevărată hipotonie generală fizivă și psihică .

O altă formă e hipotnia prin epuizare .

Apare la bărbați sau la femei angajați în activități fizice sau psihice intense , fără suficientă adaptare și pregătire prealabilă pentru aceste cerințe . La aceștia se instalează o stare de hipotonnie arterială cu astenie , cu incapacitatea de a face față la cele mai mici efortri , cu impotență sexuală .

Pe lângă reglementarea activității se recomandă și un tratament sedativ , evitarea excitanților iar la bărbți se administrează testosteron 10 – 25 mg pe săptămână timp de 1 – 2 luni.

În esență , hipotensiunea srterială esențială este caracterizată prin dereglarea neuro-hormonală a tensiunii arteriale , cu tendință spre valori scăzute , ce se află în opziție cu dereglările din hipertensiunea arterială .

Prognosticul hipotensiuni arteriale este bun . Se menționează chiar longevitate .

TRATAMENT

HTA esențială în absența unei crize cunoscute , are uneori un caracter familial și se întâlnește y la cei care fac mari eforturi intelectuale . Se datorește mecanismelor nervoase și endocrine care mențin reglarea circulației . Boala este y asimptomatică , depistarea fiind întâmplătoare . Există și forme clinice cu sintome atribuite de obicei unei nervroze : cefalee occipitală , insomnii , palpitații , transpirații .

În unele cazuri pot apărea manifestări liptimice , mai rar sincope .

hTA esențială este permanentă și are un progres bun.

Forma asimtomatică nu necesită vreun tratament . În formele cilinice cu manifestări subiective se recomandă psihoterapia (lămurirea și încurajarea bolnavului asupra lipsei de pericol a bolii) , evitarea surmenajului fizic sau intelectual , un regim de viață igenic , cu ore suficiente de somn , plimbări în aer liber , practicarea moderată a culturii fizice , masaj , dușuri de înviorare , alimentație de calitate și completă .

Dacă nu există alte contraindicații , cafeaua și alcolul sun permise în cantități moderate .

2. HIPOTENSIUNEA ARTERIALĂ

SECUNDARĂ SIMPTOMATICĂ

hTA simtomatică se întâlnește în insuficiență supra renală , intoxicație cu alcol sau nicotină , boli cronice cașectizante pericardita constructivă , stenoza aortică sau mitrală , tumori cerebrale .

Prognosticul este al bolii de bază .

Tratamentul se adresează îndeosebit afecțiunilor cauzate și în al doilea rând hTA , pentru care măsurile terapeutice sunt similare cu tratamentul hipotensiunii esențiale.

HIPOTENSIUNEA CEREBRALĂ IZOLATĂ

Hipotensiunea cerebrală izolată poate fi permanentă sau poate apărea sub formă de crize , pe un fond de ușoară hipotensiune cerebrală permanentă .

Caracteristică , la acești bolnavi , este przența fenomenului hTA în condițiile unei TA umerale cu valori normale . Este scăzută numai tensiunea arterei centrale a retinei.

Este vorba de o dereglare tensională regională .

Când hTA apare în crize , manifestările de hTA apar numai când bolnavul se scoală brusc din pat , la emoții sau la efort .

Caracteristic pentru acești bolnavi este menționarea , între limite normale a tensiunii arterei centrale a retinei , atâta vreme cât stau în decubit dorsal și scade brusc în poziția de ortostatism .

Semnele clinice sunt asemănătoare cu cele din hipotensiunea generală.

În crize de hipotensiune se poate administra apă distilată , intravenos 20 ml zilnic , timp de 10 – 15 zile

INSUFICIENȚA SUPRARENALĂ-

BOALA ADDISON

Boala Addison sau insuficiența cronică a glandelor suprarenale se datorește incapacității suprarenalelor de a produce și secreta hormonii în cantitatea cerută de nevoile organismului .

ETIOLOGIE

Insuficiența suprarenală este urmarea unui proces distructiv al auprarenalelor , cel mai adesea de natură tuberculoasă , fapt pentru care orice addisonian trebuie întrebat dacă a avut o afecțiune baciliară (infiltrat pulmonar , pleurezie , tuberculoză plumonară) , o cauză este y este și atrofierea glandelor suprarenale , ca urmare a unui proces de auto-imunizare . Mai rar boala este provocată de sifilis sau de o hemorogie intraglanduară.

SIMPTOME

În faza de debut boala prezintă următoarele simptome : oboseală , lipsa poftei de mâncare , hipotensiune arterială , ușoară scădere în greutate , care nu au nimic caracteristic și de aceea boala poate fi confundată cu afecțiuni care au manifestări similare .

Cu timpul însă , simptomele se accentuează și alarmează pe bolnav.

Oboseala fizică și cea intelectuală devine intensă , fiind mai pronunțată în cursul dimineți . Starea bolnavului se învioreză spre seară . o manifestare tipică a bolii este hiperpigmentarea tegumentelor și mucoaselor .

Hiperpigmentarea este curală.

În crize de hipotensiune se poate administra apă distilată , intravenos 20 ml zilnic , timp de 10 – 15 zile

INSUFICIENȚA SUPRARENALĂ-

BOALA ADDISON

Boala Addison sau insuficiența cronică a glandelor suprarenale se datorește incapacității suprarenalelor de a produce și secreta hormonii în cantitatea cerută de nevoile organismului .

ETIOLOGIE

Insuficiența suprarenală este urmarea unui proces distructiv al auprarenalelor , cel mai adesea de natură tuberculoasă , fapt pentru care orice addisonian trebuie întrebat dacă a avut o afecțiune baciliară (infiltrat pulmonar , pleurezie , tuberculoză plumonară) , o cauză este y este și atrofierea glandelor suprarenale , ca urmare a unui proces de auto-imunizare . Mai rar boala este provocată de sifilis sau de o hemorogie intraglanduară.

SIMPTOME

În faza de debut boala prezintă următoarele simptome : oboseală , lipsa poftei de mâncare , hipotensiune arterială , ușoară scădere în greutate , care nu au nimic caracteristic și de aceea boala poate fi confundată cu afecțiuni care au manifestări similare .

Cu timpul însă , simptomele se accentuează și alarmează pe bolnav.

Oboseala fizică și cea intelectuală devine intensă , fiind mai pronunțată în cursul dimineți . Starea bolnavului se învioreză spre seară . o manifestare tipică a bolii este hiperpigmentarea tegumentelor și mucoaselor .

Hiperpigmentarea este cu atât mai intensă cu cât insuficiența supra renală este mai severă . Atenția este reținută de prezența unor pete pigmentare de culoare brună-cenușie pe părțile descoperite ale corpului , pe față , coate , genunchi , la nivelul liniilor palmare și al eventualelor cicatrici operatorii . Este caracteristică , de asemenea , hiperpigmentația brună a aerelor și a organelor.

Un semn important pentru recunoașterea afecțiunii îl constituie prezența petelor , pigmentarea pe mucoasa bucală Addison , fiind consecința deshidratării prin pierdere excesivă de clorură de sodiu , datorită tulburărilor digestive (anorexie , vărsături , denutriție). În toate cazurile tensiunea arterială este scăzută sub 100 mm Hg . Addisonienii au diverse manifestari nervoase : iritabilitate , apatiție , negativism , anxietate .

Ulcerul duodenal este frecvent asociat cu boala Addison .

În astfel de cazuri , tratamentul cu cortizon trbuie făcut cu multă precauție .

Tulburările în sfera sexuală (scăderea sau pierderea potenței și a fertilității) sunt frecvente la bărbații addisonieni . La femei sarcina este un facor agravant al bolii .

Tratamentul cu cortizon remediază în bună parte tulburările ivite în sfera sexuală . Atât bolnavul cât și personalul sanitar care îl îngrijește trebuie să știe că addisoniennii sunt foarte fragili . Numeroși factori ca eforturile fizice și intelectuale , bolile febrile intervențiile chrurgicale , frigul și căldura excesive dezechilibrează ușor organismul . În aceste condiții pe care un organism sănătos le suportă cu ușurință , starea addisonianului se înrăutățește brusc . Tensiunea generală se prăbușește , apar vărsături și diaree , bolnavul nu se mai poate alimenta și poate intra în comă .

DIAGNOSTIC

Boala Addison trebuie suspectată la toți hipotensivii care se plâng de oboseală , lipsă de poftă de mâncare și de pirdere în greutate .

Deosebit de valoroase pentru diagnostic sunt examenele de laborator și dozările de hormoni steroizi suprarenali . Între analizele de laborator , locul principal îl dețin dozările de potasiu în sânge și urină . Concentrația sodiului și a potasiului reflectă activitatea hormonilor mineralocorticoizi ale potasiului în sânge (peste 45 mEq/1) și concentrației scăzute ale sodiului sanguin (sub 45 mEq/1) .

TRATAMENT

Aplicarea în ultimele decenii , pe scară largă , a preparatelor sintetice de glucocorticoizi (cortizon , acetat , Prednison ) a simplificat mult tratamentul bolii Adison , făcând dintr-o boală gravă o afecțiune compatibilă cu viața .

INTOXICAȚIA CU ALCOOL METILIC

Hipotensiune apare și în intoxicația cu alcool metilic.

Această intoxicație se caracterizează prin fenomene grave , rapid mortale , cu sau fără fenomene oculare .

Fenomenele de intoxicație apar după o perioadă de latență de la 11 la 36 ore .

Apar : starea ebrioasă , alterarea sării generale , amețeli , senzația de slăbiciune , cefalee outernică , somnolență , vărsături , diaree , dureri abdominale , facies cianotic , transpirații , tahicardie , dispnee , hipotensiune arterială . Intoxicatul acuză senzația de constricție toracică . Se instalează coma , însoțită de hipotermie , hipotensiune și uneori , edem pulmonar acut . Apar destul de precoce tulburări de vedere (“văd ca prin ceață”) și uneori , alterări ale perceperii culorii . Apar fenomene nervoase . Coma este agitată , însoțită de crize de contracturi tetaniforme sau / și convulsii .

Se instalează acidoza , care terbuie eficient corectată și este un important element de prognostic . Bolnavul trebuie supravegheat minim 5 zile (timpul de eliberare a metanolului din organism ) .

TRATAMENT

Antidotul este alcolul etilic , care blochează metabolismul alcoolului metilic și favorizează eliminarea acestuia din urmă din organism . Se administrează o soluție de alcool etilic 50% din 4 în 4 ore , câte 0,5 ml /Kg corp .

INTOXICAȚIA CU NICOTINĂ

Se înregistrează hipotensiunea arterială și în cazul intoxicațiilor cu nicotină . Pe lângă simptom se mai înregisterază : arsuri-faringiene și epigastrice , colici abdominale , vărsături , diaree , tulburări respiratorii , prăbușirea tensiuii arteriale până la deces , paloare , sudori , cefalee , ambliopie , vertij , plus accentuat , somnolență , frisoane , respirație superficială.

De menționat că în cazul tratamentului nu se știe un antidot specific , dar se intervine cu spălături gastrice cu cărbune activat , permanganat de potasiu , provocare de vărsături , administrare de purgative , oxigenoterapie , tratament specific pentru insuficiența circulatorie acută , tratamentul convulsiilol , dacă este cazul.

CONCLUZII

Hipotensiunea arterială poate apare , mai mult sau mai puțin accentuată în cadrul unui mare număr de boli cronice . Adesea sunt greu de precizat caracterul esențial sau secundar al hipotensiunii . Hipotensiunea arterială acută face parte din insuficiența cardio-circulatorie .

Hipotensiunea arterială secundară se constituie ca un simtom în cadrul bolii respective.

Hipotensiunea arterială poate apărea : după unele boli infecțioase (febră tifoidă , viroze ) , în anemiile severe , boli caracterizante ( tuberculoza , cancer ) , în cursul sindroamelor endocrine ( mixedem , insuficiență suprarenală ) , bolile ficatului (ciroză ) , scleroză cerebrală , stările după infart miocardic , în varice extinse ale membrelor inferioare , în visceroptotă cu insuficiența peretelui abdominal , în depresia melancolică , psihastenie , în bolile carențiale , în distrofia alimentară .

3. HIPOTENSIUNEA ORTOSTATICĂ

Ceea ce ete esențial în hipotensiunea artostatică este faptul că acești bolnavi se simt bine și cu tensiunea arterială normală în poziție culcată , dar prezintă o stare de rău care poate merge până la starea sincopă , cu scăderea pronunțată a tensiunii arteriale când se ridică în poziție ortostatică sau când rămân în picioare timp îndelungat.

În mod normal , în ortostatism , tensiunea maximă oscilează în jurul valorilor sale în pozițtie culcată .

Practic , vorbim de hipotensiune arterială ortostatică numai când maxima scade , în ortostatism , cu cel puțin 20 mm Hg . Cifrele cele mai obijnuite de scădere a maximei sunt între 40 – 80 mm Hg .

Scăderea tensiunii este bruscă sau progersivă și interesează în general atât maxima cât și minim .

Scâderile tensionale în ortostatism pot așpare la orice valori tensionale provocând aceeași simptomatologie , chiar și la persoane care au valori peste cele normale în poziție culcată.

Tulburările subiective sunt multiple variind de la o simplă stare de rău , cu fatigabilitate , până la starea de sincopă . Fenomenul apare mai ales după o stare prelungită de decubit , dimineața la scularea din pat , sub forma tulburărilor de vedere , auditive , vâjâieli în urechi , vertij . Alte ori apar scurte absențe sau pierderea memoriei pentru scurt timp . Bolnavii devin palizi , voce slabă , și dacă nu se întind pe pat poate surveni sincopa.

Hipotensiunea ortostatică poate avea un caracter esențial sau poate apăre ca o formă secundară , consecutivă unor boli generale și ale sistemului nervos.

Semnele clinice sunt asemănătoare în ambele împrejurări .

PATOGENEZA HIPOTENSIUNII ORTOSTATICE este mult discutată.

În orice caz este vorba de o insuficientă adaptare posturală a sistemului regulator al tensiunii arteriale , o insuficiență a vasoconstricției ortostatice.

În mod normal ortostatismul produce prin mecanismul freflex o constricție a vaselor splahnice și astfel se menține și în poziție ortostatică presiunea sanguină normală . La hipotensivii ortostatici acest mecanism lipsește sau nu este suficient .

TRATAMENT

Se recomandă bandaje elastice aplicate membrelor inferioare și o centură abdominală , pe lângă tratamentul expus la hTA esnțială .

S-a recomandat și un tratament chirurgical , denervarea sinusului carotidian uni sau bilateral , dar eșecurile au întrecut succesele .

Radio terapia sinusurilor carotidiene nu a dat rezultate scontate .

CONCLUZII

Hipotensiunea ortostatică este o formă cinică însoțită de lipotimii , uneori de sincope , care apar cu ocazia trecerii de la clinostatism la ortostatism . Exist forme esențiale , întâlnite la bolnavii înalți și slabi , și forme simptomatice , observate în boli grave cașectizante , în unele afecțiuni neurologice , în insufuciența suprarenală etc .

Se consderă că boala se datorește insuficienței reflexelor vasoconstrictoare , care face ca sâgele să se acumuleze în vasele membrelor inferioare , rezultând o ischemie cerebrală trecătoare .

Trecera de la clinostatism la ortostatism se însoțește de o scădere a tensiunii arteriale cu peste 20 mmHg . Pulsul scade si apar amețeli , lipotimii sau chiar sincope .

Tulburărle survin la câteva minute după schimbarea poziției . O formă particulară a fost descrisă la indivizii de peste 40 de ani , caracterizată prin hipotensiune .

ETIOLOGIA

HIPOTENSIUNII ARTERIALE

Hipotensiunea arterială poate apare în cadrul unui mare număr de boli cronice și atunci luăm în discuție factorii etiologici care au generat afecțiunea de bază , care a determinat apariția hipotensiunii arteriale ca simptom , dar hipotensiunea arterială poate apare ca boală de sine stătătoare a cărei cauze sunt mai greu de precizat . În acest caz vorbim de hipotensiune arterială esențială . Este foarte greu de precizat caracterul esențial sau secundar al hTA .

În general hTA acută are ca mecanisme declanșatorii insuficiența cardio-circulatorie sau perturbarea mecanismelor endocrinoneurovegetative .

Nu trebuie negat nici aspectul traumelor emoționale având în vedere că o mare eficiență în tratarea hTA , s-a dovedit a fi psihoterapia .

În cadrul capitolului consacrat clasificării hTAacesta s-a realizat având la bază chiar factori etiologici , așa că ne vom rezuma numai a-i aminti pe cei care privesc hTA simptomatică .

Aceștia sunt : – factori cardio-vasculari ;

– factori endocrini ;

– factori neurologici ;

– factori infecțioși ;

– factori alergici ;

– factori toxici ;

– factori chirurgicali ;

TABLOU CLINIC

TABEL NR.1 TABLOUL CLINIC AL HIPOTENSIUNI ARTERIALE

Am concentrat în tabloul przentat mai sus inventarul simptomelor apărute în hTA

Nu este obligatoriu ca ele să apară în cadrul unei afecțiuni de hTA fiind la o hTA esențială , ortostatică sau simptomatică , de aceea am insistat asupra aspectului tabloului clinic în cadrul prezentării separate a celor trei tipuri de hTA .De reținut este faptul că numărul crescut al simptomelor indică gravitatea afecțiunii acesteia.

DIAGNOSTICUL POZITIV

ȘI

DIAGNOSTICUL DIFERENȚIAL

Diagnosticul pozitiv și diferențial impune tehnici specifice ghidându-se în primul rând după tabloul clinic .

Prioritar este să se stabilească delimitarea clară a formei hipotensiunii arteriale , respectiv hipotensiune arterială esențială în cazul în care nu se deceleazaă o cauză clară , hipotensiunea ortostatică – având un simptom caracteristic scăderea de T.A. la schimbarea poziției culcate în poziție ortostatică , și în sfârșit hipotensiunea arterială simptomatică , care apare în cadrul unor afecțiuni cronice , ca simptom .

În general , este dificil de precizat caracterul esențial sau secundar al hipotensiunii arteriale .

În stabilirea diagnosticului de hipotensiune arterială trebuie să se aibă în vedere efectuarea unui diagnostic diferențial cu : virozele , anemiile severe , tuberculoza , cancerul , insuficiența suprarenală , hipotiroidismul , mixedemul , ciroza hepatică , scleroza cerebrală izolată , stările de după infarct miocardic , depresiunea melancolică , psihastenia , bolile carențiale , distrofia alimentară .

Deci , în general diagnosticul se bazează pe circumstanțele declanșatoare , starea bolnavului , valorile tensiunii arteriale .

Hipotensiunea arterială esențială poate fi cu un caracter permanent și să fie caracteristică familiei și să nu deceleze o altă cauză .

DIAGNOSTICUL DIFERENȚIAL

Hipotensiunea arterială esențială (primară) se va deosebi de hipotensiunea arterială secundară (simptomatică) în cadrul anamneziei , semnele clinice și paraclinice vor conduce la precizarea diagnosticului .

Hipotensiunea ortostatică are un caracter interminent și apare la trecerea bruscă din clino în ortostatism și apar modificări de vertij , tulburări de vedere , palpitații , paliditate și greață .

EVOLUȚIE ȘI PROGNOSTIC

În ceea ce privește evoluția și prognosticul hipotensiunii arteriale trebuie privită diferit , astfel în hipotensiunea arterială esențială remarcăm o evoluție relativ staționară . Uneori pe fondul de hipotensiune arterială permanentă se generează crize de hipotensiune paroxistică .

În ceea ce privește prognosticul hipotensiunii arteriale este bun . Se menționează chiar longevitate .

În ceea ce privește evoluția hipotensiunii ortostatice este bună cu condiția ca afecțiunea să fie descoperită la timp și să se stablească și să se respecte planul terapeutic . De asemenea și prognosticul este pozitiv .

Astfel stau lucrurile în ceea ce privește hipotensiunea arterială simptomatică . În acest caz verdictul îl dă afecțiunea de bază , spre exemplu dacă este o intoxicație acută cu nicotină, atât evoluția cât și prognosticul trebuie să se facă cu precauții . Dacă hipotensiunea arterială apare pe fondul unei afecțiuni cronice cu posibilități de ameliorare în urma unei strategii terapeutice corespunzătoare la care și organismul să răspună , atunci și evoluția și prognosticul hipotensiunii se reglează la parametrii dați de afecțiunea de bază .

O parte din bolnavii cu hipotensiune arterială esențială pot trece cu timpul în categoria bolnavilor hipotensivi.

Mai putem preciza că persoanele cu hipotensiune arterială sunt longevive și pot trăi mai mult decât cei cu tensiune crescută sau chiar normală .

COMPLICAȚIILE

HIPOTESIUNII ARTERIALE

ȘOCUL , SINCOPA ȘI LEȘINUL

ȘOCUL

Este un sindrom clinic cu etiologie variată , caracterizată printr-o insuficiență circulatoie acută , având ca expresie clinică prăbușire tensiuni arteriale . Șocul trbuie deosebit de colaps , primul fiind o manifestare hemoclinamică și maetabolică , o perturbare gravă și durabilă , iar ultimul o manifestare exclusiv hemodinamică , scăderea TA , de obicei tranzitorie . Cu alte cuvinte colapsul este răsunetul hemodinamic al șocului .

Șocul poate fi , în fucție de etiopatogenie , de mai multe feluri și anume :

șocul hipovolernic datorită pierderii masive de sânge ;

șocul septic datorat diferitelor infecții ;

șocul hipoxic care este produs de afecțiuni pulmonare care produc hipoxemie ;

șocul neurogen care apare în treaumatisme craniene , anestezii , embolia gazoasă , cardiogen ce este produs de infarctul miocardic urmat de scăderea bruscă a TA , aritmii cu ritm rapid .

Caracteristică pentru începutul șocului este fie reducerea masei sanguine circulante , fie reducerea debitului cardic . Dar și într-un caz și în altul , rezultatul este același – scăderea TA .

Organismul intervine prin mecanismele sale compensatoare : vasoconstricție generalizată , cu redistribuirea sângelui spre organe de importanță vitală (coronare , creier) și tahicardie , cu menșinerea TA la un nivel care permit aprovizionarea creierului și a inimi cu oxigen .

Cât timp TA și aprovizionarea cu sânge a creierului și a coroanarelor se mențin în limitele normalului , șocul este compensat .

Când starea de șoc se prelungește , mecanismele compensatoare devin insuficiente , debitul cardiac și tensiunea arterilă scad progresiv și apare anorexia generalizată . Se crede că factorii care generează decompensarea se datoresc vasoconstrucției compensatoare prelungite , care contribuie la apariția leziunilor metabolice și toxice tisulare . Hipoxia , acidoza și descărcarea enormă de histamină și urotonică produc vasodilatație și decompensarea șocului .

SIMPTOME

Se descriu obișnuit trei stadii : în stadiul compensat , de obicei reversibil , bolnavul este vioi , uneori agitat și anexios , puls rapid , TA normală , chiar crescută , atrage atenția paloarea , transpirația , polipneea , tegumentele palide și reci , cianoza unghială , oliguria , mioza . Adeseori evoluează spre stadiul de șoc decompensat , de obicei ireversibil , când bolnavul este apatic , obnubilat , dar conștient , tegumentele sunt palide – cianotice , umede și reci , pulsul este rapid , de obicei peste 100 , mic ,filiform , uneori imperceptibil , tensiunea arterială este scăzută sub 100 mm Hg , venele superficiale colabate , fiind dificilă puncționarea lor , respirația este frecventă și superficială , pupilele dilatate , anuria este obijnuită . În ultima fază , ireversibilă , bolnavul intră în comă , tegumentele sunt cianotice , pământii , marmorate , pulsul rar și slab , tensiunea 0 , venele periferice destinse , pupilele prezintă midriază fixă .

DIAGNOSTICUL

Se bazează pe circumstanța declanșatoare , starea bolnavului , valorile tensiunii arteriale .

PROFILAXIA presupune tratamentul corect al afecțiunii cauzale .

TRATAMENTUL

În faza unei stări de șoc supravegherea pulsului , a diurezei orale , a TA și a presiunii venoase centrale este obligatorie .

Se va trata corect afecțiunea cauzală , iar bolnavul va fi așezat pe spate , cu capul mai jos decât piceoarele (numai pe o perioadă limitată de timp și dacă există certitudinea că nu prezintăși un traumatism cranian) .

Temperatura trebuie să fie constantă și mediul liniștit . Tratamentele generale constau , după caz , în masaj cardiac extern , însoțit de respirație artificială “gură la gură” , ventilație asistată , administrare de O2 , compensarea acidozei prin bicarbonat de sodiu izo sau hipertonic sau THAM 150 ml , injecție rapidă i.v. Pentru combaterea hipovolemiei se folosește , după caz , Dextran 70 în soluție de NaCl , 1000 – 1500 ml soluție Ringer lactat , gelatini , sânge , plasmă sau albumină . Glucoză 5 – 10 % și serul fiziologic au efect redus .

Rolul asistentei medicale seste important . În ceea ce privește primul ajutor , în afara spitalului , trebuie să calmeze bolnavul , să combată durerea cu analgetice , sa-l așeze în poziție declivă , să acopere bolnavul , dar să nu uzeze de mijloace de încălzire energetică (pentru a nu mări vasodilatația periferică) . Să controleze TA și să anunțe salvarea sau pe cel mai apropiat medic . În spital trebuie să transporte bolnavul la serviciu de terapie intensivă , dezbrăcându-l cu grijă și așezându-l cu capul în poziție declivă . Asistenta trebuie să pregătească tot ce trebuie pentru tratamentul bolnavului : perfuzi cu noradrenalină , analgetice . Urmărirea evoluției bolnavului este o îndatorire fundamentală .

SINCOPA ȘI LEȘINUL

DEFINIȚIA

Sincopa este un sindrom clinic caracterizat prin pierderea bruscă , de scurtă durată , a cunoștinței și a fucțiilor vitale , datorită opririi trecătoare și reversibile a circulației cerebrale.

Lipotimia sau lesinul este o pierdere de cunonștință ușoară , incompletă , care apare la persoane emotive , cu labilitate psihică , după emoții puternice , având un fond favorizant patogenic : stenoză aortică , hipotensiune arterială , infartul miocardic , tulburările de ritm rapid , cardiopatiile congenitale cianogene .

SINCOPA – SIMPTOME

Bolnavul este inert , imobil , palid , nu reacționează la excitație , nu respiră , nu are puls , nu se aud bătăile inimii , TA este scăzută sau prăbușită , pupilele sunt midriatice . Bolnavul se află într-o stare de moarte aparentă – moarte clinică – care se termină fie prin revenirea conștinței , fie prin moarte reală – moarte biologică . Dacă își revine fața se colorează , pulsul și zgomotele inimii reapar , conștința revine . De obicei după 5 secunde apar tulburări de vedere , după 15 secunde bolnavul își pierde cunoștința și dispar reflexele , iar după 20 – 30 de secunde se oprește respirația , apar convulsi generalizate , pierderea urinii și a materilor fecale , iar peste 4 – 5 minute urmează moartea .

LIPOTIMIA

În cazul lipotimiilor , bolnavul se află într-o stare de obnubilare , fără pierderea complectă a cunoștinței și fără abolirea totală a funcțiilor vegetative , pulsul , bătăile cardiace și respirația sunt perceptibile , iar TA măsurabilă este precedată de amețeli , sudori reci , tulburări vizuale , bolnavul având timp să se așeze înainte de a se prăbuși ; durează câteva minute sau mai mult și se termină progresiv .

TRATAMENT

Primul gest terapeutic este așezarea pacientului în decubit cu picioarele ușor ridicate . Se combate mecanismul de producere – hipotensiunea arterială , rărirea ritmului , ortostatismul . Nu se administrează lichide pe cale orală .

Tratamentul de reanimare constă în aplicarea a 2 –3 lovituri de pumn violente în regiunea precordială , masajul cardiac extern , respirație “gură la gură” . Se cheamă medicul de urgență și se respectă toate indicațiile terapeutice .

TRATAMENTUL

HIPOTENSIUNII ARTERIALE

Tratamentul hipotensiunii arteriale constă din următoarele mijloace , în cazul celei esențiale :

Psihoterapie

Se va explica bolnavului nesemnificația patologică a hipotensiunii esențiale .

2.Cultura fizică medicală care ameliorează tulburările neuro vegetative și crește nesemnificativ valorile tensiunii .

3.Medicamentele vasopresoare

– acestea pot fi clasi ficate în : – SIMPATOMIMETICE

ANGIOTENSINA

În cazul medicamentelor simpatomimetice amintim : Efedrina , Noradrenalina și Efortilul . Medicamentele simpatomimetice produc vasoconstricția arterială periferică prin stimularea (alfa) receptorilor adrenergici.

Mod de preparare:

EFEDRINA cp 50 mg 1 – 3 / zi

sau fiole 1 mg 1–2 / zi injectabil , subcutanat sau i.m. 7 –10 zile

NORADRENALINA (NORATRINAL)

Fiole 2 și 4 mg /250 ml soluție glucoză 5 % , perfuzie i.v. sub controlul continuu al TA

EFORTIL capsule și fiole 10 mg x 1 – 3 / zi oral , i.m sau i.v.

În ceea ce privește administrarea ANGIOTENSINEI aceasta se administrează 2 – 5 mg perfuzie i.v. cu soluție de glucoză 5 % .

Angiotensina produce vasoconstricție prin acțiune directă asupra peretelui arterial .

De reținut un amănunt foarte important : NU SE MAI RECOMANDĂ următoarele medicamente : ADRENALINA ca fiind (alfa) și (beta) stimulent adrenergic , odată cu efectul vasoconstrictiv crește și consumul de oxigen al miocardului .

Nu se mai recomandă nici ANALEPTICELE CENTRALE ca : Pentetrazol , Cofeină , Lobelină , Stricnină cu acțiune asupra centrilor nervoși vasomotori respectivi , având eficacitate redusă .

În hipotensiunea arterială secundară tratamentul este identic cu cel di hTA esențială și șocul decompensat (hipovolemic , cardiogen , toxico-septic , anafiliactic). Tratamentul de mai sus I se adaugă și tratamentul bolii determinante : tratament antiinfecțios , tratament antitoxic , tratament specific endocrin .

Bolnavul trebuie să știe la plecare , modul de a lua medicamentele , semnele preliminare ale supradozărilor de medicamente , datele de prezentare la control medical.

În general tratamentul se adresează îndeosebi afecțiunii cauzale și în al doilea rând hipotensiunii arteriale pentru care măsurile terapeutice sunt similare cu tratamentul hipotensiuii esențiale .

PROFILAXIA

HIPOTENSIUNII ARTERIALE

Profilaxia hipotensiunii arteriale urmărește , în primul rând , educarea în vederea unui comporament de viață adecvat , cunoașterea simptomelor legate de hipotensiunea arterială și a strategiilor de prevenire a complicațiilor .

De exemplu , cei cu hipotensiune arterială ortostatică trebuie să știe și să respecte tehnicile de ridicare din pat , dietele hipercalorice , oxigenarea și evitarea substanțelor toxice.

Tratarea cu seriozitate a fiecărui simptom și prezentarea la medic pentru prevenirea instalării cronicizării unor afecțiuni care apoi să determine și apariția hipotensiunii arteriale. Cooperarea bolnavului cu medicul și asistenta medicală pentru a înțelege cât mai multe despre lanțul vicios declanșat prin veriga primului simptom care neluat în seamă adaugă altă verigă – alt simptom – celui incipient și astfel ar ști să preântâmpine apariția caracterului cronic al afecțiunii.

Tot în perimetrul profilactic se recomandă călirea organismului , alimentația echilibrată pentru a preveni anemierea , slăbirea organismului și ca urmare , vulnerabilitatea la factorii infecțioși . Să nu uităm că virozele , tuberculozele sunt asociate cu hipotensiunea . În acest ultim aspect , putem sublinia aspectul profilactic , necesitatea asanării focarelor de infecție .

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE

ÎN

RECUNOAȘTEREA ȘI ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR

CU HIPOTENSIUNE ARTERIALĂ

1.CONDIȚII DE SPITALIZARE

Asistenta medicală deține o poziție foartă importantă în îngrijirea acestor categorii de bolnavi . Justificarea rolului ei rezidă în caracterul unor boli ce pot să se încadreze chiar în cadrul urgențelor medicale , să ne gândim , de exemplu , numai la hTA ce urmează un infarct miocardic , care reclamă atât o internare de urgență dar și o internare îndelungată .

Dar pentru a-și îndeplini menirea nu trebuie să se mulțumească să cunoască și să aplice , chiar perfect , diferitele tehnici de îngrijire a bolnavului , ci trebuie să cunoască noțiuni teoretice care să-i permită depistarea unui semn precoce , interpretarea acestuia și dacă este nevoie chiar intervenția în sitațiile în care viața bolnavului depinde de cunoștințele sale . Asistenta medicală este obligată să noteze toate datele referitoare la puls , TA , dietă , medicație . Ea trebuie să asigure repausul fizic și psihic al bolnavului , care aproape în toate aceste categorii de afecțiuni este indispensabil . Nu trebuie însă să uite dezavantajele repausului îndelungat la apt , fapt pentru care este necesar să se recomande alegerea poziției șezânde sau semișezute .

Asistenta este datoare să le asigure bolnavilor confortul și liniștea , asigurarea condițiilor de efectuare a toaletei personale . La fel de important este și asigurarea repausului psihic . Vizitatorii numeroși , discțiile cu voce tare , chemările la telefon , ca și neânțelegerile familiale sau profesionale sunt tot atâtea cauze care pot frâna evoluția favorabilă a afecțiunii.

Tabloul clinic trebuie făcut clar și foarte sistematizat , memorat , cunoscând mecanismele de intercondiționare a simptomelor . Și nu este necesar să le cunoască numai teoretic ci și să le recunoască practic.

Având aceste cunoștințe temeinice referitoare la tabloul clinic poate să determine diagnosticul pozitiv sau să stabilească diagnosticul diferențial .

Cunoscând toate aceste aspecte va ști să preântâmpine complicațiile și chiar să educe pacientul în ceea ce privește regimul de viață , tratamentul dietetic , medicamentos , în cadrul sarcinilor de serviciu încadrate în educația sanitară .

În mare parte se face observația că îngrijirea bolnavilor , în esență , cuprinde aceleași verigi generale . Totuși felul îmbolnăvirilor , caracterul infirmităților pe care le imprimă vremelnic sau definitiv bolnavului , gradul suferințelor acestuia ca și particularitățile psihologice ale fiecărui bolnav aparte fac ca pe lângă sarcinile generale de îngrijire – comune tuturor bonavilor – să apară un număr tot atât de mare de alte sarcini , care sunt mult mai puțin specifice numai unor grupe de boli , unor anumite boli sau eventual numai unor bolnavi .

Di acest motiv sarcină a orcărei îngrijiri este cunoașterea bolnavului – în funcție de gradul urgenței – în complexitatea sa psihosomatică , boala de care suferă , faza în care se găsește această boală , modul cum bolnavul suportă suferința lui , ca și problemele lui psihosociale , familiale sau profesionale care eventual îl frământă și sub tensiunea lor însăși spitalizarea constituie o suferință majoră . Întrucât hTA se repercută în mod specific asupra psihicului bolnavului ,particularitățile de îngrijire ale bolnavilor la secțile de specialitate privesc numai natura investigațiilor și a tratementelor curente ci și unele particularități de comportare față de bolnav , ceea ce trebuie individualizat .

Este bine ca din informațiile culese de la bolnav , din sarcinile curentă și cele specifice în cauză – cunoscte de asistentă – prcu și din sarcinile primite de la medic în legătură cu cazul dat , ea să–și alcătuiească un plan complex de îngrijire pentru fiecare bolnav în parte . Aceasta să cuprindă îngrijirea curentă a bolnavului , planul de investigație și măsuri terapeutice , orânduite în ordinea firească a urgențri și îndeplinirii lor . Volumul și densitatea sarcinilor ca și ritm de executare a lor se acomodează în primul rând la gravitatea și urgența cazului dar și la la particularitățile psihologice și gradul de epuizare a bolnavului . Acest plan de complex de îngrijire se predă apoi schimburilor următoare , ceea ce asigură continuitatea îngrijiri bolnavilor .

Durata pentru care se execută planul de îngrijire este foarte diferită , putând varia de la câtev ore la câteva zile și chiar mai mult . Conținutul lui însă se modifică pe măsură ce bolnavul intră din faza diagnostic în faza de tratament , respectiv de covalescență a bolii sau pe măsura sosirii rezultatelor examinărilor paraclinice .

Planul se consemnează pe foaia de temperatură a bolnavului sau în condica de predare – de preluare a serviciului .

El cuprinde în esență , următoarele probleme :

asigurarea condițiilor adecvate de mediu ;

îngrijirile generale ;

alimentația ;

supravegherea bolnavului ;

recoltarea produselor biologoce pentru analiza și pregătirea explorărilor paraclinice;

prevenirea și recunoașterea complicațiilor măsurilor de urgență până la venirea medicului ;

regimul de viață în spital ;

medicația și alte metode de tratament ;

pregătirea bolnavului pentru externare și probleme de educație sanitară .

2. ROLUL ASISTENTEI MEDICALE

ÎN DIAGNOSTICAREA HIPOTENSIUNII ARTERIALE

Asistarea medicului în timpul examinării clinice a bolnavului

Participarea asistentei la examenul cilnic medical al bolnavului este o obligaăie profesională . Ajutând medicul și bolnavul la examenul cinic , asistenta contribuie la crearea unui cliumat favorabil pentru relația medic – bolnav .

Pentru aceasta asistenta are următoarele sarcini :

pregătirea psihică și fizică a pacientului : – asistenta anunță bolnavul și

îl lămurește asupra

caracterului inofensiv al

examinării

– se ajută bolmavul să ia

pozițiile indicate de medic

pentru examinare

– se ajută la dezbrăcare și

îmbrăcare

– pregătirea materialelor și a instrumentelor necesare examinării : termometru , tensiometru , stetoscop

– se verifică starea de

funcționare a instrumentelor

– se înmânează medicului

instrumentele solicitate

pregătirea documentelor medicale (fișă , foi de observație , rezultatul analizelor)

asistenta trebuie să asigure liniștea necesară desfășrării examenului

se notează toate indicațiile și prescripțiile medicului din timpul examinări (medicație , doze , aerul , modul de administrare , alimentație , hidratare , examene de laborator și examene paraclinice)

b)Explorări paraclinice

Colaborarea și examinarea clinică a bolnavului este una din sarcinile importante ale asistentei . Ajutorul acordat medicului și bolnavului în cursul examinării clinice degervează pe aceasta din urmă de eforturi fizice și previne o serie de suferințe inutile , contribuie la crearea unui climat afectiv favorabil între bolnav – medic – asistentă , face accesibilă medicului exporarea tuturor regiunilor organismului , servindu-l și cu instrumentarul necesar , toate acestea intervenind pentru scurtarea timpului expunerii bolnavului în stare fizică și psihică precară la traumatismul examinărilor și recoltarea produselor biologice în vederea examinării.

Bolnavul trebuie pregătit pentru recoltare , pentru buna reușită a examenelor de laborator , în primul rând trebuie să i se explice ce urmează să i se facă . Pentru aceasta ar trebui să se folosească metode cât mai blânde și mai puțin traumatizante , alese de la caz la caz . Bolnavii mai suspicioși sau agitați vor trebui liniștinți prin cuvinte potrivite sau , la nevoie , chiar pe cale medicamentoasă . Li se va explica bolnavilor necesitatea analizelor . Ei trebuie să fie convinși că recoltarea se face în interesul lor , că aceasta contribuie hotărâtor la stabilirea diagnosticului și tratamentului . Rezultatele bune se vor obține numai dacă această muncă de lămurire este însoțită de manopere cât mai puțin dureroase și neplăcue , respectându-se , pe cât posibil , pudoarea bolnavului . Având în vedere că de multe ori aceleași recoltări trbuiesc repetate pe cursul bolii , bolnavii bine pregătiți vor ajuta ei însăși asistenta în efectuarea lor .

Pe lângă pregătirea arătată , mai sunt necesatre și alte precauții pentru fiecare recoltare în parte .

Unele recoltări se fac pe nemâncate , știut fiind că alimentația provoacă secreție de suc gastric , influențează numărul globulelor albe și modifică compoziția chimică a sângelui. Aceste recoltări vor fi deci executate dimineața când bolnavul nu s-a ridicat din pat . Până la luarea probelor resprctive bolnavii nu trebuie să facă mișcare , să nu se spele cu apă rece , să nu fumeze , să fie ferit de influența impresiilor noi ale zilei , condiții care pot falsifica în mare măsură analiza respectivă .

Nerespectarea normelor de pregătire atrage după sine rezultate false de laborator , cu urmări foarte grave pentru bolnav . Din acest motiv , asistenta trebiue să aibă o evidență a bolnavilor care vor fi pregătiți pentru examene de laborator și să îi supravegheze înainte de recoltare .

Recoltarea se face după ce tot materialul necesar a fost pregătit.

Vasul în care se face recoltarea trebuie să fie curat , uscat , și sterilizat , seringile să fie de unică folosință . Înainte de recoltare vasele se vor eticheta , indicându-se numărului bonului însoțitor . Bonu însoțitor trebuie să cuprindă numele și prenumele bolnavului , numărul salonului și al patului , diagnosticul clinic , natura produsului , analiza cerută , data recoltării și numele celui care a făcut recoltarea . În unele cazuri este bine dacă se indică și scopul pentru care se cere examenul.

Etichetarea vaselor trebuie făcută cu mare grijă , asistenta să se asigure că eticheta este bine lipită , nu s-a pătat cu produsul recoltat făcând invizibile cele scrise.

Produsele biologice vor fi recoltate în cantitate suficientă pentru analiza cerută , după normele indicate pentru fiecare produs și analiză în parte .

În cazul hipotensiunii arteriale se indică mai multe analize în primul rând pentru a se preciza cauza , astfel pentru a se confirma sau infirma o infecție ( în cazul unor viroze , febră tifoidă) se indică :

FORMULA LEUCOCITARĂ

3

nuărul leucocitelor 6 – 8000 /mm

– neutrofilie nesegmentate 3 –5 %

eozinofilie 2 – 4 %

neutrofilie segmentate 60 – 65 %

limfocite 25 –35 %

monocite 5 – 10 %

– VSH – la 1 h – la bărbați 5 – 8 mm

– la femei 8 – 12 mm

– la 2 h – la bărbați 10 – 14 mm

– la femei 12 – 20 mm

Pentru a cerceta starea de nutriție a organismului :

HEMOGLOBINĂ BĂRBAȚI – în grame 16 gr %

– în procente 100%

HEMOGLOBINĂ FEMEI – în grame 14 gr%

– în procente 80%

VALOAREA GLOBULARĂ 0,9 – 1,1

CALCEMIA 9 – 11 mg%

GLICEMIA 80 – 120 mg%

PROTEINE TOTALE (prin precipitare) 7,2 g%

ALBUMINE (prin preceipitare) 5,2 g%

GLOBULINE (prin precipitare) 2,0 g%

COLESTEROL 150 – 250 mg%

LIPIDE TOTALE 500 – 700 mg%

T3

T4

TSH

TGO 8 – 4 unit y/nl

TGP 5 – 35 unit y /nl

TRANSAMNIAZA G.O.T. 8 – 10 unit y/ml/oră

TRANSAMNIAZA G.P.T. 3 – 35 unit y/ml/oră

ELECTROFOREZA

FIBRINOGEN 0,2 – 0,4 g%

EXAMEN TOTAL DE URINĂ

Volum 1200 – 1500 ml 17 – CS

Densitate 1002 – 1025 17 – OHCS

Reacția pH 5,60 – 6,4

Ureea 26 g

Acid uric 0,5 – 0,6 g

Urobilina 0

K

Na

EXAMEN Rx PULMONAR

Ex Doppler – vase cerebrale

EKG

EEG

Flebografie

Ecografie

În boala Addison deosebit de valoroase pentru diagnostic sunt examenele de laborator și dozările de hormoni steroizi suprarenali , locul principal îl dețin dozările de sodiu și potasiu în sânge și urină .

Concentrația sodiului și a potasiului reflectă activitatea hormonilor mineralocorticoizi supra renali . Pentru aprecierea hormonilor steroizi suprarenali se dozează în urină din 24 de ore .

17 – CS și 17 OHCS

17 – CS reprezintă metaboliți hormonilor andrgeni (2/3 provin din supra renală, iar 1/3 din testicul) .

17 – OHCS sau 17 hidrocorticosteroizi reprezintă metaboliții urinari ai cortizonului în special , dar și altor hormoni glucorticoizi din suprarenală .

3) Supravegherea funcților organismului

și a comportamentului bolnavului cu hipotensiune arterială

În îngrijirea bolnavului asistenta medicală este obligată sa-l supravegheze pentru a culege toate datele privind starea generală și evoluția bolii acestuia , comunicând medicului tot ce a observat la bolnav , în cursul zilei sau nopții .Astfel va trebui să urmărim :

comportamentul bolnavului (starea psihică , reactivitatea generală , somnul)

funcțiile vitale și vegetative ale organismului

apariția unor manifestări patologice

Urmărind comportamentul bolnavului , vom culege observațiile , în mod științific și obiectiv , care redau fidel tabloul patologic apărut . Datele culese din supravegherea bolnavului , prin măsurarea funcțiilor vitale le vom nota în foaia de temperatură , componentă a foii de observație .

PREZENTAREA A DOUĂ TEHNICI UTILE ÎN

HIPOTENSIUNEA ARTERIALĂ :

LUAREA PULSULUI ȘI A TENSIUNI ARTERIALE

PULSUL

Cu ocazia sistolei , sângele este împins din cavitățile ventriculare în arterele mari . Această masă de sânge întâlnește în sistemul arterial o altă masă de sânge de care se lovește sub influența contracției puternice a mușchiului cardiac . Conflictul care ia naștere între cele două volume de sânge sub forma unei unde vibratorii și se exteriorizează prin detinderea ritmcă a arterelor , sincronă cu sistolele ventriculare .

Această destindere poate fi palpată (apăsând ușor arterele pe suprafațele dure osoase ) sub forma unor zvâcnituri ușoare , ritmice , pulsatile , de unde numele de puls .

Întrucât la apariția pulsului intervin atât inima cât și vasele , el va reflecta , atât starea funcțională a inimii , cât și pe cea a arterelor , dând în același timp indicii prețioase asupra stării anatomice a arborelui arterial .

LUAREA PULSULUI

Pulsul poate fi luat pe orice arteră acesibilă palpației , care poate fi comprimată pe un plan osos : radială , superficială , carotidă , humerală , femurală , pedioasă etc .În practica curentă , pulsul se ia la nivelul arterei radiale din care motiv , în limbajul cotidian , prin puls se înțelege pulsul arterei radiale .

La luarea pulsului bolnavul trebuie să fie în repaus fizic cel puțin 5 – 10 minute înainte de numărătoare , întrucât un effort sau o emoție oarecare , în timpul sau înaintea luării pulsului , ar putea modifica valorile reale . Brațul bolnavului trebuie să fie sprijinit , pentru ca mușchiul antebrațului să se relaxeze . Se reperează șanțul radial ( denumit și șanțul pulsului) pe extremitatea distală a antebrațului , în continuarea policelui . În apropierea marginii externe a feței anterioare a antebrațului dăm de un șanț mărginit de tendoanele mușchilor flexor radial al corpului și brahioradialul în profunzimea căruia se găsește artera radială .

Palparea pulsului se face cu vârful degetelor inelar , mediu și index de la mâna dreaptă . După ce s-a repetat lanțul se va exercita o ușoară presiune asupra peretelui arterial (echivalentă , aproximativ , cu presiunea din interiorul vasului) cu cele trei degete palpatoare , până la perceperea zvâcniturilor pline ale pulslui . Fixarea degetelor se realizează cu ajutorul policelui , cu care se îmbrățișează antebrațul la nivelul respectiv .

Uneori artera radială prezintă anomalii de poziție și nu va fi găsită în șanțul pulsului . În aceste cazuri , ea va fi căutată în tabachera anatomică .

Pulsul arterei temporale superficiale se ia deasupra și în afara unghiului temporal al fantei palpebrale , la o distanță de 3 – 4 cm de aceasta .

Pulsul artrerei femurale se palpează în partea superioară triungiului Scarpa , sub arcada cururală . Se ușurează palparea dacă se ridică șoldul cu o pernă . Pulsul arterei perioase se va căuta pe fața dorsală a piciorului , deasupra primului spațiu intermetatarsian pe traiectoria arterei , iar pulsul arterei carotide la gât , în șanțul format între marginea anterioară a sternochidomastoidianului și laringe .

Pulsul poate fi înregistrat și pe cale instrumentală .

În unele instituții există aparate speciale pentru înregistrarea grafică continuă a pulsului . Dintre acstea , unele recepționează pulsul prin intermediul unei manșete , îl înregisterază electronic și îl transmite y pe un cadran . Există aparate care înregistrează concomitent cu frecvența pulsului și tensiunea medie , iar cardiotahimetrul sesizează personalul de îngrijire prin semnale acustice și luminoase asupra modificărilor de y a pulsului .

Pulsul se va lua , la bolnavii spitalizați , în mod regulat de două ori pe zi , iar y lui va fi notat pe foaia de temperatură , în cadrul rubricii ce-i este rezervată .

La cererea medicului sau în scop de orientare , luarea pulsului se poate efectua și de mai multe ori . La luarea pulsului se va ține cont de : frecvență , ritmicitate , volum , tensiune și claritate .

TENSIUNEA ARTERIALĂ

Presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereților arteriali constituie tensiunea arterială . Valoarea ei este determinată de forța de contracție a inimii ( care asigură propulsarea sângelui în arborele arterial ) , de rezistența și calibrul sistemului vascular și de vâscozitatea sângelui .

TA scade în mod progresiv de la centru la periferie . Această scădere până la arterele la nivelul cărora se obijnuiește în mod curent , să se determine TA nu este prea însemnată , scăderea accentută se produce numai în arteriole .

Valoarea TA fiind determinată , în primul rând , de forța de contracție a inimii , ea variază în mod fiziologic în raport cu fazele revoluției cardiace . TA przintă valoarea cea mai înaltă în cursu sistolei când , alături de cantitatea de sânge existentă în arborele vascular , inima mai pompează încă o cantitate de sânge peste cel existent în vase . Această tensiune poartă numele de TENSIUNE MAXIMĂ sau SISTOLICĂ . TA va avea cea mai mică valoare în cursul diastolei când forța de contracție a inimii fiind absentă presiunea va fi determinată numai de actoalizarea energiei potențiale din pereți vaselor care , grație elasticității lor , vor căuta să-și revină la echilibrul lor anterior sistolei . Întrucât în cursul diastolei o parte a sângelui din arteră trece către sistemul capilar , valorile cele mai joase ale TA se vor obține la sfârșitul diastolei . Acestă presiune poartă numele de TENSIUNE MINIMĂ sau DIASTOLICĂ . Ea ne indică rezistența pe care trebuie să o învingă inima cu ocazia contracției ventriculare , la care se adaugă , în timpul sistolei presiunea rezultată din forța de contracție a inimii .

TEHNICA MĂSURĂRII VALORILOR

TENSIUNII ARTERIALE

Trebuie să fie cunosctă de asistenta medicală . Înregistrarea acestora pe foaia de temperatuă a bolnavului , la intervale stabilite de medic , cade în sarcina ei .

TA poate fi apreciată după tensiunea pulsului care este în funcție de TA . Pentru aceasta se vor aplica degetele index , mediu și inelar de la mâna dreaptă pe artera radială , la nivelul șanțului pulsului , în așa fel ca inelarul să aibă o poziție periferică . Cu acesta se va exercita o presiune mai mare asupra arterei , pentru a împiedica reflexul sângelui de la periferic spre centru . Se va exercita apoi cu indexul o presiune crescândă asupra arterei , până ce unda pulsatilă dispare de sub degetul mediu care palpează foarte fin artera . Presiunea digitală a indexului exercită în momentul dispariției undei pulsatile de sub degetul mediu echivalează aproximativ cu valoarea tensiunii arteriale de la nivelul arterei radiale .

Acest procedeu necesită o experiență îndelungată din partea examinatorului și cu toate acestea , aprecierea rămâne pur subiectivă , din acest motiv nu servește decât pentru o orientare aproximativă . Determinarea exactă , științifică a TA se face cu manometre speciale , denumit tonometre și sfigmomanometre .

În practica curentă măsurarea TA se face după metoda indirectă . În loc să se determine direct tensiunea sângelui din arteră , se va determina în mod indirect forța necesarea pentru comprimarea completă a unei artere , care practic echivalează cu valoarea tensiunii din arteră . În acest scop se comprimă cu o manșetă pneumatică legată la un manometru segmentul membrului la nivelul căruia se face determinarea , pâmă ce dispar complet pulsațiile arterei de sub nivelul compresiei . se decomprimă apoi treptat pesiune din manșetă , până ce apare prima undă pulsatilă .

Presiunea existentă în manșetă în acest moment echivalează cu presiunea maximă a sângelui din artera comprimată , valoarea ei se poate citi pe tonometrul legat cu circuitul manșetei .

Tensiometrul este format dintr-o manșetă pneumatică în continuare cu o pară de cauciuc . Lumentul manșetei este în legătură cu monometrul cu mercur gradat până la 300 mm . Aparatul este prvăzut cu o supapă reglabilă de la para de cauciuc , prin care conținutul de aer al manșetei pneumatice poate fi evacuat .

Pentru determinarea TA bolnavul va fi așezat culcat sau șezând într-un fotoliu , rezemându-și brațele . Manometrul , dacă nu este fixat pe manșetă se fixează lângă bolnav . Se fixează brațul de lângă manometru în extensie și se aplică manșeta . Cu ajutorul parei de cauciuc se introduce aer în manșeta pneumatică iar cu celaltă mână exminatorul palpează pulsul radial al bolnavului de la acleași membru . Prin introducerea aerului în manșetă , aceasta se umflă și comprimă în mod circular brațul , din ce în ce mai mult , până ce închide complet lumenul arterei , când dispare pulsul . Din acest moment , cu ajutorul ventilului , se face decomprimarea aerului din manșetă . În momentul în care trece prima undă pulsatilă se notează valoarea tensională de pe manometrul cu mercur , acesta echivalând cu tensiune maximă . Continuând decomprimarea manșetei unda sanguină sistolică destinde pereții arteriali din ce în ce mai mult dând naștere la oscilații din ce în ce mai ample . În momentul când presiunea din manșetă a devenit egală cu cea din timpul diastoliei , artera își recapătă calibrul ei normal și în diastolă și astfel mișcările perțiilor devin brusc mai reduse , ceea ce se înregistrează la acul indicator prin scăderea bruscă a amplitudinii oscilațiilor . Prin deschiderea butonului se va măsura presiunea din manșetă , în acest moment care echivalează cu presiunea intraarterială din timpul distolei , adică cu tensiunea minimă . Valoarea tensiunii din manșetă , în momentul când amplitudinea oscilațiilor scade brusc , reprezintă valoarea tensinii minime , diastolice .

Reducând mai departe presiunea din manșetă sub nivelul tensiunii minime , vom constata prezența unor oscilații determinate de expansiunea sistolică obijnuită a pereților arteriali . Aceste oscilații determinante poartă numele de inflaminimale .

Valorile tensinii maxime și minime vor fi înregistrate pe foaia de observație iar TA va fi luată în timpul spitalizării ori de câte ori medicul sau situația o cere iar la internare și externare este obligatorie .

Tehnica de luare a TA este acceași indiferent dacă aceasta se va face cu oscilometrul Pachou , Uskov , Reeklinghausen sau oscilometrul Razumov .

Nivelul TA variază în raport cu sexul , vârsta , precum și orarul activității fiziologice în cursul zilei.

Astfel :

– în primii ani ai vieții TA maximă variază între 75 – 90 mm Hg

TA minimă variază între 50 – 60 mm Hg

– în copilărie TA maximă variază între 90 – 110 mm Hg

TA minimă variază între 60 – 65 mm Hg

– la pubertate TA maximă variază între 100 – 120 mm Hg

TA minimă variază între 65 – 75 mm Hg

– la adulți TA maximă variază între 115 – 140 mm Hg

TA minimă variază între 75 – 90 mm Hg

– peste 50 de ani TA maximă variază până la 150 mm Hg

TA minimă variază până la 90 mm Hg

Cunoaștrea raportului dintre tensiune maximă și minimă este , de asemenea , foarte importantă . Diferența de tensiunea sistolică și cea diastolică poartă numele de tensiune diferențială .

CONCLUZII

Hipotensiunea arterială apare odată cu scăderea forței decontracție a inimii (miocardite , endocardite , afecțiuni vulvare stabilizate) , apoi în caz de insuficiență circulatorie periferică , prin relaxarea pereților vasculari (ca în vasodilatația paralitică a bolilor infecțioase) , în caz de reducere a masei sângelui (hemoragii , diaree , vărsături , transpirații abundente) , precum și în unele tulburări endocrine (de exemplu insuficiența glandelor supra renale) .

În orele de precticî și apoi elaborând această lucrare am înțeles că dialogul bine condus cu pacientul este o întâlnire și o scurtă conspirație contra bolii .

Asistăm azi la un război declarat împotriva suferinței în general deși domeniul său nu este omogen ca semnificație , intensitate și nivele . Umilitoarea suferință fizică nu egalează și desigur , nu are “forța” distructivei dureri morale .

În prima fază , când i se aduce la cunoștință unui bolnav că are hipotensiune arterială acesta intră în panică datorită “înrudirii” termenului de cu hipertensiunea arterială al cărui risc și pericol este cunoscut de mare majoritate a oamenilor . De aceea se impune să i se explice bolnavului diferența dintre HIPER și HIPOtensiunea arterială , amintind chiar concluzile de longevitate ale hipotensiunii arteriale .

În concluzie , vorbim de hipotensiune arterială când valorile tensiunii maxime , la adut, scad sub 100 mm Hg și când persoana cu aceste valori tensionale arteriale scăzute prezintă fenomene subiective supărătoare .

Se cunosc valori tensionale scăzute la persoane care nu au nici un fel de suferință subiectivă , de obiciei la vagotonoci , adică la cei care au un debit circulator pe minut scăzut, o rezistență periferică ceva mai cresctă și , cu toate acestea , nevoile circulatorii sunt acoperite .

Hipotensiunea arterială poate fi primară , secundară și ortostatică .

hTA secundară se constituie ca un simptom în cadrul bolii respective și poate apărea după unele boli infecțioase , în anemiile savere , boli cașectizante (cancer , TBC) în cursul sindroanelor endocrine (boala Addison , mixedem) , în boli ale ficatului (ciroză) , în sceroze cerebrale , pot apărea de asemenea în infarct miocardic , în varice extinse ale membrelor inferioare , în distrofie alimentară . Tratându-se afecțiunea de bază , valorile TA tind să se normalizeze .

Impotant pentru pacienții cu hTA esențială este să li se explce diagnosticul , prevenire accentuării afecțiuii prin psihoterapie . Psihoterapia are o mare eficiență în tratamentul pacienților cu hipotensiune arterială , astfel , aceștia vor învăța să nu se panicheze la apariția unei ușoare indispoziții , vor ști s-o depășească și vor învăța importanța respectării unui program echilibrat de viață .

BIBLIOGRAFIE

1.BURUNDEL C. MANUAL DE MEDICINĂ INTERNĂ PENTRU

CADRE MEDII

Editura ALL , București 1996

2.BRUCKNER I. ION BOLILE CARDIOVASCULARE LA TINERI

Revista de cardiologie , 1993

3.DASCĂLU R. BOLILE ENDOCRINE

Editura medicală , 1978

4.FODOR O. BOLILE APARATULUI CARDIOVASCULAR

BOERILIU I. N. Editura Dacia , Cluj 1976

5.GHERASIM L. MEDICINĂ INTERNĂ

vol. II

Editura medicală , București 1995

6.GAVRILESCU S. MEDICAMENTE VASOPRESOARE ÎN

CRISTODORESCU R. MEDICAȚIA APARATULUI

STREIANC CARDIOVASCULAR pg.34

DRĂGULESCU I. Editura mediclă , București 1974

7.HATEIGANU I. TRATAT ELEMENTAR DE SEMIOLOGIE ȘI

GOIA I. PATOLOGIE MEDICALĂ

Editura Academiei , București 1972î

8.EFTIMOVICI R. ISTORIA MEDICINEI

Editura ALL , București 1955 , pg.300 – 301

9.IONESCU TÂRGOVIȘTE DIETA ALIMENTARĂ ÎN BOLILE

CONSTANTIN CARDIOVASCULARE

Revista de Medicină Internă , iunie 1987

10.FODOR O. TRATAMENT ELEMENTAR DE MEDICINĂ

INTERNĂ

Editura Dacia , Cluj 1974

11.MINCU I. ALIMENTAȚIA OMULUI BOLNAV

Editura Medicală , București 1980

12.MOZES C. TEHNICA ÎNGRIJIRII BONAVULUI

vol. I și II

Editura Medicală , București 1976

13.NEGOIȚĂ C. HIPOTENSIUNEA ARTERIALĂ ÎN

CLINICĂ pg. 257

Editura Didactică și Pedagogică ,

București 1983

14.NEGOIȚĂ C. HIPOTENSIUNEA ARTERIALĂ CRONICĂ

ÎN ÎNDREPTARE DE DIAGNOSTIC ȘI

TRATAMENT AL BOLILOR

CARDIOVASCULARE

Editura Medicală , București 1989

15.PĂUN R. HIPOTENSIUNEA ARTERIALĂ ÎN

TERAPEUTICA MEDICALĂ

Editura Medicală , București 1982

vol. II , pg. 133

PREZENTAREA A TREI CAZURI DE BOLNAVI

CU HIPOTENSIUNE ARTERIALĂ

-NUME : G.G.

-VÂRSTA : 30 ani

-SEX : feminin

-STAREA CIVILĂ : căsătorită

-CONDIȚII DE VIAȚĂ ȘI MUNCĂ : – locuiește în apartament cu trei camere cu soțul

este șomeră

bea și fumează

-RELIGIE : ortodoxă

DIAGNOSTIC MEDICAL : PNEUMONIE INTERSTIȚIALĂ BILATERALĂ

După administrarea de agocalmin bolnava prezntă semne de șoc anafilactic .

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE

ANATOMIA ȘI FIZOLOGIA APARATULUI

CARDIOVASCULAR

INIMA (COR)

Inima este considerată ca organ central al întregului aparat cardiovascular , a cărui funcționare asigură circulația sângelui , limfei și a lichidului interstițial .

AȘEZARE

Inima se găsește așezată în cavitatea toracică , în etajul inferior al mediostinului anterior .

FORMĂ , DIMENSIUNI

Inima are formă aproximativă a unui con turtit antero-posterior , cu înălțimea mai mică decât diametrul bazei ; înălțimea este de aproximativ 89 mm , iar diametrul bazei de aproximativ 105 mm . Greutatea sa este aproximativ 300 g .

PERICARDUL

Inima este învelită într-o formațiune membroasă care poartă denumirea de pericard .

Percardul este format din două părți : cea fibroasă și cea parietală

Percardul seros căptușește pericardul fibros și , fiind o seroasă , este format dintr-o foiță viscerală (epicard) și cea parietală.

Între foițele pericardului seros există o cavitate virtuală , numită cavitate pericardică . Foițele pericadice sunt umezite de lichidul pericardic , care ușurează lunecarea acestora in timpul mișcărilor inimii .

În cazuri patologice , când crește cantitatea de lichid pericardic , el îngreunează mișcările acesteia.

CONFIGURAȚIA EXTERNĂ A INIMII

Inima prezintă : o față anterioară , o față posterioară , două margini , un vârf și o bază.

Fața anterioară este orientată spre stern și coaste , din care cauză se mai numește fața sternocostală . Pe această față sunt două șanțuri : șanțul longitudional anerior sau șanțul inerventricular anterior și șanțul atrioventricular sau șanțul coronar .

Fața posterioară mai este numită și fața dietragnetică , pentru că este orientată spre diafragn . pe această față sunt se asemenea două șanțuri : șanțul interventricular posterior și șanțul coronar .

STRUCTURA INIMII

Inima este un organ cavitar musclos , cu o structură caracteristică , potrivit funcțiilor pe care le îndeplinește . În structura ei , avem : cavitățile inimii și peretele inimii .

CAVITĂȚILE INIMII

Din punct de vedere anatomic , fiziologic și patologic se deosebesc o inimă (cord) stâng și o inimă dreaptă .

Inima stânșa este alcătuită din atriul și ventricolul stâng , separate prin orificiuul atrioventricular . Atriul stâng primește sânge arterial , care vine prin plămân prin cele patru vene pulmonare . Orificiul atrioventricular stâng sau mitral este prevăzut cu două valve , care îl închid în timpul sistolei și îl lasă deschis în timpul diastolei . Ventricolul stâng primește în diastolă sângele care vine din atriul stâng , iar în sistolă îl evacuează în arteră prin orificiul aortei , prevăzut cu tri valve de aspect semilunar (valva sigmoidă aortică). Orificiul mitral și cel aortic constituie sediul de elecție al cardiopatiilor reumatismale (stenoza mitrală și insuficiența aortică) .

Inima dreaptă este alcătuită din atriul și ventricolul drept , separete prin orificiul arioventricular drept .

Atriul drept primește sânge venos din marea circulație prin orificile venei cave superioare și al venei inferioare.

Orificiul atrioventricular drept sau orificiul tricuspid este prevăzut cu trei valve , care închi orificiul în sistolă și îl deschid în diastolă . Ventricolul drept primește sângele din atriul drept în timpul diastolei și îl evacuează în timpul sistolei în artera pulmonară , prin orificiul pulmonar , prevăzut – ca și orificiul aortic – cu trei valve cu aspect similar . Inima dreaptă este motorul micii circulații . Există deci o mare circulație sau circulație sistematică și mică circulație sau circulație pulmonară . Pereții artriilot și ai ventriculilor se contractă ritmic : mai înâi cele duă atrii , apoi cei doi ventriculi , sincron , expulzând aceiași cantitae de sânge pe care o primesc . Atriul drept primește sânge venos din întregul organism prin venele cave și îl împinge în ventricolul drept , de unde , prin arterele pulmonare , ajunge în plămâni , unde se oxigenează , pierzând CO2 .Prin venele pulmonare ajunge în atriul stâng , de unde trece în ventricolul stâng și de aici – prin artera aortă – este distribuit în toate țesuturile și organele .

Peretele inimii este alcătuit din trei tunici : endocardul , miocardul și pericardul .

*Endocardul sau tunica internă căptușește interiorulinimii , iar pliurile sale formează aparatele valvulare.

*Miocardul sau mușchiul cardic este tunica mijlocie , fiind alcătuit din miocardul propriu-zis sau miocardul contractil și din țesutul specific sau excitoconductor . Miocardul contractil are o grosime diferită în cei doi ventriculi . Astfel , ventricolul stâng , cu rol de a pulsa sânge în tot organismul , are un perete mult mai gros decât cel drept , care împinge sângele numai spre cei doi plămâni . Atriile au un perete mult mai subțire decât al ventriculilor .

Țesutul specific este constitit dintr-un mușchi cu aspect embrionar , foarte bogat în celule nervoase , și mai cuprinde :

-nodul sino-atrial Keith-Flack , situat în peretele atriului drept , aproape de orificiul de vărsare al venei cave superioare ;

-sistemul de conducere atrio-ventricular , alcătuit din nodul atrio-ventricular Aschoff-Tawara , situat în partea postero-inferioară a septului interatrial fasciculul His , care ia naștere din nodul Aschoff-Tawara , coboară în peretele interventricular și se împarte în două ramuri (dreapta și stânga) , care se termină prin rețeaua anastomică Purkinje în miocardul ventricular

*Pericardul este tunica externă a inimii – o seroasăcare cuprinde , ca și pleura , două foi : una viscerală , care acoperă miocardul , și alta parietală , care vine în contact cu organele din vecinătate . Între cele două foi se află cavitatea pericardică .

În starea patologică , cele trei tunici pot fi afectate separat (miocardita , endocardita sau periocardita) sau simultan (panacardită) .

Vascularizația inimii este realizată prin cele două artere coronare . Venele coronare urmează traiectul arterelor și se varsă în sinusul coronar , care se deschide în atriul drept .

Intervenția inimii se face prin firișoare nervoase primite de la sistemului simpatic și parasimpatic .

FIZIOLOGIA INIMII

ACTIVITATEA INIMII

Iima fiind un organ musculos , activitatea sa sa caracterizează prin contracții și relaxări ,ce se suced cu regularitate . Contracția inimii se numește sistolă , iar relaxarea diastolă.

O sistolă , împreună cu diastola care îi urmează reprezintă o revoluție cardiacă sau un ciclu cardiac .

Într-o revoluție cardiacă , sistola și diastola se succed la un interval de timp bine determinat . Numărul revoluției cardiace pe minut este determinat de vârsta și de starea organismului; aceasta determină șim durata revoluției cardiace . Așa , de exemplu , la adult , numărul revoluților cardiace în repaus este de 70 – 80 /min , pe când la copil este mult mai mare ; de exemplu , la nou- născut ajunge pânâ la 150 /min .

Revoluția cardiacă începe cu sistole atrială , care durează 0,1 secunde , timp în care sângele este împins în ventricule .

După terminarea sistolei atriale , atriile intră în distolă , distola atrială , care durează 0,7 secunde . În timpul diastolei atrială , presiunea în atrii scade foarte mult și sângele trece din vene în atrii , cuplându-le din nou . În momentul în care începe diastola arterială , începe și contracția ventriculelor , adică sistola ventriculară care durează 0,3 secunde . După ce se termină sistola ventriculară , începe diastola ventriculară , care durează 0,5 secunde . Dacă urmărim revoluția cardiacă , constatăm că din 0,8 secunde , cât durează ea . Inima , în totalitate , se găsește în sistolă 0,4 secunde și în diastolă 0,4 secunde . Acest ritm în care activează inima ne explică de ce aceasta poate funcționa toată viața fărp să obosească .

CIRCULAȚIA SÂNGELUI ÎN INIMĂ

În timpul unei revoluții cardiace , sângele prin cavitățiile inimi , într-un sens bine determinat . Putem să înșelegem ușor aceasta , dacă ținem seama de faptul că circulația este dirijată de valvele atrioventriculare și de valvele sigmoide , precum și de faptul că sistolele și diastolele atriale și cele ventriculare nu au loc în același timp (nu sunt sincroane)

Circulația în inimă este strict dirijată și schimbarea ei se face numai în stări patologice .

CIRCULAȚIA ARTERIALĂ

Circulația arterială este circulația sângelui în artere și este determinată de sistolele ventriculare , care realizează presiune mare .

PRESIUNEA ARTERIALĂ

Starea de tensiune sub care se găsesc arterele , întreținută de forța de propulsie a sângelui și de rezistența periferică a vaselor , poartă denumirea de presiune sau tensiune arterială . Forța mușchiului cardiac face să apară presiunea , iar rezistența sistemului arterial o face să se manifeste cu ajutorul sfigmanometrului s-a determinat la un adult normal , o valoare de 110 – 125 mm Hg , pentru presiunea sistolică (maximă) și 60 – 85 mm Hg , pentru presiunea diastolică (minimă)

Presiunea arterială fizologică este în funcție de vârstă . Este de remarcat că presiunea arterială variază cu starea funcțională a organismului , în timpul activității musculare intense sau sub acțiunea unor stări emoționale , presiunea arterială crește , pe când în timpul somnului ea scade ; acestea sunt variații mici și sunt considerate normale .

Pot să aibă loc variații patologice care atng valori mai mari sau mai mici decât cele fiziologice . Așa , de exemplu uneori , presiunea cistolică atinge valori între 70 –95 mm Hg această scădere se numește hipotensiune arterială , sau poate crește și să atingă valori ce depășesc 150 – 270 mm Hg , ceea ce poartă numele de hipotensiune arterială.

CIRCULAȚIA VENOASĂ

Circulația în vene se face centriped , adică de la periferia corpului spre inimă , în timp ce circulația arterială și cea capilară se fac centrifug , adică de la inimă spre organe .

Sensul circulației venoase , poziția venelor în sistemul sanguin , precum și caracterele structurale ale venelor fac ca circulația venoasă să fie asigurată prin contribuția mai multor factori : contracțile ventricolului stâng , aspirația toracică , comprimarea abdominală , contracțile musculare , forța gravitațională și inducția undei pulsatile arteriale .

Circulația venoasă are o mare importanță pentru asigurarea circulației în general . Se știe că forța contracților ventriculare este condiționată de gradul de întindere a fibrelor musculare , deci de afluxul de sânge din sistemul venos , iar inima trimite prin sistola ventriculară , tot atât sânge , cât primește din sistemul venos din atrii .

CIRCULAȚIA CAPILARĂ

Circulația sâgelui prin capilare se face continuu și foarte lent . Viteza și presiunea sângelui scăzute , peretele subțire unistratificat , suprafața mare de schimb favorizează schimburile de substanțe .

MAREA ȘI MICA CIRCULAȚIE

În sistemul vascular se realizează circulația mare și circulația mică (pulmonară) .

Circulația mare asigură transportul oxigenului și al substanțelor nutritive la celule prin sistemul arterial și sistemul capilar . Acestea asigură schimburile nutritive și gazoase la nivelul țesuturilor . Sistemul venos asigură , întoarcerea sângelui cu CO2 la inimă .

Circulația mică începe din ventricolul drept și se continuă spre artera pulmonară care transportă sânge încărcat cu CO2 la plămâni . după oxigenare sângele este readus la inimă prin venele pulmonare .