Hidrokinetoterapia

Cuprins

Introducere……….………………………………………………….pag. 3

Cap.1. Articulația scapulo – humerală……………………………. pag. 5

1.1 Bilanț articular și muscular al umărului…………….. pag. 5

1.2 Biomecanica articulației umărului……………………..pag .6

1.3 Kinetoterapia în afecțiunile umărului…………………pag. 8

1.4 Afecțiunile umărului………………………………………..pag. 8

Cap.2. Hidroterapia……………………………………………………..pag 11

2.1. Concept și factori de influență……………………….pag.11

2.2. Clasificarea procedurilor de hidroterapie………..pag.16

2.3. Efectele hidroterapiei……………………………………pag.20

Cap.3. Hidrokinetoterapia……………………………………………..pag. 21

3.1. Tehnici kinetice de recuperare……………………….pag. 21

3.2. Hidrokintoterapia – concept și bază materială…..pag. 22

3.3. Proceduri ale kinetoterpiei……………………………..pag. 24

Cap.4. Metodologia cercetării – aplicația studiului……………pag. 26

4.1. Scop, ipoteză și sarcini………………………………….pag. 26

4.2. Metodele de cercetare utilizate……………………….pag. 26

4.3. Subiecții și organizarea studiului…………………….pag. 27

4.4. Programe kinetice utilizate…………………………….pag. 30

4.5. Analiza și interpretarea rezultatelor…………………pag. 32

4.6. Rezultatele obținute………………………………………pag. 32

4.7. Concluzii deprise din studiu…………………………..pag. 36

Cap.5. Concluzii de ordin teoretic………………………………… .pag.37

Bibliografie……………………………………………………….pag. 38

=== l ===

Introducere……….………………………………………………….pag. 3

Cap.1. Articulația scapulo – humerală……………………………. pag. 5

1.1 Bilanț articular și muscular al umărului…………….. pag. 5

1.2 Biomecanica articulației umărului……………………..pag .6

1.3 Kinetoterapia în afecțiunile umărului…………………pag. 8

1.4 Afecțiunile umărului………………………………………..pag. 8

Cap.2. Hidroterapia……………………………………………………..pag 11

2.1. Concept și factori de influență……………………….pag.11

2.2. Clasificarea procedurilor de hidroterapie………..pag.16

2.3. Efectele hidroterapiei……………………………………pag.20

Cap.3. Hidrokinetoterapia……………………………………………..pag. 21

3.1. Tehnici kinetice de recuperare……………………….pag. 21

3.2. Hidrokintoterapia – concept și bază materială…..pag. 22

3.3. Proceduri ale kinetoterpiei……………………………..pag. 24

Cap.4. Metodologia cercetării – aplicația studiului……………pag. 26

4.1. Scop, ipoteză și sarcini………………………………….pag. 26

4.2. Metodele de cercetare utilizate……………………….pag. 26

4.3. Subiecții și organizarea studiului…………………….pag. 27

4.4. Programe kinetice utilizate…………………………….pag. 30

4.5. Analiza și interpretarea rezultatelor…………………pag. 32

4.6. Rezultatele obținute………………………………………pag. 32

4.7. Concluzii deprise din studiu…………………………..pag. 36

Cap.5. Concluzii de ordin teoretic………………………………… .pag.37

Bibliografie……………………………………………………….pag. 38

INTRODUCERE

Apa este deținătoarea unor virtuți și disponibilități terapeutice cunoscute și valorificate încă din antichitate. În decursul istoriei medicale a omenirii, numeroși medici au studiat cu deosebit interes acest agent terapeutic natural. Tratamentele cu apă erau practicate de vechii egipteni, chinezi, indieni, greci. În multe tradiții și mitologii apa reprezintă un simbol dinamic al vieții, acest mediu natural fiind din anumite puncte de vedere un loc al nașterilor, al transformărilor și al renașterilor.

În antichitate, omul trăia în armonie cu natura înconjurătoare și cunoștea intuitiv ce trebuie să facă pentru a nu stârni împotriva sa puternicele forțe ale acesteia. Viața în formele ei primare a apărut pe planeta noastră în mediul marin, care reprezintă de fapt matricea originară. Celebru explorator și om de știință francez ousteau spunea că, în esență, noi, oamenii, suntem „apa de mare organizată”. Așadar, omul ca formă organizată a vieții provine incontestabil din mare, iar faptul că în numeroasele sale activități lucrative și recreative el revine periodic la această matrice originară, este cât se poate de normal și logic în același timp.

Întreaga existență și dezvoltare a ființei umane a fost de-a lungul veacurilor legată de cursurile de apă și de sursele naturale.

Vechii egipteni au calculat calendarul pentru o durată de 365 de zile, orientându-se atât după mișcarea astrelor pe cer, cât și după perioadele de creștere a apelor Nilului.

Fascinația apei, legătura acesteia cu omul și cu civilizațiile pe care acesta le-a creat nu sunt întâmplătoare, căci apa îi dă omului speranța că, utilizând-o, va deveni mai înțelept și mai rezistent în fața încercărilor vieții.

În antichitate, apa a fost întrebuințată mai întâi în scopuri igienice, iar mai apoi și în scopuri curative, sub formă de abluțiuni. Pentru diverse tratamente cu apă, romanii au construit vestitele terme.

Există o adevărată mitologie a apelor cu efecte vindecătoare; indienii care se scaldă în apele sfinte ale Gangelui, sunt convinși că astfel se purifică de energiile negative și se vindecă de bolile care suferă. Tradițiile milenare se bazează pe proprietatea apei de a fi purtătoarea unei tainice puteri purificatoare.

Apa este mediul în care se petrec toate procesele vieții vegetale, animale și umane, ea fiind un solvent biologic universal, având rolul cel mai important în desfășurarea tuturor reacțiilor biochimice din organismele vii.

În secolul al XVIII- lea, dar mai ales în secolul al XIX- lea, hidroterapia era în mare vogă în centrul Europei, în special în Germania.

Întemeietorul hidroterapiei moderne este preotul german Sebastian Kneipp din Bad Worishofen, landul Bavaria, care prin toate cărțile, conferințele și consultațiile sale a răspândit modul de folosire a acestei terapii.

Prima și principala lucrare medicală a lui Kneipp se intitulează „Remedii de medicină naturală, cura de apă pentru vindecarea bolilor și păstrarea sănătății” , în fapt un tratat de hidroterapie, care a apărut în anul 1886. La noi în țară, o inscripție veche găsită la Băile Herculane atestă următoarele : „Ad aquas Herculis sacras” – „La apele sacre ale lui Hercule” , ceea ce demonstreză nu numai vechimea considerabilă a unei stațiuni balneare ( 153 e.n. ), ci și existența unei tradiții vechi de tămăduire cu ape minerale în această regiune.

Apei îi revine rolul esențial în ceea ce privește apariția și menținerea vieții pe pământ. Trebuie să reamintim de asemenea circuitul apei în natură de o mare însemnătate: din precipitațiile atmosferice, apa ajunge în râuri, iar de aici în lacuri, mări și oceane; prin evaporare se ridică apoi în atmosferă pentru a recădea din nou în pământ sub formă de precipitații.

Așa cum spunea marele savant și artist Leonardo da Vinci „ apei i-a fost dată puterea magică de a deveni seva vieșii pe pământ și orice ființă vie este din anumite puncte de vedere creația soarelui și a apei”. Apa este cel mai simplu mijloc terapeutic pentru vitalizarea organismului.

Apa transportă substanțele nutritive spre toate organele, alimentează treseele nervoase, asigură capacitatea de funcționare și de reproducere a tuturor celulelor, intră în compoziția sângelui și a limfei, reglează temperatura corpului, contribuie la eliminarea toxinelor.

Hidroterapia este o metodă terapeutică în care apa se folosește atât în cura internă cât și în cura externă sub diferite forme, acționând prin intermediul temperaturii, pe calea unor factorimecanici și chimici. În aplicațiile externe, cele mai obișnuite căi prin care apa acționează asupra organismului sunt excitația termică și excitația mecanică. Tocmai din acest punc de vedere hidroterapia se asociază cu kinetoterapia.

Recuperarea reprezintă utilizarea dirijată a unui complex de mijloace naturale și/sau artificiale în scopul restabilirii integrității anatomice și a capacității funcționale a aparatelor și sistemelor organismului. Recuperarea se efectuează printr-o activitate planificată a unei echipe interdisciplinare, după anumite principii, legi.

Utilizarea exercițiilor fizice în scop terapeutic și profilactic reprezintă o preocupare din cele mai vechi timpuri, realizarea exercișiilor prin valorificarea factorului natural reprezentat de apă îmbracă o colaborare armonioasă.

Reeducarea în apă devine un domeniu din ce ăn ce mai utiliyat de kinetoterapeuți în programele de reeducare și recuperare.

Putem spune ca reeducarea în apă este utilă din două puncte de vedere: în primul rând pentru pacient care este mai motivat și își dorește să vină la lacțiile de kinoterapie, în al doilea rând pentru kinetoterapeut rezultatele obținundu-se mai rapid.

Reeducarea în apă devine astfel o terapie complexă prin faptul că la acțiunea mișcării, desfășurată sub forma exercițiilor fizice se asociază factorul fizic natural apa, devine astfel o terapieactivă deoarece pacientul trebuie sa participe activ la propria recuperare, este o terapie funcțională întrucât redă individului capacitatea de efort normală, este o terapie pshică deoarece produce nu numai vindecare fizică ci contribuie la relaxarea totală a organismului. Este o terapie socială, factorul social devenind cel mai motivant.

Hidroterapia se dovedește astfel eficientă fiind recomandată în tratarea multor afecțiuni dar și în menținerea unui tonus excelent.

CAPITOLUL 1 – ARTICULAȚIA SCAPULO – HUMERALĂ

Bilanț articular și musculos al umărului

Examnul mobilității artculare se bazează pe o foarte bună cunoaștere a anatomiei funcționale și a biomecanicii umărului.

Amișcările principale în articulația scapulo-humerlă:

flexie- extensie;

abducție- adducție;

rotație internă- rotație externă;

circumducție.

Flexie ( antepulsie )- proecteză brațul înainte și se produce printr-un ax frontal care trece prin mijlocul capului humeral și care variază între 80-180° ( flexia cu omoplatul fixat = 90 ° ; iar flexia cu omoplatul mobilizat = 180° ).

Mușchii care execută flexia:

partea anterioară a deltoidului ( inervat de nervul circumflex );

bicepsul ( inervat de nervul musculo-cutanat );

mușchiul caraco-branhial ( inervat de nervul musculo-cutanat );

mușchiul marele pectoral ( inervat de plexul brahial).

Testarea mișcării de flexie:

poziția de plecare a bolnavului este în decubit dorsal cu brațele de-lungul corpului;

goniometrul se fixează pe partea laterală a brațului cu capul humeral;

brațul fix rămâne paralel cu planul central, iar brațul mobil urmărește mișcarea de extensie a umărului.

Extensia ( retropulsia ) – proectează brațul posterior cu amplitudinea maximă de 50°.

Mușchii care proiectează retropulsia:

deltoidul (inervat de nervul circumplex ):

marele rotund ( inervat de nervul circumflex );

marele dorsal ( inervat de plexul branhial ).

Testarea mișcării de extensie:

bolnavul este în poziție de plecare în decubit ventral cu brațele de-alungul corpului;

goniometrul este fixat pe partea laterală a brațului cu centrul pe capul humeral;

brațul fix rămâne paralel cu planul mesei, iar cel mobil urmărește ex- trensia brațului.

Circumducția – este mișcarea care descrie un trunchi de con cu vârful în centrul capului humeral și baza la nivelul extremității distale a membrelor superioare. Poziția de repaus a articulației umărului este realizată când toți mușchii sunt relaxați, asta se realizează când brațul este așezat în lungul corpului. Poziția de funcțiune este poziția în care o articulație anchilozată permite o serie de mișcări suplimentare ajutând pacientul să se autoservească. La nivelul articulației umărului poziția de funcțiune este:

abducție- adducșie ( amplitudine 60°);

antepulsie 10°;

rotație internă 30°;

Anchiloza articulației scapulo-humerale împiedică iremediabil efectuarea altor mișcări la nivelul articulației umărului, astfel încât e preferat un umăr cu laxitate mare unui umăr blocat în poziție funcțională.

Biomecanica articulației umărului

Articulația scapulo-humerală este cea mai mobilă articulație. Are teri grade de libertate. Ea actioneazăîn strânsă corelație funcțională cu articulațiile centurii scapulare, mărindu-se astfel amplitudinea de mișcare a membrului superior față de trunchi.

Mișcarea de abducție ( de îndepărtare a brațului ) – în această mișcare cele două extremități ale humerusului suferă o deplasare în sens invers. Extremitatea inferioară urcă, iar cea superioară coboară. Mișcarea se face până când marea tuberozitate se lovește de porțiunea superioară a buretelui glenoidian. În acest moment, suprafața articulară a capului humeral părăsește aproape cavitatea glenoidă și intră în contact cu porșiunea inferioară a capsulei articulare.

Mușchii abductori ai umărului sunt:

deltoidul cu toate fasciculele lui;

supraspinosul ( chiar singur în afara deltoidului );

lunga porțiune a bicepsului brahial ( are un rol secundar );

Mișcarea de abducție se poate face numai până la un unghi de 90°. Peste această valoare, ridicarea humerusului nu este posibilă datorită prezenței acromionului. Ridicarea brațului peste 90° se face numai cu ajutorul mișcării de basculă laterală a scapulei.

Mișcarea de adducție se face în sens invers, un rol important revine greutății membrului și gravitației, mișcarea fiind controlată tot de muschii abductori care, prin contracția lor iyotermică, dirijează apropierea membrelor superioare de trunchi.

Mușchii adductori ai umărului sunt: pectoralul mare, dorsalul mare, rotundul mare, rotundul mic, subscapular, coraco-branhial, biceps branhial ( cu scurta porțiune ), triceps brahial ( cu lunga portiune ).

Mișcările de proiecție înainte ( anteducție ) și înapoi ( retroducție ).

Ele se fac: cu bascularea capului humeral înapoi, în anteducție și cu bascularea capului humeral înainte, în retroducție, în timp ce extremitatea inferioară a humerusului se deplasează în sens invers pe un arc de cerc dispus sagital. Amplitudinea proiecției înainte este de 95°, iar cea a proiecției înapoi de 20°. Amplitudinea lor se poate mări prin intervenția centurii scapulare și a coloanei vertebrale până la 180° în anteducție și 35° în retroducție.

În anteducție intervin mușchii:

marele pectoral;

coraco – branhialul;

deltoidul ( fasciculele claviculare ).

În retroducție intervin mușchii:

deltoidul ( fasciculele spinale );

marele dorsal.

Mișcările de rotație înăuntru ( mediana ) și în afară ( laterala ). Ele se realizează în jurul unui ax longitudinal ce trece prin capul humeral în jurul axei anatomice lungi a humerusului. Amplitudinea lor este de 80° pentru rotația externă și 95° pentru rotația internă. În mișcarea de rotație înăuntru, capul humerusului alunecă dinainte – înapoi pe cavitatea glenoidă. Mișcarea este produsă de mușchii supraspinos, rotundul mare, subscapular. În mișcarea de rotație în afară, capul humerusului alunecă dinapoi – înainte pe cavitatea glenoidă. Mișcarea este produsă de mușchii subspinos și micul rotund.

Mișcarea de circumducție – însumează mișcările precedente care se execută în jurul celor trei axe.

Capul humeral descrie un mic cerc urmărind conturul cavității glenoide, în timp ce extremitatea inferioară a humerusului descrie un cerc mare, dar în sens invers. Între articulațiile centurii scapulare și articulația scapulo – humerală este o strânsă legătură în mișcările variate și ample ale membrului superior.

Kinetoterapia în afecțiunile umărului

Kinetoterapia se face la început prin mișcări pasive, care sunt la umăr:

antepulsie – unde ținem priza pe umăr și contrapriza pe cot ducând mână bolnavului prin ușoara vibrație în antepulsie, până la un unghi pe care+l poate face bolnavul;

retropulsie – priza este tot pe umăr și contrapriza pe plica cotului care se face tot prin usoara vibrație mișcând mâna către spatele bolnavului.

Mișcările de antepulsie și retropulsie sunt executate în jurul unui ax transversal pe plan sagital:

rotație internă ( în jurul unui ax vertical );

rotație externă ( în jurul unui ax vertical );

abducție și adducție executate în plan frontal în jurul unui ax sagital.

Pe lângă aceste mișcări elementare umărul poate executa și mișcări combinate ca:

mână, umăr opus:

palmă, regiunea cervicală;

circumducție.

După aceste mișcări pasive urmează mișcările active pe care bolnavul le execută singur, iar după acestea se mai fac mișcări active cu rezistența în care maseurul ține rezistență, iar pacientul încearcă să execute mișcările.

Afecțiunile umărului

Periartrita scapulo – humerală are cinci forme clinico – anatomice – funcționale relativ bine conturate. Acestea sunt:

umărul dureros simplu;

umărul acut hiperalgic;

umărul mixt;:

umărul blocat;

umărul pseudoparalitic.

Umărul dureros simplu ( evoluția bolii )

Este o formă clinică particulară, cunoscută și sub numele de periatrită dureroasă simplă neanchilozată. Această formă de PSH este consecința leziunilor degenerative ( uneori calcificate ) ale tendoanelor celei de-a doua articulații, mai ales tendoanele supraspinosului și bicepsului.

Este forma clinică cea mai frecventă. Bolnavul acuză dureri moderate în umăr când se îmbracă, se piaptănă, sau când solicită membrul superior respectiv prin purtarea unor greutăți. Durerile pot stânjeni bolnavul în timpul somnului, intensificându+se în anumite poziții.

Caracteristica acestei forme clinice este conservarea mobilității, rareori existând o impotență funcțională datorită durerii.

La examenul clinic apreciem mobilitatea activă și pasivă a articulației umărului și localizăm zonele dureroase.

Bolnavul este pus să efectueze mișcări de abducție, rotație internă și externă. Practic bolnavul efectueaza o abducție a brațului și cu antebrațul flectat în unghi drept duce mână la ceafă și la spate.

În cazul localizării leziunilor în tendonul supraspinosului mișcarea se face inițial cu ușurință, apoi între 45° și 90° apare durerea ce stânjenește mișcarea; după 90° mișcarea putând fi continuată fără durere. Este sensul „ resortului” datorat dificultății trecerii supraspinosului prin defileul interacromio – tuberozitar.

La palpare, în cazul leziunilor de supraspinos se identifică în timpul abducției, în zona antero- externă, un punct subacromial foarte sensibil ( la inserția supraspinosului pe marea tuberozitate humerală ).

În cazul leziunilor lungii porțiuni a bicepsului durerea se intensifică prin rotația externă forțată a mâinii, brațul atârnând pe lângă corp. Se limitează dureros rotația externă și abducția, și apare durere în flexia contrată.

La palpare se decelează durere pe fața anterioară a umărului, corespunzătoare tendonului bicepsului.

Evoluția umărului dureros simplu este în general favorabilă trecând din stadiul acut, ăn stadiul subacut, urmat de un stadiu terminal. Vindecarea se produce în câteva săptămâni ( cel mult câteva luni ), fie spontan, fie în urma tratamentului.

Uneori însă durerea se poate agrava, umărul dureros simplu devenind umăr dureros acut hiperalgic.

Umărul acut hiperalgic

De obicei are ca substrat o tendință calcifiantă în puseu inflamator; sau o migrare de elemente calcifiante în bursita seroasă fără calcifieri.

Umărul acut hiperalgic poate debuta în mod brutal, cu o durere atroce și o impotență totală a membrului superior, alteori această formă clinică este continuarea evoluției unui umăr dureros simplu.

Durerile sunt violente, insuportabile; ale se intensifică noaptea impiedicând bolnavul să se odihnească. De asemenea durerea se intensifică la orice tentativă de mobilizare a umărului, limitarea mobilității nefiind deci mecanică ci antalgică.

Durerea iradiază către ceafă sau către fosa supraclaviculară, dar mai ales pe marginea laterală a membrului superior, către mână.

Umărul mixt

Este asocierea dintre un umăr dureros de origine tendinoasă, tenosino – vitică sau bursitică și o limitare a mobilității umărului prin contractura antalgică la rotatori, flexori sau / și abductorii umărului.

Limitarea mișcării în umărul mixt nu se datorează numai durerii, ca în formele precedente, ci și unei redori reale structurale, care nu dispare nici sub anestezie totală.

Evoluția în umărul mixt poate să se facă fie spre umărul dureros, cu persistenta durerii, dar recuperarea mobilității, fie spre umărul blocat ca o formă evolutivă agravată.

Umărul blocat

Este o suferință frecvent întâlnită, care debutează cu dureri moderate ale umărului, exarcerbate nocturn, pretând la confuzia de umăr dureros simplu.

În timp însă, evoluând lent se instalează o limitare marcată a mobilității umărului realizând așa numitul „ umăr înghețat”.

Durerea, prezentă la debut, poate să persiste cu o intensitate scăzută, sau poate să dispară și să reapară periodic pe parcursul bolii.

Substratul anatomic îl reprezintă leziunile inflamatorii ale capsulei glenohumerale, determinând îngroșare fibroasă și constituind în timp capsula retractilă. Retracția capsulei articulare se opune special abducției și rotației ( externe sau interne ) a umărului și împiedică bolnavul în efectuarea unor gesturi uzuale ( ca îmbrăcatul sau pieptănatul ), sau profesionale, când se solicită o bună mobilitate a membrului superior.

Umărul pseudoparalitic

Are la bază, perforarea, de diverse grade a tendoanelor mușchilor rotatori, apărută de obicei pe un fond degenerativ ( la peste 60 de ani ) după traumatisme minore.

Ruptura calotei rotatorilor poate apare însă și la tineri în urma unui traumatism puternic, situație în care se evidențiază o echimoză întinsă pe fața anterioară a brațului.

CAPITOLUL II – HIDROTERAPIA

2.1. Concept și factori de influență

Hidroterapia este definită simplu ca fiind utilizarea apei în scop terapeutic. Astăzi hidroterapia este cunoscută ca un factor adjuvant în tratarea afecțiunilor musculare, afecțiunilor articulare, reumatismele fără să mai luăm n calcul relaxarea și confortul pe care le oferă saunele și băile.

Binefacerile hidroterapiei sunt un rezultat al principiilor de plutire, presiune hidrostatică și temperatura apei.

Hidroterapia repreyintă aplicarea externă a apei calde sau reci, simplă sau cu diferite ingrediente ( plante medicinale, substanțe chimice ), în scop igienic, de refacere, profilactic sau curativ.

Ea este o formă de terapie nespecifică, reacțiile obținute având un caracter individual și variabil în funcție de intensitatea excitantului respectiv temperatura apei, durata de aplicare a acestuia, proprietățile apei și reactivitatea individului.

Hidroterapia cuprinde tratamentul prin baie în apa de mare ( talasoterapia ), în râuri sau mai ales lacuri și bazine deschise sau acoperite, tratament diferențiat după sezon, temperatura apei, salinitate, vârsta, afecțiune, grad de antrenament.

Factorii care acționează în hidroterapie sunt reprezentați de:

factori termici;

factori mecanici;

factori chimici.

Factorii termici – se referă la folosirea apei calde sau fierbinți la o temperatură de 38-40°. Astfel apa are două proprietăți importante: termoconductibilitatea, care este de 30 de ori mai mare decât cea a aerului și termocapacitatea, care este de 8 ori mai mare decât a aerului sau de 33 de ori mai mare decât a Hg. Din aceste cauze aerul umed sau cald se suportă mai greu, iar apa fierbinte la 50° produce arsuri, pe când aerul la această temperatură poate fi suportat. Apa se poate folosi și la temperatura de indiferență, care este de 35°-37°, reprezintă momentul în care organismul nu are nici senzația de cald, nici de rece, cu un bun efect de sedare și relaxare. Pentru aer, temperatura de indiferență a tegumentului este de 20°-22°, iar pentru diferite substanțe cum ar fi parafina sau nămolul temperatura de indiferență este de 37°-38°.

Factorii mecanici – ai apei sunt reprezentați de:

forța ascensională;

rezistența apei;

presiunea hidrostatică.

Forța ascensională este rezultanța dintre forța arhimedică și greutatea corpului. Forța arhimedică se bauează pe legea lui arhimede, potrivit căreia „un corp solid cufundat într+un fluid este împins vertical, de jos în sus, cu o forță egală cu greutatea fluidului dislocat de corp”.

Există trei posibilități:

forța arhimedică mai mare decât greutatea corpului, situație în care corpul urcă;

forța arhimedică mai mică decât greutatea coprului, situație în care corpul coboară;

forța arhimedică egală cu greutatea corpului, care reprezintă condiția plutirii, între nivelul adâncimii maxime și suprafața apei. Corpul va pluti, deoarece densitatea sa este mai mică decât cea a apei.

Scăderea greutății corpului este cea mai evidentă acțiune a imersiei, în strânsă legătură cu densitatea fluidului. Astfel:

în apa obișnuită, în imersie totală, greutatea aparentă a corpului reprezintă 8,8 % din cea reală, iar în imerise parțială a unui membru, greutatea reprezintă 3,5 % din cea reală;

în apele litorale, cu salinitate medie, greutatea aparentă a corpului variază asttfel: în imersie totală, până la baza gâtului devine 6-7 % din valoarea reală, în imersie toracică, până la jumătatea superioară a toracelui are o valoare de 15-30 %, iar în imersie pelvină, până la pubis, reprezintă 50-80% din greutatea reală.

Această pierdere aparentă a greutății oferă avantajul ușurării biomecanice a mișcării. Astfel, dacă încărcarea unor articulații este contraindicată se poate face foarte bine în apă. Aparenta pierdere de greutate este în realitate forța ascensională; astfel apa oferă și avantajul renunțării la brancarde sau scaune cu rotile atât de necesare pe uscat. Totodată, pacientul devine mai motivat și interesat sa colaboreze activ în procesul de recuperare.

Rezistența apei este rezultanta forțelor de frecare între corpul scufundat și forța ascensională a apei este dependentăde:

sensul mișcării;

suprafața corpului;

viteza de execuție;

densitatea apei;

vâscozitatea apei.

Dacă pe uscat rezistențele externe pot fi dozate, în apă rezistența însoțește orice mișcare. Când mișcarea se produce de sus în jos, deci în sens opus forței arhimedice, rezistența crește. Cu cât suprafața corpului crește și mișcarea se execută cu viteză mai mare, cu atât crește și rezistența prin frecare. Alternanța dintre forța arhimedică și rezistență poate fi utilizată pentru creșterea mobilității articulare și a forței musculare. Cu cât densitatea șivâscozitatea apei sunt mai mari, cu atât tonifierea este mai rapidă și mai importantă.

Presiunea hidrostatică este presiunea exercitată de apă datorită greutății straturilor superficiale de fluid.

Caracteristicile presiunii hidrostatice:

crește cu adâncimea;

variază direct proporțional cu densitatea fluidului;

într-un plan orizontal are aceeași valoare în orice punc al planului;

acționează, într-un punct din fluid, din toate direcțiile cu aceeași intensitate; astfel presiunea hidrostatică a apei realizează asupra tegumentelor o adevărată presoterapie, care favorizează resorbția edemelor.

Tot sub acțiunea presiunii hidrostatice a apei crește întoarcerea venoasă și secundară, debitul cardiac. Din acest motiv, hidrokinetoterapia se recomandă cu prudență pacienților cu insuficiență cardiacă.

Factorul chimic – este reprezentat de compoziția particulară a apelor minerale sau a apei litorale. Astfel, acțiunea apei este mult mai complexă, iar hidrokinetoterapia îmbracă forma kinebalneoterapiei.

Apele minerale constituie principala bogăție a factorilor naturali terapeutici existând mărturii privind folosirea lor încă de pe vremea oupării Daciei de către romani.

Experiența îndelungată căpătată de-a lungul mileniilor a fost valorificată ulterior în secolul al XIX-lea când au apărut și primele lucrări științifice. Apele minerale și termale, izvoarele cu apă cristalină îmbogățesc domeniul terapiilor naturale prin efectele lor terapeutice inegalabile, puztând fi folosite atât pentru consumul intern cât și pentru băile totale sau parțiale.

Cura externă constitue tratamentul de bază în afecțiunile aparatului locomotor, sistemului nervos.

Studiul chimic a arătat că în conținutul apelor minerale se găsesc diferite săruri minerale. Cantitatea și felul acestor săruri variază de la o apă la alta. De aici numele de ape minerale și proprietățile lor diferite în funcție de cantitatea de săruri care le conțin.

Aăpele minerale se formează prin pătrunderea în straturile de pământ a apei de ploaie. În drumul ei spre adâncuri, acestea dizolvă diferite săruri minerale în funcție de natura și compoziția straturilor de pământ prin care trece. Găsind o pătură de argilă care nu-i permite să se infiltreze mai adânc apa iese la suprafață sub forma unui izvor mineral. Apele minerale pot fi reci atunci când provin din straturile de suprafață ale pământului, călduțe, când vin din straturile mijlocii și fierbinți când vin de la adâncimi foarte mari.

Compoziția apelor minerale

În funcție de sărurile minerale pe care le conțin apele se împart în 4 categorii:

ape slabe, au sub 1 gram săruri;

ape hipotone, care conțin între 1-8 grame de săruri;

ape izotone, care conțin între 8-10 grame de săruri;

ape hiprotone, care conțin peste 10 grame săruri la litru.

Mineralele care intră în compoziția acestor ape pot fi: sulf, siliciu, clor, sodiu, calciu, magneziu, fier, arsenic, fosfor, cupru, iod și litiu. Acestea formează în mediu apos o serie de sulfați, carbonați, cloruri, ioduri.

Compoziția apelor minerale este foarte complexă. Diferite substanțe intră în proporții variabile în acest amestec, de regulă o anumită substanță se află într-o cantitate mai mare și-n funcție de aceasta apele minerale au fost împărțite în:

Apele clorurosodice, conțin în cantități variabile clorura de sodiu. În cantități mici ale concentrației sunt folosite mai ales în cură internă, întrucât cele în concentrație mare devin iritante pentru mucoasa digestivă. Pentru enzimele digestive, prezența clorurii de sodiu în apele minerale reprezintă un factor moderator, de normalizare sau de creștere a activității lor.

În tratamentele externe, aceste ape acționează asupra pielii prin efectul cumulat al excitațiilor chimici, tehnici și mecanici. Fcatorii mecanici sunt reperezentați de presiunea hidrostatică și de puterea de ridicare a corpului din apa băii, care la apele sărate este direct proporțională cu concentrația apei.

Dacă temperatura băilor variază între 36°-38° celsius, se produce o relaxare musculară și o îmbunătățire a circulației sangvine periferice, obținându-se astfel rezultate terapeutice deosebite în tulburările circulatorii. Excitațiile chimice sunt date îndeosebi de ionii de clor și de sodiu care, acționând asupra receptorilor cutanați le modifică sensibilitatea.

Apele iodurate, conțin iod într-o cantitate mai mare, se folosesc mai ales în cură internă. Cura internă cu ape iodurate este indicată în boala basedow, gușă chistică, gută. Băile cu aceste ape minerale sunt indicate în reumatism degenerativ, afecțiuni circulatorii, nervoase.

Apele sulfuroase, conțin un amestec de săruri. De regulă aceste ape se folosesc în cură internă, trebuiesc băute direct de la izvor deoarece în contact cu aerul devin lăptoase. Sunt indicate în curele de dezintoxicare, sau sub formă de băi în anumite boli de piele. Asupra sistemului nervos, apele cu sulf au o acțiune stimulatoare, de aceea se pot folosi de către bolnavii astenici și hipereactivi. Cura hidrominerală sulfuroasă modifică și secrețiile endocrine.

Cura externă cu apă sulfuroasă se bucură de o largă utilizare în stațiunile balneoclimaterice, băile parțiale sau totale fiind deosebit de benefice.

Apele sulfatate conțin cu precădere sulfat de magneziu.

Apele alcaline sau bicarbonate, sunt bogate în bicarbonați. Sunt clare, fără miros. În cura internă se recomandă să se bea apă călduță când vrem să obținem un efect calmant. Acestea acționează asupra metabolismului general al organismului, îndeosebi asupra celui glucidic, al grasimilor și proteinelor sub formă de inhalații, apele bicarbonate sunt utile pentru efectul lor de fluidizare și de eliminare a secrețiilor din căile respiratorii.

Apele feruginoase, conțin dizolvate cantități mari de fier, sunt incolore, fără miros, au gust plăcut, caracteristic. Ele stimulează apetitul, au acțiune tonică și fortifiantă; de aici indicația lor în diverse anemii, astenii fizice. Prin participarea la îmbunătățirea proceselor metabolice din organism, fierul contribuie la creșterea în greutate a bolnavilor, la sporirea forței lor fizice și a rezistenței organismului.

Apele carbogazoase, conțin pe lângă o serie de substanțe minerale o cantitate de cel puțin 0,75 grame la litru de bioxid de carbon. Acest gaz este de origine vulcanică, apele minerale îl dizolvă și ajung la suprafață unde îl eliberează în apa minerală. Ele au un bun efect antidepresiv, influențează negativ respirația și bătăile inimii, scad temsiunea arterială.

Apele oligometalice, conțin în cantitate egală toate substanțele minerale. Administrate în cură externă au efecte calmante, tonice, stimulează circulația.

Propietățile apelor minerale:

sunt compatibile cu organismul uman, ele constituie un mediu vital pentru celulele corpului; au proprietatea de a fixa în celule elementele componente ale acestora;

activează enzimele, aceste enzime sunt compuși care se află în celule și care fac ca procesele complicate să se desfășoare rapid și armonios;

au un rol pretector, stimulează procesele de apărare ale organismului, tonifiându-l ;

au putere bactericidă , neutralizează toxinele;

au putere anafilactică;

activează arderile.

2.2. Clasificarea procedurilor de hidroterapie

Metodele de tratament în hidroterapie se numesc proceduri hidroterapeutice și se împart în două categorii: parțiale și generale. Procedurile generale sunt proceduri mari reprezentate de băi, împachetări fiind solicitate pentru organism sunt utilizate mai rar în hidroterapie, se prescriu dimineața. Procedurile parțiale sau mici sunt des utilizate în hidroterapie, se execută după-amiază. Tratamentul trebuie adaptat fiecărui pacient în parte, efectuându-se 1-3 proceduri pe zi. Procedurile parțiale sunt reprezentate de :

Băile – sunt cele mai solicitante proceduri în hidroterapie. Ele se pot împărți în mai multe categorii:

simple, cu apă obișnuită;

medicamentoase, cu diferite substanțe ( sare, iod, sulf );

complete sau parțiale;

în temperaturi de indiferență ( 35°-37° ), calde ( 38°-40° ), reci ( sub 22 °).

Băile acționează prin acțiunea celor trei factori: termic, chimic și mecanic ( presiunea hidrostatica, mișcarea apei ). Băile indiferente ( 35°-37° ) au un efect sedativ, relaxant fiind indicate în afecțiuni ale aparatului locomotor.

Băile calde au acțiunea procedurilor calde ( afecțiuni ale aparatului locomotor, afecțiuni ortopedic, pareze, paralizii, reumatism ).

Băile reci sunt proceduri foarte drastice, folosite foarte rar. Sunt proceduri laborioase cu zun bun efect stimulant. Sunt contraindicate la persoanele cardiace și persoanelor de vârsta a treia.

Băile parțiale de mâini sau picioare, sunt proceduri ușoare, care pot fi calde, reci și ascendente. Băile ascendente hauffe reprezintă o procedură parțială cu caracter central aplicată prin intermediul apei la extremități, după o tehnică caracterizată de creșterea gradată a temperaturii apei de la 37° la 40°. Înainte de prima ședință se recomandă efectuarea unor teste care constau în măsurarea din 5 în 5 minute a temperaturii cutanate a halucelui după 30 minute de la atingerea temperaturii apei la 40° celsius; pacientul trebuie să fie bine acoperit în tot restul corpului pentru ca temperatura centrală să ajungă la 37,5° celsius prin vasul dilatației cutanată generală; teritoriile segmentale la care se aplică procedura tzrebuie să fie normal irigate. Se folosesc în crizele astm-brosic, crizele anginoase, pentru reacția lor consensuală. Băile calde sau reci sunt indicate în afecțiuni inflamatorii.

Băile medicinale sunt foarte folosite la ele adăugându-se o substanță chimică ( iod, clorură de sodiu, sulf ); plante medicinale ( infuzii sau decocturi); gaze ( dioxid de carbon, oxigen, aer ). Ele acționează prin toți factorii cunoscuți: termici, mecanici, chimici.

Băile medicamentoase cu iod, sare, sulf, amidon se folosesc în afecțiuni dermatologice. Sunt cunoscute îm popor ca băile cu frunze de nuc.

Băuile cu plante medicinale ( nalbă, cetină de brad, mușețel, mentă ) au un bun efect sedativ și relaxant. Se fac la o temperatură între 36°- 37°, deoarece esențele conținute se volatizează la o temperatură mai mare. Sunt indicate în nevroze, afecțiuni reumatismale, hipertensiune arterială, ulcere.

Băile cu bule gazoase, bulele gazoase din baie se sparg de tegumentul bolnavului, exercitând un masaj fin, un efleuraj care dă o hiperemie activă, scăzând barajul periferic. În acest fel tensiunea arterială scade, ritmul cordului devine mai bradicardic, diastola este mai mare, iar afluxul coronarian mai bogat. Având un bun efect calmant sunt indicate în: tulburări circulatorii periferice, sechele de flebite, nevroze.

Dușurile – sunt cele mai cunoscute proceduri hidroterapice. Ele se pot clasifica în funcție de temperatură în:

reci;

calde;

alternante;

speciale.

În funcție de forma jetului de apă dușurile pot fi:

în rozetă;

în sul;

în evantai ( dușul grădinarului ).

Dușurile au un bun efect stimulant, tonifiant, dintre acestea dușul scoțian este un duș „ în sul ”, alternant, cu o presiune de 1-2 atmosfere, jetul de apă fiind la o distanță de 5-6 metri de pacient. Pentru efectele sale este indicat în afecțiunile cronice reumatice, sciatice cronice, nevroze, obezitate, hipertiroidism.

Dintre dușurile speciale cele mai des folosite sunt duș-masajul și dușul subacvatic. Duș-masajul este un duș cald, cu 5-6 rozete la care se adaugă și masajul. Are un resorbant prin masaj, fiind indicat într-o serie de procese cronice reumatice. Dușul subacvatic este un duș „ în sul”, cu presiune de 2-3 atmosfere, proiectat sub apă la 10-15 centimetri de tegument.

Dușul de aer cald se realizează cu feonul și de obicei este însoțit de masaj, este o procedură blândă.

Dușul subacval este o procedură de hidroterapie mult solicitată și apreciată de pacienți. Se desfășoară în căzi de baie terapeutică, cu apa la temperaturi de 36-38 grade celsius, folosindu-se în timpul procedurii un jet de apă caldă sub presiune furnizată de o pompă specială încorporată la unul din capetele căzii. Jetul de apă sub presiune se proiectează în interiorul apei la 10-15 centimetri de suprafața corporală sub un unghi de 45 grade. Kinetoterapeutul plimbă dușul pe suprafața corporală anterioară și posterioară, cu o anumită viteză de mișcare, manevra repetată de 2-3 ori în interval de 15 minute. Acțiunea acestei proceduri se produce prin factorul termic ( temperatura băii și a dușului ) și prin factorul mecanic reprezentat de masajul hidric.

Contraindicațiile dușului:

fragilitate vasculară;

psihoze;

stări de agitație;

stări febrile;

la gravide.

Compresele – sunt cele mai simple proceduri reprezentate de o bucată de pânză înmuiată în apă și stoarsă. Ele sunt de mai multe feluri în funcție de temperatura și regiunea de aplicare. După temperatură sunt: calde, reci, stimulente și cu aburi.

Compresa rece are efect antalgic, vasoconstrictiv deci antihemoragic și antiinflamator. Ca indicații, se folosește în orice proces inflamator acut. Uneori se înlocuiește cu punga cu gheață. Se schimbă la 5-10 minute, când s-a uscat.

Compresa caldă are o acțiune antalgică, relaxantă, de sedare, vasodilatatoare, fapt pentru care este indicată în procesele inflamatorii cronice.

Compresa Priessnity este o compresă stimulentă, folosită pentru prima oară de țăranul din Tirol care purta acest nume. Este o compresă rece acoperită de o compresă uscată. Ca acțiune la primul contact cu tegumentul se produce vasoconstricție, apoi se încălzește și se produce vasodilatație, încălzire care produce evaporarea apei din compresă, ducând la răcirea tegumentului și uscarea acesteia. Se poate observa succesiunea vasoconstricție-vasodilatație care are un bun efect stimulent, tonifiant. De aici și indicația acestora în inflamațiile subacute și cronice, cu un puternic efect de resorbție.

Compresa cu aburi sau fomentația este o aplicare a căldurii asupra pielii în diferite zone ale corpului prin intermediul unei comprese înmuiată în apă fierbinte și stoarsă. Are ca efecte: intensificarea fluxului sangvin, creșterea temperaturii corpului, scăderea tensiunii musculare, favorizează transpirația.

Spălările – sunt proceduri secundare, sunt foarte importante fiindcă devin obligatorii după procedurile calde. Rolul lor este de a obține redresarea vasculară și de a împiedica pierderea de căldură. Procedurile se execută cu apă rece 20-22 grade celsius.

Fricțiunile – sunt proceduri care acționează atât prin factorul termic cât și prin cel mecanic. Ele sunt întotdeauna reci folosindu-se bucăți de pânză umedă peste care se execută fricțiuni, prin mișcări lungi, de alunecare cu palmele până când acestea se încălzesc. Fricțiunile pot fi parțiale sau totale.

Cataplasmele – cataplasma înseamnă aplicarea unor substanțe de obicei umede pe tegument. Cele mai cunoscute sunt cataplasmele cu nămol. Acțiunea lor este explicabilă atât prin factorul termic cât și prin cel chimic.

Împachetările – sunt proceduri umede și uscate, acțiunea lor este puternic vasodilatatoare, cu un bun efect antiinflamator, resorbtiv și antalgic, relaxant. Se folosesc în procesele inflamatorii cronice, după aceste proceduri calde, obligatoriu, trebuie să urmeăe spălarea.

Împachetările umede pot fi în funcție de dimensiunea regiunii pe care se aplică:

împachetare inferioară;

împachetare superioară;

împachetare pe trei sferturi;

împachetarea trunchiului.

În funcție de durată se pot clasifica astfel:

de scurtă durată ( 10-15 minute );

de durată medie ( 40-50 minute );

de lungă durată ( 50- 90 minute ).

Afuziunile – sunt turnări de apă fără presiune. Ele sunt reci sau alternante și se pot realiza printr-un furtun sau chiar o stropire fără rozetă. În orice procedură alternantă se începe cu cald și se termină cu rece, durata recelui fiind sub jumătate din durata aplicării caldului. Numărul turnărilor ( 3-5 ) se face până se obține reacția dermo-vasculară. Ca orice procedură alternantă, auziunile au un bun efect stimulent, tonifiant. Se folosesc în tulburările circulatorii periferice, insuficiențăvenoasă, sechele după flebite, edeme cronice.

2.3. Efectele hidroterapiei

Efectele hidroterapiei la nivelul organismului sunt:

pentru apa caldă:

crește temperatura corpului;

crește frecvența cardiacă;

crește frecvența respiratorie;

crește consumul de oxigen și rata metabolică;

crește vasodilatația periferică;

crește tensiunea arterială;

alcalinizează pH-ul mediului intern;

crește excreția renală;

intensifică funcția de termoliză, în special prin sudorație.

pentru apa rece:

vasoconstricție periferică inițială;

crește frecvența respiratorie;

crește frecvența cardiacă și tensiunea arterială;

crește tonusul muscular;

ulterior:

vasodilatație periferică;

scade frecvența respiratorie;

scade frecvența cardiacă și tensiunea arterială;

relaxare musculară.

Efectele terapeutice ale utilizării apei reci pot fi sistematizate astfel:

reducerea spasmului muscular prin întreruperea cercului vicios durere-spasm-durere;

ameliorarea durerii prin efecte directe asupra receptorilor și terminațiilor nervoase libere;

reducerea inflamației în fazele precoce;

reducerea temperaturii corporale la valori normale.

Durata aplicării hidroterapiei reci depinde de:

dimensiunea suprafeței;

profunzimea structurilor vizate;

cantitatea de țesut adipos.

Efectele terpeutice ale utilizării apei calde pot fi sistematizate astfel:

crește elasticitatea la nivelul fibrelor de colagen;

reduce spasmele musculare;

diminuează durerea;

crește flexibilitatea tendoanelor;

scade vâscozitatea lichidului sinovial;

efecte vagotone ( 36-40 grade ) sau simpaticotone ( peste 42 grade ) .

CAPITOLUL III – HIDROKINETOTERAPIA

3.1 Tehnici kinetice de recuperare

Hidroterpia este acea ramură a medicinei naturiste care se bazează pe utilizarea extenă a apei, în scop profilactic și terapeutic. Ea este considerată una dintre cele mai vechi terapii; tocmai din acest motiv băile romane și turcești erau recunoscute pentru starea de bine conferită, apa reprezentând deasemenea un element important în sistemele de vindecare chinezești. Principalele căi prin care apa acționează asupra organismului uman sunt:

excitația termică, care depinde exclusiv de temperatura apei;

excitația mecanică, ce este dată de presiunea apei asupra omului.

Tehnicile kinetice de recuperare sunt reprezentate de:

tehnici kinetice statice:

contracția musculară;

relaxarea musculară.

tehnici kinetice dinamice:

pasive:

tracțiuni;

mobilizarea sub anestezie;

asistate;

mecanice;

auto-pasive;

pasive-active;

manipulări.

active:

reflexe;

voluntare;

active-pasive;

libere;

cu rezistență.

3.2 Hidrokinetoterapia – concept și bază materială

Hidrokinetoterapia nu poate fi considerată o simplă transpunere în mediul acvatic a kinetoterpiei pe uscat. Ea realizează o solicitare articulară care are ca scop asupulizarea, efectul muscular fiind secundar. Reeducarea în apă se desfășoară analitic și în general în succesiune inversă celei pe uscat prizele de start și fixarea segmentelor care nu lucrează. Alegereaexercițiilor este dependentă de : vârstă, starea generală și capacitatea de colaborare a pacientului.

Baza materială a hidrokinetoterapiei

Imersiile parțiale sau totale se efectuează în: căzi, bazine, piscine.

Căzile au formă obișnuită sau în treflă. Căzile în treflă conferă kinetoterpeutului posibilitatea supravegherii și mobilizării comode a tuturor articulațiilor pacientului. Căzile sunt confecționate din ceramică, oțel inoxidabil sau fibră de sticlă.

Bazinele sunt în general de mărimi modeste; înălțimea medie a apei este cuprinsă între 0,80-1,30 metri. Bazinele pentru reeducarea mersului au lungimi și înălțimi variabile; sunt prevăzute, pe fiecare perete, cu rampe metalice.

Piscinele au dimensiuni mari și se utilizează în înotul terpeutic. Se deosebesc de piscinele obișnuite prin: temperatura ridicată a apei, barele de sprijin, sistemele de ridicare și coborâre pentru imersia pacientului în branca.

Materialele utilizate în imersie sunt:

dispozitive fixe : masa de reeducare, planul înclinat, scaunele, parcursul de reeducare, bare de sprijin, aparate de tracțiune, suporturi pentru imersie;

dispozitive mobile pentru: plutire – podul plutitor, veste, colaci, flotoare gonflabile de tip colier pentru articulații, covor plutitor.

Dispozitivele fixe

Masa de reeducare este un plan ușor înclinat, care asigură imersia întregului corp, cu excepția capului care se sprijină pe o pernă cervicală. Corpul este menținut de o chingă fixată la nivelul pelvisului; prin două mânere laterale pacientul se menține, cu efort minim, în poziția impusă. Extremitatea inferioară a mesei este împărțită în două panouri, care pot fi coborâte, facilitându-se astfel mobilizarea coapsei.

Planul înclinat la 35 grade permite reeducarea coloanei lombare; bazinul se fixează în chingă, se menține sprijinul pubian și sefolosesc mânerele laterale.

Scaunele sunt fixate pe stâlpi metalici, la diverse înalțimi; permit cel puțin două reglaje, în funcție de înălțimea segmentului tratat : genunchi sau umăr.

Se pot folosi și taburete, care permit mobilizarea coloanei în poziția așezat. În acest caz, baza taburetului trebuie să fie suficient de largă și grea, pentru a nu fi antrenată de oscilațiile pacientului. Îălțimea lor este reglabilă, iar pentru fixarea pelvisului se folosește o chingă.

Parcursul de reeducare este utilizat pentru reeducarea mersului care se poate efectua la diverse adâncimi ale apei. Este un complex format din scări, pante ascendente și descendente prevăzute cu bare paralele între care se efectuează inițial reeducarea mersului în imersii, se poate realiza chiar încărcarea.

Barele de sprijin sunt fixate de o parte și alta a scărilor de acces precum și de perții bazinelor sau piscinelor.

Aparatele de tracțiune funcționează pe sistemul scripeților și realizează elongații ale elemntelor articulare și periarticulare, cu precădere la nivelul coloanei vertebrale.

Suporturile pentru imersie se utilizează în cazul persoanelor cu forță musculară scăzută sau imobilizate în aparate amovibile pentru imersie pe brancard. Sunt acționate de macarale hidraulice.

Dispozitive mobile

Podul plutitor permite mobilizarea extremităților: pumn, mână și cot fără a impune imersia totală a pacientului, care poate fi obositoare.

Vesta, colacul, flotoarele gonflabile, covorul plutitor ( salteaua pneumatică ) se utilizează pentru asigurarea plutirii.

Labe de scafandru, palmarele, flotoarele pentru frânarea mișcării, combinezoanele măresc suprafața corporală și cresc astfel rezistența la mișcare.

Dușurile subacvale în jet sau vârtej au rol adjuvant și produc masaj sub apă.

Indicații: în aproape toate programele de recuperare, de la bolile neurologice, posttraumatice, reumatice ( după remisiunea puseului acut ) până la cele cardiovasculare și respiratorii.

Contraindicații:

absolute:

infecții și soluții de continuitate a tegumentelor;

ulcere varicoase;

inconștiență urinară;

conjunctivită virală;

infecții în sfera ORL;

insuficiență cardiacă manifestă;

hipertensiune arterială;

insuficiență respiratorie severă.

relative:

epilepsie;

vârsta a treia.

3.3 Proceduri ale hidrokinetoterpiei

Programul de reeducare în apă

Programul de reeducare în apă utilizează în scop facilitator caracteristicile termice, mecanice și chimice ale apei; mișcările fiind efectuate astfel în condiții de decărcare, cu amplitudine maximă și cu solicitări minime din partea pacientului. Pentru a realiza acomodarea pacienților programul de reeducare va fi precedat de imersii totale.

Programul va respecta principiul pregresivității atât ca îngreunare cât și ca durată. Astfel perioada de lucru va crește treptat de la 10 minute la 30 minute. Ritmul optim al mișcărilor este de 10-15 repetări pe minut. Expirul se va face în timpul mișcării, iar inspirul în pauza dintre repetări; îngreunarea mișcării se obține prin accelerarea vitezei de deplasare și prin mărirea suprafeței de rezistență cu ajutorul palmarelor, labelor de scafandru.

Programul de reeducare în apă se efectuează individual sau în grup; indiviadualizarea va ține cont de vârstAa subiectului, diagnostic, stadiul bolii, starea generală a pacientului și de bolile asociate. Terapia de grup se va folosi în cazul pacienților cu simptomatologie asemănătoare.

Gimnastica respiratorie

Gimnastica respiratorie ocupă un loc important în hidrokinetoterapie. Aceasta constă în coordonarea și amplificarea voluntară a mișcărilor libere respiratorii respectiv din stimularea și antrenarea funcției respiartorii prin mișcări pasive, active și active cu rezistență în scopul ameliorării schimburilor gazoase la nivel pulmonar și tisular.

Prin exercițiile de respirație se asigură astfel o ventilație pulmonară optimă, o plată rapidă a datoriei de oxigen și o revenire într-un timp cât mai scurt a indicilor neurofiziologici la valori apropiate de cele anterioare efortului. La acestea se adaugă și facilitatea circulației de întoarcere venoasă cu impact pozitiv asupra metabolizării produșilor acizi rezultați în urma efortului.

Exercițiile de respirație în apă sunt foarte importante și reprezintă unul din punctele forte ale reeducării în hidrokinetoterapie. Ritmul și tempoul mișcărilor ăn cadrul exercițiilor de respirație se adaptează stării organismului. Cele mai utile exerciții sunt cele în care fazele respirației sunt asociate cu mișcări active la nivelul trunchiului, membrelor superioare sau membrelor inferioare, mișcări executate simetric sau asimetric.

Exercițiile au fost executate cu pacienții fie în imersie totală fie în imersie parțială.

Imersiile totale constau în scufundarea întregului corp în bazine, căzi, piscine, la diverse temperaturi ale fluidului:

imersiile totale la temperaturi reci durează 10-20 secunde, și sunt precedate de o procedură caldă;

imersiile totale la temperaturi calde se aplică pornindu-se de la temperatura de confort pentru acomodarea subiectului, se menține aproximativ 5 minute.

Imersiile totale au ca efecte: vasodilatație accentuată, cu supraîncalzirea centrală a corpului, accelerarea metabolismului, efecte citostatice.

Imersiile parțiale constau în scufundarea parțială a corpului în special a extremităților. Imersiile cuprind: proceduri reci, calde, alternante și ascendente Hauffe.

procedurile reci au efecte antiinflamatorii când durata este de 5-10 minute și efecte decongestive cerebrale și viscerale când se aplică pe o durată de 1-2 minute;

procedurile calde produc vasodilatație periferică și relaxarea spasmului vascular;

procedurile alternante acționează prin alternarea procedurilor calde cu cele reci. Astfel imersia la temperatura de 38-40 grade celsius se menține 2-3 minute, până la apariția hiperemiei, după care extremitățile se mențin 20-30 secunde în apă rece;

procedurile ascendente Hauffe au același mod de aplicare ca și imersiile totale la temperaturi calde.

CAPITOLUL IV : METODOLOGIA CERCETĂRII

Scop, ipoteză, sarcini

Scopul lucrării

Lucrarea s-a constituit într+un demers ce a vizat accelerarea recuperării unei afecțiuni articulare, pentru integrarea rapidă în activitatea cotidiană și profesională.

Ipoteza lucrării

În lucrarea de față am pornit de la ipoteza potrivit căreia dacă în demersul recuperator al afecțiunilor la nivelul articulației scapulo-humerale utilizăm un program de hidrokinetoterapie se va obține o recuperare a mobilității articulației scapulo-humerale aproape de normal într-o perioadă mai scurtă de timp.

Sarcinile lucrării

În sarcinile acestei lucrări au intrat:

documentarea bibliograică de specialitate;

alegerea subiecților;

selecționarea mijloacelor de cercetare și acționare;

evaluarea la nivelul articulației afectate;

prelucrarea datelor;

analiza rezultatelor și elaborarea de concluzii.

4.2. Metodele de cercetare utilizate

În lucrarea de față metodele de cercetare utilizate sunt reprezentate de:

metoda studiului bibliografic;

metoda observației pedagogice;

metoda înregistrărilor;

metoda statico-matematică;

metoda grafică.

Metoda studiului bibliografic

Pentru realizarea cercetării științifice am efectuat o documentare corespunzătoare și cât mai complexă, având ca punct de plecare cele mai reprezentative surse ale literaturii de specialitate.

Metoda observației pedagogice

Această metodă este socotită a fi una dintre cele mai vechi metode de cercetare și cu cea mai amplă utilizare în cunoașterea pacienților, ea furnizând date despre pacienți. Putem spune de asemenea că această metodă este cea mai simplă dintre metode, ea constând în contemplarea intenționată a unui proces sau fenomen.

Metoda înregistrărilor

Metoda înregistrărilor este o altă metodă importantă folosită în lucrarea de față. Metoda prezintă avantajul exprimării cifrice a rezultatelor, ceea ce aduce cercetări obiective și exacte.

Metoda statico-matematică

Această metodă este utilizată în cercetarea diferitelor fenomene în cazul nostru a activității de hidrokinetoterpie. Ea constă în alegerea datelor numerice, interpretarea și prelucrarea lor statistică. Datele furnizate cu ajutorul statisticii contribuie la cunoașterea nivelului de creștere a miobilității articulației scapulo-humerale în funcție de vârsta pacienților, de sexul acestora, de dinamica lor.

Metoda grafică

În cadrul lucrării am folosit și metoda grafică, graficul fiind o imagine spațială cu caracter convențional, care prin diferite mijloace plastice scoate în evidență ceea ce este caracteristic și esențial în evoluția pacienților, în ceea ce privește proporțiile și corelațiile cu valorile înregistrate la începutul tratamentului. Prin folosirea acestei metode se formează o imagine de ansamblu cât mai concludentă.

4.3 Subiecții și organizarea studiului

Recuperarea s-a realizat în perioada 15 octombrie – 15 decembrie 2008.

Experimentul s-a desfășurat în Centrul de Recuperare S.C. Mehedinți Decebal S.R.L din localitatea Câmpina sub îndrumarea domnului profesor doctor Mehedinți Decebal pe un de trei pacienți ( bărbați ), având diagnosticul de periatrită scapulo-humerală, selecționați din centrul de recuperare pe baza unei evaluări ținând seama de reperele normale ale funcționalității articulației scapulo-humerale. Programele de hidrokinetoterapie s-au realizat într-un bazin special amenajat pe o durată de 25 minute ședința, de 3 ori pe săptămână timp de 8 săptămâni.

În continuare vom prezenta cele trei fișe individuale de observație care s-au realizat pe timpul perioadei de recuperare.

4.3.1 FIȘĂ INDIVIDUALĂ DE OBSERVAȚIE NUMĂRUL 1 ( ANDREI APOSTOL )

4.3.2. FIȘĂ INDIVIDUALĂ DE OBSERVAȚIE NUMĂRUL 2 ( CALCEA ALIN )

4.3.3 FIȘĂ INDIVIDUALĂ DE OBSERVAȚIE NUMĂRUL 3 ( MARIN ALEXANDRU )

4.4 Programe kinetice utilizate

Am aplicat următorul program pe un grup de trei pacienți, pogramul de reeducare s-a realizat individual, pacienții având vârste apropiate și diagnostice cu simptomatologie asemănătoare (periatrită scapulo-humerală ) fiind toți de același sex, rezultatele obținute fiind notate în fișe individuale de observație.

Programul de reeducare în apă:

Durata imersiei totale: 25 minute;

Durata exercițiilor: 25 minute;

Programele sunt alcătuite din 4 exerciții, fiecare exercițiu fiind repetat de trei ori. O serie cuprinde 20 de repetări timp de 1 minut, pauza între serii este de 1 minut, între exerciții 1minut și 30 de secunde.

Programul 1 pentru Apostol Andrei:

Exercițiul 1:

Poziția inițială: așezat pe scăunel cu fața la perete, spatele drept, umerii scufundați, membrele superioare cu coatele extinse și mâinile pe bară.

Comandă: se desprinde mâna stângă de pe bară; membrul superior stâng cu cotul extins se orientează posterior; mâna în poziție intermediară ( pronosupinație) „taie apa”.

Exercițiul 2 :

Poziția inițială: aceeași ca pentru exercițiul anterior.

Comandă: membrul superior stâng cu mâna intermediar (pronosupinație) „taie” apa în sens posterior. Se revine în poziția inițială dupa ce oasele antebrațului se derotează orientând mâna în supinație.

Exercițiul 3:

Poziția inițială: așezat pe scăunel cu fața la perete și mâna dreaptă în sprijin pe bară, membrul superior stâng extins pe lângă trunchi, mâna cu degetele abduse.

Comandă: se execută cu antebrațul stâng alternativ pronații și supinații orientând fața palmară intern și extern.

Exercițiul 4 :

Poziția inițială: așezat pe scăunel cu brațele pe lângă trunchi cu fața la oglindă, mișcări de respirație, pe inspirație ridicarea brațelor prin lateral până la nivelul umerilor, pe expirație revenirea la poziția inițială.

Programul 1 pentru Calcea Alin:

Exercițiul 1:

Poziția inițială: așezat pe scăunel cu fața la bară, umerii sub apă, membrul superior stâng, extins din cot pride bara, membrul superior drept este abdus și rotat intern din umăr, antebrațul în pronație , orientat în jos, cotul și articulația pumnului ușor flectate.

Comandă: se execută rotația internă a umărului, mișcare prin care antebrațul se orienteză in sus.

Exercițiul 2 :

Poziția inițială: așezat pe scăunel lateral față de peretele piscinei cu antebrațul stâng sprijin pe bară. Membrul superior drept este abdus din umăr și flectat din cot la 90 grade, antebrațul în poziție intermediară.

Comandă: se rotează extern umărul, orientând antebrațul vertical în sus.

Exercițiul 3:

Poziția inițială: așezat pe scăunel, membrele superioare sunt abdusde din umeri, flectate di coate cu mâinile pe ceafă.

Comandă: se apropie anterior coatele și apoi revin în poziție inițială.

Exercițiul 4 :

Poziția inițială: așezat pe scăunel cu brațele pe lângă trunchi , ridicarea brațelor prin lateral sus și apropierea lor anterior și coborârea acestora prin înainte, astfel revenind la poziția inițială.

Programul 1 pentru Marin Alexandru:

Exercițiul 1:

Poziția inițială: așezat pe scăunel cu având membrele superioare flectate din coate cu degetele pe umeri, kinetoterapeutul îl apucă de coate și îi execută rotații de brațe.

Exercițiul 2 :

Poziția inițială: așezat pe scăunel lateral față de peretele piscinei cu antebrațul drept sprijin pe bară. Membrul superior stâng este abdus din umăr și flectat din cot la 90 grade, antebrațul în poziție intermediară.

Comandă: se rotează extern umărul, orientând antebrațul vertical în sus.

Exercițiul 3:

Poziția inițială: așezat pe scăunel, membrele superioare pe lângă trunchi, ridicarea lor prin înainte sus în supinație, se răsucesc și coborârea prin pronație.

Exercițiul 4 :

Poziția inițială: așezat pe scăunel cu brațele ridicate la nivelul umerilor, apropierea anterioară a brațelor cu palmele orientate una spre cealaltă, revenirea la poziția inițială.

4.5 Analiza și interpretarea rezultatelor

În urma aplicării programelor de reeducare în apă se constată la 1 din cei 3 pacienți dificultăți la mișcarea de extensie a umărului, la 2 din cei 3 pacienți s-a observat o execuție mai ușoară a mișcărilor de rotație internă și rotație externă.

De asemenea la cei 3 pacienți programul de reeducare în apă a scăzut durata tratamentului recuperator, factorul social devenind unul de ordin terapeutic.

S-a remarcat deasemenea la 2 din cei 3 pacienți o scădere marcată a intensității durerii atât în timpul efectuării exercițiilor cât și după terminarea programului precum și o bună coordonare a mișcărilor de respirație cu executarea mișcărilor.

În urma programului de reducare 2 din cei 3 pacienți au efectuat mai bine mișcările uzuale.

La toți cei 3 pacienți s-a observat creșterea amplitudinii de mișcare în urma programului de reeducare în apă.

4.6 Rezultatele obținute

În urma cercetării, rezultatele au fost interpretate grafic sau în coloane paralele. Au fost efectuate doua evaluări înainte și după tratament, rezultatele fiind obținute în funcție de parametrii urmăriți.

Parametrul important al artculației scapulo-humerale flexia articulației înregistrează o curbă ascendentă. Astfel se înregistrează creșterea mobilității de la testarea inițială la testarea finală cu 30 grade la primul pacient, o creștere de 70 grade a amplitudinii mișcării la al doilea pacient și o creștere de 40 grade a amplitudinii mișcării la cel de-al treilea pacient.

Adducția articulației scapulo-humerale înregistreză deasemeneavalori crescute la testarea finală comparativ cu testarea inițială. Astfel primul pacient înregistrează o creștere a mobilității articulației scapulo-humerale la mișcarea de adducție cu 15 grade, cel de-al doilea pacient înregistrează o creștere a mobilității articulației cu 25 grade, iar cel de-al treilea pacient înregistrează o creștere a mobilității cu 20 grade.

La mișcarea de rotație externă a articulației scapulo-humerale pacienții înregistrează de asemenea creșteri ale valorii acesteia la testarea finală comparativ cu testarea inițială. Astfel primul pacient înregistrează o creștere a mobilității articulației la această mișcare cu 35 grade, al doilea pacient înregistrează o creștere a mobilității cu 40 grade, iar al treilea pacient înregistrează o creștere a mobilității cu 30 grade.

În urma programului de hidrokinetoterapie la mișcarea de rotație internă a articulației scapulo-humerale se înregistrează creșteri ale mobilității astfel la primul pacient în urma testării finale rotația internă a articulației crește cu 20 grade, la cel de-al doilea pacient mobilitatea articulației crește cu 20 grade, iar la cel de-al treilea pacient mobilitatea articulației crește cu 30 grade comparativ cu testarea inițială.

În urma programului de hidrokinetoterapie la mișcarea de extensie a articulației scapulo-humerale se înregistrează creșteri ale mobilității astfel la primul pacient în urma testării finale extensia articulației crește cu 20 grade, la cel de-al doilea pacient mobilitatea articulației crește cu 35 grade, iar la cel de-al treilea pacient mobilitatea articulației crește cu 25 grade comparativ cu testarea inițială.

Abducția mișcarea articulației scapulo-humerale executată în plan frontal înregistrează deasemenea creșteri ale valorii de la testarea inițială la testarea finală. Astfel la primul pacient se înregistrează o creștere a mobilității articulației în plan frontal cu 25 grade, la cel de-al doilea pacient se înregistrează o creștere a mobilității cu 60 de grade,iar la cel de-al treilea pacient se înregistrează o creștere a mobilității cu 60 grade.

4.7 Concluzii desprinse din studiu

În urma tratamentului de recuperare pacienții au dobândit o forță aproape normală în axele de mișcare.

La pacienții Apostol Andrei și Marin Alexandru mobilitatea în axele mișcării sunt normale și au ajuns la forța F4 spre F5.

Pacientului Calcea Alin i-a crescut forța de la F2 la F4 – F5 și a căpătat o mobilitate în axele mișcării umărului aproape de normal.

CAPITOLUL V – CONCLUZII TEORETICE

Hidroterapia este ramură a medicinei naturiste care se bazează pe utilizarea externă a apei în scop profilactic și terapeutic.

Apa este cunoscută ca factor adjuvant în tratarea afecțiunilor musculare, afecțiunilor articulare, afecțiunilor reumatismale.

Terapia cu apă este o formă de tratament nespecifică, reacțiile obținute având caracter individual și variabil în funcție de intensitatea excitantului respectiv temperatura apei, durata de aplicare a acestuia, proprietățile apei și reactivitatea individului.

Mediul acvatic oferă avantaje incontestabile procesului recuperator, prin acțiunea factorilor mecanici, chimici și termici ai apei.

Hidrokinetoterapia permite efectuarea reeducării neuromotorii prin utilizarea și folosirea cu mai multă ușurință a tehnicilor de facilitare neuromusculară.

Hidrokinetoterapia presupune individualitatea tratamentului. Este obligatorie adaptarea programelor de hidrokinetoterapie pentru fiecare pacient, chiar dacă au aceleași afecțiuni.

Programul de hidrokinetoterapie presupune participarea conștientă și activă a pacientului. Kinetoterapeutul trebuie să fie sigur că pacientul a înțeles modul în care se efectuează fiecare exercițiu fizic și cum îl poate ajuta hidrokinetoterapia în afecțiunea respectivă.

Alegerea programului de hidrokinetoterapie trebuie sa țină cont de particularitățile individuale ale organismului, de constelația neuro-endocrino-metabolică specifică fiecărui individ, identificată prin date anamnestice, clinice și teste paraclinice.

Reeducarea în apă se desfășoară analitic și în general, în succesiune inversă reeducării prectice pe uscat.

Programul de reeducare în apă va respecta un principiu de bază și anume progresivitatea atât ca îngreunare cât și ca durată.

În programul de reeducare în apă nu se vor trata mai mult de două articulații concomitent.

Terapia de grup se va folosi în cazul afecțiunilor omogene, cu simptomatologie asemănătoare.

Hidrokinetoterapia în apă reprezintă punctul de plecare al oricărei mobilizări

BIBLIOGRAFIE

Elena Mureșan, Cristina Jellascov, Doina Mureșan – Corectarea deficiențelor fizice. Mijloace utilizate în apă și pe uscat., Universitatea Spiru Haret, Editura Fundației România de Mâine

Elena Sabău – Refacere- Recuperare. Kinetoterpia în activitatea sportivă., Editura Fundației România de Mâine

Baciu, Cl – Kinetoterpia pre- și post- operatorie, Editura Sport – Turism, București, 1981

Biro, V – Automasajul, hidroterapia și zooterapia, Editura Polirom, Iași, 2006

Buzescu, A – Anatomie și biomecanică, Editura ANEFS, București, 2002

Cordun, M, Cirlă, L – Hidrokinetoterapia în afecțiuni reumatismale, Editura Printech, București, 1999

Cordun, M – Kinetologie medicală, Editura Axa, București, 1999

Dail, C, Thomas C – Hidroterapie. Tratamente simple pentru afecțiuni obișnuite, Casa de Editură Viață și sănătate, București, 2005

Dinculescu, T. – Elemente de balneo-fizioterapie generală, Institutul de Medicină și Farmacie, București, 1985

Elena-Luminița Sidenco – Ghid practic de evaluare articulară și musculară în kinetoterapie, Universitatea Spiru Haret, Editura Fundației România de Mâine

Goubel, F – Biomecanique, Editura Masson, Paris, 1998

Ispas, A – Noțiuni de semiologie medicală pentru kinetoterapeuți, Editura Art Design, București, 1999

Kiss, I – Fiziokinetoterapia și recuperarea medicală, Editura Medicală, București, 1999

Marcu, V – Masaj și Kinetoterapie, Editura Sport-Turism, București, 1983

Sbenghe, T – Kinetologie profilactică, terapeută și de recuperare, Editura Medicală, București, 1987

Sbenghe, T – Bazele teoretice și practice ale kinetoterpiei, Editura Medicală, București, 1999