Hemofilia

Cuprins

Introducere

Cu secole în urmă oamenii au constatat că hemofilia apare la un nivel familial, la membrii de sex masculin din familie, de regulă pe linie maternă existând aceleași manifestări hemoragice.

Cu toate aceste evidențe, modul de transmitere al hemofiliei din cadrul familiei a rămas necunoscut până mai târziu în secolul XX, în zilele noastre este cunoscut faptul că hemofilia este o afecțiune genetică, care apare din cauză că anumite gene care au un rol specific nu funcționează corespunzător.

Aproape în totalitate pacienții afectați de această boală sunt de sex masculin, la aceștia hemofilia putând reprezenta o mutație mai nouă.

Boala nu este transmisă niciodată de către un bărbat afectat la copii acestuia de sex masculin. Copii de sex feminin ai unui bărbat afectat de hemofilie vor fi purtători. Dacă mama e purtătoare, boala va fi transmisă fiilor ei în proporție de 50%. Dacă tatăl este neafectat , fiicele mamelor purtătoare nu vor manifesta boala dar în 50% din cazuri pot fi purtătoare.

Am structurataceastălucrareîndouă capitole și anume: Capitolul I:

Capitolul II:

În final am scrisconcluziilece s-au desprins din aceastălucrareșibibliografiafolosită.

Capitolul I

Hemofilia

I.1. Generalități. Definiție

Hemofilia reprezintă o afecțiune hematologică genetică ce afecteazăîn special bărbații. Apare când se moștenesc factorii coagulării anormali, aceștia fiind incapabili să funcționeze în mod normal.

Factorii coagulării sunt necesari pentru oprirea sângerării rezultate în urma unui traumatism și pentru prevenirea unei hemoragii spontane.

Gena hemofiliei poate prezenta mai multe erori, ce pot produce anomalii diferite ale factorilor de coagulare.

Anatomia și fiziologia sângelui

Sângele este lichidul vital care există în corpul omenesc ca și în cel al animalelor, ce hrănește organele și țesuturile din corp, eliminând substanțele nefolositoare sau pe cele reziduale din organism,de fiind numit "râul vieții". Mediul intern al organismuluieste format din sânge împreună cu limfa și cu lichidul interstițial.

Sângele este caracterizat prin culoare roșie ,miros specific, gust sărat, prinreacție (Ph) alcalina slaba, fiind vâscos și irigând toate organele și cu țesuturile.

Proprietățile sângelui

Densitatea  sângelui este de 1057 la femei și de 1061 la bărbați. Densitatea separată a masei globulare este 1097, și cea a plasmei este 1027. Valorile la nou-născut sunt mai crescute față decele ale adultului. Importanța cea mai mare în determinarea valorii densității o au elementele figurate, în special eritrocitele,apa șiproteinele plasmatice.O densitate mai mare la nou născut și la bărbați (variații fiziologice ce sunt determinate de sex și de vârstă sunt datorate unui numărde globule roșii mai mare.Creșterile densității peste valori normale se potîntâlni fiziologic la altitudine, la efort(din cauza splenocontracției), în deshidratările prin transpirație, și patologic, se pot întâlni în diaree, în vomă, în poliglobuliile primare sau cele secundare șiîn șoc. Scăderile fiziologice ale densității sunt constatate la femeile însărcinate, după ingerările masive de lichide, iar scăderile patologice sunt întâlnite în anemii și în hemoragii.                                                                         

Vâscozitate, în raportul cu apa, în mod normal variază între 3,5 – 5,4.Vîscozitatea va determina o scurgere în straturi (laminară) a sângelui prin vase, o creșterea vâscozității peste anumite valori reprezintă un factor care îngreunează circulația. Variațiile densității și ale vascozității sunt determinate de variația numărului elementelor figurate.Factorii ce determină vâscozitatea sîngelui sunt: hematocrit (care este dependent de elementele figurate) și proteinele plasmatice (în special fibrinogen și imunoglobulinele Ig G si Ig M). Parametrii fizici in funcție de care variazăvâscozitatea sângelui sunt următorii:

Temperatura – vîscozitatea sângelui variază invers proporțional cu temperatura; drept urmare vîscozitatea în teritoriul cutanat care este expus la rece va fi mai mare decât în vasele profunde; o simplă scufundare a brațului în apă la 40C va crește valorile vâscozității în regiunea respectivă de 3 ori; iar dimpotrivă o creștere a temperaturii, va determina o scăderea vâscozității;  

Viteza de curgere a sângelui – în cazul în care viteza este mare, eritrocitele se dispun de-a lungul axului central în sensul de curgere, iar forța de frecare internă este minimală.Odată ce viteza scade, eritrocitele au tendința de a ocupa axul, iar elementele figurante curg în suspensie permițând un număr mare de coliziuni intercelulare ce cresc frecarea internă adică vâscozitatea;

Diametrul vascular – vâscozitatea relativă poate scădea proporțional cu raza în vasele ce au calibru mai mic de 300.Scăderile vîscozitații sângelui duc la scăderi ale presiunii arteriale. In folosirea substituenților artificiali ai plasmei, în vederea refacerii volemiei, a presiunii arteriale, condiția obligatorie esteasigurarea unei vîscozități normale a substituienților perfuzați.

Volumul sanguin(volemia) –  sângele din organismul uman reprezintă 7% din greutatea corpului, însemnând în jur de 5 litri de sînge pentru individul cu o greutate de 70 Kg. Volumul sanguindiferăîn condiții fiziologice, în funcție de: 

sex (mai mare la bărbați);

 vîrsta (odată cu înaintarea în vârstă scade);

 mediul geografic (mare la locuitorii din podișurilor înalte).

Normovolemia reprezintă volumul normal de sânge din organism, corpul sănătos având mecanisme specifice de menținere a acesteia. În anumite stări patologice se schimbă  volumul total al sângelui: când scade se numește hipovolemie cum este cazul în hemoragii, în forme diferite de anemii, în cazul mixedemului etc; sau poate crește, purtând numele de hipervolemie cum ar fi în cazul hipertiroidismului, leucemiei etc. În stare de repaus o parte din masa sangvină a organismului va stagna în teritoriile venoase și în capilarele din ficat, din splină și din țesutul subcutanat. Acesta reprezintă volumul sangvin stagnant (de rezervă), fiind în cantitate de 2 litri. Diferența de 3 litri este reprezentată de volumul circulant. În funcție de condițiile de existență, raportul dintre volumul circulant  și cel stagnant variază. În timpul efortului fizic sau termoreglator se mobilizează sângele de rezervă, astfel crește volumul circulant. Menținerea volumului sângelui în limite constante, chiar în cazul ingerării unor cantități de lichide variabile, va presupune existența anumitor mecanisme de reglare. Această reglare se va face în mod diferit pentru volumul plasmatic și volumul globular.

Reglarea volumului plasmatic. În acest caz intervin mecanismele reflexe și cele umorale, ce vor influența procesele de filtrare și cele de reabsorbție capilară, și în același timp pe cele de excreție renală.

mecanismele reflexe: voloreceptorii (receptorii de volum) ce vor iniția asemenea reflexe sunt localizați, parțial, în atriul stâng. O distensie a  atriului de către volumul de sânge mărit, va determina o stimulare a receptorilor și reducerea reflexă a secreției de ADH din hipotalamus, cu o eliminare în exces a apei prin rinichi și o restabilirea volumului plasmatic. Volumul de sânge mărit va determina o creștere a debitului cardiac și a presiunii arteriale. Această presiune arterială mai crescută va excita baroreceptorii și va provoca răspunsul reflex asemănător cu acela inițiat de către stimularea voloreceptorilor. Voloreceptorii, de obicei declanșează reflexe care vor readuce la normal volumul sangvin în decurs de o oră. Voloreceptorii se vor adapta complet în 1 până la 3 zile de când se instalează modificările de volum și nu vor mai transmite semnalele corectoare. Astfel se înțelege că receptorii de volum sunt importanți pentru a se restabili volumul sangvin în primele ore sau zile.

mecanismele umorale. O păstrare între limite fiziologice a volumului plasmatic se va face și printr-o intervenție a hormonilor ADH, aldosteronului, a factorului natriuretic atrial și a proteinelor plasmatice.

Reglarea volumului globular. Acesta va crește sau va scădea în funcție de gradul de oxigenare a țesuturilor. Scăderea aportului oxigenului la nivelul țesuturilor (hipoxie) va determina o creșterea volumului globular. O scădere a volumului globular are loc atunci când se diminuează nevoile de oxigen ale țesuturilor, cum este cazul în hipotiroidism. De câte ori scade volumul globular, crește volumul plasmatic, ce reface volumul sangvin.

Reacția sîngelui – în conditii fiziologice pH-ul plasmatic este între 7,35-7,40. Constanta cea mai importantă în activitatea anumitor sisteme enzimatice, și anume reacția sangvină va fi menținută în limitele normale prin mecanismele complexe fizico-chimice și cele fiziologice.

Culoarea roșie a sângelui este datorată hemoglobinei aflată în eritrocite. Culoarea poate varia în condițiile fiziologice sau în cele patologice. Sângele care este recoltat din artere (sângele arterial) are o culoare roșu deschis (din cauza oxihemoglobinei) și cel recoltat din vene (sângele venos) este de culoare roșu închis (din cauza unei hemoglobine reduse).

Presiunea  osmotică – în orice situație, va apare o presiune statică suplimentară care va putea fi pusă în evidență prin separare, cu ajutorul unei membrane semipermeabile, solventul de respectiva soluție. Această membrană semipermeabilă va permite o trecere a solventului către compartimentul ce este ocupat de respectiva soluție. Presiunea osmotică are un rol important în schimburile care au loc între substanțele dintre capilare și țesuturi. Presiunea osmotică se măsoară cu osmometrul: este un vas din sticlă ce este prevăzut cu un tub capilar la o extremitate șicu o membrană semipermeabilă la cealaltă extremitate care va permite trecerea apei și va împiedica trecerea sărurilor.

Plasma se introduce în osmometru, și aparatul se va scufunda în apa distilată care este atrasă în osmometru și va urca pe tubul capilar în mod proporțional cu presiunea osmotică, aceasta reprezentând presiunea ce poate opri expansiunea lichidului, și este egală cu 6,7 atmosfere în plasmă,și anume cu 5300mm/Hg. Sângele are o presiune osmotică care măsoară 300 miliosmoli/litru.

Două soluții care au aceeași presiune osmotica se numesc izoosmotice.

O soluție care are o presiune osmotică mai mare față de o soluție cu care este comparată, va fi considerată hiperosmotică, și dacă va avea presiunea osmotică mai mică, se va numi hipoosmotică. Toate compartimentele lichidiene ale unui organism vor avea aceeași presiune osmotică. Soluția izotonică are o presiune osmotică egală cu cea a lichidelor din organism. Atunci când presiunea osmotică va depăși pe cea a lichidelor din organism este socotită hipertonică.

O soluție hipotonică, se va caracteriza prin presiune osmotică inferioară față de a lichidelor din organism. Celulele din organism sunt osmometre adevărate din cauză că membrana acestora este semipermeabilă. Atunci când crește presiunea osmotică vor fi stimulați osmoreceptorii aflați în hipotalamusul anterior și se va declanșa o secreție de ADH ce va reține apa și va restabili presiunea.

Presiunea coloidosmotică – este datorată prezenței substanțelor macromoleculare în sânge (proteinele). Proteinele plasmatice vor contribui la presiunea osmotică cu 25mm/Hg. O valoare  mică a presiunii coloidosmotice se datorează dimensiunilor foarte mari a proteinelor (unele fracțiuni moleculare au o greutate moleculară  de peste 1milion) și În regiunea ansei arteriale a capilarului, presiunea hidrostatică va împinge apa cu substanțele micromoleculare în interstițiu cu 35mm/Hg și presiunea coloidosmotică de numai 25mm/Hg va tinde să rețină apa, precum și substanțele micromoleculare în vase. Deoarece presiunea hidrostatică este predominantă, apa și micromoleculele vor trece în interstiții, procesul fiind numit ''transudare''. Presiunea coloidosmotică în capilarul venos va rămâne de 25mmHg, iar presiunea hidrostatică va scade la 15 mm/Hg, ceea ce va face ca apa aflată în lichidul interstițial să fie resorbită în capilare (apar edemele atunci când proteinemia va scade sub 5,5g%).

Proprietăți de apărare ale sîngelui

Imunitatea

  Prin componentele pe care le are, sângele va îndeplini un rol important de apărare al organismului împotriva microorganismelor ce produc diverse boli. Organismul are o rezistență ce va împiedica îmbolnăvirea, din cauza acțiunii sângelui. Această rezistență a organismului în fața acțiunii de infecție a microorganismelor patogene poartă numele de imunitate și acea ramură a biologiei ce studiază imunitatea poartă numele de imunologie. 

Microorganismul patogen (bacterie sau virus) va produce toxinele ce au o acțiune nocivă asupra organismului. Pentru împiedicarea acestei acțiuni nocive, și deci de îmbolnăvire a organismului va trebui să acționeze asupra microorganismului, precum și asupra toxinelor care sunt produse de acesta. La acțiunea aceasta a organismului vor contribui anticorpii și leucocitele. Substanța ce este eliberată de către microorganism va exercita asupra fagocitelor  acțiunea de atracție; acestea părăsind vasele de sânge și apropiindu-se de punctul de intrare al microorganismului. Această mișcare a fagocitelor spre microorganism va constitui o reacție pozitivă. Apoi fagocitele vor ingera și vor digera microorganismul. Dacă fagocitele vor reuși distrugerea microorganismelor ce au intrat în organism, nu se va produce îmbolnăvirea. Există și cazuri în care numărul de microorganisme ce invadează este mare, atunci acestea reușind omorârea multor leucocite; iar leucocitele moarte vor forma puroiul, acesta fiind, la sfârșit îndepărtat tot printr-o acțiune a fagocitelor. Dacă fagocitele nu reușesc distrugerea microorganismelor invadatoare, se declanșează boala.

Odată ce au pătruns în organism, microorganismele se vor comporta ca niște antigene. Antigenele, în general, sunt acele corpuri ce, intră în organism și îl determină să producă niște substanțe care poartă numele de anticorpi, ce vor intra în reacție cu antigenele ce le-au produs,  sau cu unele derivate din acestea. Anticorpii reprezintă niște substanțe proteice ce apar în plasmă doar în prezența antigenului având o acțiune specifică, adică acționând  doar asupra antigenului ce le provoacă apariția. Aceștia i-au naștere în sistemul reticulohistiocitar și țesutul limfatic. Globulinele plasmatice stau la baza compoziției chimice a anticorpilor. După acțiunea lor , anticorpii se vor grupa astfel:

aglutininele  ce vor împiedica o raspândire a microorganismelor în tot organismul;

lizinele, ce vor distruge microorganismele;

precipitinele, ce vor precipita substanțe proteice străine;

antitoxinele, ce vor neutraliza toxinele care sunt produse de către microorganisme;

opsoninele, ce vor sensibiliza microorganismele în fața acțiunii fagocitelor.

Fagocitele și anticorpii 

Joacă un rol important în asigurarea imunității. Acțiunea acestora nu se va desfășura în mod izolat: anticorpii vor stimula, în mare parte, o acțiune a fagocitelor, printr-o sensibilizare și slăbire a microorganismului, astfel face, ca acesta să fie distrus mult mai ușor de către fagocite. Între anticorpi și fagocite vor exista deosebiri ce privesc modul în care își desfășoară acțiunea. Fagocitele vor putea încorpora orice particulă străină ce a pătruns în organism sau chiar particulele ce au pătruns în organism (fragmentele de celule); ele având acțiune nespecifică, iar acțiunea anticorpilor fiind strict specifică. În afară de fagocite și de anticorpi, mai intervin în asigurarea imunității multe alte dispozitive, cum ar fi, dispozitive de barieră (tegumentul cu anexele acestuia și mucoase diferite). Acestea, dacă sunt intacte, au un rol important anume de a împiedica intrarea microorganismelor; fiecare leziune a acestora va reprezenta o poartă de pătrundere a microorganismelor în organism. Anumite organe interne aparțin de dispozitivele de barieră; cum ar fi ficatul, cu rol important în apărarea corpului. Aceste dispozitive de apărare vor funcționa în mod coordonat, fiind sub controlul sistemului nervos central, mai ales al scoarței cerebrale. În general imunitatea poate prezenta diferite aspecte, ea putând fi naturală sau artificială. 

Imunitate naturală  – reprezintă o nereceptivitate a oganismului fața de unele afecțiuni, fără vreo intervenție artificială. Aceasta poate fi de două feluri:  imunitatea naturală înnăscută și  imunitate naturală dobândită.

Imunitate naturală înnăscută se va manifesta din momentul nașterii. La un nou-născut, începând din primele săptămâni de la naștere, imunitatea se va realiza printr-o acțiune a anticorpilor ce au luat naștere în organismul mamei, trecând prin placentă, în sângele de la făt. Mai târziu se va declanșa un mecanism de formare propriu al anticorpilor. Această imunitate naturală înnăscută se va manifesta diferit la diverse organisme; din acest motiv receptivitatea, după indivizi, este și ea diferită față de un microorganism patogen anume. În acest fel se explică faptul de ce unele persoane se îmbolnăvesc de o boală anume, iar altele nu.                   

Imunitate naturală dobândită reprezintă acea imunitate pe care nu o are organismul la naștere, dar o va dobândi după ce a suferit de o infectare naturală cu un microorganism patogen anume, (după ce a avut o anumită boală  infecțioasă), organismul devenind imun, nereceptiv față de microorganismul ce a determinat boala respectivă. Astfel, sub acțiunea unui microorganism patogen în timpul infecției, se vor declanșa mecanisme de apărare ce previn o nouă infectare. Imunitatea prin îmbolnăvire (imunitate naturală dobândită), nu se va manifesta pentru toate bolile infecțioase, durata ei fiind variabilă, și depinde de natura bolii și de caracterele individuale. În anumite cazuri când, pentru aceeași boală infecțioasă, imunitatea dobândită, se va manifesta la anumite persoane (la care nu recidivează boala), nemanifestându-se la alte persoane (la care recidivează boala, chiar și de mai multe ori); astfel anumite boli infecțioase, cum ar fi scarlatina, dau o imunitate dobândită,  iar alte boli infecțioase, cum ar fi gripa, nu dau o imunitate dobândită și astfel recidivează.

Imunitate artificială – reprezintă acea imunitate ce este realizată artificial, și anume prin tratamentul medical. Dupa mecanismul de realizare aceasta poate fi: imunitatea activă și imunitatea pasivă.

Imunitate activă reprezintă acea imunitate în care corpul își va produce singur mijloace specifice de apărare, și anume anticorpii, sub influența unei substanțe introdusă artificial. Introducerea acestei substanțe în organism poartă numele de vaccinare sau de imunizare activă. Preparatele care sunt utilizate în acest scop sunt: vaccinul și anatoxina.

Vaccinul este preparatul ce este format din cultura de microorganisme patogene, introdus în organism va funcționa ca un antigen și va provoaca formarea de anticorpi specifici. Microorganismele pot fi slăbite sau omorâte. Prin slăbire sau omorâre, aceste microorganisme își pierd virulența (acea putere de producere a toxinei), nu pot provoca boala, dar păstrându-și acele proprietăți antigenice și stimulând organismul în formarea de anticorpi. Slăbirea sau omorârea microorganismelor are loc prin acțiunea agenților fizici (căldură, radiațiile ultraviolete), agenți chimici (formolul, alcoolul) sau agenți biologici (bilă, țesutul nervos).

Toxoidul este toxina ce și-a pierdut toxicitatea, însă a păstrat  proprietatea de antigen; aceasta se prepară supunând toxinele la acțiunea substanței chimice.

Atât vaccinul cât și anatoxina vor funcționa ca antigene stimulând organismul în producerea de anticorpi, însă totodată, vor fi stimulate și celelalte mecanisme ce contribuie la asigurarea unei rezistențe a organismului împotriva unor agenți patogeni. Vaccinarea este mijlocul prin care se previne îmbolnăvirea organismlui dându-i acestuia imunitate de durată (în anumite cazuri chiar câțiva ani).

Imunitate pasivă reprezintă acea imunitate ce se poate obține prin introducerea anticorpilor specifici gata formatați  în organism; în cazul acesta corpul nu va folosi mijloace specifice proprii, el fiind pasiv. Pentru a obține această formă de imunitate se va folosi ser imun. Dacă în organism pătrund sau sunt introduse microorganismele patogene, apar anticorpii specifici în plasmă. Serul ce conține anticorpii poartă numele de ser imun, putând fi utilizat în vindecarea unei anumite afecțiuni prin obținerea unei imunități pasive. Acest ser imun poate fi obținut din sângele persoanelor care au avut boli contagioase sau din sângele anumitor mamifere (cum ar fi calul,iepurele) ce au fost infectate în mod special ; serurile ce se obțin din sângele uman poartă numele de seruri omologe, iar acelea care se obțin din sîngele de la mamifere poartă numele de seruri eterologe. Serurile pot fi,  după acțiunea pe care o au: serurile antitoxice, ce vor acționa asupra toxinelor și serurile antimicrobiene, ce vor acționa asupra microorganismelor; sunt  și seruri care au o acțiune mixtă. Utilizarea serurilor se va face cu o deosebită atenție, pentru că în anumite cazuri, se pot produce stări grave prin introducerea serului, fiind cunoscute ca reacțiile serului, ce pot provoca chiar și decesul. Imunitatea pasivă, ce se obține cu ajutorul serului imun va fi în general de durată scurtă. Ea diferă, în funcție de natura serului utilizat, între 15 – 40 de zile. Seroterapia este folosită mai mult în scop curativ decât în scop profilactic. Imunitatea are o deosebită importanță în menținerea sănătății unui organism.

Funcțiile sângelui

Transportul gazelor – sângele are rol de transportare a gazelor care sunt implicate în procesul de respirație. La nivelul plămânilor sângele se va încărca cu oxigen, care este transportat prin vase de sânge la organe și la țesuturi, unde are loc un schimb de gaze între țesuturi și sânge, O2 este transferat spre țesuturi și dioxidul de carbon, care rezultă în urma proceselor de ardere, va trece în sânge, apoi urmează să fie transportat către plămâni, aici având loc un schimb de gaze nou.

Transportul nutrienților, al apei și produșilor de catabolism – funcția aceasta este de o deosebită importanță, și îndeplinește două nevoi ale organismelor vii: aceea de nutriție și de excreție. La nivelul regiunii tractului digestiv de absorție, sângele se va încărca cu nutrienți (de exemplu: proteinele, lipidele, glucidele, vitaminele, mineralele etc.) și apă, pe care le transportă la organe și la țesuturi cu ajutorul sistemului circulator. Când ajung aici, apa și nutrienții vor fi transferați la țesuturi, și produșii reziduali care rezultă în urma degradării acestora, vor trece din țesuturi în sânge, fiind transportați prin intermediul acestuia la rinichi, aici fiind preluați de celule care sunt specializate în filtrare.

Transportul moleculelorce sunt pe cale de maturare – sângele are rol de transportare a substanțele ce sunt pe cale de maturare, de la un organ la alt organ, unde va suferi modificări, în scopul de a fi utilizate în procese fiziologice. Spre exemplu vitamina D, este produsă sub forma inactivă în celulele tegumentare, fiind preluată de sânge, transportată la ficat, și pe urmă la rinichi pentru a fi transformată în vitamina D activă. Apoi, de aici, vitamina D activă va fi transportată de către sânge la intestinul subțire unde va ajuta la absorția calciului.

Transportul moleculelor care au rol în reglarea proceselor vitale – cele mai multe procese ale corpului uman sunt reglate de hormoni, pe calea umorală. Ca să ajungă de la organele ce îi produc, la organele țintă, hormonii vor fi transportați de sânge, prin vasele sanguine. 

Reglarea pH-ului și menținerea presiunii osmotice a mediului intern – există substanțe în sânge ce ajută la o menținere a pH-ului în limite normale (între 7,35-7,40), și substanțe ce ajută la o menținerea presiunii osmotice în limite normale.

Mentinerea unei temperaturi constante a corpului – sângele mai este implicat și în procese de termoreglare din corp. Când crește temperatura internă a corpului, sângele va prelua o parte din energia termică pe care o transportă la periferie, unde este eliminată căldura în mediul extern, iar în cazurile când organismul este pe cale să se răcească prea mult, prin vasoconstricția tegumentară, sângele va ajunge tot mai puțin în teritoriile periferice ale organismului pentru evitarea pierderii suplimentare a căldurii.

Protecția împotriva substanțelor străine și a agenților patogeni – leucocitele și anumiți compuși biochimici care se găsesc în sânge (anticorpi) formează o parte importantă a sistemului imunitar, protejează organismul împotriva substanțelor străine, cum ar fi microorganisme și toxine.

Formare de coaguli – proprietatea sângelui de coagulare, acolo unde este lezat un vas, astfel se previne eventuala pierdere în exces a sângelui. Deasemenea, acest proces de coagulare este prima treaptă în fenomenul refacerii țesutului.

Componentele sângelui

Elementele figurate din sânge reprezintă 45% din volumul sanguin. Această valoare se numește hematocrit (volumul globular procentual). Hematocritul diferă în funcție de sex (este mai scăzut la femei), de vârstă (se micșorează cu vârsta) și în funcție de factorii de mediu ambiant (căldura provoacă transpirație ducând la diminuarea apei din sânge și o creștere a hematocritului) etc. Prin examen microscopic al sângelui se vor observa trei tipuri de elemente figurate și anume:

Hematiile sau eritrocitele ( globule roșii );

Leucocitele ( globule albe );

Trombocitele ( plachete sanguine ).

Pentru studierea elementelor figurate se va face un frotiu cu sânge proaspăt. Se va dezinfecta cu alcool pulpa de la degetul arătător și se va înțepa cu ac steril. Când apare picătura de sânge, se aplică pe o lamă, întinzându-se într-un strat subțire cu o lamela din sticlă. După ce se usucă, frotiul se va examina la microscop. Frotiul se poate fi conserva prin fixare într-un amestec în părti egale,de alcool-eter.

Hematopoieza reprezintă un proces de continuă reînnoire a elementelor figurate din sânge. Pentru fiecare din cele trei tipuri celulare există câte o cale separată (pentru eritrocite – eritropoieza, pentru leucocite – leucopoieza și pentru trombocite – trombocitopoieza). La leucocite se mai descriu căi separate pentru limfocite (limfopoieza) și pentru 
granulocite (granulocitopoieza). Toate celulele sanguine au origine comună: celula stem pluripotențială care se găsește în măduva osoasă (numită celula hematoformatoare primitivă).

Sunt două sectoare mari ale hematopoiezei:

sector medular (mielopoieza), în care se formează eritrocite, granulocite și trombocite;

sector limfatic (limfopoieza), unde iau naștere limfocitele și cu plasmocitele. Producția celulelor sanguine se adaptează permanent la nevoile organismului; aceasta poate crește mult printr-o transformare a măduvei grăsoase în măduvă hematopoietică.

Hematiile sau eritrocitele (globulele rosii) reprezintă celulele fără nucleu, care sunt bogate în hemoglobină( pigment de culoare rosie ), ce are rol în transportul oxigenului si dioxidului de carbon. Numărul acestora este considerabil : un mm3 sânge conține 4 500 000 de hematii la femeie și 5 000 000 de hematii la bărbat. Numărul eritrocitelor la copil este mai mare (între 5 500 000 și 6 000 000/mm3), iar la locuitorii din zona podișurilor înalte se vor înregistra și 8 000 000 hematii/1 mm3. Numărul de hematii se poate poate mări temporar printr-o golirea rezervelor de sânge (mai bogate în hematii decât sângele circulant). Creșterile de lungă durată sunt poliglobulia anumitor persoane care suferă de plămâni, poliglobulia de altitudine sau la persoanele careprezintă defecte congenitale ale inimii. O scădere a numărului reprezintă o consecință a unei distrugeri masive sau unei eritropoieze deficitare. Hematiile au o formă și o structură ce prezintă adaptări morfologice pentru funcția de transport a gazelor. Dacă sunt privite din față, hematiile au forma unor discuri rotunde sau ușor ovale, având centrul, mai deschis la culoare, iar periferia colorată mai intens în galben-auriu. Aspectul acesta este datorat grosimii hematiei care variază, la centru măsurând 1,5 µ și la periferie 2,5 µ. Datorită lipsei nucleului este posibilă o încărcare mai mare cu Hb. În structura unei hematii se poate distinge o membrană lipoproteică.  La interior se găsește o cantitate mai mare de Hb. În hematie nu există organite celulare, nefiind capabilă de sinteză proteică, având un metabolism foarte redus, drept urmare consumând oxigen puțin.

Eritropoieza. O etapă din viața acestor elemente este reprezentată de hematiile circulante. Din momentul în care pătrund în circulație și până dispar trec circa 120 de zile (aceasta reprezintă durata de viață medie a eritrocitelor). Cu toate că trăiesc puțin timp, numărul lor va rămâne constant. Este un echilibru între procesul de distrugere si procesul de formare al noilor hematii. În măduva roșie a oaselor își are sediul eritropoieza, iar sediul de distrugere îl reprezintă splina. Organismul adult are aproximativ 1,5 kg de măduvă roșie. Cantitatea acesteia diferă în raport de necesitatea de oxigen a corpului.
Când aceste necesități sunt diminuate, o parte a măduvei roșii va intra în repaus, celulele se vor încărca cu lipide, iar măduva roșie se va transforma în măduvă galbenă. Către bătrânețe, măduva galbenă va suferi procesul de transformare fibroasă, devenind măduvă cenușie. În condițiile de solicitare a eritropoiezei (efortul repetat, viața la altitudine) se petrece procesul invers, și anume transformarea măduvei galbene în măduvă roșie, precum și sporirea în mod corespunzător a eritropoiezei. Pe tot parcursul vieții există un echilibru dinamic între măduva roșie și măduva galbenă, acesta fiind sub controlul sistemului reglator neuro-endocrin.Pentru hematopoieza nu mai poate fi recuperată măduva cenușie. Eritropoieza este reglată prin mecanismele neuro-endocrine. În diencefal sunt situați centrii eritropoiezei, iar scăderea aprovizionării cu O2 a acestor centrii (hipoxia) reprezintă excitantul principal.

Hipoxia va acționa și la nivelul rinichiului ce secretă un factor eritropoietic, care va determina formarea unui hormon eritropoietic în organism, ce poartă numele de eritropoietina care va acționa asupra celulei sterneritroformatoare, unipotente, și va determina o creștere a numărului de eritrocite. O desfășurare normală a eritropoiezei va necesita asigurarea cu substanțe nutritive, vitamine (acid folic, C, B6, B12) și Fe. În cazul deficitelor de aprovizionare va apare anemia, chiar dacă sistemul de reglare al eritropoiezei funcționează în mod normal.

Rolul hematiilor

Hematiile au două roluri importante pentru organism:

în transportul oxigenului și dioxidului de carbon;

în menținerea unui echilibru acido-bazic.

Hemoliza –  Hematiile bătrâne si uzate sunt distruse în splinăprin hemoliză (care reprezintă "cimitirul hematiilor"), în ficat, în ganglionii limfatici și în măduva oaselor.

Leucocitele     

Sunt elementele figurate ale sângelui  care au nucleu. Numărul acesta este în medie de 5000/mm3. Valoarea aceasta poate fi diferită în condițiile fiziologice sau patologice. Leucocitoza reprezintă creșterea numărului de leucocite, iar leucopenie este scăderea acestora. Numărul de leucocite poate varia în condițiile normale cu 1 până la 3mii elemente/mm3. În acest fel la un copil sunt prezente 8-9 mii de leucocite/mm3, iar la vârstnici se întâlnesc 3-5 mii de leucocite/mm3.Leucocitoza apare la efort fizic, iar după repaus prelungit apare leucopenia.

Variațiile patologice sunt mai mari. În boli infecțioase microbiene poate crește numărul leucocitelor până la 15-30 mii/mm3, iar în anumite forme de cancer (leucemiile) numărul poate depăși câteva sute de mii/mm3, sângele căpătând o culoare albicioasă (sângele alb). Sunt mai multe tipuri ce diferă între ele ca origine, ca morfologie, și ca rol în organism. Formula leucocitară reprezintă exprimarea lor procentuală. În cadrul acestei formule se deosebesc leucocitele cu nucleu unic (leucocite mononucleare) și leucocitele cu nucleul fragmentat, polilobat (polinuclearele).

Leucocitele mononucleare  reprezintă 32%, iar cele polinucleare 68% dintre leucocite. Grupa leucocitelor mononucleare cuprinde limfocitele ce reprezintă 25%, iar monocitele 7%.

Leucocitele polinucleare cuprind trei subgrupe celulare. Celulele acestea mai poartă numele de granulocite, după granulațiile care se observă în citoplasma lor. Polinuclearele se împart în funcție de afinitatea diferită a granulațiilor față de coloranți, astfel:

– polinuclearele neutrofile (reprezintă 65%). Granulațiile lor se colorează cu coloranți neutri. Acestea mai poartă numele de PMN (polimorfonucleare neutrofile).

– polinuclearele eozinofile (reprezintă 2,5%).  Au granulațiile care se colorează cu coloranții acizi.

– polinuclearele bazofile (reprezintă 0,5%). Au granulațiile ce au afinitate pentru coloranții bazici.

Leucocitele au dimensiuni ce variază între 6 și 8 microni pentru limfocit și în diametru 20 de microni pentru monocite și pentru neutrofile.

Leucocitele au o structură celulară completă. Prezintă o membrană cu o plasticitate deosebită. Datorită ei leucocitele întind pseudopode (prelungiri citoplasmatice) cu ajutorul cărora acestea devin mobile, putându-se deplasa în afara vaselor capilare (poartă numele de diapedeza), putând îngloba microbii (microfagocitoza) sau resturile celulare (macrofagocitoza). Granulațiile polinuclearelor reprezintă saci mici și vezicule (lizozomi) care sunt pline cu enzime hidrolitice ce participă în digestia corpului fagocitat. Totodată în familia leucocitelor se mai includ și plasmocitele, celule ce provin din limfocite, fiind specializate in producerea anticorpilor.

Leucopoieza – durata de viață a leucocitelor diferă mult de la 1-2 zile pentru cele polinucleare neutrofile și până la câțiva ani pentru limfocitele care sunt dependente de timus (limfocitele T). Leucopoieza are sediul diferit în raport cu sistemul celulelor de care va aparține leucocitul. În acest fel, granulocitele și cu monocitele sunt produse la nivelul măduvei roșii a oaselor, în timp ce limfopoieza se petrece în splină, în timus, în ganglionii limfatici și plăcile Payer din jejun-ileon.

Granulocitopoieza va porni tot de la celula stem pluripotenta ce se află și la originea hematiilor, din aceasta diferențiindu-se celula stem unipotentă. Prin procesele de diferențiere și de multiplicare iau naștere granulocitele și cu monocitele mature.

Limfopoieza. Limfocitele provin din celula stem limfoformatoare, care are sediul în măduva roșie hematogenă. Organismul va produce două feluri de limfocite și anume:

limfocitele "T" sau timodependente – se dezvoltă sub influența timusului;

limfocitele "B" sau bursodependente – sub influența anumitor structuri ce sunt echivalente bursei lui Fabricius de la păsări (și anume măduva osoasă).

La persoanele adulte măduva roșie va produce limfocitele B, iar ganglionii limfatici și cu splina vor produce ambele tipuri.

Reglarea leucopoiezei se va face prin mecanismele neumorale complexe, iar în hipotalamus sunt situați centrii leucopoiezei. Acești centrii își intensifică activitatea atunci când în sânge se mărește concentrația de acizi nucleici ce sunt rezultați în urma distrugerii leucocitelor bătrâne. În cazul în care în organism pătrund o serie de agenți patogeni are loc o stimulare a leucopoiezei prin antigene, fiind urmată de o creștere peste normal a leucocitelor, fenomen numit leucocitoza.

Leucopoieza medulară se poate intensifica sub influența stimulilor nervoși care pleacă de la centrul de reglare,cît și sub influența anumitor substanțe chimice ce poartă numele de leucopoietine. O creștere a numărului leucocitelor circulante se poate petrece și fără o creștere în prealabil a leucopoiezei, doar printr-o mobilizarea rezervorului medular de leucocite. Mecanismul acesta asigură răspunsul precoce al organismului în fața invaziei agenților straini.

Rolul leucocitelor este diferitși complex, în funcție de tipul acestora. Principala funcție a leucocitelor constă în faptul că acestea participă la reacția de apărare a organismului.

Polinuclearele neutrofile au rol in fagocitoza agenților patogeni.Datorita vitezei de diapedeza și deplasarii rapide prin pseudopode,polinuclearele nu stau în sînge mai mult de cateva ore. Ele ajung primele la locul infecției unde fagociteaza microbii,distrugîndu-i. Datorita acestei acțiuni polinuclearele se numesc și microfage, numarul lor crește multîn infecțiile acute. Ieșirea leucocitelor din vas este favorizata de încetinirea curgerii la nivelul focarului inflamator(datorita  vasodilatației) precum și alipirii acestora de endoteliul capilar, fenomen numit marginație. Marginația, diapedeza și deplasarea leucocitelor prin pseudopode spre focarul inflamator sunt favorizate de atracția leucocitelor de catre unele substanțe locale, fenomen cunoscut sub numele de chimiotactism pozitiv. Ajunse în apropierea microbilor,neutrofilele emit pseudopode si cu ajutorul lor îi inglobeaza, formînd vacuole citoplasmatice numite fagozomi. Ulterior, lizozomii neutrofilelor se contopesc cu fagozomul. In interiorul fago-lizozomului microbul este digerat sub acțiunea enzimelor lizozomale. Cînd leucocitele fagociteaza un numar prea mare de microbi ele sufera efectele toxice ale unor substanțe eliberate de aceștia și mor. Amestecul de microbi, leucocite moarte și lichid exudat din vase formeaza  puroiul.

Eozinofilele au rol in reacțiile alergice.Granulațiile lor conțin histamina.Numarul lor crește în bolile parazitare si alergice.

Bazofilele au rol in coagularea sîngelui, prin intermediul unei substanțe anticoagulante numita heparina, conținuta în granulații. Tot datorita heparinei, leucocitele bazofile au rol în metabolismul lipidelor, heparina favorizînd dizolvarea chilomicronilor și dispersia lor in particule fine, ce pot fi mai ușor utilizate de catre țesuturi.

Monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoza, atît direct, cît și în urma transformarii lor în microfage, proces ce are loc dupa iesirea monocitelor din vase în țesuturi.Monocitele și macrofagele formeaza un singur sistem celular care fagociteaza atît microbi, cît și, mai ales, resturile celulare (leucocite, hematii, etc) și prin aceasta contribuie la curațirea și vindecarea focarului inflamator.

Limfocitele au rol considerabil în reacția de aparare specifica.   

Clasele de limfocite

Deși asemanatoare ca morfologie, limfocitele reprezinta o populație celulara cu funcții individuale foarte diferențiate. Se descriu doua clase principale de limfocite, in raport cu modul în care acestea participa la procesul de imunitate:

– limfocitele B , care participa la imunitatea umorala, mediata prin anticorpi;

– limfocitele T, care participa la imunitate prin mecanism celular. Morfologia  limfocitelor T și B apare identica atît la microscopul optic, cît și la cel electronic. Denumirea de T sau B provine de la inițialele organelor limfoide centrale în care se petrece "instructajul" diferentiat al limfocitelor. Exista doua asemenea organe limfoide centrale: timusul și bursa limfatica. Instructajul timic sau bursal al limfocitelor are loc in perioada fetala.Toate limfocitele se dezvolta dintr – o celula cap de serie mica, celula stem unipotenta limfopoietica. Dupa formare, o parte din limfocite se fixeaza în timus, altele în maduva hematogena (organ omolog cu bursa limfatica, prezenta numai la embrionul de pasari, și absența la fatul de mamifere). Aici are loc un proces de diferențiere și specializare a limfocitelor. In timus se vor forma limfocite T (timodependente) capabile sa lupte direct cu antigenele, iar în maduva osoasa se vor forma limfocitele B (bursodependente), capabile sa lupte indirect cu antigenele prin secreția de anticorpi specifici. Dupa nastere limfocitele B, T migreaza din organele limfoide centrale în ganglionii limfatici, unde vor genera limfocitele necesare apararii specifice a organismului.

Clonele limfocitare

In cursul limfopoiezei se diferentiaza zeci de milioane de familii limfocitare, numite clone: fiecare clona este specializata pentru recunoașterea unui singur antigen corespunzator ; s – au specializat pentru recunoașterea unui singur antigen tot atîtea tipuri de limfocite T sau B, astfel ca la un anumit antigen reactioneaza și se multiplica numai grupul limfocitelor care recunosc antigenul și îl ataca direct (limfocitele T) sau fabrica împotriva lui anticorpi specifici (limfocite B). Un astfel de limfocit ultraspecializat formeaza, împreuna cu descendenții sai o clona celulara imuna.

Markerii limfocitari

Diferența dintre un limfocit T sau B, precum și dintre clonele limfocitare, se afla la nivelul membranei acestora. Celula T poseda markeri de suprafața ce funcționeaza ca receptori și permit diferențierea subclaselor de limfocite T și receptori: celule T au receptor antigen specific ce funcțineaza ca situs pentru recunoașterea antigenului. Celula B poseda ca markeri de suprafața un tip special de imunoglobuline (Ig M monomerica) ce funcționeaza ca situs pentru recunoașterea antigenului. Datorita acestor caracteristici limfocitele acționeaza numai cu antigenele corespunzatoare. Ddiferenta dintre un limfocit T sau B, precum si dintre clonele limfocitare se afla la nivelul membranei acestora. În structura membranei fiecarui limfocit se afla aproximativ 100 000 macromolecule de imuno-globuline (anticorpi), identice pentru aceeasi clona dar diferite de la o clona la alta, numite receptorii de antigen.

TROMBOCITE – cele mai mici elemente solide ale sîngelui, au rolul important de a produce coagularea (inchegarea) sîngelui. In caz de hemoragie, prin leziuni ale vaselor sanguine, trombocitele se aduna în gramezi și contribuie, pe langa alte mecanisme la formarea cheagului și închiderea ranii și deci la oprirea hemoragiei.

Valori normale

150 000-300 000/mm cubi.

Scaderi patologice

Scaderea trombocitelor sub 80 000- 100 000 pe 1 mm cub predispune la sîngerearea vaselor sanguine, chiar dupa leziuni foarte mici.De aceea, înainte de orice operație, se recomanda numaratoarea trombocitelor.

Creșteri patologice

Createrea numarului de trombocite peste 400 000 poate predispune coagularea accentuata a sîngelui chiar în interiorul corpului, impiedicînd circulația în vase, cu producerea de cheaguri, infarcte, tromboflebite, accidente vasculare cerebrale, etc

Plasma

Dupa îndepartarea elementelor figurate ale sângelui, ramâne un lichid vâscos, galbui, numit plasma. Plasma reprezinta 55% din volumul sângelui.Plasma sangvina contine apa (in proportie de peste 90%) în care sunt dizolvate substanțe anorganice (în special ioni) și substanțe organice (proteine, substanțe nutritive, produși de metabolism, hormoni, etc). Plasma sangvina din care au fost îndepartate proteinele de coagulare reprezinta serul.

Proprietatile plasmei sunt similare cu ale sângelui, difera doar valorile si culoarea (plasma este incolora).  Plasma este formata din: apa (90%), care vehiculeaza celelalte componente și mijlocește schimburile de substanțe și reacții chimice; proteine (6,5 -8 g\100 ml)cu rol in asigurarea presiunii coloidosmotice, în transportul unor substanțe ,apararea inimii ,cuagularea , precum și produși lor de degradare (uree, acid uric , creatinina); lipide (400-800mg\100ml); glucoza(în jur de 200mg\100ml); saruri minerale (ai caror ioni au fiecare funcții specifice); alte substanțe (bilirubina, hormoni,vitamine,enzime)

Funcțiile plasmei

Rolul proteinelor plasmatice 
Albuminele rol de transport al unor substante minerale (Cu, Ca, Fe), hormoni, pigmenti biliari, precum si rol în presiunea coloid-osmotica a sângelui. Scaderea albuminelor compromite schimburile de la nivelul capilarelor.

Globulinele au rol în transportul substantelor prin sânge, în coagularea acestuia si contribuie, alaturi de albumine, la presiunea omotica. Gamaglobulinele, numite si imunoglobuline (Ig), sunt suportul chimic al anticorpilor. 
Fibrinogenul are rol  in coagularea sângelui, prin trecerea sa din starea solubila într-o retea insolubila numita cheag de fibrina.