Helmut Kohl Artizanul Germaniei Unificate
Helmut Kohl – Artizanul Germaniei Unificate
CUPRINS
CAPITOLUL 1 – ÎMPARȚIREA GERMANIEI POSTBELICE. RFG VERSUS RDG …………………………………………………………………………………………………………..8
CAPITOLUL 2 – ZIDUL BERLINULUI ……………………………………………………..27
CAPITOLUL 3 – HELMMUT KOHL ȘI UNIFICAREA GERMANIEI ………….50
CAPITOLUL 4 – IMPLICAȚIILE ȘI URMĂRILE DEMERSULUI LUI HELMUT KOHL ………………………………………………………………………………………65
CONCLUZII ……………………………………………………………………………………………..69
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………….71
ANEXE …………………………………………………………………………………………………….74
Helmut Kohl – Artizanul Germaniei Unificate
Germania a reușit să își dovedească de-a lungul timpului infinita capacitate de regenerare, ultimul exemplu fiind criza economică și financiară ce a afectat destul de puternic economiile marilor state ale lumii.
În vreme ce economia Statelor Unite ale Americii a fost la un pas de a se prăbuși urmare a colapsului din domeniul imobiliar, ce ulterior a generat falimente în lanț la nivelul marilor instituții financiare ale lumii, germanii au reușit, prin tehnicile și măsurile adoptate prudent (dar în regim de urgență) să se impună atât la nivel european cât și mondial.
Capacitatea deosebită de regenerare a Germaniei s-a remarcat nu doar cu această ocazie, ci și în trecut, consecințele dominației hitleriste punându-și puternic amprenta asupra acestui stat.
Cu toate acestea, astăzi Germania este considerată cea mai puternică forță economică a Europei, politicile Uniunii Europene fiind deseori dictate (voalat sau nu) de liderii acestui stat.
Și ca o ironie a sorții, Germania, statul distrus de cel de-al Doilea Război Mondial și divizat de puterile aliate, a ajuns să impună măsuri drastice de austeritate țărilor considerate pe vremuri, dar care acum au avut nevoie de un sprijin financiar deosebit, pentru a nu intra în colaps.
Cum ar fi arătat însă astăzi Europa și lumea fără o Germanie puternică, reîntregită?
Și oare cum s-ar fi putut realiza unificarea celor două state germanice (RDG și RFG, ce au fost barbar împărțite de către Aliați), fără aportul desăvârșit al unui politician de renume, ce a dovedit nu numai tact și diplomație ieșite din comun, dar și o viziune deosebită, reușind să speculeze perfect momentul prielnic reîntregirii neamului germanic?
Pe bună dreptate fostul cancelar german Helmut Kohl a fost denumit de mulți specialiști ca fiind „artizanul” Germaniei unificate, contribuția sa la consolidarea și dezvoltarea Germaniei actuale fiind esențială și vitală.
Fără implicarea sa permanentă, fără susținerea cu tărie a planului de unificare, fără diplomația și tactul de care a dat dovadă de-a lungul perioadei destul de agitate ce a precedat căderea Zidului Berlinului, cu siguranță că astăzi scena politică și economică europeană și mondială ar fi arătat total diferit și nu am mai fi avut ocazia să admirăm o Germanie puternică, ce are un cuvânt greu de spus atât la nivel european, cât și la nivel mondial.
Considerată a patra putere mondială și prima la nivel european, Germania este și un important factor de natură geopolitică, care are posibilitatea să dicteze nu doar la nivel de Uniune Europeană, ci și la nivel global.
Denumită de mulți ca fiind „locomotiva” economiei globale, Germania se poate mândri că deține cea mai mare economie națională de pe continent, ocupă locul patru mondial la PIB (Produsul Intern Brut), fiind și a patra putere din lume în domeniul parității de cumpărare.
Mai mult, în perioada în perioada în care multe state ale lumii au intrat într-o criză a datoriilor, Germania a reușit să se claseze lider mondial în domeniul exporturilor, acestea reprezentând aproape 40% din producția sa națională.
În ciuda imensei puteri economice și geopolitice ce o caracterizează, statul german este încă în perioada de refacere după reunificarea din 1990, procesul inițiat și finalizat de către Helmut Kohl fiind încă de actualitate (se prognostichează că acesta ar putea fi finalizat abia la finele anului 2019).
În primii 20 de ani de la unificarea Germaniei, teritoriul estic a primit de la fosta RFG transferuri de peste 90 de miliarde de dolari, investițiile străine directe depășind suma de 700 de miliarde. La rândul ei, Germania a acordat ajutor substanțial restului statelor lumii.
Al treilea mare producător agricol la nivelul Uniunii Europene și al patrulea producător mondial (și cel mai mare exportator de automobile de lux), Germania este și pe podiumul celor mai vizitate țări europene.
Prezenta lucrare, sugestiv intitulată „Helmut Kohl – Artizanul Germaniei Unificate” își propune să evidențieze rolul deosebit pe care l-a avut fostul cancelar al RFG în unificarea celor două state germane, cu efecte de durată asupra dezvoltării și consolidării ulterioare a actualei forțe politice și economice pe care o reprezintă Germania, atât la nivelul Europei, cât și la nivel global.
Primul capitol al lucrării, denumit „Împărțirea Germaniei postbelice. RFG versus RDG”, este prezentată starea fostului stat nazist după capitularea din 1945.
Puternic afectată de regimul instaurat de dictatorul nazist Adolf Hitler, distrusă de Forțele Aliate la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania a fost divizată după bunul plac al învingătorilor.
Pe lângă pierderile umane imense suferite (peste șapte milioane de persoane decedate înregistrate în momentul capitulării), Germania a fost la un pas să fie rasă de pe suprafața pământului, întreaga rețea urbană și economia fiind distruse.
Pe lângă efectele resimțite puternic de către supraviețuitori și declanșarea așa numitului „Război rece”, Germania a fost fragmentată în două mari blocuri politice și militare, respectiv în blocul occidental și în blocul răsăritean.
Primul capitol tratează pe larg influențele generate de Conferința de la Potsdam, momentul declanșării Războiului Rece, făcând și o paralelă între cele două state germane nou formate, RFG și RDG.
În capitolul al doilea, denumit „Zidul Berlinului” se încearcă prezentarea influenței pe care a avut-o decizia liderilor RDG (cu acceptul URSS) de separare a Berlinului, modul în care a fost realizat și implementat planul diabolic, dar și consecințele pe care acesta l-a avut asupra milioanelor de germani din ambele state controlate de aliați.
Berlinul a fost împărțit în patru sectoare, respectiv trei sectoare de ocupație occidentală (zona devenind ulterior Berlinul Occidental) și un sector de ocupație sovietică – Berlinul de Răsărit, ce ulterior s-a transformat și în capitala Republicii Democrate Germane (RDG).
Capitolul al doilea al prezentei lucrări tratează pe larg momentele cheie ale ridicării și consolidării Zidului Berlinului, reacțiile generate ca urmare a punerii în aplicare a așa-numitului plan de „securizarea frontierelor”, ca și efectele produse de acesta.
Căderea Zidului Berlinului a reprezentat startul schimbării în cele două state germanice, oportunitatea unificării fiind speculată la maxim de către cancelarul Germaniei Federale, Helmut Kohl.
Capitolul al treilea, denumit „Helmut Kohl și unificarea Germaniei”, scoate în evidență calitățile deosebite ale liderului politic, prezintă planul de unificare al acestuia, cu strategiile de implementare și punere în practică, modul de derulare al negocierilor cu statele aliate, dar și tratatul de unificare propriu-zis, cu toate implicațiile ulterioare ale acestuia.
În ultimul capitol al lucrării, „Implicațiile și urmările demersului lui Helmut Kohl” sunt prezentate costurile unificării Germaniei, dar și modul în care demersul lui Helmut Kohl a reușit să schimbe fața ulterioară a lumii.
Considerat astăzi un proces normal și firesc, unificarea Germaniei s-a produs doar datorită implicării deosebite a liderului Kohl, care nu și-a abandonat planul, în ciuda tuturor dificultăților ce s-au ivit.
Dovedind o intuiție politică extraordinară, un tact și o diplomație ieșite din comun, provocându-i permanent la discuții pe liderii statelor aliate și căutând soluții pentru orice problemă nou apărută, cancelarul german Helmut Kohl a reușit să realizeze un important pas în istoria Germaniei, dar și în cea europeană, cu implicații la nivel mondial.
Ziua unificării Germaniei (Deutsche Wiedervereinigung) – 3 octombrie 1990 – ziua în care eforturile și strategiile cancelarului Helmut Kohl au fost pe deplin răsplătite poate fi considerată, pe bună dreptate, momentul zero al renașterii puternicului stat german.
CAPITOLUL 1 – ÎMPĂRȚIREA GERMANIEI POSTBELICE. RFG VERSUS RDG
Germania, statul pe care dictatorul nazist Adolf Hitler a reușit să îl aducă în centrul atenției mondiale, prin acțiunile și expansiunea militară fără precedent, a avut foarte mult de suferit după cel de-al doilea război mondial.
În momentul capitulării din mai 1945, Germania pierduse aproape șapte milioane de oameni (peste șase sute de persoane murind în timpul bombardamentelor strategice ale Forțelor Aliate), alte câteva milioane fiind relocate în estul statului.
Rețeaua urbană a fost distrusă, economia s-a prăbușit și în absența unor perspective politice și monetare, au început să apară și majore probleme sociale și economice.
În plus, după înfrângerea suferită și declanșarea așa numitului „Război rece”, Germania a fost fragmentată în două mari blocuri politice și militare, respectiv în blocul occidental și în blocul răsăritean.
După capitulare, Germania urma să fie guvernată de așa numita Comisie Aliată de Control, în zonele de ocupație clar delimitate de Aliați comandații militari ai acestora având putere absolută și acționând în comun acord.
Nici Berlinul, oraș aflat sub ocupația sovieticilor, nu a scăpat de fragmentare, el fiind împărțit în patru sectoare, respectiv trei sectoare de ocupație occidentală (zona devenind ulterior Berlinul Occidental) și un sector de ocupație sovietică – Berlinul de Răsărit, ce ulterior s-a transformat și în capitala Republicii Democrate Germane (RDG).
Subcapitolul 1.1 Conferința de la Potsdam
La scurt timp de la capitularea necondiționată (8 mai 1945), Aliații au decis în cadrul Conferinței de la Potsdam, ce s-a desfășurat în ziua de 2 august 1945, împărțirea Germaniei în patru zone de ocupație militară, respectiv:
Zona militară de ocupație franceză – în sud-vestul țării
Zona militară de ocupație americană – în sudul statului
Zona militară de ocupație britanică – în partea de nord-vest a țării
Zona militară de ocupație sovietică – în partea răsăriteană a statului
Astfel, fostele provincii ale Germaniei, situate la est de cunoscuta linie Oder – Neisee (respectiv Pomerania, Prusia Răsăriteană, dar și Silezia) i-au fost transferate Poloniei.
Iar zona Prusiei de răsărit, situată în apropierea Königsbergului, i-a fost anexată Uniunii Sovietice.
Aliații s-au ințeles cu prilejul Conferinței de la Potsdam și asupra unui program de descentralizare a Germaniei, aceasta urmând să fie împărțită în mai multe regiuni autonome, cu departamente administrative la nivel central limitate. Din păcate pentru Germania, toate planurile privind reorganizarea sa postbelică au fost abandonate, puterile Aliate începând să aibă tot mai multe probleme de comunicare, care, pe fondul acumulării tensiunilor, au dus la reclanșarea Războiului Rece.
Puterile occidentale au încercat să pună în aplicare inițial Planul Morgenthau, aplicând politica denumită politica „pământului sărat”.
Acest plan viza împărțirea Germaniei la finalul celui de-al doile război mondial, măsurile dure ce urmau să fie luate de Forțele Aliate având scopul de a-i elimina acesteia orice posibilitate de a mai declanșa un posbergului, i-a fost anexată Uniunii Sovietice.
Aliații s-au ințeles cu prilejul Conferinței de la Potsdam și asupra unui program de descentralizare a Germaniei, aceasta urmând să fie împărțită în mai multe regiuni autonome, cu departamente administrative la nivel central limitate. Din păcate pentru Germania, toate planurile privind reorganizarea sa postbelică au fost abandonate, puterile Aliate începând să aibă tot mai multe probleme de comunicare, care, pe fondul acumulării tensiunilor, au dus la reclanșarea Războiului Rece.
Puterile occidentale au încercat să pună în aplicare inițial Planul Morgenthau, aplicând politica denumită politica „pământului sărat”.
Acest plan viza împărțirea Germaniei la finalul celui de-al doile război mondial, măsurile dure ce urmau să fie luate de Forțele Aliate având scopul de a-i elimina acesteia orice posibilitate de a mai declanșa un potențial conflict armat.
Planul Morgenthau, conceput de secretarul Trezoreriei americane, Henry Morgenthau, prevedea:
Împărțirea Germaniei în două state independente
Internaționalizarea și anexarea către țările vecine a principalelor centre de minerit și industrie germane (cu regiunile Ruhr, Saar și Silezia de Sus)
Demontarea și distrugerea întregului arsenal al industriei grele a Germaniei
Planul a fost prezentat Aliaților, care în mare, au fost de acord cu el.
Mai mult, la conferința desfășurată la Quebec (16 septembrie 1944), președintele american, Franklin Roosevelt a reușit să-l convingă și pe premierul Marii Britanii, Winston Churchill, de necesitatea punerii în aplicare a acestuia, ulterior structura planului fiind modificată chiar de Churchill.
Ulterior, în ciuda faptului că planul Morgenthau a fost în mod oficial respins, conținutul acestuia a influențat semnificativ politica aplicată Germaniei de către Aliați, regiunea germană cu cele mai mari zăcăminte minerale, Saar, fiind ocupată de francezi în anul 1947.
Tot ca urmare a înțelegerii de la Potsdam peste trei milioane de germani care se mai aflau, după cel de-al doilea război mondial, pe teritoriile situate în partea de răsărit a țării, au fost expulzați.
Și tot cu prilejul acelei întâlniri s-a luat și decizia ca milioane de germani să fie transferați din Uniunea Sovietică, Polonia, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, România.
Nu de puține ori, etnicii germani au căzut victimele unor acte de răzbunare de o violență ieșită din comun, deportarea în fosta Germanie nazistă fiind cea mai bună soluție la acea vreme.
Conform statisticilor, peste 12 milioane de germani au reușit să plece din partea de răsărit a Europei, aproape un sfert dintre aceștia murind fie din cauza condițiilor precare în care s-au realizat evacuările, a foametei, a epuizării, ori a condițiile deosebit de proaste de care au beneficiat în taberele de refugiați, fie tratamentului la care au fost supuși de unii militari ori civili dornici de răzbunare. Uniunea Sovietică a ținut să-și plătească polițele în fața germanilor, peste 150 de mii de persoane fiind deportate în celebra Siberie.
Subcapitolul 1.2 Începutul Războiului Rece
Odată cu trecerea timpului, neînțelegerile și rivalitățile dintre puterile occidentale și Uniunea Sovietică au început să fie tot mai mari.
În plus, îngrijorate de gradul de sărăcie al populației germane, care se accentua continuu, SUA, Marea Britanie și Franța au început să-și modifice politica aplicată inițial Germaniei, deteriorarea situației economice a acesteia fiind evidențiată pentru prima dată de însuși secretarul de stat american, James F. Byrnes, în discursul său oficial ținut la Stuttgart (6 septembrie 1946) și denumit sugestiv „Redefinirea politicii față de Germania”.
Preocupați de situația economică a Germaniei, occidentalii au decis extinderea celebrului plan Marshall și pentru germani.
1.2.1 Planul Marshall
Planul Marshall, denumit oficial European Recovery Program (ERP) a fost planul conceput de americani pentru reconstrucția și susținerea economică a statelor europene, după cel de-al Doilea Război Mondial.
Lansat oficial la data de 5 iunie 1947, printr-un discurs al secretarului de stat al SUA, George Marshall, planul reprezenta un amplu program de asistență economică ce viza atât refacerea economiilor țărilor grav afectate de război, cât și stoparea extinderii comunismului, fenomen considerat responsabil de sărăcirea populației.
Planul a fost repede agreat de către europeni, miniștrii de externe Georges Bidault (Franța) și Ernest Bevin (Regatul Unit) semnând la finele lunii iunie a anului 1947 un comunicat prin care le invita pe toate cele 22 de state ale Europei să-și trimită reprezentanți la Paris, pentru schițarea comună a unui plan general de reconstrucție.
Propunerea nu a fost deloc pe placul mai marilor Uniunii Sovietice, care au catalogat planul americanilor drept „imperialism economic american” și le-au interzis statelor afiliate să ia parte la Conferința de la Paris.
Și asta deoarece rușii s-au temut foarte tare că, prin aplicarea planului Marshall exista un mare risc ca statele ce se aflau în sfera lor de influență să se despindă de sub „tutela” URSS, ceea ce le-ar fi atras enorme pierderi economice, politice, dar și strategice.
Extinderea planului Marshall și pentru Germania occidentală a dus ulterior și la reforma monetară, ce fusese interzisă în timpul aplicării politicii ocupației militare.
Prin intermediul reformei monetare (20 iunie 1948) s-au creat premisele introducerii celebrei Deutsche Mark – DM (marca germană) ca monedă națională, în acest fel fiind stopată inflația ce se afla în creștere exponențială.
1.2.2 Deutsche Mark
Reforma monetară s-a dovedit, în primii ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, imposibil de aplicat în Germania, SUA, Franța, Uniunea Sovietică și Regatul Unit nereușind să negocieze ceva în acest sens.
Pe fondul tensiunilor acumulate între statele aliate, în fiecare zonă germană erau impuse monedele proprii ale aliatului ocupant, americanii acționând după celebrele directive JCS 1067 (funcționabile până în anul 1947) ce interziceau luarea oricăror „măsuri pentru întărirea financiară germană”.
Urmare a declanșării reformei monetare germane, SUA a început să tipărească noua monedă Deutche Mark (DM), aceasta înlocuind Reichmark-ul, ce
încă mai era folosită. Inițial rata de schimb a fost de 1:1 pentru primele Reichmark, pentru următoarele fiind aplicat raportul de 10:1.
Reforma monetară i-a adus în pragul falimentului pe cei care își păstrau economiile în bani lichizi.
Rușii s-au opus categoric introducerii acestei valute, în luna martie a anului 1948 ei luând decizia de a se retrage din sistemul de guvernare al Aliaților.
În luna iunie a aceluiași an ei au declanșat celebra criză a Berlinului, blocând toate rutele terestre care legau Germania Occidentală de Berlin.
Ulterior însă au urmat aceeași procedură ca și Aliații și au creat marca est-germană a Republicii Democrate Germania (RDG), denumită deseori și Ostmark.
Urmare a blocadei instaurate de sovietici, foștii aliați ai acestora au declanșat așa-numitul pod aerian, prin intermediul căruia s-a reușit aprovizionarea corespunzătoare a tuturor germanilor ce au fost surprinși de inițiativa rușilor în partea vestică a Berlinului.
Marca germană a început să fie tipărită de către oficialii federali germani numai începând cu anul 1955, doi ani mai târziu, ca urmare a integrării în cadrul Republicii Federale Germania (RFG) a Protectoratului Sarre (constituindu-se landul Saar) francul saar fiind oficial înlocuit cu DM.
Subcapitolul 1.3 RFG și RDG
Cele două state germane, cunoscute și ca Germania de Vest (Germania Occidentală) și Germania de Est, au fost proclamate la momente diferite.
Astfel, Republica Federală Germania (RDG) – Bundesrepublik Deutschland – a fost proclamată în ziua de 23 mai a anului 1949, pe teritoriul ocupat de Aliații occidentali, capitala acesteia fiind stabilită la Bonn.
Ulterior, RFG și-a proclamat suveranitatea la 5 mai 1955.
Republica Democrată Germană (RDG) a fost proclamată pe teritoriul ocupat de sovietici, la data de 7 octombrie a anului 1949, capitala nou înființatei Deutsche Demokratische Republik fiind stabilită la Berlin.
Berlinul a fost și el împărțit în Berlinul Răsăritean și Berlinul Occidental (înconjurat total de teritoriul RDG), cetățenii RFG locuind în Berlinul de Vest, care legal nu făcea parte din Germania Occidentală.
Nou înființata Republică Federală Germană (RFG) a devenit în timp un aliat important pentru SUA, Franța și Regatul Unit, economia statului înregistrând o creștere fără precedent (așa numitul miracol economic german – Wirtschaftswunder), după reforma monetară produsă în anul 1948, dar și după ajutorul substanțial primit prin intermediul celebrului plan Marshall.
Restul fostei Germanii naziste, Germania de Est (Republica Democrată Germană – RDG) a fost inițial ocupată de sovietici, care din mai 1955 au convenit să o considere țară aliată, în acest fel URSS încercând să le demonstreze statelor lumii eficacitatea sistemului economic de tip comunist.
În RDG economia funcționa pe sistemul sovietic, statul fiind guvernat printr-o politică autoritară.
Devenită cea mai avansată și prosperă țară din Europa răsăriteană, RDG susținea că este un stat protocolar, pe teritoriul căruia funcționează democrația de tip popular.
În ciuda acestor perspective, marea majoritate a germanilor din RDG își doreau să ajungă pe teritoriul RFG, unde sistemul politic, economic și social era unul net superior.
Anul 1952 a fost un an important atât pentru RFG cât și pentru RDG, liderul URSS, Iosif Vissarionovici Stalin, propunându-le occidentalilor, prin intermediul mai multor note (denumite ulterior Notele lui Stalin) o reunificare a Germaniei, cu degajarea puterilor aliate în Europa Centrală.
În ciuda faptului că propunerea sa inițială (Nota lui Stalin din 10 martie 1952) a fost respinsă de statele occidentale, care au considerat propunerea ca fiind lipsită de sinceritate, liderul sovieticilor nu s-a lăsat păgubaș, el elaborând alte trei astfel de inițiative (Notele lui Stalin din 9 aprilie, 24 mai și 13 august 1952). Coincidență sau nu, cea de-a treia Notă concepută de Stalin a fost dată publicității cu doar o zi înaintea semnării oficiale a Tratatului Comunității Europene de Apărare (EDC), pe care liderul sovietic l-a condamnat vehement ori de câte ori a avut ocazia.
Subcapitolul 1.4 Germania de Vest – Republica Federală Germană (RFG)
Pe lăngă creșterea economică fără precedent și stabilizarea de la nivel social, Republica Federală Germană a devenit un aliat tot mai apropiat occidentalilor, care au început treptat să le acorde libertate oficialilor din RDG, aprobând chiar crearea unui Consiliu Economic pentru zonele controlate, ceea ce echivala cu punerea bazelor înființării unui viitor guvern democrat.
Republica Federală Germania a intrat într-un amplu proces de dezvoltare, mai ales după noiembrie 1948, când a fost semnată celebra Înțelegere de la Petersberg.
Astfel, la finalul celui de-a Doilea Război Mondial, Franța s-a găsit într-o situația fără precedent, ea având nevoie de resurse pentru reconstrucție. Dependentă de resursele ce se găseau în minele germane, Franța propusese în anul 1945, la inițiativa lui Jean Monnet, un așa numit „plan global de modernizare și dezvoltare economică”, prin care ar fi trebuit să preia controlul acestor mine, redirecționând producția de cărbune spre economia franceză, în detrimentul celei germane.
În anul 1949, după discuții tensionate vizând controlul asupra regiunii bogate în zăcămintele de cărbune, Monnet pune bazele viitoarei Comunități Europene, idee care a fost imediat acceptată și preluată și de fostul prim-ministru francez, Jean-Baptiste Nicolas Robert Schuman (ministru de externe la acea vreme).
Planul lui Monnet a fost făcut public în ziua de 9 mai 1949 de către Schuman („Declarația lui Schumann”), acesta fiindu-i adus la cunoștiință și proaspătului cancelar german Konrad Adenauer.
Conform proiectului, întreaga producție franco-germană de oțel și de cărbune urma să fie administrată de către o organizații independente, de o autoritate supremă.
„Declarația lui Schumann” a fost foarte bine primită de state ca Italia, Germania de Vest, Belgia, Luxemburg sau Olanda, în anul 1952 fiind semnat Tratatul de la Paris, prin care s-a înființat C.E.C.O. (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Jean Monnet fiind primul președinte al acesteia.
Prin intrarea în CECO, RFG a progresat spre statutul suveranității totale, ea începând să fie considerată de către vecinii săi europeni o țară cu drepturi egale. După înțelegerile purtate cu Anglia și cu Franța în anul 1954, Germania Vestică reușește să adere în anul 1955 la NATO.
1.4.1 Politica în Republica Federală Germană
Ulterior constituirii Consiliului Economic, SUA, Regatul Unit și Franța au acceptat și propunerea RFG privind înființarea unei adunări constituante, împreună stabilind chiar și un acord ce viza atât statutul trupelor de ocupație aliate, cât și relațiile dintre toate cele patru state implicate.
În plus a fost demarat și procesul de unificare economică și politică pe zonele de ocupație ale aliaților, în ziua de 23 mai a anului 1949 RFG promulgând prima sa lege fundamentală, Constituția – Grundgesetz.
După Constituție au urmat, în august 1949 primele alegeri, guvernul federal fiind înființat în 20 septembrie 1949, în fruntea acestuia aflându-se cancelarul Konrad Adenauer ce făcea parte din Uniunea Creștin Democrată Germană (CDU). A doua zi, pe 21 septembrie 1949, statutul ocupației s-a schimbat în RFG, statul având puteri de autoguvernare, dar cu unele excepții clar stabilite de către Aliați.
Conform unei înțelegeri dintre RFG și statele aliate, trupele acestora staționau pe teritoriul Germaniei de Vest pentru a asigura apărarea comună NATO, forțele aliate fiind sub controlul comenzii militare a acesteia.
După finalizatea mandatului cancelarului Adenauer (1949-1963), locul acestuia i-a fost luat de Ludwig Erhard (mandatul s-a întins în perioada 1963 – 1966).
Iar ulterior la conducerea guvernului RFG s-a aflat Kurt Georg Kiesinger (între anii 1966-1969), toate guvernele din perioada 1948 – 1966 fiind formate prin alianța grupurilor politice Uniunea Creștin-Democrată din Germania (denumită CDU) și Uniunea Creștin Socială din Bavaria – CSU, singure ori aliate cu Partidul Liber Democrat (sau FDP).
Cancelarul Kurt Georg Kiesinger a fondat în perioada guvernării sale așa numita "Mare Coaliție", aceasta fiind formată formată din CDU, CSU și din Partidul Social Democrat (SPD).
În timpul acestei guvernări s-au votat legile denumite "legile stării de urgență", partidele de la guvernare deținând peste două treimi din numărul voturilor.
Considerate controversate, aceste legi ofereau posibilitatea ca, în situația în care ar fi fost instituită starea de urgență, să se poată trece la suspendarea mai multor drepturi și libertăți ce erau garantate de Constituție.
Până în momentul adoptării acestor legii, principalele formațiuni politice aflate în opoziție, respectiv FDP-ul, Mișcarea Studențească Germană, sindicatele, dar și grupul ce se intitula Notstand der Demokratie (respectiv Democrația în Criză) au reacționat violent, în urma protestelor de stradă fiind semnalată și o tentativă de asasinat (1968) asupra lui Rudi Dutschke, liderul studenților socialiști. În anii ’70 au început celebrele procese de la Frankfurt în care au fost judecați criminalii de război de la Auschwitz.
În RFG începe să se promoveze antinaționalismul și ecologismul, fostul lider al studenților, Rudi Dutschke, punând bazele înființării partidului Alianța ’90/Verzii, în cadrul căruia au fost atrași în mișcarea ecologistă foștii studenți protestatari de odinioară.
Popularitatea acestui partid a început să fie din ce în ce mai mare, în anul 1979 acesta reușind să intre în parlamentul landului Bremen, prin atingerea pragului de 5%.
În același ani însă liderul partidului a murit, din cauza unei afecțiuni pe care o capătase în urma tentativei de asasinat căruia îi căzuse victimă.
Tot în perioada anilor ’70 s-a fondat și Fracțiunea Armata Roșie (numită RAF), o organizație teroristă ce a fost acuzată de comiterea mai multor atentate teroriste. Înființată în anul 1968, RAF și-a încheiat activitatea după 30 de ani.
În anul 1968, cu ocazia alegerilor desfășurate, Partidul Social Democrat (SPD – Sozialdemokratische Partei Deutschlands), în fruntea căruia se afla Willy Brandt, a reușit să câștige voturile necesare pentru a forma, împreună cu Partidul Liber Democrat (FDP – Freie Demokratische Partei) un guvern de coaliție. Cancelarul Willy Brandt a fost șeful guvernului timp de cinci ani, el demisionând în luna mai a anului 1974, în urma unui scandal declanșat de unul dintre colaboratorii săi, despre care s-a descoperit că era spion, el figurând pe statele de plată ale cunoscutului serviciu de informații est-german, Stasi.
Noul guvern a fost fondat de către ministrul de finanțe social democrat, Helmut Schmidt, acesta obținând și sprijinul unanim al coaliției și guvernând pănă în anul 1982.
Reprezentantul liber-democraților, Hans-Dietrich Genscher, este numit vice-cancelar și ministru de externe, în vreme ce cancelarul Schmidt devine un aprig susținător al Comunității Europene și al alianței NATO, propunând chiar un angajament ce viza unificarea politică la nivel europena, în parteneriar cu Statele Unite ale Americii.
Coaliția SPD – FDP se strică în anul 1982, când Partidul Liber Democrat se aliază cu Uniunea Creștin-Democrată din Germania și cu Uniunea Creștin Socială din Bavaria (CSU), alegându-l în funcția de cancelar pe președintele creștin-democraților, Helmut Kohl.
După alegerile naționale desfășurate în anul 1983, cancelarul Helmut Kohl a devenit cel mai puternic politician german, el controlând atât guvernul RFG, cât și Uniunea Creștin-Democrată.
Prin intrarea în parlament a formațiunii Alianța ’90 – Verzii (a înregistrat 5,6 % din numărul total al voturilor), alianța CDU – CSU (Christlich-Demokratische Union – Christlich-Soziale Union) a ratat șansa de a deveni o majoritate absolută în cadrul Bundestag.
Guvernul condus de cancelarul Kohl a revenit la putere în luna ianuarie a anului 1987, Partidul Liber Democrat și Alianța Verzilor câștigând mai multe locuri în parlament. Alianța CDU – CSU începe să piardă teren în fața votanților, președintele Partidului Social Democrat, Brandt, demisionând în anul 1987 (în locul său a fost ales Hans Jochen Vogel).
Subcapitolul 1.5 Germania de Est – Republica Democrată Germană (RDG)
În Germania ocupată de Uniunea Sovietică, în luna aprilie a anului 1946, Partidul Social – Democrat (PSD) a fost obligat să fuzioneze cu Partidul Comunist, în urma fuziunii rezultând un nou partid, (SED – Die Sozialistische Einheitspartei Deutschlands).
Ulterior, la alegerile din acel an, SED a reușit să se impună, el câștigând alegerile din acel an în mod detașat.
Noul partid, SED, a declanșat o serie întreagă de congrese ale poporului (în perioada 1948 – 1949), iar sub îndrumarea și supravegherea strictă a rușilor, a elaborat un nou proiect de constituție, ce a fost adoptat în ziua de 7 octombrie 1949.
Tot în acea zi a fost proclamată și Republica Democrată Germană (RDG), ulterior fiind constituite:
Volkskammer – Camera Poporului (camera inferioară a parlamentului RDG)
Länderkammer – Camera Landurilor – care a fost abolită în anul 1958
În data de 11 octombrie a anului 1949, cele două camere reunite ale RDG l-au ales ca președinte pe Wilhelm Pieck, în vreme ce Partidul Socialist Unit a format guvernul.
Germania de Est (RDG) a fost recunoscută în scurt timp, oficial, atât de sovietici, cât și de aliații acestora din partea Europei răsăritene, spre deosebire de „sora sa”, RFG, care a primit recunoașterea Uniunii Sovietice abia în anul 1973.
Astfel, în RDG s-a dat startul constituirii unui stat de tip comunist, centralizat, monopartit, în 23 iulie 1952 fiind desființate și celebrele landuri (Länder), cărora le-au luat locul așa-denumitele Bezirke (districte).
În ciuda faptului că în RDG existau și alte partide, SED era cel care controla absolut totul pe teritoriul acesteia, de la guvern la toate instituțiile și organismului statului.
De altfel, pentru a avea control asupra celorlalte partide și organizații, s-a propus și ulterior aprobat înființarea Frontului Național, alegerile în interiorul RDG fiind doar unele formale, la care se prezenta marea majoritate a populației, pentru a vota un număr minim de candidați (similar sistemului sovietic).
Subcapitolul 1.6 Relațiile dintre RDG și RFG
Guvernarea cancelarului Germaniei Federale, Konrad Adenauer, a fost una de bun augur pentru RFG, statul redobândindu-și etapizat suveranitatea (respectiv în anii 1949, 1952 și în 1955).
Tot în această perioadă Republica Federală Germană a fost acceptată ca membru asociat al Consiliului Europei (în anul 1951), în UNESCO (1951), dar și în alianța NATO (1955), ea semnând în anul 1954 un tratat de prietenie cu Statele Unite ale Americii.
De asemenea, tot sub guvernarea Adenauer, în anul 1955 s-au reluat legăturile diplomatice cu rușii, acestea făcând posibilă repatrierea a peste 15 mii de prizonieri de război.
Sub impactul generat de cunoscutul Plan Marshall (semnat de germani în anul 1949), economia RFG a cunoscut o dezvoltare deosebită, numărul șomerilor miscorându-se de la două milioane (cât se înregistrau în anul 1950), la doar 500.000 în 1960 (în 1965 numărul a scăzut până la 200.000).
Sub conducerea cancelarului Willy Brandt, formațiunea politică FDP întră la guvernare alături de SPD, Brandt fiind cel care definește ulterior și conceptul de Ostpolitik.
În perioada 1949 – 1969, Republica Federală Germană desfășoară o amplă campanie de izolare a Republicii Democrate Germane, datorată în special valului de refugiați est-germani care ajungeau pe teritoriul său.
În ciuda faptului că RDG a întărit securitatea la graniță și a mărit numărul trupelor ce patrulau pe acestea, germanii încercau și reușeau să evadeze în Berlinul de est, motiv pentru care la data de 31 august 1961 autoritățile estice demarează lucrările pentru construirea Zidului Berlinului.
În încercarea disperată de a stopa fluxul de refugiați, RDG a construit un zid ce înconjura Berlinul Occidental, acesta împărțind orașul în două.
Zidul Berlinului, considerat ca fiind un simbol al războiului rece, a transformat partea de apus a Berlinului într-o adevărată enclavă occidentală instaurată pe teritoriu comunist.
În tot acest timp, conform cunoscutei „Doctrine Hallstein” (formulată în anul 1955 de către secretarul de stat al Ministerului de Externe din RFG), Germania Federală instaurase practica necolaborării diplomatice cu toate statele ce recunoșteau RDG.
În anul 1969, cancelarul Willy Brandt ia decizia de a renunța la această doctrină, inițiind conceptul Ostpolitik, ceea ce a relaxat simțitor relațiile cu blocul comunist, stimulând și colaborări strânse cu RDG.
Brandt a anunțat că țara sa rămâne fidelă strategiilor elaborate de alianța transatlantică, dar că va demara numeroase acțiuni pentru a îmbunătăți relațiile cu Europa de Răsărit și mai ales cu RDG.
Ostpolitik a stârnit inițial numeroase controverse în rândul conservatorilor, cancelarul Brandt reușind însă să negocieze mai multe tratate de neagresiune cu Ungaria, Uniunea Sovietică, Polonia, Bulgaria și Cehoslovacia.
În plus, Germania Federală a recunoscut și granițele Oder-Neisse, spre totala nemulțumire a liderului din RDG, Walter Ulbricht.
În ciuda tuturor problemelor, în anul 1970 cancelarul Willy Brandt reușește să semneze cu liderul Uniunii Sovietice, Leonid Brejnev, o înțelegere de colaborare și neagresiune.
Cum Walter Ulbricht a continuat să fie reticent la toate demersurile omologului său federal, opunându-se noilor curente, Kremlinul a decis în anul 1971 să îl înlocuiască în funcție cu Erich Honecker.
Relațiile dintre RDG și RFG s-au normalizat treptat, în urma numeroaselor tratate semnate (cele două state devenind în septembrie 1973 membre ale Organizației Națiunilor Unite) :
Tratatul de la Moscova – semnat în luna august a anului 1970
Tratatul de la Varșovia – încheiat tot în 1970, luna decembrie
Acordul celor patru puteri privind Berlinul – parafat în septembrie 1971
Acordul de tranzit – incheiat în luna mai a anului 1972
Astfel, treptat, Republica Federală Germană ajunge cel mai important partener comercial al RDG, după Uniunea Sovietică, în perioada 1970-1980 importante fonduri vest-germane fiind alocate pentru susținerea economiei din Est.
În vreme ce celelalte state comuniste întâmpină tot mai multe probleme financiare la jumătatea anilor ’70, Germania Democrată reușește să evite o criză economică, nivelul său de trai devenind mult mai ridicat decât cel din restul țărilor din blocul comunist.
Pentru celebrul său Ostpolitik, în anul 1971 cancelarul Willy Brandt este răsplătit cu Premiul Nobel pentru Pace.
Din păcate însă cancelarul nu a știut să prevină și să combată criza economică generată de criza petrolului din anii ’70 și efectele acesteia, iar pe fondul scandalului generat de Günther Guillaume (dovedit ca fiind spion al STASI), el este înlocuit cu fostul ministru al Apararii și ministru de Finante, Helmut Schmidt.
Schmidt, specialist în economie, a dovedit că știe să managerieze criza, RFG reușind să înregistreze o creștere economică, dar și progrese remarcabile în domeniul protecției sociale, cu renumitele welfare state (ajutoare sociale).
Problemele au început să apară în anul 1982, când, pe fondul analizării bugetului, tensiunile dintre formațiunile politice SPD și FDP s-au acutizat, guvernul Schmidt pierzând sprijinul pe care îl avea de la FDP.
O lună de zile RFG a avut un guvern minoritar, coaliția CDU/CSU – FDP propulsându-l pe scena politică pe noul cancelar Helmut Kohl.
CAPITOLUL 2 – ZIDUL BERLINULUI
Zidul Berlinului (denumit Berliner Mauer) reprezintă un adevărat simbol al Războiului Rece, vreme de 28 de ani el separând Republica Democrată Germană de Berlinul Occidental.
Numit deseori parte a Cortinei de Fier, Zidul Berlinului a fost frontiera care a separat familii, vieți, destine.
După împărțirea Germaniei și separarea Berlinului în sectoare, mulți ai fost cetățenii care au început să își abandoneze agoniseala de-o viață și să treacă din est spre vest, unde, în Republica Federală Germană începea să se contureze o adevărată economie de piață, cu toate beneficiile acesteia.
RFG a garantat automat cetățenia tuturor emigranților veniți din RDG, numărul acestora crescând exponențial mai ales după revoltele industriale din anul 1953 și reprimarea acestora de forțele sovietice militare.
Stastisticile susțin că în perioada cuprinsă între 1945 și 1961 aproape trei milioane de est-germani și-au părăsit țara, populația acesteia fiind diminuată cu peste 15 %.
În fiecare zi aproape o mie de cetățeni plecau din țara în care comunismul își pusese puternic amprenta, spre disperarea regimului socialist și al liderilor Uniunii Sovietice.
Atrași de evoluția economică a Republicii Federale Germane (datorată în principal fondurilor alocate prin intermediul Planului Marshall), germanii din est își părăseau locuințele și locurile de muncă, indiferent că erau simplii muncitori, persoane calificate sau intelectuali.
Spre exemplu, într-o singură zi toți specialiștii catedrei de matematică din cadrul Universității Leipzig au plecat în RFG, atrași de perspectivele deosebite ale acesteia.
Pe lângă reducerea drastică a populației (jumătate dintre cei plecați aveau vârsta mai mică de 25 de ani), Germania Democrată resimțea puternic acest aflux de cetățeni, economia sa fiind grav amenințată de lipsa forței de muncă.
Nici Uniunea Sovietică nu avea motive să fie fericită, ea subvenționând RDG care trebuia să își achite datoriile de război.
Subcapitolul 2.1 Planul care a schimbat lumea
În încercarea disperată de a stopa valul de emigranți ce se îndrepta spre Germania Vestică, șeful RDG, Walter Ulbricht, împreună cu liderul URSS, Nikita Hrușciov au conceput și au aplicat un plan monstruos, ce a dat peste cap viețile a milioane de oameni.
Cum economia Germaniei Democrate era la începutul anilor '60 la un pas de a intra în colaps, mai marii Partidului Comunist aflat la putere au ajuns la concluzia că trebuie luate măsuri urgente și drastice pentru a stopa migrația spre Republica Federală Germană.
Ideea Zidului Berlinului i-a aparținut lui Walter Ulbricht, planul său fiind agreat și de sovieticii disperați că pierdeau tot mai mult controlul. Cu toate că inițial Ulbricht susținuse și o nouă blocadă aeriană îndreptată împotriva Berlinului de Vest, Nikita Hrușciov a respins această propunere, acceptând construirea Zidului, din sârmă ghimpată.
Mai mult, sovieticii le-au impus est-germanilor ca, în eventualitatea în care occidentalii ar fi forțat bariera, să nu se reacționeze în forță, evitându-se declanșarea unei situații armate.
Primele zvonuri referitoare la constucția unui Zid al Berlinului au început să apară la începutul anului 1961. În ciuda faptului că planurile erau aproape finalizate și gata de pus în practică, în luna iunie a aceluiași an conducătorul Republicii Democrate Germană, Walter Ulbricht, declara public că nimeni nu intenționează să construiască un zid de separare a germanilor.
După numai câteva săptămâni însă, Consiliul de Miniștii ai Germaniei Democrate a anunțat public că, pentru a limita așa zisele „activități ostile ale forțelor din Germania de Vest și Berlinul de Vest”, vor fi intensificate controalele la graniță, inclusiv cele la granița cu sectorul din vest al Berlinului.
Sub pretextul că se încearcă protejarea de eventuale acțiuni de tip ostil ce ar fi putut veni din partea vesticilor germani, autoritile RDG au reușit să stopeze fenomenul migrației propriilor cetățeni, cărora le-a fost interzisă trecerea frontierei.
Subcapitolul 2.2 Securizarea frontierei sau pseudo-lagăr comunist ?
Fără a anunța populația, fără a le oferi cetățenilor nici cel mai mic indiciu cu privire la planurile sale (ce ulterior au schimbat viețile a milioane de oameni), mai marele RDG, Walter Ulbricht, a decis ca demararea construirii Zidului Berlinului să înceapă într-o zi de duminică, 13 august 1961.
În noaptea de sâmbătă spre duminică mii de soldați ai armatei est-germane au securizat zona de frontieră cu Republica Federală Germană, pe întreaga lungime a acesteia fiind ridicate primele bariere (Vezi și Anexa 2):
Sursa foto www.historia.ro
Măsurile i-au șocat pe berlinezii din partea estică a orașului, care s-au trezit în dimineața zilei de 13 august într-o zonă asemănătoare uneia de asediu.
Granița fluidă cu RFG se transformase peste noapte într-o frontieră foarte bine păzită, rigidă, de care nimeni nu mai avea voie să se apropie și despre care nu se știuse nimic până în acel moment.
Nu mai puțini de 70.000 de germani care locuiau în RDG, dar lucrau în RFG s-au trezit peste noapte că nu mai pot să meargă la muncă.
Alte câteva mii de familii au fost brutal separate în noaptea de 13 august, toți cei surprinși în vizită de măsurile autorităților est-germane rămânând blocați, fără posibilitatea de a se mai întoarce în Republica Federală Germană.
Duminică, 13 august 1961, străzile de pe toate cele trei sectoare ale Berlinului de Est care făceau legătura cu RFG au fost baricadate. Barierele au fost ridicate numai de către soldații și muncitorii Germaniei Federale, fără o implicare directă a Uniunii Sovietice.
Miile de soldați est-germani au început să supravegheze strict zona nou delimitată, având grijă ca nici o mașină să nu mai treacă frontiera, care inițial a fost marcată cu un gard de sârmă ghimpată.
Ulterior, încet-încet, în locul sărmei ghimpate a început să apară Zidul Berlinului (vezi și Anexa 1), ce a fost construit cu mare atenție doar pe teritoriul RDG, constructorii având permanent grijă să nu se atingă nici un punct de pe pământul Belinului de Vest aflat pe teritoriul Republicii Federale Germană:
Sursă foto – www.wikipedia.org
Construcția Zidului a început în forță și s-a extins rapid, pe toata durata acesteia soldații din cunoscuta Armată Națională Populară (NVA), dar și din cadrul așa numitelor Grupuri de luptă ale clasei muncitoare au supravegheat zona strict, cu ordine clare ce vizau împușcarea oricui s-ar fi apropiat de frontieră și ar fi încercat să treacă de aceasta (Anexa 2).
Încet-încet, simplul gard de sârmă ghimpată ce împărțea Berlinul în două a început să se transforme într-o zonă foarte complexă (Anexa 2) compusă din ziduri, tranșee, garduri electrice, turnuri de veghe, buncăre, dispozitive de tragere automată, sisteme de iluminare foarte performante, terenuri minate, instalații speciale de siguranță:
Sursa foto www.natgeotv.com
În fiecare zi, timp de 24 de ore, sute de soldați est-germani patrulau frontiera nou creată, oricine încerca să se apropie de aceasta având de suferit repercursiuni.
Tentativele eșuate de trecere frauduloasă a acestei frontiere se soldau cu moartea, soldații având ordin strict să tragă fără somație.
2.2.1 Zidul megalomaniei comuniste
La doar câteva zile de la instalarea gardului de sârmă ghimpată la granița cu RFG s-a trecut la consolidarea acestuia cu beton, construirea Zidului Berlinului fiind realizată gradual:
1961 – montarea gardului din sârmă ghimpată și consolidarea acestuia
1962 – 1965 – construirea gradului fortificat din sârmă ghimpată
1965 – 1975 – consolidarea zidului cu beton
1975 – armarea zidului – Grenzmauer 75 (Zidul graniței 75)
Zidul Berlinului s-a întins pe o lungime de aproximativ 155 de kilometri, de-a lungul său montându-se peste 300 de turnuri de supraveghere, în care patrulau non-stop gărzi militare ce avea ordine să tragă direct în orice persoană suspectată că ar încerca să treacă fraudulos frontiera în Republica Federală Germană (Anexa 1).
Zidul era înalt de patru metri, zona de securitate din jurul acestuia fiind extinsă prin construirea unui coridor suplimentar, ce a fost ulterior denumit Fâșia Morții:
Sursa captură www.die-berliner-mauer.de
În luna iunie a anului 1962 s-a trecut la construirea unui alt gard, paralel cu primul, ce era amplasat la 90 de metri de acesta, în interiorul teritoriului est-german. Pentru construcția aceasta, autoritățile au decis demolarea tuturor locuințelor ce erau amplasate în spațiul denumit ulterior Fâșia Morții, cetățenii care locuiau în ele fiind relocați.
Fâșia Morții era o zonă acoperită cu nisip tot timpul greblat, astfel încât să se poată remarca cu ușurință orice urme de pași ai unor eventuali est-germani ce încercau să treacă în Vest.
Orice ar fi încercat să evadeze spre RFG era cu ușurință remarcat de trupele militare amplasate permanent în zonă. Fâșia era pe alocuri minată, cu diverse capcane sofisticate din sârmă, ea fiind practic un adevărat câmp de execuție pentru oricine ar fi încercat să o traverseze (Anexa 1).
Mai mult, în Berlinul de Est s-a început construirea unui turn ce avea 365 de metri în înălțime, la ultimul nivel fiind amplasat oficial un restaurant. Neoficial însă, la acest nivel exista un post de observație foarte complex, etajul pivotând în jurul axei sale, ceea ce echivala cu un control absolut asupra zonei frontierei:
Sursa foto www.natgeotv.com
În anul 1975 s-a trecut la armarea Zidului, operație care a durat cinci ani, noua versiune a "Zidului celor patru generații" (cum a fost ulterior denumit) fiind cea mai sofisticată.
Până în anul 1980 au fost adăugate Zidului Berlinului nu mai puțin de 45 de mii de secțiuni realizate din beton armat, fiecare dintre acestea având dimensiuni impresionante, respectiv o înălțime de 3,6 metri și o lățime de 1,2 metri.
Fiecare secțiune cântărea nu mai puțin de 2,75 de tone, prețul de vânzare fiind de 360 de mărci est-germane (în condițiile în care prețul unei pâini era de doar o marcă):
Sursa foto – www.historia.ro
Toată această armare a Zidului a costat 16, 2 milioane de mărci, bani care au fost alocați cu generozitate de autoritățile est-germane, în condițiile în care populația se confrunta cu o degradare continuă a nivelului de trai.
În partea de sus, pe fiecare secțiune armată era montată câte o țeavă lustruită care făcea și mai dificilă escaladarea Zidului.
Pe lângă aceste secțiuni, construcția a fost prevăzută cu senzori de mișcare, garduri din plasă ghimpată, 20 de bunkere și 116 turnuri de pază, toate supravegheate de peste 10.000 de polițiști de frontieră (Anexa 3).
Toate măsurile luate pentru întărirea și fortificarea Zidului Berlinului au demonstrat preocuparea excesivă a liderilor comuniști pentru deținerea controlului și prevenirea unor eventuale revolte ce ar fi putut fi generate de influența occidentală.
Subcapitolul 2.3 „Checkpoint Charlie” și restul
Pentru a păstra cât de cât aparențele, cele două părți ale orașului erau conectate între ele prin diverse legături, precum liniile de metrou, autostrăzi și puncte de trecere a frontierei, ce le erau accesibile unui număr restrâns de est-germani, precum persoanele în vârstă, cei care își vizitau rudele de gradul I sau II, sau muzicienii, scriitorii, artiștii ori șoferii angajați la firmele ce asigurau transporturile între cele două țări.
Oficialitățile est-germane au delimitat opt puncte prin care se putea traversa oficial Zidul Berlinului, în acest facilitându-se vizitele celor din Occident, a germanilor din RFG, a personalului aliat aflat în zona răsăriteană a Berlinului, dar și vizitelor cetățenilor din RFG, ce aveau însă nevoie de un permis special de trecere, ce de regulă se obținea cu destul de multă greutate.
Demn de semnalat este faptul că punctele de trecere erau delimitate special, în funcție de categoriile de vizitatori, respectiv dacă aceștia erau occidentali, vest-germani, est-germani sau aparțineau personalului aliat.
Cel mai renumit punct de trecere al Zidului Berlinului a fost Friedrichstraße (denumit Checkpoint Charlie), prin care erau lăsați să trecă doar cetățenii occidentali și cei ce făceau parte din personalul aliat.
Oficialii, diplomații și cei ce făceau parte din personalul militar puteau ajunge în Berlinul de Răsărit fără un control strict, de același tratament având parte și patrulele de militari sovietici, în Berlinul apusean.
Inițial, cetățenii din Berlinul de Vest nu au putut traversa Zidul (în perioada cuprinsă între 26 august 1961 – 17 decembrie 1963), toate punctele de trecere fiindu-le interzise. Ulterior, s-a renunțat la restricțiile impuse, ei având la dispoziție 12 puncte de control prin care puteau traversa.
Est germanii au fost precupați de legătura cu RFG, patru autostrăzi făcând legătura dintre Berlinul comunist și statul democrat, cea mai renumită fiind Berlin -Helmstedt autobahn (avea punctul de intrare în Germania Democrată la Helmstedt – celebrul Checkpoint Alpha, ea ajungând în partea sud-vestică a Berlinului, la Dreilinden – Checkpoint Bravo).
De asemenea mai existau patru linii de trenuri, dar și o rețea de râuri și canale.
Cei mai bine primiți în Germania comunistă erau occidentali, apreciați îndeosebi pentru valuta forte pe care o aduceau cu ei.
Turiștii erau controlați atent la punctele de trecere a Zidului Berlinului, polițiștii de frontieră fiind interesați ca nici un est-german să nu poată evada cu ajutorul acestora (existaseră tentative de trecere frauduloasă, cetățenii respectivi ascunzându-se sub autoturismele turiștilor).
Stația de metrou Friedrichstraße era cea mai utilizată de berlinezi, construirea Zidului paralizând o bună perioadă de timp rețeaua de transport public a Berlinului, atât de complexă anterior acestui demers.
Multe stații de metrou au fost închise, unele linii au fost secționate, iar trei linii de metrou vest-berlineze traversau sectorul din răsărit, fără însă a opri în anumite stații, denumite stații fantomă (respectiv Geisterbahnhöfe).
Stația Friedrichstrasse a devenit punctul principal de trecere al celor care aveau norocul să obțină un permis special de traversare a frontierei.
Subcapitolul 2.4 Zidul Berlinului – Zidul morții
Dacă înainte de construirea Zidului Berlinului aproape 3 milioane de germani reușiseră să ajungă în RFG, numărul zilnic al emigranților fiind în medie de 1000, după 1961 lucrurile s-au schimbat dramatic.
Până la prăbușirea Zidului, doar 5000 de persoane au reușit să evadeze din Germania comunistă, alte 239 fiind ucise pe când încercau să treacă fraudulos granița.
Și mulți au fost est-germanii care au fost răniți grav de polițiștii din zona de frontieră, în încercarea lor de ajunge pe tărâmul mult visat, Republica Federală Germană.
Primele tentative de evadare din așa denumitul lagăr german au avut loc chiar în primele ore de la delimitarea frontierei cu gradul de sârmâ ghimpată, mulți fiind cei care s-au aruncat de la ferestrele locuințelor amplasate în apropierea zonei de demarcație (înaintea modernizării Zidului) direct peste teritoriul vest-german.
Ulterior evadarea din RDG s-a dovedit tot mai dificilă, est-germanii care au reușit să fugă traversând tunelele subterane pe care le săpaseră pe sub Zid, ori agățați de cablurile aeriene sau la bordul unor avioane ultraușoare, de foarte mici dimensiuni.
În istoria evadărilor din RFG a rămas și cazul unui est-german care a reușit să ajungă în RFG la volanul unui autoturism sport foarte joasă, cu care s-a stercurat pe sub bariera cunoscutului punct de trecere, Checkpoint Charlie.
Din capitolul evadări pe cale aeriană poate fi menționată reușita lui Thomas Kruger, care la bordul unui avion ultraușor, de tipul Zlin Z-42M, ce aparținea unei organizații de pregătire a tineretului militar (Gesellschaft für Sport und Technik) a reușit să ajungă pe pista aeroportului militar britanic din Gatow.
Ulterior avionul (ce mai efectuează zboruri și în ziua de astăzi) a fost demontat și înapoiat est-germanilor de către autoritățile britanice, pe fuselajul acestuia fiind pictate mesaje ironice la adresa autorităților comuniste germane, cum ar fi: "Wish you were here" sau "Come back soon".
Cea mai celebră tentativă eșuată de evadare a avut loc la data de 17 august 1962, când Peter Fechter a fost împușcat de polițiștii de frontieră, el fiind lăsat să sângereze pe zona de frontieră până la moarte, sub privirile indignate ale unor cetățeni occidentali (cazul fiind mediatizat mult la vremea respectivă în presa occidentală).
Și ultimul est-german care a căzut victima gloanțelor militare, în încercarea sa de a ajunge în RFG, a fost Chris Gueffroy, ce a încercat să treacă granița la data de 6 februarie a anului 1989.
Subcapitolul 2.5 Reacții și efecte
Construirea Zidului Berlinului s-a făcut relativ repede, dar mai ales foarte ușor, nici una dintre marile puteri ale lumii neluând atitudine împotriva îngrădirii comuniste fără precedent.
În ciuda faptului că fostele state aliate făcuseră o înțelegere conform căreia împreună trebuiau să supravegheze Berlinul, nimeni nu a reacționat vehement, așa cum poate ar fi fost cazul.
Iar reacția celui mai puternic aliat, SUA, nu a fost deloc una pe măsura așteptărilor, guvernul american acceptând ridicarea Zidului Berlinului, fără utilizarea forței.
Într-un discurs oficial din iulie 1961, președintele SUA, John F. Kennedy, declara că speră să-i poată susține și apăra pe cetățenii berlinezi, un eventual act mai ferm putându-se solda cu un eșec.
Consilierul președintelui, generalul Lucius D. Clay, care supraveghease podul aerian în perioada 1948-1949, a fost trimis la Berlin, împreună cu vicepreședintele Lyndon B. Johnson, pentru a se impune în fața sovieticilor, în eventualitatea că aceștia ar fi avut anumite planuri și în ceea ce privea și Berlinul Occidental.
La sfărșitul lunii august a anului 1961 Berlinul era o adevărată scenă de război, un oraș apărat de ulterior denumita "Brigada Berlin", din care făceau parte mai multe grupuri de luptă și companii blindate (Anexa 1), fiecare având în componența sa aproape 1400 de militari.
Forțele armate nu i-au părut suficiente președintelui american, care a ordonat întărirea apărării Berlinului Occidental, motiv pentru care forțele militare au fost suplinite cu încă un grup de luptă.
Suplinirea forțelor militare s-a făcut într-o adevărată demonstrație de putere din partea americanilor, la doar o săptămână după împărțirea Berlinului.
491 de blindate, în formație completă de luptă, în care se găseau 1500 de militari au plecat de la punctul de control sovietic Helmstedt-Marienborn (unde au fost atent controlați de aceștia) spre Berlin, coloana motorizată întinzându-se pe 160 de kilometri (în condițiile în care distanța dintre Marienborn și Berlin este de 177 km).
Demonstrația a avut rolul de a le dovedi sovieticilor că Berlinul Occidental nu le este accesibil.
Trupele armatei americane, ce numărau aproape 5000 de militari, au fost înlocuite la fiecare trei luni, pe o perioadă de trei ani, de către alți militari ai SUA, schimbul făcându-se cu mare fast, tocmai pentru impunerea respectului în fața URSS.
În ciuda faptului că, prin ridicarea Zidului Berlinului, se încălcaseră înțelegerile pe care forțele aliate le făcuseră la sfârșitul celui de-al Doilea Râzboi Mondial, nici un stat cu influență nu a reacționat adecvat.
Mai mult, după construirea gardului din sârmă ghimpată, guvernul american i-a informat pe omologii sovietici că vor accepta Zidul, ca pe o schimbare a vieții internaționale.
Dezinteresul sau lipsa de reacție a marilor puteri ale lumii au distrus însă mii de familii, ce s-au trezit despărțite peste noapte de un regim comunist, prea preocupat de controlul și dominarea propriilor cetățeni.
Mulți cetățeni germani, care locuiau în partea estică a Berlinului, dar aveau locuri de muncă în partea vestică și-au pierdut sursa de venit.
Singurii care au reacționat au fost germanii din Berlinul Occidental, care au făcut numeroase manifestări, în frunte cu primarul de atunci, Willy Brandt, criticând atât inițiativa construirii Zidului Berlinului, cât și lipsa de reacție a SUA.
Autoritățile est-germane au susținut mereu că prin ridicarea Zidului Berlinului s-a dorit crearea unei așa numite "antifaschistischer Schutzwall" – respectiv o barieră protectoare antifascistă, ce avea rolul de a apăra zona de orice tentativă de agresiune din partea occidentalilor.
Prin construirea Zidului Berlinului, autoritățile Republicii Democrate Germane au reușit să câștige controlul asupra populației, prea speriată și terorizată pentru a mai încerca să reacționeze la sovietizarea impusă.
De cealaltă parte, Zidul era considerat un simbol al atrocităților comuniste, de toți propagandiștii antisocialiști, mai ales după ce est-berlinezii au început să-și piardă viața în timpul tentativelor de trecerea frontierei.
Ulterior, după unificarea celor două Germanii, actele polițiștilor de frontieră au fost considerate crime.
În încercarea de a se apropia de RDG și pe fondul lipsei de intervenție a forțelor aliate, RFG a inițiat în timp cunoscuta Ostpolitik.
După zeci de ani de dictatură comunistă, în care nici o mare putere nu a reacționat pe măsură, președintele SUA, Ronald Reagan, a rostit în anul 1987, la cunoscuta Poartă Brandenburg, un discurs provocator la adresa noului lider sovietic, Mihail Gorbaciov, pe care l-a îndemnat să renunțe la construcția odioasă ce separase familii, vieți, destine.
Subcapitolul 2.6 Căderea Zidului Berlinului
Anul 1989 a fost anul revoluțiilor anticomuniste. Prima care a dat startul a fost Ungaria, care la data de 23 august a decis să ridice restricțiile de la frontiera cu granița Austriei, zeci de mii de turiși grâbindu-se să ajungă în această țară.
Și mulți est-germanii au ajuns în Austria, în toamna aceluiași an începând să aibă loc în RDG tot mai multe acțiuni de protest și demonstrații îndreptate împotriva conducerii statului.
În aceste condiții, liderul Erich Honecker (care se lăudase la începutul anului că Zidul Berlinului va mai rămâne în picioare încă 100 de ani) și-a anunțat demisia la data de 18 octombrie 1989, în locul său fiind numit Egon Krenz.
Noua conducere a luat decizia de a le permite cetățenilor RDG să primească vize pentru vizita în statul democrat, protestele est-germanilor fiind din ce în ce mai dese.
În ziua de 4 noiembrie 1989 aproape 500 de mii de cetățeni est-germani au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva regimului, cinci zile mai târziu ministrul german al propagandei și șeful de partid al Berlinului estic, Günter Schabowski, anunțând o conferință de presă.
Schabowski era proaspăt întors din vacanță și nu știa toate amănuntele de culise ale noii conduceri RDG, el primind înaintea conferinței de presă o notă în care se preciza că se permite trecerea graniței est-vest cetățenilor cu viză legală. Chiar dacă autoritățile est-germane nu întocmiseră un regulament strict în acest sens, cum nu cunoștea mai multe detalii, la finalul conferinței de presă, după citirea notei primite, când Schabowski a fost întrebat de jurnaliști când vor intra noile prevederi în vigoare, răspunsul ministrului a schimbat cursul istoriei,
Astfel, prins nepregătit, Schabowski a susținut că acestea intră în vigoare imediat, moment în care s-a declanșat nebunia generală.
Auzind la radio sau urmărind la televizor declarația liderului partidului politic, zeci de mii de germani din RDG au luat cu asalt toate punctele de trecere amplasate la Zidul Berlinului, luându-i pe nepregătite pe polițiștii de frontieră (vezi și ANEXA 4):
Sursa foto – www.inliniedreapta.net
Starea de fapt s-a degenerat rapid, valul de cetățeni dornici să ajungă în RFG depășindu-i numeric pe militari:
Sursa foto – www.adevarul.ro
Pentru a evita un conflict armat, în urma căruia numărul victimelor ar fi fost deosebit, polițiștii de frontieră au deschis granițele, mulți dintre est-germani trecând în RFG fără să fie nici măcar controlați sumar.
Est-germanii au fost primiți în aplauze de germanii din statul democrat, ziua de 9 noiembrie 1989 rămânând în istorie ca ziua Căderii Zidului Berlinului.
Ulterior, în zilele ce au urmat, sute de berlinezi s-au dus la Zid cu ciocane și baroase, reușind să distrugă și dărâme mari bucăți din acesta (vezi și Anexa 5):
Sursa foto – www.historia.ro
Schabowski a rămas în istorie ca liderul care a anunțat liberalizarea circulației între cele două Germanii, în zilele următoare fiind deschise noi puncte de trecerea frontierei.
Rând pe rând, străzile blocate de construirea Zidului au fost demolate de buldozere, în aplauzele germanilor din ambele state, în data de 22 decembrie fiind deschis trecerii renumitul punct denumit Poarta Brandenburg (ANEXA 6):
Sursa foto – www.wikipedia.org
Până la finele lunii decembrie 1989, germanii de o parte și de alta a Zidului Berlinului puteau circula liber, cu unele restricții, respectiv trebuiau să obțină o viză cu câteva zile mai devreme de efectuarea deplasării, dar și să schimbe în mărci est germane 25 de mărci vest germane, pentru fiecare zi petrecută pe teritoriul Republicii Democrate Germane.
Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care până pe 23 decembrie numărul est-germanilor ce au trecut granița a fost mult mai mare decât cel al vest-germanilor.
În primele zile de la Căderea Zidului Berlinului, grănicerii au încercat să stopeze sau să repare porțiunile din zid ce erau distruse de germanii furioși sau doar dornici să intre în posesia unui suvenir inedit – o bucată din Zidul morții.
Ulterior însă nimeni nu s-a mai ocupat să repare găurile tot mai mari din Zid (ANEXA 7) , a cărui demolare oficială a început anul următor, respectiv în ziua de 13 iunie 1990, pe porțiunea din zona Bernauer Straße.
La data de 1 iulie 1990 a fost adoptată moneda vest-germană, toate punctele de control fiind eliminate.
Demolarea Zidului a continuat până în luna noiembrie a anului 1991, din fostul edificiu impresionant mai rămânând câteva foste turnuri de pază și secțiuni minore (ANEXA 7).
Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas spre reunificarea celor două Germanii, separate artificial vreme de zeci de ani.
De altfel, căderea Zidului a fost sărbătorită cu mare fast în ziua de Crăciun a anului 1989, când a fost organizat un concert condus de celebrul Leonard Bernstein. S-a cântat atunci atât Simfonia a IX – Oda bucuriei a lui Beethoven (cuvântul bucurie –freude- fiind înlocuit de cor cu freiheit – libertate), dar și The Wall al cunoscutei formații Pink Floyd.
Mulți au fost cei care au considerat că ziua Căderii Zidului Berlinului poate fi decretată ziua națională a Germaniei reunite, în această zi fiind proclamată (în anul 1918) și Republica de la Weimar.
Cum însă tot în această zi (9 noiembrie) era legată și de pogromul de la Kristallnacht (în anul 1938), s-a decis decretarea zilei de 3 noiembrie ca zi națională.
Decizia a avut la bază și hotărârea de încheiere a unificării înaintea aniversării a 41 de ani de la înființarea RDG (7 octombrie).
Din fostul Zid al Berlinului nu a mai rămas aproape nimic, exceptând trei zone amplasate lângă Potsdamer Platz (80 de metri), în apropiere de Oberbaumbrücke, (Galeria din cartierul de est) și monumentul de la Bernauer Straße.
Astăzi mulți sunt cei care plătesc sume deloc de neglijat pentru bucăți din fostul Zid, care se vând ca suveniruri pe internet.
La 15 ani de la Căderea Zidului Berlinului, în apropierea cunoscutului Checkpoint Charlie a fost construit un muzeu privat, ce a refăcut 200 de metri din fosta frontieră de odinioară.
Și tot atunci s-a înălțat și un momument din peste o mie de cruci, dedicat tuturor celor care au murit în încercarea de a evada din țara ironic denumită Republica Democrată Germană.
Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas spre unificarea Germaniei, eveniment așteptat zeci de ani de toți cei care nu au încetat să creadă în democrație și în drepturi egale la viață.
Pe fondul liberalizării politice și a declinului URSS mii de familii germane au reușit să se regăsească după zeci de ani de izolare.
CAPITOLUL 3 – HELMMUT KOHL ȘI UNIFICAREA GERMANIEI
Reunificarea celor două Germanii a fost un subiect de interes pentru marile state ale lumii încă din primii ani de la proclamarea statelor germane, demersul rămânând însă, din păcate, doar la stadiul de proiect.
Primii care au luat în discuție unificarea Germaniei au fost chiar rușii, în luna martie a anului 1952 guvernul URSS propunând un plan privind organizarea alegerilor pentru un așa numit parlament al Germaniei unite.
Toate guvernele statelor aliate au refuzat propunerea venită din partea Uniunii Sovietice, continuând să facă demersuri pentru integrarea Republicii Federale Germane în toate structurile de la nivel euro-atlantic.
Reunificarea RFG cu RDG a fost din nou luată în discuție în cadrul Conferinței miniștrilor de externe, ce a avut loc la Berlin la începutul anului 1954. Și de această dată marile puteri aliate occidentale nu au fost de acord cu propunerea transformârii Germaniei într-un stat de tip neutru. Iar după ce, în luna mai a anului 1955, RFG a aderat la NATO, tentativele de inițiere a unor proiecte de reunificare au fost abandonate de toate părțile implicate.
Planul de reunificare al Germaniei a început să devină din nou un subiect de interes de la mijlocul anului 1989, când tot mai mulți cetățeni din Republica Democrată Germană au început să emigreze în RFG, trecând prin Ungaria, după ce autoritățile acestei țări au decis să nu mai încerce să împiedice valul de refugiați germani.
În acest fel mii de est-germani au făcut tot posibilul să ajungă în ambasadele sau în reprezentanțele comerciale ale Germaniei Federale aflate în diferitele capitale europene.
Mai mult, în RDG au început să se intensifice numărul demonstrațiilor în stradă, la care participau tot mai mulți cetățeni.
Aflat în vizită în Berlin, cu prilejul aniversării celor 40 de ani de la înființarea Republicii Democrate Germane, liderul URSS, Mihail Gorbaciov, le-a sugerat liderilor politici să încerce inițierea unui proces de reformă.
Propunerea lui Gorbaciov a fost respinsă categoric de liderul Erich Honecker, care după doar 11 zile (respectiv la data de 18 octombrie) s-a văzut obligat să demisioneze atât din fruntea statului, cât și din cea a partidului.
Locul său a fost preluat de Egon Krenz, dar acest lucru nu a contribuit cu nimic la diminuarea exodului cetățenilor est-germani, și nici la demonstrațiile ce puneau o presiune imensă pe regimul politic, pentru demararea unor reforme mult așteptate.
Luna noiembrie a anului 1989 a fost una de cotitură pentru RDG, un milion de germani ieșind în stradă pentru a demonstra în ziua de 4. După numai cinci zile s-a produs evenimentul mult așteptat, Zidul Berlinului fiind deschis la presiunea străzii.
După ce mii de est-germani au trecut prin punctele de trecere în zona occidentală, pe 12 noiembrie 1989 autoritățile RDG au decis să treacă la demolarea oficială a Zidului Berlinului, proces ce fusese deja inițiat de miile de manifestanți.
Subcapitolul 3.1 Cancelarul Helmut Kohl – politicianul care a schimbat istoria
În momentul căderii Zidului Berlinului, cancelarul german Helmut Kohl se afla în Polonia, în vizită oficială.
Aflând de evenimentele din Germania Democrată, liderul politic și-a întrerupt imediat vizita și a venit de urgență în Berlinul aflat sub presiunea sutelor de mii de demonstrați pentru a trece împreună cu aceștia în zona estică.
În ciuda faptului că mulți au fost cei care au declarat că ideea deschiderii punctelor de trecere ar fi fost sugerată de la Moscova, sovieticii au negat tot timpul implicarea lor, susținând gestul deschiderii granițelor i-a aparținut exclusiv noului guvern format în RDG.
Și multe au fost speculațiile conform cărora Modrow a optat pentru această soluție în încercarea disperată de a salva economia statului est-german, ce se afla într-o situație dezastruoasă, o eventuală unificare putându-l propulsa în poziția de om al momentului.
Cancelarul german Helmut Kohl, considerat pe bună dreptate artizanul unificării Germaniei, a reușit să întrevadă oportunitatea imensă nou apărută, și a reacționat ca atare, dând dovadă de un real talent diplomatic și un simț al politicii înnăscut.
Astfel, Kohl a purtat în regim de urgență mai multe discuțtii atât cu noul lider al RFG, Krenz, (care continua să susțină că ideea unificării Germaniei nu poate fi pusă pe primul loc al ordinii de zi), dar și cu liderul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, căruia i-a solicitat sprijinul.
Din fericire atât cancelarul german cât și Gorbaciov au înțeles din timp că orice accelerare a proceselor de reformă în RDG ar putea duce la instaurarea haosului, cu repercursiuni negative la nivelul relațiilor dintre RFG și URSS.
Subcapitolul 3.2 Planul de unificare „în 10 puncte”
Sesizând oportunitatea imensă ce se întrevedea pentru cele două stale germane, la finele lunii noiembrie a anului 1989, renumitul om politic Helmut Kohl a inițiat un plan de reunificarea Germaniei în 10 puncte, printre care se menționa organizarea de alegeri libere în RDG și reunificarea economiilor celor două state germane.
Dând dovadă de diplomație și tact, Helmut Kohl a reușit să întocmească în regim de urgență programul de unificarea Germaniei în 10 puncte, pe care l-a prezentat în data de 28 noiembrie a anului 1989 la Bonn, în fața Bundestagului.
În paralel, cancelarul german a început să militeze tot mai puternic pentru unificare, explicându-le partenerilor săi politici, dar și liderilor altor state că încă din momentul încheierii Tratatului cu Republica Democrată Germană (în anul 1952) statele aliate se pronunțaseră pozitiv la adresa propunerii de unificare.
În plus, în cadrul declarației comune semnate la data de 15 iunie a anului 1989 dintre părțile germane și cele sovietice, au fost clar delimitate elementele ce puteau constitui baza unei așa numite Case Comune Europene, drepturile statale privind alegerea destinelor politice și sociale, cu respectarea necondiționată a integrității, dar și a securității statale.
În cadrul programului de 10 puncte, cancelarul german Helmut Kohl a acordat o atenție deosebită condiției bine conturată (în ultimul punct al programului) ca unificarea celor două state germane să nu fie sancționată cu ieșirea Germaniei reunite din alianța NATO.
În acest fel noul stat unificat avea garanția redobândirii unității la nivel global, politicile ulterioare inițiate având rolul de susține și menține noua ordine europeană și nu numai.
Din păcate, cel puțin în faza inițială, planul în 10 puncte al cancelarului german Kohl nu s-a bucurat de susținerea nici măcar a unor politicieni din Germania de Est, programul de unificarea Germaniei nefiind văzut cu ochi buni nici de statele aliate, dar nici de mass-media internațională, care l-a acuzat pe Kohl de interese obscure.
Subcapitolul 3.3 Scena politică est – germană se modifică radical
În luna decembrie, parlamentul Republicii Democrate Germane, Volkskammer, ia decizia să elimine monopolul politic ce era deținut de către SED, politicienii comuniști demisionând în bloc, în frunte cu liderul Egon Krentz.
Regimul comunist instaurat în RDG după cel de-al doilea Război Mondial se prăbușește, odată cu schimbarea denumirii SED în PDS (Partidul Socialismului Democratic) și apariția pe scena politică est-germană a numeroase formațiuni politice.
Conducerea RDG a fost preluată de un guvern provizoriu, în fruntea căruia s-a aflat Hans Modrow, puterea politică fiind împărțită între partidele noi apărute în peisajul est-german.
În data de 7 decembrie a anului 1989 liderii politici ai RDG au stabilit de comun acord că se impune organizarea alegerilor (programate să se desfășoare în luna mai a anului următor), dar și o nouă constituție.
După numai o lună însă, pe fondul erodării autorității statului, dar și datorită exodului populației în RFG care era tot mai mare (în mai puțin de două luni peste 150.000 de cetățeni au plecat din Germania Democrată), toate partidele aflate pe scena politică est-germană au luat decizia să devanseze data alegerilor libere, acestea urmând să nu se mai desfășoare în luna mai, ci în data de 18 martie 1990.
În fața readucerii pe tapet de către cancelarul Kohl a ideii reunificării Germaniei, marea majoritate a cancelariilor străine s-au declarat destul de reticente, iar liderul american, George Bush, a declarat ironic că nu și-a propus niciodată să danseze pe zidul Berlinului.
Iar cel care ar fi trebuit să îi ofere cancelarului german întregul sprijin și susținerea sa, premierul est-german Modrow, s-a opus categoric, declarând permanent că nici la nivel european și nici la nivel mondial nu se dorește cu adevărat o modificare serioasă a echilibrului de forțe în Europa.
Ca o reacție a planului de unificare în 10 puncte al lui Kohl, premierul RDG a venit cu propunerea continuării relațiilor dintre cele două state germane pe baza unui tratat comun.
În cursul lunii februarie a anului 1990, noul guvern est-german, condus de Hans Modrow, i-a propus omologului federal crearea unei Germanii unite și neutre. Propunerea a fost respinsă categoric de cancelarul Helmut Kohl, care inițiase proiectul unificării celor două state, dar își dorea ca noul stat german reunificat să fie membru al cunoscutei alianțe NATO.
După desfășurarea în data de 18 martie 1990 a primelor alegeri libere, în RDG s-a format un nou guvern condus de liderul CDU, Lothar de Maiziere, prima poziție în cadrul programului de guvernare al acestuia fiind ocupată de propunerea unificării cu RFG.
Primii parlamentari ai alegerilor libere desfășurate în RDG s-au întîlnit în ședința de plen la începutul lunii aprilie, sistemul politic evoluând treptat spre democrația mult visată de est-germani.
Primele alegeri locale libere în RDG au fost organizate în ziua de 6 mai 1990, CDU fiind declarat partidul căștigător, alegerile administrative și cele juridice fiind organizate în toamna aceluiași an, respectiv pe 27 septembrie și 1 octombrie.
Iar la începutul lunii iulie RDG și RFG au intrat împreună într-o uniune economică și monetară.
Subcapitolul 3.4 Helmut Kohl – Tact și diplomație
În tot acest timp, în ciuda dezinteresului generalizat manifestat de importanții actori de pe scena politică europeană și internațională, cancelarul german Helmut Kohl nu a renunțat la proiectul său, modificându-și tactica de abordare.
Astfel, liderul politic a speculat la maxim necesitățile financiare tot mai mari manifestate atât în URSS cât și în RDG. Germania Federală dispunea de resursele necesare pentru acordarea sprijinului financiar necesar finanțării programelor de refome, prin credite externe.
În plus, din discuțiile anterioare purtate atât cu președintele american cât și cu secretarul de stat J.Baker, Kohl a aflat că SUA nu intenționează să-i acorde URSS-ului ajutorul economic substanțial de care aceasta avea nevoie.
Sovieticii își exprimaseră intenția de a obține împrumuturi în valoare de aproximativ 30 de miliarde de DM, sprijin pe care americanii au refuzat să îl ofere, invocând lipsa unei aprobări din partea legislativului.
Decis să-și ducă planul de unificarea Germaniei la îndeplinire, cancelarul german Helmut Kohl a speculat la maxim nevoile financiare ale est-germanilor și rușilor, inițiind zeci de discuții, consultări, turnee diplomatice și tatonări cu toate statele implicate.
URSS nu a fost inițial de acord cu planul cancelarului german Helmut Kohl privind statutul de membru al alianței NATO pentru Germania unificată, dar după numeroase discuții cei doi lideri politici au ajuns la un acord comun.
Astfel s-a reușit semnarea, în ziua de 12 septembrie 1990 la Moscova a cunoscutului Tratat privind reglementarea definitivă referitoare la Germania, care prevedea, pe lângă încetarea drepturilor speciale deținute de statele aliate asupra Berlinului, și retragerea tuturor trupelor Uniunii Sovietice de pe teritoriul german până la finele anului 1994.
În plus, în cadrul acestui tratat se mai prevedea și faptul că granițele Germaniei unificate (cu precădere linia Oder-Neisse) sunt definitive și finale.
Mihail Gorbaciov a acceptat în cele din urmă propunerea cancelarului german Kohl privind statutul de membru cu drepturi depline în NATO al Germaniei unificate, trupele statelor aliate urmând să rămână pe teritoriul Berlinului până la retragerea definitivă a trupelor rusești.
Prin acest Tratat, Germania unificată și-a asumat obligația să renunțe definitiv la arme nucleare, arme chimice și arme biologice, angajându-se de asemenea să își reducă efectivele militare la doar 370.000 de soldați în următorii patru ani de la intrarea în vigoare a înțelegerii parafate la Paris privind reducerea forțelor armate convenționale europene.
Prin semnarea angajamentelor finale, s-a dat startul efectiv al demarării procesului de unificare al celor două Germanii.
Subcapitolul 3.5 Negocierile "2+4"
La începutul anului 1990, cele mari state aliate, respectiv Statele Unite ale Americii, URSS, Franța și Regatul Unit, împreună cu cele două state germane, RFG și RDG, au început să ia în discuție negocierea încetării drepturilor speciale deținute de aliați în Berlin – cunoscutele negocieri "2+4".
Discuțiile au fost demarate în cadrul Conferinței Tratatului "Cer deschis", desfășurat la Ottawa în data de 13 februarie, miniștii de Externe ai celor șase state întâlnindu-se ulterior de alte patru ori (respectiv la Bonn – 5 mai, la Berlin – 22 iunie, la Paris – 17 iulie și la Moscova – 12 septembrie) pentru continuarea negocierilor.
În cadrul celei de-a doua întâlniri oficiale atât liderul diplomaților sovietici, Eduard Șevarnadze, cât și liderul RFG, Meckel, au venit cu o propunere proprie ce includea:
Menținerea drepturilor statelor aliate în Germania pe o perioadă de cinci ani – perioada de tranziție
Fosta capitală a germanilor, Berlinul, să își mențină statutul convenit în anul 1972 de cvadripartit
Reducerea efectivelor forțelor armate ale Germaniei reunite (de până la 250 de mii de militari)
Crearea pe teritoriul Germaniei a unor zone considerate „tampon”
Atât liderul sovietic cât și cel est-german au susținut că propunerea lor este susținută și de restul țărilor membre din Tratatul de la Varșovia, susținerea fiind acordat la întrunirea din 7 iunie a aceluiași an a Comitetului Politic Consultativ, ce a avut loc la Moscova.
La discuțiile organizate la Paris în iulie 1990 a fost invitat și ministrul de Externe al Poloniei, în cadrul acestora fiind elucidate toate problemele legate de granițele comune polono-germane.
Tratatul semnat în forma finală îi acorda suveranitatea totală noii Germanii unificate, acesta fiind inclusă în Comunitatea Europeană.
Din fericire pentru cetățenii germani din cele două state, procesul unificării a putut fi accelerat și ca urmare a întrării în vigoare de la 1 iunie 1990 a uniunii monetare, economice și sociale dintre RFG și RDG, fapt ce a dus la dispariția frontierei artificiale dintre cele două regiuni.
Încă înainte de prăbușirea Zidului Berlinului, cancelarul Helmut Kohl a gândit reunificarea Germaniei ca pe un fenomen de absorbție, în care statul federal trebuia să îi acorde Germaniei democrate toată asistența financiară ce îi era necesară.
Cum RDG fusese reorganizată de liderii săi în cinci landuri, ea urma să fie supusă legislației federale, cele 14 regiuni ale statului tranformându-se în landul Brandenburg, Mecklenburg-Vorpommern, landul Sachsen, Sachsen-Anhalt și landul Thüringen (denumit și Turingia).
La acestea se mai adăuga și landul ce se forma ca urmare a reunificării celor două părți ale Berlinului, separat de Zid.
Ideea lui Helmut Kohl a fost inițial prost percepută de către cele două state aliate, Marea Britanie și Franța, care considerau că unificarea Germaniei ar putea duce la redobândirea poziției de cel mai puternic stat european.
Și tocmai de aceea cancelarul Kohl și-a intensificat demersurile, încercând ca în același timp să convingă atât comunitatea internațională de avantajele conferite de o Germanie puternică, unificată, dar și să îi asigure pe concetățenii din zona estică că vor duce o viață mult mai bună, cu un nivel de trai net superior celui din ultimii ani.
Subcapitolul 3.6 Tratatul de unificare
Procesul de Unificare, definitivat prin intermediul Tratatului cu același nume, a fost declanșat oficial încă de la începutul anului 1990, când s-a indicat și soluția ideală pentru unificarea Germaniei, respectiv articolul 23 din cunoscuta Lege fundamentală a RFG.
Cea mai legală și în același timp directă formă de unificare a Germaniei consta în anexarea RDG la RFG, uniunea politică efectivă fiind realizată la data de 3 octombrie 1990, prin intermediul art. 23 din Legea fundamentală a Germaniei Occidentale ce făcea referire la landurile din est.
Luni de zile toate autoritățile implicate au purtat numeroase discuții pe parcursul cărora a fost atent pregătită Uniunea monetară, dar și cea economică și socială, Tratatul de stat încheiat în luna iulie fiind considerat drept o etapă intemediară a unificării.
Prin intermediul acestuia s-a reușit introducerea pe fostul teritoriu al Germaniei Democrate a peste 80% din legislația comunitară, Comisia Europeană stabilind faptul că Unificarea celor două state germane poate fi considerată drept o extindere fără aderare, ce nu implică în nici un fel modificări ale diverselor tratate.
Noul stat, Bundesrepublik Deutschland, avea ca monedă națională cunoscuta "Deutsche Mark" (ce era folosită încă din data de 1 iulie), întreg sistemul legal, dar și instituțiile din fosta RFG fiind extinse și pentru teritoriul german de est.
În scurt timp Berlinul a redevenit oficial capitala Germaniei unificate, instituțiile de tip guvernamental fiind menținute o perioadă încă la Bonn.
Ulterior, urmare a numeroaselor discuții, parlamentarii Bundestag au reușit să cadă de acord cu privire la transferarea la Berlin a sediilor principalelor instituții guvernamentale, proces ce s-a dovedit a fi de durată.
Astfel, abia în anul 1999 Parlamentul Germaniei unificate a reușit să se întrunească în prima sa sesiune în interiorul cunoscutei clădiri Reichstag, ce fusese renovată între timp.
Iar în data de 2 decembrie a anului 1990 au avut loc primele alegeri generale în Germania, primele după cele desfășurate în luna ianuarie a anului 1933, în urma cărora cunoscutul dictator nazist Adolf Hitler a reușit să preia puterea.
Inițiativa cancelarului german Helmut Kohl a avut repercursiuni complexe, toate angajamentele asumate de Republica Democrată Germană fiind, în cadrul politicii comerciale externe, automat transferate Comunității Europene.
Nu de puține ori angajamentele fostului stat est-german, transferate automat în partea comunitară, au necesitat adaptări serioase de conținut (în special cele vizând importurile de tip extracomunitar).
În unele cazuri însă totul a mers mult mai simplu, angajamentele fiind concepute pe perioade scurte de timp, de maxim cinci ani.
Subcapitolul 3.7 Scurtă prezentare a cancelarului Helmut Kohl
Helmut Josef Michael Kohl, omul care prin politicile sale susținute a reușit să schimbe soarta a zeci de milioane de cetățeni germani, s-a născut în ziua de 3 aprilie a anului 1930, el fiind mezinul soților Cecilia și Taxman Hans Kohl.
După ce a studiat dreptul, științele sociale, științele politice și istoria la universitățile din Frankfurt și din Heidelberg, Helmut Kohl a intrat în CDU (Partidul Creștin Democrat German).
În anul 1959, Kohl a fost ales deputat în cadrul Landtag (Parlamentul regional) al landului federal german Rheinland – Pfalz (Renania – Palatinat), ulterior el fiind desemnat parlamentar în Bundestag.
Datorită activității politice desfășurate în cadrul partidului, Kohl ajunge vicepreședinte (1969) și ulterior președintele acestuia (1973), în perioada anilor 1969-1976 el fiind desemnat prim ministru al cunoscutului land Renania – Palatinat.
Între anii 1969-1982 partidul său, CDU, a fost în opoziție, un bun prilej pentru Kohl să se remarce ca fiind unul dintre mai hotărâți politicieni germani.
În anul 1976 Helmut Kohl a candidat la funcția de cancelar, fără însă a avea succes.
Șase ani mai târziu el a reușit să preia cancelaria de la cunoscutul Helmut Schmidt (politician în SPD – Partidul Social Democrat), funcție pe care a deținut-o până în luna octombrie a anului 1998, când i-a fost decernat și titlul de cetățean de onoare al Europei.
Mandatul său de cancelar a fost cu doi ani mai lung decât mandatul lui Konrad Adenauer, Kohl continuând politica acestuia de reconciliere franco-germană.
În acest sens cancelarul s-a întâlnit în luna septembrie a anului 1984 cu președintele Francois Mitterand, fotografia celor doi lideri politici ce se reculegeau în fața mormintelor soldaților uciși în bătălia de la Verdun făcând înconjurul lumii. În timp, între cei doi politicieni s-a legat o prietenie strânsă, concretizată în principal prin continuarea procesului de unificare la nivel european, ce s-a concretizat prin Tratatul de la Maastricht.
CAPITOLUL 4 – Implicațiile și urmările demersului lui Helmut Kohl
Remarcabila reușită a cancelarului Helmut Kohl este pe bună dreptate considerată nu doar sfărșitul divizării europene, ci și momentul zero al inițierii Uniunii Monetare Europene și implicit al declanșării și consolidării integrării europene.procese fără de care ar fi fost practic imposibilă crearea și dezvoltarea Zonei Euro.
Reunificarea Germaniei de Est cu cea de Vest la mai puțin de un an de la prăbușirea Zidului Berlinului este deseori considerată un eveniment istoric de maximă importanță, mulți fiind diplomații Uniunii Europene care o compară cu o așa numită extindere fără aderare.
Inițiată și susținută de cancelarul Helmut Kohl, procesul unificării Germaniei a fost atent urmărit de politicienii din întreaga lume.
Procesul de unificare inițiat și susținut permanent de cancelarul Helmut Kohl s-a finalizat mult mai repede decât a fost inițial prevăzut, Parlamentul European având și el o contribuție deosebită.
Și Comisia Europeană a fost puternic interesată de proiectul cancelarului german, negociatorilor și specialiștilor instituției revenindu-le sarcina de a integra în dreptul comunitar nou creat legislația fostelor state.
Comisia Europeană a sprijinit demersul lui Kohl, președintele acesteia, Jacques Delors susținând ideea că toate problemele Europei ar putea fi mult mai simplu și mai ușor de rezolvat cu o Germanie unită, puternică și democrată.
De altfel, încă dinainte de căderea Zidului Berlinului, Delors se arăta susținătorul consolidării federalismului european, el fiind printre puținii oameni politici care l-au susținut încă din primele momente pe Helmut Kohl.
Aspru criticat la vremea respectivă, fostul președinte al Comisiei Europene i-a fost un adevărat aliat cancelarului german, el ignorând desele păreri și critici ale celor care susțineau că unificarea este o greșeală ce va costa foarte scump Germania Federală.
Subcapitolul 4.1 Costurile unificării
Unificarea celor două state germane a fost de bun augur în special pentru fosta Republică Democrată Germană, a cărei economie și-a revenit treptat, potențialul acesteia majorându-se cu 100% în primii 20 de ani.
În ciuda acestui aspect, economia fostului stat est-german nu a reușit însă să ajungă la nivelul celei din fosta RFG, printre motivele semnalate de politicienii actuale numărându-se și așa numita taxă de solidaritate, ce a fost introdusă la scurt timp după unificarea Germaniei.
Această taxă este calculată în funcție de suma supusă impozitării, în anul 1991 ea fiind stabilită la un procent de 7,5%.
În acest moment cetățenii germani sunt obligați să achite anual un procent de 5,5% din suma impozitată anual.
Politicienii ce provin din partidele considerate post-comuniste susțin în continuare că politica promovată de-a lungul anilor de guvernele Germaniei unificate nu a făcut decât să transforme landurile din partea estică în adevărate ținuturi ce sunt dependente de diversele ajutoare sociale, unificarea fiind considerată un pseudo-eșec.
Un exemplul elocvent la capitolul uniformizării sociale al populației germane îl reprezintă cel al cancelarului bine cunoscut Angela Merkel, politicianul care s-a născut în RDG și a ajuns să conducă destinele Germaniei unificate.
Unificarea Germaniei nu s-a făcut fără presupusele costuri financiare, ce au fost încă de la început luate în calcul de artizanul Helmut Kohl.
Diferențele economice majore dintre cele două state germane au persistat puternic în primii ani după unificare, acestea punându-și amprenta și asupra cetățenilor germani în rândul cărora s-au semnalat de-a lungul timpului numeroase nemulțumiti și tendințe de tip naționalist.
În ciuda măsurilor ce au fost luate de-a lungul anilor, rata șomajului în fosta RDG s-a menținut la un nivel mult mai ridicat, comparativ cu cel din fosta Germanie Federală, la nivelul pieței forței de muncă înregistrându-se și o puternică migrare a cetățenilor germani din Est spre zonele industriale mult mai puternic dezvoltate din Vest.
Un studiu complex realizat de către specialiștii Universității berlineze Libera a reliefat costurile unificării Germaniei.
Astfel, în primii 15 ani de la unificarea oficială a celor două state germane, s-au cheltuit peste 1.500 de miliarde de euro, suma uriașă fiind datorată în principal ritmului foarte slab de creștere economică pe care îl avea fosta RDG.
În momentul realizării unificării a fost scăzută artificial și diferența de curs valutar, diferențele destul de mari fiind susținute de către autoritățile vestice.
Mai mult, în ciuda numeroaselor investiții masive ce au fost făcute în partea Germaniei estice de către zona occidentală, economia fostul stat RDG nu a reușit să se stabilizeze rapid și să recupereze pierderile uriașe suferite în perioada dominației sovietice.
Din momentul unificării s-a înregistrat anual o creștere economică de aproape zece procente, insuficiente însă pentru industria fostului stat est-german, pe teritoriul căruia au fost semnalate numeroase falimente, însoțite de zeci de mii de concedieri.
În plus, concurența societăților din fosta RFG s-a dovedit de rău augur pentru multe firme din zona estică, care au intrat în faliment, în ciuda faptului că imediat după unificarea Germaniei s-a acordat o atenție specială privatizării celor mai mari companii, care înregistrau constant pierderi enorme.
Ulterior, la nivelul Uniunii Europene s-a luat decizia susținerii economice a statelor provenite din fostul bloc comunist, acestora fiindu-le acordate numeroase subvenții și stimulente financiare pentru revigorarea economiilor naționale.
Germania unificată are și ea permanent o contribuție esențială la sprijinirea statelor cu economii deficitare, ea alocând anual zeci de miliarde de euro în cadrul programului dedicat reducerii diferențelor esențiale dintre nivelele de trai din aceste state.
În ciuda faptului că la nivel statal produsul intern brut al Germaniei este în creștere constantă, iar rata șomajului în scădere, în unele zone din fosta RFG șomajul atinge cote alarmante, el fiind pe alocuri dublu față de cel din zona vestică.
Mulți sunt specialiștii care consideră că Germania unificată mai are nevoie de încă 10-20 de ani pentru stabilizarea economică pe întreg teritoriul său, cu atât mai mult cu cât criza economică mondială și-a pus amprenta și asupra acestui stat considerat unul dintre cele mai puternice la ora actuală.
CONCLUZII
Ideea unificării Germaniei, gândită și implementată (în ciuda tuturor reticențelor și a problemelor ulterioare apărute) de Helmut Kohl s-a concretizat oficial la data de 3 octombrie 1990.
Propunerea de sprijinire financiară a cancelarului german a fost pe placul statelor implicate, care au acceptat în cele din urmă reîntregirea națională (Deutsche Wiedervereinigung).
Considerat astăzi un proces normal și firesc, unificarea Germaniei s-a produs doar datorită implicării deosebite a liderului Kohl, care nu a abandonat planul, în ciuda tuturor dificultăților ce s-au ivit.
Dovedind o intuiție politică extraordinară, un tact și o diplomație ieșite din comun, provocându-i permanent la discuții pe liderii statelor aliate și căutând soluții pentru orice problemă nou apărută, cancelarul german Helmut Kohl a reușit să realizeze un important pas în istoria Germaniei, dar și în cea europeană, cu implicații la nivel mondial.
Căderea Zidului Berlinului a atras după sine modificarea radicală a sițuației politice la nivel european, reunificarea celor două state germane generând ulterior instalarea în restul țărilor situate în centrul și în estul Europei instalarea regimurilor de tip democratic.
Urmarea schimbărilor survenite și la nivelul Comunității Europene s-a impus adoptarea unui document la nivel european, Tratatul de la Maastricht întrând în vigoare la data de 1 noiembrie a anului 1993.
Conceptul “Uniunii Europene” a devenit oficial, noilor state membre fiindu-le stabilite obiective clare, printre care se aflau :
Crearea UEM – Uniunea Economică și Monetară (în perioada 1 ianuarie 1997 – 1 ianuarie 1999)
Impunerea noțiunii de cetățenie europeană
Delimitarea unor politici comune – PESC – Politica Externă și de Securitate Comună
Iar începând cu 1 ianuarie 2002 moneda și bancnota euro a fost pusă în circulație în 12 state membre ale Uniunii Europene (Zona Euro), din care făceau parte Franța, Spania, Italia, Grecia, Austria, Finlanda, Portugalia, Belgia, Olanda, Luxemburg, dar și puternica Germanie unificată.
Pe bună dreptate fostul cancelar german Helmut Kohl a fost denumit Artizanul Germaniei unificate, contribuția sa la consolidarea și dezvoltarea Germaniei actuale fiind esențială și vitală.
Fără implicarea sa permanentă, fără susținerea cu tărie a planului de unificare, fără diplomația și tactul de care a dat dovadă de-a lungul perioadei destul de agitate ce a precedat căderea Zidului Berlinului, cu siguranță că astăzi scena politică și economică europeană și mondială ar fi arătat total diferit și nu am mai fi avut ocazia să admirăm o Germanie puternică, ce are un cuvânt greu de spus atât la nivel european, cât și la nivel mondial.
BIBLIOGRAFIE
Kohl Helmut, Memories: 1982-1990, 2005
Soulet, Francois, Istoria comparată a statelor comuniste, Editura Polirom, Iași, 1998
Balabkins Nickolas, Germany Under Direct Controls: Economic Aspects of Industrial Disarmament 1945–1948, Rutgers University Press, 1964
Dietrich Joseph, The Morgenthau Plan: Soviet Influence on American Postwar Policy, New York: Algora, 2002
Grosser Dieter, German unification: the unexpected challenge, Berg, 1992
Kettenacker Lothar, Germany 1989: in the aftermath of the Cold War, Pearson Longman, 2009
Padgett Stephen, Paterson William E., Smith Gordon, Developments in German Politics 3, Durham, Duke University Press, 2005
Thomaneck Jürgen, Niven William John, Dividing and Uniting Germany, Psychology Press, 2001
Taylor Frederick , The Berlin Wall – A World Divided- 1961-1989, Dresden, 2004
Weber Jürgen, Germany – 1945-1990: A Parallel History, Central European University Press, 2004
Site-uri consultate :
http://al-doilea-razboi-mondial.uv.ro/fis/capitulare.html
http://news.stanford.edu/pr/95/950927ricebook.html
http://docs.fdrlibrary.marist.edu/psf/box31/t297a01.html
http://europa.eu/about-eu/basic-information/symbols/europe-day/schuman-declaration/index_ro.htm
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/317534/Kurt-Georg-Kiesinger
http://en.wikipedia.org/wiki/Restatement_of_Policy_on_Germany
http://ro.wikipedia.org/wiki/Planul_Marshal
http://en.wikipedia.org/wiki/Stalin_Note
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/527766/Helmut-Schmidt
http://ro.wikipedia.org/wiki/Zidul_Berlinului
http://www.2012en.ro/2013/03/istoria-zidului-berlinului-1961-1989/
http://www.wall-berlin.org/gb/mur.htm
http://ro.wikipedia.org/wiki/Constitu%C8%9Bia_Germaniei
http://www.usarmygermany.com/Units/Berlin%20Brigade/USAREUR_Berlin%20Brigade.htm
http://da.wikipedia.org/wiki/Lothar_de_Maizi%C3%A8re
http://www.dailysoft.com/berlinwall/history/facts_02.htm
http://www.die-berliner mauer.de/en/?option=com_content&view=article&id=167&Itemid=286&lang=en#.U4tX3O-KBjo
http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/konrad-adenauer-primul-cancelar-al-republicii-federale-germania
http://de.wikipedia.org/wiki/Berliner_Mauer
http://www.reuters.com/article/2009/11/07/us-germany-wall-idUSTRE5A613B20091107
http://www.goethe.de/ges/pok/ddg/en27485.htm
http://www.dntb.ro/sfera/63/scalat_p38-42.htm
http://www.zeitklicks.de/ddr/zeitklicks/zeit/politik/die-aera-honecker/erich-honecker/
http://www.dailysoft.com/berlinwall/history/facts_01.htm
http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/germany/6531519/Berlin-Wall-East-German-spokesman-admits-triggering-collapse-of-Wall.html
http://www.temeswar.diplo.de/Vertretung/temeswar/ro/3__Oktober__2007.html
http://www.jfklibrary.org/Page%20Not%20Found?item=%2fjfk_berlin_crisis_speech
ANEXA 1
Sursă foto – www.wikipedia.org
Sursa captură www.die-berliner-mauer.de
ANEXA 2
Sursa foto www.historia.ro
Sursa foto www.natgeotv.com
Sursa foto – www.natgeotv.com
Sursa foto – www.wikipedia.org
Sursa foto – www.wikipedia.org
Sursa foto -www.historia.ro
Sursa foto – www.historia.ro
Sursa foto – www.wikipedia.org
Sursa captură – www.antena3.ro
ANEXA 3
Sursa foto www.natgeotv.com
ANEXA 4
Sursa foto – www.historia.ro
Sursa foto – www.historia.ro
Sursa foto – www.adevarul.ro
Sursa foto – www.historia.ro
Sursa foto – www.inliniedreapta.net
ANEXA 5
Sursa foto – www.historia.ro
Sursă captură – www.stirileprotv.ro
ANEXA 6
Sursa foto – www.historia.ro
Sursa foto – www.historia.ro
Sursa foto – www.wikipedia.org
Sursa foto – www.historia.ro
ANEXA 7
Sursa foto – www.historia.ro
Sursa foto – www.historia.ro
Sursa foto – www.historia.ro
BIBLIOGRAFIE
Kohl Helmut, Memories: 1982-1990, 2005
Soulet, Francois, Istoria comparată a statelor comuniste, Editura Polirom, Iași, 1998
Balabkins Nickolas, Germany Under Direct Controls: Economic Aspects of Industrial Disarmament 1945–1948, Rutgers University Press, 1964
Dietrich Joseph, The Morgenthau Plan: Soviet Influence on American Postwar Policy, New York: Algora, 2002
Grosser Dieter, German unification: the unexpected challenge, Berg, 1992
Kettenacker Lothar, Germany 1989: in the aftermath of the Cold War, Pearson Longman, 2009
Padgett Stephen, Paterson William E., Smith Gordon, Developments in German Politics 3, Durham, Duke University Press, 2005
Thomaneck Jürgen, Niven William John, Dividing and Uniting Germany, Psychology Press, 2001
Taylor Frederick , The Berlin Wall – A World Divided- 1961-1989, Dresden, 2004
Weber Jürgen, Germany – 1945-1990: A Parallel History, Central European University Press, 2004
Site-uri consultate :
http://al-doilea-razboi-mondial.uv.ro/fis/capitulare.html
http://news.stanford.edu/pr/95/950927ricebook.html
http://docs.fdrlibrary.marist.edu/psf/box31/t297a01.html
http://europa.eu/about-eu/basic-information/symbols/europe-day/schuman-declaration/index_ro.htm
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/317534/Kurt-Georg-Kiesinger
http://en.wikipedia.org/wiki/Restatement_of_Policy_on_Germany
http://ro.wikipedia.org/wiki/Planul_Marshal
http://en.wikipedia.org/wiki/Stalin_Note
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/527766/Helmut-Schmidt
http://ro.wikipedia.org/wiki/Zidul_Berlinului
http://www.2012en.ro/2013/03/istoria-zidului-berlinului-1961-1989/
http://www.wall-berlin.org/gb/mur.htm
http://ro.wikipedia.org/wiki/Constitu%C8%9Bia_Germaniei
http://www.usarmygermany.com/Units/Berlin%20Brigade/USAREUR_Berlin%20Brigade.htm
http://da.wikipedia.org/wiki/Lothar_de_Maizi%C3%A8re
http://www.dailysoft.com/berlinwall/history/facts_02.htm
http://www.die-berliner mauer.de/en/?option=com_content&view=article&id=167&Itemid=286&lang=en#.U4tX3O-KBjo
http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/konrad-adenauer-primul-cancelar-al-republicii-federale-germania
http://de.wikipedia.org/wiki/Berliner_Mauer
http://www.reuters.com/article/2009/11/07/us-germany-wall-idUSTRE5A613B20091107
http://www.goethe.de/ges/pok/ddg/en27485.htm
http://www.dntb.ro/sfera/63/scalat_p38-42.htm
http://www.zeitklicks.de/ddr/zeitklicks/zeit/politik/die-aera-honecker/erich-honecker/
http://www.dailysoft.com/berlinwall/history/facts_01.htm
http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/germany/6531519/Berlin-Wall-East-German-spokesman-admits-triggering-collapse-of-Wall.html
http://www.temeswar.diplo.de/Vertretung/temeswar/ro/3__Oktober__2007.html
http://www.jfklibrary.org/Page%20Not%20Found?item=%2fjfk_berlin_crisis_speech
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Helmut Kohl Artizanul Germaniei Unificate (ID: 151149)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.