. Hazardele Naturale. Scara Si Managementul Hazardelor Naturale

HAZARDELE NATURALE

1. Prezentare generală

1.1 Definiții

Din literatura și experiența de specialitate, ne dăm seama că, adeseori activitățile economice și sociale ale oamenilor, dar și componentele mediului înconjurător pot fi tulburate de efectele tragice ale unor fenomene naturale (calamități) sau acțiuni umane scăpate de sub control (catastrofe) ce pot produce dereglări distructive și brutale ale unui sistem sau situații prestabilite.

Hazardele naturale pot fi privite ca existând la interfața dintre sistemul evenimentelor (întâmplărilor) naturale și sistemul utilizării umane (fig. 1).

Fig. 1. Existența hazardelor naturale la interfața dintre sistemele folosințelor umane și sistemele naturale (după Burton et all, Environmental Management).

Produse de regulă în mod brusc, prin surprindere, timpul de avertizare fiind scurt (sau în unele cazuri lipsind, în funcție de gradul de dezvoltare economică al țării în care se produce dezastrul respectiv), cele mai mari pierderi fiind înregistrate la scurt timp după eveniment (număr mare de victime în rândul oamenilor și animalelor, volum mare de distrugeri de bunuri și valori materiale, dezechilibru ecologic). Pe lângă cele enumerate mai sus, calamitățile și catastrofele produc și grave tulburări ale stării psihice și morale a populației ce intră sub incidența fenomenului respectiv. Dar evenimentele naturale extreme nu sunt considerate hazarde fără a cauza victime și pagube umane. O tornadă sau un cutremur puternic produs într-un loc retras, nepopulat, este un eveniment natural extrem dar nu un hazard natural. Hazardele naturale, prin urmare, rezultă din conflictul procesului geofizic cu populația. Din această interpretare a hazardelor naturale rezultă că rolul central este al oamenilor, nu numai prin localizarea lor (hazardele sunt numai acolo unde trăiesc oamenii), dar și prin perceperea și dimensionarea acestora.

Gerard L. Claire, consultant la Centrul Națiunilor Unite pentru Asitență în caz de Urgență de Mediu (UNCUEA), în raportul privind urgențele de mediu, definește următorii termeni: urgență, accident, incident ce sunt folosiți în mod normal fără o distincție riguroasă.

Dezastru – este definit de către Departamentul Afacerilor Umanitare ca o serioasă și gravă ruptură a funcționării societății, cauzând pierderi umane, materiale sau de mediu, care depășesc posibilitățile societății afectate de a face față situației folosind resursele proprii. Prin aceasta se subînțelege că un dezastru poate fi declarat atunci când posibilitatea de răspuns a țării este depășită. De exemplu, Ministerul Sănătății și Bunăstării din Suedia a definit un dezastru ca o situație când există un dezechilibru între nevoile acute și resursele locale disponibile.

Pe de altă parte, ceea ce ar putea fi considerat ca fiind un incident minor într-o țară dezvoltată, poate fi considerat o urgență majoră cu valoare de dezastru într-o țară cu posibilități de răspuns (de intervenție) mai reduse în astfel de situații.

Potrivit raportului menționat mai sus (al Centrului Națiunilor Unite pentru Asistență în caz de Urgență de Mediu), o urgență se poate transforma într-o criză când există ceva în neregulă în activitatea de răspuns într-o astfel de situație. Deci, urgența, dacă nu e controlată, poate ușor escalada într-un dezastru din cauza depășirii posibilităților de a face față situației.

Dacă, într-un mod sau altul, criza poate fi dirijată, atunci dezastrul poate fi înlăturat.

Așadar, prin utilizarea unui management specializat al crizei, cursul acesteia poate fi modificat.

Termenul răspuns se referă la orice acțiune ce are loc în cazul unei urgențe, în timpul desfășurării acesteia și după aceea, pentru a reduce efectele sale negative asupra sănătății umane, activităților economice și mediului înconjurător.

Răspunsul în caz de urgență este o parte din managementul dezastrului care include prevenirea, pregătirea, răspunsul și redresarea. Este util să se distingă patru faze ale răspunsului:

o evaluare imediată a situației;

oprirea emiterii substanței (toxice) pentru a limita efectele adverse;

evaluarea post-urgență a distrugerilor de mediu cauzate de emisie;

decontaminarea și reabilitarea apei, aerului și solului sau altor elemente ale mediului afectat.

Organizația Mondială a Sănătății definește un dezastru ca fiind orice eveniment care cauzează pagube, distrugeri ecologice, pierderi de vieți omenești și deteriorarea sănătății și a serviciilor în ceea ce privește sănătatea, la o scară suficient de mare, astfel încât să justifice un extraordinar răspuns sau intervenție din afara comunității afectate.

Dezastrele de mediu mai pot fi definite ca fiind: modificări bruște și durabile ale mediului fizic, care induc sau au potențialul de a induce o amenințare semnificativă la adresa sănătății și bunăstării populației, asupra activităților economice sau a altor forme de viață. Acestea pot rezulta din:

– Fenomene sau dezastre naturale: de exemplu, blocarea cursurilor de apă prin alunecări de teren; devierea cursurilor de apă în urma cutremurelor; emanații de gaze toxice din activitatea vulcanică; acumulări de cenușă din erupțiile vulcanice; inundații severe în zone în care asemenea evenimente apar rar (inclusiv după cedarea unui baraj); sărăturări de terenuri în urma inundațiilor produse de valuri uriașe;

– Dislocări de populație; deszăpeziri și eroziuni cauzate de așezarea suplimentară a unui mare număr de oameni în campusuri sau în jurul acestora;

– Incendii mari incluzând: păduri, zone urbane, sonde sau puțuri petroliere;

– Războaiele sau conflictele civile pot produce multe efecte similare celor prezentate mai sus.

În România, conform Ordonanței Guvernamentale nr. 47 din 12.08.1994 privind apărarea împotriva dezastrelor, acestea sunt definite ca fiind:

fenomene naturale distructive de origine geologică sau meteorologică, ori îmbolnăvirea unui număr mare de persoane sau animale, produse în mod brusc, ca fenomene de masă. În această categorie sunt cuprinse cutremurele, alunecările și prăbușirile de teren, inundațiile și fenomenele meteorologice periculoase, epidemiile și epizotiile;

evenimentele cu urmări deosebit de grave asupra mediului înconjurător provocate de accidente. În această categorie sunt cuprinse: accidentele chimice, biologice, nucleare, în subteran, incendiile de masă și exploziile, accidentele majore pe căile de comunicație, accidentele majore la utilajele și instalațiile tehnologice periculoase, căderile de obiecte cosmice, accidente și avarii la rețelele de instalații și telecomunicații.

1.2. Clasificarea hazardelor. Criterii de clasificare. Scara și managementul hazardelor naturale.

Fenomenele naturale sunt supuse clasificărilor după diferite criterii, alese în funcție de scopul urmărit. Motivația teoretică a clasificărilor rezidă în nevoia comunității științifice de a avea instrumente de lucru precise și un limbaj comun. În cazul hazardelor naturale, există însă și o multitudine de conotații practice care impun clasificări ordonate după mai multe criterii.

Rezultatele clasificărilor sunt dependente de acuratețea și obiectivitatea criteriilor. Obiectivitatea are o componentă legată strict de măsurătorile efectuate în mod curent asupra unor fenomene naturale și o alta legată de manifestarea fenomenelor respective ca hazarde. De exemplu, pentru un meteorolog analiza unor căderi masive de zăpadă urmărește curent parametri precum grosimea stratului, echivalentul în apă etc. Însă din punct de vedere al caracterului de hazard și al reacției umane sunt de multe ori mai importante frecvența cu care se produc căderile masive de zăpadă într-un areal, momentul din zi sau ziua din săptămână în care se produce fenomenul, perioada dintre începutul ninsorii și momentul de intensitate maximă. Atât timp cât în evoluția unui fenomen nu sunt atinse anumite praguri specifice de magnitudine, intensitate, frecvență etc., nu se produc pagube semnificative, dar, odată depășite aceste praguri pagubele cresc substanțial (Burton et all, 1978). Aceste praguri sunt diferite în funcție de condițiile locale, ceea ce face și mai dificilă obiectivitatea cuantificării.

În privința dificultății de identificare a caracteristicilor comune utilizate în clasificare, un exemplu concludent este dat de Burton (et all, 1978) referitor la două hazarde de același tip care au afectat Bangladeshul și S.U.A. cu efecte radicale. Ciclonul tropical din noiembrie 1970 a provocat în Bangladesh cel puțin 225.000 de morți și pagube materiale în valoare de circa 63 milioane dolari, iar ciclonul tropical Agnes din iunie 1972 a determinat pierderi de 3,5 miliarde de dolari și circa 120 de morți în S.U.A. Astfel, în S.U.A. au fost evacuate 250.000 de persoane și au murit peste 100, iar în Bangladesh au murit 250.000 de persoane; pagubele materiale care s-au înregistrat au și ele valori diferite.

Hazardele naturale pot fi clasificate în diferite moduri: arealul de extindere a pagubelor, rata de „atac”, intensitatea și durata impactului, predictibilitatea. O înțelegere a modului unde și când va putea avea loc un hazard poate fi realizată numai prin studierea tuturor hazardelor produse (toate evenimentele), privitor la numărul victimelor sau numai al pagubelor.

Prin urmare, hazardele se pot grupa după geneza lor, facându-se distincția între hazardele de origine endogenă (geologice) și cele de origine exogenă (climatice).

În tabelul nr. 1 sunt grupate hazardele într-o ordine relativă a importanței privind gradul de severitate, perioada de timp, extensia areală, numărul morților, consecințe economice, perturbări sociale, impactul pe termen lung, producere subită, numărul de hazarde asociate. Cele mai severe hazarde sunt date de compunerea sau efectele sinergice cum ar fi: hazardele produse de ciclonii tropicali pot fi grupate sub efectele vântului, ploii, furtunilor, valurilor.

Erupțiile vulcanice de pe muntele Sfânta Elena din S.U.A. (1980) au dus la producerea de cutremure, căderi de cenușă, alunecări, curgeri noroioase, inundații, incendii.

Din tabelul nr. 1 reiese că inundațiile sunt cele mai frecvente dezastre. Pe de altă parte, cutremurele tind să fie supraestimate deoarece ele nu sunt ușor detectate, în timp ce pierderile sunt mai directe și vizibile.

În baza de date a Oficiului de Asistență a Dezastrelor din S.U.A., hazardele seismice sunt, de asemenea, supraaccentuate datorită criteriului alegerii pragului inferior – 25 persoane moarte sau pagubite (același și pentru vulcani), iar pragul pentru hazardul climatic este de 50 de persoane, iar pentru secetă, este menționat numărul persoanelor afectate substanțial.

O problemă importantă când se încearcă să se evalueze scara hazardelor naturale este lipsa unor date de bază standardizate la nivel internațional.

Tabel nr. 1

Clasificarea hazardelor după caracteristici și impact

(după Bryant, Environmental Management, 1991)

a – Ordonarea este bazată pe media gradării

b – Caracteristicile și impactul hazardelor sunt clasificate pe scara de la 1 (cea mai cuprinzătoare sau cea mai mare), la 5 (cea mai mică sau mai puțin semnificativă)

Scara unui hazard depinde în mare măsură de diferența în reacție: variații individuale, culturale, societate și sisteme politice.

Aceste diferențe pot fi adesea privite ca o expresie a unei reziliențe (o măsură a capacității unui sistem de a absorbi și recupera incidentul produs de hazard) sau reabilității (măsura în care un sistem se apără, se ocrotește, el însuși de hazardul neașteptat).

Natura mediului fizic este responsabilă pentru faptul că majoritatea hazardelor naturale se produc în țările puțin dezvoltate (circa 90% din hazardele naturale raportate). Astfel, în perioada 1947-1981, în Asia s-au înregistrat 38% din toate dezastrele și în America de Nord 33% dar pierderile de vieți omenești au fost de 85,7% și respectiv 1%. Aceasta explică, de ce, începând cu mijlocul anilor 1970 oamenii de știință au stabilit legătura între dezastrele naturale și subdezvoltarea și dependența economiiații individuale, culturale, societate și sisteme politice.

Aceste diferențe pot fi adesea privite ca o expresie a unei reziliențe (o măsură a capacității unui sistem de a absorbi și recupera incidentul produs de hazard) sau reabilității (măsura în care un sistem se apără, se ocrotește, el însuși de hazardul neașteptat).

Natura mediului fizic este responsabilă pentru faptul că majoritatea hazardelor naturale se produc în țările puțin dezvoltate (circa 90% din hazardele naturale raportate). Astfel, în perioada 1947-1981, în Asia s-au înregistrat 38% din toate dezastrele și în America de Nord 33% dar pierderile de vieți omenești au fost de 85,7% și respectiv 1%. Aceasta explică, de ce, începând cu mijlocul anilor 1970 oamenii de știință au stabilit legătura între dezastrele naturale și subdezvoltarea și dependența economică în Lumea a Treia.

Este clar că managementul hazardelor prezintă importante diferențe în toată lumea și adesea lipsește în țările în curs de dezvoltare.

Ideal, managementul hazardelor începe cu identificarea acestora și o estimare a riscurilor, bazate pe intervalul de recurență (revenire) a evenimentului și consecințele, pagubele, și continuă cu dezvoltarea strategiilor de reacție.

Managementul hazardului implică patru faze (stagii), adesea suprapuse: faza de planificare predezastru; faza de pregătire; faza de reacție; faza de revenire și reconstrucție.

Conform Organizației Mondiale a Sănătății, dezastrele se clasifică astfel:

dezastre naturale;

dezastre datorate activităților umane.

După perioada de instalare, dezastrele pot fi:

– cu o perioadă de instalare scurtă (bruscă) cum sunt inundațiile, cutremurele;

– cu o perioadă de instalare lentă, cum sunt secetele, foametea.

După origine, dezastrele pot fi:

– de origine meteorologică – uragane, cicloane, tornade, furtuni, ploi torențiale, viscole, inundații, secete, canicule și geruri;

– de origine topografică – alunecări de pământ, avalanșe;

– de origine tectonică și telurică – cutremure de pământ, erupții vulcanice;

– de origini tehnologice (produse de om) – accidente chimice industriale, incendii, explozii, războaie și conflicte civile, avarii de structuri (baraje, mine, poduri);

– de origine epidemiologică – febra galbenă, holera, meningita, gripa aviară etc.

Dar cea mai uzuală clasificare a dezastrelor este cea care le cuprinde în:

– dezastre naturale;

– dezastre datorate acțiunii omului.

Dezastrele naturale

Marile dezastre naturale au următoarele surse principale: apa, focul, marile calamități ale pământului (cutremure, vulcani, surpări și alunecări de teren, avalanșe, cicloane).

Ca urmare a acțiunii apei pot rezulta:

– inundații în urma cedării barajelor hidroenergetice (din cauze accidentale, defecte în construcție, defecte în supravegherea rezistenței barajului);

– inundații în urma cedării digurilor marine și fluviale se pot datora atât unor cauze accidentale, ca și în cazul barajelor hidroenergetice;

– inundații rezultate în urma combinării fluxului de maree cu furtuni puternice;

– inundații datorate unor căderi de precipitații abundente cumulate cu ieșirea din albie a unor râuri, pârâuri etc., formarea de viituri, scurgeri de pe versanți, ridicarea înspre suprafață a pânzei freatice ceea ce duce la apariția fenomenului de băltire.

Dezastre datorate apei și focului

Apar de regulă la declanșarea catastrofelor miniere, pe platformele petroliere marine și marile nave petroliere. Aceste catastrofe prezintă unele particularități datorate în ambele cazuri unei izolări totale a celor sinistrați de lumea înconjurătoare.

Alte dezastre

Cutremurele de pământ pot duce la:

– declanșarea de avalanșe de zăpadă, gheață, alunecări de pământ;

– cedarea de baraje naturale sau artificiale;

– producerea de perturbații atmosferice (nori de praf, cicloane);

– dărâmarea de construcții;

– izbucnirea incendiilor;

– declanșarea de tsunami.

Erupțiile vulcanice produc distrugeri datorate:

– lavei vulcanice pe care o elimină;

– gazelor vulcanice emise la presiuni și temperaturi foarte ridicate;

– amestecului solid sau lichid cu gaze, cunoscute sub denumirea de nor arzător.

Cicloanele și uraganele prezintă pericol prin:

– agresiunea mecanică directă a vântului, a precipitațiilor atmosferice cu torenți devastatori, a valurilor enorme în porturi, a trăsnetelor, fulgerelor, căderilor masive de grindină;

– acțiunea pe care o au asupra mijloacelor de transport terestre, maritime, dar mai ales aeriene, prin forța combinată a vântului cu precipitații abundente, trăsnete, fulgere.

Dezastre datorate acțiunii omului

Dezastre datorate focului:

– incendii;

– explozii.

Dezastrele rezultate în urma incendiilor (de foarte mare amploare) cum sunt:

– incendiile produse în marile ansambluri portuare, industriale și urbane;

– incendii de pădure;

– incendiul marilor imobile.

Incendiul este un fenomen complex, cu evoluție nedeterminată, incluzând fenomene diverse de natură fizică și chimică. În dezvoltarea unui incendiu intervin numeroși factori: forma și dimensiunea încăperii, sarcina existentă, deschiderile spre exterior, natura și poziționarea materialelor combustibile, locul și modul de inițiere a incendiilor, dispunerea încăperii în clădire etc.

Accidente chimice

Prin accident chimic sau scurgeri de substanțe periculoase se înțelege introducerea bruscă în mediu a unei cantități de substanță periculoasă suficient de mare care să pună în pericol sănătatea sau bunăstarea oamenilor, activităților economice sau a altor forme de viață.

Asemenea incidente, denumite și accidente tehnologice sau dezastre, includ:

– scăpări în mediu de substanțe chimice (inclusiv petrochimice), toxice (inclusiv deșeuri) ca urmare a: accidentelor locale la instalații industriale și de depozitare care produc, prelucrează sau consumă asemenea substanțe sau la halde de deșeuri;

– accidente de transport pe mare (în special în apele litorale) pe râuri interioare sau pe uscat (transport rutier, feroviar sau aerian);

– scurgeri sau deversări de petrol și gaze în special în apele litorale, pe râuri interioare sau pe uscat (din conducte și rezervoare);

– accidente nucleare sau incidente care conduc la scurgeri de substanțe radioactive în mediu, de la instalații nucleare sau locuri de depozitare a deșeurilor sau în timpul transportului acestor substanțe pe uscat, pe mare sau în aer.

Asemnea incidente pot fi cauzate de: erori umane, neglijență, alte forme de accident, fenomene naturale (cutremure), războaie, conflicte civile sau sabotaje.

1.3. Principalele tipuri de hazarde

1.3.1. Hazardele climatice

În hazardele climatice se includ cele mai importante hazarde naturale cum sunt: ciclonii tropicali, secetele, inundațiile. Dacă luăm în considerare interacțiunea dintre sistemul oceanic și cel climatic și hazardele oceanice pot fi analizate (incluse) în hazardele climatice.

Ciclonii tropicali (hurricane în SUA, typhoon în Japonia și SE Asiei) sunt furtunile care se dezvoltă deasupra mărilor calde.

Pragul inferior al vitezei maselor de aer ca să fie incluse la hurricane este de 33 m/s sau 118 km/oră dar, în jurul nucleului viteza maximă poate depăși 250 km/oră, cu una medie de 175 km/oră, acoperind o suprafață de circa 150 km în diametru.

Ciclonii tropicali constau într-o spirală sub forma unei benzi noroase de la care începe să cadă ploaia torențială.

De regulă, în centrul ciclonului cerul este limpede, temperatura ridicată și fără vânt tare.

Ploaia asociată cu trecerea ciclonului tropical poate să depășească 250mm/12 ore dar, în 1931 s-au înregistrat în Texas și 580 mm/zi, în Filipine în anul 1911, 1170mm/zi iar în 1952, 3240mm/în trei zile.

Consecințele ciclonului sunt marcate prin inundații, distrugeri, ape sărate pe terenuri agricole la țărmul marin. Cel mai distrugător ciclon din secolul trecut a fost în Bangladesh, noiembrie 1970, când au murit peste 500.000 oameni; iar cel mai costisitor din secolul acesta, uraganul Katrina (v. foto), care s-a abătut asupra coastelor estice ale SUA și a lăsat în urmă cel puțin 100 de morți, zeci de mii de sinistrați și pagube de ordinul zecilor de miliarde de dolari (26 mld usd), fiind considerat cel mai costisitor fenomen meteorologic din istoria SUA.

Unii cicloni pot produce și cutremure datorită presiunii aerului și a apei asupra crustei uscatului care poate ajunge la 10 milioane tone/km2 (la Tokyo în 1923).

Formarea ciclonului implică și convergența aerului cu o suprafață de apă încălzită (>24°C la latitudinea de 20°).

Ciclonii tropicali se dezvoltă în emisfera sudică în perioada decembrie-mai și în cea nordică între iunie-octombrie.

Structura tipică de spirală a ciclonului tropical este dată de forța Coriolis (între 5° latitudine nordică și sudică, forța Coriolis este mică și nu poate produce rotirea chiar dacă se formează un nucleu ciclonic).

Pătrunderea pe uscat a ciclonului, determină reducerea forței acestuia.

Se apreciază că un important număr de hurricane din Marea Caraibelor sunt influențate puternic de fenomenul El Niño (Pruncul). De asemenea, ciclonii din perioada 1958-1980 se apreciază că au fost și ca urmare a efectului de seră. (UNEP-1987).

Previziunea traseelor se face în prezent prin sateliți.

În SUA s-a adoptat un regulament care prevede evacuarea totală odată cu înștiințarea; de asemenea, pentru adoptarea și a unei infrastructuri adecvată a clădirilor.

Rețeaua și mijloacele de transport în țările în curs de dezvoltare afectate de cicloni este ineficientă pentru a proceda la evacuări totale.

Ciclonii extratropicali se caracterizează prin presiuni joase în nucleu și se pot desfășura între 35-70° latitudine. Aceștia sunt generați de contactul maselor de aer polar rece, cu cel cald tropical.

În SUA se produc la sud de Terra-Nova (Newfounland) unde se întâlnește curentul rece al Labradorului cu cel cald al Golfului (Gulf Stream) și pot ajunge până în Islanda.

Uneori ciclonii extratropicali se formează toamna târziu și iarna când apa oceanului este încă încălzită, iar aerul polar extrem de rece. Viteza maximă în acești cicloni este de 200-250 km/oră, iar lățimea ariei poate fi de 1500 km.

În emisfera sudică acest tip de ciclon se produce în sudul continentelor și la nord de Antartica.

În emisfera nordică acest ciclon afectează arii dens populate.

Hazardele produse de ciclonii extratropicali sunt: vânturile puternice, precipitații bogate, zăpezi și gheață.

Efectele dramatice se înregistrează pe coasta estică a SUA și pe coastele de sud ale Mării Nordului.

Dintre dezastrele mari care s-au înregistrat de-a lungul timpului cităm: între 1-6 noiembrie 1570 când pe coastele vestice ale Europei se apreciază că au murit 400.000 oameni. În 1999 (26-27 decembrie) o furtună puternică cu o viteză a vântului de peste 200 km/oră a afectat vestul Europei (Franța, Belgia, Germania, Spania, Elveția), soldată cu pagube materiale estimate numai în Franța la 5 mld euro, și pierderi de vieți omenești (cca. 100).

Tornadele sunt rotiri violente, înguste, în formă de pâlnie, desfășurate pe uscat la baza norilor cumulonimbus. Forța Coriolis joacă un rol esențial în producerea acestora. Tornadele lipsesc în regiunea ecuatorială.

Diametrul mediu al pâlniei este de 50-100 m, traseul poate ajunge la 3 km lungime. S-au semnalat tornade cu 1000 m diametru și 300 km lungime (traseu). Viteza de deplasare a tornadelor este de 50-200 km /oră și în interirul lor vântul poate fi de 400-500 km /oră.

Tornadele se pot asocia formând familii, numărul lor fiind în raport cu dimensiunile norilor cumulonimbus.

Aceste fenomene sunt însoțite de precipitații. Puterea de absorbție (sugere) este mare în centrul tornadelor ridicând obiecte de 200-300 tone sau milioane tone apă.

Decompresarea produce explozia clădirilor, incendierea organismelor vii datorită uscării bruște.

Spațiul geografic de producere este între 20-600 latitudine, la contactul maselor de aer marcate de contraste termice (80% dintre ele se produc în SUA). Din cele 850 tornade înregistrate în medie în cursul unui an, 600 se produc în vestul SUA. Cea mai mare tornadă înregistrată a fost în centrul statului Oklahoma, la întâlnirea dintre masele de aer arctic cu cele din Golful Mexic. Peste 50% din tornade apar primăvara târziu. Zone unde se mai produc: Europa, India, Bangladesh, Japonia, Africa de Sud, America de Sud, Australia, Noua Zeelandă.

Inundațiile sunt cele mai comune (obișnuite) hazarde de pe pământ. În fiecare țară, tip de climat, pot apărea inundații. Prevederea inundațiilor este mult mai ușor de făcut. Fără îndoială, inundațiile au ca efect pierderi de vieti omenești și animaliere, afectarea multor bunuri.

Inundațiile trebuie asociate cu precipitații torențiale, cicloni tropicali, furtuni extratropicale, furtuni sau musoni, topiri de zăpezi uneori combinate cu ploi.

De regulă, distingem inundații instantanee adică rapide, de scurtă durată (viituri) și pe arii restrânse și, inundații regionale care se produc pe arii întinse în bazine mari, dar și pe bazine hidrografice mici într-o regiune în care se întrunesc condițiile menționate mai sus. În această ultimă categorie putem menționa inundațiile de pe fluviile Mississipi, Huang He, cursurile inferioare reunite ale Gangelui și Brahmaputrei și cele de pe Nil etc.

Printre inundațiile mari regionale menționăm marea inundație australiană din 1974 de pe fluviul Murray; cea de pe Huang He din 1887, când au murit peste 1 milion de oameni înecați și alte câteva milioane de foame ulterior. Inundațiile din Bangladesh, din cursurile reunite Gange-Brahmaputra-Megna, respectiv delta unde trăiesc cca. 110 milioane de locuitori, produc frecvent numeroase victime. Aceste inundații din Bangladesh sunt generate regulat de musoni acoperind 20-30% din suprafața țării.

Evident că, nici zona noastră temperată nu este lipsită de inundații și exemplele din Europa, inclusiv România din anul acesta sunt concludente.

Previziunea inundațiilor este destul de eficientă, dar distrugerile au loc datorită:

concentrării populației în ariile inundabile;

despăduririle;

un management inadecvat al utilizării terenurilor care duce la creșterea eroziunii solului, reducerea capacității de transport;

creșterea suprafețelor urbane și deci a suprafețelor impermeabile care măresc viteza de scurgere, magnitudinea și frecvența inundațiilor.

Hazardul inundației poate fi redus prin atenuarea viiturilor (magnitudine, frecvență), dacă se aplică un management a1 utilizării terenurilor, măsuri de conservare a solului pe întregul bazin hidrografic.

Atenuarea inundațiilor se poate face prin diguri, canale de scurgere mai mari, lacuri de acumulare, derivații.

În țările dezvoltate există o infrastructură de telecomunicații pentru prognozarea inundațiilor (Tennessee, Mureș).

În țările sărace, eliberarea spațiului inundabil de localități este aproape imposibil de realizat, fapt ce mărește riscul uman.

Viiturile repetate și intense constituie unul dintre fenomenele hidrologice caracteristice râurilor României. Un rol major revine intensității și duratei ploilor, mărimii teritoriului afectat de ele, combinării precipitațiilor sub formă de ploaie cu topirea zăpezilor, precum și umezirii solului în perioada premergătoare precipitațiilor generatoare de viituri.

Marea majoritate a inundațiilor apărute pe cursurile noastre de apă provoacă pierderi de vieți omenești și pagube materiale importante. Sunt cunoscute efectele viiturilor din anii 1970 și 1975 considerate ca fiind cele mai mari ale secolului XX, dar si ale altora de mai mică amploare.

În pofida numeroaselor lucrări hidrotehnice având ca scop controlul viiturilor, inundațiile continuă să fie un fenomen încă nestăpânit. Astfel, numai în intervalul 1991 – 2000 acestea au provocat 52 de victime omenești și pagube materiale evaluate la peste 700 milioane usd (adică aproape de cele produse în anul 1970). În plus în ultimii ani se constată o scădere a ponderii inundațiilor produse pe cursurile mari de apă și o creștere spectaculoasă a inundațiilor produse pe cursurile mai mici de așa numitele „viituri instantanee” (rapide).

Inundațiile produse în acest an în România au fost mai mari decât cele produse în ultimii 10 ani, putând fi comparate cu cele din anul 1975 când au fost inundate 331000 ha și au fost avariate 33784 case, 718 obiective social-economice, 137 km căi ferate, 2000 km drumuri și 79 poduri. Inundațiile produse în anul 1970 au afectat 1 milion de hectare teren agricol, 85463 case, 294 obiective social-economice, 934 km căi ferate, 2900 km drumuri și peste 3500 poduri și podete. Cele patru inundații majore care au avut loc de la începutul anului și până acum (zona Timiș – aprilie; zona Olt, Teleorman – iulie, v. foto, am. Saltanești, am. Brebeni, am. Valea Mare II, ac. Beuca, loc. Drăgșenei, am Bascoveni III; Moldova – iulie, v. foto, r. Siret, R. Trotuș; Muntenia – septembrie), au provocat pagube totalizând peste 2 mld euro. Peste 25.000 de case au fost distruse în totalitate sau au fost grav avariate, 40 de persoane și-au pierdut viața, sute de mii de hectare de teren agricol compromise, sute de drumuri, căi ferate și poduri au fost afectate.

Secetele pot fi definite ca acele perioade uscate în care resursele de apă se reduc datorită deficitului de precipitații (se reduce apa din sol, din râuri, lacuri).

În comparație cu altele, aceste hazarde se produc lent (luni, ani și chiar decade de ani) și pe suprafețe mari (mii de km2).

Secetele se produc frecvent în zonele climatice semiaride dar ele se întâlnesc și în zonele climatice temperate.

Consecința cea mai importantă a secetei este secătuirea resurselor de apă cu repercusiuni asupra culturilor agricole, a șeptelului și a stabilității populației (au loc migrații). Țările slab dezvoltate sunt cele mai afectate de acest hazard natural (exemplu seceta prelungită din Africa-Sahel).

Cauza majoră a localizării geografice a secetelor și respective a deșerturilor este de natură climatică, respectiv a circulației maselor de aer. Astfel, în zona intertropicală are loc ridicarea maselor de aer care coboară la nord și la sud de Ecuator între 20 și 300 latitudine. În aceste spații geografice se formează o presiune ridicată, are loc evaporație intensă, predomină cerul senin.

Aceste zone geografice sunt controlate de interacțiunea sistemului circulației tropicale Hadley și sistemul circulației extratropicale Westerly.

Deplasarea zonei de contact dintre cele două sisteme de circulație a maselor de aer este și cauza secetei prelungite din anii 1970 (secolul XX) din Sahara, respective Sahel.

Fenomenul El-Niño (El-Niño – Southern Oscillation – ENSO), după unii cercetători, ar determina secete în India, Indonezia, Australia, Africa de Sud, Brazilia și chiar în Statele Unite.

Ciclurile astronomice reprezintă un alt factor în controlul raportului dintre secetă și precipitații și care se produc la scară mare pe pământ. S-a pus în evidență o legătură între producerea secetelor și ciclurile lunare anuale care au loc odată la 18,6 ani (dată de poziția Lunii pe planul său eliptic). Tot în această categorie a ciclurilor astronomice se menționează și ciclul solar care se manifestă în emisfera nordică o dată la 11 ani.

Secetele sunt influențate, pe lângă factorii climatici care sunt determinanți și de activitatea umană prin despăduriri, sărăcirea pământului prin cultivare improprie, suprapășunat și creșterea densității populației.

În România, seceta din vara anului 2000, considerată cea mai puternică din ultimii 100 de ani, a afectat 2,6 milioane hectare și a produs pagube evaluate la 6500 miliarde de lei. Cele mai puternice efecte se înregistrează în parte de sud-est a țării (Dobrogea, Bărăgan, sudul Podișului Moldovei).

1.3.2. Hazarde oceanografice

Această categorie de hazarde poate fi considerată că este cauzată și intensificată, direct sau indirect, de alte hazarde naturale. Astfel, valurile de furtună sunt provocate de ciclonii tropicali sau de furtunile de la latitudinile medii. Înălțimea valurilor este în strânsă dependență de energia vântului. Tsunami, acele valuri mari și rapide determinate de activitatea seismică și expolziile vulcanice. Așadar, previziunea acestor evenimente este strâns legată de metodele de predicție ale hazardelor asociate (generatoare).

Fenomenul El Niño, prin consecințele sale asupra oceanului poate fi considerat și ca un hazard oceanic. Apariția anormală a apelor calde în lungul coastei vestice a Americii de Sud, care se datorează acestui fenomen, are consecințe negative prin reducerea populației de sardele și deci, o criză în pescuitul peruan și a industriei îngrășămintelor naturale (se reduce guano, care la rândul său se datorează diminuării prin migrare a păsărilor producătoare de guano, păsări, care se hrăneau cu pește).

Adâncimea mică a zonelor de coastă marină, respectiv pe șelf (platforma continentală) și configurația țărmurilor, respectiv a golfurilor, favorizează intensificarea furtunilor marine cu valuri mari, amplitudini ridicate ale mareelor. Exemple sunt mareele din Golful Fundy-Canada (cea din octombrie 1869, care prin suprapunere cu o furtună a mărit amplitudinea de la 14 m la 30 m.

Efectul de seră va avea drept consecință și hazarde oceanice prin ridicarea nivelului marin, îndeosebi pe coastele marine joase și pe insulele coraligene din oceanele Indian și Pacific, cu deosebire prin inundare. Managementul acestui hazard oceanic presupune investiții financiare mari și care sunt greu de suportat de țările sărace.

1.3.3. Alte hazarde climatice și oceanografice

Fără a face o analiză, menționăm furtunile, fulgerele, furtunile de zăpadă, viscolele, înghețurile timpurii sau târzii, grindina, furtunile de praf, incendiile naturale, ceața pe uscat și pe mare, gheața la țărmul mării (v. foto, Marea Neagră), deplasarea icebergurilor. Toate acestea pot constitui hazarde în raport cu pagubele care le produc asupra bunurilor realizate de societatea umană și asupra sănătății omului.

1.3.4. Hazardele geologice

Cutremurele, erupțiile vulcanice, alunecările de teren sunt hazarde, unele numai de origine geologică, altele asociate și cu clima.

Cutremurele caracterizate prin descărcarea unei cantități mari de energie din interiorul pământului, fiind însoțite de puternice vibrații care au consecințe asupra vieții umane, animale, asupra economiei etc.

Aceste energii sunt provocate (create) de fricțiunea dintre blocurile litosferice (plăcilor cu grosimi de 60 km) care se deplasează în direcții contrare și care pleacă dintr-un areal numit focar ce se deplasează repede (3,5 km/s), în lungul faliilor producând valuri seismice.

Plăcile tectonice se pot mișca în trei moduri diferite: convergent, divergent și alunecând una peste alta.

Focarele situate sub 100 km adâncime coincid cu suprafețele de mișcare divergentă a plăcilor (sud Atlantic, est Pacific) sau se produc unde plăcile alunecă una peste alta.

Cutremurele situate la adâncimi mai mari de 700 km (focar) sunt produse de ciocnirea plăcilor.

Atunci când una sau mai multe plăci convergente urcă (încalecă) crusta, are loc procesul de subducție iar focarele cutremurelor sunt situate sub placă. Subducția este strâns legată de șanțurile, arcurile insulare și cutele munților tineri care formează inelul de foc al Pacificului.

Din analiza distribuției epicentrelor se constată că cel mai mare număr de cutremure sunt legate de activitatea de la limita plăcilor.

Magnitudinea cutremurelor măsurată pe scara Richter este bazată pe logaritmul amplitudinii valurilor seismice înregistrate de seismografe și incluzând o corecție a distanței parcurse de acestea.

Scara Mercalli, modificată (MM), a fost mult folosită ca bază pentru construirea hărților de risc seismic. Mai există și alte scări folosite în diferite părți ale Terrei, ca de exemplu, JMA – folosită de Agenția Meteorologică Japoneză, RF Rossi-Forel, MSK – Medvedev-Sponheurer-Karnik etc.

La intensitatea de 1 pe scara MM se apreciază că au loc mai mult de 800.000 cutremure pe an.

Pagube serioase se înregistrează de la magnitudinea 5 pe scara Richter iar cele peste 8 grade se consideră dezastre și care au o perioadă (recurență) între 50-100 ani.

În California se așteaptă cutremure majore (magnitudine 8) la 50-100 ani (un cutremur de 8,2 magnitudine a fost în 1906). Cel mai mare cutremur înregistrat a fost în 1960, în Chile, de 8,9 magnitudine pe scara Richter, dar cel cu impactul cel mai mare a fost în China (~ 1556), în provincia Shensi când au murit 830.000 persoane. Cele mai distructive cutremure sunt cele cu epicentrul situat la adâncimi mici.

Zguduitura puternică, de la câteva secunde la câteva minute, este considerată hazardul cutremurului.

Rezultatele directe ale zguduirii pământului sunt deplasările orizontale în lungul faliilor (de la 2,5 m la 6 m pe falia San Francisco, în 1906) și au ca rezultat distrugerea clădirilor, drumurilor, conductelor, barajelor. În asociere se produc incendii, inundații, alunecări de teren.

Astfel, un cutremur produs în 1970 în munții Huascaran din Peru, a declanșat avalanșe de roci, rezultând 18.000 de victime omenești.

În vestul oceanului Pacific, întreaga coastă a Americii Centrale și de Sud este „agitată” de cutremure, mai mici sau mai mari. În schimb estul Americii de Sud este aproape lipsită de cutremure. În Europa, activitatea seismică afectează Turcia, Grecia, Iugoslavia, Spania și Portugalia. Lisabona, capitala Portugaliei, a fost distrusă în 1755 de un cutremur puternic. Pe 27 decembrie 1982, în Erzincan, Turcia (v. foto) și-au pierdut viața 23.000 de oameni într-un cutremur major.

Cutremurele de pămant se resimt și în arhipeleagul Azore (format din 9 insule – Sao Miguel, Santa Maria, Terceira, Graciosa, Sao Jorge, Pico, Faial, Corvo și Flores). Insulele Sao Miguel și Insula Graciosa, renumite zone turistice, au fost devastate în 1954 de un puternic cutremur si alunecări de teren (v. foto). La fel s-a întâmplat în 1969 și în districtul autonom Xishuangbanna de la extremitatea sudică a provinciei Yunnan din sudul Chinei, cunoscut și sub numele de „Regatul Faunei, Florei și al Plantelor Medicinale”. Țara cea mai des afectată de cutremure este Japonia (v. foto, insula Honshu).

În țara noastră cele mai puternice cutremure, care produc pagube materiale se înregistreză în regiunea seismică Vrancea situată în regiunea de curbură a Carpaților. Astfel de cutremure, care au determinat și numeroase pierderi de vieți omenești s-au înregistrat la 26 noiembrie 1802, 10 noiembrie 1940 (a avut adâncimea focarului de 122 km și magnitudinea de 7,4 pe scara Richter) și 4 martie 1977 (adâncimea focarului fiind de 93 km și magnitudinea de 7,2 pe scara Richter).

Cel mai recent cutremur, de 7,6 grade pe scara Richter, cel din 8 octombrie 2005, a lovit Pakistanul, India și Afganistanul devastând regiuni întregi (v. foto). Au murit peste 40.000 oameni, peste 60.000 răniți, milioane de sinistrați, peste 900 localități distruse. Epicentrul seismului s-a situat la 95 de kilometri de Islamabad, capitala Pakistanului, în apropierea graniței cu India. În orele ce au urmat, s-au înregistrat 20 de replici importante, cu magnitudini între 4,6 și 6,3. S-a resimțit pe tot continentul asiatic. Cutremurul s-a petrecut într-o zonă cu intensă activitate seismică. Acum 150 de milioane de ani, subcontinentul indian s-a desprins din placa tectonică ce se întindea până în Antarctica și a început să avanseze spre nord. După încă 100 de milioane de ani a lovit Asia, șocul impactului ducând la formarea munților Himalaya, cei mai înalți din lume. La ora actuala, subcontinentul ce cuprinde India, Pakistan și Bangladesh continuă să se deplaseze spre nord, cu mai mult de doi centimetri pe an.

Cele mai caracteristice hazarde produse de cutremure sunt tsunami (valuri oceanice) legate de cutremure cu epicentru la mică adâncime și magnitudine mai mare de 6,5 grade pe scara Richter sau ca rezultat al erupțiilor vulcanice. Tsunami au o viteză de 600-800 km/oră în interiorul oceanului și de 150-300 km/oră pe șelful continental.

Valul tsunami generat de cutremurul din Chile din 23 mai 1960, cu magnitudinea de 8,6 grade pe scara Richter, a înaintat 500 metri în interiorul uscatului și a produs peste 1000 de victime. Pe ocean s-a propagat pe o distanță de 10000 km, până în insulele Hawaii, unde au fost înregistrate 62 de victime și pagube de peste 60 milioane de dolari.

Cele mai mari valuri tsunami pot ajunge la 32 m. Dar există și excepții: cel mai puternic tsunami, provocat de un cutremur cu epicentrul în golful Prince William, din Alaska, a fost înregistrat, la 28 martie 1964 și a atins 67 m amplitudine în zona portului Valdes, iar valul care a luat naștere a traversat, în 22 de ore, întregul Ocean Pacific.

În lacurile din raza cutremurului se produc seișe.

Previziunea pe termen scurt a cutremurelor se bazează pe fenomenele ce le preced (nivelul apei – fluctuații, comportarea animalelor, înregistrări de distorsiuni mici pe verticală și orizontală, anomalii geomagnetice și geoelectrice).

Tsunami în țările dezvoltate din Pacific pot fi prevăzute cu 1-24 ore înainte. Sistemul de informații provine de la 30-70 stații de măsurare în Oceanul Pacific.

Cutremurul din estul Oceanului Indian, din 26 decembrie 2004, cu o magnitudine de peste 8,5 grade pe scara Richter, a avut epicentrul în mare, aproape de coasta nordică a insulei indoneziene Sumatra, provocând o serie de valuri tsunami care au afectat regiunile costiere ale unor țări asiatice și care au cauzat moartea a peste 120.000 de persoane. Acesta a fost considerat ca al V-lea dintre cele mai puternice cutremure. Mai multe valuri tsunami au lovit regiunile costiere din Oceanul Indian, devastând regiuni întregi, printre care insula Phuket, Thailanda, Aceh (Indonezia), coasta de est – Sri Lanka, zonele costiere din statul Tamil Nadu (India). Suprafețe întinse de uscat au fost total distruse de tsunami, apa pătrunzând pâna în interiorul localităților. Peisajul a suferit puternice modificări urmând a se reface în decursul anilor (v. foto).

Managementul hazardelor produse de cutremure implică stabilirea unui sistem de avertizare bine organizat.

Planificarea utilizării terenurilor în legătură cu gradul de risc a ariilor supuse cutremurelor poate să reducă efectele hazardelor. Rezistența clădirilor, îndeosebi a școlilor și spitalelor trebuie corelată cu gradul de risc seismic.

Vulcanii. Un vulcan este o deschizătură în crusta pământului prin care magma sau lava rezultată din topirea rocilor litosferice, piroclastite și gaze vulcanice ajung la suprafață (uscat și apă). Magma rezultată din topirea plăcilor litosferice subducte traversează crusta continentală și produce erupții explozive. Când magma originară ajunge la suprafață lava este bazaltică, fluidă și curge fără să producă explozii.

Aproximativ 15% din toată activitatea vulcanică se găsește în ariile cu plăci divergente (crestele din sudul oceanului), 80% este situată în zone de subducție și 5% este localizată în interplăci.

Vulcanismul exploziv este limitat la ariile unde plăcile oceanice sunt subducte, sub plăcile continentale cum este marginea continentală asociată cu munți tineri cutați (Munții Anzi) și cu arcul insular din Oceanul Pacific reprezentat prin insulele Japoneze și Aleutine.

Majoritatea acestor erupții sunt asociate în limitele plăcilor divergente. În funcție de tipul de erupție, vulcanii pot produce diferite tipuri de hazarde.

Vulcanismul neexploziv este însoțit de curgeri de lavă și rar cantități nesemnificative de cenușă și alte materiale solide aruncate în atmosferă. Pagubele produse de erupțiile neexplozive se reduc la suprafața acoperită de stratul de lavă. În cazul reliefului accidentat cu pante abrupte, curgerea lavei poate ajunge la 100 km/oră (viteza variază între 9 și 100 km/oră, media 30 km/oră).

Cele mai mari pagube sunt provocate de vulcanii explozivi. Materialul piroclastic aruncat are temperaturi de peste 10000 C.

Tipul de erupție pelean care se caracterizează prin nori de gaze arzătoare antrenează fragmente de lavă și praf având viteze de 200 km/oră, la distanțe de peste 40 km (erupția vulcanului Mont Pelée din Martinica, arhipeleagul Antile, care în 1902, în urma unei erupții a distrus complet orașul Saint Pierre omorând 29.000 persoane, în urma acestui dezastru au mai supraviețuit doar 2 persoane).

Tipul de erupție plinean se caracterizează prin aruncarea în aer, vertical, de cenușă și pietre. Cenușa poate fi dispersată în aer pe distanțe foarte mari, de ordinul miilor de km (explozia vulcanului Krakatau, insula Java – Indonezia, 1883, când cenușa a fost dispersată în toată atmosfera Terrei și a stagnat 3 luni; în urma erupției vulcanului Sfânta Elena, SUA, 1980, cenușa rezultată a încercuit globul pământesc în 17 zile, dar cu densitate mult mai mică).

În aceste situații erupțiile vulcanice pot reduce impactul radiației solare sub valorile normale, cu consecințe asupra climei.

Cei mai numeroși, mai periculoși și activi vulcani de pe Terra sunt situați în zonele de subducție din jurul Oceanului Pacific, cunoscute sub numele de „Centura de Foc a Pacificului”.

Dintre efectele erupțiilor vulcanice amintim și curgerile de noroi (lahare) care produc pagube așezărilor omenești, culturilor agricole, pierderi de vieți omenești. Laharele au loc atunci când se eliberează și cantități mari de apă ce se scurg pe pantele vulcanului (cu viteze de 50-100 km/oră). Un astfel de fenomen a avut loc în 1985, în urma erupției vulcanului Nevado del Ruiz, Columbia, când au murit 22.000 oameni dintr-un oraș situat la 50 km distanță de vulcan).

Alte efecte ale erupțiilor vulcanice sunt: căderile de pietre, alunecările de teren, gazele vulcanice (în care monoxidul de carbon este cel mai periculos).

Tsunami provocate de vulcani sunt mai rare (erupțiile vulcanilor Krakatau, 1883 și a celui din insula Santorini, Grecia, 1628, au produs valuri uriașe).

În ultimii 10.000 ani, 1343 vulcani au produs 5567 erupții iar în ultimii 30 ani 50-70 vulcani au erupt în fiecare an.

Predicția erupțiilor vulcanice este bazată pe aceleași tehnici ca și în cazul cutremurelor, dar se adaugă monitoringul fluctuațiilor temperaturii și compoziției chimice a apelor și a gazelor emise de vulcani. Intensificarea activității hidrotermale poate fi un criteriu al precedării erupțiilor vulcanice.

Cel mai eficient mod de apărare împotriva efectelor erupțiilor vulcanice constă în luarea unor măsuri pentru evitarea concentrării așezărilor omenești pe conurile vulcanilor activi sau în apropierea lor.

1.3.5. Alte hazarde

Deplasările de teren

Aceste deplasări de pământ pe pante sunt frecvente în regiunile muntoase și deluroase. În funcție de tipul de material, conținutul de apă și viteza deplasării se disting: căderi de roci (pietre), alunecări de teren, curgeri de pietre și avalanșe de zăpadă.

Aceste deplasări pot fi provocate de factori interni și de procese externe, acționând singular sau în combinație.

Echilibrul pantelor sau dezechilibrul acestora depinde de cantitatea de apă înmagazinată, de calitatea solului, respectiv a gradului de încărcătură indus în materialul de pe pante.

Coeziunea reprezintă legătura ce există între particulele unui material. Umplerea porilor din roci cu apă în materialul necoeziv, determină deplasarea acestuia pe pantă sub formă de curgeri noroioase sau de pietre.

Argilele și rocile cu un procent ridicat de argilă au un grad redus de coeziune, fapt ce explică alunecările pe pante mici la contactul dintre acestea și rocile impermeabile.

Avalanșele de zăpadă au la bază aceeași relație între rezistență și presiune ca și la alunecările de teren. Pe pantele mai mari de 200 sunt frecvente avalanșele, atingând valoarea maximă la 30-450. Producerea avalanșelor depinde de densitatea zăpezii și de temperatură (în jurul a 00 C are loc scăderea rezistenței).

Dar cele mai mari deplasări de terenuri au loc în cazul producerii de cutremure (în urma cutremurului din Peru, pe muntele Huascaran, avalanșele de zăpadă sau asociat curgerilor de pietre, consecințele fiind dezastruoase, menționate mai sus; alunecarea de teren din provincia chineză Gansun, din decembrie 1920, datorată unui puternic cutremur, a distrus o suprafață de circa 70000 km2 modificând total peisajul, localnicii numind fenomenul „munții mergeau”, provocând moartea a peste 200000 de persoane).

Reducerea riscului deplasării materialelor poate fi realizată prin drenaje, micșorarea unghiului pantei, împăduriri, construcții de consolidare etc. Cunoștințele actuale permit identificarea terenurilor cu risc în producerea de hazarde de acest tip. Managementul utilizării terenurilor constituie o cale de reducere a hazardelor.

2. Organisme naționale și internaționale de prevenire și intervenție în caz de urgență. Prezentare generală.

Urmările negative ale calamităților și catastrofelor asupra vieții sociale, economice și mediului înconjurător au determinat crearea unor organisme care au responsabilități și atribuții pe linia prevenirii, protecției și intervenției la calamități sau catastrofe (dezastre).

Faptul că unele dezastre sunt greu de prevăzut, iar altele se manifestă într-un timp scurt, astfel că prevenirea populației din zona de risc beneficiază de un timp foarte limitat, motivează necesitatea reorganizării și planificării pentru intervenție, realizarea reglementărilor care să asigure un cadru legal și adecvat, formarea celor însărcinați să realizeze măsurile înscrise și executarea unor exerciții pentru menținerea unei stări de pregătire eficace.

Preocuparea ONU pentru protejarea planetei noastre împotriva dezastrelor s-a materializat la 11 decembrie 1987 când Adunarea Generală a adoptat rezoluția 42/169 prin care a hotărât să desemneze deceniul 1990 – 2000 ca Deceniul Internațional pentru Reducerea Dezastrelor Naturale și a cerut Secretariatului General să dezvolte acele structuri potrivite să realizeze scopurile și obiectivele stabilite.

În sediul UNDRO (Biroul de Coordonare al Națiunilor Unite pentru Ajutor în caz de Dezastre) de la Geneva a fost creat un secretariat pentru Deceniul Internațional pentru Reducerea Dezastrelor.

În textul rezoluției referitor la scopurile Deceniului se arată: se va îmbunătăți capacitatea fiecărei țări de a înlătura efectele dezastrelor naturale rapid și suficient, acordând atenție deosebită pentru ajutorarea țărilor în curs de dezvoltare, la stabilirea, atunci când este nevoie, a unui sistem de alarmare rapid.

La Tomblin, în 1993, statele membre ale Națiunilor Unite au creat un nou Departament al Afacerilor Umanitare (DHA) cu rolul de a coordona și integra cu rapiditate răspunsul agențiilor Națiunilor Unite la crizele umanitare.

Încorporat în Departamentul Afacerilor Umanitare este vechiul Oficiu de Coordonare al Națiunilor Unite în caz de Dezastre (Office of the United Nations Desaster Relief Coordinator), care, cu Rețeaua de Urgențe Internaționale a Națiunilor Unite (UNIENET), rețeaua sa de calculatoare și considerabila sa experiență în domeniul dezastrelor naturale, constituie o importantă achiziție a DHA.

În anul 1991 Consiliul de conducere al Programului Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) a adoptat o decizie (16/9) care mandatează dezvoltarea, pe baze experimentale, a Centrului Națiunilor Unite pentru Asistență în caz de Urgență de Mediu (UNITED Nations Centre for Urgent Enviromental Assistance, UNCUEA). Acest centru va acționa în cooperare și în relații de coordonare cu alte Agenții ale Națiunilor Unite, concentrându-se asupra evaluării și răspunsului la situațiile de urgență de mediu datorate activităților umane.

În concordanță cu decizia Consiliului de conducere UNCUEA a fost stabilit pentru o perioadă de 18 luni la Geneva. De la înfințarea sa, UNCUEA s-a concentrat asupra elaborării și coordonării de propuneri de îmbunătățire a răspunsului Națiunilor Unite la diferite tipuri de urgențe. Instituirea DHA și UNCUEA, împreună cu eforturile continue ale UNEP-Industrie și Mediu, Centrul Programului de Activitate (IE/PAC) și în particular Programul de Pregătire și Intervenție la Nivel Local (APPEL) sunt indicative ce arată seriozitatea cu care dezastrele și urgențele de mediu sunt abordate acum de Națiunile Unite.

Conceptul de evaluare a riscului și prevenire (avertizare) a dezastrelor este unul din obiectivele UNEP.

Prevenirea cu mult timp înainte și creșterea încrederii în astfel de avertizări permit guvernelor și organizațiilor să se pregătească pentru asemenea evenimente periculoase.

În câteva cazuri, dezastrele naturale ca, de exemplu, cicloanele tropicale, au fost bine stăpânite (supravegheate) prin coordonarea din timp a unui sistem de prevenire. Cu toate acestea, în viitor este necesar să se țină cont și de alte potențiale dezastre asociate cu fenomenele meteorologice periculoase. De exemplu, sistemul de prevenire din timp pentru secete și foamete.

În acest scop amintim existența Organizației pentru Agricultură și Alimentație a Națiunilor Unite (FAO) și a Sistemului de Prevenire a Foametei (FEWS).

Cea mai crescută atenție a unui sistem de prevenire în timp util se întâlnește în țările dezvoltate. Pentru a fi foarte operațional, un astfel de sistem cere concentrarea întregii capacități a țării respective în a-și evalua resursele disponibile. Această necesitate a fost subliniată de către Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare (UNCED) desfășurată la Rio de Janeiro în iunie 1992.

La începutul anului 1991 România a fost solicitată să-și analizeze posibilitățile privind participarea sa cu forțe și tehnică la acțiuni de salvare a victimelor unor catastrofe sau calamități ce s-ar produce în alte zone.

La 30 iulie 1999, Consiliul Economic și Social al O.N.U. a adoptat rezoluția E/1999/L44 care prevede continuarea activităților legate de reducerea efectelor dezastrelor naturale după încheierea IDNDR (International Decade for Natural Disasters Reduction) inaugurând programul UNISDR (United Nations International Strategy for Disaster Reduction).

Alexander, D.E., (1995), într-un studiu realizat, consideră că niciodată în istoria omenirii decalajul dintre societăți aflate în stadii de dezvoltare socio-economică diferite nu a fost atât de mare între nevoia de securitate și securitatea reală față de hazarde naturale. În timp ce țările dezvoltate au trecut deja într-o societate post-industrială, informațională, foarte mulți locuitori ai planetei nu vor fi nici măcar martorii beneficiilor industrializării. Una din explicații rezidă în vulnerabilitatea diferită față de dezastre naturale: țările dezvoltate sunt mai vulnerabile în privința pagubelor materiale, recuperabile, iar societățile sărace sunt mai vulnerabile la pierderi de vieți omenești, irecuperabile. În plus, chiar atunci când pagubele materiale suferite de țări dezvoltate sunt mari în valori absolute, ele pot avea o semnificație redusă față de Produsul Intern Brut (PIB). Astfel, pierderile estimate la 1,5 mld. dolari produse de cutremurul și alunecările de teren din Salvador (ianuarie 2001) au reprezentat 10,6% din PIB, în timp ce furtuna tropicală Allison (iunie 2001) și furtunile extratropicale din aprilie 2001 au afectat PIB-ul S.U.A. cu 0,08%, ceea ce în realitate înseamnă aprox. 8,5 mld. dolari (UNISDR, 2002).

Un caz elocvent în privința balanței dintre pierderi materiale și victime umane, semnificativ pentru cercetarea actuală a hazardelor naturale este reprezentat de situația S.U.A. Pentru această țară, perioada 1990-1996 a reprezentat un record al pierderilor produse bunurilor materiale asigurate, cu peste 30 mld dolari numai între 1990 și 1994 (Changnon și Changnon, 1998), dar numărul de victime a fost în scădere în tot deceniul. Cheltuielile pentru monitorizarea fenomenelor cu caracter de hazard natural, pentru prevenirea dezastrului, pentru acțiune în timpul și după eveniment, și pentru compensarea pierderilor sunt enorme, dar au ca rezultat reducerea substanțială a numărului de victime (White et all, 2001). Pe de altă parte, creșterea pagubelor materiale produse de dezastre naturale are mai ales cauze antropice (îndesirea populației în regiuni predispuse la manifestări naturale extreme, creșterea valorii proprietăților și a sumelor asigurate). Magnitudinea, intensitatea și frecvența uraganelor, tornadelor, furtunilor, secetelor etc din S.U.A. nu au crescut într-o măsură care să justifice pagubele materiale din deceniul al IX-lea al secolului XX (Changnon și Changnon, 1998, Nutter, 1999).

Atitudinea societății contemporane față de hazardele naturale este de multe ori contradictorie. Pe de-o parte, se depun eforturi materiale și umane imense pentru prevenirea și reducerea efectelor. Pe de altă parte, dezvoltatea societății umane influențează uneori declanșarea unor dezastre sau amplificarea consecințelor. Astfel, schimbarea climei, proces natural cu care planeta s-a mai confruntat de-a lungul evoluției sale, are astăzi manifestări care depășesc limitele naturale, tocmai datorită activităților antropice. Dezvoltarea și extinderea spațială a societății umane au drept consecință imediată valoarea tot mai mare a bunurilor materiale și expunerea mai frecventă la manifestările extreme ale unor fenomene naturale.

Nici atitudinea lumii politice nu este întotdeauna adecvată necesităților pe termen lung. Fondurile pentru diminuarea efectelor hazardelor naturale sunt alocate de multe ori post-dezastru și nu în etapa pre-dezastru, atunci când se poate îmbunătăți prevenirea sau măcar prognoza unor dezastre. Fondurile depind însă de interese politice imediate, electorale, de influențe strategice și economice etc. De exemplu, statele insulare mici, sunt profund îngrijorate de schimbarea climei și de ridicarea nivelului mării, probleme care preocupă astăzi toată omenirea, dar într-o măsură categoric mai redusă. Aproape 50% din operațiunile de salvare în caz dezastru ale Agenției Federale pentru Managementul Dezastrelor din S.U.A. (Federal Emergency Management Agency – FEMA) sunt influențate politic mai mult decât de necesități reale (Garrett și Sobel, 2002), cu toate că manifestările hazardelor naturale nu au limite administrative sau politice.

Se discută în prezent, s-au organizat seminarii și unele rezultate au fost publicate (Disaster Diplomacy Articles în “Cambridge Review of International Affairs”, vol. XIV, no. 1, 2000) referitor la diplomația dezastrelor respectiv despre influențele reciproce care există între dezastrele naturale și relațiile politice dintre state și din interiorul aceluiași stat. Această nouă formă de abordare urmărește îmbunătățirea managementului dezastrelor/hazardelor atunci când apar bariere politice/diplomatice și, reversul, determinarea rolului dezastrelor/hazardelor în evoluțiile politice interne și internaționale. Studiile de caz publicate relevă potențialul deosebit de aprofundare a acestei direcții și importanța pe care o poate avea în acțiunile de management al hazardelor. Astfel, cooperarea greco-turcă după cutremurul devastator din 1999 a fost foarte eficientă și a deschis o cale de dialog între cele două țări. Relațiile diplomatice foarte reci dintre S.U.A. și Cuba sunt depășite doar de interesele comune în vederea reducerii efectelor manifestărilor climatice (El Nino, cicloni tropicali). Seceta din anii 1990 a făcut ca țările din sudul Africii să treacă peste dispute teritoriale și să acționeze în comun. Există opinii conform cărora cutremurul care a avut loc în Armenia în 7 decembrie 1988, ar fi avut un rol de accelerare a proceselor de “perestroika” din U.R.S.S. Cater (2000) susține că acest cutremur a însemnat admiterea pentru prima dată de către U.R.S.S. că nu poate face față singură unui dezastru natural, acceptarea de ajutor extern, fapt fără precedent, și președintele de atunci, Mihail Gorbaciov, a realizat și admis ineficiența infrastructurilor și dotărilor sovietice comparativ cu cele occidentale. În același sens, a contribuit și dezastrul tehnologic de la Cernobâl din aprilie 1986, cel mai grav accident nuclear din lume, responsabil de decesul a cca. 126.000 persoane (Mileti, 1999).

Abordarea actuală a cercetării hazardelor naturale are în centrul atenției dimensiunea umană. Gradul de pregătire a societăților pentru a face față evenimentelor naturale extreme este diferit în multe aspecte (educație, infrastructură, organizare etc.), astfel încât fiecare situație ridică probleme specifice. Rezolvarea acestora trebuie însă făcută cu rezultate optime în orice tip de societate, o provocare extrem de actuală pentru cei care se ocupă cu managementul integrat al hazardelor naturale. Evenimente naturale extreme uneori doar scot în evidență, accentuează o stare de sărăcie latentă, pre-existentă (Ribot, 1996). Creșterea vulnerabilității societății umane față de hazarde naturale se datorează nu atât modificării modului de manifestare a fenomenelor, ci mai ales unor cauze antropice precum creșterea populației, inegalitatea socială, militarizarea și politizarea ajutorului economic, acumularea de capital economic în zone predispuse a fi afectate de hazard, potențialul în creștere pentru dezastre tehnologice (Alexander, 1995, May, 1997).

Pierderile datorate hazardelor naturale sunt uneori consecința abordărilor înguste, unilaterale, ale problemelor legate de dezvoltare, cultură, mediu, știintă și tehnologie (White, 1994, Mileti, 1999, Baker, 2000). Multidisciplinaritatea poate fi asigurată prin respectarea anumitor principii manageriale care au la bază cercetarea integrată a fenomenelor naturale și a mecanismelor care determină un hazard natural să devină dezastru. Contextul în care se desfășoară un hazard natural este multistratificat pe verticală și pe orizontală; el trebuie să ia în considerare factorii spațiotemporali care caracterizează fenomenul respectiv, dar și alte elemente care afectează vulnerabilitatea mediului și societății (Mitchell et all, 1994).

În România, factorii de decizie de la nivel național și local sunt implicați în asigurarea condițiilor optime de cercetare și management al hazardelor naturale.

Intervenția în caz de dezastre este asigurată de către Inspectoratul General pentru Situații de Urgență (IGSU) din cadrul Ministerului Administrației și Internelor prin unitațile subordonate, respectiv Inspectoratele Județene și Locale pentru Situații de Urgență.

  Protecția civilă în România a fost organizată  la 28 februarie 1933, sub denumirea de apărare pasivă contra atacurilor aeriene, având ca scop să limiteze efectele bombardamentelor aeriene asupra populației și resurselor teritoriului, prin protecția directă sau micșorând eficacitatea atacurilor din aer. 

Astfel, Protecția Civilă se adresa nemijlocit cetățenilor, economiei și teritoriului țării, în condițiile cele mai dificile, în caz de război sau de dezastre.  Cuprinde un complex de măsuri pentru ocrotirea populației, a bunurilor materiale în caz de război, calamități sau catastrofe, asigurând condițiile necesare supraviețuirii acestora. 

Sunt emise Decretul nr. 96/1975 privind asigurarea intervenției în caz de accident nuclear și Decretul nr. 140/1978 privind organizarea activității pentru prevenirea, limitarea și înlăturarea urmărilor calamităților naturale, incendiilor sau catastrofelor de mari proporții.

Legea nr. 2 /1978 privind apărarea civilă în România arată că aceasta este parte componentă a sistemului național de apărare și trebuie să asigure pregătirea populației, teritoriului și economiei pentru desfășurarea normală a activităților economice și sociale, precum și pentru protecția cetățenilor și bunurilor materiale de orice natură, sau în alte situații speciale.

În anii `80 activitatea apărării civile a fost orientată spre pregătirea  întregii populații  pentru diferite situații de risc. S-au alcătuit planuri de protecție și intervenție în situații complexe și s-au desfășurat numeroase exerciții de apărare civilă.

Cutremurul din 4 martie 1977 a pus la grea încercare armata și, în cadrul acesteia, apărarea locală antiaeriană. Acționând zi și noapte, armata a contribuit la salvarea de vieți omenești, a înlăturat avariile tehnologice și distrugerile. Au fost înregistrați 1.570 morți, 113.000 răniți, 32.900 locuințe prăbușite sau grav avariate, iar 35.000 familii au rămas fără adăpost. Valoarea pagubelor provocate de seismul din 4 martie 1977 s-a ridicat la peste două miliarde  de dolari (la prețul din acel an). Un an mai târziu, apărarea locală antiaeriană își schimbă denumirea în apărare civilă, prin apariția Legii nr. 2/1978, atribuțiile acesteia fiind diversificate.

Prin Ordonanța de Urgență nr. 179 din 26 octombrie 1999, Comandamentul Protecției Civile cu structurile subordonate, trece din subordinea Ministerului Apărării Naționale în subordinea Ministerului de Interne.

Prevenirea urgențelor de mediu. Sistemul de monitoring din domeniul apelor și sistemul de alarmare din zonele de risc la inundații.

România a fost afectată în ultimul deceniu de fenomene hidrologice extreme, de inundații pe un fond de secetă severă precum și de poluări accidentale. Doar în perioada 1997-2002 valoarea totală a pagubelor produse de inundații a fost de aproximativ 609.554.000 euro, iar cele din anul 2005, au depășit 1% din PIB. În contextul în care pagubele produse de acestea generează pierderi anuale de ordinul milioanelor de euro, investițiile în sensul reducerii acestor pagube constituie o prioritate. Astfel, Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor (MMGA) și Administrația Națională „Apele Române” (ANAR) duc o politică de realizare a unor proiecte în acest sens. Aceastã politică este în conformitate și cu recomandările Directivei Parlamentului și Consiliului Europei privind stabilirea cadrului pentru acțiunea comunității în domeniul politicii apei.

Mă voi referi în continuare la realizarea sistemului informațional – decizional integrat în domeniul gospodăririi apelor pentru viituri și poluări accidentale – Proiectul WATMAN. Acest proiect presupune, într-o primă etapă modernizarea sistemului de monitoring al barajelor/lacurilor de acumulare, completarea sistemului de alarmare la baraje și organizarea sistemului de intervenție rapidă la lucrările hidrotehnice ANAR pentru protecția populației în cazul viiturilor sau poluărilor accidentale.

Se are în vedere realizarea, de către MMGA, a unui sistem informațional decizional integrat la nivelul întregii țări, pentru prevenirea și reducerea efectelor dezastrelor (inundații, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcții hidrotehnice, poluări accidentale ale cursurilor de apă cu substanțe periculoase).

Noul proiect WATMAN (Informational System for integrated WATer MANagement), va aduce o nouă dimensiune pentru managementul situațiilor de criză, acoperind supravegherea comportării în timp a marilor baraje, prevenirea fenomenelor periculoase care ar putea interveni, organizarea unui sistem de alarmare automat aval de acestea și în zonele supuse riscului la inundații, precum și organizarea centrelor de intervenție ca suport logistic al Inspectoratelor pentru Situații de Urgență (IGSU/IJSU/ILSU). Se va moderniza rețeaua hidrometrică la baraje și la marile folosințe, care din lipsa de investiții, s-a degradat în timp și nu mai corespunde standardelor de calitate solicitate de prevenire a dezastrelor în domeniul apelor.

Situația actuală a sistemului de monitoring din domeniul apelor și a sistemului de alarmare din anumite zone cu risc la inundații este depășită tehnic și operațional. Lipsesc cca. 1500 sirene care să alarmeze populația din zonele afectate de inundații. Sistemele existente care trebuie integrate de-a lungul râurilor sunt sisteme mecanice, care nu suportă automatizarea și transmiterea de mesaje în cazul a diferite fenomene periculoase pentru a permite o informare corectă a populației și o mobilizare rapidă pentru acțiune. Dotările existente pentru intervenție la lucrările hidrotehnice în cazul unor accidente sunt învechite moral, acestea îngreunând intervenția în timp optim și salvarea de bunuri și de vieți omenești.

Sistemul de comunicații în cazul dezastrelor din domeniul apelor este de tip vechi. Unele din telefoanele din acest sistem (aparținând unor abonați din afara sistemului), sunt cuplate la centrale sătești, care dispun de program de deservire de 8-10 ore zilnic. În cazul producerii viiturilor în timpul nopții, cel mai adesea evenimentele sunt înregistrate si transmise doar la ora standard de colectare a datelor prin dispecerate (ora 7) iar alarmările nu ajung în timp util la Inspectoratele pentru Situații de Urgență. De aceea trebuie completat sistemul de monitoring pentru gospodărirea apelor și cel de alarmare aval de baraje și zonele vulnerabile la inundații.

În țările vecine sau din bazinul Dunării, ca Ungaria, Serbia și Muntenegru, Croația, Slovenia, Austria, Germania, Cehia, Slovacia se dispune deja de sisteme informaționale automate în domeniul gospodăririi apelor, de sisteme moderne care asigură un suport decizional și permit aplicații de optimizare a alocării de resurse și a managementului viiturilor. De exemplu, Ungaria dispune de un sistem de 191 stații cu transmisie de date numerice și 128 stații cu datalogger (stații cu calculator, care permit implantarea unui sistem de alertare), în condițiile în care regimul hidrologic monitorizat are o variabilitate mult mai redusă decât cel din România. Polonia a scos la licitație în cursul acestui an un sistem de 650 stații automate pentru modernizarea sistemului automat hidrologic și de gospodărirea apelor. Cehia dispune deja de un sistem compus din 582 stații cu transmisie automată, la care se adaugă 167 stații din ultima generație cu datalogger și sisteme SCADA la cele mai mari lacuri de acumulare. Germania dispune de un sistem integral automatizat, inclusiv cu urmărirea în regim continuu a parametrilor clasici de calitatea apei și al deversărilor din lacurile de acumulare, combinate cu un sistem automat de alarmare și cu o capacitate de intervenție excepțională, datorată echipamentelor moderne de care dispune.

Aceaste situații ilustrează necesitatea și continuarea cercetării hazardelor naturale, plecând de la deslușirea mecanismelor intrinseci care stau la baza fenomenelor extreme până la conturarea unor noi strategii de reducere a consecințelor.

Mod de intervenție în cazul unei urgențe de mediu

Conducerea cu eficiență, managementul acțiunilor în caz de urgențe de mediu (calamități naturale, dezastre) implică cunoașterea și analiza activităților ce trebuie să fie desfășurate în astfel de situații, conform unor proceduri prestabilite la toate nivelurile: național, teritorial și local. Se urmărește:

minimalizarea volumului pierderilor umane și materiale;

diminuarea și/sau înlăturarea riscurilor, dacă este posibil.

Activitățile și măsurile de protecție în perioada tranziției spre economia de piață din țara noastră, după decembrie 1989, au cunoscut o notabilă reconsiderare. Lupta contra efectelor produse de dezastre cuprinde astfel două aspecte:

a. prevenirea lor prin:

elaborarea de metode de intervenție și ajutor;

crearea de organe de intervenție și asigurarea lor cu materiale;

instruirea, antrenamentul acestui personal și al populației.

b. protecția contra acestor efecte prin:

organizarea măsurilor de protecție;

prevederea măsurilor de protecție;

întocmirea unui plan de intervenție.

Metodele de intervenție

a. Cercetarea sau controlul zonei sau regiunii sinistrate prin:

stabilirea tipului dezastrului și a gravității lui;

controlul instalațiilor și rețelelor indispensabile pentru intervenție (mijloace de telecomunicații, rețeaua energetică, apa etc.);

punerea în acțiune a forțelor armate pentru menținerea ordinii, asigurarea protecției personalului și a bunurilor acestuia, interdicția mulțimii intrate în panică etc.;

organizarea căilor de circulație în zona sinistrată.

b. Trimiterea de ajutoare în zona afectată prin:

punerea în acțiune a mijloacelor de intervenție;

punerea în acțiune a mijloacelor de ajutor (primul ajutor de urgență, triajul în vederea evacuării răniților, evacuarea cu mijloace locale și din afară, măsuri contra panicii, măsuri de profilaxie și igienă).

Un lucru important care trebuie reținut în cazul oricărui dezastru îl constituie păstrarea calmului, acesta putând avea o importanță vitală.

Intervenția propriu-zisă

În caz de dezastre se deosebesc trei etape distincte:

ajutorul imediat;

asistența populației;

reconstrucția.

Misiunea fundamentală a organelor care intervin pentru ajutorare este realizată practic în primele două etape.

a) Ajutorul – se declanșează imediat după producerea dezastrului și se referă la:

evacuarea populației sinistrate;

acordarea ajutorului medical celor răniți;

limitarea extinderii dezastrului.

b) Asistența populației – se referă la asigurarea condițiilor de trai ale populației sinistrate și constă în:

asigurarea condițiilor de locuit;

asigurarea aprovizionării cu produse de primă necesitate (hrană, îmbrăcăminte, medicamente etc.);

estimarea pierderilor materiale și omenești.

3. Cadrul legislativ

1994

Ordonanța Guvernului nr. 47/ 05/08/1994 privind apărarea împotriva dezastrelor.

1996

Legea protecției civile (Monitorul Oficial nr. 241 din 03/10/1996).

1997

Hotărâre nr. 209/19.05.1997, privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Comisiei Guvernamentale de Apărare împotriva Dezastrelor (Monitorul Oficial nr. 103 din 28/05/1997).

Hotărâre nr. 222/ 19.05.1997, privind organizarea și conducerea acțiunilor de evacuare în cadrul protecției civile (Monitorul Oficial nr. 109 din 02/06/1997).

2000

Hotărâre nr. 580 din 6 iulie 2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru protecția persoanelor încadrate în muncă (Monitorul Oficial nr. 315 din 07/07/2000).

2003

Hotărâre nr. 447 din 10 aprilie 2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind modul de elaborare și conținutul hărților de risc natural la alunecări de teren și inundații (Monitorul Oficial, Partea I nr. 305 din 07/05/2003).

 2004

Ordonanța de Urgență nr. 21/15.04.2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență (Monitorul Oficial, Partea I nr. 361 din 26 aprilie 2004).

Ordin nr. 585 din 19 mai 2004 privind înființarea Compartimentului pentru asistență medicală de urgență în caz de dezastre și crize (Monitorul Oficial, Partea I nr. 489 din 1 iunie 2004).

LISTA de REGLEMENTĂRI NAȚIONALE PRIVIND prevenirea Și reducerea dezastrelor

 A) reglementĂri generale

Ordonanța de Urgență nr. 21/15.04.2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență.

Legea protecției civile nr. 106/25.09.1996.

Legea nr. 124/1995 care aprobă Ordonanța Guvernului României nr. 47 din 12 august 1994, privind apărarea împotriva dezastrelor.

Hotărârea Guvernului nr. 209 din 19.05.1997 privind aprobarea Regulamentului de Organizare și Funcționare al Comisiei Guvernamentale de Apărare Împotriva Dezastrelor.

Hotărârea Guvernului nr. 635 din 18.08.1995 privind culegerea de informații și transmiterea deciziilor în cazul apărării împotriva dezastrelor.

Ordonanța de Urgență nr. 179/26.10.2000 privind trecerea unităților militare de protecție civilă de la Ministerul Apărării Naționale la Ministerul de Interne, precum și modificarea și completarea Legii protecției civile nr. 106/1996, a Ordonanței Guvernului nr. 47/1994 privind apărarea împotriva dezastrelor și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 14/2000 privind înființarea formațiunilor de protecție civilă pentru intervenție de urgență în caz de dezastre.

Legea nr. 448/18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 14 din 2000 privind înființarea formațiunilor de protecție civilă pentru intervenție de urgență în caz de dezastre.

Ordonanța de Urgență nr. 88/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență, aprobată, modificată și completată prin Legea nr. 363/2002.

Hotărârea Guvernului nr. 761/18.07.2002 privind aprobarea programelor pentru aplicarea O.U. 88/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență.

Ordonanța de Urgență nr. 291/29.12.2000 privind stabilirea de măsuri referitoare la organizarea și funcționarea unor ministere.

Ordonanța de Urgență nr. 63/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor.

Ordonanța de Urgență nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înființarea, organizarea și reorganizarea sau funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administrației publice centrale și a unor instituții publice.

Hotărârea Guvernului nr. 725/2003 privind structura organizatorică și efectivele Ministerului Administrației și Internelor.

Decizia 57 din 30.03.1998 – Instrucțiuni privind organizarea și înzestrarea inspectoratelor, comisiilor și formațiunilor de protecție civilă.

Hotărârea Guvernului nr. 371 din 1993 privind acordarea, în primă intervenție, a ajutoarelor umanitare populației sinistrate, ca urmare a unor situații excepționale.

Hotărârea Guvernului nr. 222 din 19.05.1997 privind organizarea și conducerea acțiunilor de evacuare în cadrul protecției civile.

Legea nr. 82/92, republicată în 1997 (M.O.- 354/97) privind rezervele de stat.

Legea nr. 132/1997, privind achizițiile de bunuri și prestări de servicii în interes public.

Legea protecției mediului nr. 137/1995 – republicată în 17.02 2000.

Ordonanță nr. 59 din 22 august 2003 privind unele categorii de bunuri scutite de la plata datoriei vamale.

Ordonanța de Urgență 1 din 21 ianuarie 1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență.

Decretul nr. 224/11 mai 1990 pentru ratificarea protocoalelor adiționale I și II la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949.

Legea 14 din 24 februarie 1995 pentru ratificarea Convenției privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (Convenția pentru protecția fluviului Dunărea) semnată la Sofia la 29 iunie 1994.

Legea 97 din 16.09.1992 pentru ratificarea Convenției dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind colaborarea în domeniul protecției mediului înconjurător.

Legea 98 din 16.09.1992 – Ratificarea Convenției privind protecția Mării Negre împotriva poluării.

Decretul 140 din 26.07.1993 Ratificarea Convenției de la Viena privind protecția stratului de ozon, adoptată la 22.03.1985, a protocolului de la Montreal din 16.09.1986 și a Amendamentului la Protocolul de la Montreal – Londra 27-29.06.1990.

Legea 84 din 03.12.1993 Privind aderarea României la Convenția de la Viena privind protecția stratului de ozon, adoptată la 22.03.1985, la Protocolul de la Montreal din 16.09.1986 și la Amendamentul la Protocolul de la Montreal – Londra 27-29.06.1990.

Legea 30 din 26.04.1995 – ratificarea Convenției privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontiere și a lacurilor internaționale, încheiată la Helsinki la 17 martie 1992.

Legea 22 din 22.02.2001 privind ratificarea Convenției de la Espoo din 25.02.1991 – evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier.

Legea 11 din 8 ianuarie 1998 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind colaborarea în domeniul protecției civile, în timp de pace, semnat la București la 18 ianuarie 1996.

Legea 153 din 11 octombrie 1999 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 8/1999 pentru ratificarea Acordului dintre guvernele statelor participante la Cooperarea Economica a Mării Negre (C.E.M.N.) de colaborare în intervenția și răspunsul de urgență la dezastre naturale și la cele provocate de om, semnat la Soci la 15 aprilie 1998.

Legea 61 din 24 aprilie 2000 pentru aplicarea Acordului dintre statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord și celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace cu privire la statutul forțelor lor, încheiat la Bruxelles la 19 iunie 1995.

b) reglementĂri În domeniul dezastrelor naturale

Hotărâre nr. 447 din 10 aprilie 2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind modul de elaborare și conținutul hărților de risc natural la alunecări de teren și inundații.

Lege nr. 381 din 13 iunie 2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură, art. 7, 15, 27.

Hotărâre nr. 1036 din 18 octombrie 2001 pentru aprobarea Protocolului de intenții dintre Ministerul de Interne din România și Agenția Federală pentru Managementul Situațiilor de Urgență din Statele Unite ale Americii privind cooperarea în domeniul prevenirii și intervenției în cazul situațiilor de urgență de origine naturală sau tehnologică, semnat la București la 22 ianuarie 2001.

Legea nr. 575 din 22.10.2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național.

Ordonanța Guvernului României privind reducerea riscului seismic al construcțiilor existente, nr. 20/1994, ultima revizuire 1999, Monitorul Oficial al României, part. I, nr. 36/29.01.1999 și Metodologia de aplicare, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 22/1999.

Hotărârea Guvernului României nr. 638 din 5 august 1999 privind aprobarea Regulamentului de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase și accidentelor la construcțiile hidrotehnice și a Normativului-cadru de dotare cu materiale și mijloace de apărare operativa împotriva inundațiilor și ghețurilor.

Ordinul comun al Secretariatului General al Guvernului și MLPAT nr. 770/26.09.1997 și 6173/NN/26.09.1997 privind acțiunea de inventariere a fondului construit existent, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 264/1997.

Hotărârea Guvernului României nr. 210 din 10 mai 1997 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Comisiei Centrale pentru Apărarea împotriva Inundațiilor, Fenomenelor Meteorologice Periculoase și Accidentelor la Construcțiile Hidrotehnice.

Legea nr. 107/1996 – Legea apelor, art. 49-52.

Hotărârea Guvernului nr. 438/1996, privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Comisiei centrale pentru prevenirea și apărarea împotriva efectelor seismice și alunecărilor de teren.

Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 12/24.01.1995, art. 34, 36.

Hotărârea de Guvern nr. 486/1993 privind creșterea siguranței în exploatare a construcțiilor și instalațiilor care reprezintă surse de mare risc, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 263/1993.

Legea nr. 75 din 14 decembrie 1991 privind legea sanitară veterinară, art. 28, 36.

Hotărârea Guvernului nr. 1364/2001 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 20/1994 privind măsuri pentru reducerea riscului seismic al construcțiilor existente, republicată în M.O., Partea I, nr. 665/2001 în temeiul art. 4 din Legea nr. 460/2001, modificată și completată cu Ordonanța Guvernului  nr. 62/2003, publicată în M.O., Partea I, nr. 616/2003, aprobată prin Legea nr. 504/2003.

Hotărârea Guvernului nr. 372/2004 pentru aprobarea Programului Național de Management al Riscului Seismic, publicată în M.O. al României, Partea I, nr. 281/2004.

Hotărârea Guvernului nr. 382/2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind exigențele minime de conținut ale documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism pentru zonele de riscuri naturale, publicată în M.O. al României, Partea I, nr. 263/2003. (Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului).  

c) reglementĂri În domeniul dezastrelor Tehnologice

Decretul 253 din 6.07.1979 pentru ratificarea Convenției cu privire la interzicerea perfecționării, producției și stocării armelor bacteriologice (biologice) și cu toxine și la distrugerea lor (deschisă spre semnare la Londra, Moscova, Washington la 10 aprilie 1972).

Decretul 466 din 28.12.1979 privind regimul substanțelor toxice.

Ordinul 43 din  07.02.1980 privind aprobarea listei substanțelor toxice la Decretul 466.

Instrucțiuni departamentale din 05.11.1986 – Instrucțiuni departamentale pentru elaborarea planului de alarmare chimică și intervenție în caz de pericol și explozie.

Lege 6 din 25.01.1991 – Aderarea României la Convenția de la Basel privind controlul transportului deșeurilor periculoase.

Lege 8 din 25.01.1991 – Ratificarea Convenției asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanțe lungi, Geneva 13.11.1979.

Instrucțiunile 1420 din 03.08.1992 – Protecția și intervenția în caz de accident chimic.

Lege nr. 31 din 18.05.1994 pentru aderarea României la Acordul european referitor la transportul rutier internațional al mărfurilor periculoase (A.D.R.), încheiat la Geneva în 1957.

Decretul 96 din 09.06.1994 – Ratificarea Convenției privind interzicerea armelor chimice semnată la Paris la 13.01.1993.

Ordonanța 485 din 22.08.1995 – Regulamentul de organizare și funcționare al sistemului de alarmare în caz de poluări accidentale ale apelor din România.

Lege 126 din 27.12.1995 – Regimul  materiilor explozive.

Lege 56 din 1997 – Pentru aplicarea prevederilor Convenției privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice și distrugerea acestora.

HG 730 din 10.11.1997 – Normativ limite de încărcare cu poluanți a apelor uzate evacuate în resursele de apă.

Ordonanța 6445/IO din 30.10.1997 – Normativ privind condițiile de evacuare a apelor uzate în rețelele de canalizare ale localităților.

Ordonanța 278 din 11.04.1997 – Elaborarea planurilor de prevenire și combatere a poluărilor accidentale la folosințele de apă potențial poluatoare.

Ordonanța 756 din 30.11.1997 – Reglementarea evaluării poluării mediului.

Ordonanța 14 din 27.01.2000 – Pentru aderarea României la Convenția internațională privind pregătirea, răspunsul și cooperarea în caz de poluare cu hidrocarburi, adoptată la Londra la 30 noiembrie 1990.

O.U. 34 din 21.03.2002 – Prevenirea, reducerea și controlul integrat al poluării.

Hotărârea 674 din 03.07.2002 privind aprobarea regulamentului de organizare și funcționare a comisiei centrale pentru explozii mari la suprafață și în subteran, accidente chimice și avarii deosebit de grave la conducte magistrale și urbane.

Ordin nr. 860 din 26.09.2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a impactului asupra mediului și de emitere a acordului de mediu.

Ordin nr. 863 din 26.09.2002 privind aprobarea ghidurilor metodologice aplicabile etapelor procedurii-cadru de evaluare a impactului asupra mediului.

HG 95 din 25.02.2003 – Privind controlul activităților care prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate substanțe periculoase.

Lege 92 din 18.03.2003 – Aderarea României la Convenția privind efectele transfrontiere ale accidentelor industriale, adoptată la Helsinki la 17 martie 1992.

Hotărâre nr. 541 din 17.05.2003 privind stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor în aer ale anumitor poluanți proveniți din instalații mari de ardere.

Hotărâre nr. 699 din 12.06.2003 privind stabilirea unor măsuri pentru reducerea emisiilor de compuși organici volatili datorate utilizării solvenților organici în anumite activități și instalații.

BIBLIOGRAFIE:

Alexander, D. E. (1993), Natural Disasters, UCL Press, London.

Bălan, Șt. (1982), Cutremurul de pământ din România de la 4 martie 1977. Edit. Academiei, București.

Bălteanu, D. (1992), Natural hazards in Romania. Rev. Roum. de Géogr.

Brown, L. R. (2002), Politica ecologică a planetei, Edit. Tehnică, București.

Brown, L. R. (2002, 2003, 2004), Starea lumii, Edit. Tehnică, București.

Changnon, S.A., Changnon, D. (1998), Record-High Losses for Weather Disaster in the United States during the 1990s: How excessive and why?. Natural Hazards.

Cheval, S. (2003), Percepția hazardelor naturale. Rezultatele unui sondaj de opinie desfășurat în România în perioada octombrie 2001-decembrie 2002. În “Riscuri și catastrofe”, vol. II, Edit. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.

Ciulache, S., Ionac, N. (1995), Fenomene atmosferice de risc și catastrofe climatice. Edit. Științifică, București.

Duțu, M. (2003), Dreptul mediului – Tratat, vol. I, II, Edit. Economică, București.

Gâștescu, P. (2001), Managementul mediului, Edit. Sfinx 2000, Târgoviște.

Moldovan, F. (2003), Fenomene climatice de risc. Edit. Echinox, Cluj-Napoca.

Neil, R. (2002), Schimbări majore ale mediului, Edit. ALL, București.

Rojanschi, V., Bran, F. (2002), Politici și strategii de mediu, Edit. Economică, București.

*** (2002), Riscuri si catastrofe. vol. I, Editor V. Sorocovschi, Edit. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.

*** (2003), Riscuri și catastrofe. vol. II, Editor V. Sorocovschi, Edit. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.

Acasă

http://www.rowater.ro

http://www.hazardero.home.ro

http://www.merrea.org

http://www.unisdr.org

http://www.ziare.ro