Hazarde Si Riscuri Geomorfologice In Bazinul Hidrografic Bicaz
TEZĂ DE DOCTORAT
Hazarde și riscuri geomorfologice
în bazinul hidrografic Bicaz
CUPRINS
CAPITOLUL I – ASPECTE GENERALE
1.1. Argument
Fenomenele geomorfologice extreme reprezintă o amenințare asupra comunității umane, iar cunoașterea pe deplin a mecanismelor de producere și a modului de manifestare raportat la condițiile locale reprezintă o necesitate pentru implementarea strategiilor de management al situațiilor de risc în vederea evitării cât mai mult posibil a daunelor umane și materiale. Alunecările și prăbuțirile de teren, eroziunea laterală a râurilor, au afectat mari suprafețe topografice atât în plan macro – la nivel de țară cât și în plan micro – la nivel de regiune, în acest caz fiind vorba despre un bazin hidrografic. Acestă teză de doctorat, este rezultatul unei cercetări ce dorește să fie mai amplă asupra HAZARDELOR ȘI RISCURILOR GEOMORFOLOGICE ÎN BAZINUL HIDROGRAFIC BICAZ.
Principalul obiectiv al acestui referat îl reprezintă cunoașterea și însușirea limbajului de specialitate la nivelul școlii geomorfologice românești, dar și la nivelul școlilor geomorfologice de peste hotare: școala franceză, școala germană, școala engleză și școala rusă. La acestea se adaugă și identificarea cadrului legislativ românesc și al comunității europene ce reglementează orice situație de risc geomorfologic. Consider importantă alegerea acestei temei generale de cercetare întrucât, pornind de la ipotezele de lucru și folosind vastele metode de cercetare voi identifica metode, procedee, tehnici de reziliență la nivel micro a hazardelor geomorfologice. Pe lângă acestea se pun în valoare toate particularitățile de intervenție în evitarea pe cât posibil a producerii de victime umane și materiale și identificarea de acțiuni post-dezastru/post-eveniment pentru spațiul aflat în studiu.
1.2. Ipoteze de lucru și metode de cercetare
În etapa premergătoare cercetării pe teren s-au identificat bibliografia și arealul de studiu și s-au formulat ipotezele de lucru în vederea atingerii obiectivelor. Ca atare, fenomenele geomorfologice extreme reprezintă o amenințare asupra comunității umane. Cunoașterea pe deplin a condițiilor de producere și a modului de manifestare raportat la condițiile locale reprezintă o necesitate pentru implementarea strategiilor de management al situațiilor de risc în vederea evitării cât mai mult posibil a daunelor umane și materiale. Bazinul hidrografic Bicaz reprezintă un sistem deschis sau altfel definit unitatea erozională fundamentală a reliefului (Leopold, Wolman, Miller, 1964). Bazinul morfohidrografic a mai fost denumit (…) celula de bază a unei rețele ce acoperă și stăpânește cea mai mare parte a zonelor de uscat (Grigore Posea, 1972, cit. de Iuliana Armaș, 1999). O altă ipoteză de lucru este dată de inexistența pentru zona studiată a suportului cartografic tematic care arată în mod evident dimensiunea spațială a fenomenului geomorfologic extrem lucru ce se află în contradicție cu existența cadrului legislativ care permite realizarea unui management performant al situațiilor de risc geomorfologic la nivel central, regional și nu în ultimul rând la cel local. O altă ipoteză de lucru este reliefată de cunoașterea incompletă a relațiilor și identificarea parțială a problemelor care se stabilesc între fenomenul produs și acțiunile ulterioare produceri fenomenului geomorfologic pentru bazinul hidrografic Bicaz – relații și acțiuni pre/post dezastru/eveniment. Se adaugă aici și oportunitatea dezvoltării durabile a tuturor unităților administrativ-teritoriale de bază din cadrul bazinul morfohidrografic Bicaz ca rezultat al implementării politicilor de management al situațiilor de risc geomorfologic adecvate.
În subsidiar în vederea cuantificării dimensiunii spațiale a fenomenului geomorfologic este necesar reprezentarea cartografică a hazardului geomorfologic, a susceptibilității producerii de fenomene geomorfologice extreme, dar și evidențierea prezenței acestora cât și a efectelor produse de acestea pentru bazinul morfohidrografic Bicaz.
La baza realizării studiului au stat mai multe principii fundamentale: principiul utilizării și întocmirii materialului cartografic, principiul cunoașterii terenului, principiul sistemic, principiul cauzalității, principiul dinamic și principiul abordării integrate. Aceste principii împreună cu metodele de prelucrare și elaborare a studiului au format strategia generală a lucrării. Principiul sistemic introduce un concept unitar, care pune pe primul plan relațiile și nu obiectele și conduce analiza de la elementul izolat la ansamblul care îl conține. Un studiu sistemic va evidenția modularitatea sa. Pornind de la ideea că sistemul este definit prin relațiile dintre părți se poate concluziona că unele părți pot fi schimbate, ceea ce reprezintă o cale de introducere a noului cu un minim de elemente de noutate dar cu efecte care pot fi foarte mari. Poate cel mai mare avantaj al studiului sistemic este acela că analiza care se face este o analiză dinamică, întrucât relațiile și conexiunile între părți sunt evident mult mai dinamice decât elementele materiale ale părților. Aspectul cel mai interesant aici este faptul că, cel mai adesea, aceste relații pot fi concretizate în ecuații matematice. Se poate realiza astfel o modelare matematică a sistemului care permite ulterior fie o simulare a funcționării sale în diverse condiții, fie o optimizare a acestei funcționări într-un set dat de condiții.
Principiul abordării integrate propune o viziune atotcuprinzătoate care urmărește conexiunile complexe stabilite între componentele morfosistemului în urma stimulilor exteriori. Viziunii reducționiste i se opune o perspectivă amplă, parte dintr-un întreg, analizată dintr-o perspectivă holistică.
În cadrul cercetării am folosit mai multe mijloace:
informațiile primare, conținute în documentația adunată pe teren (anchete bazate pe chestionare, măsurători, documente obținute din arhive, presă);
informații secundare, colectate de către organismele administrative (private sau publice) sub diverse forme: hăți și planuri topografice, informații economico-sociale, culegeri de texte cu caracter legislativ.;
documentele cartografice, atlase, hărți: referatul IV
fotografii aeriene;
imagini satelitare (SPOT, LANDSAT, RADARSAT);
utilizarea GIS ArcGIS 9.3.., Free GIS;
baze de date informatizate și web-urile unor instituții specializate (de interes național sau internațional).
În vederea realizării materialului științific m-am axat pe mai multe metode. Acestea diferă în funcție de faza în care se află demersul științific. Cercetarea fundamentală se spijină pe documentare bibliografică, conceptualizare și teoretizare (vizând studiul surselor bibliografice, definirea conceptelor și precizarea acestora).
Metode de colectare a informației (definirea felul acestora, strategia obținerii lor, justificarea alegerii acestora). În cazul datelor secundare este necesar a descrie sumar sursele avute în vedere iar dacă acestea sunt primare, trebuie precizată modalitatea de eșantionare sau de construire a unui chestionar.
Metode de analiză pot fi alese în funcție de natura demersului urmărit, aplicându-se în diferite scopuri și etape: analiza diacronică (pentru studiul evoluției fenomenului în timp), sincronică (pentru a studia faptele în același timp) și prospectivă (prin imaginarea unor scenarii bazate pe ipoteze solide).
Metode statistico-matematice sunt utilizate în faza de prelucrare cantitativă și calitativă a datelor, evidențiindu-se următoarele subtipuri :
analiză statistică: metode de explorare (statistică descriptivă), metode de confirmare (statistică inductivă și deductivă)
metode matematice: însumare, produs, combinări, dispersie, variație, corelație, distribuție, progresie, regresie, etc.
Metoda cartografică presupune o prelucrare a datelor sub forma reprezentărilor cartografice analitice sau sintetice în funcție de destinația lor.
Modelizarea constă în construirea unor modele de management al situațiilor de hazard sau al situațiilor de risc geomorfologic.
Fiind un demers cu caracter științific, pot fi abordate și alte metode în funcție de obiectivul urmărit, natura discursului, maniera de abordare: sinteza, expunerea, corelația logică, descrierea geografică esențializată, comparația, explicația sistematizată, concluzionarea logică și sintetică.
CONTRIBUȚII PROPRII
Contribuția personală a autorului în elaborarea lucrării diferă de la o tematică la alta, mai redusă în partea teoretică și mai puternică în partea aplicativă care se va regăsi cu precădere la nivelul temelor inferioare, care presupun investigații de teren, documentări la sediile unor instituții și firme de profil, analize detaliate și sintetizate în ultimul capitol ce vizează elaborarea unor hărți tematice dar și inventarierea fenomenelor geomorfologice extreme în bazinul hidrografic Bicaz.
Tematica aleasă este des abordată în studiile teoretice actuale precum și pe plan național și regional, dar mai puțin investigată pe plan local.
Contribuțiile autorului la această temă și pentru arealul de studiu constau în următoarele:
Analiza sistemică a fenomenelor geomorfologice extreme generatoare de risc;
Realizarea de analize de predicție a fenomenelor geomorfologice extreme;
Realizarea de baze de date care conțin fenomene geomorfologice extreme;
Analiza și interpretarea cadrului legislativ românesc referitor la situațiile de risc geomorfologic;
Realizarea hărții de hazard și hărții de risc geomorfologic pentru bazinul morfo-hidrografic Bicaz;
Realizarea hărții susceptibilității la fenomene geomorfologice extreme;
Realizarea unui studiu de caz privind alunecarea ce a format Lacu Roșu
Realizarea unui studiu amănunțit referitor la managementul situațiilor de urgență generate de manifestarea hazardelor geomorfologice din unitățile administrativ-teritoriale din bazinul morfohidrografic Bicaz.
Fig. Realizarea cercetării
1.3. Bazinul hidrografic Bicaz – parte a Carpaților Orientali
1.3.1. caractere generale ale bazinului Bicaz
Bazinul hidrografic Bicaz, din punct de vedere hidrografic se încadrează bazinului Bistriței. Cei mai importanți afluenți de dreapta ai Bistriței pe lângă râul Bicaz sunt: Dorna, Bistricioara și Tarcău. Ca suprafață bazinul Bicazului se încadrează pe locul 3 dintre bazinele râurilor menționate mai sus, după bazinul Bistricioarei 770km2 și bazinul Dornei 595km2 și înainte de bazinul Tarcăului 394km2.
La nivelul României, bazinul hidrografic al râului Bicaz se încadrează în partea central-estică, în interiorul Carpaților Orientali la o distanță de____ km față de paralela de 46° latitudine nordică. Meridianul de 26° longitudine estică traversează bazinul hidrografic Bicaz în dreptul localității Tașca. Bazinul este încadrat de următoarele coordonate geografice: meridianele de 25°43'3,88" și 26°5'40,27" longitudine estică și paralelele de 46°38'55,65" și 46°57'31,35" latitudine nordică. Toată suprafața bazinală se suprapune pe o singur tip de unitate morfostructurală – munte căruia îi aparține versantul de Sud, Sud-Vest și o parte din versantul de Vest al Masivului Ceahlău, versanții de Vest, Nord-Vest și Nord al M-ților Tarcău și Est-ul M-ților Hășmaș. Cumpăna de ape privită ca limită geografică a arealului studiat, se desfășoară pe cele mai înalte culmi ale unităților montane precizate anterior. Astfel, cumpăna de ape urmează linia mai multor cote ale Masivului Ceahlău prin vârfurile Sima (1119m), Secuiesc (1244,9m), Nera (1362m), Ocolașul Mare (1906,7m), Strunjilor (1318m) și Bâtca Savu (1245m). În cadrul M-ților Hășmaș, cumpăna de ape trece prin Vf.-urile: Poiana Mare (1502,2m), Licoș (1675,2m), Ciutacului (1624m), Pângărați (1363,4m), Mediaș (1504m), Piatra Lunaș (1607,2m), Telecul Mare (1698m), Hășmașul Mare (1791,5m), Hășmașul Mic (1696,3m) și Piatra Ascuțită (1707,1m). În cadrul M-ților Tarcău, cumpăna de ape urmează linia celor mai înalte cote de pe interfluviul ce separă bazinul râului Bicaz de bazinul Tarcăului prin Vf.-urile: Muhoș (1301m), Muntele Lung (1393,7m), Cipchieș (1357m), Smida Florii (1322,3m), Bâtca Prelucii (1215,8), Măgura Tarcău (1492,5m), Bâtca Stegea (1317,1m) și Bâtca Carafoiu (812m).
1.3.2. Caractere generale (fizico-geografice) ale unităților de relief
din cadrul bazinului Bicaz
Masivul Ceahlău descris în literatura românească ca piatra nestemată a Moldovei (Dimitre Cantemir), uriaș cu fruntea-n soare (G. Coșbuc), Bătrânul Rege al Carpaților Moldovei (Al. Vlahuță) se află situat în grupa centrală a Carpatilor Orientali, în unitatea morfostructurală a flișului la intersecția paralelei de 47° latitudine nordică și a meridianului de 26° longitudine estică. Este limitat în partea de Nord de valea Bistricioarei ce ii desparte de M-ții Bistriței, la Est se afla Lacul Izvorul Muntelui, la Sud valea Bicazului, iar în partea de Vest, Cehlăul este separat de M-ții Hașimasului de un larg culoar de contact cu cristalinul mezozoic denumit Culoarul Pintec-Bistra. Suprafața masivului este de 292Km2.
Morfologic, masivul Ceahlău este constituit dintr-un sistem de culmi radiale cu altitudini cuprinse în intervalul 900 – 1500m, de tip obcină care converg în zona înalta a masivului cu altitudinea maximă de 1906,7 m în vârful Ocolasșl Mare. În partea de Vest se află Obcina Lacului și Obcina Tablei, în partea de Sud se află Obcina Chiliei și Obcina Pietrei Arse, în partea de Est se află Obcina Chica Baicului, Obcina Vedelui și Obcina Cerebuc, iar în partea de Nord se află Obcina Tiflicului și Obcina Humăriei.
Rocile în care este gravat relieful masivului Ceahlău sunt variate și aparțin grupei rocilor sedimentare detritie a flișului. În componența flișului se găsesc mai multe strate cu grosimi și durități diferite (marmocalcare, marne, argile, șisturi argiloase, gresii congomerate, etc.) grupate în unități litologice sub forma de fâții paralele cu orientarea nord-sud (pânzele flișului). Enuntate de la Vest la Est acestea cuprind strate de Sinaia în zona de contact cu unitatea cristalino-mezozoică, stratele de Bistra, stratele de Ceahlău, stratele de Audia, iar în extremitatea estică și sud-estică a masivului se găsesc formațiuni de fliș grezos cu intercalații șistoase, conglomerate cu intercalații de șituri verzi ce fac parte din unitatea litostructurală a gresiilor de Tarcău (fliș paleogen).
Ceahlăul se află pe un sinclinal suspendat care se inpune prin abrupturi mari, un platou structural și trepte, polițe, brâne (Posea, 2005 – geomorfologia Romaniei). Pe platoul Ceahlăului s-au format diverse reliefuri de amănunt cu specific petrografico-conglomeratic (turnuri, praguri, colți, clăi, coloane: Colții Porcului, Piatra Ciobanului, Panagia, Toaca, Clăile lui Miron, Coloana Dolorică, Turnu lui Butu și Turnul lui Ana, etc. Platoul masivului se află la altitudinea medie de 1750-1800 m din care răsar câteva vârfuri cu altitudini mai mari: Ocolașul Mare 1907m, Bâtca lui Ghedeon 1845m, Vf. Lespezi 1801m, Vf. Toaca 1900m. Platoul masivului este orientat pe direcția Nord-Sud cu cea mai mare extindere în zona Vf. Ocolașului Mare. El este limitat de unități periferice ale masivului prin intermediul unor abrupturi structurale de 400-600m.
Clima este determinată de radiația solară, circulația maselor de aer, suprafața subiacentă activă (relieful prin altitudine, expoziția versanților, geodeclivitate, vegetația și alte elemente). Ceahlăul ca dealtfel întregul teritoriu al României se află situat într-un climat temperat-continental moderat cu nuanțe de tranziție menționat în literatura de specialitate sub denumirea de climat temperat de tip carpato-danubiano-pontic (Posea, 2006). Temperatura medie multianuala în zona inaltă este de -1°C, iar la poale de 7°C. Media lunii ianuarie este de -0,4°C la poalele masivului și -9,5°C pe platorul masivului, iar temperatura medie a lunii iulie este de 23,4°C la poale și de 9°C pe platorul masivului. Nebulozitatea este ridicată și crește cu altitudinea. Cele mai fregvente perioade cu zile senine sunt în luna octombrie. Aproximativ în 200 zile pe an se înregistrează precipitații din care jumătate sunt ninsori. Valorile precipitațiilor medii anuale sunt de 700-800 mm pe an. Acestea sunt influențate de circulația maselor oceanice de aer dinspre vest ce escaladează culmile montane pe care își lasă o parte din încărcătura lor de umezeală și care determină fenomenul de fohnizare locală pe valea Izvorului Muntelui și pe valea pârâului Neagra. Prin urmare versantul vestic al masivului suportă cantități de precipitații mai mari decât versantul estic, lucru ce determină modificări în ciclul biologic al plantelor.
Vânturile dominante sunt cele vestice cu viteza medie de 7m/s vara și 13 m/s iarna, iar în timpul orajelor și a viscolului iarna pot atinge viteze de peste 40 m/s. Din punct de vedere hidrografic se remarcă prezența unei rețele hidrografice radiar-divergentă. Râurile și pâraiele aparțin regimului hidric de tip carpatic estic ce se caracterizează prin lipsa viiturilor de iarnă, ape mari de primavară-vară cu vârful în luna mai, viituri de august și ape mici de lungă durată ce au debite minime în semestrul rece (Posea, 2006). Aceste râuri și pâraie sunt afluenți ai Bicazului, Bistricioarei și Bistritei (râuri alogene din grupa râurilor de est). Principalele râuri fără cele menționate sunt, Schitu, Izvorul Alb, Secu, Izvorul Muntelui, Neagra și Bistra. Apele Ivorul Muntelui și ale Bicazului au fost captate prin tuneluri și se varsă în Lacul Izvorul Muntelui pentru a asigura rezerva necesară de apă pentru funcționarea hidrocentralei Stejaru de 210 MW, dar și pentru a acoperii perioadele de secetă.
Vegetatia cuprinde etajul pădurilor de foioase (în general fag) etajul pădurilor de amestec ce conțin foioase și conifere (predomină molidul) ce atinge altitudinea de 1300m urmat de etajul pădurilor de conifere (molid, brad alb și pin) ce atinge altitudinea de 1700m. Peste altitudinea de 1700m se află zona alpina constituit dintr-un etaj subalpin ce cuprinde jneapan, enupăr și salcie pitică și etajul alpin ce ocupă platoul eventual unde se indentifică afinul, merișorul și alte plante.
De remarcat prezenta plantelor relicte și prezenta numeroaselor plante endemice cum ar fi: omagul (Acunitum moldavicum) și vulturica de stânca (Hieracium pietroszenense). Dintre plantele ocrotite important de menționat sunt: floarea de colț, sângele voinicului, bulbucul de munte, ghintura galbenă, crucea voinicului, barba ungurului și papucul doamnei. Fauna este reprezentată de mai multe specii de animale, unele de interes cinegetic aferent etajului alpin și subalpin; cerbul, ursul, mistrețul, capra neagră, vulturul, cocoșul de munte, jderul, vulpea, râsul și pârșul.
În anul 1955 prin Directiva Consiliului de Miniștrii Nr. 1625 s-a înființat Parcul Național Ceahlău. În cuprinsul acestuia sunt incluse urmatoarele categorii de arii protejate:
1. Rezervația științifică "Ocolașul Mare";
2. Rezervația natural botanică "Polița cu Crini";
3. Monumentele naturii: "Cascada Duruitoarea" și "Avenul Mare".
Înființarea acestui parc s-a realizar cu scopul de a conserva patrimoniul natural, cultural și științific, desfășurarea de activități turistice în concordanță cu obiectivul de conservare al patrimoniului și cu proiectele teritoriale de dezvoltare economică. Alte obiectice vare au determinat înființare parcului sunt: susținerea cativităților tradiționale, silviculturii de calitate și activități de dezvoltare cu menținerea principilului de dezvoltare durabilă și informarea publicului și comunității locale despre avantaje economice, culturale și spirituale.
În prezent Parcul Național Ceahlău ocupă o suprafață de 7742,5ha și este administrat de Consiliul Județean Neamț.
2.2. Munții Hășmaș
Munții Hășmaș ocupă o poziție centrală în cadrul Carpaților Moldo-Transilvăneni. Aceștia se desfășuară pe direcția Nord-Sud pe o lungime de 50km între valea Bistricioarei și valea Iavadi. La Nord, M-ții Hășmaș sunt limitați de de râul Bistricioara, la Est sunt despărțiți de Masivul Ceahlău prin intermediul culoarului Pintic-Bistra, urmând ca limita de Est să se prelungească prin intermediul râului Bicaz între localitățile Bicazu Ardelean și Bicaz Chei. De la confluența râului Dămuc cu râul Bicaz, limita dintre M-ții Hășmaș și M-ții Tarcăului este dată de râul Dămuc. De aici, limita trece pe interfluviul dintre Dămuc și Valea Rece. În partea de Sud, Hășmașul este delimitat de valea Iavadi și de la obârșia ei, limita corespunde cumpenei de ape de pe Muntele Săcădat, Muntele Nașcalat, râul Nașcalat până la confluența acestuia cu râul Olt. La Vestul acestora se află M-ții Giurgeului cu cele două grupe: una a M-ților Voșlobenilor și una a M-ților Ditrăului. De prima grupă, M-ții Hășmaș sunt despărțiți în porțiunea superioară, de obârșia văii Oltului până la confluența cu pârâul Nașcalat, iar de Munții Ditrăului printr-o linie care, depășește trecătoarea Oltului, străbate văile Modoroș, Belchia și Gheorghe Mic până în Șaua Deșelatului (Cristea, 1978).
M-ții Hășmașului se suprapun unui segment al celei mai vechi osaturi a Carpaților Orientali, respectiv zona cristalino-mezozoică, ce acoperă ca timp, mult peste 500 milioane de ani din evoluția geologică a Pământului (Baciu et al., 2010). Fundamentul Hășmașului este format din roci cristaline (eruptive și sedimentar) mai mult sau mai puțin metamorfozate prin temperatură și presiune, caractersitici ce au determinat modificări chimice și fizice ale lor. Peste acestea s-au depus strate de roci sedimentare, dispuse într-o structură de pânze de șariaj: Pânza de Hășmaș, Pânza Bucovnică și Pânza Sub-bucovică. Fenomenul s-a petrecut în etapa de compresiune cunoscută sub numele de faza de înălțare austrică din Cretacic în urmă cu 100 de milioane de ani. După realizarea șariajului, a urmat o periadă de exondare și o perioadă de mediu de sedimentare marin în care s-au depus conglomeratele de Bârnadu cu o grosime a stratelor de 600-700m care se dispune discordant atât peste autohtonul bucovnic, cât și peste seria alohtonă transilvană (Baciu et al., 2010) fiind vorba în acest caz despre pânza de Hășmaș. Pânza Bucovnică cuprinde șisturile cristaline soclului mezozoic și un sedimentar cu o grosime de aproximativ 2000m ce conține dolomite triasice, seria calcaro-marnoasă și wildflysch-ul carpatic. Pânza de Hășmaș cuprinde wildflysch-ul carpatic și o stivă de calcare de peste 600m înălțime. Pânza Sub-bucovnică este disontinuă, se întâlnește numai ca petice de rabotaj la linia de contact dintre zona cristalino mezozoică și unitatea flișului carpatic (Baciu et al., 2010).
Morfografic, M-ții Hășmaș sunt constituiți din două culmi: Culmea Curmătura la Sud de valea Bicazului și Culmea Licaș la Nord de valea Bicazului până la Valea Tulgheșului. G. Posea îi clasifică taxonomic în Munții Bicazului: M-ții Licaș cu codul I.B.d.2.1. și M-ții Curmăturii cu codul I.B.d.2.2. Altitudinea maximă este în Vf. Hășmașul Mare 1792m. Alte cote importante sunt Vf. Hășmașul Negru 1772m, Vf. Fratele 1671m, Vf. Telecul Mare 1698m, Vf. Suhardul Mare 1507m, Vf. Citacului 1624m, Vf. Smochinei 1502m, Vf. Licaș 1675m, etc.
Munții Hășmaș prezintă cel mai extins areal carstic din Carpații Orientali (Posea, 2005). Acesta este reprezentat prin forme de relief endocarsite și forme exocarstice. Exocarstul cuprinde forme tipice de relief, lapiezuri, doline, uvale, polii, curmături și depresiuni castrogenice. Dintre polii, cele mai cunoscute sunt: Poiana Albă, Stâna Curmătura, Ciofronca-Pârâul Sec și Piatra Crăpată. Poliile marginale sunt date de apariția la zi a wildflysch-ului așa cum se întâmplă pe Pârâul lui Lazăr și gura Pârâului Sec ( Baciu et. al., 2010). Tot în cadrul reliefului exocastric dar și prin intermediul eroziunii fluviatile a Bicazului și afluenților săi s-au format mai multe chei dintre care important de precizat sunt: Cheile Bicazului (cu sectorul Cheilor Mari și sectorul Cheilor Mici), Cheile Bicăjelului (cu sectorul de la Gâtul Iadului format în Piatra Surducului la punctul de confluența cu Bicazul și sectorul format în Piatra Ghilcoșului), Cheile Șugăului, Cheile Lapoșului și Cheile Pârâului Cupaș. De ramarcat faptul că în cazul Cheilor Bicazului este vorba mai întâi de o fază epigenetică în sedimentarul mezozoic urmată de faza de scurgere prin carst cu o adâncire până la depozitele de wildflysch. Baciu et al. meționeză faptul că sectorul Cheilor Mari sunt săpate pe o lungime de 4km în calcare iar sectorul Cheilor Mici traversează un sector tot de 4km în Conglomeratele de Bârnadu și în extremitatea estică a lor traversează bara de calcare a Masivelor Suduc și Munticelu (acestea erau unite) în zona de confluență a pârâului Șugău cu Bicazul. Pereții cheilor au o înălțime între 150 și 350m. În cadrul Munților Hașimaș sunt mai multe izvoare carstice dintre care două izvoare în zona de intrare a Șugăului în cheile sale, un alt izvor sub Piatra Glodului aproape de Peștera Ghiocelul, un izvor lângă traseul turistic ce duce de la satul Trei Fântâni la Cabana Piatra Singuratică și un izvor la baza Pietrii Surduc cunoscut și sub numele de Izvorul Regelui. Tot în cadrul execastrului se indentifică câmpurile cu lapiezuri de pe platourile castice și din cadrul poliilor.
Endocastrul cuprinde mai multe forme ca tip și ca număr, indeosebi peșteri și avene. Două peșteri sunt mai importante de precizat și anume: Peștera Munticelu formată în calcarele Masivului Munticelu și peștera Toșorog formata în Conglomeratele de Bârnadu la baza versantului muntelui Danciului în imediata apropiere a pârâului Valea Jidanului. Peștera Munticelu a fost descoperită în anul 1973 de către 4 elevi din comuna Bicaz Chei. Prezintă o sală mare și două galerii explorate și cartate. Se observă mai multe tipuri de speleoterme cum ar fi: stalactite, stalagmite, anemolite, draperii, gururi și valuri. Inițial exista o densitate foarte mare a stalagmitelor lumânare lucru ce demonstreză că a fost o activitate hidrogeologică intensă în timpul existenței pețterii active a Munticelului. În această peștera sau indentificat și recoltat cranii, maxilare, vertebre și alte componente ale scheletului de ursus spelaeus. În prezent această peșteră se află într-un stadiu avansat de degradare datorită turiștilor și localnicilor. Tot în categoria endocastului sunt cuprinse și avenurile ce pot fi fosile adică inactive și active. Cel mai cunoscut aven este cel de pe muntele Licaș. Acest aven este cunoscut sub numele de Avenul Gura Licașului ce are o deschide de 8m și o adâncime cunoscută de circa 50m.
Climatul din aceasta zona este de tip temperat de tip carpato-danubiano-pontic. Poziția masivului față de Depresiunea Giugeului și Depresiunea Ciucului și adăpostul oferit de masivele estice Tarcău și Ceahlău dar și altitudinile mai mici ale muntilor Giugeului, determină o circulație activă a brizelor montane cea ce relizează în final inversiunile termice. Astfel, pe versantul vestic se înregistrează temeperaturi de până la -35°C la care se adaugă cețuri dimineața ce se risipesc atunci când briza de vale pune în mișcare masele de aer dirijindu-le către crestele munților limitrofi depresiunilor. Pe versantul opus (versantul de Nord-Est) clima se aseamănă cu cea a Ceahlăului deoarece izoterma anuală de 8°C trece pe la poalele Ceahlăului și poalele Hășimașului. Temperatura medie anuală este cuprinsă între 8-9,5°C, temeperatura medie în timpul verii ajunge la 18,5°C, iar cea mai scăzută temperatură din luna ianuarie a fost de minus 28°C înregistrată la data de 27 ianuarie 1976 (Cristea, 1978). Nebulozitatea prezintă un vârf în decembrie și un minim în luna august. Precipitațiile sunt determinate de destinderea adiabatică a aerului umed, circulația maselor de aer vestive care determină precipitații mai abundente pe versantul de Vest decât cel de Est în cantități de până 1200mm/an.
Rețeaua hidrografică corespunde cursului superior și o parte a cursului mijlociu al Bicazului. Principalii afluenți de stânga ai Bicazului (râuri autohtone) sunt: Licaș, Suhard, Cupaș, Lapoș, Șugău, Gherman, iar din categoria afluenților de dreapta: Pârâul Calului, Pârâul Oii, Bicăjelul, Surducul și Pârâul Lipcheș. Alte pâraie dar care nu sunt afluenții ai Bicazului: Putna și Pintic ce se varsă în Bistricioara, Iavardul și Pârâul Fagului ce se varsă în Trotuș. În categoria apelor stătătoare se identifică Lacu Roșu format datorită unei alunecări de teren ce s-a produs în anul 1837. Situația actuală și evoluția acestuia este determinată de manifestarea fenomenului de colmatare produsă de transportul aluviunilor de către Bicaz, Pârâul Oii și Pârâul Suhard la care se adaugă și bilanțul hidrologic negativ. Acest bilanț hidrologic negativ este cauzat de coborârea profilului longitudinal al Bicazului în dreptul emisarului. Tot în categoria apelor stătătoare se adaugă existența unui lac format prin baraj artificial pe Bicaz în amonte de Lacu Roșu. Nu putem discuta de existența lacului de pe Pârâul Oii deoarece acesta a fost colmatat în totalitate. În categoria apelor subterane intră stratele acvifere coresponzătoare pânzei freatice, iar prezența apelor de adâncime este influențată în mod direct de existența rocilor sedimentare carstificabile ce au fost fisurate.
Vegetația este etajată și cuprinde etajul pădurilor de amestec, etajul pădurilor de conifere și etajul alpin. Etajului pădurilor de foioase conține molidul (Picea excelsa), bradul alb (Albies silvestris). În zona subalpină din cadrul etajului alpin apare jneapănul (Pinus montana), ienupărul (Juniperus communis, Juniperus sibirica). În jurul Lacului Roșu apar specii endemice cum ar fi omagul (Aconitum), firuța (Poa rehmanni) și cosacii bicăjeni (Astragalus pseudopurpureus). Pe crestele munților apar specii de plante ocrotite de lege: sângele voinicului (Nigritella rubra), floarea de colț (Leontopodium alpinum). Mai apar: fragul (Fragaria vesca), zmeura (Rubus idaeus), murele (Rubus hirtus), afinul (Vaccinium myrtillus), merișorul (Vaccinium vitis-idaea), etc. În cadrul covorului vegetal se observă: mierea ursului (Pulmonaria officinalis), vioreaua (Scilla bifolia), crinul de pădure (Lillium martagon), gălbinelele de munte (Ranunculus carpaticus), ferigi (Dryopteris filix mas), etc.
Fauna este variată și bogată: ursul brun (Ursus arctos), cerbul (Capreolus capreolus), capra neagră (Rupicapra rupicapra), lupul (Canis lupus), vulpea (Canis vulpes), veverița (Sciurus vulgaris), cocoșul de munte (Tetrao urogallus), mierla ((Turus merula). În apelele limpezi și nepoluate se întâlnește frecvent păstrăvul (Salmo trutta fario).
Parcul Național Hășmaș-Cheile Bicazului a fost constituit în baza Legii 5/2000 și are o suprafață de 6575ha. Parcul este administrat de Direcția Silvică Mirecurea Ciuc din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva conform Contractului de Administrare nr. 736/M.M.G.A./22.05.2004.
Obiectivele înființări parcului se regăsesc în legea citată anterior și prind forma a: protejării patrimonului geologic și geomorfologic, protejării și conservării învelișului vegetal, protejării faunei, promovării turistice a zonei, etc. În cadrul Parcului Național Hășmaș-Cheile Bicazului sunt cuprinse mai multe rezervații naturale:
Rezervația Cheile Bicazului;
Rezervația Lacu Roșu;
Rezervația Cheile Șugăului-Munticelu;
Avenul Licaș;
Rezervația Hășmașu mare-Piatra Singuratică;
Rezervația Hășmașu Negru;
Peștera Munticel;
Peștera Toșorog.
2.3. Munții Tarcău
Munții Tarcăului ocupă o suprafață de 710km2 din cadrul grupei Carpaților Moldo-ransilvăneni în imediata vecinătate a Unității Cristalino-mezozoice. Aceștia sunt limitați la Nord de râul Bicazului de la confluența acestuia cu râul Dămuc până la confluența Tarcăului cu Bistrița, la Est îi limitează râul Tarcău, o cupmănă de ape între izvoarele Tarcăului și izvoarele Asăului și valea râului Asău. În sud se află râul Trotuș, iar în partea de vest limita geografică a Munților Tarcău este dată de Valea Rece, pârâul Lupului și râul Dămuc până la confluența acestuia cu Bicazul.
Coordonatele geografice importante care traversează arealul Munților Tarcău sunt: paralelele de 46°40' și 46°50' latitudine nordică și meridianul de 26° longitudine estică. Din punt de vedere geologic această unitate montană se suprapune zonei flișului ce este alcătuit din roci de vârstă cretacică și paleogenă. Tectonica majoră este organizată în pânze de șariaj ce sau format în etape succesive de la Vest la Est începând cu faza de paroxismului (faza austrică) din cretacicul mediu și încheindu-se cu faza moldavă de la începutul sarmațianului.
În cadrul Munților Tarcău sunt dezvoltate toate pânzele flișului Carpaților Orientali ce se prezintă sub forma unei fâșii paralele orientate de la Sud la Nord și cu lățimi diferite de la 1-2km până la 20km cum este cazul Pânzei de Tarcău în valea Asăului. De la Vest la Est acestea sunt: Pânza de Ceahlău, Pânza de Teleajen, Pânza de Audia, Pânza de Tarcău și Pânza de Vrancea.
Pânza de Ceahlău apare în vest-ul munților în interiorul bazinelor hidrografice ale Dămucului, Valea Rece și Bolovăniș sub forma unui sinclinal larg în care s-au acumulat depozite cretacice al formațiunilor de Bistra și Ceahlău cu un facies predominant grezos. La estul acesteia următoarea pânză este Pânza de Teleajen ce cuprinde o fâșie de 2-10km între Valea Trotușului și Valea Bicazului pe unele spații interfluviale dintre valea Dămucului și Valea Tarcăului. În cadrul acestei pânze depozitele sunt mai recente decât la precedenta, datate perioadei Cretacicului inferior și mediu și sunt alcătuite din formațiuni șistoase grezoase – gresia de Cotumba. Pânza de Audia apare sub forma unei fâșii înguste de maxim 2km cu formațiuni de vârstă cretacică și un facies puțin rezistent la eroziune, foarte cutate și faliate așa numitele Șisturi Negre. Pânza de Tarcău este complexă din punct de vedere statigrafic și tectonic, ocupă cea mai mare suprafață a munților Tarcăului și este alcătuită majoritar din depozite eocene și oligocene. Caracteristicele morfografice și morfometrice ale Munților Tarcău îi situează în categoria munților mijlocii ai țării noastre. Altitudinea medie este de 1000-1200m, iar altitudinile cele mai mari sunt date de: Vf. Grindușu 1664m, Vf. Tarcăul Mare 1640m, Vf. Ciudomiru 1649m, Vf. Tărcuța 1602m, Vf. Tarcăul Mic 1618m, Vf. Bolovanul Mare 1569m și Vf. Măgura Tarcău 1493m. Energia reliefului dată ca diferența dintre altitudinile maxime și altitudinile minime, este de 600-800m în raport cu Valea Tarcăului și 400-600m în raport cu afluenții Tarcăului, Dămucului și Asăului. Văile din aceasta unitate montană prezintă în profilul longitudinal rupturi de pantă, iar în profil tranversal nivele de umeri atât văile principale cât și unele secundare. Apar grohotișuri la bazele unor versantți, alunecări de teren, vârfuri teșite, spinări domoale cu șei de intersectie, masive izolate cum este culmea Grindușu, Muntele Lung și Măgura Tarcău, rotunjite la partea superioară cu versanți abrupți. Cele mai evoluate văi din cadrul Munților Tarcăului sunt Valea Asăului și Valea Tarcăului unde apar areale depresionale, sectoare mai largi și areale înguste sub forma de defileu.
Munții Tarcău se încadrează în etajul climatic al munților mijlocii cu amplitudini termice anuale moderate. Apar inversiuni termice în sezonul rece și fohnizarea maselor de aer datorită dispunerii culmilor înalte, a circulației maselor de aer vestice. Prima zi de îngheț poate apărea în cursul lunii septembrie, stratul de zăpadă este consistent și ține până la sfârșitul lunii aprilie începutul lunii mai. Temperatura medie anuală 6-7°C, temperatura medie a lunii ianuarie este de -6 – -4°C și temperatura medie a lunii iunie 16-18°C. Nivelul precipitațiilor medii anuale înregistrează valori de 800mm/an pe an la altitudini de 850-900m pe an și 1100mm/an la altitudinile de 1500m și peste. Vânturile bat de obicei dinspre Vest și Nord-Vest cu viteze de 5-10m/s în zona culmilor înalte și chiar 30m/s în timpul furtunilor și viscolelor.
Rețeaua hidrografică a Tarcăului este rectangulară. În cadrul Munților Tarcău se includ afluenții de dreapa ai Bicazului și Dămucului și afluenții de stânga ai Asăului și ai Tarcăului. Principalii afluenți de stânga ai Tarcăului sunt: Pr. Țapul, Tărcuța, Bolovănișul, Brateș, Ața și Frasinul. Principalii afluenți ai Dămucului de dreapta sunt: Pr. Antal, Pr. Sec, Șugăul, Huisurezul, Asăul, Glodul, Bățu, Ivaneș. Afluenții de dreapa ai Bicazului în sectorul M-țiilor Tarcău sunt: Ticoș, Floarea și Secu, iar afluenții de dreapta ai Trotușului în sectorul Munților Tarcău sunt: Valea Rece, Bolovănișul, Tarhausul, Șanțul, Camenca și Asău.
Vegetația este reprezentată de etajul pădurilor de amestec și etajul pădurilor de conifere. În cadrul pădurilor de amestec apar: fagul (Fagus sylvatica) și bradul alb (Abies alba) până la altitudinea de 1100m. Aferent etajului pădurilor de conifere corespund bradul alb (Abies alba), molidul (Picea abies) și pinul (Pinus montana). De remarcat faptul că zona forestieră ocupă 90 % din suprafața Munților Tarcău, iar această suprafață este într-o continuă scădere datorită exploatațiilor forestiere. Pe suprafețe restrânse apare vegetația ierboasă cu foarte multe specii. Fauna este corespunzatoare pădurilor de amestec și de conifere în care sunt prezenți: cerbul (Cervus elephus), râsul (Lynx lynx), jderul (Martes martes), veverița (Sciurus vulgaris), ursul (Ursus arctos), pârșul cenușiu ( Glis glis) și pârșul de alun și ocazional vulpea (Vulpes vulpes) și lupul (canis lupus). Principalele păsări sunt: gușa roșie (Erithacus rubecula), pițigoiul de brădet (Parus ater), ierunca (Tetrastes bonaisa), alunarul (Muscardinus avellanarius), corbul (corvus corax). În ape apar păstrăvi (Salmo trutta).
Principala formă de conservare și de protejare a mediului este dată de Rezervația aunistică Brateș cu o suprafață de 35,7ha. Este acoperită în proporție majoritară de păduri de molid în care este protejat cocoșul de munte (Tetrao urogallus). Pe lângă acesta, rezervația este traversată și de alte animale.
1.4. Bazinul hidrografic Bicaz reflectat în literatura de specialitate
Bazinul morfohidrografic Bicaz a reprezentat obiectul de studiu pentru mai mulți geografi. I. Pișota în anul 1956 a realizat lucrarea Lacul Roșu, nod de confluență a trei bazine hidrografice (Probleme de geografie, vol. IV). Un alt autor de seamă a fost I. Bojoi. Acesta a realizat observații și studii cu privire asupra reliefului carstic, a evoluției geomorfologice și paleogeomorfologice a Munților Hășmaș împreună cu Cheile Bicazului. O mare parte din studii au fost publicate în lista de lucrări a Stațiunii de Cercetare Stejarul, Pângărați. Alți autori au fost Grasu C. (1969, 1980), Stănescu I. (1963, 1970, 1973, 1980). Singurul autor ce a făcut referire la toată suprafața bazinului hidrografic Bicaz a fost Verga I. în lucrarea sa Studiu fizico-geografic al bazinului Bicaz. Diversitatea și analiza peisajelor, se analizează componentele peisajului bazinului hidrografic Bicaz sub aspect fizico-geografic. Pe lângă această lucrare, autoarea dispune de o vastă cercetare științifică de-a lungul ultimului deceniu având ca obiect de studiu, componentele peisajului bazinului hidrografic Bicaz. Pe lângă toate cele precizate, lucrarea de față vine să îmbogățească opera științifică ce face referire la acest areal de studiu adăugând o nouă componentă spre analiză: riscul geomorfologic.
BIBLIOGRAFIE
Alexander, D. (2000) – Confronting Catastrophe – New Perspectives on Natural Disasters. Oxford University Press, Oxford;
Alexander, D. (2005) – Vulnerability to landslides, in Landslide Hazards and Risk, Th. Glade, M.G. Anderson, M.J. Crozier (ed), John Willey and Sons Ltd., London, pp 175-198;
Armaș, Iuliana, Damian, R., Șandric, I., Osaci-Costache, Gabriela, (2003) – Vulnerabilitatea versanților la alunecări de teren în sectorul subcarpatic al văii Prahova; Ed. Fundației România de Mâine, București;
Armaș, Iuliana (2006) – Risc și vulnerabilitatea. Metode de evaluare aplicate în geomorfologie. Editura Univ. din București, București;
Barbu, N., Lupașcu, Gh., Rusu, C., Barbu Alexandrina (1977) – Solurile Munților Hăghimaș. An. Univ. Al. I. Cuza, Iași;
Barkun, Michael (1974) – Disaster and the Millennium, Zale University Pres, New Haven;
Blanchard, W. (2005) – Select Emergencz management-Related Terms and Definitions. Vulnerability Assessment techiques and Applications (VATA). http://www.csc.noaa.gov/vata/glossary.html
Bălteanu, D., (1992) – Natural hazards in Romania. Rev. Roum. de Geogr., t. 36, pag 47-57;
Bălteanu, D., (1997), Geomorphological hazard in Roumania. geomorphological Hazards of europe. Edited by Embleton and Embeton, Elsevier, Amsterdam, pag. 409-420;
Bălteanu, D., Alexe, Rădița, (2001) – Hazarde naturale și antropice, Editura Corint, București;
Bălteanu, D., (2004) – Hazarde naturale și dezvoltarea durabilă, Revista geografică, Inst. Geogr., X, 3-6;
Bojoi, I. (1960) – Contribuții la cunoașterea influenței structurii și litologiei asupra evoluției reliefului văii Bicazului, secț. II Șt. naturale, tom VI, fasc.4;
Bojoi, I. (1968) – Observații asupra reliefului carstic din Masivul Hăghimaș, Lucr. Staț. Stejarul – BGG, 1, Pângărați;
Bojoi, I. (1968) – Contribuții la sedimentologia Lacului Roșu. Lucr. Staț. de Cercet. „Stejarul“, Pângărați, vol. 1;
Bojoi, I. (1969) – Rolul proceselor periglaciare în modelarea reliefului Munților Hăghimaș. Lucr. Staț. de Cercet. „Stejarul“, Pângărați, vol. 2;
Bojoi, I. (1970) – Aspecte ale evoluției geomorfologice a văilor din bazinul superior al Bicazului, Studii și cercetări de geologie-geografie, biologie, muzeologie, vol. I, Piatra Neamț;
Bojoi, I. (1971) – Munții Hăghimaș și zona Cheilor Bicazului. St. geomorfologic cu privire specială asupra carstului. Rez. tezei de doctorat, Iași;
Bojoi, I. (1988) – Formarea depresiunilor carstice în legătură cu etapele de evoluție paleogeomorfologică a Masivului Hăghimaș, An. Univ. Al. I. Cuza, Iași;
Burton, I., Kates, R. W., White, G. F. (1993) – The Environmental as Hazard, Guilford, New York;
Cheval, S., Terminologia utilizată în cercetarea hazardelor naturale, www.hazarde.ro;
Contescu, L. (1968) – Structura flișului cretacic în valea Bicazului, SCGGG, Seria geol.13/2, București;
Cutter, S. L. (2001) – The changing nature of risks and hazards. In: Cutter, S. L. (ed.), „American hazardscapes: the regionalization of hazards and disasters”, Joseph Henrz Press, Washington, D. C.;
Degg, M. (1992) – Natural Disasters: Recent trends and Fuiture Prospects. Geography;
Fritz, C., E. (1961) – Disaster, Pp. 651-94 in Contemporary Social Problems, edited by R. K. Merton and R.A. Nisbet. New York: Harcourt, Brace & World, Inc.;
Fritz, C., E., Mathewson, J., H. (1957) – Convergence Behavior in Disasters: A Problem in Social Control, National Research Council Disaster Study no. 9. Washington, DC: National Academy of Sciences;
Grasu, C. (1969) – Cercetări geologice în sedimentarul mezozoic din bazinul superior al Bicazului. Teză de doctorat;
Grasu, C., Turculeț, I. (1980) – Rezervația Lacul Roșu – Cheile Bicazului. Particularități geologice și geomorfologice, Ocrotirea naturii și a mediului înconjurător, nr.2, București;
Grecu, Florina (1994) – Etapele întocmirii hărții expunerii la risc geomorfologic a terenurilor din bazinele hidrografice de deal – Bazinul Calvei;
Grecu, Florina, (2006) – Hazarde și riscuri naturale, editura Universitară, București;
Grigore, Mihail, Achim, Florin (2003) – Inițiere și date generale privind Alunecarile de teren și unele elemente specifice ale acestora pe teritoriul României, Editura Universitară, București;
Ielenicz, Mihai (1999) – Dicționar de Geografie Fizică, Ed. Corint, București;
Mac, Ion, Petrea, Dănuț (2003) – Polisemia evenimentelor geografice extreme, în „Riscuri și catastrofe” , vol. I, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca;
Mac, Ion, Petrea, Dănuț (2003) – Sisteme geografice de risc, în „Riscuri și catastrofe” , vol. II, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca;
Mac, Ion, Rus, I., Șerban, Gh. (2003) – Cartografierea, o alternativă în evaluarea riscurilor naturale, „Riscuri și catastrofe”, Editor sorocovschi, V., Vol. II, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca;
Mihăilescu, V. (1941) – Cum s-a format Lacul Roșu de la intrarea Cheilor Bicazului, B.S.R.G., anul LIX;
Mutihac, Vasile, Stratulat, Maria, Fechet, Roxana (2007), Geologia României, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București;
Naum, T., Preda, I. (1972), Morfolitologia și morfostructura zonei Masivului Hăghimaș, BSSGR, II (LXXII), București;
Pișota, I., Năstase, A. (1956) – Lacul Roșu, nod de confluență a trei bazine hidrografice. Probleme de geografie, vol. IV;
Posea, Grigore (1966) – Cu privire la o metodologie unică a hărții geomorfologice generale, Revista Natura, Nr. 2, București ;
Posea, Grigore, Ielenicz, Mihai (1970) – Alunecările de teren de pe Valea Buzăului, Analele Universității București, Anul XIX, București ;
Posea, Grigore (1972) – Alunecarea de la Nehoiu, Analele Universității București, Anul XXI, București;
Posea Grigore, Cioacă, Adrian (2003) – Cartografiere geomorfologică, Ed. Fundației România de Mâine, București;
Posea, Grigore(2005) – Geomorfologia României Ediția a II-a Revizuită și adăugită, Editura Fundației România de Mâine, București;
Posea, Grigore,Cruceru, Nicolae(2005) – Geomorfologie, Editura Fundației România de Mâine, București;
Posea, Grigore(2006)- Geografia Fizică a României, Partea a II-a, Editura Fundației România de Mâine, București;
Posea, Grigore(2006)- Geografia Fizică a României, Partea I, Editura Fundației România de Mâine, București,
Preda, I. (1967) – Deplasări de teren în zona Lacului Roșu. Comunicări de geologie, vol. IV, București;
Preda, I., Toderiță, Victoria (1980) – Fenomene fizico-geografice în Munții Hăghimaș-Tulgheș, Lucr. Staț. de cercetare „Stejarul”, Pângărați;
Săndulescu, M. (1975) – Studiul geologic al părții centrale și nordice a sinclinalului Hăghimaș (Carpații Orientali), Anuarul Inst. de Geol.-Geofiz, vol XLV, București;
Sorocovschi, Victor(2002) – Riscuri și catastrofe, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca;
Surdeanu, V. (1998) – Geografia terenurilor degradate – Alunecări. Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca;
Văduva, Iulica(2008) – Fenomene hidrometeorologice extreme, Sinteză universitară, Facultatea de Geografie și Geografia Turismului, Univ. Spiru Haret, București;
Verga, Mihaela (1999) – Influența geologiei asupra morfologiei Masivului Ceahlău, Analele Universității „Spiru Haret“, Seria Geografie, nr. 2, București;
Verga, Mihaela (2000) – Dinamica peisajului geografic din bazinul hidrografic Bicaz, Comunicări de Geografie, Vol. IV, București;
Verga, Mihaela, Pițigoi, R. (2000) – Unități morfologice și funcționale de versant în bazinul hidrografic Bicaz, Simpozionul “Abordări moderne în geografia românească”, București;
Verga, Mihaela (2001) – Bazinul hidrografic Bicaz – elemente de morfografie și morfometrie, Comunicări de Geografie, Vol. V, București;
Verga, Mihaela (2002) – Observații asupra reliefului structural din bazinul hidrografic Bicaz, Comunicări de Geografie, Vol. VI, București;
Verga, Mihaela (2003) – Lithologic Influence In The Present-Day Morphodynamic From Bicaz River Basin, Carpatho-Balkan Conference on Geomorphology, Bratislava;
Verga, Mihaela, Pițigoi, R. (2005) – Condiționări litologice în dinamica actuală a reliefului din bazinul Bicaz, Comunicări de Geografie, Vol. IX, București;
Zăvoianu, Ion (1978) – Morfometria bazinelor hidrografice, Ed. Academiei, București;
Zăvoianu, Ion, Dragomirescu, S. (1994) – Asupra terminologiei folosite în studiul fenomenelor naturale extreme. St. și cercet. de geografie, t. XLI, pp. 59-65;
Zăvoianu, Ion (2006) – Hidrologie, Ediția a IV- a, Editura Fundației România de Mâine, București;
Zăvoianu, Ion (2007) – Prelucrarea datelor hidrometeorologice, Ed. Fundației România de Mâine, București;
Zăvoianu, I., Alexandrescu, Mihaela (1994) – Preocupări legate de studiul peisajului, Revista Geografică, I, București;
*** (1983) Geografia României, vol. I, Ed. Academiei, Bucuresti;
*** (1987) Geografia României, vol. III, Ed. Academiei, Bucuresti;
*** (1992) Atlasul cadastrului apelor din România, Ministerul Mediului, Bucuresti;
*** (2001) Legea 575/2001 privind Planul de manajare a teritoriului național;
*** (2002) Cartea albă a protecției mediului, jud. Harghita;
*** (2003) Anexă cu normele metodologice privind finanțareade la bugetul de stat a hărților de risc – cutremure și alunecări de teren;
*** (2003) H.G. 447/2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind modul de elaborare și conținutul hărților de risc natural la alunecările de teren și inundații;
*** (2008) Suport curs Riscuri la fenomene geomorfologice, Titular disciplină Grigore Posea.
Report de cercetare octombrie-noiembrie 2012
Analiza geologiei și a reliefului
bazinului hidrografic Bicaz
Coordonator științific:
Prof. Univ. Dr. Doc. H.C. GRIGORE POSEA
Doctorand:
AUREL GĂINĂ
Cuprins
1. Geologia
1.1. Alcătuirea petrografică și date stratigrafice
1.2. Evoluția paleogeografică și tectonica
2. Relieful
2.1. Aspecte morfografice definitorii
2.1.1.Sistemul de văi
2.1.2. Sistemul de interfluvii
2.2. Tipurile poligenetice de relief
2.2.1. Relieful structural
2.2.2. Relieful petrografic
2.2.2.1. Relieful dezvoltat pe conglomerate
2.2.2.2. Relieful dezvoltat pe gresii
2.2.2.3. Relieful dezvoltat pe argile și marno-argile
2.2.2.4. Relieful dezvoltat pe roci calcaroase (calcaros și carstic)
2.2.3 Relieful periglaciar
2.3. Caracteristici de ordin morfometric
2.3.1. Hipsometria
2.3.2. Fragmentarea reliefului
2.3.2.1. Adâncimea fragmentării reliefului
2.3.2.2. Densitatea fragmentării reliefului
2.3.3. Declivitatea
2.3.4. Expoziția versanților
3. Caracterizarea fizico-geografică generală a unităților morfostructurale din bazinul Bicazului
3.1. Masivul Ceahlău
3.2. Munții Hășmaș
3.3. Munții Tarcău
1. Geologia
1.1. Alcătuirea petrografică și date stratigrafice
Arealul studiat cuprinde roci variate aparținând majoritar în categoria celor metamorfice și sedimentare. Din punct de vedere geologic se indentifică două unități lito-structurale: în vestul bazinului zona cristalino mezozoică de vârstă prealpină și alpină și zona flișului carpatic de vârstă alpină.
Cronologic vorbind se impune a analiza pentru început zona cristalino–mezozoică. Aceasta cuprinde partea de vest a bazinului, iar din punc de vedere structogenetic ea corespunde primei etape de edificare a Carpatilor Orientali (Mutihac, 2007). În cadrul acestei zone se include Unitatea Central Est Carpatică și Pânza Leoata-Bucegi-Piatra Mare. Din cadrul Unității Est Carpatice fac parte și M-ții Hășimaș, având în constituția litilogică a lor, șisturi cristaline paleozoice și prepaleozoice cu roci epimetamorfice cu o grosime de 4000m și o vechime de 500-610 milioane ani (Atanasiu, 1928) și roci mezometamorfice având o grosime de 3000m și o vârstă cuprinsă între 370-507 milioane ani. Șisturile cristalime mezotamorfice sunt alcătuite din gnaise, micașisturi, amfibilite, paragnaise, iar șisturile cristaline epimetamorfice sunt alcătuite din șisturi grafitoase, șistoase, cuarțitice calcare și dolomite cristaline.
Peste formațiunile prealpine s-a depus un sedimentar preaustric și un sedimetar postaustric (postparoxismal). Sedimentarul preaustric cu o grosime de 2000m conține formațiuni triasice, jurasice, cretacice ce au în componența lor dolomite triasice (seria calcaro-marnoasă și argile cu blocuri constituind wildflich-ul cretacic). Constantin Grasu arată că peste wildflich-ul cretacic apar formațiuni constituiente Pânzei de Hășimaș. Această pânză este alcătuită de o stivă de calcare de până la 600m grosime din care s-au detașat mai multe masive ale Hășimașului, masive ce se află pe arealul studiat: Suhardul Mare, Suhardul Mic, Cupașul, Bardosul, Surducul, Munticelul, Ghilcoș, Hășimașul Negru, Hășimașul Mare, Hășimașul Mic, Telecul Mare și Telecul Mic.
Ulterior învelișului preaustric apare învelișul postaustric cu depozite neocretacice în sinclinalul Hășimaș, alcătuit din calcare, conglomerate și gresii glauconitice.
A doua unitate litostructurală indentificată în cadrul arealului studiat este dată de flișul carpatic de vârsta cretacică și paleogenă, prezent în jumătatea estică a bazinului hidrografic Bicaz ce însumează 45,17 % din suprafața bazinului (Vega, 2003). Această unitate litologică a flișului carpatic este alcătuită din punct de vedere structogenetic din toate cele trei tipuri litofaciale: flișul intern căruia îi corespunde Pânza de Ceahlău, flișul median (de tranzitie) căruia îi corespunde Pânza de Teleajen și flișul extern căruia îi corespunde Pânza Audia și Pânza Tarcău. Pe valea râului Bicaz pe o lungime de 20km între localitățile Bicaz Chei și Bicaz se pot observa formațiuni componente din toate pânzele, fapt ce demostrează o tectonică intensă în timpul orogenezelor alpine la care se adaugă și lipsa sedimentarului postparoxismal, sedimentar existent în unitatea litologica discutată anterior. În alcătuirea flișului din arealul studiat intră: fliș grezos–calcaros șistos (strate de Sinaia), fliș grezos șistos (starate de Bistra), conglomerate, conglomerate și gresii glauconitice, fliș grezos (gresie de Tarcău), fliș grezos cu intercalații șistoase, fliș șistos vargat, argile roșii și verzi, fliș șistor grezos cu intercalații de gresii masive și conglomerate (fliș curbicortical) și fliș șistos negru (în Pânza de Audia). Aferent acestor pânze corespund M-ții Tarcăului și Masivul Ceahlău: M. Ivaneș (1040m), M. Arșița Mădărășeni (1148m), M. Bățul Mare (1288m), M. Asău (1363m), M. Huisurez (1258m), M. Șugău (1245m), M. Cel cu Plai (1291m), M. Lung (1393m), M. Cipchieș (1357m), M. Măgura Tarcău (1492m), M. Sima (1119m), M. Secuiesc (1244m), Masivul Ceahlău (1906m), M Făgițel (1165m), M. Caprei (1113m), Obcina dintre Bistre (1279m), Obcina Lacurilor (1310m).
Fig. 1 Variația spațială a unităților litologice din bazinul hidrografic Bicaz
Fig 2. Coloană stratigrafică (Mutihac, 2007)
Fig. 3 Profil geologic în M-ții Hășmaș
1 – cristalinul de Hăghimaș-Rarău-Brătila; Cristalinul de Tulgheș.
Sedimentar bucovnic: 3 – conglomerate și gresii werfeniene; 4 – dolomite anisiene;
5 – calcare massive ladiniene; 6 – marno-gresii liasice; 7 – marno-gresii și marne mezojurasice;
8 – jaspuri callovian-oxfordiene; 9 – grezo-calcare tithonic-neocomiene (Formațiunea de Lunca);
10 – wildfliș Barremian-Albian. Sedimentar transilvănean; 11 – calcare massive kimmeridgian-neocomiene; 12 – calcare massive barremian-apțiene(facies urgonian).
Înveliș posttectonic: 13 – conglomerate vraconian-cenomaniene. Flișul: – Formațiunea de Sinaia.
(după Mutihac, 1990)
Fig. 4 Harta geologică a bazinului hidrografic Bicaz (Litologia)
1.2. Evoluția paleogeografică și tectonica
Contextul geologic a determinat apariția mai multor mase de roci dislocate din Platforma Est-europeană să se orienteze și să se deplaseze dinspre Vest spre Est odată cu începerea fazei austrice până la consumarea fazelor stirice-moldavice. În unele locuri după cum menționează M. Săndulescu apar șariaje repetate. C. Grasu arată că pânzele de șariaj ocupă un spațiu mai mare. Compresiunile intervenite spre seriile ciclului de condimentare mezozoic, ca urmare a consumului scoartei oceanice tethysiene prin procesul de subductie au determinat deformarea sedimentelor din domeniul transilvan, bucovnic și subbucovnic să se acomodeze într-un spațiu din ce în ce mai restrâns obligându-le să se cuteze și să se suprapună unele peste altele într-o structură de pânze de șariaj. Pânzele de șariaj sunt și în Unitatea Central-Est carpatică (M-ții Hășmaș) cât și în flișul carpatic. În cadrul zonei cristalino mezozoice se identifică pânza subbucovinică ce apare la nord de Telec și la gura Dămucului, pânza bucovinică și pânza de Hăghimaș (foto). În cadrul flișului carpatic, pe suprafața studiată se includ pânzele: Ceahlău, Teleajen, Audia, și Tarcău. Orientarea acestor pînze au o direcție generală Sud-Nord. Privind amplasamentul văilor principale, Verga arată că acestea s-au adaptat structură. O excepție importantă o constituie valea Bicazului care traversează pânzele de șariaj, iar râul cu același nume a determinat apariția Cheilor Bicazului în calcarele din seria alohtonă transilvană (pânza de Hășmaș). Acest lucru este subscris și pentru o parte din afluenții cursului superior ai Bicazului: Lapoș, Bicăjel, Șugău.
Fig. 5 Distribuția spațială a pânzelor transilvane în zona Lacu Roșu
Fig. 6 Distribuția spațială a pânzelor transilvane în zona Lacu Roșu
Fig. 7 Distribuția spațială a pânzelor transilvane în zona Lacu Roșu
2. Relieful
2.1. Aspecte morfografice definitorii
2.1.1.Sistemul de văi
Odată cu edificarea unitaților montane din bazinul Bicazului s-a conturat rețeaua de drenaj în care râurile principale și-au format văi. În același timp suprafețele morfologice inițiale s-au restrâns și au rezultat suprafețele morfologice actuale cu interfluvii evoluate. Primul râu a fost Bicazul, acesta printr-o suită de captări a format sistemul hidrografic actual. Astfel, rețeaua de văi este complexă și dezvoltată ierarhic pe mai multe nivele de organizare (Verga, 2007). Litologia și structurile geologice și-au pus amprenta asupra aspectului văilor în profil transversal și longitudinal. Un exemplu poate fi dat de profilul longitudinal al Bicazului. În partea superioară a văii Bicazului în sedimentarul mezozoic, râul cu același nume are un profil înclinat pe direcția de scurgere. În zona de fliș pe lângă acțiunea de depunere a sedimentelor se observă că profilul acestuia are înclinații foarte reduse, râul prezintă un caracter de echilibru dinamic stabil, însă înainte de confluența cu Bistrița, Bicazul taie Gresia de Tarcău și formează un defileu. Și profilul transversal al Bicazului suferă modificări de la un sector la altul, modificări influențate așa cum am precizat de unitațile litostructurale străbătute, lucru indentificat și pe văile afluenților Bicazului. Rețeaua hidrografică este rectangulară cu văi longitudinale cum ar fi Bicaz, Dămuc, Bicajel și văi transversale cum sunt Pârâul Jidanului, Neagra, Ticoș, Floarea, Chișirig, Șugău, Lapoș, Cupaș, Licaș, afluenții Bicăjelului și afluenții direcți ai Dămucului.
Cu privire la valea Bicazului, aceasta prezintă o morfografie cu diferențe de la un sector la altul. Astfel, în sectorul superior de la izvoare până la ieșirea din Cheile Bicazului valea se prezintă sub forma de bazinet intramontan format între: muntele Ucigașul, Piciorul Licașului și Munții Suhardul Mare și Suhardul Mic. În această mică depresiune s-a format Lacul Roșu ca efect al producerii alunecărilor de teren de pe versanrul de Nord-Vest al Muntelui Ucigașul. În aval de acest bazinet Bicazul și-a format un sector de chei (Cheile Bicazului), iar în punctul de confluență al afluenților direcți cu acesta apar alte sectoare de chei (Cheile Bicăjelului, Lapoșului și Șugăului). În acest sector de chei, versanții prezintă înclinări foarte mari, abrupturi petrografice, au un profil rectilinuu și se prelungesc în luncile afluenților sunb forma de conuri de dejecție cum este cazul Bicajelului și Pârâul Oii. În sectorul mijlociu de la ieșirea din chei până în aval de comuna Tașca, apare lunca cu lățimi variabile. Datorită înclinării foarte reduse a profilului longitudinal, Bicazul și-a format ostroave și renii la care au impus mai multe despletiri. Din analiza profilului transversal se observă forma versanților, înclinări mai reduse și o concavitate mai accentuată. Ultimul sector al Bicazului de la intrarea în Cheița până la varsarea în Bistrița apar versanți cu înclinări mai accentuate, Bicazul prezintă o scurgere mai puternică, se observă blocuri de pietre în patul albiei minore.
În cazul afluenților mai importanți ai Bicazului cum ar fi: Dămuc, Bicăjel și Valea Jidanului se observă particularități locale. În cazul Dămucului apar adeseori sectoare de îngustare și de lărgire a văii, versanții sunt rectilinii cu înclinări de 15-45°. Valea Bicăjelului se prezintă sub formă de depresiune alungită, depresiune ce este succedată în aval de aceasta de un sector de chei, un sector de vale lărgit și un alt sector de chei, format în Piatra Surducului. Valea Jidanului prezintă o adâncire evoluată, versanții sunt rectilinii și se poate observa la confluența Bistrei cu Valea Jidanului o piață hidrografică – un nivel de bază local, în care versanții sunt mai retrași.
2.1.2. Sistemul de interfluvii
Evoluția în timp a sitemului de văi, are ca rezultat, suprafețe interfluviale tipice zonei cristalino-mezozoice și zonei flișului carpatic, zone separate de culoarul format de râul Bistra, Valea Jidanului și Dămucului. În vestul bazinului interfluviile sunt plate și se termină cu versanți abrupți pe de o parte și pe cealaltă parte: Hășimașul Mare, Culmea Dămucului, Muntele Ucigașul, Bâtca lui Ciofleac, Arșița, Culmea Lapoșului. Abrupturile acestor interfluvii intră în componența văilor înguste și adâncite: văile evoluate ale Șugăului, Lapoșului, Licașului, Oii, a Bicăjelului cu afluenții săi. Pe culmea Dămucului apar klippe: Ciuha, Bâtca Neagră, Piatra Luciului, Făgițelul etc. În partea de vest a bazinului în zona flișului, interfluviile se prezintă sub o altă morfografie. Morfografia acestora a fost determinată de propietățile fizice și chimice ale litofaciesurilor ce intră în componența lor. Eroziunea diferențială a determinat prezența mai multor martori de eroziune insulari. Spațiile interfluviale prezintă altitudini mai reduse cu excepția platoului Ceahlăului, o oarecare masivitate și cu aspect de cupolă în unele cazuri: Vârfurile Verdelui, Făgițelului, Neagra, Nera, Bâtca Stegea.
2.2. Tipurile poligenetice de relief
2.2.1. Relieful structural
Aranjamentul tectonc din arealul studiat trădează forme de relief structuale specifice structurii de concordanță directă, concordanță inversă.
Fomele de relief corespunzătoare concordanței directe adică văi pe sinclinale și intefluvii pe anticlinale se remarcă prin prezența culmii Smida Florii, Cipchieș-Crăcăoaș-Muntele Lung cu altitudini de 1200-1400m și a văilor: Neagra, Chișirig, Ticoș și Izvor. aceste văi de sinclinal au mai mulți afluenți de tip torențial, ce coboară perpendicular de pe flancurile anticlinalului cu lungimi scurte, un fel de văi consecvente după cum precizează Gr. Posea et al. 1976. Atât în plan transversal cât și în plan longitudinal, anticlinalul a fost supuz eroziunii și îndepărtării stratelor superioare până la strate de roci mai duce. Este vorba de faciesul corespunzător pânzelor flișului carpatic. Formele de concordanță inversă s-au adaptat direct la structură. Se încadrează în această categorie sinclinalul suspendat al Ceahlăului, sinclinalul suspendal al M-ților Hășmaș, și văile de anticlinal. Sinclinalul suspendat al Ceahlăului și al M-ților Hășmaș apare ridicat în raport cu anticlinalul din proximitate. Acesta din urmă a suferit o eroziune accentutată dată ușoara rezistență a rocilor în fața eroziunii. astfel din stadiul primar s-a ajuns la o inversiune de relief evidentă. În cazul Ceahlăului apar trepte structurale (polițe) și cuestre simetrice (hogback).
În partea de vest a bazinului Bicaz, parte ce corespunde pânzelor transilvane, relieful structural are un aport mai mare decât în partea estică unde în morfologia actuală a contribuit mai mult eroziunea fluviatilă și specificul litologic. Pe Culmea Curmăturii este remarcabilă falia ce separă Muntele Ghilcoș de Muntele Hășmașul Negru printr-o curmătură. Alte falii cu apariții la zi prin intermediul curmăturilor sunt și între vârfurile: Hășmașul Mare cu Fratele, Munticel cu Criminiș și alte vârfuri de pe Culmea Dămucului. Pentru Culmea Dămucului este de remarcată prezența klippelor calcaroase în wildflich (Bâtca Neagră, Piatra Făgițelului, Piatra Ciuha, Piatra Luciu). În funcție de direcția stratelor văile pot fi clasificate structural. Văile consecvente sunt afluenții din cursul superior al Dămucului (Seaca, Șugău, Hisurez, Glodu). Cursul inferior al Dămucului are afluenți cu văi obsecvente datorită schimbării sensului stratelor. Afluenții Bicăjelului din cursul superior intră majoritar în categoria văilor obsecvente. Pâraiele Tașca, Mihlit, Ticoș, Neagra, Șugău, au format văi subsecvente. Tot văi subsecvente au format Dămucul și Bicăjelul determinate de existența fronturilor cuestrice ale Hășmașului. În cazul Bicăjelului mai evident decât în cazul Dămucului este vorba despre o atingere a profilului de echilibru astfel încât, valea s-a lărgit și se prezintă sub forma unui culoar depresionar.
Fig. 8 Cuestra simetrică din fața versantului de Vest al Ceahlăului
Fig. 9 Klippa Piatra Luciu și valea Bicăjelului
Fig. 10 Harta morfostructurală a bazinului hidrografic Bicaz
2.2.2. Relieful petrografic
2.2.2.1. Relieful dezvoltat pe conglomerate
Relieful dezvoltat pe conglomerate corespunde Conglomeratelor de Bârnadu și conglomeratelor și flișului grezos în Ceahlău (spre periferia masivului apar Stratele de Sinaia, Bistra, Bobșa). Primele au în componența lor un liant mai puțin coeziv și pietrișuri cimentate de dimensiuni mai mici decât conglomeratele Ceahlăului. Ca o consecință a acestui fapt – abrupturi mai mari în cazul Ceahlăului (1906,7m) decât în cazul Lapoșului (1448m,), Poiana Mare (1502m). Conglomeratele au determinat apariții de abrupturi ce se suprapun versanților munților precizați anterior, sectoare de chei (Cheile Bistrei Mici), Turnuri (Turnul lui Butu și Ana, Panaghia și Piatra Ciobanului), coloane (Coloana Dolorică, Dinții Porcului), alveole de dizolvare, clăi (Clăile lui Miron). Pe platoul Ceahlăului apar mici areale cu bad-lands-uri. Apar și forme de pseudocarst: lapiezuri, mici sectoare de chei și peșteri. Se detașează Peștera Toșorog creată în Conglomeratele de Bârnadu cu o lungime identificată și exploarată de 600m. Din cauza faptului că vizitarea peșterii nu se face într-un cadru organizat, în ultimii ani, mulți dintre vizitatori au adus-o în stare de degradare.
Fig. 10 Panaghia Fif. 11 Clăile lui Miron Fig. 12 Alveole în conglomerate
2.2.2.2. Relieful dezvoltat pe gresii
Relieful dezvoltat pe gresii apare suprapus pînzelor flișului cu o dezvoltare mai mare în munții Tarcăului. Aceste gresii denumite asemenea munților se află în strate compacte și destul de groase. A rezultat un relief greoi, cu vârfuri izolate, grohotișuri la bază, eroziune diferențială pe versanți. Rezultă și defilee – defileul Bicazului pe sectorul de intersecție cu Gresiile de Tarcău. Sunt prezente abrupturile și crestele (Muntele Sima).
2.2.2.3. Relieful dezvoltat pe argile și marno-argile
Prezența argilelor și a morno-argilelor pe alocuri trădează prezența formelor de relief specifice. În cadrul bazinului Bicazului marnele și marno-argilele au o răspândire pe toată suprafața. Prin urmare curgerile noroioase, ravenele, bad-lands-urile și alunecările de teren se observă în peisajul actual. Organizmele torențiale sunt omniprezente în bazinele hidrografice ale afluenților Dămucului, Bicăjelului pe dreapta, în bazinul Secu, Floarea, Ticoș, Chișirig, Neagra, Hamzoaia și pe muntele Higheș. Ravenele s-au dezvoltat mai bine în partea de est a bazinului Bicazului și mai puțin în zona pânzei de Hășmaș. Bad-lands-urile apar în zona în care stratele de argilă sunt mai groase – zona Obcină. Aceste forme de relief prin apariția lor determină schimbarea categoriei de folosință a terenurilor agricole. Cea mai specifică formă de relief care determină schimbări mult mai vizibile în peisaj și totodată riscuri geomorfologice induse, sunt alunecările de teren. Existența argilele și a marno-argilelor intră în categoria cauzelor potențiale și cumulat cu existența apei, reducerea echilibrului de pantă, cutremurele, defrișările și eroziunea laterală și în adâncime a râurilor determină manifestarea acestor fenomene geomorfologice. Cu privire la aceste fenomene geomorfologice, ele vor fi tratate într-un capitol aparte. Referitor la forma de relief, aceasta impune o modificare a aspectului versanților mai ales în zona flișului carpatic din cadrul bazinului hidrografic Bicaz. Versanții au un aspect vălurit cu micro depresiuni, suprafețe discontinue, multe praguri.
Fig. 12, Fig. 13 Alunecări în marno-calcare
2.2.2.4. Relieful dezvoltat pe roci calcaroase (calcaros și carstic)
Specificul modelării rocilor calcaroase propriu-zise condiționează formarea unui relief calcaros și a unui relief carstic (Tr. Naum, I. Preda, 1972). În cadrul bazinului hidrografic Bicaz, rocile calcaroase (calcare și dolomite) au permis dezvoltarea formelor de relief specifice reliefului calcaros și a reliefului carstic în M-ții Hășmaș (Vest-ul bazinului). S-au dezvoltat platouri calcaroase (Suhardul Mic, Ghilcoș, Ecem-Fratele) limitate de abrupturi, abrupturi ce corespund fronturilor de cuestră. La baza abrupturilor apar tăpșane de grohotișuri abrupturile: Mt. Ghilcoș, Suhardul Mic, Hășmașul Mare, Hășmașul Mic și Munticelu.
Pe calcarele Hășmașului s-au format mai multe chei: Cheile Bicazului, Cheile Bicăjelului, Cheile Lapoșului, Cheile Șugăului. Acestea au profile transversale înguste, pereți abrupți și surplombe. Cea mai mare surplombă, este cea din Cheile Bicazului zona Gâtul Iadului. Apariția ei a fost determinată de o prăbușire individuală a unui imens bloc de calcar ce a blocat circulația vehiculelor și autovehiculelor între Bicaz și Gheorgheni pe o perioadă de două luni în anul 1970. În sectoarele de chei apar forme de coroziune și forme de eroziune pe pereți denumite marmite.
Formele tipice ale reliefului carstic aparțin carstului de suprafață și carstului de adâncime. Astfel, aparțin exocarstului câmpurile de lapiezuri din Poiana Albă, de pe platoul Ghilcoșului și Platoul Suhardului Mic și tot în aceste zone prezența dolinelor circulare. Încadrăm tot exocarstului, avenul Licaș ce are o adâncime exploarată de 50m.
Formele de endocarst au apărut în Mt. Suhard, Bardos, Hășmașul Negru și Munticel ca o consecință a acționării cuplurilor de procese: disoluție-precipitare chimică, coroziune-eroziune, eroziune-acumulare, precipitare chimică-acumulare. Pe lângă aceste cupluri de procese, la formarea peșterilor contribuie și prezența fisurilor tectonice, circulația internă a apei precum și temperatura acesteia. Cea mai importantă peșteră se află pe clina estică a Munticelului. Se prezintă cu o sală mare și două galerii. În cadrul acestora se află cea mai mare densitate de stalagmite lumânare din România. Alte speleoterme: stalactite, stalagmite, anemolite, scurgeri parietale, draperii, văluri și gururi. În prezent, peștera se află într-un stadiu accentuat de degradare datorită localnicilor și turiștilor.
Fig. 14 Marmite laterale în Cheile Bicazului Fig. 15 Surplomba din zona Gâtul Iadului
Fig. 16 Lapiezuri pe calcare Fig. 17 Cheile Bicazului
2.2.3 Relieful periglaciar
Urmele modelării periglaciare pleistocene apar ca forme de relief rezidual, diferite tipuri de acumulări și structuri criogene (Posea, 1974). În cadrul acestui tip de relief se poate discuta despre forme de relief specifice ce au apărut în pleistocen. Aceste forme de relief sunt răspândite pe toată suprafața bazinului Bicaz materializate prin vârfuri ascuțite, coloane, trene de grohotișuri, pereți abrupți, stâlpi, culoare de avalanșe. În studiul hazardelor și a riscurilor geomorfologice este important de analizat distribuția spațială a culoarelor de avalanșe și a gradului de vulnerabilitate a populației în fața fenomenelor de avalanșe. Culoare de avalanșe sunt pe versantul de Vest și Sud-Vest al Ceahlăului și pe versanții abrupți ai Hășmașului. Relieful periglaciar include și forme de acumulare a materialelor de pe versanți. Rezultă pânze și conuri de grohotișuri mai ales la baza abrupturilor calcaroase aflate în Vest-ul bazinului hidrografic Bicaz.
2.3. Caracteristici de ordin morfometric
2.3.1. Hipsometria
Relieful din bazinul râului Bicaz se desfășoară altitudinal între 1906,7m (Vf. Ocolașul Mare – Masivul Ceahlău; vârf aflat pe cumpăna de ape) și 425m (punctul de confluență cu Bistrița). Rezultă un ecart de 1481,7m, ecart ce explică diversitatea morfologică la care adăugând potențialul biopedoclimatic rezultă o dinamică omniprezentă a reliefului.
În vederea cuantificării și analizei acestui indicator morfometric, s-a realizat harta hipsometrică prin intermediul programelor gis ArcGis 9.3.1 și Global Mapper 13. Pentru a pune în evidență particularitățile hipsometrice ale arealului studiat s-au ales 8 intervale hipsometrice neuniforme din punct de vedere valoric.
Cele mai joase altitudini (până la 600m) cuprind Lunca Bicazului până la confluența acestuia cu Dămucul. Acest interval valoric (425-600m) ocupă 2,92% din suprafața bazinului. Valorile altirudinale între 600-850m cuprind spații de pe Valea Bicazului, afluenții Bicazului, Valea Dămucului până în dreptul satului Huisurez în proporție de 16,96%. Intervalul hipsometric 850-1000 urmărește Lunca Bicăjelului și spațiile limitrofe de la confluența acestuia cu Bicazul până la sfârșitul satului Trei Fântâni.
Fig. 18 Procente ale intervalelor hipsometrice
Tabel 1. Procentele și suprafața intervalelor hipsometrice în cadrul bazinului hidrografic Bicaz
Cea mai mare pondere 41, 84% o are intervalul hipsometric 1000-1250. Acesta ocupă aproape toată suprafața interfluviului dintre Dămuc și Bicăjel (Culmea Dămucului), obârșia Bicăjelului și aproape tot interfluviul dintre Dămuc și Tarcău. Intervalele altimetrice superioare altitudinii de 1250m cuprind vaste suprafețe în sectorul de N-V, N și S-V din bazin. Excepția o face sinclinalul suspendat al Ceahlăului, excepție dată de rolul rocilor și a structurilor geologice ca factor pasiv al morfogenezei. Conglomeratele din Masivul Ceahlău conțin un liant care opune o rezistență mai mare în fața eroziunii decît sedimentarul format din calcare și dolomite aflat în V-ul Bazinului.
În concluzie, intervalele hipsometrice superioare sunt distribuite pe spațiile periferice ale bazinului Bicaz. În interiorul bazinului de identifică intervale hipsometrice inferioare valorii altitudinale de 1250m lucru care a permis realizarea așezărilor omenești definitive sau sezoniere. Aici este vorba despre gradul de accesibilitate și pretabilitate a reliefului, grad influențat și de alte elemente morfometrice.
Fig. 19 Harta hipsometrică a bazinului hidrografic Bicaz
2.3.2. Fragmentarea reliefului
2.3.2.1. Adâncimea fragmentării reliefului
Adâncimea maximă a fragmentării reliefului, calculată la scara întregii suprafețe bazinale, este de 1481,7m. Această valoare nu are un caracter decât informativ, întrucât ea nu reflectă situația reală a ritmului de adâncire înregistrat în evoluția văii Bicazului sau a văilor secundare. Pentru stabilirea potențialului denudativ al reliefului se va identifica energia majoră de relief ca fiind diferența altitudinală dintre suprafețele interfluviale și talvegul bicazului privit ca nivel de bază local și energia minimă de relief privită ca diferența dintre culmile interfluviale și văile care le-au detașat, văi ce sunt subordonate taxonomic văii Bicazului.
Fig. 20 Ponderea intervalelor valorice ale energiei de relief din cadrul bazinului hidografic Bicaz
Tabel 2 Procentele și suprafața intervalelor valorice privind energia de relief din cadrul bazinului hidrografic Bicaz
Pentru calcularea și identificarea energiei reliefului s-a folosit funcția Neighborthood – Block Statistics din programul ArcGis 9.3.1. S-a abordat metoda pătratelor module cu suprafața de 1 km2 în care s-a calculat diferența dintre altitudinea maximă și cea minimă. Astfel, prin aceasta s-a realizat un caroiaj kilometric prin intermediul căruia s-a calculat adâncimea fragmentării pentru fiecare celulă în parte.
Adâncimea fragmentării înregistrează cel mai frecvent valori de 200-300m (38,64%) și 300-400m (37,40% din suprafața bazinului). O adâncire mai evoluată cu un profil longitudinal mai coborât a realizat-o Bicăjelul. În acest caz, energia cuprinde valori de 700m, valori date de diferența dintre Hășmașul Mare, Ecem, Hășmașul Negru și nivelul altitudinal al talvegului râului Bicăjel. Alte valori ridicate ale energiei de relief se identifică unele sectoare de chei. În Nord-ul bazinului, cele mai mari valori sunt date de abrupturile Ceahlăului până la 700m. Valori de 400-500m sunt adeseori și în sectorul estic al bazinului studiat obținute ca diferența altitudinală dintre cumpăna de ape a Dămucului și cursul acestuia.
Fig. 21 Harta adâncimii fragmentării reliefului din cadrul bazinului hidrografic Bicaz
2.3.2.2. Densitatea fragmentării reliefului
Densitatea fragmentării reliefului reprezintă un imnportant indice cantitativ pentru determinarea aspectului reliefului condiționat pentru dinamica și frecvența proceselor de modelare. Prin intermediul acesteia se exprimă raportul dintre lungimea totală a rețelei hidrografice din cadrul arealului strudiat și suprafața acestuia. Prin intermediul acestui indice se poate cuantifica resursele de apă din bazin. Densitatea fragmentării reliefului este direct proporțională resursele de apă; cu cât densitatea fragmentării reliefului este mai mare cu atât sunt mai mari resursele de apă. Pentru determinarea densității fragmentării reliefului s-au utilizat foile topo 1:25.000 ediția 1985. De pe aceste foi topo s-a creat modelul digital de elevație. Ulterior, rețeaua hidrografică a fost vectorizată și prin intermediul funcției Density a programului ArcGis 9.3.1. pe metoda pătratelor module (cartogramelor) cu un caroiaj ce conține pătrate de un km2, a rezultat harta densității fragmentării reliefului, hartă ce reprezintă un indicator morfometric de bază deoarece raportează lungimea rețelei erozionale la unitatea de suprafață. S-au identificat valori ale densității reliefului între 0 și 5. Cele mai mari densități ale fragmentării reliefului se înregistrează în zona cursului superior al unor afluenți ai Bicazului. Tot valori de ridicate ale densității fragmentării reliefului au fost determinate de mai multe pâraie ce confluează cu Bicazul, Bicăjelu și Dămucul. Valori medii ale densității fragmentării reliefului sunt distribuite pe toată suprafața bazinului. Cele mai mici valori se regăsesc pe spațiile interfluviale Culmea Dămucului și Culmea Curmătura. Aceasta din urmă corespunde calcarelor și dolomitelor din pânza de Hășmaș. Se identifică o corelație, aceea în care există o legătură directă între arealele calcaroase și densitatea fragmentătii reliefului prin faptul că aceasta din urmă are cele mai mici valori în aceste zone calcaroase. Valorile densității scad în zonele individualizării rețelelor permanente.
Fig. 22 Ponderea intervalelor valorice ale densității fragmentării reliefului
Fig. 23. Harta densitatea fragmentării reliefului din bazinul hidrografic Bicaz
2.3.3. Declivitatea
O deosebită importanță pentru studiul proceselor geomorfologice o au pantele. Apariția și existența lor este dată de tipul de rocă, structurile geologice, procesele meteorice, cauze de ordin tectonic dar și adâncirea văilor cauzată de eroziunea râurilor (coborârea profilului longitudinal). Pentru identificarea repartiției spațiale a gradului de înclinare a suprafețelor, s-a realizat harta geodeclivității în programul ArcGis 9.3.1. prin aplicarea funcțiilor de calculare a pantelor pe modelul numeric de elevație realizat anterior. Prin intermediul acesteia și ținând cont de alți factori (expunerea și forma versanților, existența unui anumit tip de vegetație, umiditate, tipul de rocă, etc.) se pot evidenția zonele favorabile anumitor procese geomorfologice.
Înclinări de 15-30° ocupă cea mai mare suprafață din bazinul Bicazului 57,58% și sunt concentrate preponderent în partea de Est a bazinului în zona flișului carpatic dar și în bazinul Lapoșului, Șugăului, Bicăjelului, în bazinele afluenților Dămucului suprapus pe Pânzei Bucovnică și Subbucovnică.
Fig. 24 Ponderea intervalelor valorice ale geodeclivității din bazinul hidrografic Bicaz
Tabel 3 Procentele și suprafața intervalelor valorice privind geodeclivitatea din cadrul bazinului hidrografic Bicaz
Înclinări de 30-45° ocupă o suprafață de 13,30% din bazinul studiat. Acestea sunt suprapuse unor zone ce intră în alcătuirea Pânzei de Tarcău, Stratelor de Sinaia și în bazinul râurilor Toșorog și Șugău. În zona sedimentarului M-ților Hășmaș apar frecvent înclinări de 30-45°. Înclinări de 45° și peste 45° ocupă cea mai mică suprafață din bazin. Aceste înclinări corespund abrupturilor Hășmașului, zona Cheilor Bicazului, Bicăjelului, Lapoșului, Șugăului. În zona de fliș, abrupturi de peste 45° corespund zonei înalte a Ceahlăului. Înclinări de până la 15° ocupă puțin peste 27%. Se identifică în zonele de fund de vale a Bicazului (aval de ieșirea din chei), a văii Jidanului, Dămucului. Tot înclinări reduse se observă pe interfluviul dintre Șugău și Lapoș, dar și pe interfluviul dintre Bicăjel și Dămuc (Culmea Dămucului).
Fig. 25 Harta pantelor din bazinul hidrografic Bicaz
2.3.4. Expoziția versanților
Orientarea versanților față de razele soarelui joacă un rol important în diferențierea proceselor geomorfologice. Radiația solară este sursa de energie a proceselor de la nivel terestru și a proceselor climatice.
Harta expunerii versanților a fost realizată în urma aplicării funcției Aspect din programul ArcGis 9.3.1. asupra modelului digital de elevație. S-a realizat următoarea clasificare după criteriul expoziției:
Versanți însoriți cu expoziția S și S-V;
Versanți semiînsoriți cu expoziția S-E și V;
Versanți semiumbriți cu expoziția E și N-V;
Versanți umbriți cu expoziția N și N-E.
Dispunerea văii Bicazului pe direcția SV-NE a determinat ca versanții de stânga cu o orientare spre S să primească cea mai mare cantitate de căldură fiind totodată calzi și uscați și favorabili apariției proceselor geomorfologice deoarece în cazul acestora, încălzirea lor în sezonul rece determină o durată mai mică a stratului de zăpadă și implicit posibilitatea de apariție a procesolor geomorfologice mai mare.
Fig. 26 Ponderea tipurilor de versanți după criteriul expoziției din bazinul hidrografic Bicaz
Pe dreapta Bicazului, sunt versanții cu orientarea spre N și NV. În cazul acestora, durata existenței stratului de zăpadă este mult mai mare. De asemenea, ei sunt reci și umezi, solul este înghețat pe o perioadă mai mare de timp, rareori pot apărea avalanșe date de condițiile topografice și de acumularea mai multor strate de zăpadă. Evoluția Bicazului de la confluența cu Bistrița spre izvor prin regresie continuă a determinat o succesiune de captări cu rezultat asupra orientării actuale a versanților din bazinele hidrografice secundare. Afluenții au determinat o fragmentare a reliefului și implicit variații spațiale ale orientării versanților. În bazinul Dămucului dispunerea rectangulară a rețelei hidrografice a determinat orientări spre N și spre S a versanților. Spre deosebire de bazinul Dămucului, bazinul Bicăjelului are un relief mai puțin fragmentat în care versanții de pe stânga Bicăjelului au o orientare N-E iar cei de dreapta S-V și S fiind cei mai însoriți. O particularitate al acestui fapt este dată de modul și gradul de utilizare al terenurilor agricole cu predominanta terenurilor de fânețe cu două cicluri vegetale în sezonul cald. Bazinul văii Jidanului cuprinde versanți cu orientarea spre N și N-E, iar în bazinul Bistrei versanții au diverse orientări datorită fragmentării reliefului predomină ușor versanții cu o oarecare tendință spre S și S-V (versantul ce corespunde cu abruptul Ceahlăului).
La nivelul bazinului Bicaz predomină versanții umbriți 32,50% fiind în ușor avantaj față de versanții cu orientare spre S și S-V 25%. Versanții semiumbriți ocupă o suprafață de 22,20% și versanții semiînsoriți 18,70%. Toate acestea reclamă stadiul evolutiv al sistemului hidrografic al arealului studiat.
Fig. 27 Harta expoziției versanților pentru bazinul hidrografic Bicaz
3. Caracterizarea fizico-geografică generală
a unităților morfostructurale din bazinul Bicazului
3.1. Masivul Ceahlău
Masivul Ceahlău descris în literatura românească ca piatra nestemată a Moldovei (Dimitre Cantemir), uriaș cu fruntea-n soare (G. Coșbuc), Bătrânul Rege al Carpaților Moldovei (Al. Vlahuță), se află situat în grupa centrală a Carpatilor Orientali, în unitatea morfostructurală a flișului la intersecția paralelei de 47° latitudine nordică și a meridianului de 26° longitudine estică. Este limitat în partea de Nord de valea Bistricioarei ce ii desparte de M-ții Bistriței, la Est se află Lacul Izvorul Muntelui, la Sud valea Bicazului, iar în partea de Vest, Cehlăul este separat de M-ții Hașimasului de un larg culoar de contact cu cristalinul mezozoic denumit Culoarul Pintec – Bistra. Suprafața masivului este de 292Km2.
Morfologic, Masivul Ceahlău este constituit dintr-un sistem de culmi radiale cu altitudini cuprinse în intervalul 900 – 1500m, de tip obcină care converg în zona înalta a masivului cu altitudinea maximă de 1906,7 m în vârful Ocolasșl Mare. Fig. 28 Ceahlăul văzut dinspre vest
În partea de Vest se află Obcina Lacului și Obcina Tablei, în partea de Sud se află Obcina Chiliei și Obcina Pietrei Arse, în partea de Est se află Obcina Chica Baicului, Obcina Vedelui și Obcina Cerebuc, iar în partea de Nord se află Obcina Tiflicului și Obcina Humăriei.
Rocile în care este gravat relieful masivului Ceahlău sunt variate și aparțin grupei rocilor sedimentare detritie a flișului. În componența flișului se găsesc mai multe strate cu grosimi și durități diferite (marmocalcare, marne, argile, șisturi argiloase, gresii congomerate, etc.) grupate în unități litologice sub forma de fâții paralele cu orientarea nord-sud (pânzele flișului). Enuntate de la Vest la Est acestea cuprind strate de Sinaia în zona de contact cu unitatea cristalino-mezozoică, stratele de Bistra, stratele de Ceahlău, stratele de Audia, iar în extremitatea estică și sud-estică a masivului se găsesc formațiuni de fliș grezos cu intercalații șistoase, conglomerate cu intercalații de șituri verzi ce fac parte din unitatea litostructurală a gresiilor de Tarcău (fliș paleogen).
Ceahlăul se află pe un sinclinal suspendat care se inpune prin abrupturi mari, un platou structural și trepte, polițe, brâne (Posea, 2005). Pe platoul Ceahlăului s-au format diverse reliefuri de amănunt cu specific petrografico-conglomeratic (turnuri, praguri, colți, clăi, coloane: Colții Porcului, Piatra Ciobanului, Panagia, Toaca, Clăile lui Miron, Coloana Dolorică, Turnu lui Butu și Turnul lui Ana, etc. Platoul masivului se află la altitudinea medie de 1750-1800 m din care răsar câteva vârfuri cu altitudini mai mari: Ocolașul Mare 1907m, Bâtca lui Ghedeon 1845m, Vf. Lespezi 1801m, Vf. Toaca 1900m. Platoul masivului este orientat pe direcția Nord-Sud cu cea mai mare extindere în zona Vf. Ocolașului Mare. El este limitat de unități periferice ale masivului prin intermediul unor abrupturi structurale de 400-600m.
Fig. 29 Ocolașul Mare Fig. 30 Turnul lui Butu
Fig. 30 Vf. Toaca
Clima este determinată de radiația solară, circulația maselor de aer, suprafața subiacentă activă (relieful prin altitudine, expoziția versanților, geodeclivitate, vegetația și alte elemente). Ceahlăul ca dealtfel întregul teritoriu al României se află situat într-un climat temperat-continental moderat cu nuanțe de tranziție menționat în literatura de specialitate sub denumirea de climat temperat de tip carpato-danubiano-pontic (Posea, 2006). Temperatura medie multianuală în zona înaltă este de -1°C, iar la poale de 7°C. Media lunii ianuarie este de -0,4°C la poalele masivului și -9,5°C pe platorul masivului, iar temperatura medie a lunii iulie este de 23,4°C la poale și de 9°C pe platorul masivului. Nebulozitatea este ridicată și crește cu altitudinea. Cele mai fregvente perioade cu zile senine sunt în luna octombrie. Aproximativ în 200 zile pe an se înregistrează precipitații din care jumătate sunt ninsori. Valorile precipitațiilor medii anuale sunt de 700-800 mm pe an. Acestea sunt influențate de circulația maselor oceanice de aer dinspre Vest ce escaladează culmile montane pe care își lasă o parte din încărcătura lor de umezeală și care determină fenomenul de fohnizare locală pe valea Izvorului Muntelui și pe valea pârâului Neagra. Prin urmare versantul vestic al masivului suportă cantități de precipitații mai mari decât versantul estic, lucru ce determină modificări în ciclul biologic al plantelor.
Vânturile dominante sunt cele vestice cu viteza medie de 7m/s vara și 13 m/s iarna, iar în timpul orajelor și a viscolului iarna pot atinge viteze de peste 40 m/s. Din punct de vedere hidrografic se remarcă prezența unei rețele hidrografice radiar-divergentă. Râurile și pâraiele aparțin regimului hidric de tip carpatic estic ce se caracterizează prin lipsa viiturilor de iarnă, ape mari de primavară-vară cu vârful în luna mai, viituri de august și ape mici de lungă durată ce au debite minime în semestrul rece (Posea, 2006). Aceste râuri și pâraie sunt afluenți ai Bicazului, Bistricioarei și Bistritei (râuri alogene din grupa râurilor de est). Principalele râuri fără cele menționate sunt, Schitu, Izvorul Alb, Secu, Izvorul Muntelui, Neagra și Bistra. Apele Ivorul Muntelui și ale Bicazului au fost captate prin tuneluri și se varsă în Lacul Izvorul Muntelui pentru a asigura rezerva necesară de apă pentru funcționarea hidrocentralei Stejaru de 210 MW, dar și pentru a acoperii perioadele de secetă.
Vegetatia cuprinde etajul pădurilor de foioase (în general fag) etajul pădurilor de amestec ce conțin foioase și conifere (predomină molidul) ce atinge altitudinea de 1300m urmat de etajul pădurilor de conifere (molid, brad alb și pin) ce atinge altitudinea de 1700m. Peste altitudinea de 1700m se află zona alpina constituit dintr-un etaj subalpin ce cuprinde jneapan, enupăr și salcie pitică și etajul alpin ce ocupă platoul eventual unde se indentifică afinul, merișorul și alte plante.
De remarcat prezenta plantelor relicte și prezenta numeroaselor plante endemice cum ar fi: omagul (Acunitum moldavicum) și vulturica de stânca (Hieracium pietroszenense). Dintre plantele ocrotite important de menționat sunt: floarea de colț, sângele voinicului, bulbucul de munte, ghintura galbenă, crucea voinicului, barba ungurului și papucul doamnei. Fauna este reprezentată de mai multe specii de animale, unele de interes cinegetic aferent etajului alpin și subalpin; cerbul, ursul, mistrețul, capra neagră, vulturul, cocoșul de munte, jderul, vulpea, râsul și pârșul.
În anul 1955 prin Directiva Consiliului de Miniștrii Nr. 1625 s-a înființat Parcul Național Ceahlău. În cuprinsul acestuia sunt incluse urmatoarele categorii de arii protejate:
1. Rezervația științifică "Ocolașul Mare";
2. Rezervația natural botanică "Polița cu Crini";
3. Monumentele naturii: "Cascada Duruitoarea" și "Avenul Mare".
Înființarea acestui parc s-a realizat cu scopul de a conserva patrimoniul natural, cultural și științific, desfășurarea de activități turistice în concordanță cu obiectivul de conservare al patrimoniului și cu proiectele teritoriale de dezvoltare economică. Alte obiectice vare au determinat înființare parcului sunt: susținerea cativităților tradiționale, silviculturii de calitate și activități de dezvoltare cu menținerea principilului de dezvoltare durabilă și informarea publicului și comunității locale despre avantaje economice, culturale și spirituale.
În prezent Parcul Național Ceahlău ocupă o suprafață de 7742,5ha și este administrat de Consiliul Județean Neamț.
3.2. Munții Hășmaș
Munții Hășmaș ocupă o poziție centrală în cadrul Carpaților Moldo-Transilvăneni. Aceștia se desfășuară pe direcția Nord-Sud pe o lungime de 50km între valea Bistricioarei și valea Iavadi. La Nord, M-ții Hășmaș sunt limitați de de râul Bistricioara, la Est sunt despărțiți de Masivul Ceahlău prin intermediul culoarului Pintic-Bistra, urmând ca limita de Est să se prelungească prin intermediul râului Bicaz între localitățile Bicazu Ardelean și Bicaz Chei. De la confluența râului Dămuc cu râul Bicaz, limita dintre M-ții Hășmaș și M-ții Tarcăului este dată de râul Dămuc. De aici, limita trece pe interfluviul dintre Dămuc și Valea Rece. În partea de Sud, Hășmașul este delimitat de valea Iavadi și de la obârșia ei, limita corespunde cumpenei de ape de pe Muntele Săcădat, Muntele Nașcalat, râul Nașcalat până la confluența acestuia cu râul Olt. La Vestul acestora se află M-ții Giurgeului cu cele două grupe: una a M-ților Voșlobenilor și una a M-ților Ditrăului. De prima grupă, M-ții Hășmaș sunt despărțiți în porțiunea superioară, de obârșia văii Oltului până la confluența cu pârâul Nașcalat, iar de Munții Ditrăului printr-o linie care, depășește trecătoarea Oltului, străbate văile Modoroș, Belchia și Gheorghe Mic până în Șaua Deșelatului (Cristea, 1978).
M-ții Hășmașului se suprapun unui segment al celei mai vechi osaturi a Carpaților Orientali, respectiv zona cristalino-mezozoică, ce acoperă ca timp, mult peste 500 milioane de ani din evoluția geologică a Pământului (Baciu et al., 2010). Fundamentul Hășmașului este format din roci cristaline (eruptive și sedimentar) mai mult sau mai puțin metamorfozate prin temperatură și presiune, caractersitici ce au determinat modificări chimice și fizice ale lor. Peste acestea s-au depus strate de roci sedimentare, dispuse într-o structură de pânze de șariaj: Pânza de Hășmaș, Pânza Bucovnică și Pânza Sub-bucovică. Fenomenul s-a petrecut în etapa de compresiune cunoscută sub numele de faza de înălțare austrică din Cretacic în urmă cu 100 de milioane de ani. După realizarea șariajului, a urmat o periadă de exondare și o perioadă de mediu de sedimentare marin în care s-au depus conglomeratele de Bârnadu cu o grosime a stratelor de 600-700m care se dispune discordant atât peste autohtonul bucovnic, cât și peste seria alohtonă transilvană (Baciu et al., 2010) fiind vorba în acest caz despre pânza de Hășmaș. Pânza Bucovnică cuprinde șisturile cristaline soclului mezozoic și un sedimentar cu o grosime de aproximativ 2000m ce conține dolomite triasice, seria calcaro-marnoasă și wildflysch-ul carpatic. Pânza de Hășmaș cuprinde wildflysch-ul carpatic și o stivă de calcare de peste 600m înălțime. Pânza Sub-bucovnică este disontinuă, se întâlnește numai ca petice de rabotaj la linia de contact dintre zona cristalino mezozoică și unitatea flișului carpatic (Baciu et al., 2010).
Morfografic, M-ții Hășmaș sunt constituiți din două culmi: Culmea Curmătura la Sud de valea Bicazului și Culmea Licaș la Nord de valea Bicazului până la Valea Tulgheșului. G. Posea îi clasifică taxonomic în Munții Bicazului: M-ții Licaș cu codul I.B.d.2.1. și M-ții Curmăturii cu codul I.B.d.2.2. Altitudinea maximă este în Vf. Hășmașul Mare 1792m. Alte cote importante sunt Vf. Hășmașul Negru 1772m, Vf. Fratele 1671m, Vf. Telecul Mare 1698m, Vf. Suhardul Mare 1507m, Vf. Citacului 1624m, Vf. Smochinei 1502m, Vf. Licaș 1675m, etc.
Fig. 31 Suhardul Mic (dreapta) și Suhardul Mare (stânga) văzuți de pe Mt. Ghilcoș
Fig. 32 Mt. Hășmașul Negru văzut din Depresiunea Trei Fântâni
Munții Hășmaș prezintă cel mai extins areal carstic din Carpații Orientali (Posea, 2005). Acesta este reprezentat prin forme de relief calcaros, forme endocarstice și forme exocarstice. Relieful calcaros și exocarstul cuprinde forme tipice de relief, lapiezuri, doline, uvale, polii, curmături și depresiuni castrogenice. Dintre polii, cele mai cunoscute sunt: Poiana Albă, Stâna Curmătura, Ciofronca-Pârâul Sec și Piatra Crăpată. Poliile marginale sunt date de apariția la zi a wildflysch-ului așa cum se întâmplă pe Pârâul lui Lazăr și gura Pârâului Sec ( Baciu et. al., 2010). Tot în cadrul reliefului calcaros și exocastric dar și prin intermediul eroziunii fluviatile a Bicazului și afluenților săi s-au format mai multe chei dintre care important de precizat sunt: Cheile Bicazului (cu sectorul Cheilor Mari și sectorul Cheilor Mici), Cheile Bicăjelului (cu sectorul de la Gâtul Iadului format în Piatra Surducului la punctul de confluența cu Bicazul și sectorul format în Piatra Ghilcoșului), Cheile Șugăului, Cheile Lapoșului și Cheile Pârâului Cupaș. De ramarcat faptul că în cazul Cheilor Bicazului este vorba mai întâi de o fază epigenetică în sedimentarul mezozoic urmată de faza de scurgere prin carst cu o adâncire până la depozitele de wildflysch. Baciu et al. meționeză faptul că sectorul Cheilor Mari sunt săpate pe o lungime de 4km în calcare iar sectorul Cheilor Mici traversează un sector tot de 4km în Conglomeratele de Bârnadu și în extremitatea estică a lor traversează bara de calcare a Masivelor Suduc și Munticelu (acestea erau unite) în zona de confluență a pârâului Șugău cu Bicazul. Pereții cheilor au o înălțime între 150 și 350m. În cadrul Munților Hașmaș sunt mai multe izvoare carstice dintre care două izvoare în zona de intrare a Șugăului în cheile sale, un alt izvor sub Piatra Glodului aproape de Peștera Ghiocelul, un izvor lângă traseul turistic ce duce de la satul Trei Fântâni la Cabana Piatra Singuratică și un izvor la baza Pietrii Surduc cunoscut și sub numele de Izvorul Regelui. Tot aici, se indentifică câmpurile cu lapiezuri de pe platourile castice și din cadrul poliilor.
Fig. 33 Cheile Bicazului și Culmea Cupaș văzute de pe Culmea Dămucului
Endocastrul cuprinde mai multe forme ca tip și ca număr, indeosebi peșteri și avene. Două peșteri sunt mai importante de precizat și anume: Peștera Munticelu formată în calcarele Masivului Munticelu și peștera Toșorog formată în Conglomeratele de Bârnadu la baza versantului muntelui Danciului în imediata apropiere a pârâului Valea Jidanului. Peștera Munticelu a fost descoperită în anul 1973 de către 4 elevi din comuna Bicaz Chei. Prezintă o sală mare și două galerii explorate și cartate. Se observă mai multe tipuri de speleoterme cum ar fi: stalactite, stalagmite, anemolite, draperii, gururi și valuri. Inițial exista o densitate foarte mare a stalagmitelor lumânare lucru ce demonstreză că a fost o activitate hidrogeologică intensă în timpul existenței peșterii active a Munticelului. În această peștera sau indentificat și recoltat cranii, maxilare, vertebre și alte componente ale scheletului de ursus spelaeus. În prezent această peșteră se află într-un stadiu avansat de degradare datorită turiștilor și localnicilor. Tot în categoria endocastului sunt cuprinse și avenurile ce pot fi fosile adică inactive și active. Cel mai cunoscut aven este cel de pe muntele Licaș. Acest aven este cunoscut sub numele de Avenul Gura Licașului ce are o deschide de 8m și o adâncime cunoscută de circa 50m.
Climatul din aceasta zona este de tip temperat de tip carpato-danubiano-pontic. Poziția masivului față de Depresiunea Giugeului și Depresiunea Ciucului și adăpostul oferit de masivele estice Tarcău și Ceahlău dar și altitudinile mai mici ale muntilor Giugeului, determină o circulație activă a brizelor montane cea ce relizează în final inversiunile termice. Astfel, pe versantul vestic se înregistrează temeperaturi de până la -35°C la care se adaugă cețuri dimineața ce se risipesc atunci când briza de vale pune în mișcare masele de aer dirijindu-le către crestele munților limitrofi depresiunilor. Pe versantul opus (versantul de Nord-Est) clima se aseamănă cu cea a Ceahlăului deoarece izoterma anuală de 8°C trece pe la poalele Ceahlăului și poalele Hășmașului. Temperatura medie anuală este cuprinsă între 8-9,5°C, temeperatura medie în timpul verii ajunge la 18,5°C, iar cea mai scăzută temperatură din luna ianuarie a fost de minus 28°C înregistrată la data de 27 ianuarie 1976 (Cristea, 1978). Nebulozitatea prezintă un vârf în decembrie și un minim în luna august. Precipitațiile sunt determinate de destinderea adiabatică a aerului umed, circulația maselor de aer vestive care determină precipitații mai abundente pe versantul de Vest decât cel de Est în cantități de până 1200mm/an.
Rețeaua hidrografică corespunde cursului superior și o parte a cursului mijlociu al Bicazului. Principalii afluenți de stânga ai Bicazului (râuri autohtone) sunt: Licaș, Suhard, Cupaș, Lapoș, Șugău, Gherman, iar din categoria afluenților de dreapta: Pârâul Calului, Pârâul Oii, Bicăjelul, Surducul și Pârâul Lipcheș. Alte pâraie dar care nu sunt afluenții ai Bicazului: Putna și Pintic ce se varsă în Bistricioara, Iavardul și Pârâul Fagului ce se varsă în Trotuș. În categoria apelor stătătoare se identifică Lacu Roșu format datorită unei alunecări de teren ce s-a produs în anul 1837. Situația actuală și evoluția acestuia este determinată de manifestarea fenomenului de colmatare produsă de transportul aluviunilor de către Bicaz, Pârâul Oii și Pârâul Suhard la care se adaugă și bilanțul hidrologic negativ. Acest bilanț hidrologic negativ este cauzat de coborârea profilului longitudinal al Bicazului în dreptul emisarului. Tot în categoria apelor stătătoare se adaugă existența unui lac format prin baraj artificial pe Bicaz în amonte de Lacu Roșu. Nu putem discuta de prezența lacului de pe Pârâul Oii deoarece acesta a fost colmatat în totalitate. În categoria apelor subterane intră stratele acvifere coresponzătoare pânzei freatice, iar prezența apelor de adâncime este influențată în mod direct de existența rocilor sedimentare carstificabile ce au fost fisurate.
Vegetația este etajată și cuprinde etajul pădurilor de amestec, etajul pădurilor de conifere și etajul alpin. Etajului pădurilor de foioase conține molidul (Picea excelsa), bradul alb (Albies silvestris). În zona subalpină din cadrul etajului alpin apare jneapănul (Pinus montana), ienupărul (Juniperus communis, Juniperus sibirica). În jurul Lacului Roșu apar specii endemice cum ar fi omagul (Aconitum), firuța (Poa rehmanni) și cosacii bicăjeni (Astragalus pseudopurpureus). Pe crestele munților apar specii de plante ocrotite de lege: sângele voinicului (Nigritella rubra), floarea de colț (Leontopodium alpinum). Mai apar: fragul (Fragaria vesca), zmeura (Rubus idaeus), murele (Rubus hirtus), afinul (Vaccinium myrtillus), merișorul (Vaccinium vitis-idaea), etc. În cadrul covorului vegetal se observă: mierea ursului (Pulmonaria officinalis), vioreaua (Scilla bifolia), crinul de pădure (Lillium martagon), gălbinelele de munte (Ranunculus carpaticus), ferigi (Dryopteris filix mas), etc.
Fauna este variată și bogată: ursul brun (Ursus arctos), cerbul (Capreolus capreolus), capra neagră (Rupicapra rupicapra), lupul (Canis lupus), vulpea (Canis vulpes), veverița (Sciurus vulgaris), cocoșul de munte (Tetrao urogallus), mierla ((Turus merula). În apelele limpezi și nepoluate se întâlnește frecvent păstrăvul (Salmo trutta fario).
Parcul Național Hășmaș-Cheile Bicazului a fost constituit în baza Legii 5/2000 și are o suprafață de 6575ha. Parcul este administrat de Direcția Silvică Mirecurea Ciuc din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva conform Contractului de Administrare nr. 736/M.M.G.A./22.05.2004.
Obiectivele înființări parcului se regăsesc în legea citată anterior și prind forma a: protejării patrimonului geologic și geomorfologic, protejării și conservării învelișului vegetal, protejării faunei, promovării turistice a zonei, etc. În cadrul Parcului Național Hășmaș-Cheile Bicazului sunt cuprinse mai multe rezervații naturale:
Rezervația Cheile Bicazului;
Rezervația Lacu Roșu;
Rezervația Cheile Șugăului-Munticelu;
Avenul Licaș;
Rezervația Hășmașu mare-Piatra Singuratică;
Rezervația Hășmașu Negru;
Peștera Munticel;
Peștera Toșorog.
3.3. Munții Tarcău
Munții Tarcăului ocupă o suprafață de 710km2 din cadrul grupei Carpaților Moldo-transilvăneni în imediata vecinătate a Unității Cristalino-Mezozoice. Aceștia sunt limitați la Nord de râul Bicaz de la confluența acestuia cu râul Dămuc până la confluența Tarcăului cu Bistrița, la Est îi limitează râul Tarcău, o cumpănă de ape între izvoarele Tarcăului și izvoarele Asăului și valea râului Asău. În sud se află râul Trotuș, iar în partea de vest limita geografică a Munților Tarcău este dată de Valea Rece, pârâul Lupului și râul Dămuc până la confluența acestuia cu Bicazul.
Coordonatele geografice importante care traversează arealul Munților Tarcău sunt: paralelele de 46°40' și 46°50' latitudine nordică și meridianul de 26° longitudine estică. Din punct de vedere geologic această unitate montană se suprapune zonei flișului ce este alcătuit din roci de vârstă cretacică și paleogenă. Tectonica majoră este organizată în pânze de șariaj ce sau format în etape succesive de la Vest la Est începând cu faza de paroxismului (faza austrică) din cretacicul mediu și încheindu-se cu faza moldavă de la începutul sarmațianului.
În cadrul Munților Tarcău sunt dezvoltate toate pânzele flișului Carpaților Orientali ce se prezintă sub forma unei fâșii paralele orientate de la Sud la Nord și cu lățimi diferite de la 1-2km până la 20km cum este cazul Pânzei de Tarcău în valea Asăului. De la Vest la Est acestea sunt: Pânza de Ceahlău, Pânza de Teleajen, Pânza de Audia, Pânza de Tarcău și Pânza de Vrancea.
Pânza de Ceahlău apare în Vest-ul munților în interiorul bazinelor hidrografice ale Dămucului, Valea Rece și Bolovăniș sub forma unui sinclinal larg în care s-au acumulat depozite cretacice al formațiunilor de Bistra și Ceahlău cu un facies predominant grezos. La Est-ul acesteia următoarea pânză este Pânza de Teleajen ce cuprinde o fâșie de 2-10km între Valea Trotușului și Valea Bicazului pe unele spații interfluviale dintre valea Dămucului și Valea Tarcăului. În cadrul acestei pânze depozitele sunt mai recente decât la precedenta, datate perioadei Cretacicului inferior și mediu și sunt alcătuite din formațiuni șistoase grezoase – gresia de Cotumba. Pânza de Audia apare sub forma unei fâșii înguste de maxim 2km cu formațiuni de vârstă cretacică și un facies puțin rezistent la eroziune, foarte cutate și faliate așa numitele Șisturi Negre. Pânza de Tarcău este complexă din punct de vedere statigrafic și tectonic, ocupă cea mai mare suprafață a munților Tarcăului și este alcătuită majoritar din depozite eocene și oligocene. Caracteristicele morfografice și morfometrice ale Munților Tarcău îi situează în categoria munților mijlocii ai țării noastre. Altitudinea medie este de 1000-1200m, iar altitudinile cele mai mari sunt date de: Vf. Grindușu 1664m, Vf. Tarcăul Mare 1640m, Vf. Ciudomiru 1649m, Vf. Tărcuța 1602m, Vf. Tarcăul Mic 1618m, Vf. Bolovanul Mare 1569m și Vf. Măgura Tarcău 1493m. Energia reliefului dată ca diferența dintre altitudinile maxime și altitudinile minime, este de 600-800m în raport cu Valea Tarcăului și 400-600m în raport cu afluenții Tarcăului, Dămucului și Asăului. Văile din aceasta unitate montană prezintă în profilul longitudinal rupturi de pantă, iar în profil tranversal nivele de umeri atât văile principale cât și unele secundare. Apar grohotișuri la bazele unor versantți, alunecări de teren, vârfuri teșite, spinări domoale cu șei de intersectie, masive izolate cum este culmea Grindușu, Muntele Lung și Măgura Tarcău, rotunjite la partea superioară cu versanți abrupți. Cele mai evoluate văi din cadrul Munților Tarcăului sunt Valea Asăului și Valea Tarcăului unde apar areale depresionale, sectoare mai largi și areale înguste sub forma de defileu.
Munții Tarcău se încadrează în etajul climatic al munților mijlocii cu amplitudini termice anuale moderate. Apar inversiuni termice în sezonul rece și foehnizarea maselor de aer datorită dispunerii culmilor înalte, a circulației maselor de aer vestice. Prima zi de îngheț poate apărea în cursul lunii septembrie, stratul de zăpadă este consistent și ține până la sfârșitul lunii aprilie începutul lunii mai. Temperatura medie anuală 6-7°C, temperatura medie a lunii ianuarie este de -6 – -4°C și temperatura medie a lunii iunie 16-18°C. Nivelul precipitațiilor medii anuale înregistrează valori de 800mm/an pe an la altitudini de 850-900m pe an și 1100mm/an la altitudinile de 1500m și peste. Vânturile bat de obicei dinspre Vest și Nord-Vest cu viteze de 5-10m/s în zona culmilor înalte și chiar 30m/s în timpul furtunilor și viscolelor.
Rețeaua hidrografică a Tarcăului este rectangulară. În cadrul Munților Tarcău se includ afluenții de dreapa ai Bicazului și Dămucului și afluenții de stânga ai Asăului și ai Tarcăului. Principalii afluenți de stânga ai Tarcăului sunt: Pr. Țapul, Tărcuța, Bolovănișul, Brateș, Ața și Frasinul. Principalii afluenți ai Dămucului de dreapta sunt: Pr. Antal, Pr. Sec, Șugăul, Huisurezul, Asăul, Glodul, Bățu, Ivaneș. Afluenții de dreapa ai Bicazului în sectorul M-țiilor Tarcău sunt: Ticoș, Floarea și Secu, iar afluenții de dreapta ai Trotușului în sectorul Munților Tarcău sunt: Valea Rece, Bolovănișul, Tarhausul, Șanțul, Camenca și Asău.
Vegetația este reprezentată de etajul pădurilor de amestec și etajul pădurilor de conifere. În cadrul pădurilor de amestec apar: fagul (Fagus sylvatica) și bradul alb (Abies alba) până la altitudinea de 1100m. Aferent etajului pădurilor de conifere corespund bradul alb (Abies alba), molidul (Picea abies) și pinul (Pinus montana). De remarcat faptul că zona forestieră ocupă 90 % din suprafața Munților Tarcău, iar această suprafață este într-o continuă scădere datorită exploatațiilor forestiere. Pe suprafețe restrânse apare vegetația ierboasă cu foarte multe specii. Fauna este corespunzatoare pădurilor de amestec și de conifere în care sunt prezenți: cerbul (Cervus elephus), râsul (Lynx lynx), jderul (Martes martes), veverița (Sciurus vulgaris), ursul (Ursus arctos), pârșul cenușiu ( Glis glis) și pârșul de alun și ocazional vulpea (Vulpes vulpes) și lupul (canis lupus). Principalele păsări sunt: gușa roșie (Erithacus rubecula), pițigoiul de brădet (Parus ater), ierunca (Tetrastes bonaisa), alunarul (Muscardinus avellanarius), corbul (corvus corax). În ape viețuiec păstrăvii (Salmo trutta).
Principala formă de conservare și de protejare a mediului este dată de Rezervația faunistică Brateș cu o suprafață de 35,7ha. Este acoperită în proporție majoritară de păduri de molid în care este protejat cocoșul de munte (Tetrao urogallus). Pe lângă acesta, rezervația este traversată și de alte animale.
BIBLIOGRAFIE
Armaș, I. (1999) – Bazinul hidrografic Doftana. Studiu de geomorfologie, Ed. Enciclopedică, București;
Armaș I., (2008) – Percepția riscului natural: cutremure, inundații, alunecări de teren, Ed. Univ. din București, București;
Armaș, I. Damian R., Șandric I., Osaci-Costache G., (2003) – Vulnerabilitatea versanților subcarpatici la alunecări de teren (Valea Prahovei), Ed. Fundației România de Mâine, București;
Atanasiu, I. (1928) – Asupra raporturilor tectonice dintre zona cristalină și zona flișului în regiunea dintre valea Bicazului și valea Bistricioarei. Dări de seamă Inst. Geol. Rom., vol. IX, București;
Baciu, S., D., Grasu, C., Brânzilă, M., Miclăuș, C., Butnar, C. (2010) – Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, Ed. Univ. Alexandru Ioan Cuza, Iași;
Cristea, E. (1978) – Munții Hășmaș, Ed. Sport-Turism, București;
Mutihac, V., (2007) – Geologia României, Ed. Didactică și Pedagogică, București;
Posea, Gr., (1974) – Relieful României, Ed. Științifică, București;
Posea, Gr., Grigore M., Popescu, N., Ielenicz, M., (1976) – Geomorfologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București;
Posea, Gr., (2005) – Geomorfologia României, Ed. Fundației România de Mâine, București;
Posea, Gr. (2006) – Geografia fizică a României Partea a II-a, Ed. Fundației România de Mâine, București;
Verga M., (2003) – Lithologic Influence In The Present-Day Morphodynamic From Bicaz River Basin, Carpatho-Balkan Conference on Geomorphology, Bratislava;
ESRI.com;
Getting to Know AecGIS 2004, Redlands.
REFERAT:
Hazarde și riscuri geomorfologice. Terminologie și reglementări juridice
Coordonator științific: Doctorand:
Prof. Dr. Doc. H.C. Grigore Posea Aurel Găină
FEBRUARIE – MARTIE 2012
CUPRINS
CAPITOLUL I – ASPECTE GENERALE 3
I.1. Introducere/Argument 3
I.2. Ipoteze de lucru 4
I.3. Istoricul cercetării Bazinului Morfohidrografic Bicaz 4
CAPITOLUL II – TERMINOLOGIE SPECIFICĂ 5
II.1. Hazard geomorfologic 5
II.1.1. Terminologie specifică privind hazardul geomorfologic 5
II.1.2. Scurtă clasificare a hazardelor geomorfologice 13
II.1.3. Efectele hazardelor geomorfologice 16
II.1.4. Perceperea hazardelor geomorfologice 17
II.2. Riscuri induse de hazardele geomorfologice 20
II.2.1. Terminologie specifică privind riscurile induse de hazardele geomorfologice 20
II.2.2. Clasificarea riscurilor induse de hazardele geomorfologice 23
II.2.3. Evaluarea riscurilor induse de hazardele geomorfologice și etapele evaluării 24
II.3. Dezastrul 30
II.4. Vulnerabilitate 31
II.5. Expunerea la risc (expose) 35
II.6. Gradul de pregătire (preparadness) 35
I.7. Reziliență (resilience) 36
II.8. Senzivitate 37
II.9. Fragilitate 38
CAPITOLUL III – PROBLEME DE METODOLOGIE A CERCETĂRII FENOMENELOR GEOMORFOLOGICE EXTREME 38
III.1. Legi/Principii 38
III.2. Modele și metode 39
III.3. Rezultate vizate și contribuții personale 42
IV.1. Reglementări juridice în sistemul de drept românesc 45
IV.2. Reglementări juridice în sistemul de drept european 49
V. BIBLIOGRAFIE 50
CAPITOLUL I – ASPECTE GENERALE
I.1. Introducere/Argument
În peisajul societății contemporane își pun amprenta și elementele de dinamică a reliefului. Partea negativă a lucrurilor, determină consecințe mai mult sau mai puțin grave ce crează emergența fenomenelor naturale într-un areal. Fenomenele geomorfologice extreme reprezintă o amenințare asupra comunității umane, iar cunoașterea pe deplin a mecanismelor de producere și a modului de manifestare raportat la condițiile locale reprezintă o necesitate pentru implementarea strategiilor de management al situațiilor de risc în vederea evitării cât mai mult posibil a daunelor umane și materiale. Alunecările și prăbuțirile de teren, eroziunea laterală a râurilor, au afectat mari suprafețe topografice atât în plan macro – la nivel de țară cât și în plan micro – la nivel de regiune, în acest caz fiind vorba despre un bazin hidrografic sau o unitatea administrativă teritorială de bază. Acest referat reprezintă partea introductivă a unei cercetari ce vrea să fie mai amplă asupra HAZARDELOR ȘI RISCURILOR GEOMORFOLOGICE ÎN BAZINUL MORFOHIDROGRAFIC BICAZ.
Principalul obiectiv al acestui referat îl reprezintă cunoașterea și însușirea limbajului de specialitate la nivelul școlii geomorfologice românești, dar și la nivelul școlilor geomorfologice de peste hotare: școala franceză, școala germană, școala engleză și școala rusă. La acestea se adaugă și identificarea cadrului legislativ românesc și al comunității europene ce reglementează orice situație de risc geomorfologic. Consider importantă alegerea acestei temei generale de cercetare întrucât, pornind de la ipotezele de lucru și folosind vastele metode de cercetare voi identifica metode, procedee, tehnici de reziliență la nivel micro a hazardelor geomorfologice. Pe lângă acestea se pun în valoare toate particularitățile de intervenție în evitarea pe cât posibil a producerii de victime umane și materiale și identificarea de acțiuni post-dezastru/post-eveniment pentru spațiul aflat în studiu.
I.2. Ipoteze de lucru
În etapa premergătoare cercetării pe teren s-a identificat bibliografia și arealul de studiu și s-au formulat ipotezele de lucru în vederea atingerii obiectivelor. Ca atare, fenomenele geomorfologice extreme reprezintă o amenințare asupra comunității umane. Cunoașterea pe deplin a condițiilor de producere și a modului de manifestare raportat la condițiile locale reprezintă o necesitate pentru implementarea strategiilor de management al situațiilor de risc în vederea evitării cât mai mult posibil a daunelor umane și materiale. Bazinul morfohidrografic Bicaz reprezintă un sistem deschis sau altfel definit unitatea erozională fundamentală a reliefului (Leopold, Wolman, Miller, 1964). Bazinul morfohidrografic a mai fost denumit (…) celula de bază a unei rețele ce acoperă și stăpânește cea mai mare parte a zonelor de uscat (Grigore Posea, 1972, cit. de Iuliana Armaș, 1999). O altă ipoteză de lucru este dată de inexistența pentru zona studiată a suportului cartografic tematic care arată în mod evident dimensiunea spațială a fenomenului geomorfologic extrem lucru ce se află în contradicție cu existența cadrului legislativ care permite realizarea unui management performant al situațiilor de risc geomorfologic la nivel central, regional și nu în ultimul rând la cel local. O altă ipoteză de lucru este reliefată de cunoașterea incompletă a relațiilor și identificarea parțială a problemelor care se stabilesc între fenomenul produs și acțiunile ulterioare produceri fenomenului geomorfologic pentru bazinul morfohidrografic Bicaz – relații și acțiuni pre/post dezastru/eveniment. Se adaugă aici și oportunitatea dezvoltării durabile a tuturor unităților administrativ-teritoriale de bază din cadrul bazinul morfohidrografic Bicaz ca rezultat al implementării politicilor de management al situațiilor de risc geomorfologic adecvate.
În subsidiar în vederea cuantificării dimensiunii spațiale a fenomenului geomorfologic este necesar reprezentarea cartografică a hazardului geomorfologic, a susceptibilității producerii de fenomene geomorfologice extreme, dar și evidențierea prezenței acestora cât și a efectelor produse de acestea pentru bazinul morfohidrografic Bicaz.
I.3. Istoricul cercetării Bazinului Morfohidrografic Bicaz
Bazinul morfohidrografic Bicaz a reprezentat obiectul de studiu pentru mai mulți geografi. I. Pișota în anul 1956 a realizat lucrarea Lacul Roșu, nod de confluență a trei bazine hidrografice (Probleme de geografie, vol. IV). Un alt autor de seamă a fost I. Bojoi. Acesta a realizat observații și studii cu privire asupra reliefului carstic, a evoluției geomorfologice și paleogeomorfologice a Munților Hășmaș împreună cu Cheile Bicazului. O mare parte din studii au fost publicate în lista de lucrări a Stațiunii de Cercetare Stejarul, Pângărați. Alți autori au fost Grasu C. (1969, 1980), Stănescu I. (1963, 1970, 1973, 1980). Singurul autor ce a făcut referire la toată suprafața bazinului hidrografic Bicaz a fost Verga I. în lucrarea sa Studiu fizico-geografic al bazinului Bicaz. Diversitatea și analiza peisajelor, se analizează componentele peisajului bazinului hidrografic Bicaz sub aspect fizico-geografic. Pe lângă această lucrare, autoarea dispune de o vastă cercetare științifică de-a lungul ultimului deceniu având ca obiect de studiu, componentele peisajului bazinului hidrografic Bicaz. Pe lângă toate cele precizate, lucrarea de față vine să îmbogățească opera științifică ce face referire la acest areal de studiu adăugând o nouă componentă spre analiză: riscul geomorfologic.
CAPITOLUL II – TERMINOLOGIE SPECIFICĂ
II.1. Hazard geomorfologic
II.1.1. Terminologie specifică privind hazardul geomorfologic
În literatura de specialitate s-a făcut uz de o diversitate de termeni (fenomene extreme, fenomene periculoase, hazard, risc, calamitate, dezastru, catastrofă, cataclism etc.) pentru a dimensiona și cuantifica amploarea unor evenimente naturale sau antropogene deosebite și pagubele materiale produse.
Numeroși oameni de știință străini (Pech 1988, Crozier 1988, Chardon 1990, Valla 1990, Davy 1991, Béthemont 1991, Degg 1992, Rosenfeld 1994, Seliverstov 1994), dar și români (Bălteanu 1992, Bogdan 1992, 1996, Bogdan, Niculescu 1992, Jelev 1992, Ianos 1993, 1994, Zăvoianu, Dragomirescu 1994, Ciulache, Ionac 1995, Grecu 1997, Diaconu și colab. 1997, Bălteanu, Alexe 2000, Virgil Surdeanu 2007 ș.a.) s-au preocupat de complexa problematică a riscurilor reprezentate de aceste evenimente și a definirii și utilizării termenilor cei mai potriviți, definiția multora dintre noțiunile frecvent vehiculate fiind fixată între parametri cantitativi: pagubele materiale și victimele omenești.
În aceste condiții s-a impus ca o necesitate preocuparea pentru elaborarea unor norme în vederea utilizării unei terminologii unitare pe plan internațional pentru cercetarea unor asemenea evenimente. O contribuție importantă în acest sens a avut-o editarea de către ONU și Secretariatul IDNDR, în 1992, a unui dicționar de termeni, “Internationally agreed glossary of basic terms related to disaster management”, privind principalii termeni folosiți în studiile dezastrelor.
Caracterul aleatoriu al acestor fenomene de mare anvergură, imprevizibile, constituind de multe ori adevărate salturi calitative, praguri în evoluția unui sistem, care eliberează energii imense și determină dezordine, dezechilibre pe scara de evoluție normală a mediului înconjurător, este cel mai bine exprimat prin sintagma “hazard”. Etimologic vorbind termenul de hazard provine de la cuvântul din limba arabă al az-zahr ce înseamnă joc de zaruri (Mac, Petrea, 2003 cit. de Armaș 2006 și Goțiu 2007). Această loterie a unor întâmplări neprevăzute cu cauze necunoscute denotată de etimologia cuvântului nu mai este de actualitate de vreme ce se consideră astăzi că hazardul este o soluție a devenirii (Mac, Petrea, 2003).
Conform IDNDR, hazardul reprezintă “un eveniment amenințător sau probabilitatea de apariție, într-o anumită perioadă, a unui fenomen cu potențial distructiv”. Într-o definiție mai cuprinzătoare, hazardul poate definit ca un fenomen extrem, natural sau antropic, cu probabilitate mare de manifestare într-un anumit teritoriu și într-o perioadă dată, cu grave consecințe pentru mediul înconjurător și societatea umană, depășind măsurile de siguranță pe care aceasta și le impune.
Dimensiunea hazardelor poate fi apreciată în funcție de efectele pe care le induc asupra structurii interne și funcționalității unui sistem și deci, în funcție de rezistența la schimbare a sistemului respectiv.
Unele hazarde realizează un risc de importanță redusă pentru ansamblul sistemului, apărând ca banale accidente în evoluția acestuia, ca fluctuații, oscilații în jurul traiectoriei normale de evoluție (incendii, furtuni, alunecări superficiale de teren).
Alte hazarde afectează sistemele într-o mai mare măsură, constituind adevărate rupturi funcționale, cu producerea unor importante pagube materiale și victime omenești, dar fără a determina o schimbare totală a sensului de evoluție (inundații, cutremure, epidemii, explozii sau incendii de proporții ș.a.). În acest caz sistemul respectiv are, de regulă, capacitatea de a reveni la normal.
Când manifestarea unor hazarde introduce o ruptură profundă, care determină schimbarea totală a sensului de evoluție a sistemului față de traiectoria inițială, se poate vorbi de dezastru, catastrofă ori cataclism (explozii vulcanice, cutremure catastrofale, coliziunea cu Pământul a unor obiecte cosmice precum meteoriții de mari dimensiuni sau asteroizii ș.a.). Asemenea evenimente depășesc capacitatea de rezistență a sistemului, conducând la integrarea acestuia în mediul său, respectiv moartea sistemului. Este de la sine înțeles că în acest caz funcționarea societății umane suferă grave întreruperi, pe care nu le poate depăși prin mijloace proprii.
Există variate nuanțe în definirea termenilor de hazard, dezastru ori catastrofă. O centralizare a lor se află în tabelul de mai jos. În literatura de limbă franceză termenul mai mult folosit este cel de catastrofă, considerat sinonim cu dezastru (Zăvoianu, Dragomirescu, 1994). Catastrofele ori cataclismele exprimă două contrarii ale aceleași unități (față-revers): un aspect fizic, material, obiectiv, cognoscibil și cuantificabil prin consecințele produse, și un aspect imaterial, subiectiv, incognoscibil, care rămâne în sfera probabilității și care reflectă gradul de percepție, de cunoaștere, de civilizație al societății care le suportă. Catastrofele/cataclismele sunt specifice doar pentru regiunile locuite, care sunt cele mai vulnerabile.
În literatura de specialitate engleză apare mai mult termenul de dezastru. După Degg (1992), dezastrul rezultă din “interacțiunea spațială dintre un fenomen extrem al mediului și o populație care este sensiblă la aceste procese și probabil la pierderile tangibile și intangibile”. În dicționarul IDNDR dezastrul este definit drept “o gravă întrerupere a funcționării unei societăți, care cauzează pierderi umane, materiale și de mediu, pe care societatea afectată nu le poate depăși cu resursele proprii”.
Ca atare, dezastrul este evident doar în cazul în care un fenomen extrem afectează populația și activitățile ei producând grave consecințe. În acestă privință, Degg (1992) separă un hazard de un dezastru în sensul că un hazard nu presupune un dezastru, reciproca ne fiind valabilă. Hazardul nu este malefic pentru om dacă nu există o interferență spațială între aria de extindere a fenomenului respectiv și aria unei populații vulnerabile la acest proces. Dacă cele două areale interferează, în funcție de gradul de vulnerabilitate, este posibil ca un hazard (cauza) să provoace un dezastru (care este efectul). Altfel spus pentru a exista un dezastru, trebuie esențialmente să se producă pentru început un hazard. Plastic vorbind dezastrul este un hazard mai rău, mai mare (nota autorului).
Fig. 1 Relația hazard – populație după Degg, 1992
Trecând în altă sferă de activități umane, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) definește dezastrul ca fiind orice eveniment care cauzează pagube, distrugeri ecologice, pierderi de vieți omenești și deteriorarea sănătății și a serviciilor în ceea ce privește sănătatea, la o scară suficient de puternică, astfel încât să justifice un extraordinar răspuns sau intervenție din afara comunității afectate.
De asemenea, în literatura de specialitate se menționează că un hazard poate fi considerat un dezastru atunci când pagubele produse depășesc anumite praguri. După Sheehan și Hewitt (1969), citați de Degg (1992), un dezastru este atunci când un hazard provoacă cel puțin 100 de morți sau rănirea a cel puțin 100 persoane sau pagube de cel puțin 1 milion dolari SUA. Compania Swiss Re din Zurich consideră că se poate vorbi de un dezastru atunci când sunt inventariați cel puțin 20 de morți iar pagubele sunt de cel puțin 16,2 milioane dolari SUA. O secțiune a ONU definește ca “dezastru semnificativ” pierderile de cel puțin 100 vieți umane și de 1% din produsul intern brut. Un raport pregătitor pentru Conferința mondială asupra climatului (Roma, 1995) evalua prețul vieții umane la 1,5 milioane dolari într-o țară “bogată” și la 100 000 dolari într-o țară “săracă”. Această parte a raportului a trebuit să fie înlăturată, într-atât de șocant a apărut faptul de a atribui o valoare statistică persoanei umane, care are valoare universală. În acest caz nu se poate vorbi de o valuare materială, o valoare reparabilă deoarece omului nu i se poate atribui o valoare materială.
Hazardele se caracterizează printr-o serie de atribute care le conturează dimensiunea spațio-temporală și energetică:
magnitudinea – depășirea unui anumit prag de acceptabilitate depășirea capacității de coping, a unei limite valorice dincolo de care pot apărea prejudicii aduse omului sau bunurilor sale duce la apariția fenomenelor extreme;
frecvența – reprezintă gradul de repetabilitate al unui unui eveniment de o magnitudine dată;
viteza de manifestare – este intervalul dintre primul moment al manifestării unui hazard și momentul său maxim;
temporalitatea – însușirea evenimentelor pe o linie continuă de la cele aleatoare la cele periodice, etc;
localizare geografică, arealul afectat.
Definirea termenilor utilizați în studiul hazardelor ajută la o mai bună înțelegere a definițiilor menționate mai sus, astfel tratând în ordinea importanței lor, primul element îl reprezintă analiza hazardului ceea ce reprezintă procesul de identificare a probabilității de manifestare a unui fenomen periculos. Odată analizat hazardul se urmărește frecvența acestuia adică măsurarea probabilității exprimată printr-un număr de manifestări ale unui eveniment într-un interval de timp dat. Un alt termen utilizat în terminologia specifică este hazardul dinamic sau rezultatul comportamentului episodic activ al unui proces, urmat de hazardul static ce relevă acțiunile umane care duc la îndeplinirea condițiilor periculoase statice.
Identificarea hazardului este termenul utilizat pentru recunoașterea tuturor hazardelor posibile care ar putea să apară într-un anumit timp în arealul de interes. Perioada de recul este intervalul de timp dintre două evenimente care au sau depășesc o anumită magnitudine, de aici este indus termenul de “magnitudine” care reprezintă cantitatea totală de energie și materale eliberată în urma manifestării unui proces sau fenomen de o anumită mărime sau durată. În concluzie, se poate afirma că hazardul reprezintă o stare probabilă a unui sistem definită de potențialitate de manifestare cu o magnitudine ce depășește un prag general acceptat, cu intervale de recurență estimate, într-un timp și într-un spațiu care nu pot fi exact determinate. În evoluția limbajului de specialitate referitor la termenul de hazard, au fost numeroase confuzii între risc și hazard. Deseori riscul era confundat cu hazardul și hazardul cu riscul. Odată cu sfârșitul anilor 90 și începutul noului mileniu, confuzia este cât de mult evitată, introducându-se noi termeni, acela de eveniment (Goțiu, Surdeanu, 2007). Cu referință strict la obiectul de studiu, hazardele geomorfologice pot fi definite ca schimbări naturale sau induse de om ale formelor de relief care afectează sistemele umane” (Schumm, 1988). După Gares et al. (1994) hazardele geomorfologice pot fi privite ca „grupuri de amenințări asupra resurselor umane ce rezultă din instabilitatea formelor suprafeței Pământului. În tabelul de mai jos sunt punctate mai multe abordări ale definirii hazardului.
Tabelul 1 Limbaj de specialitate referitor la definirea termenului de hazard, dezastru, catastrofă
al școlii geomorfologice românești și a altor școli străine
II.1.2. Scurtă clasificare a hazardelor geomorfologice
În vederea clasificării hazardelor geomorfologice s-a abordat o clasificare generalistă pentru identificarea și evidențierea locului fenomenelor precizate anterior. Hazardele pot fi clasificate după diverse criterii: origine, mod de manifestare, frecvență, pagube produse, grad de potențialitate de a produce pagube etc.
Clasificarea după origine împarte hazardele în două mari categorii:
Clasificarea după modul de manifestare și perioada de instalare:
Clasificarea după pagubele produse (după Zăvoianu, Dragomirescu, 1996):
Clasificarea după suprafața ocupată, durata activă, principalele efecte etc. (după Chardon, 1990):
Gigacatastrofă (explozii vulcanice);
Megacatastrofă (mari seisme; erupții vulcanice; secete tropicale);
Mezocatastrofă (erupții vulcanice mai mici; seisme cu intensitate mai mică; valuri de frig; oraje; tornade);
Catastrofă (mici seisme; tornade; ploi excepționale);
Fenomene cu localizare punctuală (procese de versant; torenți noroioși; furtuni cu grindină).
Hazardele endogene cuprind:
– cutremurele de pământ;
– vulcanismul;
– valurile de tsunami (sunt cel mai probabil cele mai cunoscute consecințe indirecte ale seismelor, pot fi cauzate și de puternice erupții vulcanice).
Hazardele exogene sunt grupate atât în funcție de elementul seismic cât și funcție de agentul care îl declanșează și întreține.
Hazarde pedo-geomorfologice:
eroziunea hidrică sub formă de eroziune de suprafață, eroziunea de adâncime, eroziunea și acumularea eoliană;
procesele de deplasare în masă (alunecările de teren, alunecări-prăbușiri, prăbușirile de teren, avalanșele);
sedimentarea;
salinizarea solurilor;
alcalizarea.
Hazarde hidro-climatice :
temperaturile extreme;
precipitațiile torențiale;
fenomenele de secetă sau uscăciune.
Hazarde biogeografice și biomedicale:
Acestea sunt cauzate de existența și răspândirea unor organisme, începând de la unicelulare până la organismele vegetale și animale superioare.
Hazarde complexe:
distrugerea stratului de ozon;
încălzirea globală, anomalile climatice și deșertificarea.
II.1.3. Efectele hazardelor geomorfologice
Manifestarea diferitelor hazarde crează efecte pe multiple planuri, în special economice, sociale și ecologice.
Efectele economice pot fi exprimate cel mai bine prin pagubele, atât reale cât și potențiale, provocate de hazarde:
– pagubele reale sunt reprezentate de pagubele care se produc efectiv în urma manifestării unui hazard și pot fi directe (reprezentând distrugerile și deteriorările de bunuri imobiliare și mobile, costul lucrărilor de intervenție, evacuare și ajutorare) și indirecte (pierderile înregistrate de economia națională la unități neafectate de hazardul respectiv, dar a căror activitate este perturbată din cauza legăturilor care există între ele și unitățile afectate direct de hazard);
– pagubele potențiale reprezintă diferențele dintre rezultatele activităților care s-ar desfășura pe un teren anumit (de ex. luncă) în condițiile în care acesta nu ar fi afectat periodic de un hazard (de ex. inundație) și rezultatele activităților care se desfășoară efectiv pe terenul respectiv într-un regim dat de existența riscului (inundabilitate, în exemplul nostru).
Efecte ecologice:
– modificări la nivelul reliefului, în special în ceea ce privește echilibrul și dinamica versanților;
– modificarea calității aerului și apelor de suprafață și subterane;
– schimbarea calităților fizico-chimice ale solului;
– modificarea florei și faunei zonale, atât terestră cât și acvatică, creșterea riscului de producere și propagare a bolilor endemice ș.a.
Efectele ecologice sunt în totalitate necuantificabile și necesită pentru ameliorare (dacă aceasta este posibilă) perioade de timp îndelungate.
Efectele sociale ale hazardelor prezintă o gravitate mult mai mare, a căror eliminare este o condiție cu implicații directe asupra nivelului general de trai al populației. Acestea nu pot fi exprimate cantitativ decât în mod excepțional.
II.1.4. Perceperea hazardelor geomorfologice
Atitudinea societății contemporane în percepția hazardelor este foarte importantă. Dacă pericolul care rezidă din acestea este corect perceput, atunci se vor depune eforturi materiale și umane pentru prevenirea și reducerea lor. De altfel lipsa acțiunilor sau luarea unor decizii incorecte față de situația dată pot duce la amplificarea efectelor (Goțiu, Surdeanu, 2007)
Percepția hazardelor are o succesiune temporală: conștientizare (stabilirea tipului, a semnelor de avertizare), estimare (cauze, mod de manifestare, frecvența), evaluare (analiza riscurilor, a costurilor, luarea deciziilor referitoare la măsurile care se impun în cazul declanșării unui hazard – implementarea acestora).
Modul în care percepem hazardele determină un anumit tip de atitudini și comportament, care pot fi benefice sau nocive pentru mediu. Printre atitudinile care pot apărea pot fi enumerate fatalismul, conviețuirea cu hazardul sau ignoranța. Percepția hazardelor ține și de gradul de educare, de conștientizare, de valori și atitudini a elementelor supuse riscului având funcția de motricitate (nota autorului).
Tabelul 2 Evaluarea percepției hazardelor și a riscurilor (ADPC, 2000, cit. de Surdeanu, Goțiu, 2007)
Fig. 2 Înteracțiunea variabilelor în percepția hazardelor
( după Burton, Kates & White, 1978,
cu modificări, cit. de Surdeanu, Goțiu, 2007)
Fig. 3 Parametrii privind percepția hazardelor
naturale/geomorfologice (Goțiu, Surdeanu, 2007)
Percepția hazardelor are o succesiune temporală:
1. Conștientizare;
2. Estimare;
3. Evaluare;
4. Luarea deciziilor;
5. Implementarea acestora;
6. Nota bene disiminarea procedurilor.
Conviețuirea cu hazardul implică conștientizarea și asumarea riscului de a trăi într-o regiune cu predispoziție la manifestarea unor evenimente extreme. Ignoranța este cel mai periculos flagel, întrucât duce la înregistrarea de mari pierderi la nivelul comunității afectate (Surdeanu, Goțiu, 2007). Cele mai educate societăți umane cu privire la existența producerii de dezastre naturale, mai cu seamă seismice, sunt acelea care au identificat măsuri de prevenire a efectelor produce de fenomenele precizate anterior. Se detașează într-o listă posibilă: Japonia, Chile, Peru. Cele mai mari pagube se înregistrează în statele cu o putere economică mică, ce nu au capacitate de-a ridica pragul de echilibru al macrosistemului sau stalele care nu implementează politici anti-dezastru, anti-hazard, state cu populații ignorante vizavi de fenomenele naturale extreme. Cele mai recente studii ce fac referire la percepția umană asupra hazardelor naturale le-au efectuat Armaș Iuliana, Dana Goțiu, Răzvan Damian, Surdeanu Virgil, Maria Rădoane, etc.
II.2. Riscuri induse de hazardele geomorfologice
II.2.1. Terminologie specifică privind riscurile induse de hazardele geomorfologice
Adesea confundat cu hazardul, de cele mai multe ori datorită erorilor de traducere (Goțiu, Surdeanu, 2007), riscul este definit ca fiind produsul dintre probabilitatea prodecerii unui fenomen și consecințele negative pe care acesta le poate avea. Matematic poate fi exprimat prin următoarea formulă: R=PXCn unde R=riscul existent, P=probabilitatea existentă, Cn= consecințele necative create.
În 1980 Okrent, pentru a distinge riscul de hazard face o analogie potrivit căruia doi oameni traversează oceanul, unul dintre aceștia o face într-o barcă cu vâsle iar celălalt într-un transatlantic. Hazardul este același în ambele cazuri respective apă adâncă și valuri mari, dar riscul considerat a fi probabilitatea de înec este mai mare la cel care traversează oceanul în barca cu vâsle.
În anul 1988 Einstein definea riscul ca o probabilitate a unui eveniment înmulțită cu consecințele care rezultă în urma eventualei manifestări a evenimentului. Pe scurt riscul poate fi redat conform expresiei: Risc = hazard X vulnerabilitate. Altfel spus: Riscul = F (hazard, vulnerabilitate). Definițiile riscului sunt redate după centaralizarea realizată de Thzwissen (Goțiu, Surdeanu, 2007). Geomorfologul francez J. Tricart, într-un articol privind pericolele și riscurile naturale și tehnologice (1992), face distincție între termenii pericol și risc. El definește pericolul drept un fapt brut, neavând în mod necesar consecințe. Pericolul devine un risc doar atunci când amenință o ființă sau un obiect. Când acest risc s-a realizat și a reușit să provoace importante distrugeri, se poate vorbi de o catastrofă.
Noțiunea de risc, care o integrează pe cea de evaluare, nu poate fi deci aplicată valabil dacă omul nu este implicat, dacă nu este vorba de implantarea, organizarea grupurilor umane în spațiu. El este dat de interferența dintre diferite fenomene și vulnerabilitatea așezărilor umane. În acest sens, se poate spune că “orice geografie a riscurilor nu poate fi decât o geografie umană”. De asemenea, vulnerabilitatea oamenilor și a bunurilor create nu poate fi evaluată decât în funcție de localizarea acestora.
Riscul este dat de caracterul aleatoriu al unor fenomene, de faptul că ”nici data și nici locul viitorului caz, eveniment, nu pot fi determinate doar pe baza cunoașterii stărilor anterioare”. El constă esențialmente într-o judecată de valoare (cantitativă), legată de pagubele susceptibile de a fi produse de către diferiți agenții naturali sau antropici.
După dicționarul IDNDR, riscul reprezintă “numărul posibil de pierderi umane, persoane rănite, pagube asupra proprietăților și întreruperi de activități economice în timpul unei perioade de referință și într-o regiune dată, pentru un fenomen natural particular și prin urmare este produsul dintre riscul specific și elementele de risc”.
Riscul reprezintă probabilitatea reală de expunere a mediului înconjurător și a societății umane la acțiunea unui hazard de o anumită mărime, cu grave consecințe, previzibil într-o anumită măsură (Goțiu, Surdeanu, 2007). El presupune două laturi: pe de o parte, fenomenul fizic așa cum este el și posibilitatea de repetare a lui la scări și cu efecte mult mai mari, iar pe de alta, potențialul acestuia de a produce dezastre de diferite grade unor grupuri de oameni aflate într-un anumit stadiu de percepție, de cunoaștere.
Ca și în cazul hazardelor am centralizat mai multe expresii referitoare la risc din mai multe surse bibliografice.
Tabelul 3 Limbajul de specialitate referitor la definirea termenului de risc
al școlii geomorfologice românești și a altor școli străine
Riscul poate fi exprimat matematic, ca produsul dintre hazard (H), elementele expuse la risc (E) și vulnerabilitate (V):
R = H E V
Prin urmare, riscul există în funcție de mărimea hazardului (cutremur, alunecare de teren, inundație etc.), de elementele expuse la risc (populație, bunuri materiale, activități economice etc.) și de vulnerabilitatea lor (adică de gradul de expunere a omului și bunurilor sale în fața hazardelor, de nivelul pagubelor pe care poate să le producă un anumit fenomen) (Bălteanu, Alexe, 2000). O altă formulare arată că riscul specific (Rs) reprezintă gradul de pierderi așteptat, datorat unui fenomen natural particular în sensul că el rezultă din produsul dintre vulnerabilitate și hazardul natural: Rs = V x H (Zăvoianu, Dragomirescu, 1992). Riscul total este reliefat prin următoare expresie: Rt = E x Rs = E = (H x V). Bertrand et al (cit. de Voiculescu, 2003) arată că riscul depinde de o funcție: R = f (A, E, V, r, t, s) unde A este evenimentul care are potențialitatea de a crea pagube, E sunt elementele supuse riscului, V este vulnerabilitatea, r este reziliența, t este timpul, iar s este spațiul.
Deși societatea și-a creat și perfecționat sisteme de control ale riscului, eficiența lor este relativă având în vedere complexitatea problematicii riscului, implicarea a numeroase necunoscute în cunoașterea acestuia. De aceea, cu toate că riscul ar putea fi apreciat între anumite limite, realizarea sa rămâne, de regulă, întâmplătoare, respectiv nu se știe când, unde, cât și sub ce formă va apărea evenimentul “anticipat” (Ianoș, 1994).
II.2.2. Clasificarea riscurilor induse de hazardele geomorfologice
În clasificarea riscurilor se folosesc o serie de criterii care iau în calcul geneza, frecvența, modul de manifestare, pagubele, gradul de vulnerabilitate, etc.
După geneză riscurile pot fi: naturale, umane, tehnologice, ecologice.
La rândul lor, riscurile naturale pot fi de origine: geologică (seisme, vulcanism, tsunami), climatică (taifunuri, uragane, valuri de frig/căldură), geomorfologică și hidrologică.
Riscurile umane includ: riscurile sociale (sărăcia, șomajul, urbanizarea, modul de viață), riscurile medicale (boli infecțioase, virale, cronice), riscurile demografice (emigrare, îmbătrânirea populației, urbanizarea, creșterea populației), riscurile politice (disputele poziționale, teritoriale, funcționale).
Privitor la riscurile tehnologice a fost elaborat un decalog al cauzelor. Acestea se încadrează în trei mari categorii: deficiențe culturale, organizaționale și manageriale.
Riscurile ecologice sunt influențate atât de factori naturali cât și antropici ( diversificarea speciilor, deșertificarea, etc.).
II.2.3. Evaluarea riscurilor induse de hazardele geomorfologice și etapele evaluării
Studiul și, mai ales, evaluarea riscului se dovedește un demers complex și dificil având în vedere multitudinea parametrilor sau a variabilelor care trebuie luate în considerare.
El trebuie să se bazeze pe abordarea inter-disciplinară, atât de către științele naturale cât și de către cele sociale:
-abordări probabiliste sau deterministe;
-recurgerea la diverse resurse și teorii împrumutate din matematică (geometria fractalilor, teoria haosului, calculul probabilităților);
-elaborarea de SIG etc.
Un control total al riscului este imposibil, el poate fi cel mult eficientizat prin abordări pragmatice, în special, probabilistă și normativă, care sunt două abordări complementare, indispensabile acestei operațiuni.
Abordarea probabilistă caută să anticipeze apariția unor evenimente cu caracter catastrofal în evoluția unui sistem, prin calculul probabilistic descoperindu-se legitățile care guvernează riscul și evenimentele potențiale. Acest tip de abordare evidențiază proporțiile și ciclicitatea unor evenimente naturale sau social-economice. Principalele operațiuni sunt depistarea factorilor care intervin în realizarea riscului și stabilirea de corelații între evenimente pentru a sesiza la timp caracterul riscant al unor situații.
Abordarea normativă urmărește stabilirea unor norme, praguri pentru anumiți factori de risc și pentru anumite sisteme. Din păcate, în sistemele geografice, care sunt deosebit de complexe, stabilirea unor praguri clare pentru factorii de risc este imposibilă. Aceste praguri ar trebui să rezulte din măsurători, calcule, experimente și să obțină avizul public sau legislativ pentru a fi ulterior respectate. Unele elemente, cum ar fi cele privind poluarea, rezistența clădirilor la cutremure, dimensionarea digurilor împotriva inundațiilor ș.a. au niște praguri bine definite, dar praguri pentru elemente geografice complexe nu există deocamdată și sunt dificil a fi stabilite.
În prezent, efortul comunității internaționale se deplasează dinspre reacțiile și măsurile postdezastru, către o atitudine și o acțiune predezastru, cu mult mai responsabile.
Dacă evenimentele, ele însele, nu pot fi prevăzute, consecințele lor dezastruoase pot fi însă reduse printr-un plan adecvat dinainte stabilit și prin pregătirea măsurilor de urgență pentru comunitatea supusă riscului. Un asemenea demers urmărește centralizarea rezultatelor dobândite disparat și dispersat în observarea dezastrelor, a experienței acumulate, utilizarea unor metode și tehnici tot mai moderne de supraveghere a mediului, a zonelor vulnerabile, de mai mare risc, în scopul reducerii factorului de neprevăzut, de hazard în producerea unor fenomene distrugătoare.
Una dintre metodele de evaluare a riscului este cea a modelizării, adică simularea unui ansamblu de evenimente și cunoașterea impactului lor în termeni de pierderi. Această analiză reclamă studii serioase legate de modelizarea fenomenelor și a pierderilor, realizată pe baza evenimentelor trecute, dar trebuie totodată să ia în considerare o analiză probabilistă. Parametrii caracteristici ai intensității fenomenului trebuie să poată permite stabilirea funcțiilor pierderilor, în esență, pe baza experienței trecute (raportul între caracteristicile fizice ale fenomenulor și pierderile înregistrate).
Metoda cere ca modelele realizate să permită traducerea în manieră relativ simplă dar realistă a producerii unor multiple evenimente, cât și pierderile înglobate. Este necesară actualizarea periodică a acestor modele, în funcție de evenimentele cele mai recente, adesea bine documentate. Nu în ultimul rând, se impune colaborarea permanentă cu organismele tehnice și științifice specializate în fiecare domeniu, și în diferite țări, în măsură să poată integra rezultatele diferitelor studii, dezvoltărilor și cercetărilor făcute.
Un mod obișnuit de evaluare a riscului constă în reprezentarea pe un grafic a celor două principale trăsături ale sale: probabilitatea și gravitatea. Dacă se egalizează probabilitatea cu frecvența iar gravității i se dau anumite valori numerice, se obține o diagramă F/N (frecvență/număr). În acest fel, paguba poate fi reprezentată grafic, conform frecvenței sale și coordonatelor numerice.
Ca suport de planificare, câmpul poate fi împărțit în trei zone de acțiune, conform nivelului de acceptabilitate. Dacă graficul valorii F/N intră sub incidențe zonei “neglijabil”, nu se pune problema alocării a noi resurse de reducere a riscului; dacă acesta cade sub incidența zonei de mijloc, resursele trebuie îndreptate spre reducerea riscului; în fine, dacă va cădea sub incidența zonei ”inacceptabil”, atunci eforturile trebuiesc orientate în mod imperios spre găsirea unei alternative. Pozițiile acestor limite zonale sunt creații ale societății și nu sunt legate de natura riscului în sine. Întrucât procesul implică o scară estimativă, iar aceasta este desigur o simplificare brută, exactitatea rezultatelor este redusă.
Studiul riscurilor induse de hazardele naturale implică o întreagă problematică care trebuie să permită o analiză obiectivă a fenomenului, începând cu observația riguroasă a hazardelor și terminând cu evaluarea costurilor materiale pentru a diminua consecințele și reconstrucția bunurilor distruse și a mediului înconjurător.
Un asemenea studiu înglobează o activitate laborioasă, urmărind mai multe aspecte:
– existența si analiza datelor statistice pe o perioadă lungă de timp;
– stabilirea caracteristicilor medii ale fiecărui parametru analizat;
– extragerea valorilor extreme, reprezentând limite posibile de variație ale fenomenului cât și praguri de risc;
– calcularea deviației parametrului respectiv față de medie, considerată ca normală;
– precizarea pragului plecînd de la care un fenomen poate deveni un risc;
– precizarea și analiza factorilor genetici pentru fiecare risc studiat;
– analiza modalității de manifestare în timp și spațiu a fenomenului respectiv;
– stabilirea intervalului de risc;
– cuantificarea gradului de vulnerabilitate (pagube materiale și victime înregistrate ca urmare a manifestării unor asemenea riscuri);
– consecințele de ordin psihologic și rolul educației prin intermediul mass-media;
– monitoringul factorilor de risc;
– evaluarea costurilor materiale pentru a diminua consecințele și reconstrucția bunurilor distruse și a mediului înconjurător;
În cuantificarea acestor factori, principalele criterii care se iau în considerație sunt: potențialul de distrugere și severitatea consecințelor (victime omenești, pierderi materiale), frecvența de manifestare (perioada de revenire) și dificultatea de prevenire sau de diminuare a efectelor.
Fig. 2 Structura conceptului de risc geomorfologic (Borter, 1999)
Fig. 3 Evaluarea riscurilor pe niveluri de analiza: raportat la obiecte/elemente, risc colectiv,
risc individual (raportat la individ/entitati), dupa Beroggi si Kroger, 1993
Așadar, cu ajutorul acestor două etape se analizează riscurile și se estimează genul de pericole și importanța lor în prezent cât și în viitor, cu alte cuvinte, se face o evaluare a riscurilor potențiale. Scopul unei asemenea evaluări a riscurilor potențiale este în final acela de a ști dacă este urgent să se intreprindă ceva, de a deduce măsuri de luptă contra riscurilor.
Evaluarea riscului trebuie să poată răspunde la întrebarea “ce se poate tolera?”, adică se încearcă evaluarea a ceeea ce este admisibil. Pentru aceasta, rezultatele analizei riscului vor fi evaluate și comparate cu obiectivele fixate pentru protecția diferitelor bunuri materiale și pentru mediu în ansamblul său. Ele sunt bazate pe cunoștințe științifice și pe scări de valori sociale, cuprinzând criterii calitative și cantitative ce definesc când o atingere nu mai este tolerabilă. Este necesară existența unei baze legale, a unor texte legislative adecvate, care să conțină valori indicative și limite, recomandări clare și precise.
În raportul UNCUEA, din 1983, privind “Urgențele de mediu” sunt definiți termenii de incident, urgență, dezastru, răspuns. Se recunoaște faptul că ceea ce ar putea fi considerat ca fiind un “incident minor” într-o țară dezvoltată, poate fi considerat o “urgență majoră”, cu valoare de “dezastru” într-o țară cu posibilități de răspuns (de intervenție) mai reduse în astfel de situații.
Potrivit raportului respectiv, o urgență se poate transforma într-o criză când există ceva în neregulă în activitatea de răspuns într-o astfel de situație. Scăpată de sub control, ea poate ușor escalada într-un dezastru, din cauza depășirii posibilităților de a face față situației. Dacă dimpotrivă, într-un fel sau altul, printr-un management specializat, criza poate fi dirijată și cursul ei modificat, atunci dezastrul poate fi înlăturat.
Termenul răspuns se referă la orice acțiune care are loc în cazul unei urgențe, în timpul desfășurării acesteia și după aceea, pentru a reduce efectele sale negative asupra geosistemului, sănătății umane, activităților economice și mediului înconjurător.
Răspunsul în caz de urgență este o parte a recunoscutului “ciclu de management al dezastrului” (care include Prevenirea-Pregătirea-Răspunsul-Redresarea). Se pot distinge patru faze ale răspusului:
– evaluarea inițială imediată a situației;
– stoparea fenomenului, dacă este posibil, pentru a limita efectele adverse;
– evaluarea post-urgență a distrugerilor materiale și de mediu cauzate;
– reabilitarea elementelor mediului afectat;
Răspunsurile la riscuri constau fie în prevenire, fie în a limita consecințele pentru populație.
Etapele evaluării riscului este un proces de aplicare a unor metodologii de evaluare a riscurilor așa cum au fost definite probabilitatea, frecvența de manifestare a unui hazard și expunerea oamenilor dar și a bunurilor lor la acțiunea unui hazard, ca și consecințele expunerii respective.
Există trei pași în evaluarea riscului: identificarea riscului, analiza și evaluarea vulnerabilității:
Pentru identificarea riscului trebuie mai întâi identificate hazardele care apar, existând o serie de metodologii de identificare și evaluare a riscurilor. Fiecare dintre aceste metodologii ia în considerare parametri precum frecvența, durata, severitatea, impactul pe termen lung sau scurt, pagubele.
S-a propus o matrice a riscului care ia în considerare frecvența și severitatea evenimentului, pe baza acesteia s-au stabilit patru clase de risc, dar această abordare nu ia în considerare durata și suprafața de manifestare a evenimentului, astfel încât a fost luată în considerare o altă metodă de identificare și anume sistemul valoric de evaluare.
O a doua etapă și anume cea de analiză a riscului estimează probabilitățile și consecințele așteptate pentru un risc identificat sau expunerile și efectele. Consecințele vor varia în funcție de magnitudine evenimentului și de vulnerabilitatea elementelor afectate.
Expunerile și efectele sunt interdependente, adică tipul factorului de stres determină efectele care vor fi evaluate ca și timpul și spațiul în care acestea vor apărea. În analiza riscului există câteva considerații care nu trebuie omise. Acestea includ: investigarea frecvenței tipurilor specifice de dezastre, determinarea gradului de predictibilitate al dezastrului, analizarea vitezei de apariarie a unui dezastru, determinarea gradului de avertizare, estimarea duratei dezastrului, identificarea consecințelor.
Scopul evaluării riscurilor îl constituie obținerea unor standarde măsurabile prin care riscul poate fi comparat cu altele estimate similar.
Evaluarea vulnerabilității reprezintă rezultatul analizei riscului. Este totalitatea riscurilor implicate de un eveniment extrem și poate fi considerată ca și însumarea tuturor riscurilor identificate. Aceasta poate fi internă sau externă.
II.3. Dezastrul
Un dezastru este rezultatul acțiunii unui hazard, care afectează oamenii, bunurile de care aceștia dispun sau mediul. Ca și hazardul, acesta se poate produce oriunde și este în general imprevizibil. Dacă hazardul este dependent de perceperea culturală a unui eveniment extrem, conceptul de dezastru ia în considerare percepțiile culturale. Astfel o altă definiție este aceea că dezastrul rezultă în general din interacțiunea în timp și spațiu, dintre expunerea fizică la un hazard și o populație vulnerabilă.
Între hazard și dezastru există o proporționalitate directă: dezastrul este o funcție a magnitudinii di intensității hazardului, iar evaluarea hazardului depinde de pagubele produse.
Dezastrul ar putea fi considerat ca abordarea unui eveniment extrem ce creează daune majore la nivelul perceput de societatea afectată. Expresia cantitativă a dezastrelor este reprezentată de către pagubele care se înregistrează și se cuantifică în moneda țării în care are loc dezastrul. Pagubele pot fi directe sau indirecte.
Pagubele directe sau materiale reprezintă totalitatea pierderilor înregistrate la nivelul structurilor fizice, a bunurilor imobile, a capitalului, care apar simultan sau ca și consecință directă a fenomenului care a stat la baza producerii dezastrului.
Pagubele indirecte sunt legate de fluxurile de bunuri care nu vor mai fi produse de serviciile ce nu vor mai fi oferite după dezastru. Pagubele indirecte pot determina creșterea costurilor serviciilor din cauza nevoii de a folosi mijloace alternative de producție sau distribuție a bunurilor și serviciilor, scăderea veniturilor din cauza reducerii sau încetării serviciilor oferite, scăderea veniturilor personale datorată pierderilor totale sau parțiale a mijloacelor de producție, a afacerilor sau a mijloacelor de trai. Pagubele indirecte sunt estimate prin analizarea sectorului productiv după producerea dezastrului.
Rezultatul acestor pierderi se resimte în efectele secundare care survin. Acestea reprezintă impactul asupra sectorului economic măsurat prin cele mai semnificative variabile socio-economice.
În funcție de tipul dezastrului se pot delimita impacte directe și indirecte. Luând ca exemplu seceta , nu are efecte asupra infrastructurii, dar ditruge culturile și secetele. Pe de altă parte, cutremurele afectează prea puțin culturile agricole, dar distrug clădiri și infrastructura.
II.4. Vulnerabilitate
Vulnerabilitatea este definită de dicționarul IDNDR drept “gradul de pierderi (de la 1% la 100%) rezultate din potențialitatea unui fenomen de a produce victime și pagube materiale”.
Ea pune în evidență cât de mult este expus omul și bunurile sale în fața diferitelor hazarde, indicând nivelul pagubelor pe care poate să le producă un anumit fenomen.
Gradul de vulnerabilitate depinde de un ansamblu complex, reprezentat de populație, construcții, infrastructură, activitatea economică, organizarea socială și eventualele programe de expansiune și de creștere a potențialului unui anumit teritoriu.
Continua deteriorare a mediului și creșterea aglomerărilor urbane contribuie la accentuarea gradului de vulnerablitate la diferitele dezastre. Un seism, o furtună sau o inundație de o anumită amploare pot aduce atingeri nesemnificative unei zone foarte slab populate, pe când, în cazul unei zone puternic urbanizate, un eveniment chiar de o mai slabă amploare poate provoca distrugeri considerabile.
De asemenea, efectul general al unui dezastru dintr-o țară sau o regiune dată depinde în mare măsură de nivelul economic al acesteia. Un eveniment care afectează un anumit număr de persoane și cauzează anumite pagube, poate avea un efect dezastruos asupra unei țări cu o economie slabă, în timp ce un dezastru cu o magnitudine similară, într-o țară cu o economie puternică, poate fi trecut cu vederea. Așa cum am menționat, un incident considerat minor într-o țară dezvoltată, poate reprezenta o urgență majoră, cu valoare de dezastru, într-o țară cu posibilități reduse de răspuns (de intervenție) în astfel de situații.
Un grad mare de vulnerabilitate la eventualele hazarde se întâlnește în țările cu o creștere explozivă a populației și o urbanizare accelerată, cu standarde foarte scăzute ale construcțiilor, fără o planificare și o asigurare tehnică suficiente, iar populația are un nivel de educație redus și facilități medicale necorespunzătoare. De altfel, repartiția pe Glob a acestor dezastre, evidențiază faptul că 68% dintre acestea s-au produs în regiunile lumii a treia, plus Japonia și Australia. Aici s-au înregistrat, în medie, circa 2066 victime/dezastru, în timp ce în SUA și Canada valorile au fost de 19 morți/dezastru, iar în Europa vestică, de 99 morți/dezastru.
Într-un studiu UNDRO, din 1990, privind evaluarea impactului evenimentelor dezastruoase asupra economiilor în ultimii 20 de ani, se arată că primele zece locuri în privința predispoziției la dezastre (cu alte cuvinte, cele mai vulnerabile) sunt ocupate de următorele țări: Montserrat, Vanuatu, Nicaragua, Burkina, Rep. Dominicană, Insulele Cook, Ciad, Bolivia, St. Lucia și Yemen. Unele țări au un indicator relativ ridicat, doar pe baza unui singur eveniment dezastruos produs în perioada respectivă, gradul în care acestea au fost afectate fiind neașteptat de mare. Tot la fel, alte țări, supuse unei lungi serii de dezastre serioase de diferite tipuri, s-au dovedit a avea economii destul de puternice pentru a suporta cu bine efectele acestora.
Revenind la termenul de specialitate vulnerabilitate, mai adaug că ea este o caracteristică unei comunități și reprezintă gradul în care diferite segmente sociale diferă în fața riscului, atât în ceea ce privește probabilitatea de apariție a unui eveniment extrem, cât și gradul în care comunitatea respectiva trece peste evenimentele fizice extreme și ajută diferitele clase să se refacă.
Vulnerabilitatea este exprimată prin gradul daunelor estimate, pe o scară de la 0 la 1, în funcție de intensitatea sau magnitudinea hazardului și este un atribut al structurilor antropice posibil a fi afectate de un anumit proces sau fenomen cu potențial destructiv. Ea este definită de trei dimensiuni: gradul de expunere, gradul de rezistență și capacitatea de regenerare a elementelor expuse. După Alexander 2005, elementele vulnerabile se grupează în principal în persoane, bunuri (șosele, căi ferate, poduri, linii de tensiune, de telefoane, conducte, case, clădiri publice, comerciale, monumente), activități (industriale, agricole), la cere mai adăug elemente de mobilier stradal, componente ambientale, elemente de agrement, etc.
În funcție de elementele vulnerabile, vulnerabilitatea poate fi: fizică, socio-economică, umană care la rândul ei poate fi individuală sau colectivă, environmentală sau instituțională.
Vulnerabilitatea individuală este definită ca fiind probabiliatea ca o persoană care trăiește zi de zi într-un loc neprotejat, în apropierea unei activități industriale, să fie afectat de un accident datorat respectivei activități. Comparând cu vulnerabilitatea individuală, cea socială reprezintă un grup sau o societate umnă ce poate fi afectată de o activitate industrială în apropierea căreia locuiesc.
Dacă se ia în considerare timpul de manifestare al vulnerabilității, se pot deosebi două tipuri: vulnerabilitatea de bază care se manifestă pe o perioadă lungă de timp, și vulnerabilitatea acută sau într-un timp foarte scurt.
Evaluarea vulnerabilității este faza care succede evaluarea hazardelor și precede analiza și stabilirea riscurilor. Gradul de risc depinde de gradul de vulnerabilitate al populației și bunurile expuse unui potențial hazard.
Există în prezent anumite tendințe de analizare a vulnerabilității comunităților umane în ceea ce privește impactul hazardelor naturale și a celor antropice. Una dintre aceste tendințe o reprezintă accentuarea studierii capacității populației de a se autoproteja și nu doar a vulnerabilității, constând în analizarea proceselor sociale, economice și politice care induc vulnerabilitatea populației este necesară dar induc doar slăbiciunile și limitările populației.
Se urmărește creșterea interesului în cuantificarea vulnerabilității ca și instrument folosit în planificarea și luarea deciziilor, considerarea impactelor culturale, psihosociale și subiective ale dezastrelor, se trece de la simple taxonomii și liste de elemente vulnerabile la situații vulnerabile prin care trec comunitățile în timp.
Cei mai importanți indicatori care intervin în stabilirea vulnerabilității au fost considerați cei socio-economici, demografici (densitatea, creșterea demografică) și umani (procentul populației feminine, gradul de îmbătrânire al populației).
Densitatea populației reprezintă un indicator de mare interes în stabilirea vulnerabilității deoarece omul este cel care are cel mai mult de suferit de pe urma producerii unui accidente. Încadrăm populația la elemente primare (structurale) expuse riscului (Goțiu, 1997). Aceste elemente sunt supuse în mod direct acțiunii unui eveniment extrem. Ele suferă pagube structurale, iar valoare depiunde de magnitudinea hazardului. Pe lângă populație, în această categorie se include și: clădiri, infrastructură, terenuri agricole, animale, utilități. Într-o altă categorie de elemnte supuse riscurilor (elemente secundare) includem totalitatea activităților și acțiunilșor care sunt afectate în mod direct și implicit de manisfetarea unui hazard. Acestea pot fi activități economice, culturale, educaționale, servicii publice,etc. Ca și în cazul celorlați termeni de specialitate, vulnerabilitatea îmbracă forma mai multor definiții printre care amintim:
Tabelul 4 Definirea termenului de vulnerabilitate (după Thywissen, 2006,
cit. de Goțiu, Surdeanu, 2007, cu completări)
Elementele supuse la risc în funcție de anumite caracteristici arată și prezintă totodată o expunere la risc. Vulnerabilitatea este legată de prezența omului și a bunurilor sale (mobile și imobile), dar această condiție nu este absolut necesară (Goțiu, Surdeanu, 2007). Vulnerabilitatea capătă trei dimensiuni: gradul de expunere, gradul de rezistență, capacitatea de regenerare a elementelor supuse riscului (Benedek, Schultz, 2003). Din punct de vedere tipologic, vulnerabilitatea a fost și este privită în literatura de specialitate ca o vulnerabilitate individuală și ca vulnerabilitate socială.
II.5. Expunerea la risc (expose)
După Pelling, 2003, citat de Klein et al, 2003 și Goțiu 2007, expunerea la risc este un element fundamental care alături de reziliență și senzivitate dă măsura vulnerabilității. În tabelul de mai jos sunt redate definiții ce fac referire la expunerea la risc.
Tabelul 5 Definirea expunerii la risc (după Thywissen, 2006,
cit. de Goțiu, Surdeanu, 2007, cu completări)
II.6. Gradul de pregătire (preparadness)
Conform UNISDR, 2001 gradul de pregătire este definit ca totalitatea activităților și măsurilor luate în avans pentru asigurarea răspunsurilor efective în cazul producerii unui dezastru, incluzând polițele de asigurare, avertizarea și evacuarea temporară a populației și a bunurilor dintr-o locație amenințată de un potențial hazard. Exită mai multe practici privind evaluarea gradului de pregătire. O analiză este veridică atâta timp cât ea este desfășurată pe grupuri țintă, stabilind totodată obiectivele pe baza priorităților acestui grup. (Goțiu, Surdeanu, 2007). Biswanath, 2004 precizează că o comunitate vulknerabilă trebuie să fie bine pregătită pentru a face față hazardelor, dar așa cum bine cunoscut, acestea sunt de cele mai multe ori sărace astfel încât reziliența acestora nu trebuie neglijată. În vederea asigurării răspunsurilor efective în cazul producerii unui dezastru cu toate mecanismele sale arată gradul de pregătire.
I.7. Reziliență (resilience)
Reziliență de la cuvântul din limba latină resilio ce înseamnă a reveni la o stare inițială. Fiind împrumutat din mecanică, în termeni sociologici reziliența este considerată ca o proprietate dezirabilă a sistemelor naturale și umane de a face față unui potențial stres, iar prin atributele sale, aceasta duce la o dezvoltare durabilă și o reducere a vulnerabilității unei comunități (Surdeanu, Goțiu, 2007).
Literatura de specialitate internațională permite relatarea a mai multor abordări referitoare la definirea termenului de reziliență lucru precizat și în literatura noastră de mai mulți autori conform tabelului de mai jos:
Tabelul 6 Definirea termenului de reziliență (după Thywissen, 2006,
cit. de Surdeanu și Goțiu, 2007, cu completări)
Reziliența poate fi împărțită în mai multe tipuri: reziliența instituțională (Handmer, Dovers, 1996, cit. de Klein et al, 2003 și Surdeanu, Goțiu, 2007) și reziliența socială (Adger, 1997, 2001, cit. de Klein et al., 2003 și Sudreanu, Goțiu, 2007). Reziliența instituțională cuprinde schimbările enviromentale (de mediu), posibilatea de schimbare (change) și deschiderea și adaptarea. Reziliența socială conform celor citați anterior arată abilitatea comunităților umane de a rezista șocurilor sau perturbărilor externe și de-a reveni ulterior la care se include și schimbările instituționale cu structura economică, dreptul la proprietate, accesul la resurse și schimbări demografice. Ca atribute ale vulnerabilității amintim și capacitatea de adaptare (adaptive capacity) – abilitatea unui individ sau a unui sistem de a planifica, a se pregăti și a implementa opțiunile de adptare (Klein et al., 2003) și capacitatea de-a face față unui dezastru (coping capacity) – precizată ca o funcție a percepției riscului, a posibilității de evitare, asigurare, prevenire și reducere a efectelor, a acțiunilor private (gradul în care anumite categorii de capital pot fi folosite) și a celor publice (Webb, Harinarazan, 1999, Sharma, 2000 în IPCC 2001, citați de Thzwissen, 2006 și Surdeanu, Goțiu, 2007). După UNISDR (2003), capacitatea de a face față unui dezastru înseamnă mijloacele prin care populația sau organizațiile folosesc resursele și abilitățile disponibile penttru a rezista la un dezastru. Aici se inslude gestioanrea resurselor atât înainte cât și în timpul dezastrului. Întărirea acestei funcții duce la sporirea rezilienței (Surdeanu, Goțiu, 2007).
II.8. Senzivitate
Senzivitatea exprimă măsura modificării unui sistem sau a unui component a acestuia în urma acțiunii unui factor de stres. După Mac, Petrea, 2002, senzivitatea este definită ca fiind măsura (viteza sau proporția) cu care se modifică geosistemul sau o componenta a sa în corelație cu un factor de stres a cărui mărime este determinată. Calitățile senzitive ale geosistemului sunt dependente atât de propria sa identitate structurală și funcțională, cât și de natura și intensitatea presiunilor care se exercită asupra sa.
II.9. Fragilitate
Fragilitatea este rezultatul corelării senzivității cu reziliența (Mac, Petrea, 2007). Prin urmare, fragilitatea rezultă din senzivitatea unui geosistem corelată cu reliziența sa ca reacție la un anumit tip de perturbație și la mărimea acestuia.
CAPITOLUL III – PROBLEME DE METODOLOGIE A CERCETĂRII FENOMENELOR GEOMORFOLOGICE EXTREME
III.1. Legi/Principii
La baza realizării studiului au stat mai multe principii fundamentale: principiul utilizării și întocmirii materialului cartografic, principiul cunoașterii terenului, principiul sistemic, principiul cauzalității, principiul dinamic și principiul abordării integrate. Aceste principii împreună cu metodele de prelucrare și elaborare a studiului au format strategia generală a lucrării. Ne referim în special la principiul sistemic și la principiul abordării integrate.
Principiul sistemic introduce un concept unitar, care pune pe primul plan relațiile și nu obiectele și conduce analiza de la elementul izolat la ansamblul care îl conține. Un studiu sistemic va evidenția modularitatea sa. Pornind de la ideea că sistemul este definit prin relațiile dintre părți se poate concluziona că unele părți pot fi schimbate, ceea ce reprezintă o cale de introducere a noului cu un minim de elemente de noutate dar cu efecte care pot fi foarte mari. Poate cel mai mare avantaj al studiului sistemic este acela că analiza care se face este o analiză dinamică, întrucât relațiile și conexiunile între părți sunt evident mult mai dinamice decât elementele materiale ale părților. Aspectul cel mai interesant aici este faptul că, cel mai adesea, aceste relații pot fi concretizate în ecuații matematice. Se poate realiza astfel o modelare matematică a sistemului care permite ulterior fie o simulare a funcționării sale în diverse condiții, fie o optimizare a acestei funcționări într-un set dat de condiții.
Principiul abordării integrate propune o viziune atotcuprinzătoate care urmărește conexiunile complexe stabilite între componentele morfosistemului în urma stimulilor exteriori. Viziunii reducționiste i se opune o perspectivă amplă, parte dintr-un întreg, analizată dintr-o perspectivă holistică.
III.2. Modele și metode
În vederea realizării cercetării se va urmări pe de o parte identificarea și analiza riscurilor geomorfologice care se constituie în factori restrictivi generatori de disfuncționalități la nivelul sistemului teritorial analizat, și pe de altă parte pe găsirea unor soluții care să permită rezolvarea problemelor impuse de acțiunea hazardelor naturale asupra sistemului social. Pentru atingerea scopului propus, metodologia de cercetare abordată pornește de la realizarea unei baze de date și studierea literaturii de specialitatea, cunoașterea profundă a abordărilor științifice referitoare la hazard – risc geomorfologic. Urmează analiza datelor existente în cadrul arhivelor primăriilor, în arhiva ocolului silvice de stat Bicaz. O altă etapă a demersului metodologic va consta în culegerea datelor cu caracter meteorologic ce s-au înregistrat la stația meteolologică Ceahlău (punctul de observare Vf. Toaca 1900m). În același timp se vor pune în practică mai multe metode de teren: observația, măsurători. Ca în orice studiu științific, activitățile desfășurate s-au desfășurat în trei etape principale: etapa de documentare și fundamentare a noțiunilor și conceptelor cu care se va opera pe parcursul acestei lucrări, delimitarea arealului de studiu, colectarea datelor disponibile referitoare la arealul de studiu și la problematica abordată; etapa de teren, care a oferit suportul necesar dezvoltării studiului (susținută de cartările geomorfologice, pedologice, bonitarea terenului, evaluarea calitativă a solului și a modului de utilizare a terenurilor); etapa de sinteză și ordonarea logică a ideilor în vederea elaborării studiului (utilizându-se metode statistico-matematice și de analiză GIS). Ulterior ca o consecință a realizării studiului se vor realiza hărți tematice privitoare la hazard, risc, vulnerabilitate, susceptibilitate, etc.
Fig. 4 Etapele realizării hărților de risc (Maria N., 2011)
Ordonarea datelor și inventarierea acestora se poate realiza după mai multe modele de fișă:
Fig. 5 Fișă de invenatriere a datelor după Carrara
Fig. 6 Fișă de inventariere a datelor după Carrara
Fig 7 Fișă de inventariere a datelor a alunecărilor de teren după Surdeanu, 1997
III.3. Rezultate vizate și contribuții personale
Contribuțiile personale la această temă și pentru arealul de studiu constau în următoarele:
1.Analiza sistemică a fenomenelor geomorfologice extreme generatoare de risc;
2.Realizarea de analize de predicție a fenomenelor geomorfologice extreme;
3.Realizarea de baze de date care conțin fenomene geomorfologice extreme;
4.Analiza și interpretarea cadrului legislativ românesc referitor la situațiile de risc geomorfologic;
5.Realizarea hărții de hazard și hărții de risc geomorfologic pentru bazinul morfo-hidrografic Bicaz;
6.Realizarea hărții susceptibilității la fenomene geomorfologice extreme;
7.Realizarea unei predicții spațio-temporală a fenomenelor geomorfologice generatoare de risc geomorfologic;
8.Realizarea unui studiu amănunțit referitor la managementul situațiilor de urgență generate de manifestarea hazardelor geomorfologice din unitățile administrativ-teritoriale din bazinul morfohidrografic Bicaz.
În cadrul realizării studiilor referitoare la evenimentele extreme, trebuie să se răspundă la următoarele întrebări:
ce s-a produs? (fenomenul);
de ce? (cauzele);
unde? (localizare în spațiu);
când? (plasarea în timp);
cum? (forme de manifestare);
cât a costat? (consecințele);
ce urmează? (ce urmează pentru viitor).
Răspunsul uman la starea de risc (Barrow, 1997, cit. de Mac, Petrea, 2002) poate fi:
lipsa oricărei acțiuni;
acțiuni individuale;
acțiuni sociale;
acțiuni politice.
Fig. 8 Realizarea cercetării cu finalitate – schema
Metode de analiză:
Cartografierea directă;
Hărți de inventariere;
Date asupra alunecărilor:
Tabelul 7 Date asupra alunecărilor de teren din județul Neamț (Rădoane, 2007)
Fig. 9 Eșantion din harta de inventariere a alunecărilor de teren din județul Neamț,
eșantion ce cuprinde și o parte din bazinul morfohidrografic Bicaz (Rădoane, 2007)
CAPITULUL IV – REGLEMENTĂRI JURIDICE ÎN SISTEMUL DE DREPT ROMÂNESC ȘI EUROPEAN
IV.1. În sistemul de drept românesc
În România, primele unități de protecție civilă au fost înființate în 1933. În prezent, Protecția Civilă este parte componentă a sistemului național de apărare și cuprinde, conform Legii Protecției Civile din 1996, ansamblul măsurilor adoptate și al activităților desfășurate pentru protecția populației, a bunurilor materiale, a valorilor culturale și a factorilor de mediu, în caz de război sau dezastre.
Formațiunile Protecției Civile, coordonate de Comandamentul Protecției Civile, colaborează cu unitățile administrației publice, cu formațiunile de Cruce Roșie, cu unitățile de pompieri, jandarmi, poliție și gardieni publici.
Organizarea și conducerea activităților de apărare împotriva dezastrelor este asigurată de Comisia Guvernamentală de Apărare împotriva Dezastrelor, înființată în 1994, condusă de către primul-ministru. Măsurile pe care aceasta le stabilește devin obligatorii pentru toate persoanele fizice și juridice.
Comisia guvernamentală cuprinde Comisii centrale specializate pe tipuri de dezastre, Comisii județene și Comisia municipiului București și a județului Ilfov, care au atribuții complexe legate de apărarea împotriva diferitelor dezastre.
România a ratificat, în 1990, Protocolul Internațional de la Geneva, prin care se stabilește conceptul de “protecție civilă”, îndeplinirea sarcinilor umanitare destinate să protejeze populația civilă împotriva ostilităților sau împotriva catastrofelor și să o ajute să depășească efectele lor imediate. La acest protocol s-au mai adăugat alte două convenții: una privește notificarea rapidă a unui accident nuclear, iar cealaltă, acordarea de asistență în caz de accident nuclear sau urgență radioactivă.
Statul român a încheiat, de asemenea, o serie de acorduri și înțelegeri, la nivel guvernamental, cu statele vecine:
cu Republica Moldova (Acord cu privire la colaborarea în domeniul protecției civile și ajutor în caz de calamități, catastrofe și avarii de mari proporții);
cu Bulgaria (tratat încheiat în conformitate cu scopurile ONU, luând în atenție Documentul general de la cea de-a 3-a întâlnire a CSCE de la Viena, din 1989 și Docmentul de la Helsinki, din 1992);
cu Ungaria (înțelegere între Inspectoratul General al Apărării civile din Ministerul Apărării Naționale al României și Comandamentul Apărării civile din Ministerul de Interne al Ungariei, precum și Regulament privind apărarea împotriva inundațiilor produse de cursurile de apă).
În legislația românescă există multe norme în viguare, actualizate ce fac referire la implementarea accepțiunilor de risc, hazard, reziliență, vulnerabilitate, etc. Sunt în viguare legi, hotărâri ale Guvernului, ordin ale ministrului, ordonanțe simple sau de urgență. Pentru a se face referire la reglementarea reprezentării cartografice a riscului s-a elaborat și emis H.G. 447 din 2003.
În Capitolul I, în textul Art. 1-3 se face referire la normele metodologice și la conținutul hărților dec risc natural la alunecări de teren. În Art. 2 și Art. 3 este definită harta de risc natural ca sinteza datelor privind prognoza starii de echilibru a versantilor, a pagubelor materiale si a pierderilor de vieti omenesti ce pot fi cauzate de producerea alunecarilor de teren, pe un anumit areal si intr-un interval de timp dat și partea componenta a documentatiei de amenajare a teritoriului judetean si se detaliaza in planurile de urbanism generale si in regulamentele locale de urbanism ale localitatilor fiecarui judet si municipiului Bucuresti si urmeaza acelasi regim juridic, de finantare si aprobare stabilit, potrivit legii, pentru documentatiile de amenajare a teritoriului si documentatiile de urbanism.
În următoarele articole ale Capitolului I din H.G. 447 din 2003 se reglementează activitatea autorităților administrației publice locale cu privire la:
identificarea, declararea si monitorizarea zonele de risc la alunecari de teren;
asigurarea managementului situatiilor de criza in cazul producerii alunecarilor de teren;
stabilesc, dupa caz, masurile de prevenire si atenuare a riscului natural la alunecari de teren, precum si conditiile de autorizare a executarii constructiilor in arealele respective;
detaliază exigentele minime de continut ale documentatiilor de urbanism si de amenajare a teritoriului pentru zonele expuse riscului natural la alunecari de teren.
Pentru acest stadiu, consiliile locale aferente acestui areal au acționat în concordanță cu cele precizate anterior, dar și în funcție de resursele de care au dispus. Cel mai prompt consiliu local a fost cel al comunei Tașca.
În Capitolul II se reglementează activitățile ce țin de modul de elaborare și conținutul hărților de risc natural la alunecări de teren. Harta de risc natural la alunecări de teren se realizează într-un sistem informatizat ce evidențiază arealul răspândirii în teritoriul a fenomenului geomorfologic de alunecare de teren. Se impune conform acestui act normativ, ca pentru bazinul hidrografic Bicaz să se realizeze la nivel județean o bancă de date eferente riscului natural la alunecări de teren cu specificația parcurgerii tuturor etapelor ce se regăsesc în Anexa B a H.G 447 din 2003. Acest lucru nu s-a realizat în întregime pentru județul Neamț ci doar pentru Valea Bistriței cu ajutorul Universitații Ștefan cel Mare din Suceava, program realizat în parteneriat public. Deci în concluzie se impunea realizarea unei bănci de date în viitorul apropriat, acest lucru fiind chiar un demers de prevenire a fenomenului de risc geomorfologic de către instituțiile publice aferente arealului în studiu. Aceste instituții pot solicita pentru realizarea băncilor de date ajutorul instituțiilor superioare de învățământ în sistem de cooperare/parteneriat sau proiect GRANT. La acordul Consiliului Județean Neamț, al Prefecturii Neamț și al Inspectoratului de situații Urgente banca de date poate fi validată prin susținerea unui raport de cerectare de către organizațiile de învățămînt superior ce au efectuat cerectarea. Odată realizată banca de date, conform H.G. 447 din 2003 se trece la realizarea propriuzisă a hărții de hazard la alunecări de teren pentru bazinul morfohidrografic Bicaz la alunecări cu parcurgerea etapelor prevăzute în Art. 12-15 din H.G. 447 din 2003. Harta de hazard la alunecări de teren va fi actualizată periodic și ori de câte ori intervin modificări ale datelor inițiale conform Alin. 3 Art. 11 din H.G. 447 din 2003. În Legea 137 din 1995 Legea Mediului se precizează faptul că statul protejează mediul sănătos, îl promovează și încurajeajă și cetățenii la același demers prin reglementări specifice. Aceste reglementări încurajează la o acțiune de protecție a mediului sănătos iar încălacrea standerelor de mediu sunt prevăzute în lege prin sancțiuni. Tot în această lege se explică și intevenția statului în situații de urgență aici putem include și fenomenele geomorfologice generatoare de risc, hazard evident cu rezultate negative asupra sistemului de mediu și societății omenești, rezultate ce pot fi evaluate prin pagube. Statul intevine în rezolvarea acestor chestiuni prin organismele sale de acțiunle, dar și prin organismele de legiuire în sensul că pentru a realiza un anume demers este necesar ca demersul să fie prevăzut într-un act normativ adică reglementat. În vedera argumentări celor precizate anterior, menționez că există un act normativ ce face referire la amenajarea teritoriului național prevăzută într-un plan. Este vorba despre Legea 575 din 22 octombrie 2001, legea privind Planul de amenajare a teritoriului național-Secțiunea a V-a Zone de risc natural. Legea precizează în Art. 2 Alin. 1 că zonele de ric natural sunt areale delimitate geografic, în interiorul cărora există un potențial de producere a unor fenomene naturale distructive, care pot afecta populația, activitățile umane, mediul natural și cel construit și pot produce pagube și victime umane. Alin. 2 menționează că fenomenele ce fac obiectul zonei de risc natural sunt: cutremure de pământ, inundații și alunecări de teren. În celelalte articole ale prezentei legi se menționează modul cum sunt delimitate zonele de risc natural, modul de finanțate și subvenționare de la stat și modul de intervenție a statului în cazul prevenirii și atenuării riscurilor naturale prin sistem de utilitate publică. Pentru alunecări de teren s-a menționat în Anexa 7 din legea 575 din 22 octombrie 2001 unitățile administrativ-teritoriale afectate de alunecări de teren. În cadrul bazinului morfohidrografic Bicaz sunt următoarele unități administrativ teritoriale: comuna Dămuc, comuna Bicaz-Chei, comuna Bicazu-Ardelean, comuna Tașca și orașul Bicaz.
Tabelul 8 Unitățile administrativ – teritoriale afectate de alunecările de teren,
menționate în Anexa 7 din legea 575 din 22 octombrie 2001
Din analiza datelor ce se regăsec în tabel conform Anexei 7 rezultă faptul că unitățile administrativ teritoriale ce se regăsesc în partea superioară a bazinului morfohidrografic Bicaz: comuna Dămuc și Bicaz-Chei nu sunt menționate. Acest lucru trebuie reglementat de urgență deoarece fenomenul de alunecări de teren este prezent și în arealul acestor unități administrativ teritoriale. Dealtfel legea permite realizarea acestui lucru – în finalul Anexei 7 unde se menționează faptul că se pot actualiza în conformitate cu prevederile prezentei legi.
În concluzie menționez faptul ca managementul situațiilor de risc și hazard geomorfologic pentru arealul de studiu se ridică la standardele Uniunii Europene numai dacă se realizează o bancă de date ce poate fi accesată de instituțiile abilitate ale statului, de organizațiile nonprofit de specialitate, de instituțiile de învățământ superior abilitate în acest domeniu. Argumentez ideea pentru că numai având acces la date poți analiza fenomenul geomorfologic. Odată realizat acest lucru, este nevoie de intervenția Consiliului Județean Neamț și a Prefecturii Neamț pentru realizarea unei hărți de risc natural la alunecări de teren pe întreg județul Neamț la care se include și bazinul morfohidrografic al râului Bicaz.
În cadrul acestui bazin chiar pe hartă, trebuie sectorizat arealul pe niveluri de risc, apoi pe niveluri de repetabilitate ori alte caracteristici. După ce s-a realizat harta, ar fi bine ca aceasta să fie prezentată opiniei publice din acest areal prin intermediul aparatului propriu de specialitate al primarului unității administrative teritoriale sau a consiliilor locale din acest areal. Dacă cetățeanul conștientizează ce înseamnă fenomenul de risc, atunci și el va realiza acțiuni de prevenire a fenomenuli cu diferite grade de impact pentru comunitatea locală și arealul în care habiterază. Disminarea informațiilor reprezintă acțiuni de prevenire a riscului geomorfologic.
IV.2. În sistemul de drept european
Pe plan internațional, în 1989, ONU a hotărât (prin rezoluția 236) să desemneze deceniul 1990-2000 drept “Deceniul Internațional pentru Reducerea Efectelor Dezastrelor Naturale” (IDNDR), cu dezvoltarea structurilor necesare și demararea unui amplu program de cercetare.
De altfel, în cadrul ONU funcționează mai multe organisme, precum Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), Centrul Națiunilor Unite pentru Asistență în caz de Urgență de Mediu (UNCUEA) și Departamentul Afacerilor Umanitare (DHA).
UNEP acordă, între obiectivele sale, un loc important conceptului de evaluare a riscului și prevenire (avertizare) a dezastrelor.
UNCUEA a fost mandatat, prin decizia 16/9 din 1991 a Consiliului de conducere al UNEP, să acționeze, în cooperare și în relații de coordonare cu alte agenții ale ONU, în special pe linia evaluării și răspunsului la situațiile de urgență de mediu datorate activităților umane, dar și la alte tipuri de urgențe.
Noul DHA, creat în 1993, are rolul de a coordona și integra rapid răspunsul agențiilor Națiunilor Unite la crizele umanitare. În cadrul acestuia sunt încorporate Oficiul de Coordonare al Națiunilor Unite în caz de Dezastre (Office of the United Nations Disaster Relief Coordinator, OUNDRC) și Rețeaua de Urgențe Internaționale a Națiunilor Unite (UNIENET), cu o puternică rețea de calculatoare și experiență considerabilă în domeniul dezastrelor naturale.
De remarcat alte două organisme, UNEP-Industrie și Mediu, Centrul Programului de Activitate (IEPAC) și Programul de Pregătire și Intervenție la Nivel Local (APPEL), prin intermediul cărora ONU abordează de asemenea problema dezastrelor și urgențelor de mediu.
În aceeași ordine de idei menționăm existența unor organisme create în scopul de acționa pe linia prevenirii din timp a fenomenelor de secetă și a foametei: Organizația pentru Agricultură și Alimentație a Națiunilor Unite (FAO) și Sistemul de Prevenire a Foametei (FEWS).
În Europa, în mai 1987 a fost semnat Acordul EUR-OPA, Riscuri Majore, care reunește 21 de state din CE și are ca obiectiv cooperarea internațională pentru atenuarea efectelor riscurilor naturale și tehnologice majore sau pentru cercetarea științifică a acestora.
V. BIBLIOGRAFIE
Alexander, D. (2000) – Confronting Catastrophe – New Perspectives on Natural Disasters. Oxford University Press, Oxford;
Alexander, D. (2005) – Vulnerability to landslides, in Landslide Hazards and Risk, Th. Glade, M.G. Anderson, M.J. Crozier (ed), John Willey and Sons Ltd., London, pp 175-198;
Armaș, Iuliana, Damian, R., Șandric, I., Osaci-Costache, Gabriela, (2003) – Vulnerabilitatea versanților la alunecări de teren în sectorul subcarpatic al văii Prahova; Ed. Fundației România de Mâine, București;
Armaș, Iuliana (2006) – Risc și vulnerabilitatea. Metode de evaluare aplicate în geomorfologie. Editura Univ. din București, București;
Barbu, N., Lupașcu, Gh., Rusu, C., Barbu Alexandrina (1977) – Solurile Munților Hăghimaș. An. Univ. Al. I. Cuza, Iași;
Barkun, Michael (1974) – Disaster and the Millennium, Zale University Pres, New Haven;
Blanchard, W. (2005) – Select Emergencz management-Related Terms and Definitions. Vulnerability Assessment techiques and Applications (VATA). http://www.csc.noaa.gov/vata/glossary.html
Bălteanu, D., (1992) – Natural hazards in Romania. Rev. Roum. de Geogr., t. 36, pag 47-57;
Bălteanu, D., (1997), Geomorphological hazard in Roumania. geomorphological Hazards of europe. Edited by Embleton and Embeton, Elsevier, Amsterdam, pag. 409-420;
Bălteanu, D., Alexe, Rădița, (2001) – Hazarde naturale și antropice, Editura Corint, București;
Bălteanu, D., (2004) – Hazarde naturale și dezvoltarea durabilă, Revista geografică, Inst. Geogr., X, 3-6;
Bojoi, I. (1960) – Contribuții la cunoașterea influenței structurii și litologiei asupra evoluției reliefului văii Bicazului, secț. II Șt. naturale, tom VI, fasc.4;
Bojoi, I. (1968) – Observații asupra reliefului carstic din Masivul Hăghimaș, Lucr. Staț. Stejarul – BGG, 1, Pângărați;
Bojoi, I. (1968) – Contribuții la sedimentologia Lacului Roșu. Lucr. Staț. de Cercet. „Stejarul“, Pângărați, vol. 1;
Bojoi, I. (1969) – Rolul proceselor periglaciare în modelarea reliefului Munților Hăghimaș. Lucr. Staț. de Cercet. „Stejarul“, Pângărați, vol. 2;
Bojoi, I. (1970) – Aspecte ale evoluției geomorfologice a văilor din bazinul superior al Bicazului, Studii și cercetări de geologie-geografie, biologie, muzeologie, vol. I, Piatra Neamț;
Bojoi, I. (1971) – Munții Hăghimaș și zona Cheilor Bicazului. St. geomorfologic cu privire specială asupra carstului. Rez. tezei de doctorat, Iași;
Bojoi, I. (1988) – Formarea depresiunilor carstice în legătură cu etapele de evoluție paleogeomorfologică a Masivului Hăghimaș, An. Univ. Al. I. Cuza, Iași;
Burton, I., Kates, R. W., White, G. F. (1993) – The Environmental as Hazard, Guilford, New York;
Cheval, S., Terminologia utilizată în cercetarea hazardelor naturale, www.hazarde.ro;
Contescu, L. (1968) – Structura flișului cretacic în valea Bicazului, SCGGG, Seria geol.13/2, București;
Cutter, S. L. (2001) – The changing nature of risks and hazards. In: Cutter, S. L. (ed.), „American hazardscapes: the regionalization of hazards and disasters”, Joseph Henrz Press, Washington, D. C.;
Degg, M. (1992) – Natural Disasters: Recent trends and Fuiture Prospects. Geography;
Fritz, C., E. (1961) – Disaster, Pp. 651-94 in Contemporary Social Problems, edited by R. K. Merton and R.A. Nisbet. New York: Harcourt, Brace & World, Inc.;
Fritz, C., E., Mathewson, J., H. (1957) – Convergence Behavior in Disasters: A Problem in Social Control, National Research Council Disaster Study no. 9. Washington, DC: National Academy of Sciences;
Grasu, C. (1969) – Cercetări geologice în sedimentarul mezozoic din bazinul superior al Bicazului. Teză de doctorat;
Grasu, C., Turculeț, I. (1980) – Rezervația Lacul Roșu – Cheile Bicazului. Particularități geologice și geomorfologice, Ocrotirea naturii și a mediului înconjurător, nr.2, București;
Grecu, Florina (1994) – Etapele întocmirii hărții expunerii la risc geomorfologic a terenurilor din bazinele hidrografice de deal – Bazinul Calvei;
Grecu, Florina, (2006) – Hazarde și riscuri naturale, editura Universitară, București;
Grigore, Mihail, Achim, Florin (2003) – Inițiere și date generale privind Alunecarile de teren și unele elemente specifice ale acestora pe teritoriul României, Editura Universitară, București;
Ielenicz, Mihai (1999) – Dicționar de Geografie Fizică, Ed. Corint, București;
Mac, Ion, Petrea, Dănuț (2003) – Polisemia evenimentelor geografice extreme, în „Riscuri și catastrofe” , vol. I, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca;
Mac, Ion, Petrea, Dănuț (2003) – Sisteme geografice de risc, în „Riscuri și catastrofe” , vol. II, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca;
Mac, Ion, Rus, I., Șerban, Gh. (2003) – Cartografierea, o alternativă în evaluarea riscurilor naturale, „Riscuri și catastrofe”, Editor sorocovschi, V., Vol. II, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca;
Mihăilescu, V. (1941) – Cum s-a format Lacul Roșu de la intrarea Cheilor Bicazului, B.S.R.G., anul LIX;
Mutihac, Vasile, Stratulat, Maria, Fechet, Roxana (2007), Geologia României, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București;
Naum, T., Preda, I. (1972), Morfolitologia și morfostructura zonei Masivului Hăghimaș, BSSGR, II (LXXII), București;
Pișota, I., Năstase, A. (1956) – Lacul Roșu, nod de confluență a trei bazine hidrografice. Probleme de geografie, vol. IV;
Posea, Grigore (1966) – Cu privire la o metodologie unică a hărții geomorfologice generale, Revista Natura, Nr. 2, București ;
Posea, Grigore, Ielenicz, Mihai (1970) – Alunecările de teren de pe Valea Buzăului, Analele Universității București, Anul XIX, București ;
Posea, Grigore (1972) – Alunecarea de la Nehoiu, Analele Universității București, Anul XXI, București;
Posea Grigore, Cioacă, Adrian (2003) – Cartografiere geomorfologică, Ed. Fundației România de Mâine, București;
Posea, Grigore(2005) – Geomorfologia României Ediția a II-a Revizuită și adăugită, Editura Fundației România de Mâine, București;
Posea, Grigore,Cruceru, Nicolae(2005) – Geomorfologie, Editura Fundației România de Mâine, București;
Posea, Grigore(2006)- Geografia Fizică a României, Partea a II-a, Editura Fundației România de Mâine, București;
Posea, Grigore(2006)- Geografia Fizică a României, Partea I, Editura Fundației România de Mâine, București,
Preda, I. (1967) – Deplasări de teren în zona Lacului Roșu. Comunicări de geologie, vol. IV, București;
Preda, I., Toderiță, Victoria (1980) – Fenomene fizico-geografice în Munții Hăghimaș-Tulgheș, Lucr. Staț. de cercetare „Stejarul”, Pângărați;
Săndulescu, M. (1975) – Studiul geologic al părții centrale și nordice a sinclinalului Hăghimaș (Carpații Orientali), Anuarul Inst. de Geol.-Geofiz, vol XLV, București;
Sorocovschi, Victor(2002) – Riscuri și catastrofe, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca;
Surdeanu, V. (1998) – Geografia terenurilor degradate – Alunecări. Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca;
Văduva, Iulica(2008) – Fenomene hidrometeorologice extreme, Sinteză universitară, Facultatea de Geografie și Geografia Turismului, Univ. Spiru Haret, București;
Verga, Mihaela (1999) – Influența geologiei asupra morfologiei Masivului Ceahlău, Analele Universității „Spiru Haret“, Seria Geografie, nr. 2, București;
Verga, Mihaela (2000) – Dinamica peisajului geografic din bazinul hidrografic Bicaz, Comunicări de Geografie, Vol. IV, București;
Verga, Mihaela, Pițigoi, R. (2000) – Unități morfologice și funcționale de versant în bazinul hidrografic Bicaz, Simpozionul “Abordări moderne în geografia românească”, București;
Verga, Mihaela (2001) – Bazinul hidrografic Bicaz – elemente de morfografie și morfometrie, Comunicări de Geografie, Vol. V, București;
Verga, Mihaela (2002) – Observații asupra reliefului structural din bazinul hidrografic Bicaz, Comunicări de Geografie, Vol. VI, București;
Verga, Mihaela (2003) – Lithologic Influence In The Present-Day Morphodynamic From Bicaz River Basin, Carpatho-Balkan Conference on Geomorphology, Bratislava;
Verga, Mihaela, Pițigoi, R. (2005) – Condiționări litologice în dinamica actuală a reliefului din bazinul Bicaz, Comunicări de Geografie, Vol. IX, București;
Zăvoianu, Ion (1978) – Morfometria bazinelor hidrografice, Ed. Academiei, București;
Zăvoianu, Ion, Dragomirescu, S. (1994) – Asupra terminologiei folosite în studiul fenomenelor naturale extreme. St. și cercet. de geografie, t. XLI, pp. 59-65;
Zăvoianu, Ion (2006) – Hidrologie, Ediția a IV- a, Editura Fundației România de Mâine, București;
Zăvoianu, Ion (2007) – Prelucrarea datelor hidrometeorologice, Ed. Fundației România de Mâine, București;
Zăvoianu, I., Alexandrescu, Mihaela (1994) – Preocupări legate de studiul peisajului, Revista Geografică, I, București;
*** (1983) Geografia României, vol. I, Ed. Academiei, Bucuresti;
*** (1987) Geografia României, vol. III, Ed. Academiei, Bucuresti;
*** (1992) Atlasul cadastrului apelor din România, Ministerul Mediului, Bucuresti;
*** (2001) Legea 575/2001 privind Planul de manajare a teritoriului național;
*** (2002) Cartea albă a protecției mediului, jud. Harghita;
*** (2003) Anexă cu normele metodologice privind finanțareade la bugetul de stat a hărților de risc – cutremure și alunecări de teren;
*** (2003) H.G. 447/2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind modul de elaborare și conținutul hărților de risc natural la alunecările de teren și inundații;
*** (2008) Suport curs Riscuri la fenomene geomorfologice, Titular disciplină Grigore Posea.
REFERAT:
Elaborarea hărților de risc natural la alunecări de teren
după metoda H.G. 447/2003
Coordonator științific:
Prof. Dr. Doc. H.C. Grigore Posea
Doctorand:
Găină Aurel
MAI 2013
CUPRINS
1. Alunecările de teren
2. Studiu de caz: alunecarea ce a format Lacul Roșu
3. Analiza riscurilor geomorfologice din Bazinul hidrografic Bicaz
4. Elaborarea hărților de risc natural al alunecărilor de teren după metoda H.G. 447/2003
Bazinul morfohidrografic Bicaz se află situat în partea central estică a Carpaților Orientali în subunitatea de relief denumită Carpații Moldo-transilvăneni sau Grupa Centrală a Carpaților Orientali. Pornind de la cele două caracteristici primordiale ale bazinului, ne referim la lungimea râului Bicaz (42 km) și suprafața bazinului (566 km2) se demonstrază faptul că arealul în studiu a jucat un rol în evoluția geografică regională, în ierarhizarea rețelei de văi. Din punct de vedere matematic, zona de studiu are ca puncte extreme următoarele locații: Vf. De pe Obcina Lacurilor 46°54'23,55" latitudine nordică, Vf. Plaiul Socodat 46°38’55,79” latitudine nordică, confluența cu Râul Bistrița în centrul orașului Bicaz 26°05’28,25” longitudine estică și Vf. Buturuga 25°43’13,84” longitudine estică (tabel 1). Principalele coordonate care tarversează acestă zonă sunt: paralelele de 46°40’, 46°50’ latitudine nordică și meridianul de 26° longitudine estică (trece pe linia barajului de la Neagra).
1.Alunecările de teren (caracteristici generale)
Alunecările de teren ocupă un loc esențial, chiar prioritar în sistemul de evoluție al versanților. Se încadrează în categoria deplasarilor bruște de mase de material; în literatura de specialitate se mai folosesc și diferiți termeni de genul – pornitură de teren, fugitură, ruptură, râpă, hârtoape, vârtoape, goarțe, delnițe, fărâmituri, iuzi, glimei, copârșae, țiglăi și grueți.
Declanșarea unui proces de alunecare se poate produce de-a lungul unor crapături mai vechi ori mai recente. Viteza alunecarilor crește în raport de adâncimile până la care pătrund aceste crăpături și posibilitățile de creștere a lărgimii lor.
O alunecare de teren este stagnată sau stinsă atunci când lipsește mișcareade materiale pe versant. Stagnarea reprezintă și o fază de echilibru dinamic, ea putând să fie urmată de reactivare, când alunecarea își reia deplasarea. Stingerea alunecării înseamnă dispariția ei într-un anumit timp și în acest timp volumul de materiale din întregul său corp sunt îndepărtate prin eroziune, spălare în suprafață și transport, iar pentru stingerea unei alunecări de teren stagnarea dinamicii trebuie să dureze un timp mai îndelungat. Stagnarea trebuie considerată atunci când ansamblul masei de materiale nu se mai deplasează printr-o înaintare în sensul înclinarii versantului și totodată stagnarea constituie și intervalul de anticipare și de trecere probabilă la faza de stingere pentru alunecarile de teren, privite în general.
1.1.Elementele componete
Există alunecări de teren în Bazinul Hidrografic al Bicazului care, prin structura lor bine definită, au o alcătuire complexă, exemplu dat de alunecarea ce a format Lacul Roșu.
Există porniri de teren din care se mai păstrează numai anumite părți; printr-un specific deosebit se formează valuri de alunecare, sau succesiuni de râpe de desprindere exemplu dat de alunecare de la Muntele Lung și alunecarea ce a format Lacul Roșu.
Fig. 1 Alunecare pe versanții Munticelului
Asemenea părți componente, disparate ale unei alunecări de teren pot să provină fie ca urmare a unui proces genetic care se manifestă sectorial sau incomplet, ori constituie efecte ale unei evoluții datorată unui proces de degradare ce se manifestă după formare propriu-zisă a porniturii. Din punct de vedere al efectului de proces genetic, datorită cantităților de mase de materiale pornite pe versantul Ghilcoșului, alunecarea ce a format Lacul Roșu are o fizionie aparte ce conține toate elementele alunecării, însă la scară, comparativ cu celelalte alunecări superficiale unde factorii exogeni au rol modelator și impunător în relirful alunecării.
Fizionomia, forma sau înfățișarea exterioară specifică alunecărilor, a condus la folosirea unei terminologii de o mare diversitate la care și-au impus amprenta și unele nuanțări de limbaj local. Se argumentează prin prezența alunecărilor superficiale în zona Munticelului și a Obcinei și prezența alunecărilor în strat în Bazinul Dămucului, Bicăjelului și Bazinul de obârșie a Bicazului.
Nișa sau râpa de desprindere se formează pe un aliniament al desprinderii alunecării și apare în relief sub forma unui perete abrupt, arcuit, rectiliniu ori frânt.
Fig. 2 Alunecare pe versanții Munticelului
Denumită și râpă de alunecare, geneza ei este urmarea procesului dinamic, brusc ori mai lent, de rupere a echilibrului static, de reținere pe versanți a maselor grele de materiale de pantă, inclusiv a rocilor în loc, printr-o deplasare în plan vertical, simultan cu pornirea acestora în lungul pantei. Desprinderea se produce, de obicei, mai repede și mai ușor în cazul materialelor de pantă și mai încet atunci când sunt afectate strate în rocă. Predomină alunecările cu desprindere a materialelor de pantă, iar în cazul alunecării ce a format Lacul Roșu, desprinderea a fost dificilă, iar deplasarea bruscă.
Fig. 3 Alunecare de teren pe Valea Ghermanului
Forma aliniamentului râpei este condiționată de omogenitatea sau neomogenitatea materialelor existente în masa de materiale care este supusă forței de rupere; presiunea exercitată în plan vertical, dar si lateral, care poate genera ruperi sau desprinderi pe directii diferite, umezirea intensă, radăcinile mai profunde de tip pivotant, care străbat mai adânc pe unele direcții materialele de pe versanți. Elementul central al alunecării, este reprezentat de corpul alunecării ce se desfășoară de la baza râpei de desprindere (partea inferioară a acesteia), pe suprafața în pantă a versantului. Constituie cea mai mare și mai importantă componentă a unei alunecări de teren. Se deplasează în cadrul unui jgheab de alunecare. Patul de alunecare îndeplinește rolul de suprafață lisă, alcătuită din argilă în stare plastică care înlesnește deplasarea materialelor. Corpul alunecării poate ocupa suprafețe mai mari sau mai mici în funcție de mărimea materialelor deplasate și suprafața de repartiție a acestora și în cazul studiului de față, predomină corpurile de alunecare cu suprafață mică deoarece majoritatea alunecărilor sunt superficiale. Fruntea alunecării este componenta terminală, care se opește fie pe versant, acolo unde panta scade sub o valoare critică care să continue fie pe un loc neted( pod de terasă, luncă), ori la baza versantului. Dacă viteza deplasării alunecării este mai mare, este posibil ca fruntea să bareze albia minoră a unui râu, depășind uneori și malul opus, urcând sub forma unui „val de refulare ” ce se regăserșe și în cazul alunecării ce a format Lacul Roșu, lucru precizat și în capitolul V.
Fig. 4 Alunecare de teren pe versanții Munticelului
1.2.Cauze
Cauzele alunecărilor se pot clasifica în trei mari categorii:
– potențiale;
– pregătitoare;
– declanșatoare;
Cauze potențiale sunt existența argilelor pe areale destul de mari și în strate argiloase destul de mari, mărimea pantelor (ca suprafașă predomină pantelor de 100-300, îndeosebi în jumătatea estică a bazinului, unde însumează mai mult de 50% din întreaga suprafață și abrupturile de peste 500 cu procentaj mai mic). De menționat faptul că pantele cu valori mari devin o cauză potențială prioritară pentru alunecările de teren. Pe versanții Munticelului, pantele joacă un rol potențial foarte important impus de valoarea acestora.
Cauze pregătitoare corespund condițiilor care favorizează pătrunderea apei în masa de roci argiloase și ca urmare, reducerea stării de echilibru a materialelor pe pantă. Apa poate să provină din ploi, topirea zăpezilor, ori din pânze. Această apă contribuie la umezirea mai intensă a depozitelor și formațiunilor geologice care intră în alcătuirea versanților. Anii calendaristici (2006-2008) cu multă pluvioritate generează condiții de iminentă deplasare a materialelor. Rocile cele mai implicate în procesele de alunecare de teren se caracterizează printr-un grad ridicat de porozitate, sunt puțin coezive și sunt sunt strabatute de fisuri și crăpături. Acest specific este propriu argilelor propriu-zise, rocilor argiloase și marnelor inclusiv marno-argilelor roci prezente pe Obcină, pe Munticel, etc. Regiunea montană cu formațiuni de fliș a Ceahlăului este predispusă la procesele de alunecări de teren. Un alt factor pregătitor este panta existând situații când valorile mai mici de pantă, decât cele obișnuite, ajută procesele de alunecare din următoarele motive: gradul mare de plasticitate și instabilitate al rocilor, o supraumectare intensă, diferite tipuri de trepidații din spațiul local date de explozii în cariera de calcar și marna din comuna Bicaz Chei dar și de circulația de vehicule grele în spațiul acestor cariere ce creează producere de alunecări superficiale.
Mișcările seismice constituie o cauză potențială pentru declanșarea alunecărilor de teren. Într-o serie de situații în zonea Munticelului s-au deschis crăpături în lungul cărora apele de la suprafața solului s-au infiltrat înbibând stratele de argilă și pregătind astfel alunecari de teren în anul 1977(lucru constatat de localnici și investigat în momentul realizării fazei de cercetare la fața locului). Deplasarea alunecărilor de teren a avut loc la scurt timp după manifestarea seismului. Defrișările reprezintă o altă cauză pregătitoare pentru declanșarea alunecărilor de teren în Bazinul Morfohidrografic Bicaz. Suprafețele forestiere defrișate sunt în proporție de 60%, iar în urma studiului personal și a datelor constatate în raport cu ritmul de defrișare, pentru anul 2020 suprafața forestieră defrișată va fi de 80% din total. Eroziunea râurilor, prin cele două procese, de eroziune laterală și în adâncime, îndeplinește uneori un rol extrem de mare în provocarea unor alunecări de teren cu variabile. Eroziunea laterală a râurilor intervine în amplificarea înclinării bazei versantului, existând posibilitatea defrișării pragului de pantă limită și provocării porniri de mase de materiale. Pânzele de apă subterană participă într-o foarte mare măsură la realizarea condițiilor optime pentru geneza pornirilor de teren. Izvoarele care pornesc din aceste pânze contribuie la o îmbinare intensă cu ape a materialelor și rocilor argiloase care devin plastice și creează paturi de alunecare pentru formațiunile geologice acoperitoare. Versantul de Sud și cel de Vest al Munticelului reprezintă o suprafață străpunsă de multe izvoare ce duc la manifestarea de fenomene geomorfologice precizate mai sus. Unele condiții climatice și topoclimatice pot deveni cauze pregătitoare în anotimpul secetos: în anotimpul secetos apar crăpături, iar în anotimpul ploios apar infiltrații de apă în crăpături provocând alunecări. Pentru Bazinul Morfohidrografic al Bicazului cele mai frecvente alunecări se produc primăvara după topirea lentă a zăpezii ori toamna(intervalul octombrie-noiembrie), când anterior au căzut ploi de lungă durată echilibrate ca intensitate în urma cărora se produc infiltrări lente și destul de profunde.
Fig. 5 Alunecare de teren pe versanții Munticelului
Cauzele declanșatoare sunt: apariția unor crăpături adânci, perpendiculare pe viitoarea direcție a deplasării alunecării, apariția unor izvoare și dispariția altora, situație determinată de rupture interioare ce schimbă direcția de scurgere a pânzelor freatice; formarea unor denivelări, ondulări, lucru foarte ușor sesizabil pe versanții Munticelului (un veritabil laborator natural de geomorfologie cu fenomene geomorfologice de risc limitate). Declanșarea reprezintă un moment distinct și deosebit de important, concretizat prin desprinderea în lungul unor crăpături a maselor de materiale, care rupându-se de la partea superioară a versantului pornește spre aval, lucru precizat și în cazul alunecării ce a format Lacul Roșu. În concluzie, cauzele alunecărilor de teren din spațiul de studiu sunt diverse, prezente și cu efect.
1.3.Viteza
După criteriul vitezei, alunecările de teren din Bazinul Morfohidrografic Bicaz intră în categoria celor lente și profunde astfel încât deplasarea este așa de înceată încât nu se observă deranjări în structura geologică a rocilor. Aceste alunecări în producerea lor, necesită o durată de timp destul de mare ce dă impresia unei perioade de posibilă stabilitate.
La acest caz general există și excepții date de alunecările repezi cu viteze mari între 0,5 și 3 m pe zi, exemplul dat de alunecarea de la Muntele Lung. Această alunecare s-a produs în câteva zile și a determinat deranjarea stucturii formațiunilor geologice, rezultând un amestec de materiale. Alunecarea a suferit mici întreruperi succedate de reactivări. Pe lângă această excepție apar și porniturile de teren bruște și prăbușirile alunecării pe suprafețe foarte restrânse ale bazinului. Aceste categorii de alunecări au viteze foarte mari și se opresc de obicei la baza versanților sau în albiile râurilor. Viteza alunecărilor de teren din Bazinul Bicazului diferă de la o alunecare la alta (cele mai mari viteze ale alunecărilor sunt înregistrate la cele de pe Munticel) dar diferă chiar în cadrul aceleeași alunecări de la un sector la altul și de la un moment la altul. Viteza poate suferi modificări sub influența unor condiții naturale ce reglementează fenomenul de alunecare. Viteza se manifestă pe aliniamentul râpei de desprindere (viteză în plan vertical) și în perimetrul corpului de la suprafața acestuia până la nivelul patului de alunecare. Mărimea vitezei este influențată de mai multe cause autohtone: diferențe de valori ale pantelor, variația volumului de apă în structuirile de depozite pe versant, vegetația, gradul de instabilitate al materialelor pe versanți, modificarea coezivității formațiunilor geologice stratificate și subminarea rezistenței stării de echilibru a unui versant datorită trepidațiilor provocate de exploziile din cariera de calcar Bicaz Chei. O viteză mai diminuată provoacă prelungirea duratei de existență a alunecării de teren. Viteza alunecării mai este influențată și de forța de frecare pe versant (forța de frecare internă și forța de frecare externă). Pentru arealul Bazinului Morfohidrografic Bicaz viteza de alunecare se amplifică primăvara până la începutul verii și uneori toamna, datorită excedentului pluviomentric.
1.4.Adâncimea
Alunecările de teren din Bazinul Morfohidrografic al Bicazului pot fi clasificate în raport de adâncimea pe care este dislocată masa de materiale în două mari categorii: alunecări superficiale și alunecări profunde (de profunzime).
Alunecările superficiale sunt dezvoltate în stratele de alterări și în solul versanților Ceahlăului, Munticelului, Obcinei, Surducului, Suhardului Mare( suprafețe defrișate) și a Hășmașului Negru. Alunecările profunde au antrenat depozitele și roca în loc pe o secțiune de adâncime ce depășește frecvent 2-5 m, ajungând chiar la zeci de metrii( alunecări masive), lucru demonstrat de alunecarea ce a format Lacul Roșu, de alunecarea de pe Muntele Lung, de alunecarea din satul Hamzoaia comuna Tașca și de alunecarea din satul Neagra comuna Tașca.
1.5.Raportul cu structura geologică
Orientarea generală a stratelor geologice este de la Vest la Est datorită succesiunilor de încălecări din timpul orogenezei alpine și tipul de alunecare este dată de această orientare a stratelor sau de orientarea stratelor in situu. În funcție de aceste înclinări există alunecări insecvente, ce sunt declanșate în neconcordanță sau chiar în opoziție cu înclinarea stratelor. În această categorie se include și alunecările obsecvente. Tipic este dat de alunecarea de pe Muntele Lung ce a fost inițial o surpare, după care a urmat alunecarea propriu zisă. La această categorie se adaugă și alunecarea ce a format Lacul Roșu. Alunecările de pe Masivul Munticelu și cele din comuna Tașca se încadrează în categoria celor consecvente provocate în sensul înclinării stratelor geologice și subsecvente în sensul perpendicular pe direcția de înclinare a stratelor lucru ce este demonstrat nu numai de înclinarea stratelor ci și de prezența la zi a rocilor.
1.6.Morfologia
În raport de aspectele formei, alunecările de teren și părțile componente ale acestora în funcție de condițiile genetice, au aspect de trepte, brazed (alunecări în brazde), valuri (pe Munticel) și sub formă de limbă cu lățime redusă și un grad ridicat de plasticitate (în satul Neagra).
1.7.Puncte de declanșare
După punctul de declanșare sau locul de pornire, predomină alunecările de teren detrusive care s-au declanșat în momentul scindării masei de materiale pe versant în partea superioară și în final, materialele au pornit de sus în jos: alunecarea ce a format Lacul Roșu, alunecarea de pe Muntele Lung și unele alunecări de pe Munticel. Sunt și excepții date de categoria alunecărilor delapsive: majoritatea alunecărilor de pe Munticel. În acest caz declanșarea s-a făcut dinspre porțiunea de bază ale versanților creându-se un dezechilibru urmat de mișcarea depozitelor sau a pachetelor de strate din partea superioară în jos.
1.8.Vechime
Toate alunecările ce au format obiectul de studiu intră în categoria alunecărilor recente ce s-au declanșat relativ de curând în ultimele două decenii; doar alunecarea ce a format Lacul Roșu și alunecările provocate de seismul din 4 martie 1977 pot fi incluse în categoria alunecărilor vechi. Factorii de mediu provoacă alunecări actuale ce sunt în curs de declanșare și deplasare cu tendință de stagnare în prezent sau în viitorul apropiat la baza versanților acestea fiind superficiale. Cauzele producerii alunecărilor de teren sunt întrunite pentru declanșarea acestora în viitor, iar din acest punct de vedere estimez prezența acestor fenomene geomorfologice de risc pe toată suprafața Munticelului și în Bazinul superior al Dămucului.
În cuprinderea accepțiunii de vechime se poate preciza că există riscul de declanșare de alunecări de teren care se corelează cu diversitatea cauzelor potențiale, pregătitoare și declanșatoare.
Arealul geografic unde acționează alunecarea reprezintă un risc asupra comunității umane și a spațiului de habitat.
1.9.Dinamica alunecărilor de teren
Versanții sunt forme de relief active, aflându-se într-o permanentă modificare. Stabilitatea lor se exprimă printr-un factor Fs care reprezintă, în analiza cea mai simplificată, raportul dintre forțele de rezistență (Fr) și cele de alunecare (Fa). În timp ce dinamica versantului este un proces continuu, stabilitatea apare ca un factor relativ. În cazul deluviilor expuse riscului la alunecare, această relativitate se exprimă printr-o rezervă temporară de stabilitate, redată printr-un factor Fs supraunitar.
Perioadele de stabilitate relativă sau de calm morfodinamic ale versanților (utile activităților de ameliorare, utilizare și protecție a terenurilor) sunt însoțite și delimitate de momentele de reacție geomorfodinamică și de relaxare ale deluviilor. Studiul succesiunii perioadelor de calm și de reacție geomorfodinamică precum și a scenariilor de cinematică a versanților afectați oferă pentru administrațiile locale o serie de informații privind:
1. tendința generală de evoluție a proceselor de alunecare;
2. rata medie anuală de denudație (coborâre) a versanților;
3. rata medie anuală de scoatere din circuitul agricol a noi suprafețe;
4. precizări privind rezerva de stabilitate la un moment dat a versantului;
5. criteriile de stabilire a caracterului lucrărilor de amenajare (permanente sau provizorii), natura “rigidă“ sau “elastică“ a rețelelor de drenaj, folosințele cele mai pretabile pentru valorificarea agroeconomică a perimetrelor afectate.
Evaluarea pe termen lung a activităților geomorfodinamice de pe versanți a avut scopul de a îmbunătăți structura unui model de prognoză a alunecărilor de teren, prin definirea și utilizarea funcțiilor spațio-temporale de transfer a stabilității versanților. Ea se poate efectua în zonele versanților Munticelului și în arealul comunei Tașca.
Baza de referință și de analiză retrospectivă a evenimentelor geomorfodinamice de versant o poate constitui hărțile și documentele ce sunt necesare a fi întocmite.
Vizualizarea evoluției proceselor de alunecare s-a efectuat în cadrul unui sistem de coordinate temporale (Te;Td) care permite utilizarea metodelor de calcul ale funcțiilor periodice. Pe axa absciselor, timpul de evoluție morfometrică a deluviilor (Te) a fost definit ca sumă a intervalelor de calm și activitate morfodinamică, din momentul semnalării evenimentelor de versant și până la data observației. Pe ordonată, timpul de evoluție geomorfodinamică (Td) reprezintă amplitudinea intervalelor de repetabilitate a proceselor de alunecare față de axa de referință.
Baza de date pentru analiză pe termen lung a proceselor de alunecare din Bazinul Morfohidrografic al râului Bicaz este foarte restrânsă și face referire doar la situații meteorologice (emiterea avertizărilor de cod galben și portocaliu), lucrări geografice toate acestea denotă un caracter probabil al fenomenului geomorfologic de risc.
Prin prelucrarea datelor au rezultat următoarele concluzii:
Declanșarea-dezvoltarea alunecărilor de teren a avut o variație neperiodică, cu treceri bruște de la starea de stabilitate relativă la cea de instabilitate.
2. Salturile evenimentelor de versant spre nivelurile superioare ale timpului de echilibru dinamic au urmărit traseul unei funcții neperiodice; s-a confirmat că modelarea accelerată a reliefului a avut loc după acțiunea conjugată a factorilor exogeni și endogeni (aflate sub influența foarte mică a cutremurelor de pământ, dar mult mai mare a succesiunilor de ani ploioși);
3. În anii cu intense oranje atmosferice s-a înregistrat o creștere a suprafețelor alunecate. Făcând parte din grupa factorilor neconvenționali de pregătire a proceselor de activare a alunecărilor de teren, oranjele atmosferice produse în lunile februarie și martie au fost precedate, după 2 – 6 luni, de importante deplasări în masă.
În concluzie, alunecările de teren au o reactivare odată cu existența anilor mai ploioși (2-3 ani) în special pe versanții Munticelului și arealul comunei Tașca.
2.Studiu de caz: alunecarea care a format Lacul Roșu
2.1.Caracteristici generale
Alunecarea ce a format Lacul Roșu s-a produs în anul 1837. Datorită precipitațiilor atmosferice abundente mari suprafețe de teren de pe coasta nord-vestică a muntelui Ghilcoș s-a prăbușit, alunecând pe stratul de argilă, închizând valea Vereșcheului unde au confluența mai multe pâraie cu debit semnificativ. Peisajul este dominat de măreție cupolară a Suhardului Mic la piciorul căruia se întinde lacul. Oglinda apei este străpunsă de trunchiuri de brazi, rămășițele pădurii inundate de lac. Herbich F. a determinat primul mărimea lacului în 1859. După datele sale luciul apei avea o mărime de 56 iugăre cadastrale (32 ha), în 1864 în documentele privitoare la dimensiunea lacului este prizată o dimensiune de 36 iugăre. După măsurătorile Pișota I. și Năstase A. în anul 1955 dimensiunile lacului sunt: perimetrul 3090m , aria: 126340m2, volumul apei 680084m3, adîncimea max. 10,5m. Csiki Karolz în1987 execută noi măsurători rezultând un perimetru de 2800 m, o arie de 114676m2, un volum al apei de 587503m3, iar adâncimea max. este de 9,7m. În prezent s-au construit două șlacuri artificiale pentru a împiedica procesul agresiv de colmatare a Lacului Roșu.
2.2.Analiza alunecării
Ca fenomen geomorfologic de risc, alunecarea ce a provocat formarea Lacului Roșu reprezintă un loc esențial în evoluția versantului N-V a muntelui Ghilcoș. Această alunecare ce s-a produs în luna august a anului 1837 se încadrează în categoria deplasărilor bruște de mase de materiale. Alunecarea se diferențiază față de toate alunecările din Bazinul Morfohidrografic al râului Bicaz datorită caracteristicilor acesteia: adâncime, viteză, cantitate de materiale deplasate, efecte,etc. Procesul de alunecare s-a produs de-a lungul unor crăpături nou apărute între masa materialelor formate preponderent din argile și „lama” de calcar a Ghilcoșului. De precizat faptul că toponimul de „Ghilcoș” este înlocuit cu toponimul „Ucigașul”. După faza de cercetare la fața locului s-au constatat prezența crăpăturilor în aliniamente de serii succesive și crăpături liniar drepte cu sectoare intercalate de fisuri scurte. Ca o sinteză remarcăm prezența crăpăturilor mixte constatate după dispunerea materialelor în partea superioară a alunecării și după aspectul morfografic al râpei de deprindere.
Stagnarea alunecării ce a format Lacul Roșu este dată de faptul că materialele de pe versant nu se deplasează. Stagnarea poate fi considerată cu certitudine o fază de echilibru dinamic ce ar putea fi urmată de o fază de reactivare a lunecării, lucru ce poate fi demonstrat de prezența fenomenelor „prevestitoare”.
Fig. 6 Depresiunea Lacului Roșu și Masivul Ghilcoș
Fig. 7 Elementele alunecării ce a format Lacul Roșu
Consider că alunecarea ce a format Lacul Roșu este stinsă deoarece materialele nu s-au mai deplasat timp de 172 de ani, dar în viitor posibil să clasificăm alunecare ca una aflată în stagnare cu tendință de reactivare. Această alunecare prin structura ei are o alcătuire complexă ce poate fi perceptibilă în totalitate de la distanță. Sistemul morfologic al alunecării are în componența sa: nișa sau râpa de desprindere, corpul alunecării, jgheabul de alunecare ce conține patul și fruntea alunecării.
Nișa sau râpa de desprindere s-a format pe aliniamentul ce desparte stratele preponderent din argile și masa compactă de calcare ale Ghilcoșului. Are aspectul unui versant cu înclinații de 90 grade și la baza acestuia se află o microdepresiune de formă alungită ce s-a format datorită deplasării materialelor în timpul alunecării. Înățimea nișei de desprindere este de 10-20m chiar mai mult pe unele areale, iar lungimea nișei este de aproximativ 300m. Nișa a luat naștere datorită procesului dinamic brusc de rupere a echilibrului static de reținere pe versantul de N-V al Ghilcoșului a maselor de materiale grele.
Corpul alunecării ce face legătura dintre râpa de desprindere și fruntea alunecării prezintă forme tipice de relief de rezultat. Pe jgheabul de alunecare cu baza acestuia numită „pat” s-au deplasat materialele argiloase pe o înclinație a versantului de 35-40 grade. Acestă înclinație a ajutat pe lângă alți factori premergători să se deplaseze materialele în mod instantaneu. O ultimă componentă importantă a alunecării o reprezintă fruntea acesteia. Fruntea alunecării a barat cursul superior al râului Bicaz și s-a atașat de baza versantului calcaros al Suhardului Mic.
Fig 8 Lacul Roșu și corpul alunecării (de pe Mt. Ghilcoș)
Practic pe acestă frunte s-a format o parte din actuala stațiune Lacul Roșu cu așezări umane sezoniere sau definitive. În cazul de față, frunte alunecării a format așa numitul „val de refulare” deoarece a trecut malul opus al Bicazului și a barat albia minoră al acestuia.
Fig. 9 Lacul Roșu și corpul alunecării, analiză
Cauzele alunecării sunt complexe și de mai multe categorii. Dintre cauzele potențiale se pot specifica prezența argilelor în pacgete de starte foarte groase pe versantul Ghilcoșului, mărimea pantelor de până la 35 grade înclinație (mărimea pantei este chiar o cauză prioritară).
Cea mai importantă categorie de cauze pentru alunecarea ce a format Lacul Roșu este cea a cauzelor pregătitoare date de apa cea provenit din cresterea cantităților pluviometrice. Apa a cauzat creșterea în greutate a maselor argiloase și a altor formațiuni geologice existente lucru ce a dus la depășirea pragului de echilibru static al acestora pe versant sub impulsul forței gravitaționale. De precizat faptul că anul 1837 este unul dintre cei mai bogați ani din punct de vedere al cantităților de precipitații căzute. O altă cauză pregătitoare este dată de prezența argilelor în cantități apreciabile (substratul petrografic în partea superioară este dominant de mase de materiale ce au în componența lor argile și marne). Panta ajută și ea la producerea alunecărilor prin înclinații ale versanților mai mare. Gradul de înclinare provoacă o mișcare mai rapidă sau mai lentă a materialelor, iar în cazul de față aceasta a fost suficientă pentru a susține procesul gravitațional. O ultimă cauză pregătitoare este dată de condițiile climatice și topoclimatice. Topoclimatul montan este alternat între perioade cu anotimp secetos și cu anotimp ploios. În luna august a anului 1837 cantitatea de ploi a fost apreciabilă, apa s-a infiltrat în crăpăturile din sol, stratul de alterări și nu numai, crăpături ce s-au format datorită anilor anteriori secetoși.
Principala cauză declanșatoare este dată de prezența crăpăturilor transversale în raport cu alunecarea propriu-zisă de la Lacul Roșu. Declanșarea alunecării s-a concretizat prin desprinderea materialelor și deplasarea lor în sensul versantului până la atingerea stadiului de echilibru dinamic prin bararea cursului superior al Bicazului până la izbirea materialelor de versantul Suhardului Mic.
Alunecarea ce a format Lacul Roșu a avut o viteză de deplasare bruscă deoarece durata deplasării materialelor a fost de 24-36 de ore. Se poate întocmi un calcul și se ajunge la viteza de 3,3m/h = 79 m în 24 ore. S-a apreciat că distanța medie de deplasare a materialelor a fost de 120 m (nu în masă ci pe porțiuni) într-un interval de timp aproximativ 36 de ore (datele sunt estimative și au fost luate în considerație în urma cercetărilor la fața locului și a studiului individual). Viteza de alunecare a materialelor este rezultanta dintre suma vectorilor Vx și Vt unde Vx (în plan înclinat) este viteza normală și Vt este perpendicular (în plan vertical) și forța de frecare asociată cu coeficientul de frecare µ. În plan vertical viteza s-a manifestat pe aliniametul râpei de desprindere. Toate datele se referă la viteza generală și nu la viteza pe secțiuni. Mărimea vitezei a fost dată de valoarea pantei, gradul de instabilitate al materialelor pe versantul Ghilcoșului, variația volumului de apă ce s-a infiltrat în depozitele pe versant dată de cantitatea de precipitații căzute și în ultimă instanță subminarea rezistenței stării de echilibru a versantului pe fondul întrunirii cauzelor precizate anterior(curba probabilității, mai jos).
Alte caracteristici ale alunecării în studiu sunt date de raportul cu structura geologică – alunecare insecventă (declanșată în neconcordanță sau chiar în opoziție cu înclinarea stratelor) deoarece stratele au înclinație de la Vest la Est, iar alunecarea are o direcție SE-NV, în raport cu grosimea si volumul maselor deplasate, alunecarea este de tip masivă de versant pentru că s-a desfășurat aproape de la cumpăna de apă până la albia râului chiar depâșind-o. În raport de factorii morfologici ale alunecării și ale părților componente ale acesteia și ținând cont de condițiile genetice alunecarea are aspecte de trepte successive (5 la număr), iar în raport de adâncimea pe care s-a dislocat materialele și vârsta ei, alunecarea este profundă ce a antrenat mișcarea rocilor în loc cu o grosime a stratelor variabilă pe secțiuni de la 0,5m până la peste 5 m și respectiv veche deoarece s-a desfășurat într-o perioadă mai veche de timp. În raport cu altimetria treptei de relief pe suportul cărora s-a declanșat alunecarea în studiu, aceasta s-a desfășurat în sectorul de vale și în funcție de punctul de început al declanșării ei, aceasta este de tip detrusiv deoarece s-a declanșat din partea superioară a versantului, materialele au alunecat spre baza versantului sub impulsul propriei greutăți induse de gravitație, deci de la nivelul râpei de desprindere în jos.
3. Analiza riscurilor geomorfologice din Bazinul hidrografic Bicaz
3.1. Caracteristici generale
Analiza riscului reprezintă un demers sistematic de caracterizare, de cuantificarea a unui risc, din perspectiva probabilității de producere și a dimensionalității consecințelor sale.
Pe lângă analiza propriu-zisă se impune și o evaluare a riscului precum și integrarea managementului riscului pe analiza detelor ofertate și analizate. Revenind la evaluarea riscului, aceasta constituie o etapă ulterioară de decizie a semnificației riscurilor. Acestă evaluare se face de factorii administrativi (autoritățile locale pentru cazul de față), pe baza unei comparări între avantajele și dezavantajele implicate de un posibil eveniment.
Managementul riscului se referă la implementarea de măsuri și metode, cu scopul de a atinge nivelul de siguranță propus, în contextul adaptării la transformările de mediu.
Ca în orice caz, analiza riscurilor geomorfologice din Bazinul morfohidrografic Bicaz presupune însumarea a mai multor etape.
Fig. 10 Structura conceptului de risc geomorfologic (Borter, 1999)
O primă etapă este cea premergătoare în care se culeg datele, cu identificarea surselor de pericol, clasificarea și inventarierea lor în funcție de anumiți factori: importanța terenurilor, gradul de utilizare turistică a arealului, gradul de răspândire a populație și de locuire în acel areal. O altă etapă este cea a analizei periculozității teritoriului în funcție de hazardul probabil și a consecințelor ce se pot produce în urma hazardului. Urmeză apoi etapa analizei expunerii elementelor de risc la un hazard natural probabil și etapa analizei consecințelor raportate la elementele de risc, prin evaluarea frecvenței hs(mic) și a magditudinii S pagubelor probabile. În urma efectuării acestor procedee se ajunge bla ultima etapă acea a stabilirii nivelului de risc prin raportarea frecvenței și magditudinii pagubelor la obiecte sau elemente de risc ce pot fi ca entități expuse sau unități de analză.
Fig. 11 Evaluarea riscurilor pe niveluri de analiza: raportat la obiecte/elemente, risc colectiv,
risc individual (raportat la individ/entitati), dupa Beroggi si KrÖger, 1993
Riscul raportat la obiecte/elemente se refera la marimea unui risc pentru o anumita entitate din spatiul analizat (o cladire, o strada, un camping etc.)
Riscul total sau colectiv este înteles ca marime a unui risc pentru o comunitate sau parti definite din cadrul unei comunitati, si se calculeaza ca suma a tuturor riscurilor obiectelor/elementelor din cadrul acelei colectivitati (organism rural, urban, regiune de dezvoltare, stat etc.).
Riscul individual se raporteaza, de obicei, la individualitati, decurgând din riscul continut de
obiecte/elemente si numarul de persoane care se gasesc, ca probabilitate, în acea casa, areal etc., în momentul producerii evenimentului.
Riscurile geomorfologice se identifica prin metode calitative, partial calitative si cantitative.
Metodele calitativ-descriptive au un nivel ridicat de subiectivitate si depind de gradul de profesionalism al cercetatorului. În aceste analize, pericolul este apreciat ca fiind mare, mediu etc.
Metodele partial cantitative în analizele de risc se refera la identificarea riscului conform unei scale prestabilite, compusa din cifre sau din cifre si cuvinte/litere. Realizarea acestor scale necesita aplicarea unei metodologii unitare.
Metodele cantitative descriu riscul ca pe o functie între probabilitateapierderilor (ps) si nivelul asteptat al pagubelor E(S), unde S este magnitudinea pagubelor.
Aceste metode de identificare și cuantificare a riscului geomorfologic în bazinul morfohidrografic Bicaz nu sunt puse în valuare. Serviciul de protecției civilă sau personalul abilitat din consiliile locale ale comunelor aferente arealului de studiu nu fac decât să constate în mod precar arealele supuse riscului, iar luarea masurilor de prevenire în uram studiului și a calculelor este o operațiune stopată încă înainte de-a începe. Lăsând la o parte spirituil critic pentru întocmirea acestui capitol, în urma fazei de cercetare s-au identificat riscurile geomorfologice din bazinul Bicazului:
riscul de surpare a carosabilului rutier zona Lacul Roșu pe DN 12C;
riscul de prăbușiri a blocurilor de calcar în Cheile Bicazului pe carosabil;
riscul producerilor alunecărilor de teren în bazinul Ghermanului;
riscul alunecărilor de teren pe versantul de E a Obcinei;
distrugerea drumurilor comunale datorită proceselor de ravenare;
riscul producerilor alunecărilor de teren în comuna Tașca;
riscul producerii avalanșelor și a căderilor de pietre în Masivul Munticelu;
riscul producerii avalanșelor în Masivul Ceahlău;
căderi de pietre pe versantul de S și de V al Ceahlăului;
ravenare pe haldele de steril la carierele de calcar și marna din comuna Bicaz Chei;
riscul producerii de alunecări de teren pe Muntele Lung.
Pornind de la definiția riscului dată de Buwal în 1991 – Riscul natural este o functie a probabilitatii aparitiei unei pagube si a consecintelor probabile, ca urmare a unui anumit eveniment, fiind înteles ca masura a marimii unei “amenintari” naturale am pus accent pe probabilitatea producerii pagubelor și a consecințelor lor, nu pe rezultat deoarece rezultatul duce la analiza hazardului ca rezultat al producerii fenomenului amenințător.
Structurarea unei astfel de abordări are in vedere următoarele elemente:
nivelul de obiectivitate a evaluării hazardului;
surse de informații pentru cunoașterea generală a regiunii de studiu al hazardului;
colectarea datelor;
fișe de inventariere și baze de date;
metode de analiză;
Obiectivitatea evaluării unui hazard după M. Rădoane:
Fig. 13 Obiectivitatea evaluării unui hazard
Surse de informații pentru cunoașterea generală a regiunii de studiu al hazardului:
Literatura de specialitate
Hărți existente
Aerofotograme
Cercetări de teren
Eșantionarea și testarea în laborator
Colectarea datelor:
Fig. 12 Transpunerea pe support cartogarfic a rezultatului colectării datelor
Fișe de inventariere a datelor și bănci de date:
Carrara et all 1976:
Fig. 14 Fișă de inventariere a datelor după Carrara
Fig. 15 Fișă de inventariere a datelor după Carrara
Surdeanu 1998
Fig. 16 Fișă de inventariere a datelor a alunecărilor de teren după Surdeanu, 1997
Metode de analiză:
Cartografierea directă;
Hărți de inventariere
Date asupra alunecărilor:
Tabel nr.1 Date asupra alunecărilor de teren din județul Neamț
Fig. 17 Eșantion din harta de inventariere a alunecărilor de teren din județul Neamț,
eșantion ce cuprinde și o parte din bazinul morfohidrografic Bicaz
Fig. 18 Harta proceselor geomorfologice din bazinul morfohidrografic Bicaz (Verga 2007)
3.2. Elaborarea hărților de risc natural al alunecărilor de teren
după metoda H.G. 447/2003
În legislația românescă există multe norme în viguare, actualizate, ce fac referire la implementarea accepțiunilor de risc, hazard, reziliență, vulnerabilitate, etc. Totul se pornește de la o cutumă puțin elaborată și se dezvoltă prin impunerea de legi, hotărâri ale Guvernului, ordin ale ministrului, ordonanțe simple sau de urgență. Pentru a se face referire la reglementarea reprezentării cartografice a riscului s-a elaborat și emis H.G. 447 din 2003.
În Capitolul I, în textul Art. 1-3 se face referire la normele metodologice și la conținutul hărților dec risc natural la alunecări de teren. În Art. 2 și Art. 3 este definită harta de risc natural ca sinteza datelor privind prognoza stării de echilibru a versantilor, a pagubelor materiale și a pierderilor de vieți omenești ce pot fi cauzate de producerea alunecărilor de teren, pe un anumit areal și într-un interval de timp dat și partea componentă a documentației de amenajare a teritoriului județean și se detaliază în planurile de urbanism generale și în regulamentele locale de urbanism ale localitatilor fiecărui județ și municipiului București și urmează același regim juridic, de finanțare și aprobare stabilit, potrivit legii, pentru documentatiile de amenajare a teritoriului și documentațiile de urbanism.
În următoarele articole ale Capitolului I din H.G. 447 din 2003 se reglementează activitatea autorităților administrației publice locale cu privire la:
identificarea, declararea și monitorizarea zonele de risc la alunecari de teren;
asigurarea managementului situațiilor de criză în cazul producerii alunecarilor de teren;
stabilesc, dupa caz, măsurile de prevenire și atenuare a riscului natural la alunecari de teren, precum și condițiile de autorizare a executării construcțiilor în arealele respective;
detaliază exigentele minime de conținut ale documentațiilor de urbanism și de amenajare a teritoriului pentru zonele expuse riscului natural la alunecări de teren.
Pentru acest stadiu, consiliile locale aferente acestui areal au acționat în concordanță cu cele precizate anterior, dar și în funcție de resursele de care au dispus. Cel mai prompt consiliu local a fost cel al comunei Tașca.
În Capitolul II s din H.G. 447 din 2003 se reglementează activitățile ce țin de modul de elaborare și conținutul hărților de risc natural la alunecări de teren. Harta de risc natural la alunecări de teren se realizează într-un sistem informatizat ce evidențiază arealul răspândirii în teritoriul a fenomenului geomorfologic de alunecare de teren. Se impune conform acestui act normativ, ca pentru Bazinul hidrografic Bicaz să se realizeze la nivel județean o bancă de date eferente riscului natural la alunecări de teren cu specificația parcurgerii tuturor etapelor ce se regăsesc în Anexa B a H.G 447 din 2003. Acest lucru nu s-a realizat în întregime pentru județul Neamț ci doar pentru Valea Bistriței cu ajutorul Universitații Suceava, program realizat în parteneriat public. Deci, în concluzie se impunea realiozarea unei bănci de date în viitorul apropriat, acest lucru fiind chiar un demers de prevenire a fenomenului de risc geomorfologic de către instituțiile publice aferente arealului în studiu. Aceste instituții pot solicita pentru realizarea băncilor de date ajutorul instituțiilor superioare de învățământ în sistem de cooperare. La acordul Consiliului Județean Neamț, al Prefecturii Neamț și al Inspectoratului de situații Urgențe, banca de date poate fi validată prin susținerea unui raport de cerectare de către organizațiile de învățămînt superior ce au efectuat cerectarea. Odată realizată banca de date, conform H.G. 447 din 2003 se trece la realizarea propriuzisă a hărții de hazard la alunecări de teren pentru bazinul morfohidrografic Bicaz cu parcurgerea etapelor prevăzute în Art. 12-15 din H.G. 447 din 2003. Harta de hazard la alunecări de teren va fi actualizată periodic și ori de câte ori intervin modificări ale datelor inițiale conform Alin. 3 Art. 11 din H.G. 447 din 2003. În Legea 137 din 1995 Legea Mediului se precizează faptul că statul protejează mediulu sănătos, îl promovează și încurajeajă și cetățenii la același demers prin reglementări specifice. Aceste reglementări încurajează la o acțiune de protecție a mediului sănătos, iar încălcarea standerelor de mediu sunt prevăzute în lege prin sancțiuni. Tot în această lege se explică și intevenția statului în situații de urgenț. Aici putem include și fenomenele geomorfologice generatoare de risc, hazard evidet cu rezultate negative asupra sistemului de mediu și societății omenești, rezultate ce pot fi evaluate prin pagube. Statul intevine în rezolvarea acestor chestiuni prin organismele sale de acțiunle, dar și prin organismele de legiuire în sensul că pentru a realiza un anume demers este necesar ca demersul să fie prevăzut într-un act normativ adică reglementat. În vederea argumentări celor precizate anterior, menționez că există un act normativ ce face referire la amenajarea teritoriului național prevăzută într-un plan. Este vorba despre Legea 575 din 22 octombrie 2001- legea privind Planul de amenajare a teritoriului național-Secțiunea a V-a Zone de risc natural. Legea precizează în Art. 2 Alin. 1 că zonele de ric natural sunt areale delimitate geografic, în interiorul cărora există un potențial de producere a unor fenomene naturale distructive, care pot afecta populația, activitățile umane, mediul natural și cel construit și pot produce pagube și victime umane. Alin. 2 menționează că fenomenele ce fac obiectul zonei de risc natural sunt: cutremure de pământ, inundații și alunecări de teren. În celelalte articole ale prezentei legi se menționează modul cum sunt delimitate zonele de risc natural, modul de finanțate și subvenționare de la stat și modul de intervenție a statului în cazul prevenirii și atenuării riscurilor naturale prin sistem de utilitate publică. Pentru alunecări de teren s-a menționat în Anexa 7 din legea 575 din 22 octombrie 2001 unitățile administrativ-teritoriale afectate de alunecări de teren. În cadrul bazinului morfohidrografic Bicaz sunt următoarele unități administrativ teritoriale: comuna Dămuc, comuna Bicaz-Chei, comuna Bicazu-Ardelean, comuna Tașca și orașul Bicaz.
Tabel nr. 2 Unitățile administrativ-teritoriale afectate de alunecările de teren,
menționate în Anexa 7 din legea 575 din 22 octombrie 2001
Din analiza datelor ce se regăsec în tabel conform Anexei 7 rezultă faptul că unitățile administrativ teritoriale ce se regăsesc în partea superioară a bazinului morfohidrografic Bicaz: comuna Dămuc și Bicaz-Chei nu sunt menționate. Acest lucru trebuie reglementat de urgență deoarece fenomenul de alunecări de teren este prezent și în arealul acestor unități administrativ teritoriale. Dealtfel, legea permite realizarea acestui lucru în finalul Anexei 7 unde se menționează faptul că se pot actualiza în conformitate cu prevederile prezentei legi.
În concluzie menționez faptul ca managementul situațiilor de risc și hazard geomorfologic pentru arealul de studiu se ridică la standardele Uniunii Europene numai dacă se realizează o bancă de date ce poate fi accesată de instituțiile abilitate ale statului, de organizațiile nonprofit de specialitate, de instituțiile de învățământ superior abilitate în acest domeniu. Argumentez ideea pentru că numai având acces la date poți analiza fenomenul geomorfologic. Odată realizat acest lucru, este nevoie de intervenția Consiliului Județean Neamț și a Prefecturii Neamț pentru realizarea unei hărți de risc natural la alunecări de teren pe întreg județul Neamț la care se include și bazinul morfohidrografic al râului Bicaz.
În cadrul acestui bazin chiar pe hartă, trebuie sectorizat arealul pe niveluri de risc, apoi pe niveluri de repetabilitate ori alte caracteristici. După ce s-a realizat harta, ar fi bine ca aceasta să fie prezentată opiniei publice din acest areal prin intermediul aparatului propriu de specialitate al primarului unității administrative teritoriale sau a consiliilor locale din acest areal. Dacă cetățeanul conștientizează ce înseamnă fenomenul de risc, atunci și el va realiza acțiuni de prevenire a fenomenuli cu diferite grade de impact pentru comunitatea locală și arealul în care habiterază.
Pentru apune în practică cele precizate mai sus, pe baza H.G. 447/2003, am realizat harta de risc natural la alunecări de teren. Aceasta este definită ca fiind: sinteza datelor privind prognoza stării de echilibru a versanților, a pagubelor material și a pierderilor de vieți omenești ce pot fi cauzate de producerea alunecărilor de teren, pe un anumit areal și într-un interval de timp dat.
În vederea realizării aceste hărți, ca primă etapă, a fost realizată banca de date prin prelucrarea, stocarea și prelucrarea informațiilor di stare primară în hărți de repartiție spațială ale coeficienților.
Baza materială (resurse):
Planuri topografice 1:25.000 ediția 1985;
Ortofotoplanuri;
Imagini satelitare;
Harta geologică a României scara 1:200.000;
Harta apelor subterane, Atlasul Republicii Socialiste România, ediția 1975;
Harta precipitațiilor anuale, Atlasul Republicii Socialiste România, ediția 1975;
Baza de date Corine Land Cover 2000 actualizată;
alte resurse.
Pentru arealiza harta de hazard la alunecări de teren, trebuie mai întâi calculat și reprezentat cartografic coeficientul mediu de hazard după formula:
Astfel, pentru început se calcureală și se reprezintă cartografic fiecare coeficient de influență a alunecărilor de teren pentru Bazinul hidrografic Bicaz. Un coeficient de influență poate determina o probabilitate redusă, medie, medie-mare, mare și foarte mare de producere a alunecărilor (tabelul de mai jos).
Tabel 3 Codiții de determinare a probabilității de producere a lunecărilor de teren
a. Harta factorului litologic Ka s-a realizat pe baza datelor hărții geologice 1:200.000 ce a fost vectorizată. Factorului Ka i s-a atribuit diferite valori subunitare, ținând cont de caracteristicile depozitelor (vârsta și tipul de rocă) din Bazinul hidrografic Bicaz (tabelul de mai jos).
Tabel 4 Atribuirea valorilor coeficientului litologic subunitar în funcție de tipul de rocă și vârsta acesteia
Din harta geologică inițială ce a fost digitizată a rezultat harta factorului Ka. Repartiția spațială a factorului Ka arată că există vaste zone cu probabilitate de producer a alunecărilor medie și scăzută. Doar depozitele din luncile râurilor, argilele și flișul negru de Audia determină un coeficient mai mare.
b. Harta factorului Kb a rezultat din interpretarea claselor de valori de înclinație (tabelul de mai jos).
Tabel 5 Atribuirea coeficientului geomorfologic în funcție de pantă
Potențialul ridicat de producere a alunecărilor de teren este dat de pantelecu înclinație mai mare de 150. Suprafețele cvasiorizontale determină un potențial scăzut.
c. Harta factorului structural Kc a rezultat din atribuirea coeficienților 0,2, 0,4 și 0,8 corespunzător structurilor geologice caracteristice ariilor geosinclinale în facies de fliș, a formațiunilor geologice puternic cutate și dislocate, a formațiunilor geologice afectate de o rețea densă de clivaj, fisurație și stratificație.
d. Harta factorului hidrologic s-a realizat pe baza hărților climatice dar și pe baza comportamentului regimului hidrologic din acest areal, cu influențele specifice. S-a atribuit coeficienții hidroclimatici în funcție de cantitatea de precipitații medie anuală:
Tabel 6 Atribuirea coeficientului hidroclimatic în funcție de cantitatea de precipitații anuale
Distribuția coeficientului de risc hidrologic și climatic arată că 94% din suprafața Bazinului hidrografic Bicaz este supusă unui potențial ridicat de producere a alunecărilor de teren, și 5 % unui potențial foarte mare.
e. Harta factorului Ke a rezultat din atribuirea coeficientului hidrogeologic în funcție de tipul de acvifer și tipul de rocă conform tabelului de mai jos:
Tabel 7 Atribuirea coeficientului hidrogeologic în funcție de tipul de acvifer și tipul de rocă
Acviferele, structurile geologice și tipurile de roci au determinat o distribuție spațială a valorilor coeficientului hidrologic sub formă de fâșii paralele cu valoarea cea mai mare în vestul bazinului (0,7), valori mici în zona mediană (0,2) și valori de 0,4-0,5 să fie interpuse.
f. Harta factorului seismic a rezultat în urma atribuirii coeficientului seismic Kf în funcție de intensitatea cutremurilor de pământ și perioada medie de revenire a acestora (tabelul de mai jos).
Tabel 8 Atribuirea coeficientului seismic în funcție de intensitatea cutremurilor și perioada de revenire
I-a fost atribuită suprafeței Bazinului hidrografic Bicaz în întregime valoarea coeficientului de risc seismic 0,1 asta însemnând o probabilitate redusă de producere a alunecărilor de teren.
g. Harta factorului silvic Kg a rezultat din atribuirea coeficienților subunitari în funcție de grupa de specii vegetale și gradul lor de acoperire (tabelul de mai jos). Gradul lor de acoperire s-a determinat prin digitizarea ortofotoplanurilor actualizate.
Tabel 9 Atribuirea coeficientului silvic în funcție de grupa de specii și gradul de acoperire cu vegetație forestieră
46% din suprafața bazinală are atribuită valoarea 0,9 a coeficientului silvic – probabilitate de producere foarte mare, 4 % – probabilitate mare și 50% probabilitate medie și redusă. În acest caz, probabilitatea foarte mare de producere a lunecărilor de teren este dată de lipsa vegetației și de defrișările masive (tăieri la ras) din zona de studiu.
h. Harta factorului antropic a rezultat din analiza de pe ortofotoplanuri a arealului construit. S-a identificat intervenția umană asupra mediului și s-a atribuit coeficienți subunitari în funcție de tipul de localități și existența căilor de comunicație sau a perimetrelor industriale (tabelul de mai jos).
Tabel 10 Atribuirea coeficientului antropic în funcție de tipul de localitate și tipul de drum
Doar 1% reprezeintă spații cu un risc mare de producere de alunecări de teren: cariera de calcar, cariera de marna și drumurile naționale. 4% reprezintă spații cu un risc mediu de producere de alunecări de teren: drumuri județene, comunale și forestiere. 95% din suprafața bazinului are atribuită coeficienți zero asta însemnând că din acest punct de vedere acele areale au un potențial de producere a alunecărilor de teren practic zero.
Utilizând formula coeficientului mediu de hazard de alunecări de teren în Raster calculator (ArcGis ArcInfo 9.3.1.) va rezulta harta coeficientului mediu la hazard la alunecări de teren. Harta de hazard la alunecări de teren pentru Bazinul hidrografic Bicaz va rezulta prin proiecția datelor spațiale date de harta coeficientului mediu de hazard la alunecări de teren pe un sistem rectangular cu latura celulei de 100, 300 sau 1000m. Această hartă poate reprezenta un instrument pentru realizarea planurilor urbanistice locale și zonale, un instrument de dezvoltare durabilă și un instrument ce ar trebui folosit în practicele și în situațiile de management pre dezastru – pre eveniment.
BIBLIOGRAFIE
Armaș Iuliana (2006) – Risc și vulnerabilitate, metode aplicate în geomorfologie, Ed. Univ. din București, București;
Armaș Iuliana (2005) – Precizări terminologice: hazard, risc, vulnerabilitate, Terra, anul XXXII, București, pg. 195-200;
Bally R. J., P. Stănescu, (1971) – Alunecări de terenuri, prevenire și combatere, Ed. Ceres, București;
Bally R. J., P. Stănescu, (1977) – Alunecările și stabilitatea versanților agricoli, Ed. Ceres, București;
Barbu, N., Lupașcu, Gh., Rusu, C., Barbu Alexandrina (1977) – Solurile Munților Hăghimaș. An. Univ. Al. I. Cuza, Iași;
Bojoi, I. (1960) – Contribuții la cunoașterea influenței structurii și litologiei asupra evoluției reliefului văii Bicazului, secț. II Șt. naturale, tom VI, fasc.4;
Bojoi, I. (1968) – Observații asupra reliefului carstic din Masivul Hăghimaș, Lucr. Staț. Stejarul – BGG, 1, Pângărați;
Bojoi, I. (1968) – Contribuții la sedimentologia Lacului Roșu. Lucr. Staț. de Cercet. „Stejarul“, Pângărați, vol. 1;
Bojoi, I. (1969) – Rolul proceselor periglaciare în modelarea reliefului Munților Hăghimaș. Lucr. Staț. de Cercet. „Stejarul“, Pângărați, vol. 2;
Bojoi, I. (1970) – Aspecte ale evoluției geomorfologice a văilor din bazinul superior al Bicazului, Studii și cercetări de geologie-geografie, biologie, muzeologie, vol. I, Piatra Neamț;
Bojoi, I. (1971) – Munții Hăghimaș și zona Cheilor Bicazului. St. geomorfologic cu privire specială asupra carstului. Rez. tezei de doctorat, Iași;
Bojoi, I. (1988) – Formarea depresiunilor carstice în legătură cu etapele de evoluție paleogeomorfologică a Masivului Hăghimaș, An. Univ. Al. I. Cuza, Iași;
Contescu, L. (1968) – Structura flișului cretacic în valea Bicazului, SCGGG, Seria geol.13/2, București;
Dragoș Vasile (1957) – Deplasări de teren, Editura Științifică, București;
Grasu, C. (1969) – Cercetări geologice în sedimentarul mezozoic din bazinul superior al Bicazului. Teză de doctorat;
Grasu, C., Turculeț, I. (1980), Rezervația Lacul Roșu – Cheile Bicazului. Particularități geologice și geomorfologice, Ocrotirea naturii și a mediului înconjurător, nr.2, București;
Grigore, Mihail, Achim, Florin(2003) – Inițiere și date generale privind Alunecarile de teren și unele elemente specifice ale acestora pe teritoriul României, Editura Universitară, București;
Ielenicz, Mihai (1999) – Dicționar de Geografie Fizică, Ed. Corint, București;
Iulian Cătălin Stângă (2007) – Riscurile naturale, noțiuni și concepte, Ed. Univ. Alexandru Ioan Cuza, Iasi;
Mihăilescu, V. (1941) – Cum s-a format Lacul Roșu de la intrarea Cheilor Bicazului, B.S.R.G., anul LIX;
Mutihac, Vasile, Stratulat, Maria, Fechet, Roxana (2007) – Geologia României, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București;
Naum, T., Preda, I. (1972) – Morfolitologia și morfostructura zonei Masivului Hăghimaș, BSSGR, II (LXXII), București;
Pișota, I., Năstase, A. (1956) – Lacul Roșu, nod de confluență a trei bazine hidrografice. Probleme de geografie, vol. IV;
Posea, Grigore (1966) – Cu privire la o metodologie unică a hărții geomorfologice generale, Revista Natura, Nr. 2, București ;
Posea, Grigore, Ielenicz, Mihai (1970) – Alunecările de teren de pe Valea Buzăului, Analele Universității București, Anul XIX, București ;
Posea, Grigore (1972) – Alunecarea de la Nehoiu, Analele Universității București, Anul XXI, București;
Posea Grigore, et. al (1986) – Geografia de la A la Z, Ed. Științifică și Enciclopedică, București;
Posea Grigore, Cioacă, Adrian (2003) – Cartografiere geomorfologică, Ed. Fundației România de Mâine, București;
Posea, Grigore(2005) – Geomorfologia României Ediția a II-a Revizuită și adăugită, Editura Fundației România de Mâine, București;
Posea, Grigore,Cruceru, Nicolae (2005) – Geomorfologie, Editura Fundației România de Mâine, București;
Posea, Grigore (2006) – Geografia Fizică a României, Partea a II-a, Editura Fundației România de Mâine, București;
Posea, Grigore (2006) – Geografia Fizică a României, Partea I, Editura Fundației România de Mâine, București,
Preda, I. (1967) – Deplasări de teren în zona Lacului Roșu. Comunicări de geologie, vol. IV, București;
Preda, I., Toderiță, Victoria (1980) – Fenomene fizico-geografice în Munții Hăghimaș-Tulgheș, Lucr. Staț. de cercetare „Stejarul”, Pângărați;
Q Zaruba, V. Mencl (1974) – Alunecările de teren și stabilizarea lor, Editura Tehnică, București;
Săndulescu, M. (1975) – Studiul geologic al părții centrale și nordice a sinclinalului Hăghimaș (Carpații Orientali), Anuarul Inst. de Geol.-Geofiz, vol XLV, București;
Sorocovschi, Victor(2002) – Riscuri și catastrofe, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca;
Surdeanu, V. (1998) – Geografia terenurilor degradate – Alunecări. Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca;
Văduva, Iulica(2008) – Fenomene hidrometeorologice extreme, Sinteză universitară, Facultatea de Geografie și Geografia Turismului, Univ. Spiru Haret, București;
Verga, Mihaela (1999) – Influența geologiei asupra morfologiei Masivului Ceahlău, Analele Universității „Spiru Haret“, Seria Geografie, nr. 2, București;
Verga, Mihaela (2000) – Dinamica peisajului geografic din bazinul hidrografic Bicaz, Comunicări de Geografie, Vol. IV, București;
Verga, Mihaela, Pițigoi, R. (2000) – Unități morfologice și funcționale de versant în bazinul hidrografic Bicaz, Simpozionul “Abordări moderne în geografia românească”, București;
Verga, Mihaela (2001) – Bazinul hidrografic Bicaz – elemente de morfografie și morfometrie, Comunicări de Geografie, Vol. V, București;
Verga, Mihaela (2002) – Observații asupra reliefului structural din bazinul hidrografic Bicaz, Comunicări de Geografie, Vol. VI, București;
Verga, Mihaela (2003) – Lithologic Influence In The Present-Day Morphodynamic From Bicaz River Basin, Carpatho-Balkan Conference on Geomorphology, Bratislava;
Verga, Mihaela, Pițigoi, R. (2005) – Condiționări litologice în dinamica actuală a reliefului din bazinul Bicaz, Comunicări de Geografie, Vol. IX, București;
Zăvoianu, Ion (1978) – Morfometria bazinelor hidrografice, Ed. Academiei, București;
Zăvoianu, Ion (2006) – Hidrologie, Ediția a IV- a, Editura Fundației România de Mâine, București;
Zăvoianu, Ion (2007) – Prelucrarea datelor hidrometeorologice, Ed. Fundației România de Mâine, București;
Zăvoianu, I., Alexandrescu, Mihaela (1994) – Preocupări legate de studiul peisajului, Revista Geografică, I, București;
*** (1983) Geografia României, vol. I, Ed. Academiei, Bucuresti;
*** (1987) Geografia României, vol. III, Ed. Academiei, Bucuresti;
*** (1992) Atlasul cadastrului apelor din România, Ministerul Mediului, Bucuresti;
*** (2001) Legea 575/2001 privind Planul de amanajare a teritoriului național
*** (2003) Anexă cu normele metodologice privind finanțareade la bugetul de stat a hărților de risc – cutremure și alunecări de teren;
*** (2003) H.G. 447/2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind modul de elaborare și conținutul hărților de risc natural la alunecările de teren și inundații;
*** (2008) Suport curs Riscuri la fenomene geomorfologice, Titular disciplină Grigore Posea.
BIBLIOGRAFIE
Armaș Iuliana (2006) – Risc și vulnerabilitate, metode aplicate în geomorfologie, Ed. Univ. din București, București;
Armaș Iuliana (2005) – Precizări terminologice: hazard, risc, vulnerabilitate, Terra, anul XXXII, București, pg. 195-200;
Bally R. J., P. Stănescu, (1971) – Alunecări de terenuri, prevenire și combatere, Ed. Ceres, București;
Bally R. J., P. Stănescu, (1977) – Alunecările și stabilitatea versanților agricoli, Ed. Ceres, București;
Barbu, N., Lupașcu, Gh., Rusu, C., Barbu Alexandrina (1977) – Solurile Munților Hăghimaș. An. Univ. Al. I. Cuza, Iași;
Bojoi, I. (1960) – Contribuții la cunoașterea influenței structurii și litologiei asupra evoluției reliefului văii Bicazului, secț. II Șt. naturale, tom VI, fasc.4;
Bojoi, I. (1968) – Observații asupra reliefului carstic din Masivul Hăghimaș, Lucr. Staț. Stejarul – BGG, 1, Pângărați;
Bojoi, I. (1968) – Contribuții la sedimentologia Lacului Roșu. Lucr. Staț. de Cercet. „Stejarul“, Pângărați, vol. 1;
Bojoi, I. (1969) – Rolul proceselor periglaciare în modelarea reliefului Munților Hăghimaș. Lucr. Staț. de Cercet. „Stejarul“, Pângărați, vol. 2;
Bojoi, I. (1970) – Aspecte ale evoluției geomorfologice a văilor din bazinul superior al Bicazului, Studii și cercetări de geologie-geografie, biologie, muzeologie, vol. I, Piatra Neamț;
Bojoi, I. (1971) – Munții Hăghimaș și zona Cheilor Bicazului. St. geomorfologic cu privire specială asupra carstului. Rez. tezei de doctorat, Iași;
Bojoi, I. (1988) – Formarea depresiunilor carstice în legătură cu etapele de evoluție paleogeomorfologică a Masivului Hăghimaș, An. Univ. Al. I. Cuza, Iași;
Contescu, L. (1968) – Structura flișului cretacic în valea Bicazului, SCGGG, Seria geol.13/2, București;
Dragoș Vasile (1957) – Deplasări de teren, Editura Științifică, București;
Grasu, C. (1969) – Cercetări geologice în sedimentarul mezozoic din bazinul superior al Bicazului. Teză de doctorat;
Grasu, C., Turculeț, I. (1980), Rezervația Lacul Roșu – Cheile Bicazului. Particularități geologice și geomorfologice, Ocrotirea naturii și a mediului înconjurător, nr.2, București;
Grigore, Mihail, Achim, Florin(2003) – Inițiere și date generale privind Alunecarile de teren și unele elemente specifice ale acestora pe teritoriul României, Editura Universitară, București;
Ielenicz, Mihai (1999) – Dicționar de Geografie Fizică, Ed. Corint, București;
Iulian Cătălin Stângă (2007) – Riscurile naturale, noțiuni și concepte, Ed. Univ. Alexandru Ioan Cuza, Iasi;
Mihăilescu, V. (1941) – Cum s-a format Lacul Roșu de la intrarea Cheilor Bicazului, B.S.R.G., anul LIX;
Mutihac, Vasile, Stratulat, Maria, Fechet, Roxana (2007) – Geologia României, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București;
Naum, T., Preda, I. (1972) – Morfolitologia și morfostructura zonei Masivului Hăghimaș, BSSGR, II (LXXII), București;
Pișota, I., Năstase, A. (1956) – Lacul Roșu, nod de confluență a trei bazine hidrografice. Probleme de geografie, vol. IV;
Posea, Grigore (1966) – Cu privire la o metodologie unică a hărții geomorfologice generale, Revista Natura, Nr. 2, București ;
Posea, Grigore, Ielenicz, Mihai (1970) – Alunecările de teren de pe Valea Buzăului, Analele Universității București, Anul XIX, București ;
Posea, Grigore (1972) – Alunecarea de la Nehoiu, Analele Universității București, Anul XXI, București;
Posea Grigore, et. al (1986) – Geografia de la A la Z, Ed. Științifică și Enciclopedică, București;
Posea Grigore, Cioacă, Adrian (2003) – Cartografiere geomorfologică, Ed. Fundației România de Mâine, București;
Posea, Grigore(2005) – Geomorfologia României Ediția a II-a Revizuită și adăugită, Editura Fundației România de Mâine, București;
Posea, Grigore,Cruceru, Nicolae (2005) – Geomorfologie, Editura Fundației România de Mâine, București;
Posea, Grigore (2006) – Geografia Fizică a României, Partea a II-a, Editura Fundației România de Mâine, București;
Posea, Grigore (2006) – Geografia Fizică a României, Partea I, Editura Fundației România de Mâine, București,
Preda, I. (1967) – Deplasări de teren în zona Lacului Roșu. Comunicări de geologie, vol. IV, București;
Preda, I., Toderiță, Victoria (1980) – Fenomene fizico-geografice în Munții Hăghimaș-Tulgheș, Lucr. Staț. de cercetare „Stejarul”, Pângărați;
Q Zaruba, V. Mencl (1974) – Alunecările de teren și stabilizarea lor, Editura Tehnică, București;
Săndulescu, M. (1975) – Studiul geologic al părții centrale și nordice a sinclinalului Hăghimaș (Carpații Orientali), Anuarul Inst. de Geol.-Geofiz, vol XLV, București;
Sorocovschi, Victor(2002) – Riscuri și catastrofe, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca;
Surdeanu, V. (1998) – Geografia terenurilor degradate – Alunecări. Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca;
Văduva, Iulica(2008) – Fenomene hidrometeorologice extreme, Sinteză universitară, Facultatea de Geografie și Geografia Turismului, Univ. Spiru Haret, București;
Verga, Mihaela (1999) – Influența geologiei asupra morfologiei Masivului Ceahlău, Analele Universității „Spiru Haret“, Seria Geografie, nr. 2, București;
Verga, Mihaela (2000) – Dinamica peisajului geografic din bazinul hidrografic Bicaz, Comunicări de Geografie, Vol. IV, București;
Verga, Mihaela, Pițigoi, R. (2000) – Unități morfologice și funcționale de versant în bazinul hidrografic Bicaz, Simpozionul “Abordări moderne în geografia românească”, București;
Verga, Mihaela (2001) – Bazinul hidrografic Bicaz – elemente de morfografie și morfometrie, Comunicări de Geografie, Vol. V, București;
Verga, Mihaela (2002) – Observații asupra reliefului structural din bazinul hidrografic Bicaz, Comunicări de Geografie, Vol. VI, București;
Verga, Mihaela (2003) – Lithologic Influence In The Present-Day Morphodynamic From Bicaz River Basin, Carpatho-Balkan Conference on Geomorphology, Bratislava;
Verga, Mihaela, Pițigoi, R. (2005) – Condiționări litologice în dinamica actuală a reliefului din bazinul Bicaz, Comunicări de Geografie, Vol. IX, București;
Zăvoianu, Ion (1978) – Morfometria bazinelor hidrografice, Ed. Academiei, București;
Zăvoianu, Ion (2006) – Hidrologie, Ediția a IV- a, Editura Fundației România de Mâine, București;
Zăvoianu, Ion (2007) – Prelucrarea datelor hidrometeorologice, Ed. Fundației România de Mâine, București;
Zăvoianu, I., Alexandrescu, Mihaela (1994) – Preocupări legate de studiul peisajului, Revista Geografică, I, București;
*** (1983) Geografia României, vol. I, Ed. Academiei, Bucuresti;
*** (1987) Geografia României, vol. III, Ed. Academiei, Bucuresti;
*** (1992) Atlasul cadastrului apelor din România, Ministerul Mediului, Bucuresti;
*** (2001) Legea 575/2001 privind Planul de amanajare a teritoriului național
*** (2003) Anexă cu normele metodologice privind finanțareade la bugetul de stat a hărților de risc – cutremure și alunecări de teren;
*** (2003) H.G. 447/2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind modul de elaborare și conținutul hărților de risc natural la alunecările de teren și inundații;
*** (2008) Suport curs Riscuri la fenomene geomorfologice, Titular disciplină Grigore Posea.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Hazarde Si Riscuri Geomorfologice In Bazinul Hidrografic Bicaz (ID: 121418)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.