Havasi.sebastian Flaviu Recenziespiritualitate [628284]

1 Sebastian-Flaviu HAVAȘI [anonimizat] TPD, anul 1, semestrul 1, 2018 Spiritualitate penticostală, Steven Jack Land – Recenzie – Dens în concepte și bogat în imagistică teologică, studiul lui Land menționat în titlu constituie obiectul recenziei de față. Este una dintre cele mai solide lucrări de spiritualitate penticostală pe care am avut ocazia să o parcurg, fără să îmi arog un bagaj solid în materie de scrieri teologice, având la activ, exact așa cum Land subliniază frugalitatea mijloacelor de transmitere a învățăturii penticostale printre primii penticostali, articole sau lucrări modeste ca întindere pe teme sau problematici specifice, mereu puse în filtrul și lumina Scripturii. De aceea, cartea lui Land, care mi se pare una dintre cele mai bogate lucrări pe care am pus mâna, atât în ceea ce privește profunzimea tratării, cât și pluralitatea tematicilor, realizează o sincronizare și ierarhizare care pornește de la conceptul de bază spiritualitate penticostală. Ceea ce mi s-a părut, la o primă abordare, a fi un verbiaj care încearcă să facă pe plac normelor și rigorilor academice, începea, pe măsură ce parcurgeam cartea, fără să pretind o înțelegere integrală și completă, să facă sens, cum ar spune americanul, chiar dacă aveam senzația că mai mult orbecăiesc decât parcurg cartea. Această primă impresie mi se părea justificată cu atât mai mult cu cât știam din experiență că penticostalismul este mai mult o spiritualitate a trăirii și mai puțin a contemplării sau a reflecției, mai mult a acțiunii decât a teoretizării. Cu toate că nu pretind, nici măcar acum că am ajuns la finalul cărții, o înțelegere completă a ceea ce Land prezintă în acest studiu (atât în ceea ce privește cadrul teoretic general al dezbaterii, cât și subtilitățile care, de multe ori, nu sunt doar nuanțe de gri, ci chiar antitetice), sunt convins că lucrarea Spiritualitate penticostală: o pasiune pentru Împărăție va fi cartea la care voi reveni mereu și mereu pentru a coborî, câte un etaj pe rând, în profunzimea și bogăția de abordare a spiritualității noastre penticostale. În lucrarea de față, care se constituie ca recenzie pentru cursul de catehetică al dlui Constantineanu, îmi propun să prezint, mai întâi, conceptele de bază care se desprind din lucrarea lui Land, apoi desfășurătorul pe capitole și, în cele din urmă, concluziile mele mai mult sau mai puțin pertinente, dat fiind nivelul meu modest de cunoaștere a cadrului teoretic în care Land se învârte (cu alte cuvinte, modul în care mi-a vorbit mie).

2 Conceptele de bază Ceea ce Land mi s-a părut că face, cel puțin din perspectiva mea, a fost să reorganizeze întregul sistem conceptual teologic într-o configurație unic penticostală care reflectă fidel modul de închinare și viziunea penticostale. Însă, acest lucru cere și o precizare oarecum de finețe empirică: dacă este să luăm ca reper comunitățile penticostale care urmează tradiția penticostalismului așa cum s-a dezvoltat în izolarea sa în spațiul românesc. Dar, chiar dacă mă raportez și la penticostalismul mai deschis spre Vest, am constatat, spre finalul cărții, că Land integrează și dezbaterile de actualitate din cadrul mișcării penticostale (cum ar fi Lucrarea încheiată la Calvar versus Evanghelia încincită). Tensiunea „deja – nu încă”. Așadar, axa pe care constat că este organizată această taxonomie este cea a tensiunii „deja – nu încă” care caracterizează trăirea penticostală ce se ancorează în (i) împlinirile făgăduințelor lui Dumnezeu în lucrarea Lui de mântuire a omenirii, precum și în (ii) așteptările de consumare și de instaurare finală a Împărăției lui Dumnezeu. Această axă este animată de revelația istorică și eshatologică a lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului în egală măsură. Pentru noi penticostalii, este dovada și motivul unei continuități eshatologice care începe de la biserica primară și, în consecință, ne confirmă iminenta Venire a Domnului nostru Isus Hristos prin lucrarea ploii târzii. Afectele. Această continuitate eshatologică pe care o revendică ploaia târzie impregnează în închinarea și slujirea penticostalilor o trăire pe care Land o face palpabilă prin ceea ce el denumește afecte. Acestea nu sunt sentimente, stări sau episoade. Afectele sunt motive profunde care concretizează o narațiune și un fel de a vedea lumea. De aceea, chiar dacă afectele identificate de Land (recunoștința, compasiunea și curajul) nu sunt specifice doar penticostalilor, ele regăsindu-se și la alte curente creștine, ele ilustrează un anumit Weltanschauung specific penticostalilor, iar caracterul acestuia este apocaliptic (Land distinge între apocaliptica bună și apocaliptica negativă). Centrul integrator al spiritualității penticostale distincte se găsește în aceste afecte apocaliptice. Orthosul trivalent. Pentru Land, afectele, care se înmănunchează în orthopathos (trăirile corecte sau „afectele care motivează inima și care îl caracterizează pe credincios”), fac parte dintr-o triadă a orthosului: ortodoxia (credința autentică, lauda autentică), ortopraxia (viața și acțiunile zilnice), precum și ortopatia (afecțiunea, sentimentele sau motivele corecte). Ortopatia ilustrează modul unic în care penticostalismul înțelege cunoașterea lui Dumnezeu, precum și modul unic prin care Dumnezeu ni se descoperă (așa cum o ilustrează Pavel în 1 Cor 2:11). Ceea ce rezultă de aici, este modalitatea distinctă de înțelegere a teologiei.

3 Teologia. Aceasta este „demersul, realizat într-o atitudine de reflecție și de rugăciune, prin care se încearcă înțelegerea relației dintre ortodoxie, ortopraxie și ortopatie […]”. Prin integrarea orthosului trivalent, teologia nu este un mijloc pur rațional de înțelegere, printr-un demers speculativ, a lui Dumnezeu. Deoarece este mai mult decât atât, relația dintre sentimente și rațiune (ethos și logos) trebuie reinterpretată, nu antitetic precum iluminiștii, ci complementar. Teologia presupune descoperirea (ortodoxia) pe care ne-o face Dumnezeu despre Sine prin Duhul Sfânt (prin Cuvânt și revelație personală), care, la rândul ei, nu ne lasă indiferenți (ortopatie și ortopraxie). Teologia este atât lucrarea individului, cât și a bisericii. Mijlocul prin care teologia ajunge la cunoașterea de Dumnezeu este rugăciunea. Teologia are o relație intimă cu spiritualitatea („integrarea credințelor, practicilor și sentimentelor, care sunt, la rândul lor, evocate și exprimate de acele credințe și practici”). Integrarea „credinței, a sentimentelor și a practicii” „nu este altceva decât definiția spiritualității și a sarcinii teologice” și reflectă un „praxis distinct, influențat apocaliptic”. Evanghelia încincită. Este acea Evanghelie deplină necesară pentru îndeplinirea trimiterii credincioșilor de a face ucenici în întreaga lume, odată cu strămutarea în Împărăția Fiului dragostei lui Dumnezeu. Cele cinci motive teologice sunt: (i) justificarea prin credința în Hristos, (ii) sfințirea prin credință (a doua lucrare a harului), (iii) vindecarea trupului (cu baza în ispășire), (iv) revenirea premilenară a lui Hristos și (v) botezul în Duhul Sfânt însoțit de vorbirea în alte limbi. Evanghelia încincită se concentrează asupra lui Hristos prin caracterul său pneumatic: Hristos ca Mântuitor, Sfințitor, Vindecător, Botezător cu Duhul Sfânt și Rege. Evanghelia încincită este în strânsă legătură cu cele trei binecuvântări ale experienței penticostale: justificarea, sfințirea și botezul cu Duhul Sfânt. Mântuirea. Aceasta se baza pe cei doi piloni: Evanghelia încincită și cele trei binecuvântări ale experienței penticostale. În sens penticostal, mântuirea nu era doar o justificare legală de înlăturare a vinei, ci și o declarație pentru neprihănire. Mai mult, mântuirea însemna și „a intra în programul de instruire al unei părtășii misionare” care presupunea: umblarea în lumină, restituirea celor cărora le-am greșit și iertarea celor care ne-au greșit. Botezul cu Duhul Sfânt. De departe cea mai vizibilă și mai discutată experiență a penticostalilor, botezul cu Duhul Sfânt însoțit de vorbirea în alte limbi nu este un donum superadditum, ci „experiența tuturor penticostalilor autentici care vor să fie martori ai lui Hristos”. În această logică, botezul cu Duhul Sfânt este „poarta spre o vocație orientată eshatologic a mărturiei creștine”, iar vorbirea în alte limbi, asemenea dragostei ca poartă spre roada Duhului, era poarta spre darurile Duhului.

4 Desfășurătorul pe capitole Structurată în patru capitole, lucrarea lui Land debutează cu inspectarea rădăcinilor mișcării (wesleiană, holiness și restauraționistă) și stabilește un cadru teoretic pentru spiritualitatea penticostală ca teologie. În cel de-al doilea capitol, este prezentată înțelegerea distinctivă a penticostalilor în ceea ce privește închinarea cu valențele sale narative și afective, fiind luate în evidență, spre analiză, elemente ale pietății populare (materiale precum cântările, mărturiile și istorisirile personale). Tot aici, autorul prezintă viziunea penticostală care este marcată de un telos eshatologic care stă la baza spiritualității și teologiei, tranșate de axa tensiunii „deja – nu încă”. Cel de-al treilea capitol se axează pe afecte, dintre care Land identifică drept cruciale pentru penticostalism următoarele trei: recunoștința (lauda la adresa lui Dumnezeu și mulțumirea înălțată către Dumnezeu, specifice închinării comunităților penticostale), compasiunea (dragoste pentru semenii mântuiți și nemântuiți, precum și tânjirea după întâlnirea cu Domnul) și, în cele din urmă, curajul (încrederea și nădejdea fundamentate pe viziunea eshatologică a penticostalilor). Land arată cum cele trei afecte sunt corelate cu atributele lui Dumnezeu: neprihănirea, dragostea și puterea. În cele din urmă, în cel de-al patrulea capitol, autorul depune un efort de reconstituire a spiritualității penticostale pornind atât de la criticile externe, cât și de la tensiunile interne ale mișcării de-a lungul istoriei și actuale. Capitolul 1 Penticostalismul își trage rădăcinile din mișcarea wesleiană (secolul XVIII), holiness (secolul XIX) și restauraționistă (XIX). Ceea ce a preluat mișcarea penticostală de la wesleieni este această experiență a celei de-a doua crize, și anume sanctificarea, care începe cu regenerarea. Specificul acestei experiențe consta în dragostea din toată inima pentru Dumnezeu și rămânerea în Hristos în fiecare clipă a vieții. De aici, mișcarea holiness subliniază biruința primită prin victoria lui Hristos la Calvar. De asemenea, în cadrul mișcării holiness se punea accentul și pe vindecare și se observa manifestarea afectivă în raport cu lucrarea Duhului Sfânt de eliberare de păcat. Aceasta însemna experimentarea reală a lui Dumnezeu. Așadar, penticostalismul preia această preocupare și o duce mai departe prin revărsarea Duhului Sfânt peste cei care căutau o viață mai aproape de Dumnezeu. Această moștenire se metamorfozează în Evanghelia încincită sau Evanghelia deplină avându-l în centru pe Hristos: justificarea, sanctificarea, botezul cu Duhul Sfânt, vindecarea în

5 baza ispășirii și venirea premilenară a lui Hristos. De la mișcarea restauraționistă, elementul cel mai pregnant care s-a moștenit este oralitatea spiritualității. Land susține părerea lui Hollenwegger că „primii zece ani ai mișcării penticostale sunt inima, nu copilăria spiritualității”, iar pentru înțelegerea spiritualității, autorul îi conferă rugăciunii locul de cinste în demersul teologic și în sarcina teologică. Această Evanghelie încincită îl avea în centru pe Hristos și Împărăția lui Dumnezeu experimentată prin tensiunea „deja – nu încă” a făgăduințelor împlinite, precum și a Împărăției care urmează să fie consumate. Justificarea, sanctificarea, vindecarea și botezul cu Duhul Sfânt sunt realizate în Hristos prin Duhul Sfânt, acestea făcând parte din telosul trinitar al consumării Împărăției. Trăsătura distinctivă a acestor cinci motive teologice o reprezintă afectele apocaliptice care urmează această traiectorie de la Tatăl, prin Fiul și în Duhul Sfânt la credincios și vice-versa. Motivul distinctiv al penticostalismului este botezul cu Duhul Sfânt însoțit de vorbirea în alte limbi, care este esențial marii trimiteri și, ca parte a ploii târzii, este semnul vremurilor de pe urmă. Aceasta scoate în evidență sentimentul urgenței în îndeplinirea misiunii, precum și continuitatea eshatologică cu biserica apostolică prin prezența darurilor Duhului Sfânt. De asemenea, prin revărsarea Duhului Sfânt, penticostalii experimentează prezența Dumnezeului celui viu în mijlocul lor, spiritualitatea penticostală fiind marcantă în închinare. Închinarea se realizează, în Trupul lui Hristos prin locuirea Duhului Sfânt, prin cântare, mărturisire, laudă, vărsarea focului inimii înaintea Domnului și propovăduirea Cuvântului. Una dintre trăsăturile teologiei penticostale este nevoia validării experiențiale exprimată prin rugăciune. Capitolul 2 Aici, Land zugrăvește închinarea penticostală analizând legătura dintre stilul narativ și închinarea explicit afectivă, folosindu-se de materiale precum cântările, mărturiile etc. Autorul urmărește și natura apocaliptică a spiritualității ilustrând relația dintre revelație, istorie și Împărăția lui Dumnezeu în baza tensiunii „deja – nu încă”. Continuitatea apocaliptică cu primii creștini era mijlocită de lucrarea Duhului Sfânt prin întoarcerea la Cincizecime. Asemenea primilor creștini, penticostalii cultivă forța apocalipticului bun pentru răspândirea Evangheliei în puterea Duhului, avându-L pe Dumnezeu în procesul eshatologic trinitar care cuprinde întreaga creație, împreună cu persoana credinciosului, și evită apocalipticul rău prin care credincioșii pot cădea în fatalismul profetic din cauza pasivității de abordare. Cu toate acestea, misionarea în puterea Duhului se făcea oricum numai nu cu nepăsare, ci, din contră, cu o vie dorință de a-L revedea pe Hristos, așa cum este revelat El prin Evanghelia deplină.

6 Istoria, de asemenea, nu era doar o succesiune de evenimente, ci era istoria lui Dumnezeu care era scrisă în viețile fiecăruia dintre creștini prin lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt și prin trăirea zilnică a Cuvântului. Drama biblică devine desfășurarea revelației istorice a lui Dumnezeu. Când cunoștința și experiența sunt împletite realizăm că, prin călăuzirea suverană a Duhului Sfânt, suntem într-o călătorie către Dumnezeu, cu Dumnezeu și în Dumnezeu, fapt care ne descoperă mai mult din Dumnezeu. Avându-L pe Dumnezeu la cârmă, viața creștină era formată dintr-o înlănțuire de experiențe-criză care dădeau ocazia unor intervenții ale lui Dumnezeu marcate de transformare și văzute ca pregătiri necesare pentru Împărăția lui Dumnezeu. Mai mult, realitățile scripturale din vechime erau mediate prin Duhul Sfânt care îi făcea participanți activi la istoria lui Dumnezeu: Duhul Sfânt îi ducea în trecutul scriptural pe care îl aduce la viață și în viitorul eshatologic al istoriei mântuirii cârmuite de Dumnezeu. Experiența penticostală întreită este modalitatea de înțelegere a penticostalilor a vieții de credință. Aceasta era compusă din trei binecuvântări: justificarea, sfințirea și botezul cu Duhul Sfânt. I, văzută și ca sfințirea inițială, reprezenta nașterea în Împărăția lui Dumnezeu, adopția și începutul participării în programul de instruire al părtășiei misionare. Prin puterea Duhului, cel justificat se bucură de odihnă și de biruință împotriva firii, umblând în lumină, îndreptându-și greșelile și iertând greșelile altora. Sanctificarea, văzută ca sfințirea deplină, este o a doua lucrare distinctă a harului în care credinciosul este transformat de dragostea Tatălui prin Hristos în Duhul Sfânt și scotea la iveală o căutare activă a lui Dumnezeu, purtarea poverilor și iubirea pentru Dumnezeu. Sfințirea era preluarea și asimilarea naturii lui Hristos în viața de zi cu zi și ancorarea în neprihănirea lui Dumnezeu. Sfințirea trebuia să preceadă botezul cu Duhul Sfânt, fapt care ne conduce la cea de-a treia binecuvântare. Botezul cu Duhul Sfânt cu dovada vorbirii în alte limbi îl echipează pe credincios pentru lupta spirituală și mărturisire. Manifestările botezului cu Duhul Sfânt, în interior, sunt dragostea divină, roadele Duhului și mortificarea firii pământești, în timp ce, în exterior, sunt vorbirea inițială în alte limbi, darurile Duhului și semnele și minunile. Praxisul penticostal, cu un distinct caracter apocaliptic, este revelat prin practicile oral-narative, precum și prin practicile fizico-narative. Practicile penticostale oral-narative sunt o dovadă vie a „prezenței active a Dumnezeului celui viu în mijlocul adunării Sale” prin Duhul Său cel Sfânt la închinare, prin propovăduire, mărturisire, învățătură, ucenicie, strigăte, cântări și părtășie. Însă, elementul cel mai elocvent al oralității este vorbirea în limbi, care eludează orice control uman, orice instituție sau birocrație, fiind, nu o pierdere a controlului, ci o predare a controlului în mâna lui Dumnezeu prin Duhul. Fiind marcat de tensiunea „deja – nu încă”,

7 praxisul penticostal este animat de o tensiune a fuziunii-fisiunii. Așadar fisiunea surprinde antinomiile dintre biserică și lume, neprihănirea lui Dumnezeu și păcatul lumii, lumina și întunericul, toate ilustrate în Ioan 15. De asemenea, fisiunea surprinde și o categorisire în ordinea importanței a relațiilor dintre revelație și rațiune sau inimă și minte sau crezuri și Scriptură. Fuziunea, în schimb, surprinde realitățile concomitente ale roadelor și darurilor Duhului Sfânt, ale raportării pline de compasiune a individului față de comunitate, ale legăturii imuabile dintre Cuvânt-Duh, precum și ale raportului dintre umblare și vorbire, toate orientate spre acel telos eshatologic al consumării Împărăției lui Dumnezeu. Pe de altă parte, praxisul penticostal este ilustrat și prin acțiunile narative: spălarea picioarelor, cina Domnului, botezul. Prin aceste acte de cult (pe nedrept denumite așa limitativ), credincioșii își mărturisesc public credința, precum și aducerea aminte colectivă a uceniciei pentru Hristos, fiind o participare fizică a credincioșilor în drama biblică prin medierea Duhului Sfânt. Mântuirea este, așadar, un proces, o călătorie cu Dumnezeu în care ni se ivesc experiențe-criză ce permit o transformare profundă prin intervenția decisivă a lui Dumnezeu, în vederea participării noastre la viața lui Dumnezeu spre telosul eshatologic. Capitolul 3 Aici, autorul abordează afectele creștine (ortopatia) așa cum sunt ele organizate în cadrul spiritualității penticostale, distinct de celelalte curente creștine: recunoștința, compasiunea și curajul. De asemenea, Land arată modul în care aceste trei afecte sunt corelate cu atributele lui Dumnezeu, neprihănirea, sfințenia și puterea Lui, precum și rolul rugăciunii în modelarea și exprimarea acestor afecte. Principala modalitate de formare și de exprimare a acestor afecte este rugăciunea. Rugăciunea, ca întreprindere teologică, este lucrarea bisericii și are loc în contextul părtășiei misionare. Rugăciunea îi zidește inima credinciosului, care este centrul integrator al afectelor, în vederea închinării și mărturisirii prin aducerea aminte a ceea ce a făcut Dumnezeu, a ceea ce este și face El, precum și a ceea ce va face. Rugăciunea, în comunitățile penticostale, este înălțată în trei feluri: cu cuvinte înțelese, fără cuvinte și cu cuvinte neînțelese. Rugăciunea în limba maternă exprimă adorarea, mărturisirea și recunoștința prin laudă și mulțumire la adresa lui Dumnezeu și este cea mai frecventă rugăciune în închinarea comunității. Rugăciunea fără cuvinte ia forma suspinelor în mijlocire pentru semenii noștri mântuiți sau nemântuiți, precum și a tânjirii de dor după Dumnezeu și a zilei revenirii Sale. De asemenea, această formă de rugăciune exprimă și bucuria, prin râsul sfânt, atunci când experimentăm mângâierea Duhului și despovărarea. Nu în ultimul rând, rugăciunea cu cuvinte neînțelese, rugăciunea în alte limbi,

8 este cea mai puternică formă de zidire sufletească a penticostalilor, deoarece aici experimentează preluarea controlului de către Duhul lui Dumnezeu. Rugăciunea în Duhul este manifestată în toate cele trei feluri de înălțare a rugăciunii către Dumnezeu ca răspuns la prezența Duhului în adunare, fiind cel mai solemn și înălțător moment de unitate a comunității. Afectele penticostale ilustrează indisociabilitatea dintre rațiune și sentimente pe care o propun raționaliștii, deoarece cunoașterea lui Dumnezeu poate avea loc doar în perimetrul Duhului Sfânt, nu ca o raportare arogantă la „divinitate” sau la „Dumnezeul etern”, ci ca una smerită prin acel „Tu” atins prin descoperirea personală a lui Dumnezeu fiecărui credincios. Această descoperire este mai mult decât o simplă informare. Din acest punct de vedere, afectele prezintă trei caracteristici esențiale: afectele sunt obiective, relaționale și dispoziționale. Obiectivitatea acestora presupune că Dumnezeu este subiectul, precum și sursa afectelor. Caracterul relațional al acestora este ilustrat de necesitatea de a avea o relație cu Dumnezeu pentru o geneză corectă, precum și o raportare la comunitate și la lume, toate fundamentate în dragostea lui Dumnezeu. În cele din urmă, ele sunt dispoziționale prin faptul că nu sunt episoade, sentimente sau reacții la situații. Afectele fac parte din constituția spirituală a fiecărui penticostal autentic. În final, aceste trei afecte sunt recunoștința, compasiunea și curajul. Acestea izvorăsc din cele trei atribute imuabile ale lui Dumnezeu: neprihănirea, dragostea și puterea Lui. Recunoștința ia forma laudelor și mulțumirilor la adresa lui Dumnezeu, precum și a praxisului din viața de zi cu zi. Compasiunea este o raportare plină de dragoste și o dorință înflăcărată de a-i întoarce pe cei nemântuiți, precum și plină de tânjire de dor după întâlnirea cu Domnul, ambele prin practicarea lepădării de sine și asimilarea exemplului lui Hristos. Curajul dă substanță palpabilă mărturisirii noastre a Împărăției și a lui Hristos ca Împărat prin ancorarea în încredere, văzând lucrările cele mari ale lui Dumnezeu prin „deja”, și în nădejde, prin „nu încă”, așteptând instaurarea glorioasă. Pasiunea pentru Împărăție izvorăște din aceste afecte și le dă un scop: telosul Împărăției. În afara comunității susținută prin comuniune nu se poate vorbi despre Împărăție: vedem parțial Împărăția prin supunerea în totalitate Duhului și prin acceptarea de a participa la viața lui Dumnezeu, la revelația istorică a lui Dumnezeu și la instaurarea Împărăției, ca agenți ai acesteia umblând în dragostea lui Hristos și în călăuzirea Duhului. Afectele se dezvoltă participând la aceste realități: relația cu Dumnezeu și unitatea comunității.

9 Capitolul 4 Este secțiunea în care Land își propune o reconstruire trinitară a spiritualității penticostale, pornind de la premisa că pasiunea pentru Împărăție este o pasiune pentru Dumnezeu. Tot aici, preia criticile externe și frământările interne mișcării pentru a-și constitui o punte de lansare în acest demers de reconstituire. Specificul penticostal este anticiparea și participarea în Împărăția lui Dumnezeu. Ațintirea privirii către evenimentul măreț al revenirii lui Hristos, eveniment făcut real prin prezența lui Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt în mijlocul comunității (darurile Duhului Sfânt, precum și semnele și minunile), poate degenera în speculații. De aceea, Land consideră, ilustrând influențele fundamentaliștilor asupra penticostalilor (dispensațiile), că așteptarea instaurării Împărăției a involuat prin înșiruiri prolifice ale posibilelor scenarii apocaliptice, ducând la stingerea înflăcărării apocaliptice inițiale a mișcării. Fragmentarea aceasta poate fi evitată printr-un creștinism practic în unitate și comuniune cu Dumnezeu și corpul credincioșilor. Un alt aspect fundamental teologiei penticostale prezentat de Land este caracterul dinamic al relației dintre Dumnezeu și creație care se bazează pe o reflecție plină de discernere sub călăuzirea Duhului Sfânt. Transformarea aceasta este, în opinia lui Land, mediată în cinci puncte de relaționare: (i) Dumnezeu ca prezență trinitară eshatologică (o singură prezență existentă în trei persoane, Trinitatea), (ii) istoria ca proces trinitar eshatologic (Dumnezeu care lucrează spre binele celor chemați după planul Său), (iii) mântuirea ca pasiune trinitară eshatologică (mântuirea nu este o lucrare încheiată, ci o pasiune pentru Dumnezeu marcată de experiențe-criză pentru desăvârșirea credinciosului), (iv) biserica drept părtășie trinitară eshatologică (trăiește din Dumnezeu, prin Hristos și în Duhul Sfânt) și (v) misiunea ca transformare trinitară eshatologică (arătarea celei de-a treia căi, calea păcii Împărăției lui Dumnezeu). În ceea ce privește diviziunile în cadrul mișcării penticostale, acestea se centrează asupra sanctificării, persoanei lui Dumnezeu și practicilor mișcării. Dacă sanctificarea, la început, a avut la bază Evanghelia încincită, Land constată o înlocuire a acesteia în favoarea perspectivei Lucrării încheiate la Calvar, sanctificarea devenind o schimbare mai degrabă graduală decât radicală. Cel de-al doilea punct care constituia subiectul diviziunilor este persoana lui Dumnezeu: reacția la ceea ce considerau că este un accent pus de penticostali asupra Duhului Sfânt au fost mișcările New Issue și Jesus Only. În ceea ce privește ultimul măr al discordiei, practicile mișcării, reacții extreme de pesimism și optimism sunt găsite în „New Order of the

10 Latter Rain” (protest împotriva îmburghezirii penticostalismului), respectiv „Kingdom Now” (filosofia prosperității „name-it-and-claim-it”). Land încheie amintind nevoia de unificare și unitate pornind de la nucleul mișcării care sunt primii zece ani ai acesteia, evitând liniile de diviziune socială, economică, națională sau rasială. Land menționează și nevoia unui corp ecumenic internațional pentru a oferi o platformă de dialog penticostalilor care acum au origini în întreaga lume, nu doar în America de Nord, în vederea realizării unei identități unificate în Duhul Sfânt. Concluzii Văzută în ansamblul ei, lucrarea mă inspiră enorm, începând de la nestematele pe care le-am putut extrage chiar și la o citire în diagonală. Totuși, odată imersat în realitățile pe care studiul le zugrăvește, am înțeles că Land furnizează o perspectivă foarte profundă asupra penticostalismului. Mai mult, lucrarea mi-a scos la iveală amintiri din copilăria mea despre serile de rugăciune la care participam și mă cutremuram auzind mărturiile de vindecare și de intervenție a brațului puternic a lui Dumnezeu în viețile unor oameni extrem de simpli. De asemenea, am convingerea că în cartea sa voi găsi răspunsuri și la întrebările și neclaritățile mele viitoare. În ceea ce le privește pe cele curente, consider că Land oferă instrumente discursiv-analitice puternice mai ales în raport cu fenomenul pe care multe dintre bisericile penticostale din România l-au experimentat. Fără să-mi propun o polemizare sau o luare de poziție în raport cu acesta, fenomenul în cauză este desprinderea din biserici a unor grupuri de frați care, mai întâi, se individualizează prin practici contemporane de laudă și închinare, dar care ajung să cultive aspecte teologice diferite de sau chiar în opoziție cu învățăturile penticostale, așa cum se desprind ele din Scriptură. De aceea, cartea lui Land mi se pare un retour à rebours, și, implicit, un apel la această întoarcere la origini prin faptul că el consideră primii zece ani ai mișcării sufletul, nu copilăria acesteia. Foarte utilă și fundamentată în acest sens mi s-a părut ilustrarea influenței pe care o are mobilitatea socială în perioada noastră asupra viziunii penticostale și a suflului penticostal: intrarea în clasa mijlocie sau chiar superioară duce, de cele mai multe ori, la relaxarea fervorii apocaliptice în favoarea urmăririi succesului (fapt constatat empiric, însă acum am și o intrare în lista bibliografică pe această temă). Aș dori să semnalez și un neajuns minor al lucrării: de cele mai multe ori este neclar dacă Land descrie modul în care penticostalii sunt într-adevăr sau modul în care și-ar dori el ca aceștia să fie. Însă, oricare ar fi intenția sa în anumite pasaje, ceea ce rezultă foarte clar este că primii penticostali erau antiteza culturii religioase consumeriste. Fiecare își aducea partea sa în

11 închinarea penticostală, evitând acea participare ca auditoriu la o închinare care decurge cu sau fără prezența cuiva. Iar această participare activă la închinare, care evită și un monopol al soborului, poate avea loc (sigur, pot exista și manifestări neautentice și falsificate care vin din învățarea discursului profetic pentru a înlocui darul prorociei cu scopul de a susține o anumită atmosferă efervescentă sau un anumit show) doar printr-o rămânere în perimetrul Cuvântului și a Duhului Sfânt în viața personală care să-și găsească forma edificatoare în participarea la viața lui Dumnezeu, atât individual, cât și comunitar.