Harti de Carti

Capitolul 1

O săptămâna în capitale

Londra

Inima intră în joc

Și încurcă socotelile simple ale unor oameni excepționali, în felul lor, dar cărora le lipsește priceperea de-a trăi în afara rețetelor. E nevoie de foarte puțin ca să strici iremediabil lucrurile, asta spune James Meek în Invaziile inimii (Editura Humanitas Fiction, 2014, traducere de Carmen Toader), folosindu-se de spețe variate. Sentimentele lăsate, pentru un timp cât de scurt, la voia întâmplării, nu mai pot fi stăpânite nici cu tehnici de managementul gloriei, pe care Richie Shepard, star rock în tinerețe și vedetă de televiziune, îl are la degetul mic, nici cu încăpățânarea curajoasă cu care Bec, sora lui, se luptă să găsească leacul malariei. Fiecare greșește și plătește, într-o proporție aparent inechitabila. Cum s-ar spune, lichidarea vine cu vârf și îndesat. Pe scurt, e vorba de familii care se destramă din cauza unui cocktail de lașitate, secrete, poză apărată cu orice preț, vini mici cu consecințe mari. Însă eroii zilei de azi, fie ei cercetători, medici celebri, răsfățați ai ecranelor, nu au destine mult diferite de ale personajelor de tragedie. Tot ce fac și greșesc interesează lumea întreagă.

Fără sa-i judece și fără să-i ocrotească, James Meek îi urmărește pe membrii, adulți și copii, ai unei familii ca toate familiile, dincolo de carierele lor strălucitoare, cum încearcă să trăiască, ocolind convențiile și lovindu-se de prejudecățile neîndurătoare ale unei societăți care, în ultimele două mii de ani, s-a schimbat, de fapt, foarte puțin. Ce faci când, preocupat de misterele geneticii, nu poți, ca într-o farsă tragică, să ai urmași, iar soția găsește o soluție de un bun-simț îndoielnic, făcându-te sa depinzi, pentru eternitate, de vitalitatea fratelui ratat? Sau când, idol al adolescenților care deschid televizorul, te îndrăgostești, așa-zicând, de obiectul muncii? Întrebări care trec, din paginile cărții, în gândurile fiecăruia, hrănindu-se din constatarea eternă că viața, mai ales aceea exemplară, a unor eroi de vitrina, e foarte complicată. Brăzdată de drumuri, trăită prin țări depărtate, de la marginea lumii, dar luându-și și piedicile, și rezolvările din geografia familiară, și foarte precis surprinsă, în roman, a Londrei. Romanul lui James Meek, respirând, la fiecare pagina, influența lui Tolstoi și dilemele fără ieșire ale nobilimii rusești din urmă cu câteva secole, e legat, ca puține altele, de Londra. De Upper Street, de lumea tabloidelor care strică vieți, declanșând o apocalipsă a indiscreției, de „un hățiș de cărămizi roșii și olane, unde hărțile iți aminteau doar de faptul că nu știai mai nimic despre ea.” Londra de dincolo și de mai presus de hartă.

Rezolvările imperfecte, compromisurile, micile abateri de la normă fac tot atât parte din viață, într-o încâlceală de necunoscute, ca și perfecțiunea spre care tindem. E lecția pe care o învață personajele cărții, la sfârșitul unei povesti extrem de antrenante, ca o urmărire când pe marile bulevarde, când pe străduțele cele mai obscure. Viața e mai mult decât o junglă urbană, e o permanentă cântărire a riscurilor, departe de-a fi suficient de precisă cât să te ferească de pericole. Iar supunerea la capriciile inimii te scoate de pe făgașurile sigure, dar iți și aduce, într-o lume a mizelor incerte, lucrurile pentru care chiar merită să suferi.

Straniul caz al domnului Gwyn

Recent tradusul roman al lui Alessandro Barrico, Mr. Gwyn (Humanitas Fiction, 2014, traducere de Gabriela Lungu), începe ca o poveste de presă cu elemente de senzațional. Un scriitor londonez în vogă, Jasper Gwyn, ajuns la patruzeci și trei de ani, publică în The Guardian lista celor cincizeci și două de lucruri pe care nu le va mai face niciodată. Primul: n-o să mai scrie la The Guardian. Ultimul: n-o să mai scrie niciodată romane.

Gest enorm, manierist, de bună seamă, fiindcă cei mai mulți oameni nu reușesc să respecte nici măcar un angajament în zece puncte. Însă lumea îl ia în serios, mai ales agentul lui, Tom Bruce Shepperd, căruia îi încurcă toate socotelile. Dar nici chip nu e să-l întoarcă din drum. O vreme, revenit din Granada, unde era în vacanță când The Guardian i-a publicat demisia, Mr. Gwyn redescoperă Londra, cu toate micile bucurii ale anonimatului. Devine atât de obișnuit, de nesemnificativ încât se gândește să devină, ca Bartleby, copist.

O întâlnire fantastică, deși de cel mai comic banal, cu o doamnă care intra mereu în sala de așteptare a unei policlinici doar ca să facă un popas la căldură, în drum spre casă, îi arată calea. Va fi copist de oameni. Scriitor de portrete.

Devine, el, cunoscător al realului celui mai crud – cutreieră, bunăoară, spălătoriile Londrei, un artist al detaliilor. Închiriază un studio, comandă becuri unicat (Caterina de Medici, în taxonomia maestrului de lumini), și chiar și o muzică ambientală repetitivă, fără sfârșit, unui compozitor celebru. Creează premisele pentru (re)nașterea inocenței, a acelei povești ascunse în fiecare om, la care modelele portretelor se vor întoarce în aproximativ treizeci de zile de tăcere, de goliciune, la propriu, și de captivitate liber consimțită într-un spațiu straniu-diafan.

Odată ieșite la iveală, poveștile sunt transcrise de veritabilul copist și înmânate, contra unei sume consistente de bani și a discreției, celor care i-au pozat. Rebecca, o angajată a lui Tom, agentul literar, îi este primul model și îl ajută, cu trupul ei neispititor, să intre în noua lui viață, de scriitor privat care, mai mult, practică un soi de dicteu, așadar nu-și calcă promisiunile. Totul pare să meargă bine, până când, după exact 52 de mici episoade ale romanului, câte săptămâni într-un an și câte puncte în rezoluția lui Gwyn (în treacăt fie spus, cartea e plină de numere care vor să spună ceva), fata răsfățată a primului amator de portrete necunoscut dinainte, un anticar ieșit la pensie, strică jocul. Între timp, Tom murise, căpătându-și, la rândul lui, un portret, și ceea ce stătuse ascuns poate să devină vizibil, cel puțin pentru Rebecca.

Gwyn nu este doar un scriitor privat, este un scriitor sub acoperire. Are cel puțin două pseudonime – un alter ego este femeie, moartă, căreia îi apar, misterios, scrieri inedite. Altul, pe care Rebecca îl descoperă relativ ușor, frecventând o bibliotecă vie, Doc Mallory, care-și amintește orice carte citită, e un bătrân maestru de muzică indian, care nu scrisese niciodată nimic și care dintr-o dată semnează o mică bijuterie. În ea, Gwyn își strecoară propriul portret. În cartea scriitoarei misterioase, pe cel al Rebeccăi. Nu din întâmplare, înainte să se apuce de bizarul fel de a nu mai fi scriitor, scriind totuși, Gwyn alege, printre cele trei cărți de căpătâi, un roman de Bolaño, pe care nu aflăm dacă-l citește sau nu. E un răzvrătit care dispare brusc și misterios, însă nu în felul westernurilor, ci al filmelor de artă. Este, am mai spus-o, un manierist, rațional și obsedat de numere, dar construindu-și, din detalii fine, portretul perfect. Fostul autor de romane e mai interesant decât proza lui.

În traducerea subtil-atentă la nuanțe a Gabrielei Lungu, tema și chiar organizarea cărții aduc ecouri din Șase personaje în căutarea unui autor, cu inși în pielea goală, care nu mai vor să joace teatru, vor să-și trăiască viața. Așa cum Pirandello desface decorul, ca să arate vidul și iluzia, așa desface Mr. Gwyn scrierea de romane, o convenție, o farsă. Până la urmă, cine este el? Cine sunt cei lângă care joacă ultima carte a autenticității totale, dincolo de vorbe – doar câte o singură conversație scurtă, în treizeci și ceva de zile de conviețuire mută, și cine sunt cei pe care-i reconstruiește pe un soi de papirusuri, pe file retro, legate elegant și sortite să fie parcurse de o singură pereche de ochi? Nimeni n-ar putea să spună exact. Mr. Gwyn pare un excentric care citește, încrucișat, aventurile lui Donald Duck și Discours de la méthode, un maniac al potrivirilor stricte din care se va naște, spontan, farmecul unei povești întâmplătoare. Un mecanic fin (a fost, inițial, acordor de piane) al imprevizibilului.

Însă e limpede că e mai mult de atât. Iar povestea lui e o elegie pentru scris, în toate detaliile lui, pentru toate meseriile, mărunte și necunoscute, unele, pe care le implică. De la agenți literari, la copiști, la anticari, la ziariști de scandal și ziariști pur și simplu. Acordori perfecți ai unor piane la care nu cântă niciodată, ca să nu le dezacordeze.

De fapt, această constatare, absurdă, frumoasă, stranie, că există meseriași care nu se ating niciodată de perfecțiunea pe care au creat-o, și pe care, astfel, le rămâne cu neputință s-o verifice, dă, cred, cheia cărții, dacă există vreuna. Mr. Gwyn încearcă. Tatonează. Demontează o convenție. Și ceea ce-i iese sunt doar aproximări. Umbre ale unei perfecțiuni în care trebuie să creadă fără s-o cerceteze.

Bruxelles

Un gentleman la Bruxelles

Cu umor, despre Britania profundă. Asta ar fi deviza sub care defilează Graham Greene, Julian Barnes și, nu în ultimul rând, Jonathan Coe. Expo ‘58, ultimul lui roman tradus la noi (Polirom, 2014, versiune românească de Nadine Vlădescu și Sanda Watt) e povestea unui funcționar ingenuu de la Biroul Central de Informații, nimerit la intersecția axelor geopolitice, în expoziția mondială de la Bruxelles, prima de după al doilea război mondial. Thomas Foley e genul de angajat care promite, despre care cunoscuții spun că seamănă ba cu Dirk Bogarde, ba cu Gary Cooper, actori ai epocii care sar cu ușurință de la comedie la dramă, așa cum îi va fi dat și lui, intrat în rutina unei slujbe fără surprize și a unei căsnicii burgheze, cu copil de crescut și grădină de îngrijit. Deodată, o mână invizibilă (cu care o să ne întâlnim, la modul buf, de multe ori în roman) îl duce unde nici cu gândul nu gândea, la pavilionul britanic de la Expo ’58, imitația unui pub din țara lui. Cu mamă belgiancă și tată crâșmar, se pare că e omul potrivit la locul potrivit. Doar că pavilionul britanic se resimte de vecinătatea periculoasă a rușilor și a americanilor, care-și rezolvă afacerile de spionaj la o halbă de bere. Un jurnalist sovietic cam netot se dovedește ofițer KGB, o actriță exaltată și superficială e, la rându-i, spion american, doi inși prăfuiți sunt agenți britanici și îngeri păzitori ai inabilului Thomas, mașina englezească în stare să producă fuziunea nucleară, revoluția tehnologică vânată de toată lumea, mai are nevoie de îmbunătățiri, bref, totul se scufundă într-un qui pro quo spumos, din care logica bunului simț iese întotdeauna prost.

Ca orice om al șabloanelor, Thomas nu excelează la capitolul intuiție. Nu e un copoi, nici un seducător care se scoate în ultima clipă din orice încurcătură, de tipul James Bond. Dimpotrivă, se lasă dus de vântul de libertate care bate la Bruxelles, în umbra utopicului Atomium, o construcție impresionantă care celebrează noua eră a energiei. O belgiancă frumușică, hostesă în expoziție, îi fură mințile și conștiința lui de om respectabil începe să lucreze la o justificare. Pe care o găsește într-o trădare care se înfiripă acasă, în sudul Londrei, între soția lui ieșită direct din Dickens și un vecin unsuros, tot de inspirație victoriană. Arma crimei e un plasture pentru bătături – enervantul individ se plânge constant de rosături ale încălțămintei – eșuat în patul conjugal. Însă și soția moștenește pacostea din familie, așa că plasturele e al ei, și bănuiala cade. Prin urmare, Thomas se va întoarce, spășit, la traiul egal al fiecărei zile, după ce și-a făcut datoria față de țară, la Bruxelles. Pleacă de la Biroul Central de Informații în mediul privat, cu o ușurință în care i se va revela ajutorul celor doi spioni omniprezenți, gata oricând să-i vândă un pont sau să-i întindă o umbrelă, într-o seară ploioasă. Britannia, pubul de la Expo ’58 e o lume de mucava, cu pasiuni repezi și pericole mari, unde microfilmele ajung să se transmită prin pliculețele de sare din pungile de chipsuri (cum speculează unii imparțialitatea britanică față de toate gusturile! Dacă sărau chipsurile de la început, nu s-ar mai fi povestit…), și actrițele care par că se cedează prea ușor le fac de petrecanie agenților KGB cu un pahar de șampanie otrăvită. Thomas lasă în urmă un copil pe care-l va crește alt bărbat, rodul singurei nopți de dragoste dintre el și Anneke, o posibilă evadare de pe insulă, fie pe continent, fie chiar în America, pentru care nu-și face curaj, multe bănuieli și amintiri de povestit spre sfârșitul unei vieți mai lungi decât a majorității protagoniștilor. La 50 de ani de la deschiderea expoziției, octogenar, se întâlnește cu umbra de odinioară a lui Anneke, o fată mai puțin frumoasă, dar mai robustă, care nu fusese aleasă ca însoțitoare în expoziție, și află niște dedesubturi inutile ale unei întâmplări care i-a schimbat viața. Se pare că a devenit și el spion, cu interese în Europa de Est, și libertatea pe care o căuta s-a transformat într-un contract pe termen nelimitat. Dar nu putem ști, cum nu puteau ști oamenii scăpați din al doilea război mondial, cu pasiunea lor pentru fumat, pentru chipsuri, pentru un viitor fără griji unde duce progresul. Oricum, pentru conservatorul Thomas, simbol al întregii Anglii neieșite în lume, tihna de acasă n-o să mai fie niciodată aceeași. Micile abateri și marile farse i-au dat definitiv rostul peste cap.

Paris

Himere

Romanul din 1927 al Marthei Bibescu, Catherine-Paris, pe care Poliromul îl publică pentru a doua oară în românește, în traducerea Magdei Răduță (prima versiune, semnată de Maria Brăescu și Gheorghe Lăzărescu, apărea în 1996 la Albatros) miroase a vise mari și a amărăciune de femeie. Destule sunt îndrăgostitele de niște năzăriri care n-or să se împlinească, resemnate în vieți care nu seamănă nici pe departe cu ce și-au imaginat. Din lumea asta, pe care o cunoaște în anii ’20, își decupează Martha Bibescu destinele de familie.

Trei generații de femei își lasă moștenire dureri, durități, capricii, destine aventuroase, pline, însă nefericite și seci. Bunica, soția unui prinț dintr-o familie a cărei bogăție uimește Europa, se autoexilează la Paris, într-o mică fortăreață a matriarhatului, tihnită și șuie. Acolo se refugiază și fiica ei, cu fetița orfană de tată de mică. Acestei nepoate a prințesei Dragomir i se dorește o soartă care să răscumpere lipsa de noroc a mamei și a bunicii. Însă lucrurile nu se leagă din mutări pe tabla de șah, deși toată viața lui Catherine va fi o strategie, în care voința ei e prea rar luată în calcul.

Domnișoara după care tot Parisul întoarce capul (dar nu te măriți cu un oraș întreg, glosează amar Martha Bibescu, descriind această seducție strălucitoare și vană) face o partidă bună cu urmașul cam rebel al unei ilustre familii poloneze. Dincolo de jocurile de culise, n-o așteaptă decât singurătatea și insistențele unei soacre ce-și dorește, cu precizie matematică, un moștenitor. Devine ceea ce era fatal să devină, o doamnă din lumea bună, implicată, grație inteligenței și aceleiași seducții fără rod, în toate frământările timpului. Va fi, ca Martha Bibescu însăși, în cercuri intelectuale și politice, va purta corespondență, va influența și se va șlefui, într-o lume de coșmar și poveste. Își va trăi viața? Se poate spune că nu.

Ca o tristă ironie – de fapt, tot romanul câștigă, în vreme ce viața pierde, prin spiritul critic al unei femei care ar trebui doar să simtă – copilul atât de dorit de bătrâna prințesă Leopolski va veni dintr-o relație a Catherinei cu un aviator din Paris. O îmbrățișare nelegitimă, legitimată în fals, cu orașul pe care l-a iubit întotdeauna. Moștenitorul clanului polonez are sânge parizian și este un copil al orașului, cum fusese sortită să fie Catherine, în imaginația unei mame exaltate și naive. Făcând bucle imprevizibile, destinul se împlinește.

Dincolo de viața unei femei într-o epocă prea puțin destupată, deși revoluțiile, cele de mentalitate y compris, bat la ușă, romanul e ispititor prin bogăția de evenimente la care Catherine participă, sau în care se vede târâtă, prin portretele în care o lume trăiește și alta moare. Portrete de grup, ca al mondenelor din Paris, sau al orășenilor, priviți ca o mulțime cultivată și în stare să te distrugă sau să te șlefuiască, portrete individuale, din neam de prinți sau de oameni simpli și hâtri confirmă în Martha Bibescu o observatoare fără cusur. Atentă, riguroasă, știind să ridice și să coboare cu justă măsură. Răzbunarea, strălucitor-amară, a unei femei mai deștepte decât veacul.

Catherine-Paris nu este o frescă. E o impresie, un evantai desenat precis de o mână nervoasă și delicată. Fără judecăți greoaie și definitive, aproximând, mirosind, sugerând. Visul modernității care stătea să înceapă.

Viena

Luminile orașului

Ordonată și hedonistă, cosmopolită și statornică, Viena secolului XIX își merita statutul de centru al Europei. Pe care ajunsese să o domine cu muzele, în locul armelor. Despre această casă veche, dar trainică, și despre toate barbariile care au năpădit-o, în răstimpul scurt de o viață de om, scrie Stefan Zweig în Lumea de ieri. Amintirile unui european, recenta apariție de la Humanitas, în traducerea lui Ion Nastasia. Este o carte cu un destin pe cât de cutremurător, pe-atât de absurd, un semn că, vorba lui Adorno, după Auschwitz, poezia nu mai la fel. Și nici Europa.

Spun cutremurător și absurd, fiindcă autorul nu a supraviețuit scrierii cărții. S-a sinucis în plin război, departe de Europa pe care o evocă. Perioada 1895-1941, cuprinsă în carte, când prea visătorul secol romantic întâlnește viitorul pe care nu-l credea cu putință, sunt anii de formare ai lui Zweig, urmați de o viață pentru care nu fusese pregătit. Școala, în Viena atât de iubitoare de artă și de mondenitate, era, hélas, sub semnul obtuzității și al supunerii. Orașul se dezvolta mai repede și mai ușor decât imperiul, „un stat bătrân ascultând de un împărat moșneag, guvernat de miniștri bătrâni, un stat care, fără altă ambiție, mai spera un singur lucru, și anume, ca prin împotrivire la orice schimbări radicale în spațiul european, să se mențină neatins.” O utopie, întrecută doar de negrele utopii ale războaielor care stăteau să vină. Însă bătrânele academii, cu învățătura lor desuetă, pe care le știm din amintirile vieneze și berlineze ale lui Eminescu, bunăoară (spiritul junimist se simte, puternic, în cartea lui Zweig), sunt înlocuite de accentele urbane ale cafenelelor, de întâlnirile cu celebritățile artistice și literare care treceau, cu naturalețe, prin oraș. Viața Vienei e o școală.

Pudibonderie și indiscreție, afectare și dramă, fac luminile și umbrele lumii antebelice, cântărită de Zweig fără părtinire, cu bunele și cu relele ei. Nu se poate, însă, prețui îndeajuns vârsta aceea a prieteniilor fără graniță (Zweig face înconjurul Europei semnificative, al locurilor unde se întâmplă ceva), cu cercurile ei de artiști, cu povești despre Goethe, cu Richard Strauss vorbind despre Wagner, cu Brandes amintindu-și de Flaubert și Dickens, cu premiere teatrale și muzicale eveniment. O lume din iluzii și cuvinte.

„Începusem să privesc Europa noastră cu bucurie nouă”, spune memorialistul întors din India, din America și Africa. E o declarație de iubire și, în același timp, un farewell. Imperiul se destramă, în sunetul adunărilor pacifiste. Imaginea, cinematografică, e aceeași din toate filmele de artă despre război: o schimbare subită, sub ochii perplecși ai unor oameni convinși că ce văd nu se poate. Legăturile se rup, vienezii jură să nu mai vorbească franțuzește, Mozart nu se mai ascultă în Anglia. Prejudecățile pe care Zweig le condamna în buna lume de altădată preiau, grotesc, controlul. El rămâne, influențat și de prietenul Romain Rolland, un apărător al umanismului, un echidistant. Timpul îi va dovedi că a avut dreptate. Sub patriotismul zornăitor se ascundeau, nu o dată, interese meschine. Însă, după primul război, lumea încă mai avea energia și dorința să-și revină. Viena devastată își regăsește strălucirea, chiar Germania chinuită de inflație și haos trăiește, din ’24 în ’33, iluzia unui nou început. Nu va fi să fie. Dimpotrivă, luminile orașului se sting din nou, de data asta pentru multă vreme.

Ce-ar fi gândit, acest european fără rețineri, să le mai vadă, astăzi, licărind? Ce ar trebui să gândim noi, moștenitorii acestei istorii scurte și complicate? Răspunsurile sunt și în carte, însă ea nu aduce, trebuie să o spun, clarificări surprinzătoare. Nu pentru istorie trebuie citită, cât pentru comentariul ei. E mai mult un roman, decât un document, părerea și durerea cuiva care a văzut candelabrele superbe de pe Der Graben aprinzându-se și stingându-se. Aproape în aceeași seară.

Urme pe zăpadă

Portretele, cinci la număr, din Zăpezile de altădată, cartea de amintiri selective a lui Gregor von Rezzori (Humanitas, 2012, traducere din germană de Sanda Munteanu), sunt pe cât de adânc săpate în memorie, de unde le scoate după jumătate de veac și mai bine, pe atât de nefixate. Trebuie spus că cel care i-a cunoscut, pe doică, mamă, tată, soră și guvernantă, vrea să-i evoce, nu să-i înțeleagă. Sunt oameni complicați – chiar și cea mai rudimentară dintre ei, Cassandra, doica, este o magmă de culturi concrescute, un arlechin de identități – prinși într-o istorie nici ea mai simplă. Apucă puțin din belle époque, din ordinea șarmantă a Vienei de altădată, și se pregătesc pentru cea mai bună dintre viețile posibile. Viitorul le aduce, însă, cu totul altceva: război, exil, nevroze. Supraviețuiesc, de bine, de rău, însă diminuați ca oameni, închiși într-o casă de păpuși. Mama și tata nu se potrivesc, ea, foarte puțin făcută pentru viața de familie, dar asumându-și îndatoririle materne cu un zel inconstant și deplasat, el, vital și întrucâtva necizelat, în lumea convențiilor în floare. Cassandra, o bună sălbatică luată de la o mănăstire, după ce păcătuise din dragoste și fusese despărțită de copilul ei, pentru a-i fi doică altuia, e o apariție din circul lumii, în care vor intra, încet-încet, cu toții. Strausserl, care o crescuse pe mama și-i va crește și pe copiii ei, la vârsta adolescenței, e năluca imperiului de ieri, un spirit, mai mult decât o geografie: „demnitatea lui Strausserl veghea asupra demnității noastre”. Din angrenajul care, cât de cât, rezistă (deși privirile și destinul mamei, divorțată, recăsătorită, neîmpăcată nici cu a doua viață conjugală, se pierd într-un timp care n-a mai fost să fie), sora e singura care capitulează înainte de vreme. Spaima de o stingere prematură pe care o trăiește permanent mama, bolnăvicioasă și chinuită de umori rele, i se transmite, ca o pedeapsă nedreaptă, acestei ființe precoce, strălucitoare, dar pesemne alergând, ca ei toți, în contratimp.

Membrii familiei nu-și spun pe nume, iar evocarea îi reține ca grade de rudenie, nu ca individualități. E ceva de modă veche, o rămășiță din felul de a se adresa al copilului de odinioară, în această ierarhie eliberată de elementul personal. Pe fundalul unui Cernăuți frământat de conflicte etnice, provincial, sălbăticit, chiar, familia se restrânge tot mai mult, casa devine închisă, viața socială dispare, angoasele se ascut. Cu timpul, copiii evadează din acest cerc tot mai apăsător, iar ceilalți rămân să-și trăiască viața pe drumuri, căutând să recupereze o stabilitate care nu mai e nicăieri. Nici în Viena devastată de război, nici la Sibiu, unde se mută tata, nici pe malul Prutului, în casa străbunicii mamei. Că drumurile se mai întretaie, târziu, către sfârșitul vieții majorității protagoniștilor, e aproape o minune.

Fiecare portret e prefațat de o mică parabolă, în rândurile căreia s-ar putea citi destinul personajului principal (căci în fiecare portret, desenat în mișcare, apar, de bună seamă, și ceilalți). Toate, mai concret sau mai subtil, închipuie peisaje și stări de iarnă. O anume încremenire, o teamă sublimată de vânzoleala care e pretutindeni. Și care e morala noului secol, scurt și zdruncinat de războaie. Și de eșecuri personale, pentru care nimeni nu răspunde și nimeni nu se simte vinovat. Aceste dureri, și mari, și mărunte, Gregor von Rezzori le studiază ca un eseist, cu o finețe care nu dramatizează și, într-un fel, nici nu se revendică de la aceste experiențe, deși le simte prea bine. Nu e, o și spune, o autobiografie, ci un studiu de caz. Ca aceste destine, probabil că mai sunt mii.

Dincolo de melancolia de neevitat a despărțirii de un timp care, pentru o Europă întreagă, a reprezentat idealul, pentru a intra într-un malaxor din care nimeni n-a mai scăpat teafăr, și de citatul din Villon, pus, alături de dedicația pentru soție, în capul rândurilor cărții, cred că traducerea fidelă a titlului original, Blumen im Schnee, ar fi fost mai potrivită. Flori în zăpadă, o zăpadă bruscă, care vine în plin soare, fără să i se poată împotrivi, fără să lase urme, sunt acești oameni căzuți între timpuri. Murind frumos, cu delicatețea demnă a celor care înțeleg ce li se-ntâmplă, chiar dacă li se pare că n-o fac.

Everyman

Cunoscuta (cu autor necunoscut) alegorie a salvării sufletului din Evul Mediu britanic, Everyman, spune că tot ce trece pragul dintre lumi sunt faptele bune pe care fiecare om le-a săvârșit. Reinterpretarea ei, pe limba zilelor noastre, pune în locul binefacerilor competențele. Așa se întâmplă că Mozart, neegalat de niciunul din emulii lui care au încercat să continue Recviem-ul, revine în Viena anilor 2000, ca să-și termine misa funebră. Ipoteza, ispititoare, e explorată de Eva Baronsky în romanul ei de debut, Mozart se trezește, apărut la Editura Allfa, în traducerea Brigittei-Helia Aiteanu. Ceea ce iese e o cronică îngăduitoare și reconfortantă a anilor noștri, prin ochii unui geniu neîmplinit în lumea lui, căruia viitorul (muzicii) i se pare minunat. Deși intră în noua lui viață ca un vagabond, căruia nimeni nu i-ar recunoaște chipul pus până și pe bomboane, Mozart constată că muzica este, în sfârșit, confort și bucurie. Cântă jazz într-un bar de noapte, improvizează, trăiește, lipsit de glorie, dar și de chin. Sub numele de Mustermann (un everyman nemțesc), explorează posibilități, se învață cu rosturile noii lumi, care i se păruse iadul pe pământ, față de Viena sobră și cochetă din anii 1700, dar care ajunge, curând, să se semene mai mult a paradis. În momentul când profesorii de la Conservator recuperează continuarea Recviem-ului de la un student suficient de nătâng încât să și-o însușească, și pleacă în căutarea genialului autor, Mozart e într-un azil de alienați. Un accident rutier stupid l-a obligat să-și dezvăluie identitatea și, în momentul acela, vraja s-a rupt. Poți călători în timp, dar numai ca spectator, fără să încerci să clintești ce deja s-a întâmplat. Ceea ce el, crescut în spiritul unei religii rigide, ia drept o misiune dumnezeiască solemnă poate fi, de fapt, doar un joc, o improvizație, un capriciu. Cadoul progresului, făcut cuiva care a compus pentru viitor, fără să aibă vreo clipă certitudinea că tot supliciul lui va deveni cel mai rafinat divertisment al unor vremuri îndepărtate. Pe alocuri naivă, descrierea șocului viitorului, de la mijloace de transport înspăimântătoare și minunate, până la cutii care scot sunete mai cristaline cu mult decât orice orchestră din vremea Luminilor, e profund înduioșătoare. Mai ales pentru cititorii convinși că trăiesc în cea mai rea dintre lumile posibile…

Firește, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Mecenatul, sau mirosul de bani din sălile de concert pătrunse acum nu de duhoarea de seu a lumânărilor, ci de parfumuri fine, ori viața de artist, risipitor, îndrăgostit, credul și suportând un veșnic provizorat. Prietenia. Exaltarea. Mai degrabă un bonom în vremuri stricte, decât un artist lipsit și de glorie, și de bani (le-a avut, de fapt, pe amândouă), Mozart pare să se odihnească în timpurile noastre, să scape de rigorile programului infernal pe care l-a suportat toată viața și să trăiască pe placul inimii. Ultimele scrisori și mărturii ale contemporanilor arată că aștepta moartea ca pe o relaxare. Ce altceva i se dă?

De altfel, Eva Baronsky reconstituie bine personalitatea unui mare artist dependent de confort, de lux, chiar, care nu ocolește aventurile sentimentale și-și varsă dezamăgirile pe note, prăduindu-și banii, jucându-se nonșalant cu talentul. Ceea ce capătă în plus, și profesorilor de la Conservator le e aproape teamă s-o spună, e ușurința, încrederea în infinitele lui posibilități, care-l face pe Mozart/ Mustermann să-și depășească modelul, să scrie Recviem-ul pentru lumea dispărută cu bucuria pe care i-o dă lumea viitoare. Printre acorduri grave și crâmpeie de fraze latinești răsună, pretutindeni, pofta de viață. Arta ca divertisment, arta ca libertate. Asta a adus viitorul.

Și este șansa lui Mozart cel cârcotaș, care vede imperfecțiunile tehnice acolo unde toată lumea vede plăcere (parcă doar de capul lui Schubert ar mai fi ceva…), să se convingă de propria valoare și să guste din răsplata pe care le-o dă, deopotrivă anonimului genial și genialului clasic, o societate ceva mai puțin pretențioasă. Când copilul Mozart se mira că împărăteasa nu cântă, tatăl lui i spunea că daca toți ar cânta, lumea ar fi mult prea bună. Acum, într-un fel sau altul, toată lumea cântă. Până și fantasticele mașinării cât o palmă. Pentru că poate să vadă asta, Mozart, care ține să i se spună Amadé, este cu adevărat, așa cum a intrat în posteritate, Amadeus. Cel pe care Dumnezeu l-a iubit.

Roma

Străini la Roma

Imperfecționiștii, debutul-bestseller al lui Tom Rachman, e o poveste despre singurătate. În unsprezece părți (numărul, zice-se, al imperfecțiunii…), legate prin apartenența la lumea unui ziar care apare, în limba engleză, la Roma. Tot atât, e cronica umflării și dezumflării iluziilor, un fel de vanity fair cu miros de tipar, în care joacă, sub diferite măști, oameni care-și închipuie, zilnic, că fără ei nu se poate. În distribuție: un american bogat și excentric, Cyrus Ott, care fondează gazeta, în 1954, naiba știe de ce; Llyod Burko, prestator de servicii de presă, corespondent la Paris, bătrân, depășit, falit și fără subiecte; Arthur Gopal, autor de necrologuri, viitor redactor de cultură; Hardy Benjamin, redactor economic, complexată și veșnic la dietă; Herman Cohen, vânător de greșeli; Ruby Zaga – colega lui imposibilă de la corectură; Winston Cheung, aspirant ghinionist la postul de corespondent la Cairo; Craig Menzies, vânător de știri; Abbey Pinnola, director financiar, responsabil cu redresarea unei afaceri care merge prost. Peste ei, Kathleen Solson, redactorul-șef, încercând să amâne inevitabilul și să ocolească adevărul, în plină criză a presei scrise, la jumătatea anilor 2000. Și urmașul răposatului Cyrus, Oliver Ott, căruia nu-i pasă de ziar nici cât negru sub unghie. Bonus: Ornella de Monterecchi, o cititoare din lumea bună, dar mustind de secrete, pe care nefericite circumstanțe familiale o fac să confunde edițiile zilnice cu viața adevărată.

Evident, toți acești oameni, ale căror destine se intersectează în redacție și se despart în niște ramificații destul de complicate, sunt imperfecți, au secrete și minciuni, însă Rachman face din ei mai mult de-atât: niște profesioniști ai imperfecțiunii. Vanitoși, nu o dată penibili în cursa lor pentru o supremație foarte fragilă, dependenți de adrenalina termenelor limită, dar la fel de dornici să-și trăiască, o dată și o dată, viața, toți trebuie să învețe aceeași lecție. A unei reușite mulțumitoare, într-o lume cu multe defecte. A fericirii, până la urmă.

Istoria ziarului, intercalată, sub forma unor scurte paranteze, între episoadele romanului, cuprinde perioade de glorie și perioade de criză. O vreme, redactorii, autorii de articole au consemnat realitatea. Când a început să nu le mai convină, s-au străduit să o creeze. În 2007, nici asta nu se mai poate. Fiecare, în felul lui, are o mică revelație. Se agață de ziar, ca să-și acopere falimentul personal. Și ziarul, când se scufundă, trage în jos tot angrenajul de vieți trăite aproximativ, superficial, cu o anume pasiune a decupajului. Lasciate ogni speranza, voi ch'uscite. Pe cont propriu, fiecare iese cumva la suprafață.

Llyod Burko își trăiește agonia într-un Paris al cărui lux nu și-l mai permite, respins de copii, tradus de soția mult mai tânără cu un vecin, deconectat de la mijloacele de comunicare ale prezentului și nesolicitat de ziarul la care scria odinioară. Fiul lui, singurul cu care mai comunică și pe care-l credea bine ancorat în Ministerul de Externe, e de fapt un ratat care face pe discretul, dar care-l ia la el când vede că și pe bătrânul lui tată viața îl depășește. Împărțindu-și puținele venituri, chivernisiți și boemi, își găsesc, până la urmă, un echilibru, o fericire…

Craig Menzies, cel care-i refuză lui Llyod știrile deja răsuflate, află că soția l-a înlocuit cu un yoghin în modul cel mai perfid cu putință. Printr-o știre (foto included) transmisă prin e-mail întregii redacții. Dacă a fost, luni și ani la rând, cel care stingea lumina, crucificat într-o carieră care nu-i făcea, în sinea lui, nici o plăcere, deznodământul era de așteptat. O altă viață, ceva mai asumată, mai autentică, l-ar putea aștepta după colț.

Hardy își află o fericire șchioapă lângă un hipiot și gașca lui, cărora le devine un soi de menajeră. Sfârșitul ziarului o găsește la Londra, lucrând ca reporter și întreținându-și în continuare iubitul.

Arthur Gopal, care scrie necrologuri și se complace să fie cel mai neînsemnat om din redacție, primește o lecție dură de viață. Fetița îi moare într-un accident, și zgâlțâitura asta îl face să se ia în serios. Ajunge redactorul paginilor de cultură și, când totul se termină, urcă într-un post bun la New York. Spre deosebire de el, Kathleen, pentru care cariera era totul, și care nu reîncepe o aventură cu fiul Ornellei, cu care se iubise cândva, ca să nu-i dăuneze profesiei, o ia, într-un fel, de jos, de la capăt. Lucrurile, deci, sunt ceva mai complicate decât ne închipuim și nu ascultă de nici un plan.

Ornella, soția ambasadorului italian în Arabia Saudită, suportă în tăcere crizele de schizofrenie ale lui și-și face din ziar un refugiu. Îl citește încet, pagină cu pagină, fiecare număr luându-i câteva zile, ceea ce, în ani, o îndepărtează tot mai mult de ediția curentă. Și-i convine. Ziua de 24 aprilie 1994, când ziarul a absorbit sângele soțului, după o ceartă violentă, e o răscruce în viața ei. Când e forțată să treacă peste ea, cu lectura, ziarul nu mai e o religie. Începe să citească în răspăr, cu viteza luminii, față de vechile ei tabieturi de savurat paginile. Ceea ce n-o împiedică să-i regrete, probabil că cel mai sincer, dispariția.

Rămân câteva povești, izbutit traduse de Eduard Bucescu, piste pe care Rachman le deschide și le închide ispititor. Lumea pare că se termină de fiecare dată când acești oameni singuri dau cu nasul de realitate, dar nu e deloc așa. Viața e plină de întorsături pe care știrea de ziar n-o să le prindă niciodată, și fiecare din ei e mai rezistent decât crede.

Silit să-și facă ingrata datorie de a anunța redactorii că nu mai e nevoie de ei, Oliver Ott își pierde câinele, pe Schopenhauer, la care ținea cel mai mult, sugrumat din răzbunare, și-și redescoperă bunicul, pe Cyrus. Ce a fost în mintea lui când a plecat din Atlanta, unde avea soție și copil, să fondeze un ziar în Europa, și nu s-a mai întors niciodată? Nebunie? O aventură cu o femeie? Nu mai e nimeni să spună.

Așadar, ziarul, care dădea seama despre tot ce mișcă, despre evenimente la scară planetară, nu știe de unde a venit, și încotro se duce. Complicat și lipsit de sens ca o viață de om.

București

Bucureștiului, fără părtinire

Privirea publicistului și gastronomului Constantin Bacalbașa asupra Bucureștiului din primii ani ai domniei lui Carol I nu este nici naivă, nici nostalgică. Încearcă, pe cât se poate, să fie cuprinzătoare, să-i dea concitadinului pentru care poveștile de la 1870 vor fi fiind, deja, istorie îndepărtată și informație în care să se poată încrede, și savoarea, pitorescul unei lumi amestecate, unde școli de renume, palate, instituții se ridicau din mai nimic.

Cartea lui cea mai cunoscută (punându-le în umbră pe cele, nu mai puțin de cercetat, de rețete de demult, și ultrarafinate, și poporane), Bucureștii de altădată, a apărut la Editura ziarului Universul, în patru volume, în 1927, 1928, 1930 și 1932, după ce se tipărise în foiletoane, în presa vremii. Pe la sfârșitul anilor '80, Tiberiu și Aristița Avramescu (dispărută între timp) au început o reeditare critică, prin confruntări cu colecțiile de ziare vechi și cu alte documente sau lucrări memorialistice. Ediția a apărut, în '87 și în '93 la Editura Eminescu, iar ultimul volum în 2000, la Albatros. În condiții, cel puțin pentru prima ei parte, prerevoluționară, îndeajuns de chinuite – Tiberiu Avramescu are propriile amintiri din Bucureștiul deceniului nouă, amestecate cu secvențe din calvarul cenzurii și autocenzurii. E, așadar, un eveniment editorial revalorificarea și actualizarea ediției începute în anii '80, din care primul volum, deocamdată (1871-1877) a apărut în seria Humanitas Vintage. Cu un minuțios studiu introductiv al lui Tiberiu Avramescu, în care-l recuperează, cu lux de amănunte, pe Bacalbașa aproape neștiutul, și cu două note asupra ediției (1987 și 2014). Pedanteria, în fond, a lui Bacalbașa, care nu și-a dorit o suită de amintiri lejere, ci un document, masiv și detaliat, e acum scutită de orice posibilă omenească scăpare. Putem lua ceea ce scrie drept etalon, verificat de cei doi îngrijitori ai ediției în arhivele epocii.

Ceea ce se poate, dintru început, vedea este că timpul, la începutul anilor 1870, trece încet. Deși revoluțiile, războaiele, răsturnările de situație nu lipsesc, se întâmplă multe și se rețin multe, presa neavând încă atât de acut conștiința perisabilității evenimentelor. În al doilea rând, Bacalbașa își organizează capitolele ca pe niște coloane de ziar. De pildă, secțiunea Bucureștiul în 1871 se deschide cu Revoluția din Ploiești și se diluează (un fel de a spune…) în Tipuri bucureștene, Viață bucureșteană, Moravuri și farse etc. De la vedetă la faptul divers. Republica de la Ploiești este o nebunie, dar cu oarecare substanță. Bucureștiul francofil nu-l agrea pe Carol, și până și popii veniți cu botezul scăpau, printre rânduri de blagoslovire, biruință națiunii franceze asupra celor potrivnici dăruiește…. Un amănunt de-un burlesc foarte… bucureștean.

Clasa politică, burdușită cu bătăuși, lichele, inși dornici de căpătuială puși lângă urmași ai marilor familii, se continuă firesc în lumea colorată a faptului divers. Toți, și politicieni, și scriitori, și oameni de rând trăiesc în același oraș apăsat de criză, în care vina se aruncă ba pe nemți, ba pe evrei, martori ai sforțărilor unui suveran ambițios și ai luptelor dintr-un guvern care nu ține pasul. O lume și tristă, și veselă, unde există progres, există speranță, totul se face din temelii și totul se contestă. Ca la București.

În totul, Bacalbașa este un progresist. Când descrie și obiceiuri de demult, și locuri de petrecere, precum Târgul Moșilor, case și cartiere, insistă mai degrabă pe punctele de reper ale anilor ‘20-'30 (și, unele, și ale zilelor noastre) care pe la 1870 nu erau încă, decât pe ce s-a pierdut în avântul de modernizare. Tonul este cu totul diferit de, bunăoară, Bucureștii ce se duc și Bacalbașa are și de ce să fie un susținător al transformărilor. Găsise, ca tânăr licean la Sf. Sava, un oraș nerânduit, fără marile hoteluri, fără magazine, cu niște crâșme insalubre în loc de restaurante, fără locuri de promenadă, fără piețe. Vede, sub ochii lui, cum toate se fac și toate se schimbă. Mai puțin sărbătorile și firea oamenilor. Însă tipurile bucureștene care odinioară colorau o lume mult mai mică, cvasi-rurală, redusă practic la un centru cam impropriu numit așa și mahalale, unde toți se cunoșteau, se pierd în uitare, iar din societatea, cu stratificările ei, de la 1870 nu mai rămâne, în 50 de ani, nimic. Calapodul rămâne, dar pe el urcă alții, și alții.

Din anul 1872 Bacalbașa reține două triste evenimente literare, moartea lui Heliade-Rădulescu și a lui Bolintineanu. Comparația dintre ele e demnă de contrastele romantice. La Heliade-Rădulescu vin 10.000 de oameni, se țin discursuri, se fac funeralii naționale. Bolintineanu moare sărac și singur, neomagiat de nici unul din mai-marii țării sau ai breslei. Ca întotdeauna, măsura vieții sociale nu-i totuna cu măsura literaturii.

Lumea din vis

Cartea lui Barbu Ollănescu-Orendi, Așa a fost să fie. Amintiri din anii mei buni și răi, recent apărută în colecția de Memorii/ Jurnale a Editurii Humanitas, se alătură unei tendințe care devine tot mai vizibilă, aceea de recuperare cu tușă personală, nuanțată, a trecutului fiecăruia și a istoriei tuturor. Autorul nu este, o spune din pornire, nici istoric, nici scriitor, însă a absorbit, prin educație, prin prieteni, fibra bună a României interbelice, a stat în mijlocul unor rânduieli din care vor rămâne, peste ani, doar vise în culori.

Scrise fără paradă de stil, cu nervul celui care nu se încurcă în detalii, memoriile prind, nu de puține ori, figuri extraordinare, precum a contesei Benckendorff, pe care respectul mai presus de ideologie al soldaților sovietici care-i cad la picioare (ce scenă!) n-o scutește de o bătrânețe mizeră, în care ea își păstrează, totuși, o demnitate superbă și inutilă. Prin comparație, ipocrizia lui Petru Groza, care se miră că bătrâna rudă a Romanovilor a mai rămas în țară, știind că n-a făcut nimic să-i înlesnească plecarea, nu are nevoie de comentarii. Mersul istoriei e recuperat de Barbu Ollănescu din astfel de înfruntări între două feluri de a trăi. Felul celor care pierd tot – mama lui, Camelia Ollănescu, e nevoită să renunțe la un apartament foarte cochet și suferința ei, covârșitoare, de bună seamă, se pierde, discret, printre rânduri și felul celor care câștigă, fără nici un strop de fair play, fără nici o măsură. Naivitatea lumii vechi – Istrate Micescu o convinge pe doamna Ollănescu să nu emigreze, în 1947, fiindcă foarte curând o să vină americanii, și pragmatismul brutal, fără nici o opreliște, al nou-veniților.

Așa a fost să fie are stofă de roman picaresc, începând într-o lume a dulcilor plictisuri, a meselor tihnite în familia mare, a vacanțelor la munte, continuând prin domicilii improvizate, închisori, colonii de muncă și, în fine, în exil, în Germania. Anii noii schimbări de regim din estul Europei le aduc, membrilor apolitici ai unei familii înțesate de politicieni, numai dezamăgiri. Lucrurile nu se vor relua de unde au fost lăsate – dovadă stă scurta carieră politică a unchiului vechi liberal, lipsită de strălucirea pe care ar fi putut, odinioară, s-o aibă – iar calitatea oamenilor e în schimbare, și nu spre bine. Eroi care nu au făcut caz de rezistența lor, ca Ioana Bassarab, cunoscută graficiană dintre războaie, sunt uitați, ca să le facă loc oportuniștilor de vremuri noi. Dezamăgirile de soiul ăsta sunt presărate peste tot, în carte, de cele mai multe ori fără ranchiună, și fără judecăți. Pentru cineva care ajunge soțul unei fete cu ochi albaștri pe care, cândva, a întrezărit-o ca într-un vis și care i-a apărut, de mai multe ori, nălucire salvatoare, în celula de la Uranus, e limpede că lucrurile care trebuie să se întâmple se întâmplă. De asta, poate, titlurile fragmentelor inegale de amintiri curg ca într-o poveste, despre părinți, despre strămoși, despre locuri, despre lume și despre timp. 
Savuroase sunt și instantaneele dintr-un București al familiilor care, deși se trag toate de undeva – ramura Ollăneștilor cu dublu l vine din Focșani –.ajung să conlocuiască, întâi în case spațioase, apoi în locuințe provizorii și secrete, sub semnul unei solidarități în care, vai, câte un imprudent face câte o breșă. Așa ajunge unchiul lui Barbu Ollănescu, René Policrat, fruntaș liberal și apropiat al amiralului Horia Măcelaru, să fie prins de autoritățile comuniste în 1960, când sunt arestați, pentru tăinuirea fugarului, și Barbu Ollănescu și părinții lui. Emoționantă, redată cinematografic, e scena despărțirii de doi părinți în vârstă, care urmau să apuce, după așa-zisul proces, spre alte pușcării, și nimeni nu mai credea în reîntregirea familiei, în libertate. Însă și mama, și tatăl lui Barbu Ollănescu au norocul, dacă se poate spune așa, unei vieți lungi, într-o lume care nu le mai aparține. Bucureștiul lor, în care au continuat să ia, chiar și în anii schimbării de regim, masa la Capșa, pentru că nu știau să prânzească altundeva, până nu și-au mai permis deloc această mică frondă, București evocat în pagini superbe, în care străzile și casele se cunosc după oameni, dispare. Între două începuturi de aprilie, despărțite de aproape șaptezeci de ani, rămâne, nostalgică dar justă, fără regrete inutile, povestea.

Sunetul muzicii

` Deschid o carte altfel despre București. O carte despre cum ajunge să-l intereseze Bucureștiul pe un scriitor elvețian, a cărui mamă a copilărit în România, în anii depărtatei belle-époque. Îmbătrânind și, mai cu seamă, știind că boala Alzheimer îi șterge treptat amintirile, dinspre cele recente spre cele vechi, lăsându-i doar memoria îndepărtată, și pe-aceea temporar, doamna S. își roagă fiul să plece în fostul „mic Paris”, să confrunte la fața locului poveștile de demult, spațializarea muzicilor gângurite din copilărie cu imaginile proaspete de-acum.

Povestea aceasta, a unei întâlniri neplănuite cu trecutul, a privirilor pe furiș prin fisuri în zid și-a încercărilor de-a recâștiga amintiri din vremea când nu se născuse încă o scrie Christian Haller în Muzica înghițită, romanul apărut la Polirom în 2004, în traducerea Norei Iuga, cu o postfață de Rodica Binder. O flașnetă care face poze, așa pare cartea, un șir de scene din filmul mut, cărora li se adaugă apoi coloana sonoră a unui timp întârziat cu mai bine de cincizeci de ani. Realitatea bucureșteană, aceea din copilăria fericită a lui Ruth S., sună în Elveția ca un evergreen pe care doar cu greu te-ai îndura să-l datezi. Trecutul filmat e, inițial, o obsesie care-și selectează „corpul” din alte experiențe ale naratorului, compatibile întrucâtva cu ceea ce știe despre expediția pe Dunăre a bunicilor: „Dar această lumină în Sadarghatt, portul pe Buriganga, mi-a amintit atât de mult povestirile mamei mele, pe care le-am asimilat, bineînțeles, cu propriile mele reprezentări și le-am preluat – cum se întâmplă de obicei cu filmele – de la țara mult mai sudică, din Bangladesh, ca să fiu mai exact, transpunând întreaga configurație la Giurgiu, pe Dunăre. Am făcut acest lucru cu certitudinea bruscă a unei recunoașteri: așa trebuie să fi arătat pe atunci momentul când mama a părăsit pentru totdeauna România în care crescuse.” Așadar, o Românie-colaj, făcută din fotografii mișcate, scoase din cadrul lor, pentru a se potrivi în conturul unei fantome familiale. Ca nălucile, România mamei naratorului nu mai are consistență, ci păstrează doar amintirea că a avut odată corp, că a existat cândva de-adevăratelea. Peste dagherotipiile de altădată trece astfel, ca un creion chimic pe foaia de deasupra unei monezi, imaginația, reactivată, de copil care compune alte chipuri, alte peisaje. Cartea întreține un joc subtil între felul în care se schimbă, ca într-o dioramă, realitățile cunoscute cândva de mamă în mintea fostului copil hrănit cu povești și transformările reale, cunoscute de România după Al Doilea Război Mondial, pe care același fiu plecat în recunoaștere le va constata pe viu. Peste tot, într-o țară cu un trecut șubrezit, ținut în viață cu efort, asemeni amintirilor amenințate de uitare, va vedea urme amestecate, fantome și spectre. Fantomele sunt ale modernității ruinate, care s-a străduit să nu moară, să rămână în fâșiile de fost tapet, în faianța trandafirie, crăpată de vreme, în ochiurile tot mai destrămate ale perdelei. Spectrele sunt, la rândul lor, rămășițele orânduirii de puțină vreme încheiate, care și-a lăsat ceața grea, imposibil de străpuns, și pe locuri, victimele atâtor demolări, dar mai ales pe oameni: „în Cișmigiu, în mijlocul oamenilor care se mișcau liniștiți și amabili pe alei, se așezau pe bănci, se opreau ezitând la o răscruce, am avut revelația acelui număr de oameni, neștiut vreodată, pe care i-a creat acest secol, pentru a căror experiență nu există cuvinte. Oameni care duc în ei un teritoriu mut, pe care îl sugerează doar ochii febrili cu cearcăne adânci și vocea obosită sunând înfundat, cum am văzut la Sorin Manea.”

Oameni care sună a gol înfundat. Deosebindu-se de ei toți, bătrâna mamă își poartă amintirile absorbite într-o melodie căreia i-a uitat de mult cuvintele, un sunet depărtat care se replică undeva în interiorul ei, refuzând să se lase înecat în vreun fel. E fluxul muzical al conștiinței, știut de la Bergson și recuperat admirabil, fără stridențe teoretice, într-un roman fără îndoială emoționant, dar lipsit de orice fel de patetisme. În traducere își păstrează ritmicitatea, alternanțele de arheologie stârnită, pentru motive de familie, și antrenare involuntară în istoriile locului, spiralate, crescând în arabescuri, aidoma jocurilor de lumini în colțurile caselor de altădată. Tristan Tzara, legătura livrescă dintre România și Elveția, trece prin paginile cărții, cu prilejul unui popas al autorului ei la celebra, cândva, lăptărie a lui Enache Dinu.

Nu e nici o clipă vorba, în carte, de o memorie moartă, care se macină lent, deodată cu zidurile unei case stil, de pe strada Morilor (!), de la început de secol XX. Călătoria de aceea se face. Nu ca să reamintească artificial niște foste întâmplări, ci pentru a-i forța pe cei rămași să nu le uite. Singurul prezent care i-a rămas bătrânei bolnave este trecutul copilăriei ei și, așa cum stă scris, spune motto-ul cărții, pe blazonul familiei S. din Köln, ignorat generații la rând, „numai prezent e astă viață/ și năzuința o paiață/ un veac de aur așteptat/ nu-i om care să-l fi aflat.” Fără dramatisme de prisos, fără lamentări pe ruine, romanul împrumută tehnica fotografilor de artă, a unui Satmary urcat în Turnul Colței. Din diferite unghiuri, în lumina potrivită, de un galben cald, alternând cu un albastru rece, filmul se face încet, strângându-se spre mijloc ca o plasă. Acolo, în centrul imaginii, rămâne golul în care poți să aluneci împăcat, printre firele de urzeală, până te prinzi în hamacul unui timp de demult, și să-ți spui doar atât, cum spun și repetă, venind și plecând, personajele cărții: „Es schwankt!” Se clatină…

Ierusalim

Cum ar fi dac-ar fi…

Psihologia și artele abundă de jocuri proiective, prin care imaginația este forțată să refacă mersul vieții, dacă destinul ar fi luat-o pe altă ușă. Când, însă, le joci spontan, creativitatea lasă, de obicei, loc frustrărilor. E ceea ce li se întâmplă personajelor din Fărâme de viață, cartea Zeruyei Shalevk, tradusă din ebraică de Ioana Petridean. Par că sunt o familie reușită, așa-numita cereal pack family a reclamelor americane, cu doi părinți și doi copii, fată și băiat. Tatăl moare, și lasă o mamă nepricepută și absentă să-i crească pe Avner și Dina, din care scoate niște oameni necopți emoțional, urmându-și destinul de soți și de părinți, dar fără tragere de inimă. De fapt, cu monologurile lui, vocea gândurilor, câteodată greu de urmărit, pare un roman al punctelor de vedere, pe linia modernismului de secol XX. Toți, Hemda (mama), Dina și Avner, fiica și fiul ei, Ghideon și Shlomit, partenerii lor, Nitzen, fiica Dinei, Tomar și Yotam, băieții lui Avner, par a fi unul și același om, în contexte diferite. Toți suferă de un morb familial, care-i face să aleagă tot timpul altceva decât li se potrivește. Sunt nelalocul lor oriunde i-ai pune, Dina părăsindu-și catedra universitară pentru că profesorul cu care lucra și-a promovat amanta, prietena ei cea mai bună, Avner apărându-i, ca avocat, pe beduini, atrăgându-și chicoteli și antipatii. Hemda, în primul rând, e o dezrădăcinată, cu amintirile împărțite între muntele Hermon din Galileea, unde-și trăise copilăria, și Iudeea unde a ajuns să locuiască, în Ierusalimul pe care și l-a dorit, dar de care se simte străină. Între kibbutzul unde fiecare avea locul lui, și primea o menire, și orașul în care trebuie să decidă pentru ea, și pentru ai ei. Cu atât mai greu cu cât nu i se cere niciodată sfatul, sau ajutorul.

Până la sfârșit când, pe moarte, imobilizată la pat, primește vizite ale copiilor și nepoatei, pe care nu-i mai văzuse de mult, altfel decât îndeplinind, fugitiv, o datorie. Mersul vieților lor îi scoate din rutină, din alcătuirea de plastilină a unor familii aparent normale, și-i face să aibă probleme, rupturi interioare, dileme, pe care vin să le discute cu bătrâna neputincioasă, dar încă lucidă. Dina, care predă istoria la un colegiu, specializată în exilul evreilor sefarzi și pradă, ea însăși, unui soi de hăituire, vrea să adopte un copil. Ideea asta nebunească prinde substanță, tot mai mult, pe zi ce adolescenta Nitzen se îndepărtează, într-o lume a ei. Mamă și fiică i se destăinuie Hemdei, și legătura asta târzie le va lămuri, celor trei femei, din trei generații, de același sânge, deși n-au simțit-o niciodată, pe ce drumuri trebuie s-o apuce. Când Dina ajunge în Siberia și reușește să găsească, în sfârșit, copilul străin și abandonat pe care-l va aduce în țara și în viața ei, primește, la telefon, vestea morții mamei. Amândouă, deodată, s-au eliberat.

Însoțind-o pe Hemda la spital, după ce căzuse în casă încercând să ajungă, iluzoriu, lângă lacul pe care-l părăsise de copilă, Avner are revelația unei iubiri profunde și clandestine, care unește doi oameni pe patul de suferință, ea veghindu-l în ziua când inima lui va ceda. Natura fericirii, efemeră, tragică, așa cum i se arată atunci, îl trezește pe funcționarul rutinat și neglijent, și-l face să-și pună întrebări. Un ceas astral pare că bate pentru toți, făcându-i să vadă miracolul din detalii. Și să trăiască mai intens, reparând, în foarte scurt timp, ceea ce au stricat toată viața.

Și totuși, se poate, asta spune, până la capăt, povestea scrisă de Zeruya Shalev. Cum ar fi dac-ar fi este o întrebare la care, câteodată, există răspuns.

Capitolul 2

Câteva anotimpuri în provincie

Primăveri

Cu umor și cu amărăciune

Artistic ca și biografic, Joyce e un cetățean al lumii. Totuși, ce-l leagă de Albion e inconfundabilul British humour. Iată un sfârșit de scrisoare, către unchiul soției, care l-a susținut financiar pe când scria Ulise: „Dacă aș putea descoperi între timp cine este patronul oamenilor de litere, aș încerca să-i reamintesc că exist; dar înțeleg că ultimul sfânt care a deținut acest post a demisionat cuprins de disperare și că nici un altul nu va prelua funcția aceasta…”. Am citat din volumul de Corespondență apărut la Editura Art, în traducerea și cu prefața lui Radu Lupan. Un cuprinzător tabel cronologic și notele de subsol fac mult pentru limpezirea lumii prin care Joyce se mișcă abracadabrant. Nu doar că schimbă orașele, limbile de corespondență, destinatarii scrisorilor, dispozițiile, ci dovedește, de-a dreptul, personalități multiple. Aici e contabilul vânzărilor la Ulise, lovindu-se de zgârcenia, dincolo de dezgustul pe care i-l stârnește cartea, unui „domn irlandez în vârstă”, pe numele lui G.B. Shaw, aici e poet, ridicat în slăvi de americanul Archibald McLeish, confident al domnișoarei Weaver, care conduce revista Egoist și-l sprijină cât poate, pacient, prieten. Are o viață complicată, și voluptatea de-a și-o împărtăși epistolar în cele mai mici detalii. Așa cum arată selecția lui Radu Lupan, scrie mult mai mult decât primește. Se promovează asiduu, se zbate, se plânge, uneori. Schimbă păreri literare, legate, cel mai adesea, de propriul, râvnit, succes, cu T.S. Eliot și cu Pound. Îi scrie fratelui din Italia în aceeași problemă, și ultima carte poștală, dinaintea morții, trimisă lui, e cu adrese utile pentru marketingul literar. E omul-orchestră, luptând cu beteșuguri tot mai agresive, pentru meritele unor opere care revoluționează literatura. Câteodată se destăinuie, lăsând să scape detalii despre starea fiicei lui, grav bolnavă de nervi, sau despre vederea-i tot mai slabă. Nu insistă, și pare că doar obsesia pentru propriile cărți îl ține în picioare.

Ați putea crede că e plictisitoare această lungă confesiune en miettes, asezonată cu fraze în toate idiomurile, a unui mag neînțeles al modernității romanești. Nu este, ba chiar pot spune că e felul în care se reîntrupează narațiunea tradițională în textele unui scriitor care-a făcut totul ca s-o redefinească. Scrisorile lui Joyce sunt o poveste. Un roman de secol XIX, cu puzderie de personaje, cu acțiune pe multe planuri, cu introspecții și fâșii de realitate. Fanii genului îl vor citi cu plăcere. Cei cu gusturi extrem-moderniste îl vor recunoaște, și ei, în mozaicul de scrisori, pe cel care a scris o carte „din optsprezece puncte de vedere și în tot atâtea stiluri”.

Maturizare

Povestiri cu Basil și Josephine (Polirom, 2014, traducere de Mihaela Ghiță) e un jurnal de ambe sexe al maturizării. Primele secvențe îl găsesc pe Basil Duke Lee într-o gașcă de adolescenți care se țin de farse, de petreceri ușor obraznice, adulmecând aerul a ceea ce vor deveni anii nebuni. Tânăra Josephine, care intră în scenă mai târziu, când are deja șaisprezece ani, este „o pionieră dintr-o generație menită să scape de sub control.” Teribilismele lui Basil sunt cu titlu colectiv – intră în tot felul de frății, de vânători de colegi urâcioși pornite la lăsarea întunericului, amintind vag de ideile unor Tom Sawyer & Huck Finn, apoi regizează piese de teatru și învață să-și stăpânească orgoliul, pentru a se desprinde, treptat, de mofturile răutăcioase de copil. Ambiția i se canalizează înspre statutul de student la Yale, pe care speră să-l dobândească. O haltă pe drumul spre New York, New York, parte din fascinația Coastei de Est, care însuflețește toată generația lui. Însă niște mutări greșite în afacerile familiei îi lasă pe ai lui fără posibilitățile de a-l ține la o universitate costisitoare. Ambiția îi dă brânci din nou, de data asta spre rolul tânărului care muncește ca să se întrețină în facultate și să ajungă cineva. O scurtă experiență de salahor la Căile Ferate îl convinge că lucrurile nu stau chiar ca în cărțile motivaționale, care bagatelizează visul american. Găsește o altă variantă, nu neapărat mai fericită. Aceea de a apela la un unchi bogat, care rupsese legăturile cu familia, căsătorindu-se cu o femeie cu copil, să-l angajeze în compania lui farmaceutică. Reușește, însă devine pajul fetiței vitrege a bătrânului, pe care o însoțește la toate ieșirile în lume.

Complicațiile nu întârzie. O fată iubită în treacăt se reîntoarce în oraș, mai matură, acum, și mai ispititoare, iar Basil se trezește prins între nevoia de a strânge banii de studii și amorurile nesocotite ale adolescenței. Ițele se încurcă și Basil pierde, previzibil, slujba pentru care își sacrificase orice stimă de sine. Însă o mutare inspirată a familiei le aduce banii cu care va merge, totuși, la Yale.

Lucrurile se schimbă foarte repede, în rău, ca și în bine, nu doar în viața tinerilor cărora lumea le stă înainte, ci și în viața comunităților unde trăiesc, și unde parează bârfe, plănuiesc nebunii, ocrotesc iubiri sortite, totuși, să moară curând.

Josephine e mult mai exaltată și, cu ea, Scott Fitzgerald dă măsura lumii care-l va face celebru, ca romancier. Amestec de inocență cochetă și seducție pe care nici ea n-o poate învinge, Josephine se mișcă într-o lume în care jocurile de liceeni, sau proaspeți studenți devin repede corupere a moralei și ruinare a reputației. Are de-a face cu vânători de zestre și vânătoare de poziție socială, cu intrigi de familie, cu campioni la sport și ași ai dansului. Cu toate nuanțele și cu toată disperarea de viață a lumii care se pregătea să intre în război. Și să strălucească, în ciuda vremurilor.

S-ar spune că micile flirturi nu strică nimănui. Însă pe Josephine rolul de regină a balului nu doar că o obosește, dar o și golește de sentimente, de posibilitatea de a iubi altceva decât o închipuire. „E mult mai distractiv să iubești decât să fii iubit” îi spune, surprinzător, prietenei dintotdeauna această fată de lume nouă. Totuși, când în viața ei revine, brusc, romantic, tânărul pe care-l divinizase cândva, nu o mai găsește pregătită, nici pe departe, pentru o relație, necum pentru măritiș. La optsprezece ani, veselia închipuită a unei lumi puse pe fast forward o stoarce de voință, lăsând-o în voia întâmplărilor. Pentru Basil, maturizarea este ambiție. Pentru Josephine, este blazare.

Regăsim, în povestiri, și echivocul, și tușa dulce-amară a scrisului marca Scott Fitzgerald. Trecutul îi copleșește chiar și pe niște oameni foarte tineri, îi ia prin surprindere, îi descumpănește, iar frenezia prezentului nu le lasă timp nici să se redreseze, nici să se uite încotro se duc. Pase rele îi trag în încurcături, voința le e stânjenită de compromisuri și mai curând hazardul decât priceperea în ale vieții îi ridică sau îi coboară. Cu acești tineri care se zbat, înfruntă prejudecăți, încasează lovituri cu atât mai dure cu cât nu află unde au greșit, sau ce ar putea să schimbe, timpul n-o să fie îngăduitor. Din ei se vor alege ratații fermecători, risipitorii geniali, lorzii nisipurilor mișcătoare. Că n-au avut încotro, sau că au ales să viseze, lăsând coșmarurile să vină, e o întrebare fără răspuns.

Veri

Un subiect senzațional

Miezul verii e timpul când jurnaliștii ar omorî pentru un subiect de presă. Și titlul celei mai recente traduceri din Coetzee, pe care o datorăm Irinei Horea și editurii Humanitas Fiction. Summertime, în original, e parte din trilogia autobiografică Scene de viață provincială, și singura carte în care Coetzee pune sarcina descoperirii de sine în seama altcuiva. Vincent, un ziarist tenace și destul de greu de prins sub o etichetă: reporter monden cu veleități literare, răscumpărătorul unei memorii controversate, sau parazitul ei, obiectiv, pe cât se poate, sau co-producător, nu întotdeauna onest, al filmului unei vieți. Puțin din toate, ar fi constatarea cea mai puțin riscanta. Așa cum e Coetzee însuși, cel care l-a inventat pe ziarist, așa cum e povestea lui.

Care, la prima vedere, nu merită nici o biografie. Sunt cinci cei care dau seamă de omul pe care l-au cunoscut, nu foarte mult timp, nu foarte bine. Patru femei și un bărbat. Evident, tonul care domină e cel de intrigă sentimentală cu iz intelectual. Povestea care-mi place cel mai mult, deși ar avea toate ingredientele unei dramolete de provincie e prima, Julie, în care o profesionistă a psihoterapiei, dar și o absolventă de literatură germană, analizează, retrospectiv, omul și cărțile. Planurile se schimbă repede, în ce-l privește pe Coetzee: aici e un ratat, lâncezind cu tatăl lui, îmbătrânit înainte de vreme, fără nici o îndemânare, dar râvnind să fie un gospodar, aici e un amant pasabil sau măcar un refugiu consolator, aici un scriitor care promite că o să aibă ceva de dovedit lumii întregi. E relatarea cea mai lungă și povestea cea mai sudată, deși și cea mai aventuroasă. Julie comite un adulter, cu ultimul om din lume care ar fi fost potrivit pentru așa ceva. Își trăiește propria exaltare și propria dramă, în oglindă cu problemele și căutările celui de lângă ea. Un artist la modul cvasi-patologic: „Bărbatul care și-a confundat iubita cu o vioară” (formula evocă titlul unei recente cărți despre boli mintale…). Și alunecă ușor în conformism, nu doar în ceea ce o privește, ci și în ce-l privește pe el: „Găsește-ți o femeie de treabă și însoară-te”. Același lucru i-l spune și Margot, o verișoară cu timpul îndepărtată, în ciuda foarte puternicelor legături din copilărie. Această a doua poveste e despre o reuniune de familie, la o fermă, unde ies la iveală – aceeași convenție, în alt cadru – găurile din ceea ce părea o construcție solidă, limitele și avantajele conformismului. Și despre cum poți fi singur în mijlocul comunității. Și despre cum nu-ți folosește la nimic.

Cea mai frustă, poate pentru că se face că pricepe prea puțin, este exotica Adriana, brazilianca la care Coetzee a visat, nu atât ca femeie, cât ca la o rezolvare a amestecului de rase din Africa. O frumusețe-umbrelă, un vis. Care pentru ea, mamă agasată de răspunderea față de cele două fete, deposedată brutal de soțul ei, într-o țară străină, cu o datorie neîmplinită față de artista din ea, nu are nici substanță, nici viitor. Adriana nu este o femeie fără spirit, stau mărturie explicațiile ei despre viață și dans, despre ritm și uitarea de sine. Este doar nedreptățită de destin, marcată de ratare, și tinde doar spre cei acceptați de mainstream. Profesorul cu statut incert, animat de idealuri subtile, dar forțat să facă muncă de salahor intelectual nu intră în noul ei sistem, nu trece de garda pe care și-a ridicat-o în fața lumii. De-asta se grăbește să-l arunce la coș, deși ceva-ceva o contrariază. Dar e tot timpul gata să-și retragă vorbele, ca și Margot.

În fine, Sophie e prezentă în carte ca o cochetărie. I-a fost colegă lui Coetzee când ajunsese deja universitar, la un curs despre literatura Africii. E franțuzoaică, și au avut o relație. Nici pe departe atât de ofertantă ca aceea cu Julia și, în definitiv, trecută sub tăcere. Nu aflăm mai nimic despre om din această ultimă poveste, în schimb aflăm că el, cel mort și dezgropat de curiozitatea unui jurnalist, e un scriitor de Nobel. Iată poanta. De fapt, cum aflăm din discuția cu Martin, singurul martor bărbat, concurent cu Coetzee pe un post la Universitatea din Cape Town, interviurile au loc în ordinea inversă consemnării lor în carte. Julia este ultima, iar Sophie se pierde fără o plasare clară, fiindcă este vocea de partea unui Coetzee care a ieșit deja la lumină, care e marele scriitor. Nu ea interesează, ci celelalte, venind din lumi diferite, cu povești diferite, percepându-l diferit, până la a-l distruge și, în fapt, la a-l ficționaliza. A trăit acest om? A fost el într-un fel care să se poată povesti? Probabil că nu, și nici asta nu interesează. Autobiografia e un clenci și atât. Interesează poveștile întrețesute, dramele politice și umane, rezolvările mai mult sau mai puțin fericite. Adică literatură scoasă dintr-un bric-à-brac de vieți, și foarte bine scrisă. De Coetzee cel adevărat.

Petreceri și destine

Pentru sezonul foișoarelor și nu numai, nu pot să nu vă recomand acest Garden party din anii Reginei Victoria, de la care nu lipsesc nici savorile, nici grijile sfârșit-începutului de secol. Decupajele lui Katherine Mansfield, în traducerea minunată a Antoanetei Ralian, care semnează și prefața, măresc detaliile și învăluie esențialul. Sunt, în scurtele proze, evenimente care se precipită și oameni extrem de complecși, de plini de nuanțe, al căror mister îl miroși o clipă, și-atât. Trăiești lângă ei, ca lângă niște cunoștințe întâmplătoare, de felul celor întâlnite la petreceri, îți încurci imaginația în ițele complicate ale vieților lor, și-apoi îi părăsești, chiar când totul devenise interesant. Katherine Mansfield seduce și abandonează, intrând cu aceeași finețe într-un boboc de floare, în vraja unei dimineți de vară sau într-un suflet de femeie. Cucoane de toate vârstele, de la fetițe la prețioase, trec prin fața oglinzii, într-o comedie amară, care-o amintește pe Virginia Woolf, fără să aibă, însă, cutia ei de rezonanță. În viețile acestor doamne, că le cheamă Laura, sau Bertha, sau Rosemary, doamna cu concepții înaintate, ori Con și Jug, abia mijește ratarea. Căderea pe gânduri, îndoiala, momentul nedefinit când un impuls nobil e învins de o prejudecată, sau de o teamă, e materialul lui Katherine Mansfield. Angoase individuale și teme sociale, ca neamestecul claselor, fac micul concert de grădină, cu regine ale balului și musafiri nepoftiți. Nu întâmplător, aproape toate prozele, din care viața țâșnește nestăpânit, sunt preludiul câte unei înmormântări. Momentul, în tristul teatru al lumii, când totul devine foarte convențional, probând, în același timp, inutilitatea oricărei convenții. Pe această margine subțire, dintre ce se cuvine și ce vrei, poți să înțelegi mai mult decât se spune, în libertatea plină de constrângeri a unei ieșiri la iarbă verde. O privire face cât o mie de cuvinte, iar Katherine Mansfield se pricepe să privească. Ce vede ea cu greu se poate povesti, fără să strici, vorba unui confrate francez, trei sferturi din plăcerea cărții. Așa încât, urmăriți-o dinăuntru, din casele și de pe peluzele acestor oameni cu conversațiile brici și viețile pâclă. Veți învăța, dincolo de lectura întrutotul agreabilă, câte ceva despre mersul lumii. Toujours en fête.

Sans famille

Romanul lui Kathryn Wagner, Dansatoarea lui Degas (Humanitas Fiction, 2013, traducere de Adriana-Carmen Racoviță) e un caleidoscop care compune, din unghiuri diferite, același model: ambiție, singurătate, mizerie. Alexandrie trăiește la ferma părinților ei, undeva în sudul Franței și, deși trece drept urâțică, e văzută ca șansa lor de-a se căpătui, printr-o căsătorie convenabilă. Asta până într-o zi, când dansează fermecător, în oborul unde tatăl ei vindea câteva vite, în fața unei doamne cu stare. Laudele doamnei Belmont o fac pe pragmatica mamă a lui Alexandrie, cu toate greutățile prin care trec, să-i plătească ore de balet și de cultură generală, ca să poată străluci, cât de curând, la Opera din Paris. În spatele visului frumos se ascunde un calcul meschin: femei de lume, balerinele ajung, vrând-nevrând, și dame de moravuri ușoare, iar banii amanților ar putea înlesni traiul familiei din Espelette. Antipatică și materialistă – în fapt, un suflet rănit de traiul aspru, de nevastă de fermier, mama lui Alexandrie este un personaj neconvingător. Pricepe ce înseamnă Parisul ca o mondenă, își urmărește interesele ca un bancher, prea știutoare pentru o țărancă, prea grosolan avară pentru un om cândva educat.

Alexandrie părăsește repede Franța rurală, păstrând legătura cu mama prin scrisori și prin plicurile cu bani care le însoțesc. Visul i se împlinește, din clasa profesoarei de balet este cea aleasă să meargă la Paris, să se simtă întâi umilită de lipsurile care se țin de ea, fiindcă familia rămasă acasă cere economii, apoi de conștientizarea prețului plătit pentru confort și glorie. Ceea ce a lăsat în Espelette nu se poate numi familie, iar baletul, cu toate episoadele de solidaritate a începătoarelor, nu este decât o junglă. Balerinele concurează pentru glorie și pentru atenția societarilor Operei, devenindu-le, dacă nici un bărbat nu le întreține oficial, dame de companie.

Ceea ce fusese miraj devine stupefacție și apoi coșmar. Întrețesut cu mici răutăți inevitabile, între atâtea femei frumoase, și cu scene grotești. Alexandrie îi scapă unui bijutier care vrea s-o confiște, trupește și sufletește, fiind cât mai dizgrațioasă cu putință, în schimb reușește să-i arate pictorului care surprindea falsitatea și chinul de sub strălucirea baletului ce înseamnă frumusețea. El este Edgar Degas, ea îi va fi model și va dori să-i devină soție. Însă el alege arta. Când împlinește 25 de ani, și trebuie să intre în caruselul femeilor închiriate cu noaptea, Alexandrie are norocul de-a fi revendicată de un american, Mister Taylor, amator de pictură și cumpărător al tablourilor cu ea. Îl urmează peste ocean, ca soție, și peste zbuciumul ei de-a ajunge cineva se așterne liniștea unei vieți banale, cu grădină de flori, copii și nepoți. Din această viață revine, la bătrânețe, în Parisul secretelor negre, unde îl întâlnește pe Degas, celebru și orb, savurându-și, dacă se poate spune așa, o târzie recompensă, la Luvru. Și pare că-i desparte un ocean.

Scris nu neapărat cu atenție la nuanțe, grăbind poate prea mult unele transformări (deși, în lumea sfârșitului de secol XIX viața părea să treacă într-o clipă), Dansatoarea lui Degas rămâne un roman răscolitor. Despre zădărnicia ambiției, despre prețul mizeriei și despre certitudinea singurătății. Nu există tabloul perfect, pe care Degas îl caută cu scrâșnire, cum nu există aproape nici o posibilitate să-ți ameliorezi destinul. Ce nu și-a dorit Alexandrie? Să fie o mamă de familie, slujindu-i pe toți, îngrijorându-se pentru toți, înșirând frustrări pe sfoara unei vieți care n-a fost să fie. Ce-a ajuns? Într-o altă lume, cu alte calapoade, ceva foarte pe-aproape. Nicidecum prima stea a Operei, nicidecum o femeie pe propriile picioare. Spiritul timpului, care ciuntește libertatea oricui se crede mai presus de el, își arată pe deplin puterea și evidența acestui adevăr, că nici o viață nu e mai presus de vremuri, e reușita cea mai notabilă a romanului. Degas își plătește viziunea cu lumina ochilor și cu singurătatea, Alexandrie cu reintrarea în rând. Parisul utopiilor lor de tinerețe îi pedepsește pe amândoi.

Toamne

Ziua femeii

Matilda Turpin își joacă bine cărțile. Fiică a unui bancher londonez, cu situație, se mărită în Spania și face tot ce poate ca să șocheze societatea meridională. După o viață de soție și mamă atipică, sub semnul eficienței și al lipsei de excese, inclusiv sentimentale, își redescoperă pasiunea pentru finanțe și pentru lumea relațiilor la vârf, în care trăise pe vremea acum dispărutului sir Kenneth, tatăl ei. Se lansează, așadar, în speculații, pune o mână pricepută pe imperiul lui financiar, călătorește, uimește, fascinează. În stil latino, efectele ascensiunii ei se consumă în familie. Ei, Juan Campos, soțul, profesor universitar de filosofie, interiorizat și insipid, copiii, Andrea, Jacobo și Fernandito, prietenii-aghiotanți-secretari personali cu care împart acoperișul, Antonio și Emilia, sunt cei care-și lasă viețile strunite de forța meticuloasă a Matildei. Însă imprevizibilul de pe bursă, cu toate băile lui de adrenalină, nu-i nimic pe lângă surprizele destinului. Imbatabila Matilda e doborâtă de un cancer mamar, neglijat, probabil, din prea multă încredere în sine.

Aici începe cartea. Suntem în post-viața Matildei, în plin efort de reorganizare a mizelor și relațiilor unui mic grup uman care trăia prin ea, deși Matilda era mai mult plecată. O veche vorbă englezească, netrecută cu vederea de Joyce în vastul produs de sinteză care este Ulise, spune că întotdeauna se dărâmă casa când moare femeia. De sub dărâmături, fiecare iese cum poate. Emilia, cea care a însoțit-o și când pudoarea, sau mândria, sau teama de confruntare, când era limpede că puterile o părăsiseră, o făceau să refuze orice vizită, e cea mai marcată de acest doliu. Pentru ea, Matilda fusese Sensul. Întrețineau o relație dificil de caracterizat, Matilda aducând-o, cu mulți ani în urmă, în casa ei, făcând-o să se căsătorească, educând-o și subjugând-o. Independent-vulgara Emilia, genul de femeie de carieră cu apucături băiețești, a subscris la acest rol eminamente feminin: serviciu-dedicare. Rostul ei pe lume se dizolvă o dată cu Matilda. Și acum, ce?

Juan Campos alege, dimpreună cu anexele Antonio și Emilia, să se retragă din Madrid la casa de vară de la Asubio, în nord, într-o austeritate pe care o îmblânzește cu pasiunea lui pentru lux, pentru otium. Doar că au greșit anotimpul, începe iarna, nu vara, vine ziua Imaculatei Concepțiuni, Ziua Mamei, în Spania, când familia se reunește în deplasare. Așadar, totul e cumva în oglindă. Matilda e mai prezentă acum decât a fost vreodată în viața copiilor ei, Juan Campos devine miza unei răzbunări pentru Fernandito, fiul mai mic, care până acum l-a ignorat, Antonio și Emilia încearcă să înțeleagă ce e cu celălalt și cu ei amândoi.

Alvaro Pombo, cel care semnează această lungă priveghere amestecată (și nu l-am amintit întâmplător pe Joyce și tradiția noir britanică, revendicată de la Poe), diluează inteligent elementul creepy, pofta de viață în preajma morții, care îmbracă forme condamnate de societate (dragostea reluată a lui Fernandito cu Emeterio, băiatul slugilor de la țară, sau legătura aproape mecanică dintre Juan Campos și nora lui, Angélica, soția lui Jacobo) și sindromul prizonieratului între lumi. De acesta din urmă suferă toți. Între atâtea convenții și atâtea oportunități, nici Matilda nu știe ce să aleagă, dacă soțul ei și intelectul lui avântat în filosofie îi mai sunt de ajuns, dacă trebuie să perceapă rolul de mamă așa cum o face toată lumea, sau cu o eficiență de mamifer, care și-a pus puii pe propriile picioare și a închis capitolul.

Evident, abundența de citate, de referiri intertextuale – Juan Campos e un intelectual fin, deci procedeul se justifică – ne împinge către interpretări în cheie mai înaltă. Fără multă melodramă, tot ce trăiesc ei e o căutare a sensului vieții. Emilia și Antonio nu-l găsesc, ei au fost pandantul Matildei, și atât, și-atunci se aruncă, într-o noapte absurdă, la propriu, în mare. Evident, au o mașină , element din recuzita epocii lor, care dă ambiguitatea. A fost accident? Gestul, romantic-atemporal, rămâne același. Mori, spunea Juan Campos citând din te miri cine, de focul pe care nu l-ai putut stăpâni.

Un foc are fiecare, pe care și l-a economisit, l-a lăsat să mocnească, la lumina împrăștiată de Matilda. În întuneric, lucrurile se așază fără eroism, și fără fanfaronadă. Fiecare își găsește un suflet de care să aibă grijă și retragerea în tăcere din cimitirul unde i-au depus, într-o urnă, pe cei mai fideli păstrători ai memoriei Matildei îi face să pară, din nou, un grup sudat. Dublarea morții le-a dat viețile înapoi.

Romanul lui Pombo pare o saga, cu decoruri vaste, cu lume bună, cu familii numeroase. De fapt, e foarte puțin din asta. E o dramă care poate fi trăită și-n doi, și-n trei, și pe cont propriu. O înlănțuire de probleme foarte contemporane, în ciuda scenografiei pretențioase. Fiecare femeie, de la un nivel încolo, face alegerile Matildei, e pusă în locul ei. În lumea noastră cumplit de interdependentă, deși cumplit de singură, nici o decizie care, vorba vine, te privește, nu rămâne fără urmări. De aici, povestea se rostogolește la infinit.

Schimbarea frunzelor

Titlul volumului de memorii al Mariei-Hélène Fabra Brătianu (Humanitas, 2012, adus în limba străbunilor ei de Emanoil Marcu), Memoria frunzelor moarte, cheamă cel puțin încă unul: Frunzele nu mai sunt aceleași, romanul lui Fărcășanu-Villara. Documente sufletești ale lumii care se schimbă, încredințându-și trecutul unei memorii vegetale, foi fragile păstrate în alte foi. Poezia tristă a cuvintelor care traduc mai sobrul Un devoir de gloire, originalul franțuzesc, deși stârnește, inevitabil, în minte, jocul infinit al scrisului cu realitatea-suport, vine dintr-o împrejurare mult mai concretă: deținutele din închisoarea în care Elena Brătianu, bunica autoarei, își ispășește, în obsedantul deceniu, vina de clasă, sunt puse să adune frunze moarte, la umbra cărora n-au fost lăsate să se odihnească. O muncă de-o brutală inutilitate, a cărei alăturare de destinul unor generații de femei din familiile Brătianu și Sturdza, naște alte întrebări. Este scrierea cărții, ordonând fapte pe care nu le-ai știut la timpul lor, același fel de zădărnicie, jertfită unei istorii care obligă? Sau doar memoria, refăcută, a calvarului?

Nici-nici, sau și-și. Neavând nimic din disperarea, din lehamitea, din răul cu care deschizi, ca pe un cufăr dintr-o de demult poveste, lumea în care te așteaptă, îmbătrânită, moartea altora, e o asumare corectă a unui trecut complicat. O expediție într-o țară lăsată moștenire, la pachet cu multe alte probleme, după ce Ioana Brătianu, mama, închide ochii. Era, se pare, un personaj puțin rătăcit și-n secolul în care trăise, potrivindu-se, mai degrabă, cu încă un veac în urmă. Naivă, risipitoare, din stirpea filantropilor care sacrificau averi pentru un vis, încrezându-se în hazard și-n micile minuni care, uneori, i se întâmplau. Lumea ei, ca o comoară îngropată, nu ține seama de realitatea cu reguli clare, pe care, nu o dată, le nesocotește. Ceea ce pare simplă neglijență poate fi, neînțeleasă decât de cei care au trăit aceeași istorie, o rețetă de supraviețuire. O amăgire în care caută să antreneze, pentru a o salva, întreaga Românie postrevoluționară, pentru care luptă. Că nu va reuși nimic, decât o înmormântare cu figuri politice în vogă, e de la sine înțeles.

Acesta e unul din firele cărții. Relația mamă-fiică și efortul celei din urmă, mamă la rândul ei, să înțeleagă, în toate sensurile, lumea părinților. Mai pragmatică, mai contemporană cu vremea ei, are să afle, totuși, că fleacurile care o făceau fericită pe mama sunt consolări, atinse de-o prețiozitate compensatorie, ale unor pierderi, ale unor goluri care nu se mai închid. Cuprinse în povestea de familie pe care va ajunge s-o repete, ascultată cu aceeași neîncredere pe care ea însăși o profesase. Așadar, aducând împreună trei, poate patru generații de femei, care împart un trecut ce le devine tot mai mult legendă, îndepărtându-se de viața lor, Memoria frunzelor moarte e o carte de formare, transcrierea unei experiențe de călătorie, mergând și stând pe loc. Călătorie într-o Românie de azi, de ieri și de alaltăieri, în visuri și-n ipoteze. Ale autoarei, ale familiei, ale altora. Ale unei lumi întregi care nu se poate opri să se joace de-a cum ar fi dac-ar fi. Dac-ar fi fost.
Alt plan este cel al daraverilor administrative, sau România ca studiu de caz. Cu excesele ei de solicitudine, dar și cu procese amânate, cu lucruri care se urnesc greu, cu prea multe regrete și prea puțină reparație. România văzută din trenul de noapte, România plecărilor, mari și mici. E, în această mai lungă reîntâlnire, după câteva tatonări, multă enervare, multă sâcâială, pe care Marie-Hélène Fabra Brătianu pare a și le stăpâni. Probabil pentru a nu fi înclinată să judece, sau să compare. Nici țări, nici epoci. România de azi e doar observată, pentru cea de ieri-alaltăieri vorbește bunica ei, prințesa Sturdza măritată cu Gheorghe Brătianu, care scrie un roman cu accente de jurnal. Ea se numește Anna, soțul ei Alexandru. În rest, întâmplările sunt cele reale. O delicată confuzie, în vremuri foarte puțin subtile.

Această confuzie o preia, voit, nepoata, încercând să nu dea mai multe nume decât e nevoie, să nu se transforme într-un cronicar de familie și de perioadă. Face, deci, doar un efort lucid de a înțelege, fără exaltări, fără nostalgii. Strânge frunzele pe care această bunică de prim-plan (ea ocupă, estival-dezinvoltă, și coperta cărții) și-a scris micile necazuri și marile încercări. Vrând, ca să se vindece, să le dea altcuiva, în alt nume, cum odinioară se vindeau copiii zăcând de boli grele. Numele, însă, o va urmări, mai ales în închisoarea unde face, la un moment dat, terapie prin poveste, cu deținutele de drept comun. Și unde capătă, după multe lupte în care nu-și poate pune la bătaie decât ironia, și fuga de compromis, un anume simț al solidarității. Diluată, temătoare, dar totuși prezentă. Ei, acestei bunici dezțărate (deși întoarsă în țara tinereții ei) îi aparține, dincolo de proiecții într-un viitor care ar fi putut să fie, dar n-a fost, finalul cărții. Însăși ființa celei care o scrie se hrănește, fără să și-o fi dorit, dar și fără să o fi putut împiedica, din acest trecut de poezie de Arghezi: „Sufletul meu își mai aduce-aminte/ Și-acum, neîncetat, de ce-a trecut,/ De un trecut ce mi-e necunoscut,/ Dar ale cărui sfinte oseminte/ S-au așezat în mine făr’ s-o știu,/ Cum nici pământul știe pe-ale lui…”. Memoria pământului, fără identitate, ca gropile comune, care încheie, simbolic, dincolo de crimă, niște destine amestecate cu țara, e cea care se ghicește sub memoria frunzelor. Și care-și trimite povestea, difuză, surdă, în altă țară, în alt timp. Așa încât nici nostalgia, nici dorința de a îndrepta rosturi frânte prea demult nu par să o îndemne pe Marie-Hélène Fabra Brătianu să scrie această carte. Mai degrabă un soi de fatalitate, dată de „amintiri fugitive care se deschideau ca o ușă prost închisă” (p. 145). E, această imagine, care scufundă, ca destule altele, o carte de istorie, chiar și personală, în literatură, grăitoare pentru amestecul de sentimente din carte. O ușă prost închisă e, ca în bancul cu iadul românesc, ale cărui instrumente de tortură sunt defecte, iar dracii chiulesc, o constrângere aproximativă. Aduce speranță, dar și amăgire, și curiozitate, și sâcâială. Libertate cu porția, dar și socoteli vechi niciodată încheiate. Adică exact ce găsește Marie-Hélène Fabra Brătianu deschizând ‘dosarul românesc’. Fără să intervină prea mult, transportă acest dosar, fatalmente en miettes, într-o carte, cum am spus, corectă, balansându-se între o tragi-comică poveste cu mama (partea ei, cred, cea mai puternică, literar vorbind) și o mărturie indirectă despre istoria anilor ‘40-’50, cea care a corectat brutal imaginea despre lume pe care o aveau tinerii vremii.

Primum vivere…

Scrisă, titlul franțuzesc o spune, ca o datorie, Memoria frunzelor moarte e o încercare de a-i înțelege pe cei pe care i-ai pierdut, de a-i face să vorbească după ce nu mai poți să-i întrebi. Istoria primilor ani de comunism rămâne, oricât s-ar strădui autoarea să și-o aproprie, povestea lor. Povestea ei e doar această confruntare a legendei de familie cu realitățile care au motivat-o, descosând, cu ironie și rezervă à la française, felul de a fi a țării care a făcut-o pe Ioana Brătianu așa cum a fost. Din altă lume.

Ierni

Ispășița

Cam așa s-ar putea traduce titlul cărții Michelei Murcia, Accabadora, recent apărută la Humanitas Fiction, în versiunea românească a Gabrielei Lungu. Romanul, mai curând un poem în proză, scris într-o a treia limbă, sarda, nici latina de demult, nici italiana zilelor noastre, vorbește despre o a treia cale. Negată, deopotrivă, dar din motive diferite, de tradiția bisericească și de modernitatea sceptică și secularizată.

Maria, născută prea târziu de o văduvă nevoiașă care mai avea trei fete, e adoptată, într-un moment pe care bătrâna îl alege cu atenție (fetița șterpelise câteva cireșe într-o prăvălie, mai mult ca să aibă ceva al ei decât de foame), de tușa Bonaria Urrai, o văduvă bogată. Până aici, viețile în oglindă respectă o convenție de basm. Camera încuiată nu întârzie nici ea să apară, sub forma unor ciudate dispariții nocturne ale Bonariei, altfel croitoreasă în sat. Oameni din Soreni vin să o cheme în taină, la ceas de seară. Maria încearcă să obțină o explicație, dar nu o va avea. Până când în Soreni se întâmplă ceva ciudat. Doi vecini se ceartă pe un hotar și unul dintre ei îl mută, îngropând în zid un câine legat, care să moară și să țină hotarul pe loc. Familia Bastíu, la a cărei vie culegeau toți copiii din sat, își dă seama că li s-a furat palma de loc și promite răzbunare. Câinele eliberat rămâne în grija Mariei, iar elementele făcăturii, aruncate în foc, ard incomplet, anunțând un blestem cu continuare. Nicola, fiul mai mare al familiei, va decide, într-o noapte, să incendieze holda vecinului care-l păgubise de o parte din moștenirea lui. Însă ceea ce s-a făcut cu meșteșuguri vechi și încete nu se dezleagă cu hotărâri nepregătite. Un glonț îl ajunge din urmă, piciorul i se infectează și îi este, în scurtă vreme, tăiat. Atunci el, apărătorul rațiunii, care se ferește de popi și de prostii, îi cere tușii Bonaria să-și pună meșteșugul la lucru ca să-l scape de o viață pe care n-o mai dorește. Bătrâna ezită, însă, când suferința fiului lui Salvatore îi trezește amintirea logodnicului pierdut într-un război de odinioară, care o lăsase văduvă fără să fi fost măcar soție, îi împlinește rugămintea, în ziua Tuturor Sfinților. Andrea, fratele lui, o întrezărește, într-o noapte când nu e bine să veghezi, pe mama de suflet a celei care i-ar fi putut deveni logodnică, și-i dezvăluie descoperirea Mariei.

O discuție cu Bonaria, după priveghi, lămurește lucrurile. Zadarnic încearcă bătrâna să-i spună că oamenii sunt ajutați și să se nască, și să moară, că există o fatalitate mai presus de alegerile individuale. Maria nu mai ascultă.

Dialogul lor, pe un ton cântat și presărat cu sentințe și pilde care, însă, nu supără câtuși de puțin, pune față în față două lumi profund înrudite și la fel de profund despărțite: modernitatea emancipată, în care fiecare decide pentru el, și matca datinilor vechi, unde trebuie, la fiecare pas, să mulțumești și să dai socoteală. Maria pleacă, bonă la o familie înstărită, departe de Sardinia, la Torino. La domnul și doamna Gentili, părinții lui Piergiorgio și ai Annei Gloria, dă peste alte secrete, bine învelite într-o respectabilitate fără cusur. O intrigă ce ține de trezirea feminității și a instinctelor de protejare a cuibului o izgonește din noua ei identitate de împrumut. Tot atunci, primește vestea că tușa Bonaria trage să moară. O îngrijește cu devotament și, martoră la calvarul ei, înțelege că făcutele nedesfăcute au puterea să te țină pe pragul morții, într-o agonie care pare fără sfârșit. Începe să străbată poteci știute, să îndepărteze dimprejurul bătrânei obiectele sfințite, care o protejează, apoi mijlocește pentru bătrână iertarea lui Andrea, care va fi înțeles, între timp, că pentru fratele lui nu exista cale de întoarcere. În final, învinsă în dorința ei de a-și hotărî singură soarta de un suflet al satului, nici creștin, nici cu totul păgân, care-i dictează rosturile pe care le-a nesocotit, face pentru buna tușă ceea ce ea făcuse de-o viață. Pentru Bonaria era datorie, pentru Maria este eliberare. Ispășirea trecutului e singura care dă normalității, așa cum o înțeleg, deopotrivă, misticii și modernii, o șansă.

Doar viață

Dear Life e ultima carte publicată de Alice Munro, nobelizată anul trecut, înainte să-și anunțe retragerea, abia tradusă la noi ca Dragă viață (Editura Litera, 2014).

O carte despre destine de provincie, înfundate, oarecare, în care apar, ca niște poante seci, schimbări de ultimă oră. O carte despre femei, despre libertate, despre subtilul echilibru dintre secunda care năruie totul și secretele dezvăluite încet. Foarte nuanțată în portrete, deși abruptă și lucrând pe spații mici, Alice Munro reușește, într-o combinație de povestiri și autobiografie, să cuprindă orice-ul care se poate întâmpla într-o viață de om. Căpătând experiență, fetițele ajunse femei, tinerele nurori ajunse mame, primele iubite care au îmbătrânit își reevaluează tot timpul direcția, prioritățile, sentimentele. Ceea ce li se întâmplă, femeilor și bărbaților deopotrivă, care pare uneori nebunie – să străbați distanțe pentru un bărbat iubit cândva, în trecere, să te fixezi undeva la întâmplare și să începi să iubești o femeie – este, de fapt, doar viață. „She was a certain kind of woman, he was a certain kind of man” e un singur exemplu de discreție foarte complice și corolă de posibilități, care ne ațâță și intuiția, și liberul arbitru. Îi cunoști? Nu, dar ai putea. Mai ales că timpul, la Alice Munro, funcționează foarte capricios, epoci succedându-se în câteva pagini. Un timp psihologic, instabil, delicat, care înlocuiește, imperceptibil, cronologia. Și se joacă cu sorți de care nu știam nimic tot atât cât cu soarta noastră.

Dragă viață nu se citește ușor, deși poveștile par simple. Cele mai multe au date lipsă, detalii care se șterg din memorie odată ce viața o cârmește în altă parte, explicații care întârzie să vină. Să speculezi e riscant, să te abții e frustrant. Te privește, așadar, ce citești printre rânduri. Scrisă cu istețime parșivă de femeie e, la urma urmelor, viața ta, dragă.

Capitolul 3

Drumuri vechi și noi

De demult

Ordo amoris

Cu toată frumusețea hexametrilor ei, Iliada e, în esență, o poveste despre dezordine („Cântă, zeiță, mânia…). Odă la o urnă grecească, a lui Keats, vorbește despre „zei și oameni dimpreună”, așa cum li s-a amestecat cenușa în cea mai celebră, poate, legendă a Antichității, însă o face dinspre moarte, nu dinspre viață. De aici, neschimbătoarea ei splendoare. Madelinei Miller (Cântul lui Ahile, Biblioteca Polirom, 2013, traducere din engleză de Ioana Filat), în schimb, îi reușește, cu subtilitate, un roman despre viață și despre iubire, despre prietenie și despre virtuți, despre tot ce ne poate face să tânjim după lumea ideală a eroilor greci. Nu este excesivă, cum erau aezii, nu proiectează întâmplările la scara supraomenescului, și asta îi permite să lumineze detalii care, de obicei, ne scapă. De pildă, că Patroclu a fost surghiunit, de copil, la curtea regelui Peleu, tatăl Peleianului, pentru o crimă din întâmplare, indirect din mândrie, din acelea care atrag, deopotrivă, mânia oamenilor și a zeilor. Împrejurarea amintește de alte destine celebre ale Antichității, iar viața salvată prin tertipul exilului, prin păcălirea sorții, va fi repede pierdută. I-o spune Thetis, nereida, mama zeiască a lui Ahile. Departe de a fi „cea cu picioare de argint”, mărunta, în fond, zeitate a mării este, prin ochii lui Patroclu, cel care spune povestea, o apariție de coșmar. Încearcă permanent să-l îndepărteze de fiul ei, pentru care își dorește un destin de zeu. Crede în profeții, nu foarte încurajatoare, dar se ambiționează, prin trecerea pe care o are la Zeus, să le schimbe. Nu reușește, și nu pentru că așa vrea oracolul ci, în versiunea rescrisă de Madeline Miller, fiindcă Patroclu îl face pe Ahile mai om decât poate ea să-l facă zeu.

De fapt, pe această relație se construiește cartea. O relație care se va termina cu moarte, cu dezastru, cu decăderi josnice și masive din idealul omenesc al grecilor din vremea lui Homer. Însă nu acest final, pe care-l știm și noi și ei, e ceea ce contează, ci drumul pe care un prinț efeminat și mândru, vag arogant, și un exclus fără vreo calitate evidentă ajung să se contopească, să se susțină, să învețe lecția vieții. La curtea lui Peleu și, mai ales, în custodia lui Chiron, centaurul, cel lângă care lumea devine o poveste cu necesități și soluții, o cuceritoare prin naturalețe lecție practică, Ahile și Patroclu se desăvârșesc, foarte repede și totuși cu încetinitorul, ca bărbați. Zilele care trec în grabă nu răpesc nimic din atenția la detalii, din maturizarea înfățișată precum coacerea unui fruct, având o frumusețe și o potrivire pe care ți-e cu neputință să nu le admiri. Chiar și amorul grecesc la care se dedau, la fel de natural și de previzibil, cei doi soți face parte din libertatea și prietenia lor, proiectate la modul absolut. E o vârstă de aur, hoinăreala pe muntele Pelion, și, fără îndoială, centrul de greutate al cărții.

Dincolo de hotarul acestui timp al învățării pe care Ahile, aflăm din mustrarea tatălui său, îl prelungește mai mult decât alții, începe viața obișnuită: intrigi, lăcomii, trufie, transformarea, cu alte cuvinte, a celor mai mari calități în cele mai mari defecte. Ahile este născut ca să lupte, ca să învingă, și Patroclu știe asta. Însă lupta nu e doar tehnică, se deosebește mult, fundamental, de manevrele de la antrenamente. Sunt ambiții și nedreptăți, regi și popoare, profeții și zei, iar frumosul, ingenuul Ahile, sub protecția unei mame al cărei punct forte nu e rațiunea (iarăși, mânia…) nu reușește să le țină piept. Ceea ce Patroclu a învățat despre lume în anii cât au stat împreună nu s-a lipit și de el. De aceea Patroclu îl vede, la sfârșit, nematurizat. Încearcă să se despartă, chiar, de acest soț prea irascibil, mândru și nepăsător de armata pe care o poate conduce la izbândă sau la moarte, însă nu o va face și va muri, la urma urmelor, de moartea lui Ahile, înfruntându-l pe Hector. Ahile îl omoară, din răzbunare, pe fiul lui Priam – despre care credea, pe vremuri, că nu i-a făcut nimic, împlinind, astfel, profeția. Gestul, știut, de a-i înapoia trupul tatălui îndurerat îl câștigă, pentru posteritate, pe omul din el. Acela care-și doarme somnul veșnic alături de omul Patroclu. Mai mari în intimitatea prieteniei lor decât au fost în războaie.

Sigur că multe din temele cărții acesteia, care rescrie, mutând accentele, poveștile Antichității, sunt ale vremii la care face referire. Însă atitudinea personajelor față de ele e cum nu se poate mai modernă. Există un cult al morților, dar mi-e greu să cred că exista, în vremea lui Ahile, frământarea de conștiință după o crimă, sau după o nedreptate. Paginile cu Patroclu bântuit de copilul mort fiindcă îl împinsese fără să creadă că dedesubt ar fi pietre pot fi alăturate oricărei descrieri de angoasă modernă, atâta profunzime și nuanță pune Madeline Miller în ele. La fel, frământările pe marginea sorții lui Briseis, la urma urmei, o sclavă, nu o ființă omenească.

Ceea ce Iliada simplifică și supradimensionează, Cântul lui Ahile aduce înapoi. Homer avea nevoie de linii de forță ca să construiască zeul. Madeline Miller are nevoie de linii fine, ca ale destinului întrețesut în palmă, ca să înțeleagă și să recupereze omul.

Să nu mă părăsești

Singurul lucru evident din Copilăria lui Isus (Humanitas Fiction, 2014), cel mai recent roman al lui Coetzee, care a ridicat o mulțime de întrebări, e atașamentul nedezmințit a trei oameni, un bărbat, o femeie și un copil, pe care nu-i leagă nici un contract. Nu sunt o familie, aproape că nici nu se cunosc, și totuși un destin ciudat îi face să nu se despartă. Bărbatul, Simón, îl întâlnește pe micul David pe un vapor care-i duce spre noua lor viață. Băiatul purta la gât o scrisoare în care se spunea cine e și cine îi sunt părinții, dar mesajul s-a pierdut, și Simón își impune să-l ajute să-și întâlnească mama, odată ajunși la capătul călătoriei, într-o misterioasă Novilla. Îi cășună, să zic așa, pe Inés, o altă refugiată, care duce o viață destul de zvăpăiată, fără răspunderi, și hotărăște, în numele unei intuiții suverane, că ea este mama lui David. Așa cum Simón acționează ca din poruncă divină, îngrijindu-se cu o devoțiune aproape nebunească de un copil găsit, și Inés devine, după ce-și revine din șoc, o mamă ultra-protectoare, recuperând rapid niște instincte materne de care nu avea habar.

Novilla, în care se accede după un răstimp în limb, un lagăr unde nou-sosiților li se dau alte nume și sunt făcuți, nu știm cum, să bea din apa uitării, e un tărâm al unor umbre ordonate și mulțumite cu identitatea lor plată, curățată de tot ce e omenesc. De ce tocmai acest copil trebuie să aibă un trecut, și percepe pierderea lui ca pe o dramă? De ce trebuie să afle cine este, chiar dacă adevărul pe care-l va cunoaște, și mama lângă care va trăi sunt la fel de aleatorii ca numele de împrumut? Femeie, iată fiul tău e o convenție spre consolarea oamenilor, nepregătiți să înțeleagă și să accepte pe de-a-ntregul voia lui Dumnezeu, așa cum o face Isus. Prin urmare, într-un scenariu care, în linii mari, reproduce situația biblică, copilul care i se dă femeii nu este Fiul cel adevărat, doar că amândoi cred orbește în legătura dintre ei.

Copilăria lui Isus e despre reînvățarea credinței, în ciuda evidenței, dincolo de rațiune, credința care leagă, spuneam, trei oameni, până aproape de fanatismul iubirii. Într-un loc care ar putea fi paradisul, fiindcă e populat cu oameni candizi, simpli, care-și urmează la nesfârșit cărarea, fericiți și mândri de rostul lor, fără întrebări, fără neliniști, dar ar putea fi și infernul, acela din Huis clos (câtă frustrare strânge Simón din cauza acestor oameni, în felul lor, minunați!), o treime caută, împotriva tuturor, de la un punct încolo, sensul sentimentelor pierdute. Ei nu sunt ca ceilalți, care să satură cu pâine și se îmbată cu filosofie ieftină, la un institut care seamănă a școală de partid, ei vor să aibă pentru ce trăi. Nici întristare, nici suspin înseamnă, vai, nici iubire. Doar o camaraderie îngerească, pe de-o parte, o corectitudine birocratică, pe de alta. În lumea asta în care toți trăiesc ca frații nu există nici amoruri, nici greșeli, nici excese. E o lume în care istoricul arab, Benengeli, pe care Cervantes pretindea a-l fi tradus, e autorul en titre al aventurilor lui Don Quijote, așadar, o lume care stă pe adevărul minciunii. Cine e orb, și cine vede? Aproape imposibil de spus.

Biblia de pe care micul David învață să citească, Don Quijote, e o colecție de falsuri. De la identitatea autorului, la selecția întâmplărilor (ediția e una pentru copii). David are viziuni, mai degrabă decât impresii de lectură, și asta îi descumpănește ușor pe părinți și teribil pe oamenii școlii. Într-o țară a regulilor, intuiția nu e binevenită. Așa încât pe copilul răzvrătit îl așteaptă lagărul de corecție. Un loc împrejmuit cu sârmă ghimpată, de unde reușește să scape, iar pedagogi amabili fac eforturi să-i convingă pe Simón și pe Inés că de fapt nu e vorba de nici o închisoare, că porțile sunt tot timpul larg deschise. Să simtă David capcanele nevăzute cu care toți blajinii locuitori din Novilla s-au obișnuit, confundând confortul întrebărilor nepuse cu libertatea?

Novillenii vorbesc spaniolă, limba acelei Brazilii la care visează Coetzee. El îi traduce în engleză, simulând, cumva, condiția unui evanghelist, sau a lui Cervantes însuși, care s-a pretins scribul unui povestitor dispărut. Nemaivorbind că emigranții fără trecut învață spaniola în acel lagăr, Belstar, fără să știm ce limbă vor fi avut înainte. Limbile, purtătoare de identitate, iau parte și ele la jocul de oglinzi. Un lucru e sigur, că limba română în care traduce Irina Horea romanul lui Coetzee pare chiar limba în care a fost scrisă cartea.

Până la urmă, cei trei fug din locul de unde nu se poate fugi, de teama autorităților care ar putea să-l despartă pe David de oamenii care nu-i sunt părinți, nici altfel de rude, spre un alt țărm unde să înceapă o viață nouă. Li se alătură, la fel de brusc cum s-au găsit ei unii pe alții, Juan, luat în mașină, de pe drum, la insistențele lui David. Un Ioan, deci, chiar fiul de-al doilea pe care Maria îl primește. În ultimele pagini ale romanului, David începe să se depărteze de familia lui, și să-și adune frați, oameni care să vină cu el. Abia de aici, povestea pare să înceapă.

Vieți în vieți

La intrarea în Elveția, oameni chinuiți din Rusia largă, imigranți clandestini care fug fiecare de altceva, caută să se despartă de viața pe care au dus-o. Interogatoriile, la început stas, ajung să semene cu niște ședințe de psihanaliză, în care aspiranții la azil aruncă, dezordonat și fantastic, bucăți de istorie a lor și de istorie îndepărtată, cu iz de Bulgakov și nebunie. Fiecare, știind sau nu, repetă un destin, și ițele unor povești universale, despre război și pace, iubire și minciună se amestecă amețitor în capul tălmaciului, vorbitorul de rusă de la biroul pentru refugiați, cel care pare că-i trece (deși nu e așa) pragul spre un mai bine iluzoriu. Despre viața și poveștile acestui funcționar-medium, la program și în afara lui, este Părul Venerei, cel mai bun roman, spune critica internațională, a lui Mihail Șișkin, publicat de Curtea Veche, în traducerea Antoanetei Olteanu. Abia lansat în România, în cadrul unui eveniment găzduit de Artmark, romanul își ia numele de la capelvènere, o specie de ferigă de climă caldă, care în Italia crește spectaculos și spontan, pe când în Rusia este o pretențioasă, sensibilă plantă de interior. Firește, metafora aceleiași vieți în pământuri diferite e transparentă, dar amănuntul e și o reminiscență a lecțiilor de botanică ținute de o oarecare Galpetra, un muieroi cu trăsături masculine, spaima anilor de școală ai tălmaciului-povestitor, demult, în Rusia. Această femeie inofensivă, până la urmă, deși semănase teroare, la vremea ei, îi apare periodic în vise și-n amintiri, cu insistența cu care tinerețea e retrăită, în gând, și reevaluată.

E greu de spus despre ce e Părul Venerei, un ambuteiaj de vieți irosite, pe care poveștile mai mult le răscolesc, decât le vindecă. Despre soartă? Despre semne? Aș spune că despre tristul adevăr că se poate mai rău, dar nu mai bine. De la fosta gardă de corp urmărită de un pericol pe care-l desfide, până ajunge să i se supună și care trăiește o viață de film, cu multă acțiune și îndeajuns absurd, la fosta cântăreață, Bella Dmitrievna, care moare inconștientă, lăsând niște memorii naive, la toate războaiele de la facerea lumii, din ce în ce mai lipsite de măreție și de miză, totul e o zădărnicie umplută cu justificări. Metoda aduce puțin cu Minciunile femeilor – o bogăție de întâmplări și de planuri întrutotul demnă de marea literatură rusă, ca să ascundă adevărul elementar și dureros că nu știm nimic nici despre noi, nici despre cei pe care-i iubim, sau îi trădăm, sau și una, și alta, nici despre viață și nici despre toată istoria lumii pe care o repetăm, captivi.

Nabucodonosor, cel căruia tălmaciul îi scrie, din când în când, sub numele de Nabucodonosaurus (iarăși, lecțiile cu Galpetra, profesoara de botanică-zoologie, și obsesia speciei) e simbolul ciclurilor de mărire-decădere. Povestea lui, tragică, se va repeta, de câte ori cineva o să jinduiască la prea mult bine. Așa cum tălmaciul și soția lui repetă povestea lui Tristan și a Isoldei. Însă nu pe aceea celtică, ci una banală, Isolda tălmaciului fiind căsătorită, înainte, cu un Tristan care a murit stupid, într-un accident și căruia încă îi scrie un jurnal vag patetic. Știm noi, însă, ce poveste din care se trage, ce viață se leagă nebănuit de alta?

La Roma, tălmaciul citește însemnările cântăreței a cărei biografie a vrut s-o scrie în tinerețe, mai vechi cu aproape un secol, din primul război mondial. Iubitul ei pleacă pe front, să înfrunte viața, iar ea devine actriță. El învață să moară, ea învață să mintă. Cu toată remarca Bellei, „Doamne, ce s-au mai sălbăticit oamenii!”, războiul lui Alioșa e unul elegant, ca din Tolstoi. Tălmaciul trăiește ecourile altor războaie, interoghează ceceni fugari, ascultă amintiri despre torturi, e martor la tot mai apăsata lepădare a omului de omenesc. Bella pleacă din Rusia, ajunge la Paris, trăiește, în anii '20, relativa așezare a lucrurilor, se bucură de o iubire burgheză, ca mai apoi să cunoască din nou disperarea, moartea copilului abia născut, dorința de a lăsa o urmă pe lume.

Tălmaciul, care oricum cunoaște amănunte nebănuite din viețile tuturor celor care-i trec pe dinainte, plini de speranță și de teamă, are un ultim interviu, cu o femeie cu care pare că a trăit tot timpul, lung, ca o spovedanie, ca o ispășire. După această poveste, în care doi copii se întâlnesc și se contopesc, ca-n miturile veșnice ale omenirii, urmează o ultimă, singură întâlnire, la Roma, printre sculpturi care au văzut vieți după vieți și s-au lăsat văzute de ochi plini de speranță sau de amăgire. Cu Galpetra, bătrâna profesoară, care pare a se contopi cu Bella, bătrâna cântăreață, amândouă măcinate de dorința de a avea un copil, un bob de mazăre, precum Sara lui Avraam, cea care va fi îngropată în pământul făgăduinței. În centrul lumii vechi, acolo unde duc toate drumurile, profesoara ieșită dintr-un timp paralel îi reproșează tălmaciului-povestitor că încurcă toate lucrurile. Așa pare, într-un roman care crește din erudiție nu mai puțin decât din substanță vitală, din experiențe, unele, înspăimântător de concrete, din amintiri și crochiuri. Însă încurcătura este a vieții înseși, care crește și descrește, părând că urmează un model, că lucrează cu vase comunicante în care fericirea și nefericirea trebuie să coexiste, una la fel de intensă ca cealaltă, fără să dea, însă, în fața bănuielii de absurd, nici o dezmințire și nici o garanție. Încât morala lui Șișkin e, până la urmă, un abandon. Voluptate, durere, dorință de a ține șirul până când realizezi că nu are nici un rost. Jurnalul Bellei Dmitrievna, ordonat frumos pe date, cu zilele corespunzătoare din săptămână, și pe ore, ajunge, spre bătrânețe, un flux întrerupt doar de trecerile de la împlinire la dezastru, de la succes pe scenă la amărăciunea unei femei singure, care ajunge să se mintă consolator și înțelept. Nimic de înțeles și nici un sfat de dat. Doar un roman copleșitor și captivant despre polifonia vieții, despre infinitele ei posibilități și, în același timp, despre simetria repetitivă a schemelor ei. De la vechii greci până dincolo de zilele noastre, aceeași doi oameni și o poveste.

De mai aproape

Șeherezada și lumea nouă

Felix K. (personajul narator al lui Jan Koneffke din Cele șapte vieți ale lui Felix K., Humanitas, 2013, traducere de Ana Popa, postfață de Ioana Pârvulescu) e-un ghem de contradicții. Neamț din Pomerania, o zonă de identități mișcătoare, emigrează în secret, când țara lui ordonată și previzibilă pare să fi înnebunit. În 1934, ajunge în Balcicul încă românesc, ca protejat al unui pianist renumit, Victor Marcu, și devine răspunzător de educația fiicei lui, Virginia, mică domnișoară capricioasă. De atunci înainte îl cheamă Johann Gottwald și, cu toate că, treptat, toată lumea artistică din Balcic va afla cine e, de fapt, trebuie să se dea drept sas din Brașov. E prima poveste. Urmează cele pe care le născocește pentru Virginia, tot mai pretențioasă. Mecanismul pe care crede că-l controlează o să-l învingă, cât de curând, forțându-l să înghită povești care nici prin cap nu i-ar fi trecut. Protectorul lui, Victor Marcu, vanitos și influențabil, îl va îndepărta sub un pretext oarecare, lăsându-l pierdut într-o țară străină. Până să se despartă de acest venerat, dar destul de slab la minte „zeu al pianului”, cunoscuse lumea seducătoare a Balcicului, în care elita e una singură. Arta se amestecă periculos cu politica, mondenitățile cu filosofia, boema cu viața pe picior mare. Mai departe, va cunoaște oportunismul oamenilor, dar și mărinimia lor, și va afla ce înseamnă să inventezi povești, când se trezește încarcerat și acuzat de comuniști de grozăvii pe care nimeni, ascultând mărturii mincinoase, nu se obosește să le verifice.

Atmosfera de la Balcic e aceea din Jurnalul lui Sebastian, cu personaje reale (Regina Maria, zisă Sultana, Fatma, slujitoarea ei fidelă, Mahmut) și cu altele care se pot ușor deduce. Însă lui Koneffke îi reușește, dincolo de documentare, priza la o lume definitiv dispărută. Vicioasă, dar seducătoare, încremenită în tipare orientale (un pictor își bate, de față cu tot cercul de prieteni, nevasta infidelă, și nimeni nu oprește spectacolul), rafinată, dar bârfitoare și decăzută ca o mahala din Stambul. Politica e peste tot, dar e luată în glumă, pasiunile pe care le stârnește sunt răfuieli de serată. Nu la fel vor sta lucrurile după întoarcerea într-un București care, de la o zi la alta, se schimbă periculos. Cazinoul lui Șlomovici îi oferă viziunea măririi și decăderii. Discursurile și opțiunile politice se contrazic amețitor și n-ai ști să spui dacă sunt simple cazuri de lichelism, de orbire, în vremuri când nimic nu mai e sigur, sau efectul unei istorii care se cutremură. Scena iubirii dintre Felix și Jeni, văduva unui cafegiu armean care-l primea ca-n transă, într-un joc de-a soțul ei întors la viață, ca dintr-o dată să se trezească și să-l vrea pe el, cel adevărat, se petrece în noaptea cutremurului din '40. Catastrofa mare, violentă și imprevizibilă, înghite, dramatic, mica împlinire individuală. E mecanismul romanului, în care doar un soi de magie face cu putință reintrarea în rol, după experiențe care omoară. E magia unui recital de pian care-i face pe soldații ruși intrați într-o casă, în căutare de femei, să uite de ce-au venit. E reparația prin care Felix K., pianist cu degetele zdrobite de cizma unui agent SS, reajunge, la bătrânețe, să cânte pe scenă. Și să treacă, cumva dezimplicat, dintr-o viață în alta, ca un mesaj închis într-o sticlă. La sfârșit, se va reîntâlni cu Virginia, bătrână și mult mai calmă, spre reînnodarea, târzie și fără rost, a unei iubiri fără timp. I-o spusese demult, la Balcic, Haralamb Vona, un arhitect stilat și boem, care-și trăiește viața pierzând-o: unii se scaldă în bani, noi ne scăldăm în timp. E refrenul lumii care a fost. Lumea nouă, de după război, se va scălda în bani, poate, dar niciodată în timp. Timpul pe care Șeherezada și-l câștiga cu povești, cum a făcut-o și Felix K., nu mai prețuiește nimic. Totul se răstoarnă, pleacă și vine, într-o capricioasă socoteală a norocului. Ar fi ceva de învățat? Nimic.

Șapte vieți (de fapt, șapte morți) nu-l fac pe Felix K., spre deosebire de eroii romanelor orientale, mai cumpănit sau mai pregătit pentru ce-l așteaptă. E în el o vitalitate care e a epocii dintre războaie, o rezervă de frumusețe și de echilibru care-l face să nu dispere. Iubirea pentru Virginia, o predestinare peste care trece, ca o umbră, adierea poveștii dintre Enescu și Maruca, e firul care leagă toate viețile laolaltă. Înălțătoare și meschină, imposibilă și, totuși, meritând să mori pentru ea. Abia după ce a redobândit-o, chiar și prea târziu, Felix K. poate să moară fără repetiție. Nu, firește, și povestea lui, complicată, tulburătoare și anonimă. Care e a lui și a mult mai multora. Pe ultima ei filă, s-ar putea scrie se dedică României și lumii. Din acei ani cumpliți și minunați.

Fuga

Tom Sherbourne, fost soldat în Primul Război Mondial, ajunge paznic de far la capătul lumii, pe Ianus Rock. Ultimul punct al Australiei, pe care-l văzuse, de pe mare, când plecase în armată. Un soi de evadare și, totuși, o întoarcere la ceva cunoscut. La Capul Partageuse, limba de uscat care desparte două oceane, își găsește, ca dintr-o joacă, și jumătatea, pe Isabel, fiica directorului școlii din mica localitate. Și pleacă împreună în aventura vieții lor.

E un preview din cartea de debut a lui M. L. Stedman, scriitoarea australiană care a făcut, cu această poveste de departe, un record de vânzări și s-a înscris în cursa pentru celebritate. Lumina dintre oceane a apărut la Polirom, în traducerea Ancăi-Gabriela Sârbu.

Edenica iubire a celor doi se lovește, sistematic, de un blestem: Isabel nu ține sarcinile. Pe a treia o pierde la mustață, chiar când sperau cel mai mult că vor fi părinți. Și, ca un miracol, o barcă în derivă le aduce un bărbat mort și un copilaș care să le vindece frustrarea. Contrar oricăror regulamente, Tom, care raporta tot, după un riguros jurnal de far, decide să ascundă întâmplarea, de dragul Isabelei, și să păstreze copilul, ca pe al lor. O fetiță pe care o numesc Lucy. Lumină.

Exercițiile de descoperire a insulei, care aduc întrucâtva aminte de soția-copiliță din David Copperfield, lasă locul inițierii în a fi părinți. Fiecare gest, fiecare vârstă – și vârsta se măsoară în zile – sunt observate, împărtășite, dătătoare de emoții vii, ca de început de lume. M.L. Stedman combină miraculos asprimea unei vieți pe cont propriu, cu vaporul care-i leagă de uscat venind la câteva luni o dată, cu tandrețea foarte specială pe care o naște singurătatea. Sentimentele se ascut, întâmplările neglijate, deseori, de o lume grăbită capătă altă semnificație. Până când se face timpul ca mica Lucy să se întoarcă în lume. De fosta ei, foarte scurtă, viață o leagă o zornăitoare de argint, care a sosit cu ea în barcă, împreună cu bărbatul fără nume care-i era, pesemne, tată.

Puțin înainte de botezul fetiței, la Cap Partageuse, Tom și Isabel află o poveste tristă. Fiica mai mare a celui mai bogat om din oraș, Hannah, s-a măritat, peste voința tatălui, cu un neamț, Frank Roennfeldt. În urma unui scandal în familie, ginerele nedorit s-a urcat într-o barcă, având copilul de doar câteva luni cu el, și a dispărut pe ocean. În ciuda unei recompense generoase oferite, în al doisprezecelea ceas, de tatăl Hannei, nimeni n-a mai aflat nimic despre ei. Deși ar fi putut avea o viață lipsită de griji, deși studiase la școli de renume, șocul o lasă pe Hannah cu mințile rătăcite. Isabelei nu-i ia mult să facă legătura între drama pe care tot orașul o împărtășește pe la colțuri și norocul providențial care a dat peste ei. Cu toate astea, refuză să îndrepte lucrurile, care au mers deja prea departe.

Între timp, Hannah începe să primească scrisori ciudate, cum că soțul ei a murit, dar copilul e bine sănătos. Anunță poliția, care investighează cazul. Când în plic îi sosește jucăria de argint cu care Lucy venise de nicăieri, Hannah simte că-și va revedea copilul. Contra trei mii de guinee cu care, în Partageuse, puteai să faci orice, unul din prietenii care-i vizitau frecvent pe Tom și pe Isabel spune unde a văzut jucăria. Poliția se înființează la far și visul frumos se isprăvește tragic. După o sumă de tracasări care se lasă cu arestarea lui Tom, Lucy devine Grace și-i este încredințată mamei naturale, Hannah Potts. Între ele începe o luptă inegală, mama insistând să-și redobândească fiica, iar copila jinduind după oamenii pe care i-a cunoscut, la vârsta primelor întrebări, ca fiind părinții ei. Cele două femei încheie un târg: Isabel o va redobândi pe Lucy-Grace, dacă va jura că doar soțul ei a obligat-o să mintă și să tăinuiască pruncul adus de ocean. Însă Isabel alege, ca o răscumpărare a egoismului dintâi, de mamă căreia nu i s-a îngăduit să rodească, dreptatea. Amândoi vor ispăși taina pe Ianus Rock.

Într-o doară, Hannei îi vine în minte soțul ei, veneticul prigonit de toți, care nu s-a răzbunat urând. A rămas, până când valurile l-au împins la far, un om bun. Fiindcă e mai economicos: de iertat ierți o singură dată, de urât trebuie să urăști în fiecare zi. Și hotărăște să ierte. Cândva, demult, într-o cabină de vas, cavalerismul lui Tom o scutise de implicarea ineptă într-un joc de golani. Peste ani, și în împrejurări mult mai aspre, îi întoarce gestul, dobândindu-le, lui și lui Isabel, libertatea.

„Ia-i unui om minciuna vitală și-i vei lua astfel fericirea” – ecoul din Ibsen trece, ca un blestem, peste viețile lor, în care Lucy nu mai apare. Târziu, au tihnă și grădină de trandafiri, însă pe Isabel o macină un cancer, boala durerilor nespuse. Boala secretelor și a prăpăstiilor dintre doi oameni singuri, cărora doar li s-a părut că se cunosc. După ea va rămâne o scrisoare care-i va ajunge lui Lucy prea târziu. Așa cum a fost și cu mama lui Tom, moartă fără ca el s-o mai reîntâlnească, așa cum a fost și cu tatăl lui. Christopher, copilul lui Lucy și al unui aviator, pe care Tom îl cunoaște la vârsta la care a întâlnit-o și pe ea, va avea, poate, altă soartă. Speranța reaprinde farul.

Lumea profesioniștilor care știu totul, în cele mai mici detalii, despre ceea ce au de făcut, și mai nimic despre viață, despre șansele, ironiile și cinismele ei transpare limpede în scriitura aproape fără cusur a lui M.L. Stedman. Și de asta, schimbând ce e de schimbat, scenariul din altă lume, aparent foarte îndepărtată, naște atâta empatie. Ni se întâmplă, într-un fel sau altul, tuturor. Fără să știm dacă a fi pregătiți cum se cade ține de noi, sau de țesătura amplă și complicată a destinului. De asta sperăm și ne temem.

Relații de calitate

Zen și arta reparării motocicletei, de Robert M. Pirsig (Biblioteca Polirom, 2013, traducere din engleză de Bogdan Perdivară) are, la prima vedere, toate ingredientele unei cărți de vacanță. Tatăl și fiul, însoțiți, o vreme, de o familie de prieteni (destul de ursuzi, între noi fie vorba) străbat America pe motociclete. Ce poate fi mai cool de-atât? Însă acest exercițiu de relaxare și descoperire de sine, la îndemâna oricui are puțin curaj, se complică, pe parcurs, cu câteva lecții de viață luate din cărți și verificate pe teren. Tatăl, care acum nu are nume, s-a chemat cândva Phaidros și a fost un pasionat nu atât de filosofie, cât de esențe. De ceea ce înțelege el prin Calitate. O himeră care-l înnebunește în așa hal, încât este supus la șocuri electrice pentru a i se anihila vechea personalitate. Noul tată, de care Chris, fiul, se plânge uneori că nu mai are nici un haz, pleacă, ceva mai calm, pe urmele fostului. Și pricepe unde greșea abia când redevine, memoria trezindu-i-se treptat, vechiul Phaidros. Cartea este cronica acestei treziri cu încetinitorul, a ieșirii din conformismul pe care societatea îl hotărâse pentru el, și deopotrivă jurnal de călătorie și lecție deschisă de filosofie greacă.

Ce fac Chris și tatăl lui decât să se miște printre artefacte? Să caute să se elibereze și totuși să nu vadă rostul acestei vacanțe care nu e nici confortabilă și nici fun? Poate că preria americană nu e tot atât de prielnică filosofiei ca țărmul mării, însă acest Phaidros care nu se recunoaște, care fuge de sine, reușește, pe înțelesul tuturor, să rescrie Phaidros. Aflăm, din povestea vieții lui, reconstituită din cioburi și amintiri imperfecte, că-l prefera detașat pe Platon lui Aristotel și retorica dialecticii. Era ceea ce se cheamă un sofist modern. Temele lui? Frumosul, mai degrabă decât adevărul, sufletul, sentimentele, arta și tehnologia (împletite în vechiul techne), în fine, nebunia, decăderea din starea de areté, adică toate temele din Phaidros. Într-o înșiruire care poate părea dezordonată, dar care e însăși libertatea ideilor, nesupuse nici unui sistem falsificator.

Pe Platon, întemeietor de școală, în toate sensurile, nu putea să nu-l preocupe paideia. Calea spre desăvârșire, prin educație. Principiul unificator, în tradiția Orientului și a Occidentului. În cartea lui Pirsig, care atacă un cuvânt-cult al zilelor noastre, Calitatea, sufocată, știm bine, sub standarde ISO și vrafuri de hârtii, se găsesc pasaje despre universitate pe care ar trebui să le citească, de nu să le memoreze, orice legiuitor și orice profesor. Profesor și învățăcel, în același timp, cum îi stă bine oricărui filosof, Phaidros disecă o mulțime de relații: părinte-copil, om-familie, om-societate, maestru-discipol și viceversa. Varietatea delectează și înnebunește.

Romanul mustește de intertextualitate prietenoasă, care nu agasează, deși te face să te gândești la cărți peste cărți. La eroi peste eroi. Judecarea lui Socrate, care-l marchează pe Platon, seamănă destul de mult, peste timp, cu excomunicarea lui Phaidros, cel din carte. Lui Socrate i se omorâse trupul. Lui Phaidros, și mai perfid, i se omoară mintea. Și nu reușește să și-o redobândească decât atunci când el, cel retras și antipatic, leagă relații. În primul rând, aceea cu Chris, fiul depresiv, temător, nemulțumit și neînstare să se integreze. Când realizează că o să meargă cumva, face saltul de la a repara motocicleta pe bucăți, cârpind-o într-un loc ca să cedeze în altul, la înțelegerea intuitivă și rotundă a ceea ce înseamnă calitatea. Sentimentul de plinătate a ființei, sentimentul că începi să vezi. Ridicat în scări, ceea ce, după gândirea comună, este periculos, deci interzis, Chris începe să vadă: „ – Ce s-a întâmplat? întreb. – E așa de diferit! – Ce? – Tot. Până acum nu puteam să văd peste umerii tăi. (…) E adevărat. Nu mi-am dat seama până acum. În tot timpul ăsta s-a holbat la spinarea mea.” O lungă călătorie, inutilă, până în momentul acestui declic. Ce altceva e școala, în sensul formal, decât o privire în spinarea cuiva? Ce altceva e lumea, când pierzi linia orizontului? Phaidros, cel condamnat pentru că nu lăsa oamenii în pace, mulțumiți cu adevărurile lor, a înțeles. Și adevărul acesta, cu spinarea asudându-i pe motocicletă și mintea zbătându-se să lipească piesele unui sistem foarte vast, l-a eliberat.

Epilogul, în care vocile se amestecă și autorul se dă, așa-zicând, de gol, în pielea personajului care e și nu e Phaidros, este exprimarea acelui dincolo de înțelegere, de judecată și de morală din practica zen. Chris moare, neprevăzut și absurd, adică așa cum moare toată lumea. La scurtă vreme, tatăl lui devine tată de fetiță, dovadă că structura de bază a universului nu se sparge, doar se repliază. „Gaura din țesătura modelului a fost cârpită”. Întocmai cum se întâmplă și cu motocicletele.

Fiecare la locul lui

Un om de acțiune rânduiește un orășel lăsat în paragină, dirijorul fanfarelor descurajează un licean fără talent care vrea să cânte la tobe, un student sărac prosperă și poate, după patruzeci de ani, să-și sfideze fostul coleg de familie bună, acum ponosit, un cămătar încearcă să cumpere pe nimic un ceas din vremea războiului, un fost soldat răscolește viața unei familii burgheze cu un pretins suvenir din Bagombo. Însă locuitorii orașului descoperă că nu-și doresc eficiență, ci bună conviețuire, puștiul delăsător se dovedește vital pentru funcționarea fanfarei, colegul de facultate care-și pierduse aplombul de odinioară a făcut operă de filantrop în medicină, investindu-și toată averea într-un spital din China, ceasul la care se calicește anticarul are autograful lui Hitler, iar tabachera e o făcătură, ca și poveștile exotice ale călătorului închipuit. Sunt secvențe, permanent amenințate de bruște răsturnări de situație, din proza scurtă a lui Vonnegut, scrisă în anii '50 pentru publicațiile vremii și reunită în două volume, Bun venit printre maimuțe (Humanitas, 2008) și Tabachera din Bagombo, recent apărută la aceeași editură, în traducerea Alexandrei Coliban.

În deceniul dintre sfârșitul războiului și transformarea televiziunii în fenomen de masă, povestirile publicate de reviste bune țineau loc de seriale, reflectând un stil de viață și definind un orizont de așteptare. Familia burgheză care începea să se așeze soarbe, de o parte și de alta a ecranului, să zicem așa, și-n rama ficțiunii, și-n relația foileton-cititori, ineditul, diferența, misterul aduse de niște impostori interesanți, cu identități care nu sunt niciodată ce par. Tara cvasi-generală a eroilor lui Vonnegut e o mitomanie benignă, care li se poate scuza unor oameni care pierduseră tot, care urcaseră foarte mult sau, mai curând, căzuseră foarte jos. Însă vremea ambițiilor fără acoperire a cam trecut, lumea își dorește stabilitate, așa că acești agitatori fără rost ai unor povești banale și împlinite, în felul lor, sunt întotdeauna dați în vileag, lăsând comunitatea să-și reintre în matcă. Accentul nu cade pe dramă, pe vârtejul pe care-l poate isca, într-o existență oarecare, cine știe ce dezvăluire din trecut, cine știe ce dor de ducă răscolind plictiseala dintr-o familie ca toate celelalte, ci pe constatarea mereu liniștitoare că viața își urmează cursul. Scriind pentru clasa medie care – el o spune, într-o prefață – dorește să-și recapete starea zen, picotind la lectura de seară – Vonnegut nu e nici psiholog, nici teoretician, chirurg al dramelor de conștiință sau creator de suspans mai mult decât e cazul. E, pur și simplu, scriitor de ficțiune, autor de tipuri, de situații, de materie cursivă, făcută din viață decupată după niște șabloane.

Firește că, scrise oarecum la normă (scriitorul e un tată de familie care trebuie să-și rotunjească veniturile, după demisia de la General Electric), povestirile, pe de-o parte, nu sunt egale, iar pe de alta, trebuie să introducă, tot timpul, un nou episod, așa că țin poanta pentru ultima frază, lăsându-ne, cum s-ar zice, în priză. Uneori, artificiul ține, alteori bancul e sec. Cu toate astea, chiar și cele mai expediate dintre bucățile pe care Vonnegut își face mâna, înainte de romane, arată cum se poate scrie mai mult decât onorabil proză de consum. Portretele sunt făcute repede, fără risipă de culori, păstrând tușa spectaculoasă pentru final. De pildă, în două dintre favoritele mele, Un preț decent și Pachetul, oameni aflați, crezi că pentru totdeauna, de părți diferite ale baricadei, ajung să-și copieze pozițiile cu îndemânarea unui prestidigitator care schimbă o carte.

Un preț decent începe ca povestea unui agent imobiliar care, deși e falit, își permite o vacanță. La fel ca-n romanele polițiste, înțesate de indicii pe care le trecem cu vederea, nu băgăm prea mult în seamă amănuntul. De la coadă la cap, începe să curgă aventura lui. Cu mici sau mari comisioane neîncasate, fiindcă mușteriii i se supără, sub diferite pretexte, în ultima clipă, pentru a ajunge, mai apoi, la o situație de un absurd foarte lucrativ și ingenios. Un mărunt funcționar de la Compania Metalurgică Națională, invidiat pentru că merge în concedii luxoase pe bani puțini, se pretinde un colonel rasat care caută, împreună cu soția, o reședință simandicoasă. Evident, după o perioadă de probă, pe casă și masă, aducând cu obiceiul lui Hagi Tudose de a gusta mizilicuri fără nici o intenție de târguială, cei doi se răzgândesc, sub un pretext oarecare, și pleacă mai departe. Doamna nu se sfiește chiar să leșine ca să guste un păhărel de coniac bun, iar domnul nu cruță nici una din facilitățile reședințelor cărora puțin le lipsește ca să devină ale lor. Metoda, deconspirată după vreo două vizionări de proprietăți de lux, este adoptată de agentul imobiliar, care-și răzbună, pesemne, banii pierduți și riscurile meseriei. Merită să ai de clienți astfel de oameni de lume. Lume nouă, care caută mici soluții nevinovate la marile probleme.

În Pachetul, un cuplu de pensionari cumpără, cu banii din vânzarea unei afaceri, un pachet de viață. La capătul unei călătorii în jurul lumii îi așteaptă o casă de vis, decorată după ultima modă și unde pot avea orice-și doresc cu o simplă apăsare pe buton. În acest ambient vag utopic apare, ca musafir nepoftit, un fost coleg de școală al soțului, absolvent, mai apoi, de Medicină. Băiat de familie bună, îl umilise, odinioară, poate fără ca măcar să-și dea seama, pe tânărul ambițios care muncea ca să-și plătească studiile. Acum, când fostul paria are tot ce și-ar putea dori, revederea după 40 de ani i se pare o farsă prost plasată. Nu reușește, cu toate astea, să reziste tentației de a-l face pe colegul de altădată musafir în casa lui despre care scriu toate ziarele. Are surpriza să-l vadă schimbat în rău, cu haine roase, sugerând drama unuia căruia lucrurile nu i-au mers. Face fel de fel de scenarii – totuși, ca medic se câștigă decent, care-l duc cu gândul la probleme cu legea, sau cine știe ce necazuri. În ciuda lor, o anume strălucire, o siguranță de sine i-a rămas, misterioasă, fostului coleg. După ce soția lui reușește, cu o stratagemă meschină, să-l facă pe musafir să nu rămână peste noapte (s-au anunțat, pe neașteptate, niște rude), soțul află, de la reporterii veniți să-i fotografieze casa, care interacționaseră, accidental, cu străinul, povestea lui. Era medic, într-adevăr, dar își investise banii într-un proiect nobil, un spital în China pe care, în cele din urmă, l-au închis comuniștii, alungându-l din țară. Prin comparație, cei doi soți realizează, încă o dată, falimentul propriului proiect, încununarea kitsch a unei vieți banale, de oameni care vor să se ridice, harnici, dar fără substanță. Finalul, ușor melodramatic, îi lasă căutând butonul care le-ar permite să ia ziua de la capăt.

Firește, citite după mai bine de cincizeci de ani, povestirile se încarcă de naivitate. Lumea lor e mult prea diferită de lumea noastră. Însă temele generice din spatele unor vieți de duzină pot, încă interesa. Și mai mult decât atât interesează, cum am mai spus, tehnica de prozator a lui Vonnegut, abilitatea de a face lucrurile să curgă, ispitindu-te să le citești, chiar dacă ți se par drame de serie. O poantă bine spusă le poate, întotdeauna, salva.

Două, întrutotul mărunte, observații legate de traducere. Companion înseamnă și manual, enciclopedie, așa încât titlul unei reviste care a apărut lunar în America, până pe la sfârșitul anilor '50, Woman's Home Companion, s-ar traduce, folosind o sintagmă care a circulat și la noi, ca Enciclopedia căminului pentru femei, și nu… Partenerul casnic al femeii (!). În al doilea rând, citatul din Goethe, favoritul mamei lui Groszinger din Thanasfera (și, în realitate, al lui Thomas Mann) ar fi meritat tradus în românește. Ar suna aproximativ așa: „Totul li-l dau zeii, nemărginiții,/ Aleșilor lor pe de-a-ntregul./ Toate bucuriile, fără margini,/ Toate suferințele, fără margini, deplin.” Cum Groszinger este un ales care nu prea se poate folosi de tainele pe care le pătrunde, versurile își au tâlcul lor.

Drumuri spre sine însuși

Totul sau nimic

„În teatrul cruzimii spectatorul se află în centru, înconjurat din toate părțile de spectacol”. Căutările lui Artaud, cel care și-a legat numele de acest teatru ca o ciumă, pur, purificator, intens, primitiv, nu înseamnă doar sfâșierea celui de-al patrulea perete, linia imaginară care desparte scena de spectatori, convenția transparentă, ci și întruparea lui, revelarea invizibilului și, la limită, a sacrului. Dincolo de cuvinte, regăsind deopotrivă solidaritatea sălbaticilor, miracolul lor care unește, și măreția atemporală a miturilor.

Despre teatru și politică, la fel ca în vremea lui Sofocle, despre datorie, rezistență, excese, fanatici și profeți, rostul vieții și al morții e Al patrulea zid, romanul lui Sorj Chalandon distins cu Premiul Goncourt Choix Roumain (Polirom, 2014, traducere și note de Doru Mareș). Plecând, printre rânduri, de la dorința lui Artaud de a afla adâncimile din om. Cât ar fi ele de fetide. Și de la transparența lui Giradoux, aceea pe care oamenii o detestă, răul secret care mișcă istoria.

În trilogia Tebei, mai multe generații ispășesc același blestem. În anii '70-'80, revoluțiile se aprind una de la alta, lovesc ici și colo, în numele acelorași iluzii, cu partizani fraternizând sumbru, peste ideologii și continente. La Paris, studenții stângiști atacă limitele și desfid consumerismul, apă de ploaie turnată peste adevăratele idealuri. Nu departe, în Grecia, alți studenți dau piept cu mult mai sângeroasa „dictatură a coloneilor”, căreia reușesc să-i grăbească sfârșitul. În Orient, palestinienii își organizează insurgența anti-israeliană de pe pământ libanez, forțând începerea războiului civil. În vara lui 1982, Beirutul e iadul pe pământ, unde toată lumea trage în toată lumea. Acolo, în acea uriașă neînțelegere, orbească înfruntare de orgolii, un regizor grec, refugiat la Paris din calea juntei militare din țara sa, sionist, dar înrolat într-o mișcare pro-palestiniană, un mélange paradoxal care arată cât de greu, de fapt, e să desparți lucrurile, visează să monteze Antigona lui Anouilh, cu actori din toate taberele. Îl cheamă Samuel Akounis și joacă, în mizanscena lui Chalandon, în liga eroilor. Ceilalți vor fi, ca la Anouilh, oamenii de rând.

La vremea ei, în Parisul ocupat al lui 1944, Antigona a fost un malentendu. Și naziștii, și rezistența franceză au luat din ea ce le-a convenit. Istoria trece, problema rămâne. Cu ochi versat de reporter de război și cu simțul cotidianului din spatele revoluțiilor, Chalandon rescrie jocul implicării și al distanțelor.

Georges și Aurore s-au cunoscut pe baricadele grevelor studențești. El, veșnic student la Istorie, tot amânându-și intrarea în rând și mâncând, între timp, subversiune pe pâine. Partizan și regizor amator. Ea, cochetând cu actoria și cu ambițiile de fiică a revoluției. Când îl întâlnesc pe Sam, erou adevărat și regizor pe bune, miza lui devine miza lor. El, evreul, îi cunună și e nașul fetiței lor, Louise. Le cere, în schimb, pacea.

Samuel, torturat în Grecia prin gazare cu clor (N.B. Artaud a murit dintr-o supradoză de cloral…), se îmbolnăvește de cancer pulmonar și-i trece lui Georges misiunea de a monta Antigona la Beirut, printre arme și dușmănii viscerale, care nu se pot explica și nu se pot depăși. Georges pleacă la drum cu un caiet de regie și o mie de îndoieli. Împletind teama de eșec, pe care o are orice om de teatru, cu teama de moarte, pe care o are orice om. Devenite, însă, din serbede generalități, realitate de fiecare clipă. Nimeni nu se joacă, și sentimentul timpului care nu le-ajunge, obligându-i să dea tot ce pot, din prima și pe nerepetate, recuperează momentul de intensitate eliberatoare pe care grecii l-au numit catharsis. Teatrul din sălile de spectacol, ca și mișcarea parizienilor în sprijinul Palestinei – câtă diferență e, va vedea Georges, între socoteala de-acasă și cea din târg! – sunt, cum spune Sam, război de operetă. Un teatru adevărat are nevoie de pericol, cere să-ți dai viața pentru el.

Și Georges asta face, el, care a vrut tot timpul să trăiască, pe când Antigona lui Anouilh a vrut mereu să moară.

Lumea pe care vrea să o scoată din război, preț de două ceasuri, folosindu-se, însă, de energia războiului pentru teatrul lui extrem, e o lume în care fiecare are dreptatea lui. Mai multe feluri de zei în care cred mai multe feluri de oameni, complicând infinit o tragedie care, acum vreo două mii și ceva de ani, fusese foarte limpede și foarte simplă. O tragedie rescrisă cu mijloacele dramei. De fapt, miza lui Chalandon, pe urmele tuturor teoreticienilor teatrului pur, este regăsirea acelei energii incredibile din Antichitate, într-o lume infinit mai ideologizată, mai superficială, mai amestecată. În care fiecare ia din Antigona ce vrea.

Pe măsură ce distribuția se completează – capitolele sunt nume de persoane, de personaje – textul se pervertește, se rescrie, fiecare caută asocieri familiare, pe limba lui, cam în felul cum învață copiii. Georges negociază, trecând azi printre rafale de gloanțe, mâine prin peisaje de început de lume, între posesori ai unor identități atât de împărțite (creștini, evrei, druizi, maroniți, sunniți, șiiți…) încât creează un puzzle amețitor, condiția de actor, și atât. Două teatre de război, cel din Parisul anului 1944, și cel din cinematograful parțial aruncat în aer, de undeva din Liban, teatre ale fragilității, ale convenției de-o cutremurătoare inutilitate și, totuși, atât de puternică, stau față în față. Și proclamă supremația unui principiu tutelar: „Ajungând aici, ne-am scos brasardele. V-aș propune ca, odată cu ele, să ne uităm și religiile, numele, taberele. Aici suntem actori.” (p. 161). Este ceea ce-i trebuie tragediei. Viața actorilor, izolați într-o convenție care nu există, dar produce efecte, blocați de al patrulea zid, pentru perpetuarea unui mit.

Însă războiul lovește violent, din avioanele israeliene care bombardează Libanul, iar actorii mor unul câte unul, fără glorie, ciopârțiți, batjocoriți, anonimi, câteva victime dintr-o droaie. Georges se întoarce în Franța, dar pacea nu se mai lipește de el. Va fi, până la sfârșit, chiar el Antigona, supraviețuindu-i lui Sam, supraviețuindu-le celorlalți, ca o văduvă, ca o pată neagră. Ales fără să se poată opune, de un destin căruia nu i-a greșit cu nimic. Se duce înapoi la Beirut, să poarte doliu după iluzii. Și să omoare, răscumpărând lipsa de vină a actorilor lui morți. Antigona și logodnicul ei. Se botează cu moarte, așa cum palestinienii se botează cu pământ. Ca Antigona, ca fratele fără drept de îngropăciune, asemeni celor din satele masacrate. Din porunca zeilor și din încăpățânarea oamenilor.

Antigona nu se va juca. Însă tot ce se întâmplă, în jurul acestui proiect nebunesc, îi rescrie povestea. Peste tot sunt limite, stăpâni contestați și frați care nu se recunosc. Ce înseamnă normalitatea? Moartea lui Georges, cu kippah pe cap și ținând în mână cheile unei case din Palestina. Ducând dincolo, după ce a luptat în războiul altora, un instantaneu trucat. O pace imposibilă. Tragedia e fără ieșire, și fără speranță. Lecția lui Anouilh, pe care Sorj Chalandon o predă cu măreție deznădăjduită. În fraze care au, limpede și puternic, în traducerea lui Doru Mareș, tempo de mitralieră și frumusețe de sonet. Într-un roman care-ți alungă somnul, superioritățile, certitudinile. Tot ce numim civilizația noastră nu-i decât un zid care-i apără pe cei vii.

Moartea în roz

Toată lumea știe ce va să zică la vie en rose. Puțini, însă, își pun problema unui sfârșit frumos, mai ales la vârsta la care nici gândul despre așa ceva n-ar trebui să existe. Totuși, Eric-Emmanuel Schmitt născocește, în Oscar și Tanti Roz, un băiețel care găsește calea prin care să nu moară absurd, la zece ani, de leucemie, ci împăcat și îmbogățit cu niște experiențe de viață pe care soarta, altminteri, i le-a refuzat.

Tanti Roz este o asistentă de pe secția de copii, îmbrăcată în halatul colorat care trebuie să aducă voie-bună și să sperie mai puțin. O doamnă în vârstă și fără identitate, deci, în afara rolului ei spitalicesc, ceea ce îi dă libertatea să inventeze povești despre viața ei trecută și să aprindă imaginația unui copil țintuit la pat. Oscar e năzbâtios și destul de brutal, ca mai toți copiii din generația lui, nu prea sentimental, nu prea dus la biserică. Cariera de luptătoare de wrestling a bătrânei doamne (care, probabil, și-a consumat, în realitate, toată viața între casă și spital) nu poate să nu-l impresioneze – ce tare!, ar zice, deodată cu el, toți puștii, și e clou-ul pe care ea îl folosește ca să facă din el cu totul alt om. Și nu zic vorbă mare, fiindcă Tanti Roz îi propune lui Oscar un joc ingenios. Jocul vieții. Practic, îl crește, învățându-l o șmecherie: să-și trăiască fiecare zi ca pe zece ani. Când își începe, sfătuit tot de Tanti Roz, epistolarul cu Dumnezeu, Oscar află, printr-un fel de semn care-l duce la ușa cabinetului în care părinții lui discută cu medicul, că tratamentul nu i-a reușit și-l mai rămâne foarte puțin timp de trăit. Dar timpul, află tot atunci, e o măsură relativă.

În cele câteva zile pe care le mai trăiește, apucă să-și și declare iubirea pentru o fată din spital, să se căsătorească, să petreacă, în casa lui Tanti Roz, Crăciunul, să se împace cu părinții, și să moară, în cele din urmă, ca în vremurile biblice, sătul de zile. Oboseala – care e a bolii, de bună seamă, nu a vârstei lui… înaintate, îl cuprinde treptat, și-i stinge cheful de viața pe care n-a trăit-o:

„Dragă Dumnezeu, Peggy Blue a plecat. S-a întors acasă, la părinții ei. Nu-s tâmpit să nu-mi dau seama că n-am s-o mai văd niciodată. Nu-ţi mai scriu, că sunt prea trist. Peggy şi cu mine am trăit o viaţă împreună, şi-acum mă pomenesc singur, chel, ramolit şi obosit în patul ăsta de spital. Urâtă-i bătrânețea! Azi nu te iubesc. Oscar.”

Felul cum sunt scrise scrisorile – răsfățat-teribiliste la început, tot mai concise și mai profunde pe urmă, arată, într-adevăr, un proces de maturizare care li se întâmplă, întrucâtva compensator, tuturor copiilor bolnavi de timpuriu. Pentru că i-ar fi fost greu să explice, ajutat de o stilistică destul de simplă, cum se întâmplă o asemenea schimbare în câteva zile, Eric Schmitt recurge la un artificiu ingenios, pe care-l știm din povești, unde oamenii îmbătrânesc și întineresc cum vor. Tot de acolo, din țara împăraților botezați cu nume de culori, vine și Tanti Roz. O zână, în felul ei, care n-are puterea să schimbe datul firii, dar îl poate face pe Oscar să nu regrete pierderea. Firește, viața e mult mai mult decât momentele stereotipe pe care le traversează el, ca să moară ca un om complet. Însă, măcar pentru moralul lui, e bun și acest preview. Ultima scrisoare pe care o scrie e o demisie: „Dragă Dumnezeu, O sută zece ani. E mult. Cred c-am început să mor. Oscar”.

Urmarea o scrie Tanti Roz, intrată și ea, de-a binelea, în joc. Și semnându-și, la rându-i, demisia din povestea care o făcea, dintr-o simplă doamnă în vârstă în halat roz, personajul unei farse duioase și terapeutice, dincolo de orice eșec medical.

Cred, parcurgând această carte care se mulează foarte bine pe una din atitudinile extreme ale lumii noastre workaholice și mult prea competitive, aceea de a cădea într-o spiritualitate facilă și de a trimite powerpointuri despre fericire, că e o schiță de scenariu. Câteva linii, și o idee care, cel puțin în film, a mai fost exploatată. Plecând de la ea, putem să ne putem de câte ori poftim în locul Șeherezadei roz, ceea care, ca un personaj al lui Mrozek, inventează o perspectivă minunată când în față nu e decât un zid.

Ulise al fiecăruia

Ulise despre care vorbește Saul Bellow spre sfârșitul însemnărilor lui de călătorie nu poate fi eroul poemelor homerice. Într-o literatura cu gustul expedițiilor, doar rar și cumva „propagandistic“, ca în perioada numită „American Rennaissance“, s-a scris, fără ironie, despre minunații oameni responsabili care se întorc într-un „pământ făgăduit“, pentru a face societatea sa meargă înainte. In rest, de la Moby Dick la Paterson, de la Catcher in the Rye la Augie March, figura tatălui chibzuit lipsește, iar personajele trec printr-o inițiere împotriva societății. Așa că Ulise acela trebuie să fi fost reprezentarea târzie din poezia lui Tennyson, regele care fuge, lăsându-i fiului, ca unui necunoscut, inițiativa. Relațiile nelămurite dintre tată și fiu, „recunoașterile“ necesare, dar evitate, într-un grup, nu lipsesc din romanele lui Bellow. „Călătoriile vechi“, de inițiere într-un fel sau altul, începeau cu agon, confruntarea, și sfârșeau cu anagnorisis, regăsirea, aflarea unui adevăr. La Bellow, ultima etapă lipsește sau, dacă este anevoie „lipita“ mai pe urma, și-a pierdut rostul ei firesc. Personajele rămân, până aproape de sfârșitul poveștilor, niște străini cărora le e bine așa, la distantă de societatea cu care nu împart nimic. Dar apropierea, pe care și-ar dori-o demna, de bătrânețe sau o moarte oarecare, de care află întâmplator, le face să vrea dintr-o dată locul care atâta vreme nu le-a trebuit, descoperind că, oricât s-ar strădui sa le ignore, problemele rămân acolo unde le-au lăsat.
Ceva din aceasta filozofie à la legère caracterizează și „jurnalul de călătorie“ al lui Bellow, apărut imediat după Darul lui Humboldt. Ar putea fi descrierea literala a unei călătorii pe care titlul o anunță ca pelerinaj. Nu este, însa, până la capăt, tipul de scriere din primul capitol rămânând, dincolo de mărcile „povestii adevărate“, tot opera bine strunita a unui romancier. Personajul pe care-l construiește Bellow de asta data are, ca toate celelalte, probleme de perspectiva. Pleacă la drum cu obsesia, clasica de la Said încoace, a Orientului văzut de Occident. Se întoarce cu o „harta“ a ceea ce înseamna evreul (american, eventual), în secolul XX, harta care poate deveni, in orice moment, paravan. Abia ajuns la destinație, notează cu anumite precauții: „Dar, de data aceasta, Israel este cu totul altceva“. Bellow nu scrie exclusiv o proza de observație, deși sunt reușiți, ca tipuri umane, hasidimii care-l provoacă și-l uimesc, uimiți la rându-le de „modernii“ care se tot amesteca printre ei.

Mai degrabă reușește să recompună, din articole de ziar, din luări de poziție pro și contra, din pagini de literatura, un Israel foarte departe de echilibru. De fapt, ca in proza celor din „the lost generation“, momentele de încordare sunt întrerupte de reverii, de o blândețe odihnitoare, care nu durează mult. Liniștea este a literaturii, a lui Sterne si a lui Stendhal, dar ea dă răspuns, simbolic, unor probleme mai vechi cu doua sute de ani. În 1976, adevărul despre Israel se găsește în redacții și pe câmpurile de lupta. Bellow scrie, așadar, mai mult o carte de istorie recenta și de politica regionala, dar o gândește ca pe un roman, care se înseriază bine cu celelalte. „Fiii lui Israel“, rămași sau întorși acasă, găsesc un „tata“ ce nu le mai poate oferi nici sprijin, nici răspunsuri, deși păstrează o aparenta maiestate. Situația seamăna, schimbând ceea ce e de schimbat, cu povestea lui Sammler din romanul publicat de Bellow în 1970, care, deși își da seama ca Gruner are ceva important să-i spună, ajunge la el prea târziu, după moartea lui. De aceeași nepotrivire în timp pare sa sufere și vizita la Ierusalim a unui intelectual din Occident, făcuta la o distanta care a dat răgaz prejudecăților periculoase sa se formeze de ambele părți. O rețea complicată de dispute istorice și de conflicte de data mai recenta unește foarte scurtele capitole ale cărții, ridicând multe întrebări lipsite de soluții. Ca aproape întotdeauna la Bellow, cu istoria „mare“ nu e prea bine sa ai de-a face. În stilul lui Dos Passos din U.S.A., romancierul se simte dator sa consemneze diversele evenimente care se petrec în vreme ce oamenii obișnuiți se străduiesc să-și trăiască viața cum pot. Farmecul cărții nu stă însă în informațiile „la zi“ pe care și le disputa cu buletinele de știri, ci în descrierea vânzătorilor de dulciuri, a oamenilor care se odihnesc după baie, a teraselor de piatra de la Hebron, adică a vieții dintr-un fel de „provincie“. Asa, autorul are cuvânt sa spună „eu nu sint ziarist. Sint altceva, o creatura mai visătoare“. Mai mult decât ca să vorbească sau ca să scrie, Bellow a venit în Israel sa asculte. Atent la voci foarte diferite, la ecouri și la lucrurile – multe! – care nu se spun, reușește, din portrete ca cel al lui Herbert Stein si din note marginale la discuțiile cu oameni de toată mâna, să deșire intrigile „bizantine“, obținând o imagine suficient de clara pentru cititorul „profan“. Izbit de zvonuri atât de diverse, nu-și poate face de la început o părere, pentru ca tema „evreității“ cere, pentru străinul „din interior“ care a devenit, consultarea bibliografiei. Israelul este recuperat mai întâi empiric, apoi livresc, cele doua imagini de „țară“ corectându-se reciproc. Călătoria se termina fără ca lucrurile sa apuce sa se limpezească, devenind așteptatul pretext al unei discuții la Chicago, cu un coleg universitar, într-un mic bar cu aer melancolic. Pe perete atârnă o pictura reprezentând conturul orașului și o păpușă cu numele I Will. Un viitor incert și o voință nelămurita domina dialogul despre soarta Israelului, purtat de un romancier scriind despre „poezia“ inadaptării cu un connaisseur în politica externa și în bunăstare sociala, un fel de tata adoptiv repudiat

Cartea se încheie cu o vizita, fără cine știe ce efect, în biroul secretarului de stat Henry Kissinger. Se suprapun apoi, peste imagini cu florile sfârșitului de primăvară, zvonuri despre noi conflicte și despre alte negocieri de pace, într-un amestec de senin și de furtuna atât de caracteristic ultimelor pagini de romane semnate Bellow. Putem doar intui dacă lucrurile vor merge spre mai bine sau spre mai rău, fără să ne răspundem vreodată la toate întrebările. Rămasă un inventar încheiat de impresii adunate într-o călătorie, pierzându-și treptat legătura cu actualitatea, cartea se apropie tot mai mult de roman, acel roman al „străinilor“ fără iluzii, care nu pot fi făcuți răspunzători de nimic și care trec în fiecare clipa pe lângă șansa de-a schimba ceva.

Urmașii lui Kokopelli

Undeva în Arizona, cândva demult, Kokopelli era un spirit liber, despre care se credea că aduce fertilitatea și primăvara. Se spune că, atunci când băștinașii au început să-l venereze ca pe un zeu, Kokopelli i-a pedepsit, și neamul lor a dispărut.

Schimbând ce e de schimbat, legenda deșertului dintre Mexic și America nu-i departe de programul unor desperados. Dornici să dea viață, dar la fel de convinși că poezia lor trebuie să rămână o frumoasă fără trup. Lor le dedică Roberto Bolaño Detectivii sălbatici (traducere de Dan Munteanu Colán, Leda, 2013). Tinerilor rebeli, care ajung repede canonici, și încearcă să se scuture, sfidează și dispar, pentru a întruchipa mitul unei generații. Scriu mult și dezordonat, își alimentează faima cu povești care le devorează viața, într-o veșnică beție fără șir și care, până la urmă, chiar sunt viața. Singura lor existență, infectată (da, ăsta e cuvântul!) de o literatură foarte vitală, foarte agresivă, foarte pe bune, incontrolabilă, năbădăioasă, e în interiorul unui grup care se lărgește nebunește, contaminând totul, distorsionând totul. Nu știi, când începi să citești această carte masivă și încurcată, cu sute de nume și de experiențe care, printr-o ciudată coerență a unei lumi dezaxate total, se intrică și se completează, dacă realmente totul se învârte în jurul lor, sau e doar ambiția lor proiectată la scară. Oricum, valorizarea hazardului, prezentă în toate curentele care despică realitatea, o pătrund până în ultimele ei fibre, e foarte abil reconstruită în carte, unde viața vine, cuminte, să ilustreze un program literar.

Detectivii sunt trei: Ulises Lima și Arturo Belano, capi ai realismului visceral, o mișcare poetică dusă până în măruntaiele simțirii, și Juan García Madero, un novice, tânăr ucenic căruia întâlnirea cu maeștrii undercover îi va schimba viața. Cea pe care o caută, Cesáreea Tinajero, o scriitoare dispărută, deci absentă (reamintim că ceea ce vor ei e poezia fără poeți) devine un simbol al literaturii noi, o himeră, până la urmă. Găsită după multe aventuri, despre care nu se spune mare lucru, în deșertul Sonora, acela unde Juan, la începutul cărții, nu fusese niciodată, va fi imediat împușcată într-o altercație cu niște brute, interlopi fără nici o legătură cu literatura. Cum, de altfel, nici ea nu mai avea nimic în comun cu poezia, pe care n-o mai scrie de mult.

Asta face interesul și stranietatea cărții lui Bolano. E un amestec de lumi foarte rafinate și foarte dure, universitari, studenți, teoreticieni fini se pierd printre pești și curve, încearcă să-i salveze dar se corup și ei, trăiesc pe apucate, frenetic și mizerabil, promiscuu și sublim, voind și reușind în fiecare clipă să demonstreze că viața e una, inseparabilă și, implicit, că literatura trebuie să-și abandoneze pudibonderiile și selecțiile. Firește, și limbajul e unul, același în care se comentează doct ultimele lecturi, sau se glosează poetic pe marginea unei experiențe, a unei iubiri, și-n care se reproduc foarte frust experiențe foarte tari, sex, droguri, viață de clochard pe acoperișuri și prin cartiere rău-famate. Casa familiei Font, un balamuc și un spațiu al inițierii, e locul unde se fac și se desfac nu doar iubiri, ci și destine de revistă și de grup. Bătrânul Font, arhitectul excentric, nu atât de neștiutor și de nevinovat cum se vinde, e cel care machetează foaia tinerilor desperados, atrâgându-și, zice, amenințări și invidii. Fetele lui sunt niște muze foarte des corupte de poeți și aspiranți la o glorie neatestată nicăieri, doar transmisă din gură în gură într-un grup foarte viu, și foarte marcat de rivalități și căutări ale drumului. Mulți sunt excluși, mai toți au o legendă personală care să le rezerve un loc în așa-zisa istorie a unei mișcări mereu în facere. Ca orice experiment, realismul visceral crește din respirația și mărturia tuturor, schimbându-se imprevizibil, în funcție de tranzacțiile pe piața ideilor din Mexic și de aiurea. De aici competiția aprigă, de aici nevoia de gesturi eroice.

Firește, experiența acestor tineri, care deambulează douăzeci de ani, e legată de un moment istoric și literar, de experimentalismele care n-au ocolit nici Europa, nici America de Nord. Însă ea devine reprezentativă pentru toate grupurile, mai mult sau mai puțin furioase. Bolaño strecoară, subtil, cârlige livrești, însă impresia de déjà vu vine și din altceva: din asemănările cu Beatnicii, cu tinerii generației pierdute, cu amăgiții epocii jazzului. Straturi peste straturi, căutări peste căutări. Povestea, despre o cauză care pare că se lasă moștenire, e romanul total, al unei călătorii în care solidaritatea nu prezintă nici o garanție. Imprevizibilă, brutală, pe tăcute și pe furate. Viață, pur și simplu. În care Bolaño pune mult din sine și încă mai mult din lupta neistovită a literaturii.

Un loc și mai multe povești

„Mi-am propus să scriu o istorie a lumii fără să ies din casă”, e prinsoarea pe care Bill Bryson – autor, altminteri, de cărți de călătorie – o face cu propria-i răbdare și atenție la detalii. Rezultatul (reușit) este Acasă, o istorie a vieții private, care a apărut la Polirom, în traducerea lui Ciprian Șiulea.

Pe scurt, un american se mută în bătrâna Anglie, într-o casă parohială din Norfolk, veche de când lumea. Și începe s-o cunoască, încăpere cu încăpere. Fiecare cameră în care intră are o istorie, întrebuințări care se schimbă în timp, evocând puzderie de oameni și de întâmplări. În anul când s-a ridicat casa, 1850, s-au petrecut doar în Anglia câteva evenimente de seamă. Un oarecare întreprinzător, inventatorul cartolinelor de Crăciun, și-a dorit la Londra o Expoziție a produselor industriale, cum văzuse la Paris. Pentru ea, s-a construit în Hyde Park cea mai mare clădire a vremii, Palatul de Cristal. În reconstituirea lui Bryson, jurnalist la bază, uriașul edificiu înghite tot: istorii de presă, destine, ambiții, amenajare de grădini și viața, prin comparație, a Angliei rurale. Acolo unde, contemporană cu Expoziția, se pregătea să apară modesta casă parohială. Clericii și neamurile lor, enoriașii, toată viermuiala de probleme din comitat, cărțile vremii, jurnalele ținute de câte un paroh mai înzestrat se imprimă, parcă, în pereții acestei case și ies, complicat și fermecător, la chemarea noului ei locatar.

Acasă, o istorie a vieții private e un roman al măririi și decăderii (o paranteză de peste ocean e viața familiei Vanderbilt) și o savuroasă colecție de anecdote. Moravuri, ca felul de a se purta cu servitorii, nu același, în toate casele, prejudecăți, precum acelea legate de bucătărie, ori de dormitor, elemente de istoria medicinii, de stare civilă, de comportament în societate, de igienă, și câte și mai câte, fac din povestea lui Bill Bryson o adevărată enciclopedie, nu doar domestică. E de spus că, înaintea acestei cărți, a publicat A Short History of Nearly Everything, ceea ce, de bună seamă, îl ajută. Camerele sunt pline de obiecte, unele mai vechi, altele mai noi, în ele se întâmplă diferite lucruri, se primește, se mănâncă, se discută, și toate aceste contexte creează nevoia de a explica, de însăila o istorie pentru nearly everything. Pe de altă parte, nu o dată, se pierde șirul, fiindcă acțiunea nu se petrece nici într-o singură țară, nici într-un singur timp. Nu e, neapărat, cu supărare, căci nu pentru structură, deși pare, la început, o întreprindere foarte tipicară, se citește această carte. Ci pentru viața măruntă, de felul istoriilor suprapuse care țășnesc spontan în conversațiile zilnice din orice cartier de case. Fără cap și fără coadă, însă pline de epicitate brută.

De fapt, cred că Acasă, o istorie a vieții private e de citit mai ales, și neapărat, de cine vrea să scrie roman. Găsești aici tot soiul de întâmplări, de ciudățenii și de ciudați, de situații nedezvoltate, dar numai bune de dus mai departe, într-o proză despre oameni și societate, despre viața din detalii. Pentru cine nu vrea să scrie roman, dar vrea să-și umple, întrutotul agreabil, o după-masă de iarnă, când lumina scade și cotloanele casei, chiar și ale celei mai postmoderne dintre locuințe, urzesc povești, e, nu mai puțin, o lectură foarte british. Spun british gândindu-mă la mobilierul care nu ține de un stil anume, ci de dispoziția și gustul locatarului. La casele intime, cu personalitate, deși întrucâtva pestrițe, pe care stilul british le patronează. Această carte e pe potriva lor: familiară și pedantă, abundând de referințe (are chiar și un index, nu doar o copleșitoare bibliografie), dar și cu miez narativ, completă și selectivă. Până s-o fi terminat de citit, te trimite la alte cărți, îți face poftă și de istorie, și de geografie, și de biologie, medicină ori biografii. Și, peste asta, face din casă, în general, și din casa fiecăruia, un loc oricum numai nu banal.

Și drept dovadă că misterele ascunse prin poduri și cămări nu mor deodată cu romanul victorian, acum, când scriu, aflu că un cetățean din comitetul Surrey (nu departe de Norfolk…), a găsit, curățându-și hornul șemineului, scheletul unui porumbel călător, care ducea un mesaj din al doilea Război mondial. Să mai spuneți că, mai vechi sau mai noi, casele nu sunt o veșnică surpriză…

Epilog

Nu are vreo ambiție, cartea care se termină aici, sa fie o hartă cu care să nu te rătăcești. Dimpotrivă. De la orașe și străzi, la peripluri cu destinație surprinzătoare, la destine pe care locurile și traseele le scriu și le rescriu, și înapoi la case și la secretele lor, am vrut, într-o ordine care nu este, nicidecum, exemplară, să arăt noile legături ale literaturii de azi, din mai multe limbi ale lumii, cu realitatea schimbătoare și înșelătoare a teritoriilor real-imaginare. Nu cred, de aceea, într-o încheiere mai bună decât poezia cu care Szymborska și-a pus punct vieții și scrisului: Îmi plac hărțile, pentru că mint/ Pentru că nu te lasă sa ajungi la adevărul greșit/ Pentru că îmi pun dinainte, deplin și firesc/ O lume care nu-i de pe lumea asta.