„Hârșova e frumoasă dar e tristă; ziduri de stânci, la poalele cărora apa sună monotonul cântec al călătoriei, ruine prin ferestrele cărora vântul și… [303296]

[anonimizat]

„Hârșova e frumoasă dar e tristă; [anonimizat], [anonimizat], toate sunt triste

și de tristețe aș vrea să fug; în mine am destulă.”

„În adăpostul ce-l [anonimizat], [anonimizat],

[anonimizat], [anonimizat].”

Așa scria Duiliu Zamfirescu prietenului său Duiliu Ioanin pe când își exercita “exilul” [anonimizat] a fost supleant de ocol (procuror) la Hârșova. Șederea de doar patru luni (septembrie 1880 – ianuarie 1881) în micul târg de provincie de pe malul Dunării nu i-a permis să cunoască decât o mică parte a vieții de pe aceste meleaguri. Ar fi putut să afle lucruri demne de luat în seamă despre o istorie pe care azi o putem urmări de-a lungul a șapte milenii de civilizație.

La Hârșova întâlnim o [anonimizat]: pe același spațiu s-a locuit neîntrerupt din cele mai vechi timpuri și până astăzi. [anonimizat], [anonimizat]. Tocmai de aceea cercetătorilor dintotdeauna le-a fost foarte greu să “pună în ordine” istoria acestor locuri.

Primele dovezi de locuire datează din neolitic: Tell1-ul de la Hârșova este unul dintre cele

mai importante din această parte a Europei și a captat permanent atenția specialiștilor. Cercetarea sa a început în anul 1961, dar abia după 1985 a devenit șantier permanent. Profilul să atinge nu mai

puțin de 12 metri și permite cercetarea diferitelor culturi întâlnite aici: Boian, [anonimizat], Gumelnița și Cernavodă.

Începând cu anul 1993, cercetările au beneficiat de o [anonimizat] (Direcția Patrimoniului Cultural Național), Muzeul Național de Istorie a [anonimizat], Direcția de patrimoniu a Ministerului Culturii din Franța.

Rezultatele cercetărilor efectuate aici au constituit obiectul unei expoziții itinerante care a străbătut lumea (începând cu anul 1996 când a [anonimizat], Paris, Nemours și Orléans) și a făcut posibilă cunoașterea unui crâmpei de istorie românească.

Poziția strategică a [anonimizat], pentru a [anonimizat] a zonei. De-a [anonimizat]; [anonimizat] î.e.n. demonstrează existența relațiilor comerciale dintre locuitorii zonei și grecii din coloniile de la malul mării. [anonimizat] a localității și zonei învecinate.

Așezarea a atras atenția cercetătorilor încă din a doua jumătate a secolului XIX. Primele articole aparțin lui Grigore Tocilescu și au fost publicate în anul 1881. Între anii 1911 și 1914, [anonimizat] aduce pentru prima dată în istoriografia românească problema rolului jucat de cetatea Carsium în epoca

romană. Lui Vasile Pârvan i se datorează interpretarea fragmentului de inscripție care plasează momentul construirii castrului roman în anul 103:

“Vrednic de luare aminte e faptul, că, deșì suntem în anul 140 și cu toate că în apropiere, la Dunăre, avem, în afară de garnizoana dela Capidava, încă și altele, ca de pildă cea dela Carsium (Hârșova), a cărei cetate e

ridicată, cum am arătat cu alt prilej, chiar de împăratul Traian, încă din anul 103, …”2

2 Vasile Pârvan: Începuturile vieții romane la gurile Dunării, Cultura Națională, București, 1923, pag. 122

Inscripția permite și identificarea unității militare care deservea castrul: “Așà, printre veteranii așezați în satele din ținutul Histriei găsim mai ales foști ofițeri sau subofițeri de cavalerie, din escadronul al II-lea spaniol al Arabacilor, al cărui garnizoană erà la Carsium

(Hârșova) încă din anul 103, sub Traian, când îi vedem clădindu-și acolo cetatea lor de pază.”3

Materialul arheologic descoperit de-a lungul anilor, atât pe parcursul cercetărilor sistematice, cât și întâmplător, în timpul unor lucrări de construcție efectuate pe teritoriul orașului, este divers și relevant, dar numai pentru intervale relativ mici de timp din dezvoltarea localității. În condițiile în care pe suprafața acesteia locuirea a fost permanentă, a devenit practic o regulă ca la construcția unor locuințe sau edificii să fie folosite materiale rezultate din demolarea celor din etapele anterioare. Mai ales în zona veche a orașului, în curți sau în grădini, apar fragmente de piatră cioplită sau chiar marmură cărora “proprietarii” le dau cele mai inedite destinații. Puține astfel de fragmente pot fi identificate și valorificate corespunzător în momentul actual și își așteaptă liniștite momentul unei soarte mai bune…

Nu de același statut s-a bucurat un fragment de epistil din marmură care a venit în sprijinul ipotezei că cetatea și așezarea civilă a castrului

u bucurat de o perioadă înfloritoare imediat după construirea lor: prezentată la rândul ei în lucrarea lui Vasile Pârvan4, a constituit permanent una din piesele reprezentative ale colecției muzeului local.

Pentru că o astfel de situație este destul de rară, ar fi de dorit ca un număr din ce în ce mai mare de astfel de dovezi să-și găsească, în sfârșit, locul binemeritat în rândul exponatelor de muzeu… Aceasta și pentru că, deși relativ concludente, datele de până acum sunt totuși suficiente pentru a demonstra că de-a lungul istoriei, castrul a avut o mare importanță economică, administrativă și militară. O cercetare sistematică de amploare se impune, având în vedere faptul că suprafața de cercetat este foarte mare, problematica cercetării este

extrem de complexă iar rezultatele acesteia pot aduce clarificări esențiale pentru o perioadă destul de mare din istoria orașului. Dacă mai e nevoie de o dovadă în acest sens: cu puțin timp în urmă au fost descoperite ruinele unei porți (poarta de nord-est a cetății) care, de la început, i-a entuziasmat pe arheologi dar a cărei cercetare trenează în primul rând din cauza fondurilor din ce în ce mai mici alocate în fiecare an cercetării științifice, dar și faptului că zona de interes arheologic se află în mijlocul orașului actual.

Ibidem, pag. 162

Ibidem, pag. 111

Sfârșitul Imperiului Roman nu a însemnat altceva decât un nou început pentru așezarea de la malul stâncos al Dunării; menționată nu numai în Tabula Peutingeriana, ci și în izvoare târzii, chiar

ale unor autori bizantini, cetatea avea să-și continue existența pe limes-ul dunărean, fiind identificate până acum repetate faze de construcție și reconstrucție. Perioada romano-bizantină este confirmată de descoperirea a două necropole, în anii 1959 și, respectiv, 1975. Cercetarea uneia dintre cele două cripte, destinate unor personalități militare cu atribuții largi în această zonă, contrazice ipoteza că zona era slab populată în antichitatea târzie: Valerianus a plecat din lumea noastră "echipat" cu toate cele cuvenite unui militar de rang inalt: fibule din aur și inele cu sigiliu, pe care aveau dreptul să le poarte doar generalii Imperiului, multe monede, dar și alte piese din metal nobil inclus in echipamentul de paradă al marilor comandanți. E firesc să considerăm, prin prisma interpretării acestor descoperiri, că poziția strategico-militară a așezării a fost pe deplin valorificată și în această perioadă.

În acest moment, dovezile locuirii se pierd pentru o lungă perioadă de timp; informații din ce în ce mai puține, mai greu de corelat și de încadrat în contextul istoric al sfârșitului mileniului I.

“Faza genoveză” a cetății se pierde și ea în negura istoriei, deși construcția a existat a fost demonstrată prezența unei instalații portuare. Cunoscută sub numele de “zidul genovez”, structura ale cărei vestigii ocupă și azi spațiul dintre cei doi pinteni de calcar care “răsar” din Dunăre a fost sursă de inspirație pentru gravorii care au însoțit călătorii pe aceste meleaguri la începutul secolului XIX (în anul 1826), și care au

reprezentat-o ca fiind baza unor coloane gotice impresionante5. Ca și în cazul altor puncte de interes menționate până acum, continuarea cercetărilor în acest perimetru

Cele două litografii pe care le vom prezenta mai târziu, pe parcursul lucrării, aveau să fie ultimele “imagini” ale cetății în ansamblu, aceasta fiind demantelată câțiva ani mai târziu.

așteaptă (de cam multă vreme…) o revitalizare, mai ales în condițiile în care, văzută de pe Dunăre, de către numeroșii turiști care în drumul lor spre Delta Dunării fac un popas în oraș, stârnește o curiozitate imposibil de satisfăcut în acest moment.

Mai târziu în timp, începând cu secolul al XIV-lea, apropierea punctului de la Vadu-Oii în care fluviul putea fi traversat cu mare ușurință a făcut ca cetatea să fie constant pusă pe traseul multor campanii militare. După anul 1420, când Dobrogea a fost ocupată de turci (care “au găsit multă populație românească în această provincie”6), românii au încercat în permanență recucerirea celui mai accesibil cap de pod pentru recucerirea Dobrogei. După Vlad Țepes și aliatul lui Iancu de Hunedoara, Walerand de Wawrin (comandant al vaselor cruciate pe Dunărea românească în 1444, după bătălia de la Varna), Mihai Viteazul este unul din comandanții militari legați de istoria cetății. Citând un cronicar al vremii (Baldasar Walther), Mihail Kogălniceanu7 și Nicolae Bălcescu8 descriu bătălia de la 1 ianuarie 1595: “…Mihai porni pe Dunărea înghețată și se apropiară de Hîrșova,

oraș bogat și întărit, cale de o zi de Brăila, pe care Carol și Ludovic, regii Panoniei, îl împresurase cu ziduri. Aci le ieși înainte o oaste de 7000 de turci, alcătuită de garnizoana cetății și de alți turci din Bulgaria. Pe gheața Dunării se dete o bătaie sîngeroasă de ambe părțile, în care turcii, în sfîrșit, fură sparți și împrăștiați. Romînii biruitori, puind scări, la 1 ghenarie 1595 săriră în cetatea Hîrșova, o arseră și o prădară. Prada făcută în acest oraș fu așa de mare, încît românii trebuiră să treacă Dunărea spre a-și duce avuțiile ce-i împovăra, în țară.”. De remarcat este faptul că, din nou, este subliniată importanța strategică a cetății – apărată de o garnizoană foarte numeroasă pentru acea vreme, dar și descrierea orașului ca unul bogat și întărit (s.n.). Se poate lesne bănui că, așa cum s-a întâmplat de nenumărate ori de-a lungul existenței sale, și de data aceasta cetatea a renăscut din cenușă după încheierea conflictelor din campaniile militare…

Deși condițiile vitrege din restul Dobrogei au condus la scăderea constantă a populației pe tot parcursul dominației otomane, localitățile de pe malul drept al Dunării și-au continuat existența (nu neapărat și dezvoltarea) și în secolele care au urmat. Este și motivul pentru care orașul apare pe majoritatea documentelor cartografice ale întregii perioade menționate. Pe parcursul cercetării am identificat un număr foarte mare de hărți ale unor cartografi celebri, pe care apare orașul, cu diferite variante de scriere a numelui său. Dintre

acestea am aminti:

 1645 – Joan Blaeu (Walachia, Servia, Bulgaria, Romania) – Carsum;

 1684 – Giacomo Cantelli da Vignola (Corso del Danubio) – Risovo;

 1719 – Gillaume de L’Isle (Carte d’Europe) – Kersoua (vezi figura alăturată);

 1771 – Robert Janvier (Le Royaume de Hongrie Divisé en Haute et Basse Hongrie, Transilvanie, Esclavonie et Croatie) – Kersova;

 1795 – Willam Faden (European

Seișanu, Romulus: Dobrogea (Gurile Dunării și Insula Șerpilor), Schiță monografică; Studii și documente, (Tipografia ziarului) Universul, București, 1928, pag. 151

Kogalnitchan, Michel (de): Histoire de la Valachie, de Moldavie et des valacques transdanubienes, (Tome premier 1241 – 1792), Librairie

de B. Behr, (13, Oberwallstrasse), Berlin, 1837, pag. 142

Bălcescu, Nicolae: Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Editura Tineretului, București, 1967, Colecția Lyceum, volumul I, pag. 58-59

Dominion of the Otomans or Turkey in Europe ) – Kersowa;

 1818 – John Pinkerton (Turkey in Europe) – Hirsova;

 1863 – A. J. Johnson (Austria, Turkey in Europe and Greece) – Hirsova9; etc..

Trebuie menționat faptul că o altă categorie de referiri la poziția geografică a orașului este reprezentată de descrierile apărute în cărți scrise de călători străini pe Dunăre sau corespondenți de război, descrieri însoțite foarte frecvent și de hărți sau imagini ale locurilor vizitate. Un prim exemplu ar fi cel amintit anterior: Adolf Kunike publică la Viena, în anul 1826 două litografii ale lui A. v. Saar, după desene ale lui Erminy10, în care malul drept al Dunării este ilustrat mult mai

spectaculos decât e el în realitate. Imaginația artistului „suprapune” o descriere, probabil relatată, peste imaginea obișnuită pentru el a construcțiilor în stil gotic de pe cursul superior al Dunării. De remarcat de altfel pe imaginea din stânga cele două „ferestre” care constituie și azi misterul „zidului genovez”. După cum spuneam anterior, sunt ultimele imagini ale cetății, care avea să fie distrusă câțiva ani mai târziu. De altfel, războaiele vremii între cele două mari imperii vecine (Rusia și Turcia), sunt singurele evenimente care au tulburat liniștea locurilor: în 1771,

„… colonelul rus Dumașev, pus să păziască gura rîuluĭ Ialomița, se repede la Hârșova și pune mâna pe fortificațiile turcești și pe 8 tunuri; apoĭ atacă pe Turcĭ la baionetă. O bombă ruséscă cade în cetate peste un deposit de praf, zidurile sar în aer, împreună cu comandantul turcesc.

Rușiĭ profitând de momentul favorabil, se reped asupra Turcilor zăpăcițĭ, îĭ ucid fără milă și pun mâna pe întăriri; ei găsesc în cetate 70 tunuri și 2000 prisonieri.” 11

Alt an, aceleași tabere, alți „actori”:

„În 1773, iunie 21, Romanizov trecěnd Dunărea, este întâmpinat de o armată de 10.000 ómeni, sub comanda luĭ Osman-Pașa. După o luptă crâncenă Rușiĭ rămân biruitori, coprind Hârșova și după ce întăresc pe Potenkin aci, pun mâna pe tabăra turcéscă și se fac stăpânĭ pe 30 de tunurĭ.”.12

9 E ușor de observat că încă de la jumătatea secolului XIX numele orașului începe să fie ortografiat într-o formă apropiată de forma sa actuală iar acuratețea reprezentării grafice este considerabil îmbunătățită.

10 Boca, M. : Dobrogea veche în stampe și gravuri (1826 – 1882), în Pontica, 1, 1968, pag. 484-485

11 Ionescu-Dobrogianu, Marin: Dobrogia in pragul veacului al XX – lea, Bucureșci, Atelierele grafice I.V. Socec, str. Berzei, 59, 1904, pag.

421

12 Ibidem.

Scenariile descrise mai sus s-au repetat, aproape identic în anii 1809 și 1810 și, de fiecare dată, numărul combatanților demonstrează că pentru operațiunile militare din zonă, Hârșova a constituit un punct strategic și un cap de pod de o importanță deosebită. Este și motivul pentru care la sfârșitul celui din urmă dintre conflictele amintite, la revenirea în cetate, turcii au luat măsuri de refacere și dezvoltare a fortificațiilor:

„Acéstă manevră deșteptă atențiunea Turcilor, carĭ ridicară aci în 1822, uvrage regulate.”.13

Toate acestea prefigurau inevitabila reizbucnire a unui conflict similar, întrucât pământul dintre Dunăre și mare a fost în permanență motiv de dispută între cele două mari imperii, în dauna locuitorilor acestor locuri. Este momentul în care Europa avea să se implice în conflict, acordând întregul ei sprijin Rusiei. Rigoarea prusacă a maiorului baron von Moltke, viitorul șef de stat major și mareșal în armata germană, se observă în hărțile, planurile

și descrierile amănunțite ale tuturor fortificațiilor de pe teatrele de război.14 Între cele 13 seturi de planuri de la sfârșitul volumului, cele referitoare la

orașele de pe Dunăre, de la Marea Neagră și din Balcani sunt de o foarte mare acuratețe. Pentru mulți ani, scrierile

lui von Moltke au constituit obiect de studiu pentru strategi și tacticieni militari, în ale căror lucrări (traduse și editate în numeroase ediții) găsim de asemenea informațiile despre fortificațiile cetății de la Hârșova:

„Următorul loc de o oarecare importanță este Hirsova, un oraș cu aproximativ 4.000 de locuitori, așezat pe malul drept, aproape de jumătatea drumului dintre Silistra și Brăila.

Fortificațiile formează un paralelogram neregulat, cu temelie stâncoasă pe trei dintre laturi, și fluviul Dunărea pe cea de-a patra.

Există cinci bastioane întărite , înconjurate de un șanț apărat de zece tunuri: un turn vechi în partea de vest a orașului servește pe post de citadelă.

Atunci când rușii au avut un cap de pod aici în 1809, turcii au avut dificultăți în apărarea cetății. Conturul cetății este oricum defectuos, având câteva puncte moarte, cu dezavantajul suplimentar al unor lucrări în afara zidurilor: în particular insula din aval de oraș.”.15

13 Ibidem.

14 von Moltke (baron): The Russians in Bulgaria and Rumelia in 1828 and 1829;(During the Campaigns of the Danube, the Sieges of Brailow, Varna, Silistra, Shumla, and the Passage of the Balkan by Marshal Diebitch), John Murray, (Albemarle Street), London, 1854.

15 Chesney, R. A. (Colonel, D.C.L., F.R.S.): The Russo-Turkish Campaigns of 1828 and 1829 (with a View of the Present State of Affairs in the East), Redfield, (110 and 112 Nassau Street), New York, 1854, pag. 52-53 și, respectiv, Chesney, R. A. (Colonel, D.C.L., F.R.S.): The

Russo-Turkish Campaigns of 1828 and 1829 (with a View of the Present State of Affairs in the East) Third Edition, Smith, Elder & Co., (65, Cornhill), London; Smith, Taylor & Co., Bombay, 1854, pag. 40-41

În campania din 1828, generalul Matadof, cu 4 batalioane și 2 escadroane, a asediat cetatea.

Deși bombardamentul efectuat cu câteva baterii slabe, amplasate la mare distanță nu a avut efect, fortificațiile cetății neavând de suferit, turcii au capitulat la auzul veștii capitulării Brăilei. Vara lui 1828 a însemnat sfârșitul fortificațiilor cetății de la Hârșova:

„Odată cu căderea Brăilei, Măcinul avu aceeași soartă. Când Colonelul Bagovsky ajunse aci, la 21 Iunie 1828 găsi Măcinul gol. Turcii avuseseră timp să fugă spre Hârșova, care părăsită și ea, a fost ocupată cinci zile mai în urmă. Generalul Prinț Matadof puse să se rază din temelie meterezurile orașului Hârșova (s.n.).”16

Călatorii străini care aveau să mai treacă pe aici aveau să descrie doar ruinele cetății, cea mai vizibilă dintre structuri rămânând până astăzi cea cunoscută sub numele de „Turnul Comandantului”. C. B. Elliot, un călător englez despre care se poate spune că a colindat lumea veche în lung și în lat, scria în 1838: „Chiar înainte de a spăla baza stâncii pe care se găsesc ruinele Hârșovei, Dunărea face o curbă extraordinară, curgând spre vest, exact în sens contrar cursului ei obișnuit. În acest loc, vârtejurile și contracurenții stânjenesc drastic trecerea vaselor care nu sunt propulsate cu aburi. Niște stânci îndrăznețe de calcar se ridică în forme grotești pe

malul bulgăresc, iar pe unul dintre ele se vede cetatea de la Hârșova.”. 17 Primul din cele două

volume ale lucrării conține și o hartă a itinerariului autorului prin Europa, hartă pe care Hârșova este menționată destul de exact, în vreme ce alte localități din Dobrogea lipsesc. E firesc să fie așa, atâta vreme cât, cu câțiva ani în urmă, un alt călător, francez de data aceasta, Hector de Béarn, găsise la Constanța „…40 de case, în care locuiau 2000 de suflete, cei mai mulți Turci.18” , iar Mangalia era „…un sat mizerabil, dar cu o plaje minunată și o moscheie frumoasă de curând clădită.” 19

Un alt război, un alt șir de corespondenți care transmit lumii întâmplări de la Dunăre și

16 Marin Ionescu-Dobrogianu : Dobrogia acum o sută de ani, în Viața Dobrogeană, I, 4, 1 Mai 1927, pag. 5

17 Elliott, C. B. (M.A. F.RS); Travels in the Great Empires of Austria, Russia, and Turkey, (in two volumes), Richard Bentley (Burrlington Street), London, 1838

18 Marin Ionescu-Dobrogianu : Dobrogia acum o sută de ani, în Viața Dobrogeană, I, 4, 1 Mai 1927, pag. 8

19 Marin Ionescu-Dobrogianu : Dobrogia acum o sută de ani, în Viața Dobrogeană, I, 4, 1 Mai 1927, pag. 7

inspiră graficienii publicațiilor vremii. Descrieri ale operațiunilor militare desfăsurate în zona orașului găsim în publicații de pe întregul mapamond: New York Daily Tribune (17 octombrie și 7 decembrie 1853, sub semnătura lui Friedrich Engels), Courier de Grand-Duché de Luxembourg (12 aprilie 1854), New York Semi-Weekly Courier and Enquirer (21 aprilie 1854), Le Memorial d’Aix (2 iulie 1854) etc.

Presa din Anglia își respectă tradiția. Relatările sunt completate cu imagini, mai mult sau

mai puțin fidele, ale locurilor menționate. Inedită în acest sens este pagina din Illustrated London News din 3 decembrie 1853 în care este prezentat din nou relieful spectaculos al stâncilor care mărginesc orașul, dar și o scenă dintr-o cafenea turcească. Deși în textul articolului aceasta din urmă nu este localizată precis, se poate bănui că locul descris se află undeva în oraș. Cele mai multe din imaginile vremii plasează (corect) în imediata apropiere a malului Dunării, de-a lungul văii dintre cele două

formațiuni calcaroase, cel puțin o geamie; este chiar geamia sultanului Mahmut, construită în anul 1812, care a rezistat timpului și există și astăzi, fiind declarată monument istoric. Era situată practic în centrul zonei din oraș în care locuia populația turcească; în zona de vest a orașului, în afara fostului zid de incintă al cetății începea să se contureze un cartier distinct, cu populație românească (mahalaua Varoș), locuită de mocanii din Transilvania care s-au stabilit în zonă și care aveau mai târziu să-și pună amprenta pe dezvoltarea orașului.

O imagine mai apropiată de realitate a văii pe care se găsește geamia poate fi găsită într-o lucrare apărută la sfârșitul războiului (în 1856) și care se dorește o analiză realistă și obiectivă a stării statelor din sud-estul Europei (Bosnia, Serbia, Herțegovina, Bulgaria, Slavonia, Iliria, Croația, Dalmația, Muntenegru,

Albania – Chopin, respectiv, Valahia, Moldova, Bucovina, Transilvania, Basarabia – Ubicini).20 Este firesc să fie așa, într-un ținut care tocmai trecuse, din nou, prin distrugerile unui război.

Și, pentru că istoria se repetă, a urmat șirul călătorilor, dar și al oamenilor de știință interesați de studierea zonei adiacente Dunării.

Pentru Hârșova, semnificative sunt mărturiile lui Camile Allard (1864)21

20 Chopin, M.; Ubicini, A. : Provinces danubiennes et roumaines, (Éditeurs) Firmin Didot Frères, Paris, 1856, pag. 796 ; vezi și Boca, M. :

Dobrogea veche în stampe și gravuri (1826 – 18882), în Pontica, 1, 1968, pag. 486

21 Allard, C. (le Dr); Souvenirs d’Orient – Les Échelles du Levant, (Éditeurs) Adriene le Clere et Cie (Rue Cassette, 29), (Éditeur) C. Dillet (Rue de Sévres, 15), Paris, 1864

și mai ales Karl F. Peters, care face un prim studiu riguros al geologiei Dobrogei dar ne lasă și el o imagine a stâncilor de la Hârșova, văzute de această dată ca formațiuni de calcar din jurasicul superior (oxfordian) în facies de platformă.22 Avea să fie o lucrare de referință pentru toate studiile de geologie care au urmat.

Încet dar sigur, orașul se pregătește de intrarea într-o nouă etapă a istoriei sale. Ultimul sfert al secolului XIX avea să aducă schimbări majore în plan politic, economic, social și cultural, într-o lume din ce în ce mai plină de personaje și întâmplări, dar și de imagini ale acestora.

Din ce în ce mai „românesc”, pe măsură ce populația turco-tătară scade numeric, din ce în ce mai cosmopolit, ca urmare a strânselor legături cu Europa modernă înlesnite de permanenta prezență a navelor străine în port, orașul rămâne un punct important pe harta Dobrogei noi.

Dobrogea, din nou românească

Foarte curând, Dobrogea avea să fie românească și la propriu: un nou război, „ruso-turc” pentru europeni, „de independență” pentru tânăra Românie a principelui Carol I, avea să tulbure liniștea locurilor dar avea să aducă românilor o bucurie

nemărginită. Situația politică a sud-estului Europei în a doua jumătate a secolului XIX a deschis calea evenimentelor care au permis pentru România mai întâi

„mica Unire” de la 24 ianuarie 1859 iar mai târziu câștigarea independenței față de Înalta Poartă.

Un capitol de istorie marcat de venirea în fruntea țării a Principelui Carol la 10 mai 1866. Carol I este considerat de majoritatea istoricilor cel mai mare om de stat al României, căci regimul politic pe care l-a promovat a asigurat dezvoltarea țării noastre pe o linie democratică și demararea unui amplu proces de modernizare a statului. Suveranul a arătat preocupare pentru dezvoltarea învățământului și culturii, precum și pentru formarea tinerei generații de intelectuali. Pe plan extern, a acționat pentru afirmarea autonomiei și întârirea prestigiului internațional al statului.

Constituția adoptată în 1866 avea un caracter mult mai democratic decât cea anterioară, asigurând libertatea individuală, egalitatea tuturor în fața legilor, stabilind de fapt că țara este a poporului întreg, care are dreptul să ia parte la conducerea ei.

22 Peters, Karl F.: – Grundlinien zur Geographie und Geologie der Dobrudscha, în Denkschriften der Kaiserlichen Akademie der Wissenschaften, Wien, Kaiserlich-Königlichen Hof- und Staatsdrukerei, 1867, (vol. 27, partea a II-a, pag. 93-95)

O dovadă în acest sens este faptul că poporul, prin reprezentanții săi în parlamentul vremii, a fost cel care a decis proclamarea independenței la 10 mai 1877 și a contribuit hotărâtor la efortul războiului care a urmat.

Pentru Hârșova, schimbările care au avut loc în perioada trecută de la precedentul conflict au fost semnificative. Un număr din ce în ce mai mare de români s-au stabilit în oraș, dar și în multe din așezările învecinate. Erau cu precădere mocani din părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului care au renunțat la seculara transhumanță și au ales libertatea în Dobrogea în dauna persecuțiilor la care erau supuși în Imperiul Austro-Ungar. Treptat, un nou cartier al orașului, Varoșul23, s-a

dezvoltat rapid și în scurt timp s-au construit aici o biserică și o școală. Românii stabiliți aici și urmașii lor au contribuit ulterior în mod decisiv la dezvoltarea orașului. Dorința de libertate care i-a însuflețit permanent nu putea să nu se manifeste și în momentul izbucnirii războiului din 1877-1878.

Oarecum firesc, și de data aceasta, orașul și-a găsit locul în relatările corespondenților de război. Situat pe traseul trupelor rusești spre teatrele de război din Bulgaria24, a

fost din nou prezent în paginile ziarelor din întreaga Europă. Ca de fiecare dată, imaginile prezintă un oraș

înfloritor, cu clădiri impunătoare, cu o activitate febrilă în zona portului, dar și o imagine spectaculoasă a reliefului local. Pe lângă cele două gravuri în lemn publicate de Illustrierte Zeitung din Leipzig25, pe parcursul

documentării am mai identificat o imagine similară, publicată în Illustrated London News.

Putem spune azi cu certitudine că cele două imagini, foarte asemănătoare de altfel, sunt mult mai fidele decât cele prezentate anterior (multe din clădiri au existat până în vremuri apropiate de zilele noastre).

Sfârșitul războiului, dar mai ales decizia Congresului de la Berlin, consfințită prin

23 Cuvânt de origine maghiară însemnând oraș, unul din foarte puținele toponime de origine maghiară de pe teritoriul Dobrogei

24 Schem, A. J. (prof.): The War in the East. (An Illustrated History of the Conflict Between Russia and Turkey, With a Review of the Eastern Question.), (Ed.) H. S. Goodspeed & Co., New York, & Cincinnati, O., (1878)

25 Boca, M. : Dobrogea veche în stampe și gravuri (1826 – 1882), în Pontica, 1, 1968, pag. 487-488

Tratatul de pace semnat la 1 iulie 1878, aveau să fie întâmpinate cu speranță și încredere de către locuitorii Dobrogei. Erau îndreptățiți să spere; într-o scrisoare adresată tatălui său, principele Anton de Hohenzollern, la puțină vreme după semnarea tratatului26, principele Carol scria:

„Teritoriile de pe malul drept al Dunării nu ne-au fost date ca o compensație pentru Basarabia; le luăm ca despăgubire de război și pentru că Europa ni le-a dat.”… „Districtele pe care ni le-a dat Congresul au un mare viitor și sper că în câțiva ani să le aduc la o situație înfloritoare.

Locuitorii lor se consideră fericiți de legătura cu România și mi-au trimis deja numeroase adrese, la care, până acum, n-am răspuns. La luarea în stăpânire a Dobrogei voi da o proclamație și poate chiar în toamnă voi vizita această țară.” (s.n.).

Și, într-adevăr, toate acestea începeau să se întâmple: numirea primilor funcționari administrativi în Dobrogea (10 noiembrie), predarea administrației locale de către autoritățile ruse celor române (12 noiembrie), proclamația către populația noii provincii românești (Brăila, 14 noiembrie). Dacă în 1878 gestul de a însoți pe malul drept al Dunării trupele care urmau să asigure buna desfășurare a luării în stăpânire a noului teritoriu a avut un caracter mai mult simbolic, plin de semnificații pentru noii și entuziaștii săi supuși dobrogeni prezenți la eveniment, prima vizită a lui Carol în Dobrogea avea să se desfășoare un an mai târziu.

Începută la Tulcea, într-o atmosferă entuziastă asemănătoare celei din anul anterior, vizita a continuat mai întâi pe Dunăre, până la Cernavodă, la bordul iahtului regal „Ștefan cel Mare”, iar de aici cu trenul, până la Constanța. Mihail Kogălniceanu, ministru de interne la acea dată, trimitea un raport telegrafic guvernului Brătianu:

„Kiustendje 19/31 Octombrie 1879 După ce Alteța sa Regală a pus

piatra fundamentală la monumentul destinat

a perpetua amintirea anexării Dobrogei către România, înconjurat și salutat de toată populația Tulcei, s’a îmbarcat la 12 ore de dimineață pentru Cerna-Voda, unde a sosit eri dimineață în zori de zi.

Atât la Hârșova (s.n.), pe lângă care am trecut la miezul nopții, cât și la Cerna-Voda, tot orașul a fost toată noaptea iluminat și populațiunea în picioare. ”27

Legea de administrare a Dobrogei, operă, în primul rând, a lui Mihail Kogălniceanu, Carol I și Remus Opreanu, prefect de Constanța, din anul 1880, a constituit nu doar o extindere a Constituției României asupra Dobrogei, dar încă o lecție de rezolvare în mod democratic a problemei minorităților naționale. Comunitatea tradițiilor de viață materială și spirituală a românilor din toate provinciile locuite de ei, conștiința unității teritoriale, de limbă și aspirații statornice. În matca vechii Dacii, au constituit, de-a lungul secolelor de dominație otomană, liniile de forță care au asigurat perenitatea poporului român și, în consecință, ascendența sa întru realizarea unirii

26 23 iulie 1878 – Seișanu, Romulus: Dobrogea . Gurile Dunării și Insula Șerpilor, Schiță monografică; Studii și documente, (Tipografia ziarului) Universul, București, 1928, pag 183; după alte surse, 4 august 1878 (Reminiscences of the King of Roumania – edited from the original with an introduction by Sydney Witman, Harper and Brothers, New York and London, 1899, pag. 321)

27 Seișanu, Romulus: Dobrogea. Gurile Dunării și Insula Șerpilor , Schiță monografică; Studii și documente, (Tipografia ziarului) Universul, București, 1928, pag 190

simbolice a Țării Românești, Moldovei și, ulterior, Transilvaniei. Pe malul drept al Dunării, mozaicul etnic a reliefat în trecutul României de la Mare ceea ce academicianul Constantin Brătescu a sintetizat într-o inspirată expresie: ,,O Europă și o Asie în miniatură”. Poate tocmai de aceea așteptările dobrogenilor erau mari, iar Carol I nu a precupețit nici un efort pentru a le da un răspuns pe măsură, așa cum făgăduise tatălui său.

Pentru administrația română din Dobrogea, organizarea învățământului a constituit una din principalele provocări. Existența unei populații eterogene și eterodoxe făcea ca lucrurile să fie mult mai greu de dus la îndeplinire. Era nevoie în primul rând de școli și dascăli. În mod constant rapoartele prefecților către autoritățile de la București conțineau informații despre situația școlilor,

rapoarte care se încheiau frecvent cu angajamentul “Vor prospera căci mă voi ocupa zilnic de dânsele”28, atunci când era vorba de școlile publice. “Espunerea generală a situațiunei județului” cuprindea de fiecare dată un capitol amănunțit privitor la stadiul construcției școlilor, numărul de elevi și dascăli în fiecare an școlar. În raportul prefectului Opreanu din 2 decembrie 1878 se menționează: “În comuna Varoșiu, considerată suburbia Hîrșovei și locuită de români, este școală

care funcționează cu 2 camere încăpătoare, 100 elevi, are necesitate de mici reparații și o sobă a învățătorului ei român; școala frecventată de 30 elevi.”29 Școala din Varoș funcționa de ceva vreme în apropierea bisericii “Sfântul Nicolae”, construită în 1857, iar învățătorul (conform mărturiei unuia dintre descendenții săi) a fost Ioan Burnescu, brașovean stabilit în oraș în 1875, “funcționar de stat” până în 189330 și multă vreme ocupant al postului de primar (sau ajutor de primar, vicepreședinte, consilier etc.) pe parcursul primului sfert al secolului XX. Deși perioada în care acesta a fost “în fruntea obștei” a fost destul de îndelungată iar numele lui apare în numeroase

documente legate de edificarea unor clădiri și instituții reprezentative pentru oraș (biblioteca, spitalul, biserica etc.), modestia sa tipic ardelenească a făcut ca în memoria colectivă a urbei el să fie mai puțin prezent.

Venit de la Ismail, Ioan Cotovu a fost numit institutor pentru clasa I și director al școlii publice la 9 decembrie 1878. Va conduce școala până în anul 1892 și își va pune amprenta pe dezvoltarea

învățământului în oraș.31 În calitate de

director al școlii, a avut privilegiul de a prezenta lui Carol I un raport la împlinirea a 10 ani de activitate a școlii

din Hârșova, la 13 septembrie 1889, “cu ocazia poposirii acestuia în portul dunărean”32 La finalul

carierei, va fi urmat de către unul din fiii săi, Vasile. În primii ani ai secolului XX avea să fie construit noul local al școlii, o clădire impunătoare care domină partea veche a orașului și care, la

28 Direcția Generală a Arhivelor Statului din RSR: Din tezaurul documentar dobrogean, București, 1988

29 Ibidem.

30 Vulcan, Petru: Albumul Național al Dobrogei. 1866 – 1877 – 1906, București, Tipografia Regală (Piața Palatului Regal), 1906, pag. 57

31 Covacef, Z.: Pionieri ai culturii românești în Dobrogea: Ioan Cotovu și Vasile I. Cotovu, în “Analele Dobrogei”, I, 1, 1995, pag. 127-128

32 Covacef, Z.: op. cit. , pag. 129

vremea respectivă a stârnit admirația (dar și invidia) aleșilor din Constanța.33 Noul local avea să ofere condiții prielnice pentru funcționarea optimă a celor două instituții de cultură mult râvnite de cei doi: muzeul și biblioteca. Câțiva ani mai târziu, în apropiere avea să fie construită noua biserică, “Sfinții Împărați Constantin și Elena”, un edificiu reprezentativ și la fel de impunător.

Frământările istoriei aveau să aducă din nou peste oraș umbra războiului. Mai întâi cu prilejul “războaielor balcanice”, mai apoi Primul Război Mondial. Printre “victime”, muzeul, școala și biserica. Pierderile au fost impresionante: peste 300 de case complet distruse, multe altele grav avariate; documentele din arhive – dispărute definitiv.34 La sfârșitul conflagrației, V. Cotovu redeschide muzeul în două încăperi ale propriei locuințe, în așteptarea unor vremuri mai prielnice.

Muzeul avea să fie inaugurat din nou oficial la 29 mai 1926, în prezența regelui Ferdinand și a Reginei Maria, avea să sufere din nou pierderi importante de patrimoniu la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, atunci când văduva fondatorului său, nemaiputând să-l administreze, acceptă transferul inventarului către muzeul din Constanța. Dar, despre toate acestea, mai târziu…

În tot acest timp, viața orașului de la Dunăre a continuat în ritmul noilor vremuri, păstrând o oarecare importanță între localitățile zonei atâta timp cât a fost reședință de raion. Mai târziu, importanța economico-socială a scăzut, pe când cea cultural-istorică a rămas o constantă a evoluției sale. Încercarea de industrializare forțată din anii ’80, care a presupus deschiderea șantierelor de investiții pentru o fabrică de sârmă și un șantier naval, a condus la descoperirea a numeroase noi vestigii arheologice (o parte din ele prezentate în prima parte a lucrării) care i-au “încurcat” foarte mult pe constructorii presați de termene de punere în funcțiune, dar i-a pus pe oamenii locului în situația de a se gândi la redeschiderea muzeului.

Și tot un dascăl, Constantin Nicolae, profesor de istorie atașat de valorile locale și dedicat arheologiei, a depus toate eforturile pentru realizarea acestui deziderat, care a făcut posibilă o a treia inaugurare a muzeului de la Hârșova, în anul 2006, în prezența unui rege al României.

33 “Abia acum trei ani s’a isprăvit școala primară mixtă de la Hârșova, care are tot atâtea săli de clasă, ca și ceea ce se face acum la Constanța; școala de la Hârșova cât de falnică – acei cari au văzut’o pot să mărturisească – nu a necesitat de cât o cheltuială de 96 mii lei!”; Lascu, Stoica : Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947), Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, Constanța, 1999, Doc. 194, pag. 376

34 “Lipsesc în întregime documentele din perioadele 1878-1886 și 1888-1910 iar din anii 1887, 1911-1914 și 1917-1918 se păstrează doar 16 dosare”, cf. [Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România]: Îndrumător în arhivele statului – Județul Constanța, București, 1977, pag. 55

Carol I – 1 mai 1904

Atașamentul familiei regale față de Dunăre, manifestat prin frecventele croaziere pe fluviu, mai ales înainte de finalizarea complexului feroviar de la Cernavodă care nu era de natură să încurajeze călătoriile cu trenul, au prilejuit în 1904 derularea unui eveniment cu semnificație deosebită pentru orașul nostru – inaugurarea Muzeului Regional al Dobrogei.

Muzeul a fost organizat de învățătorul Vasile Cotovu fiul lui Ioan Cotovu întemeietorul școlii de stat din oraș, în primii ani ai secolului al XX-lea, în clădirea vechii școli. Muzeul a fost rezultatul strădaniei dascălului, a copiilor și locuitorilor orașului, care au adunat de-a lungul timpului fragmente de inscripții, vase și fragmente, monede, tablouri, roci, costume populare.

Muzeul este organizat astfel încăt să ilustreze, nu numai istoria locului, prin vase din ceramică, inscripții, ilustrații, dar și etnografia, structura geologică, flora și fauna Dobrogei. Totul este completat cu o colecție de tablouri, copii și gravuri, fotografii35. În mijlocul sălii se află o miniatură a monumentului de la Adamclisi, ca un adevărat simbol, după cum precizează cronicile vremii.

În colecțiile speciale ale bibliotecii Universității din Kent, Marea Britanie, se păstrază un minunat album de fotografii din care, o parte, descriu această croazieră (pag. 36-57). Hârșova este menționată distinct printre „locuri unde ne-am oprit”.

Faptul că muzeul prezintă o importanță deosebită, este demonstrat de vizitarea sa, în repetate rânduri, de către Vasile Pârvan. Savantul este atras, aici, în primul rând de inscripții și de un fragment de arhitravă din marmură, pe care le publică în 1913.36 Așa cum rezultă din Cartea de

35 Cea mai completă descriere a muzeului în forma sa inițială se datorează lui Ap. D. Culea în ziarul „Dobrogea nouă” din 1 august 1911. Vezi, Stoica Lascu, Doc. 268, p. 523-524.

36 Vasile Pârvan, Descoperiri nouă în Scythia Minor, AAR, MSI, XXXV, 1913, p. 478-491, vezi și imaginea de la pagina 3 a acestei lucrări.

Aur, prin muzeu trec, în această perioadă, mari personalități ale vieții cultural-științifice românești care rămân impresionate de bogăția și varietatea exponatelor.37

Inaugurarea muzeului, dar și a bibliotecii avea să fie consfințită pe prima pagină a unui document care a rămas cunoscut sub numele de Cartea de Aur, pe a cărei primă pagină se regăsesc semnăturile principalilor participanți la ceremonie.

Vizita Altețelor Sale se face cunoscută și locuitorilor din Dobrogea, dar totodată și

generațiilor următoare, prin articolul publicat în ziarul dobrogean „Farul” din data de 2 mai 1904, pe care considerăm că este util să îl reproducem integral, ca dovadă a atmosferei în care s-a desfăsurat evenimentul:

“FAMILIA REGALĂ ÎN DOBROGEA

La Hîrșova

Primirea făcută Înalților Oaspețĭ la Hîrșova a fost de asemenea foarte călduroasă.

Orașul era frumos decorat și steagurile tricolore fîlfăiaŭ în aer, la ferestrele și balcoanele tuturor caselor. La debarcader s’a ridicat un arc de triumf, iar alături de el o tribună. Vre-o 4000 de sătenĭ venițĭ din plasa Hîrșova așteptaŭ pe mal sosirea M.S. Regeluĭ și Familieĭ Sale. Eleviĭ tuturor școalelor primare din plasă, îmbrăcațĭ sărbătorește, așteptaŭ și eĭ.

La ora 10 un foc de tun anunță sosirea canonierei « Rahova », pe care se aflaŭ A.S. Principele Ferdinand, miciĭ Principĭ Carol și Elisaveta și d. prim-ministru Sturdza, carĭ s’aŭ dat jos la debarcader ; iar după 20 minute sosi și « Orientul ».

D. locotenent Niculescu, căpitanul portuluĭ prezentă M.S. Regeluĭ raportul, iar d. Burghelea, primarul orașuluĭ, a urat bună venire Înalților Oaspețĭ, prezentîndu-Le pîinea și sarea.

Maĭ multe doamne au oferit Regineĭ și Principeseĭ buchete de florĭ, iar d. I. V. Tomoșoiŭ, în numele hîrșovenilor, a prezentat A.S.R. Regale miculuĭ Principe Carol o sabie, pe a căreia lamă eraŭ gravate cuvintele : « 1 Maiŭ 1904. Cetățeniĭ hîrșovenĭ Prințuluĭ Carol, viitorul Împărat al Românilor ».

După aceea Înalțiĭ Oaspețĭ, împreună cu primul-ministru și ministrul de lucrărĭ publice, aŭ parcurs pe jos stradele Carol I, Remus Opreanu și Telegrafuluĭ, până la școala primară, unde aŭ vizitat salele claselor, Ateneul, sala de conferințe și unde un elev, îmbrăcat într’un costum de gladiator roman, a recitat niște versurĭ ocazionale, ceea ce a făcut multă plăcere Suveranuluĭ.

37 Z.Covacef, op.cit, p. 130-131

Pe tot parcursul străzilor, Înalțiĭ Oaspețĭ aŭ fost viŭ aclamațĭ de mulțime, iar un fotograf a luat maĭ multe vederĭ foarte reușite.

La ora 11 M.S. Regele și Familia Sa s’aŭ reîmbarcat, continuîndu-șĭ drumul în josul Dunăreĭ.”

(″Farul”, I, nr. 24, 2 mai 1904, 2-3)38

38 Lascu, Stoica : Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947), Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, Constanța, 1999, Doc.

152, pag. 322

Cu modestie, ultima dintre semnături este a lui Vasile Ioan Cotovu, omul căruia i se datorează această importantă realizare.

Odată inaugurat, muzeul avea să stârnească interesul călătorilor pe aceste meleaguri, dar și oamenilor de știință veniți să înmulțească datele depre acest pământ românesc. Pe lângă Vasile Pârvan, amintit anterior, au mai trecut pe aici profesorul Ioan Simionescu de la universitatea din Iași, geolog de prestigiu care avea să păstreze în colecția personală un număr mare de amoniți de mari dimensiuni descoperiți în calcarele stâncilor ce străjuiesc orașul, dar și Raymund Netzhammer, un elvețian care a dus imaginea muzeului hârșovean în țara cantoanelor, unde este păstrată în arhivele mănăstirii „Maria Einsiedeln” și asupra căruia de Apostol D. Culea atrage atenția în articolul menționat anterior, dându-l exemplu contemporanilor pentru interesul pe care îl acordă valorilor istoriei.

Ferdinand – 29 mai 1926

Mai mult sau mai puțin întâmplător, redeschiderea muzeului după primul război mondial avea să se întâmple tot cu prilejul unei croaziere pe Dunăre. De data aceasta, pe iahtul regal „Ștefan cel Mare” se aflau Regele Ferdinand și Regina Maria, și ei foarte atașati de Dobrogea și oamenii ei. Regina Maria descria de altfel într-un volum de amintiri conviețuirea pașnică a locuitorilor de diferite naționalități din localitățile dobrogene și solicitudinea cu care fiecare în parte îl tratează pe cel care nu e ca el:

„Am trecut printr-un sătuc locuit de pescari ruși, a căror înfățișare este atât de deosebită de cea a țăranilor români. De la prima privire recunoști statura uriașă, cu bărbi impozante, ochi albaștri, în cămăși roșii care se văd de la distanță.

Mai ales în Dobrogea aceste naționalități se înghesuie împreună: pe lângă români, bulgari, turci, tătari, ruși, în unele locuri chiar germani, trăiesc în pace unii lângă alții. (s.n.) ”39

Printre însoțitori se găsea și colonelul profesor Gheorghe Grințescu care ne-a lăsat în presa vremii o descriere amănunțită a drumului început la 21 mai. În apropiere de Hârșova, observă și el urmele istoriei între pereții de piatră:

„aici apa întinsă, gârle, lacuri, grinduri cu lăstari sau păduri bătrâne, fânețe ori întinderi imense de stuharii, maluri joase, boturi de deal abrupte și stâncoase, de un colorit alb și roșcat, în care lovește apa spumegând taine, ca în pereții stâncoși de la Hârșova de sus, unde se mai văd și azi urmele care ne vorbesc de un castel genovez.”40

Era o zi importantă pentru oraș, astfel că locuitorii și-au manifestat entuziasmul așa cum se întâmplase și cu 22 de ani în urmă. A urmat evenimentul central al zilei:

„ajung la Hârșova, vizionează Muzeul de antichități, expoziția de la școala de fete, iar regele iscălește în condica muzeului.”41

Pe lângă pagina din Cartea de Aur care stă mărturie în acest sens, pagină pe care se disting și de data aceasta semnăturile participanților (prefectul județului Constanța, președintele Comisiei Interimare Hârșova în calitate de reprezentant al autorității locale – Romulus Duțescu – și, din nou, Conservatorul și întemeietorul Muzeului, Vasile Ioan Cotovu), evenimentul avea să fie consfințit și pe placa de marmură plasată pe frontispiciul clădirii.

39 Marie, Queen of Rumania: My Country, (Ed.) Hodder and Soughton, London, New York, Toronto (for The Times), 1916, pag. 16

40 Grințescu, Gheorghe: Note din călătoria pe Dunăre și în Dobrogea în Propilee, 1, 14, 1 octombrie 1926, pag. 6

41 Ibidem

Placa avea să dăinuie multă vreme și să aducă aminte locuitorilor orașului de acea zi memorabilă. Acoperită cu un strat consistent de tencuială în vremea regimului comunist, avea să fie redescoperită în primăvara anului 2005 și mutată la loc de cinste într-una din sălile muzeului de azi.

La 1 ianuarie 1929 V. Cotovu se pensionează. Rămâne mai departe alături de lucrările sale,

școala și muzeul, pe care le păstorește până la trecerea în neființă.

După cum spuneam anterior, muzeul a funcționat în acest loc până în primii ani ai regimului comunist. Muzeul din Constanța preia inventarul arheologic ce putea fi transportat, în condițiile în care soția întemeietorului său nu mai poate asigura întreținerea lui. Restul pieselor sunt împrăștiate la membrii de familie ori la diverse alte persoane. Inscripțiile rămân pe loc, în curtea școlii, lângă zid, vreme de mai mulți ani. Unele dintre ele s-au pierdut din nefericire.

Ani buni, atât muzeul cât și întemeietorul său au rămas adânc întipăriți în conștiința locuitorilor orașului. Cei mai bătrâni, care se mândreau cu istoria locurilor, nu au înțeles niciodată de ce muzeul a fost desființat.

Era firesc ca gândul refacerii muzeului să apară din nou, pentru a se încerca valorificarea numeroaselor descoperiri arheologice și istorice din zonă. Multă vreme, lucrul acesta n-a fost posibil, sau n-a fost considerat o prioritate. Nu se cunosc încercări de refacere între anii 1949 și 1975, până când istoria “n-a mai dat pace” cercetătorilor! Perioada imediat următoare anului 1987 a readus în discuție problema muzeului din Hârșova.42

Și a urmat…

42 O descriere detaliată a etapelor parcurse în perioada 1975-2000 vezi în: Nicolae, Constantin : Pagini din istoria muzeului de la Hârșova, în

Analele Dobrogei, 2006-2008, pag. 337-349

Mihai I – 20 aprilie 2006

20 aprilie 2006 – o zi de neuitat, o zi care se va păstra vie în memoria tuturor locuitorilor orașului, datorită vizitei regelui Mihai însoțit de soția sa regina Ana. În această zi Hârșova a îmbrăcat haine de sărbătoare pentru a-i primi cum se cuvine pe cei doi oaspeți de seamă. În această zi urma să fie deschis oficial, pentru a treia oară în decurs de un secol în prezența membrilor familiei regale, Muzeul de la Hârșova.

Timp de patru ore, Majestățile lor au fost în centrul atenției autorităților județene si locale, a cercetătorilor care au trudit la scoaterea la lumină a comorilor orașului în ultimii ani, dar mai ales a locuitorilor orașului, care s-au străduit să se pregătească cât mai bine pentru acest eveniment.

Atmosfera ne-a dus cu gândul la relatările despre celelalte prilejuri în care membri ai casei regale au poposit în oraș pentru a da cinstirea cuvenită istoriei locale, 1 mai 1904 și 29 mai 1926.

Întâmpinați cu pâine și sare, în buna tradiție a poporului nostru, înalții oaspeți au poposit mai întâi în sala de ședințe a Primăriei, care a fost neîncăpătoare pentru mulțimea dornică să-i vadă pe rege și pe regină. Printre multele daruri primite de regele Mihai din partea primarului Ionel Chiriță cel mai deosebit cadou a fost o plachetă de aur, pe care era inscripționat “Majestății Sale Regele Mihai I, Regele românilor, pentru sprijinul acordat localității Hârșova de-a lungul anilor.”

Răspunzând gândurilor bune astfel exprimate, Majestatea Sa a declarat :

“Vreau să mulțumesc pentru ce ați scos la iveală în ceea ce privește legătura familiei mele cu Dobrogea. Pentru mine, acest lucru este mai mult decât important. Este foarte adevărat că o țară fără trecut nu este o țară.”

În program a urmat vizita la Muzeul de Istorie al orașului. Regele Mihai a străbătut pe jos drumul de la primărie până la sediul muzeului. Localnicii s-au înghesuit să îi salute pe înalții oaspeți și nu au fost puțini cei care au povestit ceea ce bunicii și părinții le spuseseră despre familia regală.

O galerie impresionantă de imagini stau de data aceasta mărturie unor momente pline de semnificații. Am ales doar câteva, care ne amintesc de emoțiile trăite la momentul respectiv: popasul la poarta muzeului, dezvelirea plăcii de

marmură care, asemeni predecesorilor, leagă muzeul de prezența membrilor casei regale în mijlocul locuitorilor orașului, tăierea panglicii inaugurale și primii pași la intrarea în muzeu.

Aici, Majestatea sa a fost cuprins de emoție la întâlnirea cu placa de marmură care stă la loc de cinste în muzeu și amintește de trecerea regelui Ferdinand și a reginei Maria prin istoria orașului. E la fel de adevărat că toți cei care au asistat la acest moment au fost profund impresionați de această întâlnire peste ani a două din personajele hotărâtoare pentru istoria României moderne.

După vizitarea tuturor sălilor cu exponate atent rânduite în spațiul care deja începe să devină neîncăpător, vizitatorii s-au îndreptat către exponatele aliniate de-a lungul aleilor din curtea muzeului, cărora le-au dat aceeași binemeritată

atenție. În tot acest timp, locuitorii veniți să participe la eveniment și-au manifestat permanent satisfacția de a avea în mijlocul lor pe cel pe care, unii, l-au așteptat vreme îndelungată. Emoțiile i-au stăpânit în mare măsură pe toți cei prezenți.

Și pentru că istoria e făcută să se repete, câteodată, trebuie să amintim din nou Cartea de Aur a muzeului: un moment de o asemenea

însemnătate nu putea să nu fie păstrat pentru vremurile care urmează; deschiderea unui nou capitol în viața muzeului avea să fie însoțită de cuvinte de apreciere la adresa celor care au ostenit întru cinstirea înaintașilor, cu adâncă recunoștință celor care au cinstit cum se cuvine acest eveniment.

Au urmat momente la fel de semnificative în programul vizitei. Răspunzând invitației făcute de autoritățile locale, înalții oaspeți s-au întâlnit și cu cei mai tineri locuitori ai orașului, copiii de la grădinița “Tic-Pitic”, și ei vizibil emoționați de evenimentul la care luau parte, după care au participat la slujba religioasă care a fost ținută de Mitropolitul Tomisului împreună cu un sobor de preoți în Biserica “Sfinții Împărați Constantin și Elena”. În cadrul acestei slujbe, a avut loc și sfințirea plăcii inaugurale de la Centrul de zi pentru elevi aflați în dificultate, instituție ce a primit numele “Principele Mihai”.

Martor și participant la eveniment, domnul Ionel Chiriță, primar al orașului în anul 2006 când Familia regală a vizitat orașul Hârșova își amintește acele momente:

“ Prezența regelui în comunitatea noastră a fost un moment foarte important. Mobilizarea autorităților pentru sosirea Majestății Sale a fost una remarcabilă. Ziua când Majestatea Sa regele a vizitat Hârșova a fost un moment unic, probabil irepetabil. Această zi a debutat intr-un fel cu normalitate dar a fost o zi bine pregătită, și în același timp unică.”

Am vrea să credem că e posibil să îl contrazicem; să sperăm că vom avea ocazia să retrăim astfel de momente în anii care vin, nu pentru a inaugura muzeul care a intrat pe făgașul normalității, ci pentru a ne cinsti istoria alături de unii din cei care au făurit-o.

În loc de încheiere

Am încercat pe parcursul multor zile de trudă să deslușim tainele istoriei locale și să prezentăm câteva momente semnificative din istoria orașului. Vremea când „Hârșova e frumoasă dar e tristă” de care aminteam la începutul lucrării s-a pierdut în negura timpului; mulți din oamenii pe care i-am amintit pe parcurs, de asemenea, dar e de datoria noastră să le păstrăm vie memoria și să le cinstim realizările.

Poate că această lucrare e un prim pas; cu fiecare întrebare la care găseam răspuns altele nenumărate se iveau. Suntem convinși că vom continua și vom descoperi și noi, alături de cei care s-au dedicat acestei munci, lucruri noi despre orașul în care trăim.

Am încercat să insistăm mai puțin pe lucrurile deja știute și să găsim informații noi, inedite.

Am apelat nu numai la sursele clasice de informare (în primul rând o parte din cărțile păstrate la Biblioteca Județeană “Ioan N. Roman” din Constanța) ci și la copii ale unor cărți de mult uitate pe care le-am regăsit căutând atent în imensul ocean de informație numit Open Library.

Mulțumim pe această cale domnului prof. dr. Constantin Nicolae, care ne-a sprijinit permanent în încercarea noastră de a prezenta un crâmpei de istorie din existența milenară a Hârșovei.

Nicoleta-Victoria Cioară Ana-Maria Lungu Sandra-Georgiana Micu

Cosmina-Mădălina Stoian Coordonator, prof. Marcel Petcu

Liceul Teoretic “Ioan Cotovu” Hârșova

Bibliografie

[Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România]: Îndrumător în arhivele statului – Județul Constanța, București, 1977

[Direcția Generală a Arhivelor Statului din RSR]: Din tezaurul documentar dobrogean, București, 1988

Arbore, Alexandru P. : Din etnografia Dobrogei (Extras din « Arhiva Dobrogei »), Tipografia Curții Regale F. Göbl Fii,

1920

Culea, Apostol D. : Cât trebuie să știe oricine despre Dobrogea, Trecutul-Prezentul-Viitorul, Ed. Casei Școalelor, București, 1928

Lascu, Stoica : Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947), Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, Constanța, 1999

Pârvan, Vasile: Începuturile vieții romane la gurile Dunării, Cultura Națională, București, 1923

Seișanu, Romulus: Dobrogea (Gurile Dunării și Insula Șerpilor), Schiță monografică; Studii și documente, (Tipografia ziarului) Universul, București, 1928

Vlădescu-Olt, M. : Constituția Dobrogei, (Tipografia) Dor. P. Cucu », București, 1908

Vulcan, Petru: Albumul Național al Dobrogei. 1866 – 1877 – 1906, București, Tipografia Regală (Piața Palatului Regal),

1906

Open Library – digitized e-books

[A British Resident of Twenty Years in the East]: The Frontier Lands of the Christian and the Turk; comprising Travels in the Regions of the Lower Danube. In 1850 and 1851, (in two volumes), Richard Bentley (Burrlington Street), London, 1853

Allard, C. (le Dr); Souvenirs d’Orient – Les Échelles du Levant, (Éditeurs) Adriene le Clere et Cie (Rue Cassette, 29), (Éditeur) C. Dillet (Rue de Sévres, 15), Paris, 1864

de B*** (monsieur): Memoires historiques et geographiques sur la Valachie, (chez) Henry-Louis Broenner, Francfort et Leipsic, 1778

Beattie, William (M.D.): The Danube: its History, Scenery, and Topography., Virtue and Co., London, (1844)

Chesney, R. A. (Colonel, D.C.L., F.R.S.); The Russo-Turkish Campaigns of 1828 and 1829 (with a View of the Present State of Affairs in the East), Redfield, (110 and 112 Nassau Street), New York, 1854

Chesney, R. A. (Colonel, D.C.L., F.R.S.); The Russo-Turkish Campaigns of 1828 and 1829 (with a View of the Present State of Affairs in the East) Third Edition, Smith, Elder & Co., (65, Cornhill), London; Smith, Taylor & Co., Bombay, 1854

Chopin, M.; Ubicini, A. : Provinces danubiennes et roumaines, (Éditeurs) Firmin Didot Frères, Paris, 1856

Deans, William: History of the Ottoman Empire From theEarliest Period to the Present Time, A Fullarton & Co., (106 Newgate Street) London; and (44 South Bridge) Edinburgh, 1854

Elliott, C. B. (M.A. F.RS); Travels in the Great Empires of Austria, Russia, and Turkey, (in two volumes), Richard Bentley (Burrlington Street), London, 1838

Farcy, Camille: La guerre sur le Danube (1877-1878), (Imprimeur-Èditeur) A. Quantin, Paris, 1879

Felmer, Martino: Primae lineaeM. Principatus Transilvaniae HISTORIAM antiqvi, medii et recentoris aevi exhibentes et illustrationes…, Typis Barthianis, Cibinii, (Anno) 1780

Forbes, Archibald: Czar and Sultan – The Adventures of a Brittish Lad in the Russo-Turkish War of 1877-78, (Ed.) J. W. Arrowsmith, (11 Quay Street) London și Simpkin, Marshall, Hamilton, Kent & Company Limited, London, 1894

Ghika, Aurélie (la Princesse): La Valachie moderne, au comptoir des imprimeurs, (Quai Malaquais, N. 15), Paris, 1850

Gibbs, Philip : The Balkan War – Adventures of War With Cross and Crescent, Small, maynard and Company (Publishers), Boston, f.a.

Grant Barnwell, R. : The Russo-Turkish War… Illustrated With Maps and Numerous Engravings., (Ed.) A. Roman & Company (11 Montgomery Street), San Francisco, California, (1878)

Jerrold, Walter: The Danube, (Ed.) Methuen & Co. Ltd. (36 Essex Street W. C.), London, 1911

Kanitz, Felix Philip: Donau-bulgarien und der Balkan, (1882)

Kennard, (Lady): A Roumanian Diary (1915, 1916, 1917), (Ed.) William Heinemann, London, 1917

Kogalnitchan, Michel (de): Histoire de la Valachie, de Moldavie et des valacques transdanubienes, (Tome premier 1241

– 1792), Librairie de B. Behr, (13, Oberwallstrasse), Berlin, 1837

Magnus, Leonard A. (LL.B.) : Roumania’s Cause & Ideals, (Ed.) Kegan Paul, Trench, Trubner & Co. Ltd., London și E.

P. Dutton & Co., New York, 1917

Marie, Queen of Rumania: My Country, (Ed.) Hodder and Soughton, London, New York, Toronto (for The Times), 1916

Millet, F. D. : The Danube – From the Black Forrest to the Black Sea, (Ed.) Harper & Brothers (Franklin Square), New York, 1892

von Moltke (baron): The Russians in Bulgaria and Rumelia in 1828 and 1829;(During the Campaigns of the Danube, the Sieges of Brailow, Varna, Silistra, Shumla, and the Passage of the Balkan by Marshal Diebitch), John Murray, (Albemarle Street), London, 1854

Monteith, W. (Lieut.-General, K.L.S., F.R.S., &c. &c.): Kars and Erzeroum: with the Campaigns of Prince Paskiewich in 1828 and 1829; and an Account of the Conquest of Russia Beyond the Caucasus, From the Time of Peter the Graet to the Treaty of Turcoman Chie and Adrianopole., (Ed.) Longman, Brown, Green, and Longmans, London, 1856

Perrot, A.M.: Itinéraire de la Turquie d’Europe et de provinces danubiennes (description géographique et militaire de toutes les routes, villes, forteresses et ports de mer de cet empire), (Éditeur) Ch. Tanera, Librairie pour l’art militaire, les sciences et les arts, (Quai des Augustins, 97), 1855

Pittard, Eugène : La Romanie ; Valachie, Moldavie, Dobrudja, Editions Bossard, Paris, 1917

Quin, Michael J.: A steam Voyage Down the Danube. With Sketches of Hungary, Wallachia, Servia, and Turkey, &c.,(in two volumes), Richard Bentley (Burrlington Street), London, 1835

Schem, A. J. (prof.): The War in the East. (An Illustrated History of the Conflict Between Russia and Turkey, With a Review of the Eastern Question.), (Ed.) H. S. Goodspeed & Co., New York, & Cincinnati, O., (1878)

Thouvenel, M. Édouard: La Hongrie et la Valachie (Souvenirs de voyage et notices historiques), (Librairie-Éditeur) Arthus Bertrand, (Rue Hautefeuille, 23), Paris, 1840

Ubicini, A.: La Turquie actuelle, Librairie de L. Hachette et Cie (Rue Pierre-Sarrazin, No 14), Paris, 1855

Witman, Sidney : Reminiscences of the King of Roumania, Harper and Brothers, New York and London, 1899

Periodice

Boca, M. : Dobrogea veche în stampe și gravuri (1826 – 1882), în Pontica, 1, 1968

Covacef, Z.: Pionieri ai culturii românești în Dobrogea: Ioan Cotovu și Vasile I. Cotovu, în “Analele Dobrogei”, I, 1,

1995

Grințescu, Gheorghe: Note din călătoria pe Dunăre și în Dobrogea, în Propilee, 1, 14, 1 octombrie 1926

Ionescu-Dobrogianu, Marin : Dobrogia acum o sută de ani, în Viața Dobrogeană, I, 4, 1 Mai 1927

Nicolae, Constantin : Pagini din istoria muzeului de la Hârșova, în Analele Dobrogei, 2006-2008