HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ 1 — CAPITOLUL I — BĂIATUL DE ODINIOARĂ Domnul și doamna Dursley, de pe Aleea Boschetelor, numărul 4, erau foarte… [609017]

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
1
— CAPITOLUL I —
BĂIATUL DE ODINIOARĂ

Domnul și doamna Dursley, de pe Aleea Boschetelor, numărul 4, erau foarte mândri că
erau complet nor mali, slavă Domnului! Erau ultimii oameni de la care te -ai fi așteptat să fie
amestecați în ceva straniu sau misterios, fiindcă, pur și simplu, nu credeau în astfel de
aiureli!
Domnul Dursley era directorul un ei firme, numite Grunnings, care făcea burghie. Era
un bărbat înalt, mătăhălos, aproape fără gât, dar avea o mustață foarte bogată. Doam na
Dursley era blondă, foarte slabă, și avea un gât, cam de două ori lungimea normală, ceea ce îi
era de mare folos, de oarece își petrecea majoritatea timpului uitându -se peste gard, în curțile
vecinilor, iscodind tot ce se putea. Cei doi aveau un fiu, pe nume Dudley, care era cel mai
reușit copil din lume (după părerea lor).
Familia Dursley avea tot ce și -ar fi putut do ri, dar mai avea și un secret, pe care nu
vroiau în ruptul capului să -l descopere cineva! Le era insuportabil chiar și gândul că cine va
ar fi putut afla vreodată despre familia Potter. Doamna Potter era sora doamnei Dursley, dar
nu se mai văzuseră de câțiva ani buni. De fapt, doamna Dursley pretindea chiar că nu are nici
o soră, deoarece doamna Potter și dragul ei soț bun -de-nimic erau complet opuși felului ei de
a fi. Familia Dursley se cutremura numai la gândul că vecinii lor le -ar fi putut vedea vreodat ă
rudele. Familia Potter avea și ea un fiu, dar domnul și doamna Dursley nu -l văzuseră
niciodată și nici nu doreau așa ceva. Copilul era alt motiv care îi ținea la distanță. Cum să se
joace micul lor Dudley cu un astfel de copil?!?
Când domnul și doamna Dursley se treziră în acea zi de marți, mohorâtă și tristă, în
care începe povestea noastră, în afară de cerul întunecat, nimic nu prevestea lucrurile stranii
și misterioase care urmau să se petreacă în întreaga țară. Domnul Dursley fredona ceva, în
timp ce își lua din șifonier cea mai anostă cravată, bună pentru o zi de muncă, desigur!
Doamna Dursley trăncănea veselă, în timp ce se străduia să -l potolească pe micuțul Dudley,
care nu mai contenea cu ți petele.
Nici unul nu observă bufnița mare și pământie, ca re zbu ra prin fața ferestrei.
La opt și jumătate fix, domnul Dursley își luă servieta, o ciupi ușor de obraz pe doamna
Dursley și încercă să -l sărute pe Dudley, dar rată momentul, fiindcă pe băiat îl apucară nă –
bădăile și începu să împroaște peste tot cu lapte și biscuiți.
— Mare zvăpăiat! zâmbi domnul Dursley și ieși din casă. Se urcă în mașină și plecă. La
colțul străzii, observă primul semn ciudat: un motan care studia o hartă! Preț de o secundă nu
își dădu seama de grozăvia situației, apoi, întoarse brusc capul, să vadă dacă nu se înșelase.
Da, era un motan vărgat, dar nici urmă de hartă! Cum de se gândise, măcar, la așa ceva?
Probabil că lumina îi jucase o festă. Domnul Dursley clipi și se uită fix la motan. Acesta îi
întoarse privirea. În timp ce mer gea mai departe, domnul Dursley continua să privească
motanul prin oglinda retrovizoare. Acum, jivina citea numele străzii, adică se uita la plăcuța
străzii. Cine a mai văzut pisică, care să citească plăcuțele străzilor sau să se orienteze pe
hărți?!? Domnul Dursley ridică din umeri și alungă din minte imaginea motanului. Tot
drumul nu se mai gândi decât cum să obțină în ziua aceea o comandă cât mai mare de
burghie.
Dar, la marginea orașului, imaginea burghielor fu alungată din mintea lui de altceva
strani u. Cum de- abia se mișca, încet ca melcul, în aglomerația șoselei, nu putu să nu observe
oamenii îmbrăcați cât se poate de ciudat, oameni cu pelerine largi pe umeri. Nu putea să

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
2 sufere oamenii îmbrăcați extravagant! Își închipui că era vreo altă modă stupidă. Bătu nervos
cu degetele pe volan, când ochii îi căzură pe un grup de astfel de… ciudați, ca să nu spună
altfel! Șușoteau agitați între ei. Domnul Dursley observă cu stupoare că unii dintre ei nici
măcar nu erau tineri. Cum puteau unii de vârsta lui să poarte acele pelerine fistichii, de
culoare verde -sma rald?!? Ce tupeu pe ei! Apoi, îi trecu prin cap că oamenii aceia strângeau
probabil fonduri pentru cine știe ce, de -aia erau îmbrăcați așa bătător la ochi. Da, asta trebuia
să fie! Traficul se descong estionă și, după puțin timp, domnul Dursley ajunse în parcarea
firmei. Gândul lui era din nou la burghie.
În biroul său, la etajul nouă, domnul Dursley se așeză cu spatele la fereastră. Dacă nu ar
fi făcut acest lucru, cu greu s -ar fi putut concentra î n dimineața aceea la burghiele lui. Așa că
nu văzu bufnițele care zburau în plină zi, deși, ceilalți oameni de pe stradă le văzură. Arătau
cu degetul spre ele și priveau cu gura căscată, în timp ce puzderie de bufnițe tre ceau pe
deasupra capetelor lor. Mu lți dintre ei nu văzuseră o bufniță nici noaptea, darămite ziua!
Domnul Dursley habar n-avea de toate acestea! A urlat la subalterni, a dat telefoane
importante și a mai zbierat un pic. Asta însemna că a fost într -o dispoziție excelentă până la
prânz, când s- a gândit să se mai dezmorțească puțin și s -a sculat de pe scaun să se ducă să -și
cumpere un covrig de la brutăria de vizavi.
Uitase cu totul de oamenii în pelerine, când văzu alt grup, chiar lângă brutărie. Nu -și
putea explica de ce, dar îi dă deau o se nzație de neliniște. Oamenii erau foarte agitați,
șușoteau între ei și nu aveau nici un fel de cutie în care să strângă vreo colectă. Intră în
brutărie și își luă o gogoașă, până la urmă. Când trecu pe lângă acei oameni ciudați, auzi
câteva frânturi din co nversația lor:
— Familia Potter… Da… Așa am auzit…
— Da… Fiul lor, Harry…
Domnul Dursley încremeni locului. Îl năpădi groaza. Vru să le spună ceva acelor
oameni, dar renunță după ce se gândi mai bine.
Fugi până în biroul lui, îi spuse secretarei să nu fie deranjat și puse mâna pe telefon.
Aproape că formase tot nu mărul, când se răzgândi și lăsă receptorul jos. Căzu pe gân duri,
mângâindu- și mustața. Nu, nu… Era cât se poate de stupid din partea lui… Potter era un nume
destul de comun prin acele părți, nu? Probabil că pe mulți îi chema Potter, iar despre Harry,
ce să mai vorbim! Dacă se gândea mai bine, nici măcar nu era sigur că pe nepotul lui îl
chema Harry… Nu- l văzuse niciodată… Poate îl chema Harvey, cine știe? Sau Harold…
N-avea nici un rost s- o neliniștească și pe doam na Dursley! Întotdeauna se indispunea
cumplit, când i se amintea despre sora ei. Și avea și de ce, biata de ea! Dacă ar fi avut el o
asemenea soră… Și, totuși, acei oameni cu pelerine…
Nu prea i- a mai stat capul la burghie în după -amiaza aceea, iar când părăsi clădirea, la
ora cinci, era așa de îngri jorat, încât dădu peste cineva, din greșeală.
— Scuzați! mormăi el către omulețul în care intrase și care se clătină și aproape își
pierdu echilibrul.
Trecură câteva secunde bune până ce domnul Dursley își dădu seama că omul purta o
pelerină violetă. Bărbatul nu părea supărat deloc că fusese aproape trântit la pământ, ba, din
contră, fața i se destinse într -un zâmbet larg și spuse cu o voce, ca un chițăit, care îi făcu pe
toți cei din apropiere să întoarcă mirați capetele:
— N-ai de ce să te scuzi, dragă domnule, nimic nu mă poate indispune azi! Să ne
bucurăm că am scăpat de Știm -Noi-Cine! Chiar și un Încuiat ca tine ar trebui să
preamărească această zi deosebit de fericită!
Și omul îl îmbrățișă pe domnul Dursley și se îndepărtă. Domnul Dursley rămase țintuit

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
3 locului, uimit peste măsură că fusese îmbrățișat de o persoană complet necunoscută. Era
enervat și fiindcă îl făcuse Încuiat, ce -o fi vrut să spună… Se urcă în mașină și se grăbi spre
casă, sperând că totul fusese numai în imaginația lui. Lucru ciudat să spere așa ceva, fiindcă
nu era deloc de acord cu astfel de lucruri stupide, cum ar fi imaginația!
De îndată ce intră pe aleea casei sale, văzu ceva care nu avu darul să -l liniștească:
motanul de dimineață! Acum, stătea așezat pe gardul grădinii sale. Putea să jure că era ace –
lași, după semnele din jurul ochilor.
— Zât! șuieră domnul Dursley supărat.
Motanul nici nu se clinti din loc și îi aruncă o privire rece. Era acesta, oare,
comportamentul normal al unei pisici? Domnul Dursley încercă să nu dea importanță
incidentului și intră în casă. Nici acum nu credea că e cazul să -și îngrijoreze nevasta, așa că
n-avea de gând să amintească nimic din ce i se întâmplase.
Doamna Dursley avusese o zi plăcută, cât se poate de obișnuită. La masă, îi povesti
soțului ei despre problemele pe care le avea vecina cu fiica ei și cum Dudley învățase un nou
cuvânt: „Nu!” Domnul Dursley încerca să se poarte cât mai normal. După ce îl duse pe
Dudley la culcare, coborî în sufragerie pentru a asculta ultimul buletin de știri al zilei:
„Și în final, o știre stranie: au fost observate peste tot în oraș bufnițe cu un
comportament cât se poate de ciudat! Deși bufnițele vânează noaptea, iar peste zi sunt
văzute extrem de rar, de la răsăritul soarelui și până acum, au fost văzute sute de bufnițe,
zburând în toate direcțiile! Oamenii de ști ință nu au găsit încă o explicație pentru această
schimbare de comportament! ”
Comentatorul făcu o pauză, apoi reluă:
„Mare mister! Și acum, Jim McGuffin, cu știrile despre vreme! Ei, Jim, or să mai fie
averse de… bufnițe în noaptea asta?”
„Ei bine, Ted ”, începu meteorologul de serviciu, „nu pot să prevăd așa ceva, dar nu
numai bufnițele s -au purtat ciu dat azi! Oameni din Kent, Yorkshire și Dundee m -au infor mat
că, în loc de ploile pe care le -am promis aseară, a plouat cu… stele căzătoare! Poate că unii
au serbat mai devremeNoaptea Artificiilor! Mai e, oameni buni! Săptămâna viitoa re!
Oricu m, vă promit o vreme umedă pentru la noapte!”
Domnul Dursley rămase nemișcat în fotoliul său. Stele căzătoare peste Marea Britanie?
Bufnițe ziua? Oameni mis terioși cu pelerine extravagante? Și acel zvon despre familia
Potter…
Doamna Dursley apăru cu două cești cu ceai. Nu, nu, nu era bine deloc! Trebuia să -i
spună și ei! Tuși nervos și începu:
— Eh, Petunia, dragă, ai mai auzit ceva despre sora ta… Recent?
Așa cum se așteptase, doamna Dursley tresări nervoasă și iritată. Doar stabiliseră că,
formal, ea nu avea nici o soră!
— Nu! zise ea tăios. De ce?
— Au fost niște știri tare ciudate, murmură domnul Dursley. Stele căzătoare, bufnițe…
oameni ciudați prin oraș…
— Și? izbucni doamna Dursley.
— Păi… m -am gândit că, poate, ar avea vreo legătură cu… știi tu… cu cei de teapa ei!
Doamna Dursley sorbi ceaiul cu buzele strânse. Domnul Dursley se întrebă dacă să
îndrăznească să -i spună că auzise ceva și despre numele Potter… Nu, mai bine nu!… Și
aminti în treacăt:
— Băiatul lor, ăăă… e cam de vâ rsta lui Dudley, nu?
— Așa cred! răspunse doamna Dursley, înțepată.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
4 — Și cum îl chema? Harold, cumva?
— Harry! Un nume urât, cât se poate de obișnuit, după gustul meu!
— Da, dragă, fu de acord domnul Dursley și inima i se strânse dureros.
Nu mai scoase un cuvânt despre acel subiect până se duseră la culcare. În timp ce
doamna Dursley era la baie, el se strecură la fereastră și trase cu ochiul afară, în grădină.
Motanul era tot acolo și privea fix de -a lungul aleii, ca și cum ar fi așteptat ceva sau pe
cineva.
Oare își imagina toate lucrurile astea? Și ce amestec avea familia Potter? Dacă avea
vreun amestec… dacă se dovedea că erau rude cu niște… Oh, ce gând înfiorător!
Se culcară. Doamna Dursley adormi imediat, dar el răsuci totul în minte, iar și iar.
Singurul gând liniștitor înainte de a adormi a fost că, în cazul în care familia Potter avea
vreun amestec, nu vedea de ce ar dori să ia legătura cu el și cu doamna Dursley. Știau, doar,
foarte bine că el și Petunia nu vroiau să știe de ei… Căscă și se întoarse pe partea cealaltă. Nu,
nu putea să -i afecteze în nici un fel…
Dar se înșela amarnic…
Poate că domnul Dursley se cufundase într -un somn adânc, dar motanul de pe gard nu
dădea nici un semn de oboseală. Stătea tot atât de nemișcat ca o statuie, cu ochii ațintiți spre
capătul cel mai îndepărtat al aleii. Nici măcar nu clipi când se auzi ușa unei mașini
trântindu -se sau când pe deasupra capului său zburară două bufnițe. De -abia pe la miezul
nopții, motanul dădu semne de viață.
La capătul aleii supravegheate de motan își făcu apariția un bărbat. Apăruse atât de
neașteptat, ca și cum ar fi ieșit din pământ. Coada motanului se mișcă, iar ochii i se îngustară.
Nimeni nu mai văzuse un individ așa ciudat prin acele locuri. Era înalt, subțire și foarte
bătrân, dacă era să te iei după albul părului și al bărbii, care îi atârnau până la mijloc. Avea o
robă lungă și o pelerină purpurie, care mătura pă mântul, iar în picioare avea cizme cu
catarame și tocuri înal te. Ochii, de un albastru luminos, îi sclipeau sub ochelari, iar nasul era
lung și părea să fi fost spart de cel puțin două ori! Numele omului era Albus Dumbledore.
Albus Dumbledore nu părea să -și fi dat seama deloc că ajunsese într -un loc unde
persoana lui, de la nume la cizme, era nedori tă. Umbla prin buzunarele pelerinei, căutând
ceva. Brusc, își dădu seama că este urmărit și își îndreptă privirile spre motanul de la celălalt
capăt al aleii. Dintr -un motiv anume, imaginea motanului păru să -l amuze, fiindcă începu să
chicotească, și murm ură:
— Trebuia să -mi închipui!
Găsi, în sfârșit, ce căuta. Părea să fie o brichetă argintie. O deschise, o ridică în aer și o
aprinse. Cel mai apropiat bec de pe stradă se stinse cu un mic zgomot. Mai aprinse o dată
bricheta și se stinse următorul bec și tot așa, până când aleea se cufundă în beznă, singurele
două luminițe fiind ochii motanului, care nu -și dezlipea privirea de la noul venit. Dacă
cineva ar fi privit pe după perdele, fie și doamna Dursley, cu privirea ei scrutătoare, nu ar fi
deslușit nimic din ce se petrecea atunci pe alee. Albus Dumbledore puse bricheta la loc, în
buzunar, și își continuă drumul până la casa de la numărul 4. Se opri la gard, lângă motan. Nu
îl pri vi, dar îi vorbi:
— Straniu să vă văd aici, doamnă profesoară McGonagall. Înălță capul și îi zâmbi
motanului, dar acesta se făcuse nevăzut. În locul lui, stătea o femeie cu înfățișare severă și cu
niște ochelari pătrați, întocmai ca semnele din jurul ochilor motanului. Și ea purta o pelerină,
dar de culoarea smaraldului. Era viz ibil tulburată.
— De unde ai știut că sunt eu? întrebă ea.
— Oh… n -am mai văzut o mâță atât de țeapănă!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
5 — Și tu ai fi țeapăn, dacă ai fi stat toată ziua nemișcat pe un gard! zise profesoara
McGonagall.
— Toată ziua? În loc să sărbătorești? Am văzut zeci de oameni veseli sărbătorind
evenimentul, pe tot drumul până aici!
Profesoara McGonagall pufni supărată:
— Hm! Sărbătorind! Nu crezi că ar fi trebuit să fie mai prudenți? Chiar și Încuiații
și-au dat seama că se întâmplă ceva! Au spus la știrile de seară!
Își dădu capul pe spate, arătând spre ferestrele întune cate ale sufrageriei familiei
Dursley.
— Am auzit cu urechile mele! Mulțime de bufnițe… stele căzătoare… Ei bine, nu -s
chiar așa tâmpiți, și -au dat seama. Auzi, stele căzătoare! În Kent! Probabil că e opera lui
Dedalus Diggle, numai el e atât de lipsit de cel mai elemen tar bun simț!
— Nu-i poți învinui pentru asta! În ultimii unsprezece ani nu prea am avut motive să ne
bucurăm!
— Știu prea bine, zise profesoara McGonagall, iritată, dar asta nu îns eamnă că trebuie
să ne pierdem capul! Au fost de -a dreptul neglijenți, au apărut pe străzi în plină zi și măcar să
fi fost îmbrăcați ca Încuiații ăștia! Și zvonurile pe care le -au răspândit peste tot…
Îi aruncă o privire grăbită lui Albus Dumbledore, ca și cum s -ar fi așteptat să -i spună
ceva. El nu zise însă nimic, așa că ea continuă:
— Ce groaznic ar fi dacă în această zi, când Știm -Noi-Cine se pare că a dispărut, să afle
Încuiații ăștia despre noi! A dis părut cu adevărat, nu-i așa, Dumbledore?
— Așa s e pare, slavă Domnului! Vrei cumva puțin șerbet de lămâie?
— Ce să vreau?
— Șerbet de lămâie! Un desert al Încuiaților, care îmi place la nebunie!
— Nu, mulțumesc, făcu profesoara McGonagall cu răceală, ca și cum ar fi zis că nu era
momentul pentru șerbet de lămâie. Așa cum spuneam, chiar dacă Știm -Noi-Cine a dis părut…
— Dragă Profesore, o întrerupse Albus Dumbledore, cum se face că o persoană cu bun
simț ca tine nu -i poate spune pe nume? Ce-s prostiile astea cu Știm-Noi-Cine? Spuneți -i pe
nume: Cap-de-Mort!
Profesoara McGonagall îl fulgeră cu privirea, dar cum era ocupat cu șerbetul, Albus
Dumbledore păru să nu observe.
— E penibil să spunem Știm -Noi-Cine, nu văd de ce ne -ar fi teamă să -i pronunțăm
numele adevărat.
— Da, n-am avea de ce, admise profesoa ra McGonagall, pe jumătate exasperată, pe
jumătate admirativ. Dar e o situație diferită. Fiecare dintre noi știe că Știm -Noi… Oh,
Cap-de-Mort se temea numai de tine!
— Sunt măgulit, dar știi prea bine că el avea puteri, pe care eu nu le voi avea niciodat ă!
zise Albus Dumbledore calm.
— Da, numai fiindcă tu ești prea… nobil, ca să le folosești!
— Oh, bine că e întuneric, n -am mai roșit așa, de când Madam Pomfrey mi -a spus cât
de mult îi plac noile mele acoperitori de urechi!
Profesoara McGonagall îl priv i scurt și zise:
— Bufnițele nu -s nimic, față de zvonuri. Știi ce se zice? De ce ar fi dispărut
Cap-de-Mort? Ce l- ar fi oprit în cele din urmă?
Se părea că profesoara McGonagall ajunsese la punctul culminant al discuției, motivul
pentru care îl așteptase toată ziua, fiindcă nimeni până atunci, pisică ori femeie, nu -l ful-
gerase cu privirea atât de intens, așa cum o făcea ea acum. Era clar ca bună ziua că, orice ar fi

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
6 auzit de la alții, ea nu avea să creadă decât dacă el, Albus Dumbledore, îi spunea că era
adevărat.
Dumbledore era însă foarte ocupat cu șerbetul lui de lămâie, așa că nu răspunse nimic.
— Se spune, accentuă ea, că Știm -Noi… Cap-de- Mort ar fi apărut aseară în Peștera lui
Godrick, pentru a da de familia Potter. Se mai spune că Lily și James Pot ter sunt… sunt…
morți.
Albus Dumbledore plecă privirea, iar ea continuă:
— Nu! Nu, Lily și James Potter… Nu pot să cred… Nu vreau să cred, Albus!
Dumbledore o bătu pe umăr:
— Lasă… Știu… Nu te necăji!
Profesoara McGonagall continuă, cu voce tremurândă:
— Și asta nu e totul! Se spune că a încercat să -l omoare pe fiul lor, Harry, dar n- a reușit,
n-a putut să -l ucidă pe micuț. Nimeni nu știe de ce sau cum, dar se zice că, atunci când a
încer cat să -l omoare pe Harry, puterile l- au pă răsit pe Cap -de-Mort și de aceea a dispărut!
Dumbledore dădu din cap, mohorât.
— E.. E adevărat? întrebă cu sufletul la gură McGonagall. După tot ce a făcut, după câți
a ucis, să nu fi putut să -l omoare pe băiețel? Este uluitor că, din tot ce s -a încercat, tocmai
acest lucru l -a oprit pe Cap -de-Mort… Dar cum de o fi supraviețuit Harry?!
— Putem face numai presupuneri, zise Dumbledore, n- o să știm niciodată cu siguranță.
Profesoara McGonagall scoase o batistă și își șterse ochii pe sub ochela ri. Dumbledore
oftă din rărunchi, în timp ce -și consultă ceasul de aur masiv, pe care îl scosese din buzunar.
Ceasul avea douăsprezece limbi și nici o cifră. În schimb, pe margine se mișcau planete
micuțe. Probabil că însemnau ceva pentru Dumbledore, fiindcă puse ceasul înapoi în bu –
zunar și zise:
— Hagrid întârzie. Bănuiesc că el ți -a spus că voi fi aici, nu?
— Da! răspunse profesoara McGonagall. Și bănuiesc că o să -mi spui de ce te afli
tocmai în acest loc.
— Am venit să -l duc pe Harry la casa unchiului și mătușii lui. Ei sunt singura familie
pe care o mai are copilul.
— Doar nu vrei să spui… nu se poate așa ceva… că e vorba de oamenii care locuiesc
aici? exclamă McGonagall, sărind în picioare și arătând spre casa cu numărul 4.
Dumbledore, nu se poate! I- am urmărit toată ziua, sunt complet diferiți de noi! Și copilul ăla
al lor… A lovit- o cu piciorul încontinuu pe mama lui, urlând că vrea bomboane. Harry Potter
să stea aici! Imposibil!
— E locul cel mai bun pentru el, rămase Dumbledore neclintit. Mătușa și unchiul lui îi
vor explica totul, când se va face mare. Le-am scris o scrisoare.
— O scrisoare? repetă profesoara McGonagall, abia auzit, sprijinindu -se de zid. Cum
crezi că poți explica toate astea într -o scrisoare? Dumbledore, mă uimești! Oamenii ăștia
n-or să -l înțeleagă niciodată! În curând, o să fie faimos, o legendă vie! Se vor scrie cărți
despre el și toți copii îl vor cunoaște sau vor dori să -l cunoască!
— Exact! replică Dumbledore, uitându -se peste ochelarii lui în formă de semilună.
De-ajuns să zăpăcească orice băiat. Faimos, înainte de a putea vorbi sau merge! Faimos
pentru ceva despre care habar n- are! Acum vezi și tu pentru ce este mai bine să locuiască aici
până în clipa în care își va da seama despre ce este vorba și va putea face față situației!…
Profesoara McGonagall deschise gura să zică ceva, dar se răzgândi, înghiți în sec și spuse
doar:
— Da, ai dreptate, fără discuție, dar cum ajunge băiatul aici, Dumbledore?

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
7 Privi intens pelerina lui Dumbledore, gândindu- se că poate îl ascunde acolo.
— Îl aduce Hagrid!
— Crezi că e înțelept să -i încredințezi lui Hagrid o sarcină atât de importantă?
— Garantez cu viața mea pentru Hagrid!
— Nu spun că nu are inimă bună, zise profesoara McGonagall cu reproș, dar trebuie să
recunoști că e impru dent uneori. Are tendința să… Ce -a fost asta?
Un uruit slab de motor se auzi în apropiere. Crescu în intensitate și amândoi se uitară
într-o parte și în alta a străzii, să vadă lumini de faruri. Zgomotul se auzi și mai tare și cei doi
priviră în sus. În clipa următoare, o motocicletă uri așă coborî din aer și se opri lângă ei.
Dacă se putea spune că motocicleta era uriașă, ei bine, ea era nimic pe lângă omul care
coborî din ea! Era de două ori mai înalt ca un om normal și cam de cinci ori mai solid. Era
enorm și cu o înfățișare sălbatică, iar șuvițele lungi de păr încâlcit și barba îi acopereau cea
mai mare parte a feței. Avea mâinile cât niște capace de pe lăzile de gunoi, iar picioarele,
încălțate cu cizme, păreau niște pui de delfin! Iar în brațele lui put ernice și musculoase avea
o mogâldeață, învelită cu o pătură.
— Hagrid! strigă Dumbledore ușurat. În sfârșit! De unde ai motocicleta asta?
— Am împrumutat- o, domnule profesor Dumbledore, spuse uriașul, coborând cu grijă
de pe motocicletă. De la Si rius Bla ck.
— Ai avut vreo problemă?
— Nu, domnule, casa era distrusă, dar am reușit să scot copilul, înainte ca locul să fie
împânzit de curioși. A ador mit, în timp ce zburam pe deasupra orașului Bristol.
Dumbledore și profesoara McGonagall se aplecară să vadă mai bine. Da, băiețelul
dormea dus! Pe fruntea lui, sub ciuful de păr negru, se vedea un semn ciudat, ca zig -zagul
unui fulger.
— Semnul ăsta e de când…, șopti profesoara McGonagall.
— Da, răspunse Dumbledore. O să aibă cicatricea asta toa tă viața.
— N-am putea face ceva, Dumbledore?
— Chiar dacă aș putea și tot n -aș face -o! Uneori, și cicatricele folosesc la ceva. Și eu
am una deasupra genunchiului stâng, care este o hartă perfectă a metroului londonez. Hai,
dă-mi-l mie, Hagrid, să ducem lucrurile la bun sfârșit.
Dumbledore îl luă pe Harry în brațe și se întoarse cu fața spre casa familiei Dursley.
— Aș putea… Aș putea să îmi iau rămas bun de la el, domnule? întrebă Hagrid, timid.
Și uriașul își aplecă asupra copilului capul mare și zbârlit și îi dădu ceea ce trebuie să fi
fost un sărut tare aspru și țepos! Apoi, Hagrid începu să scheaune, ca un câine rănit.
— Șșșt! îl certă Profesorul Dumbledore. O să scoli toată casa!
— Scuzați -mă, zise uriașul, scoțând o batistă mare, în care își îngropă faț a, suspinând.
Mi-e așa milă de bietul copilaș, cu părinții morți și obligat să trăiască aici, cu Încuiații ăștia…
— Da, ai dreptate, e cât se poate de trist, dar stăpânește -te, Hagrid, altfel or să ne vadă!
zise profesorul Dumbledore și îl strânse încura jator de mână.
Profesorul Dumbledore păși peste gardul nu prea înalt și se îndreptă spre casă. Lăsă
copilul în prag, scoase din peleri nă un plic și îl puse în scutecele copilului, apoi se întoarse la
cei doi. Cei trei mai priviră o clipă copilul. Umerii l ui Hagrid se scuturau de plâns,
profesoara McGonagall privea furioasă și neputincioasă, ochii lui Dumbledore, de obicei
atât de vii, își pierduseră strălucirea.
— Asta e! zise profesorul Dumbledore. Nu mai avem ce fa ce aici. Să mergem și să
sărbătorim și noi momentul, împre ună cu ceilalți!
— Da! spuse Hagrid, înfundat. O să -i înapoiez motocicle ta lui Sirius. Noapte bună!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
8 Ștergându -și ochii cu mâneca jachetei, Hagrid se urcă pe motocicletă, ambală motorul
și dispăru cu ea în aer.
— Sper să ne vedem curând , McGonagall, spuse Dumbledore.
Profesoara McGonagall își suflă nasul și acesta fu singu rul răspuns.
Dumbledore se întoarse și se îndepărtă pe strada pustie. La colțul străzii, se opri, își
scoate bricheta masivă de argint și aprinse la loc toate luminile de pe stradă. Aleea Bos –
chetelor fu inundată de lumina portocalie și profesorul Dumbledore putu observa la capătul
celălalt al aleii un motan care se strecura pe după colț. Mai privi o dată la mogâldeața de pe
prag.
— Mult noroc, Harry! murmură el și, cu o mișcare bruscă a pelerinei, dispăru.
Aleea Boschetelor rămase tăcută, sub un cer ca cerneala, mângâiată de o adiere plăcută,
un loc obișnuit, unde cu greu te -ai fi putut aștepta să se întâmple lucruri ieșite din co mun.
Harry Potter se mișcă sub pătură, dar nu se trezi. Dor mea cu mânuța pe scrisoare, fără să știe
că era deosebit, că devenise faimos sau că va fi trezit brusc după câteva ore de țipătul ascuțit
al doamnei Dursley, în clipa în care deschidea ușa ca să pună sticlele goale de lapte, și nu ști a
nici că urmă toarele săptămâni avea să suporte îmbrâncelile și ciupiturile vărului său,
Dudley… De asemenea, nu știa că în acele clipe, pretutindeni, se închinau cupe cu șampanie
în cinstea lui: „În sănătatea lui Harry Potter, băiețelul care a reușit să supraviețuiască!”

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
9
— CAPITOLUL II —
DISPARIȚIA GEAMULUI

S-au scurs aproape zece ani, de când soții Dursley s -au trezit cu nepotul lor în pragul
casei, dar Aleea Boschetelor se schimbase prea puțin sau chiar deloc. Soarele răsărea tot din
fața aceleiași grădini ordonate și lumina numărul 4 de pe intrarea principală a casei familiei
Dursley. Se târa apoi spre sufrageria casei, care rămăsese neschimbată, ca pe vremea când
domnul Dursley auzise acele știri îngrozitoare despre bufnițe și alte ciudățenii. Nu mai
fotografiile de pe cămin arătau cât de mult timp se scursese. Cu zece ani în urmă, fotografiile
înfățișau ceva rotund și rozaliu, ca o minge de plajă, dar acum Dudley nu mai era un prunc,
iar fotografiile arătau un băiat mult prea gras și blond, călare pe prima lui bicicletă, cu
călușeii, împreună cu mama și tatăl lui, jucând un joc pe computer, împreună cu tatăl său sau
îmbrățișat și sărutat de mama lui. Nu exista, totuși, nici un alt semn că în acea casă ar mai fi
locuit vreun băiat.
Și, totuși, Harry Potter era acolo, dormind în acel mo ment, dar nu pentru multă vreme.
Mătușa lui, Petunia, se trezise și glasul ei ascuțit sfâșie liniștea casei:
— Sus! Scularea! Imediat! Acum!
Harry se trezi speriat. Mătușa lui ciocăni din nou la ușă.
— Scularea! strigă ea din nou.
Harry îi auzi pașii îndreptându -se spre bucătărie și în curând auzi și tigaia sfârâind pe
mașina de gătit. Se întoarse cu fata în sus si se strădui să -și amintească visul din care fusese
trezit așa brusc. Era un vis frumos. Se făcea că era pe o motocicletă zburătoare. Avea ciudata
senzație că mai visa se o dată așa ceva.
Mătușa lui era din nou în fața ușii:
— Nu te -ai trezit încă?
— Aproape! răspunse Harry.
— Grăbește -te, vreau să ai grijă de costiță să nu se ardă! Vreau ca totul să fie perfect de
ziua lui Dudley!
Harry mormăi pe înfundate.
— Ce-ai spus? făcu mătușa lui, dând buzna în încăpere.
— Nimic, nimic!
Ziua lui Dudley… Cum de uitase? Harry se ridică încetișor din pat și începu să -și caute
niște șosete. Găsi o pere che sub pat și, după ce dădu un păianjen la o parte, și le puse în
picioare. Harry era obișnuit cu păianjenii, deoarece cămăruța de sub scări era plină de
păianjeni, iar el acolo dormea. Se îmbrăcă și coborî în bucătărie. Aproape că nu se mai vedea
masa din cauza cadourile pentru Dudley. Se pare că Dudley primise computerul pe care îl
dorea, ca să nu mai vorbim de al doilea televizor și de bicicleta de curse. Era un mister pentru
Harry de ce Dudley își dorea atât de mult bicicleta de curse. Dudley era foarte gras ș i ura
exercițiile fizice, în afară de cele care presupuneau lovirea adver sarului, desigur. Sacul de
box favorit al lui Dudley era Harry, dar nu avea prea multe ocazii să -l prindă. Deși nu părea,
Harry era foarte agil. Poate din cauza întunericului de sub scară, dar Harry era foarte mic și
slăbuț pentru vârsta lui. Și părea și mai mic și slab, din cauza că trebuia să poarte hainele
vechi ale lui Dudley care era de patru ori cât el. Harry avea o față prelungă, genunchi osoși și
ochi verzi, strălucitori. Purta ochelari rotunzi, cu rama lipită cu bandă adezivă, din cauza
repetatelor lovituri în nas, pe care le primise de la Dudley. Lui Harry nu -i plăcea decât un
singur lucru din înfățișarea șa: cicatricea în zig -zag, amintind de șerpuirea unui fulger. O

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
10 avea de când se știa și își amintea că primul lucru despre care o întrebase pe Mătușa Petunia
era de unde avea acel semn.
— Din accidentul de mașină în care și -au pierdut viața părinții tăi! îi răspunsese Mătușa
Petunia. Și nu mai pune atâtea întrebări!
„Nu mai pune atâtea întrebări!” asta era regula de aur în casa familiei Dursley, dacă
vroiai să ai un trai liniștit.
Unchiul Vernon intră în bucătărie, în momentul în care Harry tocmai întorcea costița
pe partea cealaltă.
— Piaptănă -te! urlă el, în loc de bună dimineața.
Cam o dată pe săptămână, Unchiul Vernon își ridica nasul din ziar ca să spună că Harry
trebuie să se tundă. Pro babil că Harry se tunsese de mult mai multe ori decât orici ne din clasa
lui, dar degeaba, părul lui creștea repede și în toate dire cțiile.
Harry pusese și ouăle la prăjit, când Dudley și mama lui intrară în bucătărie. Dudley
semăna mult cu Unchiul Vernon. Avea păr blond și des, care stătea lins pe fruntea grasă.
Mătușa Petunia spunea adesea că Dudley semăna cu un înger, dar Harry era de părere că
Dudley semăna mai degrabă cu un porc cu perucă!
Harry așeză pe masă farfuriile cu ouă și costiță, lucru deloc simplu, dat fiind că nu mai
rămăsese cine știe ce loc. Dudley era ocupat să își numere cadourile. Brusc, fața i se lungi.
— Treizec i și șase! strigă el, privindu -și cu reproș mama și tatăl. Cu două mai puțin ca
anul trecut!
— Iubitul meu, nu ai numărat cadoul de la Mătușa Marge. E aici, sub cadoul ăsta mare,
de la mami și tati!
— Bine, bine! Treizeci și șapte! zise Dudley, roșu la față de mânie.
Harry vedea furtuna apropiindu- se și își puse repede farfuria la adăpost, în cazul în care
lui Dudley i -ar fi venit che ful să răstoarne masa.
Mătușa Petunia mirosise și ea pericolul, fiindcă zise pe nerăsuflate:
— Și cu încă două pe care o să le cumpărăm azi, când ieșim la plimbare, cât fac,
comoruța mea? Încă două cadouri, nu? Dudley căzu pe gânduri câteva clipe. Greu de socotit.
Într-un târziu, șopti nesigur:
— Treizeci și…
— Treizeci și nouă, scumpul meu! sări Mătușa Petunia.
— Oh! făcu Dudley și se lăsă greoi pe scaun, luând pachetul cel mai la îndemână. Bine,
atunci!
Unchiul Vernon chicoti încântat și îl mângâie pe cap:
— Iute la mânie, exact ca și tatăl lui! Așa îmi placi, Dudley! Tocmai atunci sună
telefonul și Mătușa Petunia se duse să vadă cine era. Harry și Unchiul Vernon se uitau cum
Dudley despacheta bicicleta de curse, camera video, aero planul teleghidat, șaisprezece
jocuri pe computer, nou-no uțe, și aparatul video. Tocmai rupea hârtia cu care era în velit un
ceas de mână de au r, când apăru Mătușa Petunia, furioasă, dar și îngrijorată.
— Vești proaste, Vernon! Doamna Figgs și -a rupt piciorul, așa că nu -l mai poate lua,
zise ea și arătă spre Harry.
Dudley căscă gura îngrozit, dar inima lui Harry tresaltă de bucurie. Î n fiecare an, de
ziua lui Dudley, părinții îl luau, pe el și pe un prieten de -al lui, să -l distreze la bâlci, la cine-
matograf sau să le dea hamburgeri. Pe Harry îl lăsau întot deauna în grija doamnei Figgs, o
bătrână isterică, la două străzi depărtare. Harry ura locul acela care mirosea a varză și unde
doamna Figgs îl obliga să se uite la fotografiile tuturor pisicilor pe care bătrâna le avusese la
viata ei.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
11 — Na! Acum ce facem? zise Mătușa Petunia, privind furioasă spre Harry, ca și cum el
plănuise totu l.
Harry știa că ar fi trebuit să -i pară rău, fiindcă biata doamnă Figgs își rupsese piciorul,
dar nu era chiar așa ușor, având în vedere persepectiva care i se deschidea: un an întreg până
ce avea să fie nevoit să -i admire iar pe Tibbles, Snowy, Domnul Gh eruțe și Puffy.
— Am putea s- o sunăm pe Marge, sugeră Unchiul Vernon.
— Vorbești și tu, ca să nu taci! Doar știi că, pur și simplu, îl urăște pe Harry!
Adesea soții Dursley obișnuiau să vorbească despre Harry, ca și cum acesta n -ar fi fost
de față sau ca și cum ar fi fost o formă inferioară de viață, un vierme, de exemplu, care nu era
în stare să îi înțeleagă.
— Dar prietena aia a ta… Uh, cum o cheamă?… Yvonne?
— E în concediu, în Majorca, spuse cu năduf Mătușa Petunia.
— Puteți să mă lăsați acasă, îndrăzni Harry, gândindu -se că s -ar putea uita și el în voie
la ce vrea la televizor și poate chiar să vadă cum merge computerul lui Dudley!
La auzul acestora, Mătușa Petunia își strânse gura pungă, ca și cum tocmai o obligase
cineva să mănânce lămâie.
— Și la întoarcere să găsim casa o ruină, da? urlă ea.
— Doar n- o să arunc casa în aer! spuse Harry, dar la pereți, fiindcă nu -l mai asculta
nimeni.
— Presupun că nu e o idee bună să -l luăm cu noi la Grădina Zoologică și să -l lăsăm în
mașină, îndrăzni Mătușa Pet unia.
— Nu, nu în mașina mea nouă! N -o să-l las singur în ea! Dudley începu să plângă. De
fapt, ăla nu era plâns…
Dudley nu mai plânsese cu adevărat de ani de zile, dar știa că dacă își schimonosea
puțin fața și scotea niște urlete, mama lui i -ar fi dat orice pe lume.
— Puișorul lu' mama, nu mai plânge, nu -l lasă mami să -i strice el ziua odorului meu!
zise Mătușa Petunia și îl îmbrățișă.
— D-Dar nu v-vreu s- să vină cu nooooi… Întotdeauna ne strică tot chefuuul! se
smiorcăi Dudley și îi aruncă lui Harr y o pri vire răutăcioasă, printre brațele mamei sale.
În acel moment, sună soneria.
— Oh, Doamne, au venit! strigă Mătușa Petunia.
Și imediat intrară în încăpere prietenul lui Dudley, Piers Polkiss, și mama acestuia.
Piers era un băiat ciolănos, cu fața ca de șobolan. El era cel care ținea adversarul cu mâinile
imobilizate la spate și Dudley îi trăgea pumni. Brusc, Dudley încetă să se smiorcăie.
Jumătate de oră mai târziu, Harry, încă nevenindu -i să creadă ce noroc dăduse peste el,
stătea pe bancheta din sp ate, împreună cu Dudley și Piers, în drum spre Grădina Zoologică,
pentru prima oară în viața lui! Mătușa Petunia și Unchiul Vernon nu căzuseră de acord în
privința băiatului, așa că, în ultima clipă, Unchiul Vernon îl luă deoparte pe Harry și îl
avertiz ă, apropiindu -și mult de obrazul copilului fața lui mare și congestionată:
— Ține bine minte, băiete, dacă încerci vreo năzbâtie, cât de mică, te închid în nișa de
sub scară până la Crăciun!
— O să fiu cuminte, pe cuvânt! îl asigură Harry.
Dar Unchiul Vernon nu-l crezu. Nimeni nu-l credea nicio dată. Adevărul era că adesea
se întâmplau de la sine lucruri ciudate în jurul lui Harry, dar era inutil să le fi spus că el nu
avea nici o vină.
Într-una din zile, plictisită să vadă că Harry vine de la frizer ca și cum nici n-ar fi trecut
pe acolo, Mătușa Petunia pusese mâna pe foarfecele de bucătărie și îi tăiase tot părul, de -l

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
12 lăsase aproape chel, în afară de un moț în frunte, care să -i „acopere cicatricea aceea
oribilă” . Dudley se stricase de râ s pe seama bietului Harry, care nu închisese ochii toată
noaptea gândindu- se cum o să se ducă el la școală în halul acela. Și așa era bătaia de joc a
colegilor din cauza hainelor lui mult prea largi și a ochelarilor peticiți cu scotch. Dar a doua
zi se tr ezise cu aceeași claie pe cap, ca și cum nici n -ar fi intrat vreodată foarfecă în părul lui.
Fusese pedepsit pentru asta și stătuse o săptămână închis în nișa de sub scară, deși a în cercat
să le spună că nu -și putea explica cum de -i crescuse părul așa de repede.
Altădată, Mătușa Petunia încercase să -l forțeze să îmbrace un tricou de -al lui Dudley,
pe care acesta nu- l mai purta de foarte mult timp, dar cu cât insistase mai mult să -i tragă pe
cap tricoul maro cu rotocoale portocalii, cu atât acesta se fă cuse mai mic, până când ajunsese
de mărimea unei mănuși de păpușă. Norocul lui că Mătușa Petunia fusese convinsă că
puloverul intrase la spălat și astfel scăpase de pedeapsă.
Mai intrase într- o altă încurcătură, când fusese găsit pe acoperișul cantinei ș colii.
Dudley și gașca lui îl fugăriseră în continuu pe Harry, până când băiatul se trezise pe
acoperiș, spre marea uimire a celorlalți, dar și a lui! Familia Dursley primise o scrisoare
foarte tăioasă de la diriginta lui Harry, prin care îi anunța că nepotul lor se cațără pe clădirea
școlii. Degeaba a tot încercat el, de după ușa nișei în care fusese închis, să -i explice
Unchiului Vernon că nu făcuse altceva, decât să sară din spatele unor cutii de gunoi, că
nimeni nu- l crezu. Harry era convins că fusese p urtat de vânt până pe acoperiș.
Dar astăzi, nu avea ce să se întâmple. Era chiar foarte fericit să petreacă o zi, chiar cu
Dudley și Piers, în afara școlii, a nișei sale sau a sufrageriei cu miros de varză a doamnei
Figgs.
În timp ce conducea, Unchiul Ve rnon i se plângea Mătușii Petunia. Așa obișnuia el, să
i se plângă de colegii de servi ciu, de Harry, de consiliul de conducere, de Harry, de ban că, de
Harry, câteva dintre subiectele lui favorite. Azi, avea ce avea cu motocicletele.
— Aleargă ca niște maniaci! Și ce zgomot fac, ca nebunii! izbucnea el, în timp ce era
depășit de câte un motociclist.
— Am visat odată că eram pe o motocicletă zburătoare! Unchiul Vernon, aproape să
intre în mașina din față, de revoltat ce era. Întoarse fata lui mare si roșie, ca o sfeclă cu
mustață, și șuieră spre Harry:
— MOTOCICLETELE NU ZBOARĂ! Dudley și Piers chicoteau.
— Ziceam și eu… era doar un vis, șopti Harry.
Dar în clipa următoare ar fi dat orice să nu fi zis nimic. Dacă urau ceva mai mult soții
Dursley, în afară de întrebările lui Harry, asta era ca cineva să vorbească despre un com –
portament anormal, fie în vis, în film sau chiar într- un desen animat. Până și ideea li se părea
periculoasă!
Era o duminică însorită si la Grădina Zoologică era foarte mare aglomerație. La intrare,
soții Dursley le cumpărară lui Dudley și Piers înghețate mari de ciocolată și, fiindcă femeia
de la intrare îl întrebă pe Harry ce dorește, îi luară și lui o acadea ieftină, cu aromă de lămâie.
Era bună și aia, se gân dea Harry, uitându- se la gorila din cușcă. Se scărpina în cap și arăta
întocmai ca Dudley, numai că nu era blondă!
Harry petrecu o dimineață splendidă, așa cum nu -și mai amintea să fi avut vreodată.
Căuta să stea cât mai la o parte din calea unchilor lui și a lui Dudley și Piers, văzând că aceș –
tia se cam plictisiseră de animale și temându -se să nu se reîntoarcă la ocupația lor favorită,
aceea de a- l lovi pe el. Au mâncat la restaurant și, când pe Dudley îl apucară năbădăile că
friptura lui nu era suficient de mare, Unchiul Vernon îi co mandă alta și îi dădu lui Harry
prima friptură a lui Dudley.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
13 Când se gândi mai târziu, Harry își dădu seama că ar fi trebuit să i se pară ciudat că totul
mersese așa bine până atunci.
După masă, se duseră să vadă reptilele. În cameră era în tuneric și răcoare, cu vitrine
luminate în pereți, de unde îi priveau tot felul de șopârle și șerpi care se târau sâsâind peste
pietre și cioturi de lemn. Dudley și Piers doreau să vadă cobrele veninoase și șarpele boa
uriaș, capabil să omoare un om în încleș tarea lui. Dudley descoperi repede locul unde se afla
șarpele. Era atât de mare, încât s -ar fi putut înfășura de două ori în jurul mașinii Unchiului
Vernon și să o trans forme într- o grămadă de fiare, dar acum n -avea chef, dor mea liniștit.
Dudley stătea c u nasul lipit de geam, zgâindu- se la solzii strălucitori.
— Fă-l să se miște, îi ceru el tatălui său.
Unchiul Vernon bătu în geam, dar șarpele nici nu se clinti.
— Mai fă o dată! ordonă Dudley.
Unchiul Vernon ciocăni mai tare, dar cu același rezultat.
— Ce plictiseală! mormăi Dudley și se îndepărtă.
Harry se apropie și se uită intens la șarpe. Nu s -ar fi mirat să fi murit de plictiseală,
bietul de el, sigur- singurel, fără nimeni care să -i țină companie, numai oamenii aceia ener –
vanți, care făceau tot posibilul să -l deranjeze. Era chiar mai rău ca în cămăruța lui, unde nu
bătea decât Mătușa Petunia la ușă, ca să îl trezească. El, cel puțin, se putea plimba prin ca să,
uneori.
Șarpele deschise brusc ochii somnoroși și se ridică, până când privirea lui ajunse l a
nivelul ochilor lui Harry și îi făcu repede cu ochiul! Harry căscă ochii. Se uită de jur
împrejur, să vadă dacă mai văzuse cineva. Dar nu era nimeni pe -aproa pe. Se uită la șarpe și îi
făcu și el cu ochiul. Reptila făcu semn cu capul către Dudley și Unchiul Vernon și ridică o
privire plictisită de moarte spre tavan, ca și cum ar fi spus: „Vezi? Așa mi se întâmplă toată
ziua! ”
— Cred că trebuie să fie tare plictisitor! îi spuse Harry, de după geam, deși nu era
convins că șarpele îl aude.
Șarpele dădu din cap mulțumit că îl înțelege cineva.
— De unde ești tu, de fapt? îl întrebă Harry.
Șarpele își ridică puțin coada și arătă spre plăcuța de lângă vitrină: Boa constrictor,
Brazilia.
— Era frumos acolo? continuă Harry.
Șarpele arătă din nou cu coada spre plăcuță. Harry citi în continuare: Acest exemplar
s-a născut și a fost crescut la Grădina Zoologică.
— Ah, înțeleg, zise Harry. Deci, n -ai fost niciodată în Bra zilia!
Șarpele scutură din cap, moment în care un urlet răsună în spatele lui, făcându -i pe
amândoi să tresară:
— DUDLEY! DOAMNĂ DURSLEY! VENIȚI SĂ VEDEȚI CE FACE ȘARPELE
ĂSTA!
Dudley se rostogoli spre ei, cât de repede fu în stare.
— La o parte! strigă el, dându -i un pumn în coaste lui Harry.
Luat prin surprindere, Harry se prăbuși pe ciment. Ce s -a întâmplat mai apoi a fost ceva
fulgerător, de care nimeni nu și -a dat seama cu precizie. Într- o clipă, Dudley și Piers erau cu
nasurile lipite de geam, pentru ca în secunda următoare să scoată un urlet de groază.
Harry se ridică de jos și observă că geamul care ținea șarpele închis dispăruse! Șarpele
își desfășura și își strângea inelele, șerpuind printre oamenii îngroziți, care se îmbulzeau spre
ieșiri. Pe când trecea pe lângă el, Harry ar fi putut să jure că îl auzise sâsâind: „Brazilia,

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
14 așteaptă -mă, vin! Mulțumesc, amigo! ”
Paznicul reptilelor nu- și mai revenea din șoc.
— Dar cum? Dar cum? tot repeta el. Cum a dispărut gea mul din fața șarpelui?!
Însuși directorul Grădinii Zoologice îi făcu un ceai dulce Mătușii Petunia, tot
cerându -și scuze peste scuze. Piers și Dudley erau mai mult morți, decât vii. Atât cât văzuse
Harry, șarpele nu le făcuse nimic, șerpuise doar vesel pe la picioarele lor, în drum spre ieșire,
dar, odată ajunși în mașina Unchiului Vernon, Dudley le spuse cum aproape că îl mușcase de
picior, în timp ce Piers le spunea cum l- a strâns, gata să -l omoare. Dar partea cea mai
groaznică (cel puțin pentru Harry) a fost când, după ce s -a mai calmat, Piers a exclamat:
— Iar Harry vorbea cu el! Nu -i așa, Harry?
Unchiul Vernon se abținu până îl lăsa ră acasă pe Piers și apoi îl luă în primire pe Harry.
Era așa de supărat, că abia putea vorbi.
— Du-te… nișă… mâncat nu! reuși el cu greu să articuleze, înainte de a se prăbuși
într-un fotoliu, în timp ce Mătușa Petunia se repezi să -i aducă un pahar ma re de coniac, ca
să-l mai calmeze.
Mai târziu, în nișa lui, Harry își dorea din tot sufletul ca măcar să fi avut și el un ceas.
Nu știa cât era ceasul și nu își dădea seama dacă ai casei adormiseră. Până atunci, nu putea să
riște să iasă pe furiș, să caute ceva de mâncare la bucătărie.
Locuise cu familia Dursley zece ani, zece ani chinuiți, încă de când era bebeluș, iar
părinții lui muriseră în acel nenorocit de accident de mașină. Nu -și amintea să fi fost în
mașină, când au murit părinții lui. Uneori, când se străduia din răsputeri să -și amintească
ceva, în întunericul nișei lui, îi apărea în fața ochilor următoarea imagine stranie: un ful ger
verzui și o durere cumplită la frunte. Probabil că ăla era momentul accidentului, se gândea el,
dar nu își dădea seama ce era cu fulgerul acela verzui. Nu își amintea deloc de părinții lui, iar
Mătușa Petunia și Unchiul Vernon nu vorbeau niciodată despre ei și întrebările erau
interzise, desigur. Nu exista nici o fotografie de -a lor în toată casa.
Când a mai crescut, Harry se gândea cu emoție că poate mai are vreo rudă pe undeva,
care o să vină să -l ia într- o zi, dar asta nu se întâmplase niciodată. Cei din familia Dursley
erau singurele lui rude. Cu toate acestea, uneori i se părea (sau poate că era doar o speranță
de-a lui) că unii trecători de pe stradă îl cunosc. Cam ciudați, într -adevăr, cei care păreau să -l
știe. Un omuleț ciudat, cu un coif mov, se încli nase în fața lui, în timp ce era la cumpărături
cu Mătușa Petunia și Dudley. După ce îl întrebase furioasă dacă îl cunoștea pe acel om,
Mătușa Petunia ieșise repede cu ei din magazin, fără să mai cumpere nimic. O bătrână stranie
îi făcuse vesel cu mâna în autobuz. Un bărbat chel, într -o pelerină purpurie, chiar îi strânsese
mâna cu căldură, după care se îndepărtase, fără să spună nici un cuvânt. Cel mai ciudat lucru
la acești oameni era că ei dispăreau ca prin minune, în momentul în care vroia să se apropie
de ei, să -i privească mai bine.
La școală, nimeni nu se apropia de Harry. Știau că Dudley și ai lui îl urau ș i nu doreau
să aibă de -a face cu nimeni din gașcă.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
15
— CAPITOLUL III —
SCRISORI DE LA NIMENI

Evadarea șarpelui din Brazilia i -a adus lui Harry cea mai lungă pedeapsă din viața sa.
Când i s- a permis să iasă din cămăruța lui, vacanța de vară deja începuse, iar Dudley își
spărsese camera video, distrusese planorul și, prima oară când se urcase pe bicicleta de
curse, o trântise la pământ pe doamna Figgs, care se străduia acum să meargă în cârje.
Harry era fericit că se terminase școala, dar tot nu scă pase de gașca lui Dudley, care
dădea târcoale casei în fiecare seară. Piers, Dennis, Malcolm și Gordon erau mari și proști,
dar fiindcă Dudley era cel mai mare și cel mai prost, el era șeful! Toți erau încântați la culme
să joace jocul favorit al lui Dudley: vânar ea lui Harry!
De aceea, Harry petrecea cea mai mare parte a timpului departe de casă, visând și
sperând că odată cu terminarea vacanței se va ivi și pentru el o rază de speranță. O dată cu
începerea școlii, urma să meargă la gimnaziu, unde n -ar mai fi fost în aceeași clasă cu
Dudley, fiindcă Dudley urma să meargă la vechea școală la care învățase și Unchiul Vernon,
Smeltings. Împreună cu Piers Polkiss, desigur, în timp ce Harry mergea la școala de stat,
Stonewall High. Dudley era foarte încântat de acest lu cru.
— La Stonewall, în prima zi de școală, îi bagă pe începători cu capul în WC și trag apa!
Vrei să facem puțină prac tică la toaleta noastră? râdea el de Harry.
— Nu, mersi, biata toaletă n -a mai văzut niciodată ceva mai hidos decât capul tău și
s-ar putea să i se facă greață!
răspundea Harry și fugea, înainte ca Dudley să se prindă ce voise să spună.
într-o zi de iulie, Mătușa Petunia îl luă pe Dudley să -i cumpere uniformă și îl lăsă pe
Harry la doamna Figgs, unde nu a mai fost atât de rău ca în alte dăți. Doamna Figgs își
rupsese piciorul, împiedicându -se de una dintre pisicile ei favorite, așa că acum pisicile nu
mai erau la mare cinste în casa ei. Îi dădu voie lui Harry să se uite la televizor și primi chiar și
o bucată de prăjitură care avea un gust groaznic, ca și cum ar fi fost făcută în urmă cu foarte
mulți ani.
Seara, Dudley făcu parada modei în sufragerie, în noua lui uniformă. Băieții de la
Smeltings erau îmbrăcați în fracuri maro, pantaloni strânși pe picior, portocalii, și pălă rii de
pai, nu prea înalte. Mai aveau bastoane cu măciulii, ca să se lovească unul pe altul, când nu
erau atenți profesorii. Acest lucru era considerat a fi o lecție de viață, bună pentru mai târziu.
Uitându -se la Dudley, Unchiul Vernon zise plin de impor tanță că acela era cel mai
important moment din viața lui, când se simțea deosebit de mândru de fiul lui. Mătușa Pe –
tunia izbucni în lacrimi, nevenindu- i să creadă că acela era micul ei Dudlicuț, atât de mare și
chipeș. Harry nu îndrăz nea nici măcar să deschidă gura, darămite să mai și vorbească. Și așa,
era sigur că erau gata să -i plesnească două coaste, fiindcă se abținuse atâta să nu izbucnească
în râs.
A doua zi, când Harry veni la micul dejun, mirosea oribil în bucătărie. Mirosul părea că
vine de la un lighean aflat în chiuvetă. Harry se apropie și văzu ceva, ca niște zdrențe, plutind
într-un lichid negricios.
— Ce-i asta? o întrebă el pe Mătușa Petunia.
— Uniforma ta de școală! îi răspunse aceasta înțepată.
— Oh! făcu Harry, nu știam că trebuie să fie așa… udă!
— Nu fi caraghios! Am pus la vopsit niște lucruri vechi de la Dudley. O să arate ca
toate uniformele, după ce termin!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
16 Harry avea mari dubii în legătură cu acest lucru, dar i se păru mai înțelept să nu se pună
cu Mătușa Petunia. Stătea la masă și încerca să nu se gândească cum va arăta în prima zi de
școală la Slonewall High… Probabil, ca și cum ar fi fost îmbrăcat în piei vechi de elefant
bătrân.
Unchiul Vernon și Dudley intrară în bucătărie, strâm bând din nas la mirosul care se
degaja din noua uniformă a lui Harry. Unchiul Vernon își deschise ziarul, ca de obicei, iar
Dudley bătu cu bastonul în masă, fiindcă acum era nedespărțit de el.
Auziră un zgomot și imediat căzură mai multe scrisori pe podeau d in hol.
— A venit poștașul! Dudley, adu -mi și mie scrisorile, zise Unchiul Vernon, de după
ziar.
— Să ți le aducă Harry! se răsti Dudley.
— Harry, adu-mi scrisorile!
— Ba, să le -aducă Dudley!
— Dă-i câteva cu bastonul tău, Dudley!
Harry reuși să evite bastonul și se duse să ia scrisorile. Era o vedere de la Marge, sora
Unchiului Vernon, care se afla în concediu, un plic maroniu, care părea să conțină o factură
și o scrisoare pentru Harry! Harry se uită la ea, cu inima bătând să -i spargă pieptul. Nu mai
prim ise în viața lui o scrisoare. Cine să -i scrie? Nu avea prieteni sau rude și nici nu era înscris
la bibliotecă, deci, nu i se puteau trimite somații grosolane ca să restituie cărțile. Și, totuși,
ținea în mână o scrisoare pentru el, nu mai încăpea nici o î ndoială:
Domnului Harry Potter
Nișa de sub scări
Aleea Boschetelor nr. 4
Little Whinging
Surrey
Plicul era burdușit și greu, făcut din pergament îngălbenit de vreme, adresa era scrisă
cu cerneală verde -smarald, iar pe plic nu era nici un timbru.
Harry înt oarse plicul cu mâna tremurândă și văzu un sigiliu de ceară roșie, pe care se
afla un blazon: un leu, un șoim, un bursuc și un șarpe, înconjurând litera H.
— Ce faci acolo, băiete, le verifici dacă nu au bombe? strigă Unchiul Vernon,
amuzându -se singur de gluma pe care o făcuse.
Harry se înapoie în bucătărie, neputându -și dezlipi ochii de pe scrisoarea lui. Îi dădu
Unchiului Vernon vederea și plicul maro și începu să desfacă plicul de pergament.
Unchiul Vernon deschise plicul maroniu, strâmbă din nas la ve derea facturii și citi
vederea de la sora lui.
— Marge nu se simte bine! o informă el pe Mătușa Petunia. A mâncat ceva alterat și….
— Tată! strigă Dudley ca un apucat. Uite la Harry!
Tocmai deschisese plicul și era gata să citească scrisoarea, care era și ea scrisă tot pe o
foaie de pergament, când Un chiul Vernon i -o smulse din mână.
— E scrisoarea mea! strigă Harry, încercând să o ia înapoi.
— Hm, și cine, mă rog, să -ți scrie ție? întrebă Unchiul Vernon disprețuitor,
aruncându -și ochii pe scrisoare.
Fața lui trecu de la roșu la verde, mai repede ca luminile unui semafor. Și nu se opri
aici. În câteva clipe, se făcu albă ca hârtia.
— P-P- Petunia! abia reuși el să îngaime.
Dudley încercă să -i smulgă scrisoarea, dar Unchiul Vernon nu îl lăsă. Mătușa Petun ia o
luă, dar după ce citi primul rând, păru pe punctul de a leșina. Își duse mâna la gât, ca și cum

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
17 s-ar fi sufocat.
— Vernon! O, Doamne, Vernon!
Se uitau unul la altul, părând să fi uitat că Dudley și Harry erau în cameră. Dudley nu
mai pomenise până atunci să fie ignorat în halul ăla. Îi dădu una cu bastonul tatălui său,
destul de tare.
— Vreau să citesc și eu scrisoarea! comandă el.
— Și eu! Doar e scrisoarea mea! zise și Harry, furios.
— Afară! Amândoi! strigă Unchiul Vernon, punând scri soarea la loc, în plic.
Harry nici nu se clinti.
— VREAU SCRISOAREA MEA! strigă el.
— Eu vreau să știu ce scrie în ea! strigă și Dudley.
— AFARA! urlă Unchiul Vernon care îi luă de guler și îi scoase în hol, trântind ușa
bucătăriei în nasul lor.
Harry și Dudley se înfruntară într -o scurtă ambuscadă, bătându -se pe locul privilegiat:
gaura cheii! Câștigă Dudley, în timp ce Harry, cu ochelarii spânzurându -i de o ureche,
rămase culcat pe burtă, să privească în bucătărie prin crăpă tura de sub ușă.
— Vernon! spunea Mătușa Petunia. Uită -te la adresă! De unde știu ei unde doarme? Ce
crezi, ne supraveghează casa?
— Supraveghează! ? Spionează, vrei să zici! Oricum, e clar că sunt pe urmele noastre!
murmură Unchiul Vernon, îngrozit.
— Dar, ce facem, Vernon? Le răspundem și le spunem că nu vrem să avem de -a face
cu…
Harry vedea papucii negri și lucioși ai Unchiului Vernon, străbătând bucătăria de la un
capăt la altul.
— Nu! hotărî Unchiul Vernon. Îi ignorăm! Dacă or să vadă că nu îi băgăm în seamă,
poate… Da, așa e cel mai bine!
— Dar…
— Nu vreau așa ceva în casa mea, Petunia! N -am jurat noi când l- am luat în casă că o să
ignorăm o astfel de absurditate?
Seara, când veni de la serviciu, Unchiul Vernon făcu ce nu mai făcuse niciodată: îl
vizită pe Harry în nișa lui de sub scară.
— Unde e scrisoarea? îl întrebă Harry, de îndată ce unchiul său se strecură prin ușița.
Cine mi-a scris?
— Nimeni! Ți -a fost adresată ție, din greșeală. Am ars -o! răspunse sec Unchiul
Vernon.
— N-a fost nici o greșeală! Scria clar: Nișa de sub scări!
— Gura! urlă Unchiul Vernon și câțiva păianjeni fură luați de suflu de pe tavan și
aruncați pe jos.
Unchiul Vernon respiră adânc de câteva ori și reuși chiar să schițeze un zâmbet
schimonosit.
— Și… apropo de nișă. Vezi, tu, Harry, mătușa ta și cu mine ne -am gândit că acum ești
cam mare pentru ea, așa că o să te muți în celălalt dormitor al lui Dudley! zise el cu greu.
— De ce? întrebă Harry.
— Nu mai pune atâtea întrebări și mută -ți lucrurile. Imediat! Casa familiei Dursley
avea patru dor mitoare: unul pentru Unchiul Vernon și Mătușa Petunia, unul pentru musafiri
(sora Unchiului Vernon, de obicei), unul în care dormea Dudley și unul în care Dudley își
ținea jucăriile și tot ce nu dădea bine în camera lui. A fost de ajuns un singur drum în s usul

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
18 scărilor, pentru ca Harry să -și ducă toate lucrurile sale în dormitorul de la etaj. Aproape tot
ce se afla aici era stri cat sau spart. Camera video, primită în urmă cu o lună, era deasupra
unui compresor de jucărie, cu care dărâmase cuș ca câinelui d in vecini. În colț se afla primul
televizor al lui Dudley, căruia îi spărsese ecranul cu piciorul fiindcă fusese anulat programul
care îi plăcea lui cel mai mult. Mai era și o colivie în care fusese odată un papagal, pe care
Dudley îl schimbase pe o armă cu aer comprimat, care acum zăcea părăsită pe un raft, cu
vârful îndoit, pentru că Dudley lovise cu ea în perete. Alte rafturi erau înțesate cu cărți,
singurele lucruri din acest dormitor, care păreau să nu fi fost atinse niciodată.
De jos, urcă glasul mior lăit al lui Dudley, care îi spunea mamei lui:
— Nu vreau să stea în camera aia, am nevoie de ea, fă -l să plece!
Harry suspină și se întinse pe pat. Ieri, ar fi dat orice să ajungă în camera asta, dar astăzi
și-ar fi dorit să se afle mai bine în nișa de sub scări, cu scrisoarea, decât aici, fără scri soare.
A doua zi, la micul dejun, toată lumea tăcea. Dudley nu își revenise din șoc. Țipase,
amenințase, îl altoise pe tatăl lui cu bastonul de la Smeltings, o lovise cu piciorul pe mama
lui, se prefăcuse că -i este rău, își aruncase broasca țestoasă pe acoperișul serei, dar tot nu
primise dormitorul înapoi. Gândindu- se la ziua de ieri, Harry regretă că nu deschisese
scrisoarea în hol. Unchiul Vernon și Mătușa Petunia își aruncau priviri sumbre.
Când sosi poștașul, Unchiul Vernon, care încerca să se poarte frumos cu Harry, îl
trimise pe Dudley să aducă scrisorile. Îl auziră cum pe tot drumul spre hol dădea cu bas tonul
în tot ce -i ieșea în cale. Apoi auziră un urlet:
— Alta! Altă scrisoare pentru Harry Potter! Domnului Harry Potter, Dormitorul mic,
Aleea Boschetelor nr. 4….
Cu un țipăt înăbușit, Unchiul Vernon se repezi în hol, cu Harry pe urmele lui. Unchiul
Vernon trebui să se lupte pe podea cu Dudley, ca să -i smulgă scrisoarea din mână, lucru
foarte dificil, d eoarece Unchiul Vernon trebuia să -i țină piept și lui Harry, care îl apucase de
grumaz, pe la spate. După un minut de luptă acerbă și confuză, în care fiecare primi puzderie
de lovituri de baston de la Dudley, Unchiul Vernon, gâfâind din greu, reuși să se ridice în
picioare, strângând în pumn scrisoarea lui Harry.
— Du-te în nișa ta, adică, vreau să spun, în dormitorul tău! șuieră el. Pleacă și tu,
Dudley, pleacă odată!
Harry înconjură de câteva ori noua lui cameră. Era cineva care știa că se mutase din
nișa de sub scări și că nu primise prima scrisoare. Însemna, oare, că va mai încerca? De da ta
asta, o să aibă grijă să nu mai dea greș. Avea un plan.
A doua zi, dimineața, ceasul deșteptător, abia reparat, sună la ora șase. Harry îl opri
repede și se îmbrăcă în liniște, nu trebuia să -i trezească pe cei din casă. Coborî scările pe
furiș, fără să aprindă nici o lumină. Avea să -l aștepte pe poștaș la colțul străzii ca să -i dea lui
scrisorile de la adresa Aleea Boschetelor nr. 4. Inima îi bătea cu putere, în t imp ce se îndrepta
spre ușa din față…
— AAAAAH!
Sări în aer îngrozit. Călcase pe ceva mare cât un do vleac… pe ceva… viu!
Imediat se aprinseră luminile pe scări și Harry își dădu seama că acel ceva mare și ca un
dovleac era chiar fața Unchiului Vernon! Unchiul Vernon dormea în fața ușii, într -un sac de
dormit!
Era cât se poate de limpede că avusese aceeași idee ca Harry! Urlă neîntrerupt la Harry,
timp de jumătate de oră, după care îl trimise să facă un ceai. Harry își târî necăjit picioarele
spre buc ătărie și când se întoarse cu ceaiul văzu că poșta aterizase în poala Unchiului
Vernon. Harry putu să vadă trei scrisori scrise cu cerneală verde.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
19 — Vreau…, începu el, dar nu mai continuă, fiindcă îl văzu pe Unchiul Vernon rupând
scrisorile în fața ochil or lui.
Unchiul Vernon nu se duse la serviciu în ziua aceea, ci bătu în cuie deschizătura cutiei
de scrisori.
— În felul acesta, îi explică el Mătușii Petunia, dacă or să vadă că n -au unde să lase
scrisori, or să se lase păgubași!
— Nu prea cred, Vernon, s puse Mătușa Petunia, sceptică.
— Dragă Petunia, mințile acestor oameni lucrează într -un mod ciudat, nu ca în cazul
nostru, o liniști el pe Mătușa Petunia, încercând să bată un cui cu bucata de prăjitură cu
fructe, pe care tocmai i- o adusese soția lui.

*

Vineri, sosiră nu mai puțin de douăsprezece scrisori pen tru Harry. Fiindcă nu
încăpuseră prin deschizătura cutiei de scrisori, fuseseră împinse pe sub ușă, îndoite pe la
margini, iar câteva fuseseră forțate prin gemulețul toaletei de la parter.
Unchiul Ve rnon rămase iar acasă și blocă toate crăpăturile pe unde ar fi putut să încapă
ceva. În tot acest timp, fredona „Pe vârfuri, printre lalele ” și tresărea și la cel mai mic
zgomot.

*

Sâmbătă, lucrurile începură să scape de sub control. Douăzeci ș i patru de scrisori
pentru Harry își făcură drum în casă, înghesuite în carapacele ouălor pe care lăptarul, uimit
peste poate, i le înmâna Mătușii Petunia prin geamul de la sufragerie. În timp ce Unchiul
Vernon, furios, dădea telefoane peste telefoane la poștă și la lăptărie, doar, doar, o găsi pe
cineva căruia să i se plângă, iar Mătușa Petunia măcina scrisorile în robotul ei de bucătărie.
— Cine, oare, o fi așa de înnebunit să intre în legătură cu tine? îl întrebă Dudley pe
Harry.
Nu mai putea de curiozi tate.

*

Duminică dimineața, Unchiul Vernon stătea la masa din bucătărie, obosit, dar foarte
mulțumit.
— Duminica nu vine poștașul! zise el și scăpă niște marmeladă pe ziar. Azi am
terminat-o cu scrisorile alea afurisite!
Chiar în timp ce vorbea, se auzi un zumzet pe coșul de la soba din bucătărie și, una
după alta, ca niște gloanțe… BANG! BANG! treizeci și patru de scrisori îl loviră în ceafă,
una câte una, pe Unchiul Vernon! Cei trei se feriră din calea lor, dar Harry sări să prindă și el
una.
— Afară! AFARĂ! strigă Unchiul Vernon și îl luă pe Harry de după mijloc târându -l în
hol.
După ce ieșiră și Mătușa Petunia și Dudley, acoperindu -și fața cu mâinile, Unchiul
Vernon se repezi și închise ușa de la bucătărie. Încă se mai auzeau sosind ultimele scriso ri,
nimerind în pereți sau pe podea.
— Gata! M- am săturat! zise Unchiul Vernon, încercând să pară calm, dar smocurile pe

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
20 care și le smulgea din mustață dovedeau contrariul. Aștept să împachetați și ne mutăm în altă
parte! Imediat! Nu împachetați prea multe lucruri! Și nu vreau să aud nici un protest!
Arăta și mai fioros cu jumătate din mustață lipsă, așa că nimeni nu îndrăzni să spună
nici pâs! Zece minute mai târ ziu, ieșeau pe ușile de curând baricadate și se urcau în mașină.
Unchiul Vernon porni, grăbind u-se să iasă în autostradă. Dudley se foia îmbufnat pe scaunul
din spate. Tatăl lui îndrăznise să -i dea una peste cap, când se moșcăia să împacheteze
televizorul, computerul și geanta cu jocurile pe computer.
Merseră și tot merseră. Nici chiar Mătușa Petu nia nu îndrăznea să întrebe încotro
mergeau. Din când în când, Unchiul Vernon cotea brusc, mergând o perioadă în direcție total
opusă.
— Să ne piardă urma… Așa, să nu ne mai găsească, zicea el, ori de câte ori făcea câte o
cotitură bruscă.
Nu s-au oprit toată ziua, nici să mănânce, nici să bea ceva. La căderea nopții, Dudley
urla de- a binelea. Nu mai pățise niciodată așa ceva. Era flămând, pierduse cinci emisiuni
preferate la televizor și nu mai trecuse niciodată atât de mult timp, fără ca el să nu doboar e
vreun extraterestru pe computer!
Într-un târziu, Unchiul Vernon se opri în fața unui hotel sărăcăcios, de la marginea unui
oraș. Dudley și Harry împărțiră aceeași cameră, cu pat dublu, cu niște cearșafuri umede și cu
miros de mucegai. Dudley începu imed iat să sforăie, dar Harry rămase treaz pe pervazul
ferestrei, uitându- se la luminile mașinilor și punându -și puzderie de întrebări…
A doua zi, la micul dejun, mâncară fulgi de porumb, vechi de când lumea, și roșii din
conservă, pe pâine prăjită. Tocmai t erminaseră de mâncat, când se apropie de masa lor
patroana hotelului.
— Scuzați, zise ea, este cineva dintre dumneavoastră Harry Potter? Am primit cam
vreo sută din astea la recepție, pentru dumnealui.
Și femeia arătă o scrisoare, pe care se vedea scris cu cerneală verde:
Domnului Harry Potter
Camera 17
Hotelul Gării
Cokeworth
Harry întinse mâna după scrisoare, dar Unchiul Vernon îi dădu una peste mână, spre
uimirea femeii.
— Le iau eu! spuse înțepat Unchiul Vernon și merse în urma femeii, spre recepție.

*

— Dragul meu, n- ar fi mai bine să mergem acasă? sugeră Mătușa Petunia, dar Unchiul
Vernon păru să nu o audă.
Ce căuta, nimeni nu știa. Îi conduse în adâncul unei păduri, ieși din mașină și privi de
jur împrejur, clătină din cap, se urcă la loc în mașină și porniră mai departe. La fel făcu și
când se aflară în plin câmp arat, la mijlocul unui pod suspendat și într -o parcare supraetajată.
— Tati a înnebunit, nu? o întrebă Dudley pe Mătușa Petunia în acea după -amiază.
Unchiul Vernon parcase pe o coastă pus tie, îi încuiase în mașină și plecase.
Începu să plouă. Picături mari cădeau pe acoperișul mașinii.
Dudley se încruntă:
— Azi e luni, vreau să stau undeva, în fața unui televizor!
Luni. Harry își aminti ceva. Întotdeauna știai în ce zi a săptămânii erai numai după

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
21 Dudley, din cauza emisiunilor lui preferate de la televizor. Mâine era marți și el împlinea
unsprezece ani. Zilele lui de naștere nu erau la fel de fru moase ca ale lui Dudley, desigur…
Anul trecut, primise în dar un umeraș și niște șosete vech i, pe care nu le mai purta Unchiul
Vernon. Cu toate acestea, o dată împlinești unspre zece ani!
Unchiul Vernon se întoarse, zâmbitor. Avea și un pachet lunguieț și nu se obosi să
răspundă, când Mătușa Petunia îl întrebă ce cumpărase.
— Am găsit un loc perfect! Toată lumea, afară din mașină! Era foarte frig. Unchiul
Vernon le arătă o stâncă golașă, pierdută în mijlocul mării. Ceva mai pustiu și mai dezolant
era greu de imaginat. Un lucru era sigur: nu era nici un tele vizor acolo!
— Se anunță furtună pentru la noapte, le spuse Unchiul Vernon și își frecă mulțumit
palmele. Domnul a fost amabil să ne împrumute barca lui.
Un bărbat fără dinți se apropie de ei, clătinându -se și aruncându -le priviri răutăcioase.
Le arătă o barcă prăpădită, care se legăna la supraf ața apei.
— Am luat și niște provizii, le spuse Unchiul Vernon. Îmbarcarea!
Era îngrozitor de frig. Din când în când, săreau stropi de apă, reci ca gheața, iar vântul
înghețat le biciuia fețele. Cam după o oră, ajunseră la stânca singuratică, unde coborâră , iar
unchiul Vernon, alunecând și împiedicându -se la tot pa sul, îi conduse la o căsuță dărăpănată.
Înăuntru, era și mai îngrozitor. Mirosea puternic a scoici stricate, vântul fluiera prin
crăpăturile pereților, iar de foc nici nu putea fi vorba. Casa ave a numai două camere.
Marile provizii cumpărate de Unchiul Vernon se dovediră a fi câte o pungă de cartofi
prăjiți pentru fiecare și câte o banană. Încercară să aprindă focul, dar lemnele umede sfârâiră
și se stinseră.
— Ce-ar fi să punem niș te scrisorele pe foc, tot avem be rechet? se amuză Unchiul
Vernon.
Era foarte bine dispus. Era evident că se gândea că la o asemenea distanță și pe o astfel
de furtună, nimeni nu s -ar mai fi încumetat să le aducă nici o corespondență! Harry era de
aceeași părere, dar departe de a se bucura de lucrul acela.
La căderea nopții, izbucni și furtuna anunțată. Valurile împroșcau pereții șubrezi ai
casei, iar vântul zgâlțâia feres trele murdare. Mătușa Petunia mai găsi niște pături mucegăite
și încropi un culcuș pentru Dudley, pe canapeaua mâncată de molii. Unchiul Vernon și
Mătușa Petunia se duseră să se culce în camera alăturată, în timp ce Harry fu lăsat să -și caute
singur cel mai moale loc de pe dușumea și să se acopere cu cea mai mică și mai jerpelită
pătură. Furtuna era din ce în ce mai cumplită. Harry nu putea să adoarmă de frig și foame.
Sforăiturile lui Dudley erau acoperite de tunetele care se porniseră aproape de miezul nopții.
Pe cadranul ceasului de la încheietura dolofană a lui Dudley, Harry văzu că peste zece
minute se făcea ora douăsprezece. Vedea cum ziua lui de naștere se apropia cu fiecare ticăit
al ceasului și se întreba dacă o să -și aducă aminte cineva. Oare unde era acum misteriosul
autor al scrisorilor?!
Mai erau încă cinci minute. Harry auzi un zgomot afară. Spera să nu fie acoperișul și să
nu se prăbușească asupra lor, deși probabil că le -ar fi ținut de cald. Încă patru minute… Fie ca
podeaua casei lor din Aleea Boschetelor să fie înțesată de scrisori, ca să poată fura și el una!
Încă trei minute. Oare apa mării lovea așa puternic stânca?! Două minute. Dar ce erau
zgomotele alea? Se sfărâma stânca în mare?
Un minut, treizeci de secunde… zece… nouă… Ce -ar fi să -l trezească pe Dudley, să -l
enerveze? … două… una…
BUM! BUM!
Harry sări în picioare. Cineva bătea la ușă!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
22
— CAPITOLUL IV —
PĂSTRĂTORUL CHEILOR

BUM! se auzi iar în ușă. Dudley se trezi și el și se ridică în capul oaselor.
— Unde e tunul? întrebă el buimăcit.
Se auzi un zgomot în spatele lor și Unchiul Vernon intră în încăpere, cu o pușcă în
mână. Acum se lămuriseră ce era în pachetul lunguieț!
— Cine e acolo? întrebă el. Te avertizez că sunt înarmat! Se lăsă tăcere. Apoi…
ZDRAANG!
Ușa fu scoasă din țâțâni și căzu cu zgomot pe podea.
În prag stătea un munte de om. Fața îi era aproape com plet acoperită de pletele zbârlite
și țepoase și de barba încâlcită. Doar ochii i se vedeau din toată claia aceea de păr, strălucind
în întuneric.
Uriașul intră în încăpere, trebuind să se aplece ca să nu se lovească de tavan. Luă ușa ș i
o fixă înapoi, în balamale, fără nici un fel de greutate. Furtuna de afară parcă se mai potolise
un pic. Se întoarse spre cei din cameră și îi privi cercetător.
— N-am putea bea și noi un ceai, ce părere aveți? A fost o călătorie tare obositoare…
Se în dreptă spre canapeaua pe care Dudley înțepenise de groază.
— Fă-mi și mie loc, grăsunule! spuse omul.
Dudley se sculă de pe canapea și se ascunse în spatele Mătușii Petunia care se pitea
după Unchiul Vernon, îngrozită, la rândul ei.
— Oh, uite -l și pe Harr y! făcu namila de om.
Harry îl privi și văzu în ochii fiorosului gigant urma unui zâmbet.
— Ultima dată când te -am văzut nu erai decât o mogâldeață! Ah, cât semeni cu tatăl
tău, dar ai ochii mamei!
Unchiul Vernon se gândi să intervină:
— Îți cer să pleci imediat de aici! Nu te-a poftit nimeni!
— Ține-ți gura, Dursley, mălai mare! îl repezi gigantul.
Se aplecă pe spătarul canapelei și smulse pușca din mâi nile Unchiului Vernon, o îndoi,
ca și cum ar fi fost de cauciuc și o aruncă într -un colț al came rei.
Unchiul Vernon scoase un alt chițăit, ca al unui șoarece, peste care tocmai călcase
cineva din greșeală.
— Harry, vreau să -ți urez mulți ani, cât mai fericiți! Ți -am adus ceva, cred că s -a cam
turtit, că am stat pe pachet din greșeală , dar, oricum, conține ceva delicios!
Scoase din buzunarul de la piept o cutie, cam turtită, ce -i drept, pe care i- o dădu lui
Harry. Harry o deschise cu mâini tremurânde. Înăuntru era un tort de ciocolată, pe care scria
„La mulți ani! ” din înghețată verde -smarald.
Harry ridică ochii spre uriaș, dorind să -i mulțumească, dar din gură îi ieșiră alte
cuvinte:
— Cine ești tu? Gigantul chicoti:
— E adevărat că nu m -am prezentat. Rubeus Hagrid, păs trătorul cheilor de la
Hogwarts.
Întinse o mână enormă, în care mâ na băiatului se pierdu cu totul, și i -o scutură cu
putere.
— Ce se aude cu ceaiul? întrebă el, frecându -și palmele uriașe. Nu prea tare, dacă se
poate!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
23 Ochii îi căzură pe vatra goală, cu câteva resturi de pungi de cartofi, și se aplecă asupra
căminului. Nu văzură ce făcea, dar când se îndepărtă, în cămin ardea un foc jucăuș. Inundă
întreaga colibă cu lumina lui tremurătoare, iar Harry îi simți și căldura binefăcătoare, care îl
învălui, ca și cum s -ar fi cufundat într- o cadă cu apă caldă.
Hagrid se așeză la loc, pe sofaua care gemu sub greutatea lui, și începu să scoată fel de
fel de obiecte din buzunarele sale: un ceainic de cupru, un pachet cu cârnați, turtit și el,
câteva căni, o tigaie și o sticlă cu un lichid de culoarea chi hlimbarului, din care sorbi o
înghițitură, înainte de a se apuca să facă ceaiul. Curând, coliba se umplu de mirosul
cârnăciorilor care sfârâiau în foc. Nimeni nu scoase un cuvânt cât timp uriașul făcea aceste
pregătiri, dar, când scoase primii șase cârnăciori, un pic cam prea mult prăjiți, din ti gaie,
Dudley se foi nervos. Unchiul Vernon spuse repede:
— Să nu te atingi de nimic din ce -ți dă el! Uriașul chicoti:
— Da, ai dreptate, Dursley, e de -ajuns de gras!
Îi dădu un cârnăcior lui Harry, care era mort de foame. Nu mai gustase niciodată ceva
atât de gustos. Nu- și mai putea lua ochii de la gigant. Într -un târziu, îndrăzni, devenind brusc
politicos:
— Scuzați, dar tot nu știu cine sunteți!
Gigantul sorbi o gură de ceai și apoi se șterse la gură cu dosul mânecii.
— Spune- mi Hagrid, toată lumea îmi zice așa! Și, ți -am spus, sunt păstrătorul cheilor
de la Hogwarts, despre care probabil c-ai aflat…
— Nu, nu știu nimic! făcu Harry. Hagrid îl privi surprins.
— Îmi cer scuze, dar nu știu! îndrăzni Harry.
— Scuze? strigă Hagrid și se întoarse furios spre domnul și doamna Dursley, care ar fi
preferat să -i înghită pământul, în acel moment. Ei ar trebui să -și ceară scuze! Am bănuit
ceva, când am văzut că nu ți se dau scrisorile, dar chiar să nu știi nimic… Cum, nu te -ai
întrebat niciodată unde au învățat acele lucruri părinții tăi?
— Care lucruri? întrebă Harry, tot mai surprins.
— Care? tună Hagrid. Ia stai puțin…
Hagrid se sculă în picioare și, în furia lui, părea că umple întreaga colibă. Familia
Dursley se lipise cu totul de perete.
— Vrei să spui, Dursley, că acest băiat nu știe nimic des pre… despre… Absolut nimic?
Harry se gândea că Hagrid întinsese coarda prea mult. Cum adică? Doar fusese și el la
școală, și nu avea note chiar așa de mici!
— Știu câte ceva, cum să nu știu? Matematică, geografie…
— Despre lumea noastră, vreau să spun. Lumea ta, a mea. A părinților tăi! spuse
Hagrid, dând a lehamite din mână.
— Care lume?
Hagrid era pe punctul să explodeze.
— DURSLEY! izbucni el.
Unchiul Vernon murmură ceva, de genul Bla-bla-bla, făcându -se alb ca varul. Hagrid
se uita fioros la el și neputin cios la Harry.
— Dar trebuia să ți se fi spus ceva despre mama și tatăl tău… Erau faimoși! Și tu ești
faimos!
— Cum? Erau faimoși? Spune -mi că -i așa! Știam eu! Te rog, povestește -mi!
— Știu și eu?! făcu Hagrid, trecându -și mâna prin păr și privindu -l absent pe Harry. Și
chiar nu știi cine suntem noi?
Brusc, Unchiul Vernon își redobândi vocea:

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
24 — Stop! Nici un cuvânt mai mult! Îți interzic să -i spui mai multe!
Chiar ș i un om mai curajos ca Unchiul Vernon s- ar fi fă cut mic sub privirea furioasă a
lui Hagrid. Când vorbi, fiecare silabă era încărcată de ură:
— Nu i- ai spus niciodată? Nimic din ce scria în scrisoarea pe care ți -a lăsat -o
Dumbledore? Am văzut cu ochii mei că a lăsat scrisoarea alături de copil. Ai ascuns -o de el
atâta vreme?
— Să ascundă ce? întrebă Harry curios.
— STOP! ÎȚI INTERZIC! urlă Unchiul Vernon. Mătușa Petunia scăpă un strigăt de
groază.
— Oh, duceți -vă învârtindu -vă! Amândoi! Harry… ești vrăjit or!
Se lăsă o tăcere de moarte. Se auzeau numai zgomotele mării și ale vântului.
— Sunt un… ce? strigă Harry.
— Vrăjitor, asta am spus! făcu Hagrid și se lăsă iar pe canapea, care se afundă și gemu
și mai tare. Și încă unul al naibii de bun! Mama și tatăl tău te -au instruit puțin, cât ai stat cu
ei! Cu o mamă și un tată ca ai tăi, nici nu se putea altfel! Dar cred că a venit timpul să -ți
citești scrisoarea!
Harry întinse mâna să ia în sfârșit scrisoarea scrisă pe pergamentul gălbui, trimisă pe
adresa:
Domnului Harry Potter
Coliba de pe plajă, parter
În largul mării.
Scoase scrisoarea și citi:
HOGWARTS, ȘCOALA DE MAGIE, FARMECE ȘI VRĂJITORII
Director: Albus Dumbledore
(decorat cu Ordinul Merlin, Clasa I,
Mare Vrăjitor, Vârcolac -Șef,
Magician Suprem,
Confederația Internațională a Vrăjitorilor)

Dragă domnule Potter,

Avem deosebita plăcere să vă informăm că ați fost acceptat la Hogwarts, Școala de
Magie, Farmece și Vrăjitorii. Alăturat, vă trimitem o listă cu tot echipamentul și cărțile
necesare. Școala începe la 1 septembrie. Așteptăm bufnița dumneavoastră, nu mai târziu de
31 iulie a.c.
Cu deosebită considerație,
Minerva McGonagall
Director Adjunct

În mintea lui Harry explodară zeci de întrebări, ca niște focuri de artificii. Nu se hotăra
ce în trebare să pună mai întâi. După câteva clipe de nehotărâre, întrebă:
— Ce vrea să spună cu bufnița mea?
— Pe toate Gorgonele! Cum de- am uitat? strigă Hagrid, bătându -se peste frunte, cu o
forță care ar fi doborât un cal și o căruță.
Dintr -un alt buzunar al jachetei sale, scoase o bufniță ade vărată, care ținea în cioc un
sul de pergament și o pană de scris. Hagrid o luă și, scoțând limba printre dinți, mâzgăli cu
greu ceva pe pergament. Harry reuși să citească, deși vedea scrisul răsturnat:

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
25 Stimate domnule Dumbledore,

Am înmânat scrisoarea lui Harry. Îl duc mâine să -și ia toate cele necesare. Aici,
vremea e groaznică. Sper că sunteți bine.

Cu stimă, Hagrid

Hagrid înfășură la loc sulul, îl legă de piciorul bufniței, ieși la ușă și o trimise î n
noaptea furtunoasă. Se întoarse și se reașeză, cu un aer absolut natural, ca și cum ce făcuse
era ceva foarte normal, ca și cum ar fi vorbit la telefon!
Harry își dădu seama că rămăsese cu gura căscată și o închise repede.
— Unde rămăsesem? întrebă Hagrid, dar în acel moment, Unchiul Vernon, încă alb de
spaimă, înaintă spre foc.
— Nu merge nicăieri! reuși el să articuleze. Hagrid se încruntă.
— Hm, tare aș vrea să văd cum îl oprește un Încuiat! zise el, disprețuitor.
— Un ce? întrebă Harry amuzat.
— Un Încuiat! Așa le zicem noi ăstora care habar n -au să facă vrăji! Și îmi pare tare rău
de tine că ai fost nevoit să trăiești printre cei mai mari Încuiați de pe acest pământ!
— Când l- am acceptat printre noi, am jurat să punem capăt oricăror aiureli de genul
ăsta! spuse Unchiul Vernon. Am jurat să stârpim în el orice fel de astfel de înclinație!
Auzi, vrăjitor!
— Ap' știut?! Ați știut că sunt… vrăjitor? se miră Harry.
— Sigur că am știut! strigă Mătușa Petunia. Cum să nu știm, dacă soră -mea era cine
era? Și ea a primit o astfel de scrisoare și s -a dus la școala aia, de unde venea în fiecare
vacanță cu buzunarele pline de picioare de broască și cu ele preschimba ceșcuțele în șoareci!
Numai eu știam ce este cu adevărat: un monstru, o ciudățenie! Una, două, îi auzeai pe mama
și pe tata: Lily în sus, Lily în jos, nu mai puteau de mândrie că aveau o vrăjitoare în familie!
Se opri să -și mai tragă suflarea, apoi continuă să turuie, ca și cum toată viața așteptase
acest prilej să -și verse focul:
— La școala de vrăji tori l- a cunoscut pe Potter ăla, cu care s -a măritat și a plecat
de-acasă! Te -au avut pe tine și am știut întotdeauna că și tu o să fii ca ei, tot așa de…
anormal! Apoi, a fost, scuză -mă, căsăpită și noi ne -am pomenit cu tine pe cap!
Harry se făcuse alb la față:
— Căsăpită? Mi-ați spus că a murit într -un accident de ma șină!
— ACCIDENT DE MAȘINĂ! urlă Hagrid, ridicându -se de pe canapea și făcându -i pe
cei trei Dursley să se facă iar una cu peretele. Cum ar fi putut o simplă mașină să -i omoare pe
Lily și James Potter? Este o rușine! Un scandal! Harry Potter să nu cunoască adevărul, când
el e un erou pentru copiii din lumea noastră!
— Dar ce s- a întâmplat? nu scăpă Harry prilejul să întrebe. Furia dispăru brusc de pe
fața lui Hagrid, în locul ei apă rând îng rijorarea.
— Nu mă așteptam chiar la așa ceva, răspunse Hagrid, când profesorul Dumbledore
mi-a spus că s -ar putea să am probleme să te aduc. Nu -mi închipuiam că nu știi nimic… Ah,
Harry, nu știu dacă eu sunt cel indicat să -ți spună toate astea, dar cred că nu te poți duce la
școală fără să știi!
Le aruncă o privire cruntă Unchiului Vernon și Mătușii Petunia.
— O să-ți spun atât cât știu și eu, că nu știu chiar tot, multe sunt învăluite în mister…
Se așeză pe canapea, privi câteva clipe la foc și zise:

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
26 — Totul începe cu cineva, pe nume… Dar e incredibil că nu -i știi nici numele, toți cei
din lumea noastră îl știu!
— Numele cui?
— Ei bine, nu -mi place să -i spun numele, dacă pot să -l evit. Nimănui nu -i place.
— De ce?
— Mii de vârcolaci, Harry, oamenii î ncă se mai tem. E foarte greu să -ți explic… vezi,
tu, era un vrăjitor care… a devenit rău, atât de rău cât îți poți imagina tu, ba și mai rău!
Numele lui era…
Hagrid înghiți în sec, dar cuvintele refuzară să se facă au zite.
— Nu, nu pot să -l pronun ț! Cap -de-Mort, na! se înfioră Hagrid. Să nu mă mai faci să -l
spun a doua oară. Ei bine, acum douăzeci de ani, acest… vrăjitor căuta să îi atragă pe cât mai
mulți de partea lui. Și a reușit să atragă destui, pe unii de frică, pe alții, fiindcă doreau și ei
puțin din puterea lui. Și avea puteri nemăsurate! Urmară zile negre. Nu mai știai în cine să ai
încredere, cu cine să te împrietenești… Se întâmplau lucruri groaznice. Câștiga tot mai mult
teren. Cine i se împotrivea, era eliminat. Oribil! Ultimul loc sigur era școala de la Hogwarts.
Dumbledore era singurul de care se temea Știm-Noi-Cine. Nu îndrăznea să se atingă și de
școală. Oricum, nu în acel moment. Mama și tatăl tău erau cei mai buni vrăjitori pe care i -am
cunoscut vreodată. Primii la școa lă, pe vremea lor! E de mirare că Știm -Noi-Cine nu a
încercat să -i atragă de partea lui. Probabil din cauză că știa că sunt foarte apropiați de
Dumbledore, ca să -și dorească să aibă de -a face cu magia neagră. Sau a crezut că îi poate
convinge sau a vrut să -i înl ăture din cale… Tot ce se știe este că, acum zece ani, într -o noapte
de Halloween, a apărut ca din senin la poarta casei voastre. Tu aveai doar un anișor și… și…
Hagrid se opri, scoase o batistă mare și își suflă nasul, cu un zgomot ca de avertizor d e
ceață!
— Scuză -mă, dar i -am cunoscut pe părinții tăi, cei mai cum secade oameni care au
existat vreodată… În fine, Știm -Noi-Cine i- a ucis pe amândoi și a încercat să te omoare și pe
tine. Vroia să scape de toți din familia ta sau, cine știe, poate că îi plăcea să ucidă. Oricum,
n-a reușit să te omoare. Nu te -ai întrebat niciodată de unde ai semnul ăla pe frunte? Doar nu
e o tăietură obișnuită! Un blestem puternic le -a venit de hac mamei și tatălui tău și v -a
spulberat casa, dar tu te -ai ales numai cu c icatricea asta! A mai omorât și alți câțiva vrăjitori
vestiți ai timpului – McKinnons, Bone, Prewett – dar tu, deși bebeluș, ai supraviețuit! De -aia
ești faimos, Harry!
Se întâmpla ceva ciudat în mintea lui Harry, pe măsură ce Hagrid înainta cu povestirea.
Vedea acum mai clar ca niciodată acea străfulgerare verzuie și, pentru prima oară, își aminti
un hohot de râs cumplit.
Hagrid îl privea cu tristețe.
— Din ordinul lui Dumbledore, te- am luat dintre ruinele casei voastre și te -am adus
aici…
— O grijă în plus, numai necazuri! sări Unchiul Vernon. Harry tresări. Uitase că mai
erau și ei în colibă. Unchiului Vernon părea că -i revenise curajul. Se uita la Hagrid cu ciu dă
și strângea pumnii.
— Ascultă la mine, băiete, continuă el, accept că e ceva stra niu cu tine, dar nimic care
să nu poată fi corectat cu o bă taie zdravănă. Cât despre părinții tăi, erau ciudați, într -adevăr,
nu pot să neg, dar lumea s -ar fi descurcat mult mai bine fără ei, după părerea mea. Au
căutat -o cu lumânarea, s-au amestecat cu tot felul de ciudați. Mă așteptam la asta, știam că o
vor sfârși rău…
Nu mai apucă să termine, că Hagrid sări ca turbat de pe canapea, scoase o umbrelă

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
27 dintr-unul din buzunare, o în dreptă spre domnul Dursley, ca pe o sabie, și îi spuse:
— Te avertizez, Dursley , că dacă mai scoți un singur cu vânt, unul singur…
La gândul că putea fi împuns cu umbrela gigantului, Unchiul Vernon se făcu mic din
nou. Se lipi de perete și amuți.
— Așa e mult mai bine, rânji Hagrid, răsuflând din greu și lăsându -se să cadă pe
canapeaua care de data asta se lăsă până la podea.
Dar Harry mai avea nenumărate întrebări de pus:
— Ce s-a întâmplat cu Cap- de… Scuză -mă, cu Știm -Noi-Cine?
— Bună întrebare! Nu se știe, a dispărut! S -a evaporat! În aceeași noapte, în care a
încercat să te omoare pe tine! Asta te- a făcut și mai faimos! Asta e cel mai mare mister… era
tot mai puternic, din zi în zi, atunci de ce s- a făcut nevăzut? Unii spun că ar fi murit,
pagubă -n ciuperci, după părerea mea, alții, că l -au mai văzut, dar eu nu cred, fiindcă cei care
erau cu el s- au întors, unii, ca după o lungă transă. Dacă trăia, de ce s -ar mai fi întors ăia la
noi?! Cei mai mulți dintre noi cred că e pe undeva, dar și -a pierdut puterile. Ceva din tine,
Harry, l- a făcut să devină slab. În acea noapte, s-a întâmplat ceva, nu se știe ce, un amănunt,
pe care el nu l- a luat în calcul.
Hagrid îl privi cu admirație și respect, dar Harry, departe de a se simți mândru și flatat,
credea cu tărie că Hagrid se înșela amarnic. Vrăjitor? El? El, care toată viața a fost înghiontit
de Dudley și prigonit de Mătușa Petunia și Unchiul Vernon… Dacă era vrăjitor, cu adevărat,
cum de nu se trans formau în broaște râioase, de fiecare dată când îl supărau sau îl încuiau în
nișa lui? Dacă îl învinsese pe cel mai puter nic v răjitor, cum se făcea că Dudley dădea mereu
de-a dura cu el, ca și cum ar fi fost o minge de fotbal?
— Hagrid, cred că te înșeli, nu se poate să fiu vrăjitor!
— Da? Așa crezi? Ce, nu ți s -a întâmplat să se petreacă în jurul tău lucruri ciudate, în
momentel e când ți -era mai frică sau erai foarte supărat?
Harry își pironi privirea la foc. Da, dacă se gândea mai bine… toate lucrurile stranii care
îi înnebuneau pe unchii lui se întâmplaseră în momentele în care era furios sau speri at… când
era fugărit de gașca lui Dudley, reușise cumva să scape, sau când îi era rușine să se ducă la
școală cu părul ciuntit de Mătușa Petunia, acesta îi crescuse la loc peste noapte… Chiar
ultima întâmplare, când era furios că -l îm brâncise Dudley din fața vitrinei cu șarpele boa, nu
dispăruse geamul de la vitrina șarpelui, spre groaza lui Dudley? Harry îl privi pe Hagrid și
zâmbi. Hagrid radia de fericire.
— Vezi? făcu Hagrid. Ascultă -mă pe mine, o să -i uimești pe toți la școală!
Dar Unchiul Vernon nu avea de gând să se pred ea fără luptă.
— Nu ți -am spus că nu merge la nici o școală? șuieră el. Merge la Stonewall High și
trebuie să -mi mulțumească pentru asta! Am citit și eu scrisoarea în care se spunea că are
nevoie de tot felul de prostii: cărți de vrăji, baghete ferme cate sau…
— Dacă vrea el să meargă, un Încuiat ca tine, mare și prost, nu o să -l poată opri, în nici
un caz! se înfurie Hagrid. Să -l oprești tu pe fiul lui Lily și al lui James să meargă la
Hogwarts! Ce glumă bună! Nu ești în toate mințile! I s -a păstrat un loc la cea mai bună școală
de vrăjitori și magicieni încă de când s -a născut! O să fie pentru prima oară cu tineri de
nivelul lui și o să aibă cel mai bun dascăl, pe Albus Dum bledore!
— NU DAU UN BAN PENTRU CA SĂ -L ÎNVEȚE CINE ȘTIE CE SONAT MAGII
ȘI VRĂJITORII! urlă Unchiul Vernon.
Gata! Unchiul Vernon întinsese coarda prea mult! Hagrid luă umbrela și o învârti pe
deasupra capului Unchiu lui Vernon.
— Niciodată, auzi? NICIODATĂ, să nu -l mai insulți pe Albus Dumbledore în fața

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
28 mea! Ai înțeles? își ieși din fire Hagrid.
Hagrid schimbă direcția umbrelei, orientând -o spre Dudley, sclipi un mic fulger violet,
se auzi ceva, ca o pocni toare, și în secunda următoare, Dudley urlă de durere, ținându -se cu
mâinile de fundul lui mare și gras. Când se întoarse, toată lumea văzu, ieșind printr -o
crăpătură a pan talonilor, o codiță mică și răsucită, de purceluș! Unchiul Vernon scoase un
urlet de groază și își împinse familia în cealaltă cameră, închizând bine ușa după ei.
Hagrid privi spre umbrela sa, își mângâie barba țepoasă și spuse rușinat:
— Nu trebuia să -mi ies așa tare din fire… Dar dacă n -a înțeles de vorbă bună… Și apoi,
Dudley semăna așa de bine cu un purcel, că mi -a venit ideea cu coada… Ți -aș rămâne dator
dacă n -ai pomeni nimănui despre incidentul ăsta, îl rugă el pe Harry, privindu -l pe sub
sprâncene. Nu ar trebui să fac vrăji, ca să zic așa… Mi s -a permis să fac doar mici… trucuri,
ca să pot să -ți aduc ție scrisoarea, de -aia am reușit așa bine să vă urmăresc peste tot!
— De ce nu trebuie să f aci vrăji? întrebă Harry.
— Păi, am fost și eu la școala asta, dar am fost exmatriculat în anul trei, dacă vrei să știi
adevărul. Mi -au rupt bagheta în două și tot tacâmul, dar domnul Dumbledore nu a permis să
mi se ia de tot puterea. Extraordinar, Dumbl edore ăsta!
— Și de ce ai fost exmatriculat?
— E târziu și mâine avem o groază de treburi, evită Hagrid răspunsul. Trebuie să te duc
în oraș ca să luăm cele nece sare!
Își scoase haina groasă și grea și îl acoperi pe Harry.
— Învelește -te cu ea, îi spuse e l lui Harry, și să nu te sperii dacă mișcă ceva, am niște
șoricei într -un buzunar!!!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
29
— CAPITOLUL V —
ALEEA DIAGON

A doua zi, Harry se trezi cu noaptea- n cap, dar, deși își dădea seama că se făcuse
dimineață, își ținea ochii strâns lipiți. „A fost un vis! ” își spunea el. „Am visat că venise un
gigant, pe nume Hagrid, ca să mă ia la școala de vrăjitori. Când o să deschid ochii, o să văd
că sunt iarăși în nișa mea de sub scări! ”
Deodată, auzi o bătaie puternică. „E Mătușa Petunia care a venit să mă trezească!” își
zise el și inima i se strânse dureros. Dar tot nu deschise ochii. Ce dacă era vis, fusese așa
frumos!
CIOC! CIOC! CIOC!
— Bine, bine, spuse Harry a lehamite, mă scol îndată!
Se ridică și haina lui Hagrid căzu la pământ. Coliba era inundată de lumina soarelui,
furtuna încetase, iar Hagrid dormea dus. La fereastră, ciocănea o bufniță, cu un ziar în cioc.
Harry sări într -un picior. De fericire, i se părea că e ușor ca un fulg. Merse întins la fereastră
și o deschise. Bufnița zbură înăuntru și lăsă ziarul să cadă deasupra lui Hagrid, care însă nu
se trezi. Bufnița nu se lăsă și începu să -l tragă pe Hagrid de mânecă.
— De ce nu- l lași să doarmă? zise Harry, încercând să o alunge, dar aceasta se uită
furios la el și continuă să încerce să -l trezea scă pe Hagrid.
— Hagrid, zise Harry, bufnița asta…
— Plătește -o! mormăi Hagrid.
— Ce să fac?
— Dă-i bani pentru ziar. Caută în buzunarul meu. Haina lui Hagrid părea că e făcută
numai din buzunare, în care se găseau legături de chei, cuțitașe, bucățele de sfoară,
bomboane de mentă, pliculețe de ceai… Ah, în sfârșit! Harry scoase un pumn de monede
ciudate.
— Dă-i 5 cnuți!
— Cnuți?!
— Monedele alea mici, de bronz…
Harry numără cinci monede de bronz, iar bufnița ridică piciorușul pentru ca Harry să
pună monedele în punguța din piele, legată de picior. Apoi zbură prin fereastra deschisă.
După ce căscă, Hagrid se sculă în capul oaselor și se întinse.
— Avem multe de făcut azi, Harry, zise el. Cel mai bine ar fi să te duc întâi la Londra să
luăm tot ce -ți trebuie pentru școală!
Harry întorcea pe toate părțile monedele găsite în buzunarul lui Hagrid și le cerceta cu
multă atenție. Îi trecu ceva prin minte care îi cam dezumflă balonul pe care îl simțise în piept
de la venirea lui Hagrid.
— Hagrid… -Mm?
— Eu… nu am nici un ban… și… l -ai auzit pe Unchiul Vernon… nu vrea să -mi plătească
școala…
— Nu-ți face griji din pricina asta, zise Hagrid, scărpinân du-se în cap. Ce, crezi că
părinții tăi nu ți -au lăsat nimic?
— Da, dar dacă totul a fost dist rus…
— Doar nu- și țineau aurul în casă, băiete! Nuu! Prima dată, ne oprim la Gringotts,
Banca Vrăjitorilor. Ia și tu un cârnăcior, sunt buni și reci! Și cred că n -o să spui nu la o felie
de tort… Eu, unul, de- abia aștept!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
30 — Vrăjitorii au bănci?
— Una d oar. Gringotts. Condusă de spiriduși. Harry scăpă din mână bucata de cârnat.
— Spiriduși?!?
— Da, și ar trebui să nu fii în toate mințile să încerci să jefuiești banca, ascultă -mă pe
mine! Să nu te pui niciodată cu spiridușii, Harry! Gringotts este cel mai sigur loc, în afară de
Hogwarts, probabil. Oricum, tot trebuia să merg la ban că, să rezolv niște probleme de -ale
domnului Dumbledore, legate de școală. Întotdeauna apelează la mine pentru tre burile mai
importante! zise Hagrid mândru. Așa cum a fost și atunci când te- am adus pe tine la Încuiații
de Dursley. Vezi tu, are multă încredere în mine! Gata? Te -ai pregătit? Să mergem!
Harry îl urmă pe Hagrid până în vârful stâncii. Cerul se făcuse senin, iar marea sclipea
sub razele soarelui. Bărcuța închiriată de Unchiul Vernon era tot acolo, cu o groază de apă pe
fund, de la furtuna din noaptea trecută.
— Cum ai ajuns aici? întrebă Harry, rotindu -și ochii după altă barcă.
— Am zburat! răspunse Hagrid.
— Ai zburat?
— Dar o să plecăm cu asta, nu trebuie să mai fo losesc vrăji, acum că te -am găsit!
Se așezară în barcă, Harry neputându -și dezlipi ochii de la Hagrid, imaginându -și în fel
și chip cum putea acesta să zboare.
— E o prostie să vâslești, totuși, zise Hagrid, aruncându -i lui Harry una dintre privirile
sale piezișe. Dacă o să… grăbesc lucrurile puțin, n -o să mă spui domnului Dumbledore, nu?
— Sigur că nu! sări Harry, dornic să mai vadă și alte vrăji torii.
Hagrid își deschise din nou umbrela, bătu de două ori pe una dintre laturile bărcii și
aceasta porni î n viteză spre mal.
— De ce spuneai că trebuie să nu fii în toate mințile ca să jefuiești Banca Vrăjitorilor?
— Blesteme, farmece…, zise el, în timp ce- și despăturea ziarul. Se zice că seiful cel
mare este păzit de dragoni. Și apoi, trebuie să știi cum să ajungi acolo. Gringotts este la mare
adâncime undeva, în subsolul Londrei, mori de foame pe drumul dus- întors, chiar dacă ar
reuși cineva să pună mâna pe ceva.
Harry se gândea în liniște la toate astea, în timp ce Hagrid își citea ziarul, „Profetul
zilei”. Harry învățase de la Unchiul Vernon că oamenii trebuiesc lăsați în voia lor, când
citesc ziarul, dar îi venea foarte greu să facă lucrul acesta, deoarece avea o mulțime de
întrebări de pus.
— Ministerul Magiei încurcă lucrurile, ca de obicei, mor măi Hag rid, întorcând foaia.
— Există un Minister al Magiei? întrebă Harry, fără să se mai poate abține.
— Sigur! Îl vor pe Dumbledore la minister! Cred și eu! Dar el a refuzat să părăsească
Hogwarts, așa că l -au numit pe bătrânul Cornelius Fudge. Așa, de formă, bineînțeles! Acum
bufnițele lui o să -l sâcâie în fiecare dimineață pe dom nul Dumbledore, pentru diverse sfaturi.
— Dar cu ce se ocupă Ministerul Magiei?
— Principala lui sarcină este să păstreze secretul că mai există încă vrăjitori și magie,
ca nu cumv a să afle Încuiații!
— Dar de ce?
— De ce? Crede- mă, Harry, toți ar căuta soluții magice la toate problemele lor! Nu, să
ne lase în pace, să și le rezolve singuri!
În acel moment, barca se opri ușor la mal. Hagrid își împături ziarul, strânse umbrela și
urcară pe țărm.
Trecătorii micului oraș se holbau la Hagrid, în timp ce se îndreptau spre gară. Harry îi
înțelegea prea bine. Hagrid, nu numai că era de două ori mai mare ca oricare dintre ei, dar și

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
31 gesticula, arătând spre fel de fel de lucruri obișnuite pentru ceilalți, cum ar fi aparatele de
taxat din parcări, spu nând în gura mare:
— Vezi, Harry, ce inventează Încuiații ăștia?
— Hagrid, întrebă Harry, gâfâind un pic, spuneai că sunt dragoni la Gringotts?
— Așa se spune… Mi -ar plăcea să am un dragon!
— Ți-ar plăcea?
— Da, de mic mi-am dorit unul!
Ajunseră la gară, unde aflară că pleca un tren spre Londra în cinci minute. Hagrid care
nu se descurca prea bine cu „banii Încuiaților” , cum spunea el. Îi dădu bancno tele pe care le
avea lui Harry, ca să cumper e el bilete.
În tren, oamenii se zgâiră la Hagrid, mai mult ca oriunde. Hagrid stătea pe două locuri
și cosea ceva care semăna cu un uriaș cort de circ, de culoare galbenă.
— Ai luat și scrisoarea, Harry? întrebă Hagrid, în timp ce număra cusăturile.
Harry se scotoci prin buzunare și îi arătă scrisoarea.
— Foarte bine! Conține lista cu tot ce ai nevoie!
Harry mai găsi, într -adevăr, un bilețel, pe care nu -l văzuse în noaptea trecută. Îl
despături și citi:

HOGWARTS, ȘCOALA DE MAGIE, FARMECE ȘI VRĂJITORII

Uniformă

Primul an de studiu
1. 3 robe obișnuite, pentru munca de zi cu zi (negre)
2. 1 coif țuguiat (negru), care se poartă ziua
3. 1 pereche de mănuși de protecție (din piele de dragon sau ceva asemănător)
4. 1 haină de iarnă (neagră, cu garnituri argin tii)

CĂRȚI:
Toți studenții trebuie să aibă câte un exemplar din urmă toarele titluri:
Manual -Standard de vrăji (Treapta I), de Miranda
Șoim timid
Istoria magiei, de Smaranda Hocuspocus
Teoria magiei, de Adalbert Clătită
Ghidul începătorului în ale transfi gurării, de Emeric Vjjt
O mie de ierburi și ciuperci magice, de Filida Spor
Prafuri și poțiuni magice, de Arsenius Otrăvitus
Animale fantastice și unde se întâlnesc ele, de Newt
Salamandă
Magia Neagră: un ghid de autoapărare, de Quentin Știetot

ALTE ECHIPAMENTE:
1 baghetă magică
1 ceaun vrăjit (din cositor)
1 set de eprubete de sticlă sau cristal
1 telescop
1 balanță de alamă

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
32 Studenții trebuie să aducă o bufniță sau o pisică sau o broască.
PĂRINȚILOR LI SE PUNE ÎN VEDERE SĂ NU -ȘI LASE COPIII LA ȘCOALĂ CU
MĂTURILE DE ACASĂ!

— Și putem să cumpărăm toate astea la Londra? întrebă Harry, uimit.
— Da, dacă știm de unde!

*

Harry nu mai fusese niciodată la Londra. Deși Hagrid știa încotro merge, se vedea prea
bine că nu era obișnuit să ajungă acolo pe calea obișnuită. Se înțepeni în bariera de trecere de
la metrou, de la controlul biletelor, și se plânse în gura mare că locurile erau prea înguste și
că trenul mergea prea încet.
— Nu știu cum se pot descurca Încuiații fără vrăjitorii, zise el în timp ce o scară rulantă,
în stare jalnică, îi duse la suprafață, într -o stradă pe care se înșiruiau magazine, unul lângă
altul.
Hagrid era așa mare, că n -avea probleme să se descurce în mulțime, toți se dădeau la o
parte din calea lui. Harry nu trebuia decât să se țină foarte aproape de el. Au trecut pe lângă
librării și magazine de muzică, restaurante și cinema tografe, dar nicăieri nu se vindeau
obiecte de magie. Era o stradă obișnuită, numai cu oameni obișnuiți. Oare obiectele de
vrăjitorie er au pe undeva, prin subsol? Existau, într- adevăr, magazine care să vândă cărți de
vrăji și cozi de mătură?
Oare nu era totul o farsă grosolană, pe care i -o copsese familia Dursley? Nu, era
imposibil, ei n -aveau nici cel mai mic simț al umorului! Deși multe din cele spuse de Hagrid
erau greu de crezut, uriașul îi inspira multă încredere.
— Aici e! spuse Hagrid și se opri în fața unui magazin. Faimosul „Ceaunul crăpat” !
Era un magazin micuț și sărăcăcios, care semăna cu un bar de zi, de fapt. Dacă nu i l -ar
fi arătat Hagrid, putea să treacă pe lângă el și să nu -l vadă. Oamenii treceau grăbiți pe lângă
el și nu -i aruncau nici o privire.
Era flancat de un magazin de muzică și de o mare librărie care îți luau ochii. De fapt,
Harry avea strania bănuială că numai el și Hagrid îl puteau vedea. Înainte de a avea timp să -i
împărtășească lucrul acesta lui Hagrid, uriașul îl împinse înăuntru.
Pentru un loc așa faimos era cam întunecat și sărăcăcios. Câteva femei bătrâne stăteau
într-un colț și beau vișinată, iar una dintre ele trăgea dintr -o pipă lungă. Un omuleț cu un coif
țuguiat vorbea cu barmanul, cu un cap complet chel, semănând cu o mare alună de cauciuc.
Zumzetul de voci se opri când intrară ei. Toți păreau să -l cunoască pe Hagrid. Îi făceau cu
mâna și îi zâmbeau, iar barmanul se întinse după un pahar și îl întrebă:
— Ca de obicei, Hagrid?
— Nu pot, Tom, am venit cu treburi, refuză Hagrid, pu nându- și mâna uriașă pe umărul
lui Harry și făcându -i genunchii să se îndoaie sub greutate.
— Mii de fulgere! Nu se poate! E … E chiar el? Liniștea se făcu și mai profundă.
— Să trăiești, Harry Potter, ce onoare pentru mine! mai zise barmanul.
Se repezi afară de după bar și, cu ochii în lacrimi, strânse cu putere mâna lui Harry.
— Bine că te -ai reî ntors printre noi, domnule Potter, bine ai venit!
Harry nu știa ce să spună. Toată lumea se uita la el.
Femeia cu pipa pufăia din ea, fără să -și dea seama că se stin sese. Hagrid nu mai putea
de mândrie.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
33 Apoi, se auzi un zgomot de scaune hârșiite pe podea și toată lumea se adună în jurul lui,
căutând să dea mâna cu el.
— Doris Crockford, domnule Potter, nu credeam să apuc să vă cunosc vreodată!
— Domnule Potter, sunt așa de mândru… atât de mândru!
— Întotdeauna mi -am dorit să dau mâna cu dumneavoas tră, s unt așa de emoționat!
— Încântat, domnule Potter, nici nu vă pot spune cât sunt de fericit. Numele meu este
Dedalus Diggle!
— V-am mai văzut o dată, V -ați înclinat în fața mea, într -un magazin, zise Harry.
Coiful lui Dedalus Diggle se rostogoli pe jos, atâ t de emoționat era posesorul lui.
— Își amintește! strigă acesta, privindu -i pe toți, încântat. Ați auzit? Își amintește de
mine!
Harry le strânse mâinile tuturor de mai multe ori. Doris Crockford nu se mai sătura!
Un tânăr palid își făcu loc în față, vizibil emoționat. Începuse să i se zbată chiar și un
ochi.
— Profesorul Quirrell! strigă Hagrid. Harry, uite unul dintre profesorii pe care o să -i ai
la școală!
— P-P-P- Potter, se bâlbâi Quirrell de emoție. N -N-Nici nu p- pot să -ți spun c -c-ce
emoț ionat sunt!
— Dar ce predați dumneavoastră, domnule profesor? întrebă Hagrid.
— A-A- Apărare contra M -Magiei N- Negre! murmură profesorul Quirrell, ca și cum nu
i-ar fi făcut mare plăcere nici măcar să se gândească la acel lucru. D -D-Dar dumneavoas tră,
n-nu aveți m -mare nevoie de asta, nu- i așa? B -Bănuiesc că ați v -venit să vă luați c -cele
n-necesare. Și eu am v -venit să îmi c -c-cumpăr o carte d -despre v-vampiri!
Numai gândul îl făcu pe profesorul Quirrell să se cutre mure.
Dar ceilalți nu -l lăsară pe profesorul Quirrell să se bucure numai el de prezența lui
Harry. De- abia după zece minute, Harry reuși să se desprindă de ei. În cele din urmă, Hagrid
ridică glasul, ca să se facă auzit.
— Să mergem, Harry, mai avem o mulțime de treburi! zise el, plin de importanță.
Doris Crockford îi mai strânse mâna pentru ultima oară, iar Hagrid îl conduse pe Harry
într-o curticică, în spatele barului, înconjurată de ziduri înalte și unde nu se afla nimic în
afară de niște cutii de gunoi și câteva buruieni.
Hagrid îi făcu lu i Harry cu ochiul.
— Ți-am spus că ești faimos! Ai văzut? zise el mândru. Chiar și profesorul Quirrell
tremura de emoție. D -apoi, el cam tremură tot timpul…
— De ce e așa de agitat?
— Bietul de el! O minte strălucită! Se descurca excelent în munca lui de cercetare,
până într -o zi, când și -a luat o pauză de un an, să facă niște experimente… Se spune că a
întâlnit niște vampiri într -o pădure și a avut ceva probleme să scape de Baba Cloanța… Bietul
de el, de atunci nu mai e cum a fost! Se teme de studenț i, de propria materie pe care o pre dă,
de… Ah, unde mi-e umbrela?
Vampiri? Baba Cloanța? Harry își simți capul învârtindu -i-se. În acest timp, Hagrid
număra cărămizile de deasupra unei cutii de gunoi.
— Trei în sus… două la dreapta…, murmura el. Aici! Dă -te la o parte, Harry!
Ciocăni de trei ori cu umbrela lui în acel punct. Cărămida atinsă începu să se miște, iar
în mijlocul ei apăru o gaură care se mări și se tot mări, până se făcu suficient de mare chiar și
pentru H agrid, și amândoi trecură dincolo de zid, pe o străduță întortocheată, care cotea la
stânga, dis părând din vedere.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
34 — Bine ai venit pe Aleea Diagon! îi zise Hagrid.
Zâmbi, când văzu cât era Harry de uluit. Băiatul privi în urma lui și văzu cum spărtura
din zid se micșora văzând cu ochii, până dispăru de tot. În locul ei rămase numai peretele de
cărămidă. Soarele strălucea puternic deasupra unui maldăr de ceaune, îngrămădite în fața
unui magazin. Ceaune de toate tipurile și toate mărimile. De cupru, alamă, cositor, argint.
Care se autoamestecă. Reversibile, spunea o reclamă, atârnată deasupra unui ceaun.
— O să ai și tu nevoie de unul, dar mai întâi să mergem să scoatem banii de la bancă.
Harry ar fi vrut să aibă cât mai mulți ochi, ca să nu -i scape nimic. N u mai știa la ce să se
uite mai întâi: la magazine, la ce era în fața lor, la oamenii care cumpărau diverse obiecte. În
fața unei farmacii, o femeie plinuță dădea din cap nemulțumită:
— Hm, ingrediente din ficat de dragon, șaptesprezece ste cli, suta de g rame… Cred că
nu sunt în toate mințile!
Un fâșâit ușor venea dintr -un magazin întunecat, cu un anunț în vitrină: Bufnițe
ochioase, la kilogram. Dresate sau sălbatice. Zbârlite sau mătăsoase. Cenușii, maronii,
înspi cate sau albe.
În altă parte, câțiva băieți, de vârsta lui Harry, stăteau cu nasurile lipite de vitrina unui
magazin și priveau cu jind la cozile de mătură, expuse acolo.
— Uau! spuse unul, încântat. Nimbus 2000, ultimul răcnet! Cea mai rapidă și cu toate
dotările!
În alte magazine se vindeau telescoape, robe, instrumente stranii de argint, pe care
Harry nu mai le văzuse vreodată, butoaie cu spline de lilieci și ochi de țipar, teancuri de cărți
de vrăji și farmece, pene și suluri de pergament, sticluțe cu diferite poțiuni magice, globuri
de cristal și multe altele.
— Gringotts! anunță Hagrid.
Ajunseseră în fața unei clădiri albe, care le domina pe toate celelalte. Lângă ușile din
bronz masiv, îmbrăcat într -o uniformă stracojie, cu fireturi aurii, stătea un…
— Da, ăsta e un spiriduș, dădu din cap Hagrid, în timp ce treceau pe lângă el, pe scările
albe de piatră.
Spiridușul era cu un cap mai scund ca Harry și avea o față oacheșă și inteligentă. Harry
mai observă că avea degete și picioare foarte lungi. Ajunseseră în fața altei uși, de ar gint, de
data asta, pe care erau gravate cuvintele:
Intră, străine, dar ia bine -aminte
Să lași de -o parte lăcomia din minte,
Căci cei ce iau fără trebuință
Vor plăti scump a lor nesăbuință.
Dar dacă, totuși, îndrăznești,
Păzea, de noi să te ferești!
— Așa cum îți spuneam, ar trebui să fii complet nesăbuit să încerci să jefuiești banca,
zise Hagrid.
Doi spiriduși îi conduseră dincolo de ușile de argint și cei doi se treziră într -un vast hol
de marmură. Vreo sută de alți spiriduși stăteau pe scaune înalte, în spat ele unor mese, scri ind
în registre mari, cântărind diverse monede pe cântare de alamă sau examinând cu lupa pietre
prețioase. De jur împrejurul holului erau alte zeci de uși, în fața cărora stătea câte un spiriduș
care conducea oamenii în încăperile res pective. Harry și Hagrid se îndreptară spre una dintre
mese.
— Bună dimineața, se adresă Hagrid unui spiriduș care părea mai liber. Am venit să
scoatem niște bani din seiful domnului Harry Potter.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
35 — Aveți cheia, domnule?
— Da, o aveam pe aici, pe undeva, spuse Hagrid și începu să scoată din buzunare tot ce
avea în ele.
Din greșeală, câțiva biscuiți sfărâmați ajunseră pe registrul spiridușului. Acesta
strâmbă din nas. Harry privea cum un spiriduș, de la o masă alăturată, cântărea niște rubine
mari cât niște bucăți de cărbune încins.
— Am găsit -o! spuse Hagrid într- un târziu și ridică triumfător în aer o cheiță aurie.
Spiridușul o privi cu atenție câteva clipe.
— Da, pare să fie în ordine, admise el.
— Și mai am și o scrisoare de la profesorul Dumbledore, spuse Hagrid plin de
importanță și își descheie haina la piept. În ea este vorba despre depozitul Știi-Tu-Care, 713.
Spiridușul citi scrisoarea cu foarte mare atenție.
— Da, bine, zise el, o să vină cineva să vă conducă. Socoti ci!
Socotici era tot un spiriduș care îi conduse la una dintre ușile care duceau undeva,
dincolo de holul vast de mar mură.
— Ce înseamnă depozitul Știi-Tu-Care, 713?
— Asta nu pot să -ți spun. E un mare secret! zise Hagrid misterios. Ceva în legătură cu
academia. Dumbledore a avut încredere în mine, nu pot să -ți spun!
Socotici deschise o ușă și îi pofti să intre. Harry, care se aștepta la o altă sală cu
marmură, rămase surprins. Se aflau într -un tunel de trecere, luminat de torțe aprinse. Drumul
cobora în p antă abruptă, iar pe jos se vedeau șine de cale ferată. Socotici fluieră și veni un
vagonet, hurducăind pe șine. Se urcară în el, Hagrid cu multă dificultate, și plecară mai
departe. La început, străbătură un labirint de pasaje subterane. Harry încercă să rețină drumul
– stânga, dreap ta, dreapta, stânga, intersecție, dreapta, stânga – dar până la urmă pierdu șirul.
Vagonetul părea să știe, totuși, dru mul, fiindcă Socotici nu intervenea deloc. Harry strânse
ochii, când un curent de aer rece îi lovi în plin, dar îi des chise repede, să nu piardă nimic. La
un moment dat, văzu la capătul culoarului o flacără și se întrebă dacă nu era vre unul dintre
dragoni. Tocmai se întorsese să mai vadă o dată, când drumul coborî și mai mult, după care
traversară un lac sub teran, unde coborau și urcau din tavan și din podea uriașe stalactite și
stalagmite.
— N-am știut niciodată exact care sunt stalactitele și care stalagmitele, îi strigă el lui
Hagrid.
— Ah, nu -mi pune întrebări acum, simt că mi se face rău, se văită Hagrid .
Se înverzise, într- adevăr, la față, și, când vagonetul se opri în cele din urmă la o ușă,
trebui să se sprijine de zid, ca să -și oprească tremurul genunchilor.
Socotici descuie ușa. Rotocoale de fum verzui năvăliră afară și, de îndată ce se risipi
fumul, Harry rămase mut de uimire. Erau grămezi de monede aurite, coloane înalte de argint
și grămăjoare de cnuți de bronz.
— Tot ce vezi aici e averea ta! îi spuse Socotici lui Harry.
Al lui! Totul! Incredibil! Probabil că unchiul lui nu știa despre averea asta, fiindcă altfel
i-ar fi smuls- o cât ai clipi. De câte ori nu se plânseseră cât îi costa întreținerea lui Harry!… Și
în tot acest timp, averea asta, care era numai a lui, zăcea adânc îngropată în subsolul Londrei.
Hagrid îl ajută să îngrămădească o part e dintre monede într- o sacoșă.
— Monedele de aur se numesc galeoni, îi explică Hagrid. Șaptesprezece stecli de argint
fac un galeon, un steclu, douăzeci și nouă de cnuți, e simplu! Gata! Îți ajunge atât pentru un
timp, restul rămâne aici, în siguranță.
Se întoarse spre Socotici și -i spuse:

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
36 — Și acum, la depozitul Știi -Tu-Care, 713, dar mai încet, te rog!
— N-avem cum, vagonetul nu are decât o singură viteză! Coborâră și mai mult. Aerul
devenea tot mai rece, dru mul tot mai îngust și întortocheat.
Treceau pe ste o prăpastie subterană adâncă, iar Harry se aplecă să vadă ce era jos.
Hagrid îl apucă de guler și îl trase repede înapoi.
Pe ușa depozitului 713 nu se vedea nici o gaură în care ar fi putut să încapă o cheie.
— Stați la o parte, spuse Socotici cu emfază și atinse ușor ușa, care dispăru ca prin
farmec, sub privirile lor. Oricine altcineva, în afară de noi, spiridușii de la Gringotts, ar încer –
ca acest lucru, ar fi pur și simplu aspirați înăuntru!
— Și cât de des verificați ce e înăuntru? întrebă Harry.
— Hm, cam o dată la zece ani! răspunse Socotici, privindu -l răutăcios.
În depozitul ăsta trebuiau să fie comori inestimabile, Harry nu mai avea nici un fel de
îndoială și se aștepta la tot pasul să vadă cel puț in bijuterii fabuloase. Dar, spre marea lui
uimire, depozitul părea gol, la prima vedere. Apoi observă un pachețel, învelit în hârtie maro
și așezat direct pe podea. Hagrid îl luă și îl ascunse adânc, în faldurile hainei lui. Harry murea
de curiozitate, d ar știa că nu era cazul să întrebe ce era în pachețel.
— Hai înapoi, în vagonetul ăla infernal! Să nu -mi adresezi nici un cuvânt, e mai
prudent să țin gura închisă, zise Hagrid.

*

După o cursă sălbatică, în vagonet, se treziră afară din banca Gringotts, orbiți de lumina
soarelui. Acum, că avea o mulțime de monede, Harry nu știa unde să se mai oprească mai
întâi. Nu era nevoie să socotească exact câți galeoni avea, fiindcă știa cu siguranță că avea
mai mulți bani decât avusese el vreodată, mai mulți chiar de câți avea familia Dursley!
— Hai să luăm uniforma întâi, îl îndemnă Hagrid, îm pingându-l spre magazinul
doamnei Malkin, „Robe și pele rine pentru toate ocaziile ”. Harry, te superi dacă mă duc
puțin la „Ceaunul crăpat”? Am nevoie de o tărie, drumul ăla m-a dat gata!
Hagrid era și acum palid, așa că Harry intră singur în magazinul de robe, puțin cam
speriat, fiind pentru prima oară când trebuia să se descurce singur în noua lume.
Doamna Malkin era o vrăjitoare bondoacă, îmbrăcată în mov și care zâmbea tot timpul.
— Pentru Hogwarts, dragule? Sigur, răspunse tot ea, fiindcă Harry nici nu îndrăznea să
deschidă gura, uite acolo. De fapt, mai e un student care tocmai probează o robă!
În spatele magazinului, un tânăr, palid și cu fața prelungă, era urcat pe un scaun, în timp
ce o vrăjitoare îi potri vea tivul. Îl urcă și pe Harry pe un alt scaun și îi trase peste cap o robă
neagră și lungă, după care începu să -i potri vească lungimea.
— Salut! spuse băiatul. Și tu mergi la Hogwarts?
— Da, răspunse Harry.
— Tatăl meu îmi cumpără cărțile, în magazinul de alături, iar mama îmi alege bagheta
magică, zise el cu o voce monotonă și tărăgănată. Apoi mergem să vedem o cursă de cozi de
mătură de formula 1. Nu pot să înțeleg de ce nu avem voie și noi, cei din anul I, să a vem o
coadă de mătură… O să încerc să -l conving pe tata să -mi ia una și văd eu cum o strecor în
școală.
Asta îi aminti foarte mult de Dudley.
— Tu ai coada ta de mătură?
— Nu! răspunse Harry.
— Îți place să joci Vâjthaț?

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
37 — Nu, spuse Harry, întrebându- se ce fel de joc o fi fost și ăla.
— Mie îmi place. Tata spune că e foarte rău să nu fii ales să joci pentru casa ta, și are
dreptate! Tu știi în ce casă o să fii?
— Nu, spuse Harry, simțindu -se tot mai prost.
— Da, nimeni nu știe precis, până nu ajunge acolo, dar eu știu că o să fiu la Viperini.
Închipuiește -ți, să pici la Astro pufi, cred că aș renunța la școală, tu nu?
— Mmm, făcu Harry, încercând să pară mai interesant.
— Ia te uită ce namilă! strigă el, arătând spre fereastră. Era Hagrid, care cumpărase
două înghețate, cu care nu putea intra în magazin.
— Este Hagrid, zise Harry încântat că, în sfârșit, știa ceva ce nu știa băiatul acela
răzgâiat.
— Aaa, am auzit de el, spuse băiatul. E un fel de servitor, nu?
— E păstrătorul cheilor de la Hogwarts ș i paznicul vânatu lui! sări repede Harry, căruia
îi displăcea tot mai mult să stea de vorbă cu acel băiat.
— Da, exact! Este sălbatic și trăiește într -o colibă, la marginea pădurii. Se îmbată
adesea și atunci încearcă să facă vrăji și -și dă foc la pat! râse băiatul.
— Mie îmi place foarte mult! îi luă Harry apărarea lui Hagrid.
— Da? E rudă cu tine? Unde sunt părinții tăi?
— Au murit! răspunse Harry scurt, n -avea chef să intre în amănunte cu nesuferitul ăla.
— Oh, scuză -mă, zise el, dar nu părea să -i pară rău deloc. Dar erau de-ai noștri, nu?
— Da, erau vrăjitori, dacă asta vrei să spui!
— N-ar trebui să -i accepte și pe ceilalți, nu crezi? Degeaba, nu au fost educați ca noi!
Unii nici măcar nu aud de Hogwarts până primesc scrisoarea. Ar trebui să rămână în familie,
să fie admiși numai copiii vrăjitorilor! Care e numele tău de familie?
Dar, înainte să poată răspunde ceva, doamna Malkin îi zise:
— Poți să te dai jos, cu tine am terminat!
Harry coborî de pe scaun, fericit că nu mai trebuia să stea de vorbă cu încrezutul ăla!
— Sper să ne vedem la școală, spuse băiatul cu voce tărăgănată.
Harry nu scoase un cuvânt cât mâncă înghețata, pe care i -o adusese Hagrid.
— Ce-ai pățit? întrebă Hagrid.
— Nimic! minți Harry.
Se mai înveseli puțin când cumpărară o cerneală care își schimba culoarea, pe măsură
ce scriai. Când ieșiră din ma gazin, Harry îl întrebă pe Hagrid:
— Ce-nseamnă Vâjthaț?
— Vai de mine! Crede- mă că uit mereu că tu nu știi atâtea lucruri. Auzi, să nu știe ce -i
aia Vâjthaț!
— Nu mă face să mă simt și mai prost! se plânse Harry și îi povesti despre conversația
din magazinul cu robe și pele rine pentru toate ocaziile:
— Și a mai spus că toți cei din familii de Încuiați n -ar tre bui să fie primiți la Hogwarts!
— Tu nu ești dintr -o familie de Încuiați! Iar dacă, într -adevăr, părinții lui sunt vrăjitori,
atunci te asigur că a fost crescut în respect și admirație pentru numele Harry Potter! Doar i -ai
văzut pe cei de la „Ceaunul crăpat” ! Oricum, habar n- are ce spune! Majoritatea vrăjitorilor
excelenți fac parte din familii obișnuite, de Încuiați. Uite, mama ta, de exemplu. Ai văzut ce
soră are?
— Hai, spune- mi ce e Vâjthaț?
— E sportul nostru. Sportul vrăjitorilor. Cam ca fotbalul, în lumea Încuiaților! Toată
lumea urmărește cu mare inte res un joc de Vâjth aț. Jucătorii zboară în aer pe cozi de mă tură.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
38 Există patru mingi în joc și… Oh, e cam greu să -ți explic regulile!
— Ce sunt Viperinii și Astropufii?
— Două dintre cele patru case ale școlii. Se spune că Astropufii sunt cam papă -lapte,
dar…
— Pariez c ă o să pic la Astropufi! oftă Harry cu năduf.
— De o mie de ori mai bine ca la Viperini! se întunecă Hagrid. Majoritatea celor care
au învățat acolo, au fost răi! Da, chiar Știm -Noi-Cine a fost unul dintre ei!
— Cap- de…, scuză -mă, Știm -Noi-Cine a fost ș i el student la Hogwarts?
— Da, cu mulți ani în urmă, zise Hagrid.
Au cumpărat cărți de la un magazin, numit „Semne și Co duri”, în care rafturile, înalte
până în tavan, erau ticsite cu ceasloave mari, ca niște dale de marmură, legate în piele, sau
mini- ediții, de mărimea unor timbre, legate în cea mai fină mătase. Erau multe cărți cu semne
ciudate și neînțelese, iar altele aveau filele complet albe. Probabil că Dudley, care nu se
omorâse niciodată cu școala, ar fi murit de fericire dacă ar fi putut să pună mâna pe un astfel
de manual! Hagrid aproape că îl târî pe Harry de lângă cartea „Farmece și contra -farmece
(Farmece pentru prieteni și blesteme pentru dușmani. Ultimele noutăți: licori de dragoste,
poțiui contra pierderii părului, „ picioare ca piftia ”, „legarea limbii ” și foarte multe
altele!) ”.
— Căutam o vrajă cât mai potrivită pentru Dudley!
— Nu e o idee rea, dar nu trebuie să te folosești de vrăji în lumea Încuiaților, decât în
ocazii speciale! îl avertiză Hagrid. Și, oricum, multe din blestemele d in cartea aia cer un
studiu și o pregătire deosebită!
Hagrid nu- l lăsă să cumpere un ceaun din aur masiv (de cositor scria în listă, nu?), dar
cumpărară o balanță foarte frumoasă, pentru cântărirea ingredientelor din poțiuile magice și
un telescop de alamă, pliant. Merseră apoi la spițerie, unde erau o mulțime de lucruri
interesante care te făceau să mai uiți de mirosul oribil de acolo, o combinație de ouă stricate
și varză fiartă. Puteai vedea butoaie cu o materie gelatinoasă, borcane cu ierburi și rădăcin i
uscate, prafuri fosforescente, legături de pene, colți înșiruiți pe sfoară, gheare încovoiate,
atârnate de tavan. În timp ce Hagrid cumpăra ingredientele de bază pentru orice poțiue
magică, Harry se uita încântat la coarnele argintii de uni corni, a câte douăzeci și unu de
galeoni fiecare, și la ochișori mici și strălucitori, de gândaci, cinci cnuți o cană plină ochi!
Când ieșiră din spițerie, Hagrid mai cercetă o dată lista.
— Da, mai avem de cumpărat numai bagheta magică și… Ah, nu ți -am luat un cadou
pentru ziua ta de naștere!
Harry se înroși tot.
— Nu-i nevoie, Hagrid, zise el, dar nu cu prea multă convingere.
— Îmi face plăcere să -ți iau ceva… Știu! O să -ți cumpăr un animal, să -ți țină de urât. Nu
broaște râioase, că s -au demo dat, o să râdă toți colegii de tine, nici pisică, fiindcă nu -mi plac
pisicile, mă fac să strănut. O să -ți cumpăr o bufniță! Toți copiii își doresc bufnițe și sunt și
foarte folositoare, duc corespondența de colo colo sau fel de fel de alte lucruri.
Douăzeci de minute mai târz iu, plecau de la „Bufnițe, en gros” , un loc tare întunecos,
unde auziseră la tot pasul fâșieli și fâlfâieli și văzuseră puzderie de ochi, scăpărători ca
smaraldele. Harry avea în mână o colivie mare, în care se afla o deosebit de frumoasă bufniță
albă, care acum dormea liniștit, cu capul sub aripă. Nu mai termina cu mulțumirile, ajun gând
să se bâlbâie de fericire, întocmai ca Profesorul Quirrell.
— Mă bucur că -ți place, zise Hagrid, nu cred că ai primit prea multe cadouri de la
familia Dursley! Hai să cumpărăm o baghetă magică. Și nu oriunde, ci la „ Ollivander ”, unde

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
39 se găsesc cele mai bune baghete!
O baghetă magică! De când își dorise așa ceva!
Magazinul, contrar renumelui, era micuț și sărăcăcios. Cu niște litere aurite, jupuite de
vreme, scria deasupr a ușii: „Familia Ollivander: Constructorii celor mai bune baghete
magice, din 382 î.Chr. până azi ”, iar în vitrina prăfuită, pe o pernuță purpurie, decolorată
de-a binelea, trona o singură baghetă magică.
Un clinchet de clopoțel le anunță intrarea. Era un loc strâmt, unde se afla doar un scaun
rotitor, în care se așeză Hagrid, așteptând să apară cineva. Harry se simți straniu, ca și cum ar
fi intrat într- o bibliotecă plină cu cărți vechi, valoroase. Își înghiți mulțimea de întrebări care
îi năvăliseră în minte și privi la miile de cutii lungi și înguste, așezate foarte ordonat, până la
tavan. Simți ceva pe șira spinării. Praful și liniștea de aici răspândeau un fior magic.
— Bună ziua, se auzi o voce blândă.
Harry tresări. Probabil că la fel făcu și Hagrid, căci scaunul scârțâi jalnic. În fața lor
stătea un bătrânel cu ochi mari, deschiși la culoare, scăpărători ca două astre în întunecimea
din cameră.
— Bună ziua, spuse Harry încurcat.
— O, da! spuse bătrânelul, știam că o să te văd în curând, Harry Potter. Nu poți fi
confundat, ai întocmai ochii mamei tale. Parcă mai ieri a intrat și ea în magazinul meu, ca
să-și cumpere prima ei baghetă magică, lungă de treizeci de centimetri, foarte elastică, din
lemn de salcie. Da, bună baghetă pentru farmece!
Domnul O llivander se trase mai aproape de Harry. Bine ar fi fost dacă mai clipea și el
din când în când… Ochii aceia argintii îți cam dădeau fiori.
— Tatălui tău, în schimb, îi plăceau baghetele de mahon, de patruzeci de centimetri,
pliante, cu mai multă putere, excelente pentru transfigurări. Eh, întotdeauna, bagheta ma gică
spune totul despre vrăjitor!
Ollivander se apropiase atât de mult de Harry, încât aproape că ajunseseră nas în nas.
Harry se oglindea acum în ochii lui.
— Asta e semnul pe care…, zise dom nul Ollivander, dar se întrerupse repede, și îl
atinse cu un deget lung și foarte alb.
— Îmi pare așa de rău că de la mine a fost cumpărată bagheta care a făcut așa ceva.
Avea cincizeci de centimetri. O baghetă foarte puternică, în niște mâini nepotrivite … Ah,
dacă aș fi știut că o cumpără ca să facă numai rău…
Clătină din cap întristat și, spre marea ușurare a lui Harry, îl observă pe Hagrid.
— Rubeus! Rubeus Hagrid! Vai, cât mă bucur să te văd! Stejar, optzeci de centimetri,
dar foarte flexibilă, nu -i așa?
— Da, domnule, așa era! zise Hagrid.
— Ce baghetă bună! Excelentă! Cred că ți -au rupt- o în două, când te -au exmatriculat
atunci, nu -i așa? întrebă dom nul Ollivander, încruntându- se brusc.
— Da, din păcate… Dar mai am bucățile, adaugă Hagrid fericit.
— Dar sper că nu le folosești, zise Ollivander mustrător.
— Nu, domnule, zise Hagrid repede și Harry îl observă cum strângea umbrela, în timp
ce vorbea.
— Hmm, mormăi domnul Ollivander, aruncându -i o privire pătrunzătoare. Ia să te
vedem, domnule Potter…
Scoase din buzunar un metru de croitorie, cu marcaje de argint, și întrebă:
— Care e mâna în care ții bagheta?
— Păi, dreapta o folosesc cel mai mult! zise Harry. Făcu mai multe măsurători, de la

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
40 umăr până în vârful degetelor, de la cot la încheietură, de la umăr la pământ, de la genunchi
la subsuoară, îi măsură chiar și circumferința capului. În timp ce măsura, îi explica:
— Orice baghetă Ollivander are un miez magic. Folosim păr de unicorn, pene din
coada unei păsări Phoenix și artere de dragon. Nu găsești două baghete Ollivander la fel, așa
cum nici unicornii, dragonii sau păsările Phoenix nu sunt la fel! Și te asigur că nu o să obții
aceleași rezultate bune, dacă folosești bagheta altui vrăjitor!
De-abia atunci își dădu seama Harry că metrul făcea toate acele măsurători de unul
singur, fără să pună nimeni mâna pe el! Domnul Ollivander se plimba printre cutii, căutând
bagheta magică potrivită pentru Harry.
— Asta e! strigă el la un moment dat, moment în care metrul căzu inert, într -o
grăm ăjoară, la podea. Încearc -o pe asta, domnule Potter. Lemn de fag și artere de dragon.
Douăzeci și cinci de centimetri, foarte flexibilă. Fă câteva mișcări cu ea.
Harry o luă rușinat, nu prea știind ce să facă. O arcui prin aer, dar domnul Ollivander
i-o lu ă repede din mână.
— Încearc -o pe asta de arțar și cu pene de Phoenix, e un pic mai rigidă.
Harry o încercă și pe aceea, dar imediat domnul Ollivan der i- o luă din mână,
nemulțumit.
— Asta! De abanos și cu păr de unicorn, de douăzeci și unul de centimetri! Încearc -o și
pe ea!
Harry o vântură prin aer, și iar o vântură, fără să știe ce dorea să vadă domnul
Ollivander.
Numărul de baghete încercate de Harry creștea văzând cu ochii. Cu cât îi dădea să
încerce mai multe baghete de pe rafturi, cu atât fața domnul ui Ollivander se lumina mai tare.
— Hm, un client pretențios! Nici o grijă, găsim noi bagheta potrivită și pentru tine! Mă
întreb dacă nu… Da, sigur! O combinație neobișnuită, cu pene de Phoenix, din mlădițe de
stejar, de 40 de centimetri, netedă și mlă dioasă.
Harry luă și bagheta aceea. Deodată, simți ceva cald în palmă, iar bagheta păru să i se fi
lipit de mână. O ridică pe deasupra capului și șficui aerul cu ea, lăsând o urmă de steluțe
strălucitoare, roșii și aurii, ca niște focuri de artificii. Hagr id chiui.
— Bravo! îl lăudă domnul Ollivander. Foarte bine! Ce ciudat, totuși…
Puse bagheta la loc, în cutia ei, și o împacheta cu hârtie maronie, timp în care nu înceta
să se mire:
— Ciudat… Foarte ciudat…
— Nu vă supărați, dar ce e așa ciudat?
Dom nul Ollivander îl fixă cu privirea lui pătrunzătoare.
— Îmi amintesc de toate baghetele pe care le-am vândut… De absolut toate. A mai
existat o astfel de pană de Phoenix ca aceea care este inclusă în bagheta ta. E ciudat că
bagheta care conținea pana geamănă a fost aceea care ți -a făcut cica tricea asta…
Harry înghiți cu greu.
— Da, este straniu că se întâmplă astfel de lucruri. Și nu uita ce ți -am spus: bagheta
alege vrăjitorul și nu invers! Așa că sunt ferm convins că trebuie să ne așteptăm la lucruri
mari de la dumneata, domnule Potter! La urma urmelor și
Cel-Al-Cărui -Nume- Nu-Trebuie -Pomenit a făcut lucruri mari, teribile, dar mari!
Harry se cutremură. Nu era sigur că îl plăcea prea mult pe domnul Ollivander. Plăti
șapte galeoni de aur pentru baghetă , iar domnul Ollivander îi conduse până la ușă.

*

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
41
Soarele de după -amiază târzie coborâse mult pe cer, când cei doi terminară
cumpărăturile. O luară pe Aleea Diagon și de acolo, spre zidul prin care intraseră, apoi prin
micul bar, pustiu acum, și apoi în stradă. Merseră în tăcere până la metrou. Harry nici nu
observă cât de multă lume se zgâia la ei, așa încărcați cum erau, cu fel de fel de pachete
ciudate și cu bufnița din brațele lui Harry. Abia într -un târziu, ob servă că ajunseseră la gară.
— Avem timp să mâncăm ceva până vine trenul, zise Hagrid.
Cumpărară niște hamburgeri și se așezară să -i mănânce. Harry făcu ochii roată. Era
ceva ciudat, totuși, acolo…
— Te simți bine, Harry? Ai fost foarte tăcut!
Harry nu știa cum să -i explice ce simțea. Avusese cea mai frumoasă zi de naștere și
totuși… Harry mesteca hambur gerul, încercând să -și găsească cuvintele potrivite.
— Toată lumea mă consideră deosebit, oamenii aceia de la bar, profesorul Quirrell,
domnul Ollivander… dar eu nu știu nimic despre magie. Cum de se așteaptă toți la lucruri
mari din partea mea? Sunt faimos și nici măcar nu -mi amintesc de ce sunt faimos… Nu știu
ce s-a întâmplat când Cap- de… scuză -mă… În noaptea în care au murit părinții mei.
Hagrid se aplecă spre el, pe deasupra mesei. Dincolo de barba țepoasă și zbârlită, ochii
lui aveau un zâmbet plin de bunătate.
— Nu te necăji, Harry, îl liniști el. O să înveți repede tot ce trebuie să știi. Așa au
început toți… În curând, să fii pe propriile tale picioare. Știu că e greu, dar tu ai deja un nume,
nu ca mine. Dar și eu am petrecut clipe minunate acolo.
Hagrid îl conduse la trenul care îl ducea înapoi, la unchii lui, și îi dădu un plic.
— În plic, e biletul tău de drum până la Hogwarts. Scrie acolo tot, unde trebuie să te
duci, cum să faci, tot! Dacă ai vreo problemă cu familia Dursley, dă -mi de știre prin bufniță,
știe ea unde să mă găsească. Pe curând, Harry!
Trenul plecă din gară. Harry vru să -l petreacă multă vreme cu privirea pe Hagrid și își
lipi nasul de fereastră . Nici nu clipi bine, că Hagrid se și făcuse nevăzut!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
42
— CAPITOLUL VI —
DRUMUL DE LA PERONUL 9 ȘI 3/4

Ultima lună, împreună cu familia Dursley, trecu foarte greu. Dudley era acum atât de
înspăimântat de Harry, încât nu numai că nu -i mai clintea un fir de păr, dar nici nu vroia să
rămână singur cu el în cameră. Mătușa Petunia și Unchiul Vernon nu -l mai închideau în nișa
de sub scări, nu -l mai puneau să facă treburi grele și nici nu mai strigau la el. De fapt, nu -i
mai adresau nici un cuvânt. Pe jumătate sp eriați, pe jumătate jigniți, se purtau ca și cum orice
scaun în care era așezat Harry era gol! Deși la început, era chiar reconfortant, după un timp,
deveni foarte stresant. Harry stătea singur în camera lui, în compania bufniței. Se hotărâse
să-i pună n umele Hedwig, nume pe care-l întâlnise într-o carte de magie, „Istoria magiei ”.
Stătea și citea până târziu în noapte, în timp ce Hedwig ieșea și intra pe fereastră, după bunul
ei plac. Bine că Mătușa Petunia nu -și mai băga nasul în camera lui, fiindcă He dwig avea
obiceiul să aducă în casă șoareci morți. În fiecare noapte, când se ducea la culcare, Harry mai
bifa o zi pe calendarul pe care îl atârnase pe perete, numărând zilele care mai rămăseseră
până la 1 septembrie.
În ultima zi a lui august, Harry se g ândi că ar fi bine să stea de vorbă cu Mătușa Petunia
și Unchiul Vernon, înainte de a pleca la Hogwarts, a doua zi. Coborî în sufragerie unde cei ai
casei urmăreau un concurs la televizor. Tuși puțin, ca să -i facă atenți, moment în care Dudley
o zbughi afa ră din cameră.
— Unchiule Vernon…
Unchiul Vernon mormăi ceva, ca să vadă Harry că îl auzise.
— Mâine plec la școala de magicieni și vrăjitori. Te superi dacă te rog să mă duci până
la cea mai apropiată gară?
Unchiul Vernon mormăi din nou și Harry presupu se că unchiul lui era de acord.
— Mulțumesc! spuse el.
Tocmai se pregătea să urce scările înapoi, spre camera lui, când Unchiul Vernon
catadicsi să vorbească.
— Ciudat mod de a te duce la școala de vrăjitori! Cu trenul… Când există covoare
zbură toare, nu? întrebă el ironic.
Harry nu răspunse nimic.
— Și unde este școala asta, mă rog?
— Nu știu, zise Harry, dându -și seama că așa era. Scoase din buzunar biletul pe care i -l
dăduse Hagrid, îl citi și le spuse:
— Iau trenul de la peronul 9 și 3/4, la ora 11! Unchiul și mătușa lui se priviră uluiți.
— Care peron?! întrebară ei înțr -un glas.
— 9 și 3/4!
— Nu mai vorbi prostii! spuse Unchiul Vernon. Nu există un astfel de peron!
— Așa scrie pe biletul meu…
— Aiuriți! Turbați! Acum vezi și tu cum sunt ce i de teapa lor! Bine, te duc mâine la
gară. Oricum, mergeam mâine la Londra, că altfel nu mă oboseam pentru tine!
— Mergeți la Londra? repetă Harry, încercând să se poar te cât mai prietenos.
— Da, ca să -l ducem pe Dudley la doctor, urlă Unchiul Vernon, ca să-i îndepărteze
coada aia stupidă până se duce la Smeltings.

*

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
43
Harry se sculă a doua zi la cinci dimineața, atât era de nerăbdător să plece din casa aia.
Se îmbrăcă repede cu blugii lui, fiindcă nu vroia să meargă la gară cu roba și pele rina de
vrăjitor. O să se schimbe în tren. Verifică din nou lista cu cele necesare pentru școală, văzu
că nu lipsește nimic, o văzu pe Hedwig dormind în colivia ei și începu să măsoare camera în
lung și -n lat, în așteptarea momentului în care se vor trezi și cei ai casei. Două ore mai târziu,
geamantanul mare și greu al lui Harry era așezat în mașina Unchiului Vernon. Mătușa
Petunia reușise cu greu să -l convingă pe Dudley să stea pe bancheta din spate, alături de
Harry.
Porniră la drum și ajunseră la gară, la ora zece și jumă tate. Unchiul Vernon puse
bagajul lui Harry pe un cărucior și îl împinse spre peron. Harry se gândi că acest lucru era
foarte ciudat din partea Unchiul Vernon, dar se lămuri de ce, când îl văzu oprindu -se în fața
peroanelor, strâmbând din nas dispre țuitor.
— Gata, am ajuns! Peronul 9, peronul 10… Peronul tău trebuie să fie undeva, pe la
mijloc… dar se pare că nu l -au construit încă, nu -i așa? zise el batjocoritor.
Avea dreptate, fără nici o îndoială. Era plăcuța pentru peronul 9 ș i cea pentru peronul
10, dar nimic între ele.
— Succes la învățătură, zise Unchiul Vernon, cu un zâmbet răutăcios, și îi întoarse
spatele, fără nici un alt cuvânt.
Harry întoarse capul după ei, dar mașina demarase deja. Mureau de râs, toți trei. Harry
își simți gura uscată. Oare, ce să facă? Atrăgea zeci de priviri, din cauza lui Hedwig. Trebuia
să întrebe pe cineva. Opri un paznic de peron, dar nu îndrăzni să întrebe de peronul 9 și 3/4.
Întrebă de Hog warts. Dar omul nu auzise de așa ceva. Când nu fu în stare să explice în ce
parte a țării se găsea, Harry începu să se simtă jenat de -a binelea. Omul rămase cu impresia
că Harry își bătea joc de el. Disperat, Harry întrebă de trenul care pleca la ora unsprezece, dar
paznicul îi spuse că nu pleca nici un tren la ora aceea. Paznicul se îndepărtă, bombănind ceva
despre plăcerea unora de a -i face pe alții să -și piardă timpul. Harry se străduia din greu să nu
intre în panică. După ceasul gării, mai erau zece minute până la ora de ple care a trenului.
Habar n- avea ce să facă. Stătea în mijlocul gării, cu un bagaj pe care abia îl putea clinti din
loc, în mână cu o colivie cu o bufniță înăuntru.
Probabil că Hagrid uitase să -i spună ceva, ce cărămidă trebuia ciocănită, ca în cazul
Aleii Diagon. Se întrebă dacă nu era cazul să ciocănească ușor cu bagheta magică în
porțiunea dintre peronul 9 și peronul 10.
În acel moment, trecură prin spatele lui câțiva oameni și Harry prinse câteva frânturi
din ce discutau ei:
— Hm, ticsit cu Încuiați, desigur!
Harry se întoarse brusc și văzu o femeie plinuță, cu o claie de păr ca o vâlvătaie, care
vorbea cu patru băieți și o fetiță. Fiecare dintre cei patru băieți avea un geamantan ca al lui și
câte o bufniță.
Cu inima bătând să -i spargă pieptul, Harry împinse căruciorul cu geamantanul după ei.
Grupul celor șase se opri și la fel făcu și Harry. Era suficient de aproape, ca să audă ce
vorbeau.
— La ce peron? întrebă mama.
— La 9 și 3/4, răspunse o fetiță, și ea cu părul roșu. Mamă, de ce nu merg și eu la…
— Fiindcă ești prea mică, Ginny! Percy, du -te tu primul.
Cel care părea cel mai mare dintre băieți înaintă în spațiul dintre cele două peroane.
Harry privi cu atenție, neîndrăznind nici măcar să clipească, să nu cumva să -i scape ceva din

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
44 ce făcea băiatul. Dar tocmai atunci, un grup de călători se îmbulzi prin fața lui, iar băiatul
dispăru ca prin minune, până să -și dea seama Harry.
— Fred, e rândul tău, zise femeia.
— Eu nu sunt Fred, sunt George, și mai ai tupeul să zici că ești mama noastră! zise
băiatul.
— Scuză-mă, dragul meu, spuse femeia.
— Glumeam și eu! Sunt Fred, mamă, râse băiatul și se îndreptă spre porțiunea cu
pricina.
— Grăbește -te, îi strigă George, fratele lui geamăn.
Și, într -adevăr, probabil că Fred se grăbise, fiindcă Harry nu -și dădu nici acum seama
cum făcuse.
Urmă cel de -al treilea frate, care se duse până la limita peroanelor și curând se evaporă
și el!
Habar n -avea ce să facă. Trebuia să îndrăznească. Se apropie de femeie:
— Scuzați -mă…
— Bună ziua, drăguțule, anul I, nu? Și Ron este boboc! zise femeia și arătă spre cel
de-al patrulea băiat, slăbuț și deșirat, cu o mulțime de pistrui, cu mâini și picioare mari și cu
nas lung.
— Da, răspunse Harry. Problema e că nu știu cum…
— Să intri pe peron? întrebă ea, amabilă, și Harry aprobă din cap . Nu fi îngrijorat, tot ce
ai de făcut este să te îndrepți spre bariera dintre cele două peroane și să înaintezi, fără să te
oprești sau să -ți fie teamă că te lovești. Este foarte impor tant să nu -ți fie frică. Dacă crezi că
n-o să reușești, e mai bine s -o iei la fugă! Hai, du -te acum, înaintea lui Ron!
— Da… Bine…
Împinse căruciorul în viteză spre bariera care părea foarte solidă. Merse cu hotărâre
spre ea, îmbrâncit de oa menii care se grăbeau spre peroanele 9 și 10. Începu să alerge.
O să se lovească de ea, nu mai era nici o îndoială! Începu să alerge și mai repede.
Bariera se apropia, văzând cu ochii, dar nu mai era nimic de făcut! Căruciorul prinsese viteză
și nu mai putea fi oprit în timp util. Închise ochii, pregătindu -se de impactul cu bariera.
Aștepta izbitura…
Dar nu se întâmplă nimic. Continua să alerge, fără să se lovească de nimic. Deschise
ochii. O locomotivă vișinie aștepta lângă peronul înțesat de oameni, în dreptul căreia era o
plăcuță, pe care scria Expresul pentru Hogwarts. Ora 11. Harry se uită spre capătul
peronului și văzu altă plăcuță, pe care stătea scris Peronul 9 și 3/4 . Reușise!
Locomotiva împrăștia fum peste capetele tuturor celor adunați acolo, iar printre
picioarele lor unduiau leneșe o mulțime de pisici. Bufnițele oamenilo r priveau maiestuoase,
părând să fie absente la toată acea vânzoleală și hârșâit de bagaje.
Primele vagoane gemeau de studenți, unii aplecați peste ferestre, ca să își ia rămas bun
de la familiile lor, alții, bă tându -se pe locuri. Harry continuă să împing ă căruciorul, căutând
din ochi un loc liber. Trecu pe lângă un băiat cu fața ca o lună plină, care striga disperat:
— Buni, mi- am pierdut broscuța!
— Oh, Neville, oftă femeia. Iar?
Un băiat cu zulufi se lăsa rugat de mai mulți copii:
— Lasă -ne să aruncăm ș i noi o privire!
Băiatul ridică încet capacul unei cutii și toți se dădură îngroziți înapoi, când din cutie
ieși un tentacul lung și păros.
Harry reuși să găsească un loc liber abia în ultimul vagon. O urcă întâi pe Hedwig și

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
45 apoi începu să împingă geamantanul în susul scărilor. Era atât de greu, că și -l scăpă pe pi cior
în repetate rânduri.
— Vrei să te ajut? îl întrebă unul dintre cei doi gemeni roșcați, care trecuse pe peron
înaintea lui.
— Da, te rog mult!
— Fred, vino și tu să ne dai o mână de ajutor !
Cu ajutorul gemenilor, Harry urcă geamantanul, punân du-l într- un colț al
compartimentului.
— Mulțumesc, zise Harry, dându -și la o parte, de pe frunte, părul rebel.
— Ce e asta? întrebă unul din gemeni, arătând spre cica trice. Oh, nu! Ești cumva…
— El e! Sigur că da! zise cel de -al doilea frate geamăn.
— Cine?
— Harry Potter! ziseră gemenii într -un glas.
— Oh, el…, se fâstâci Harry. Da, eu sunt!
Cei doi băieți holbară ochii la el, iar Harry simți cum se face roșu ca sfecla. Imediat,
spre marea lui ușurare, auzi o voce care răzbătea până la compartimentul lor:
— Fred? George? Unde sunteți?
— Aici, mami, venim acum!
Aruncând o ultimă privire spre Harry, gemenii coborâră din compartimentul lui.
Harry stătea la fereastră, pe jumătate ascuns, și asculta to t ce vorbea familia aceea de
roșcați. Mama scoase o batistă și zise:
— Ron, ai ceva pe nas!
Mezinul încercă să scape cu fuga, dar ea îl prinse și îi frecă locul murdar.
— Mamă, lasă -mă-n pace! se smulse el din mâinile mamei.
— He, he, he! râseră ceilalți d e el. Prâslea are ceva pe năsuc!
— Lăsați -mă și voi în pace!
— Unde e Percy? mai întrebă mama.
— Vine îndată și el!
Băiatul cel mai mare își făcu apariția. Se schimbase deja în roba de școală, cu o insignă
argintie, cu un P înscris pe ea.
— Nu pot să stau mult, mamă, Perfecții au locuri rezervate în vagonul din față…
— Oh, făcu unul dintre gemeni, surprins la culme, ești Perfect? De ce nu ne -ai spus și
nouă, habar n -aveam!
— Stai așa… Parcă a spus ceva, zise celălalt geamăn. O dată…
— Ba de două ori…
— O zi întreagă…
— Ba, toată vacanța de vară!
— Oh, ia mai terminați odată! zise Percy, Perfectul.
— Apropo, de ce Percy are robă nouă? întrebă unul dintre frații gemeni.
— Fiindcă e Perfect, de -aia! zise mama cu mândrie. Bine, la revedere, dragul meu!
Succes și trimite -mi și mie o bufniță, când ajungeți acolo!
Îl sărută pe obraz, iar Percy se îndepărtă. Mama se întoar se spre gemeni.
— Acum, voi doi… Dacă primesc vreo bufniță cu vestea că ați aruncat în aer vreo
toaletă sau…
— Să aruncăm în aer o toaletă? N -am făcut niciodată așa ceva!
— Dar e o idee excelentă, mamă! Mulțumim!
— Nu e nimic de râs! îi mustră ea. Și să aveți grijă de Ron!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
46 — Nici o grijă, piciul e în siguranță cu noi!
— Nu vă mai grozăviți atât! îi repezi Ron, cu nasul încă roș u acolo unde îl frecase
mama lui cu batista.
— Mamă, ghici pe cine am văzut în tren!
Harry se trase și mai pe spate, ca să nu fie văzut.
— Îți amintești de băiatul acela cu părul negru, care era lângă noi pe peron? Știi cine e?
— Cine?
— Harry Potter!
Vocea fetiței răzbătu până la Harry:
— Oh, mami, hai în compartiment, să -l văd și eu! Te rog!
— L-ai văzut deja, Ginny. Bietul băiat, doar nu e un exponat de la grădina zoologică, să
se zgâiască toată lumea la el! Chiar el era, Fred? De unde știi?
— L-am întrebat! I- am văzut cicatricea. E chiar ca un fulger!
— Bietul de el! Chiar mă întrebam cum de e singur. A întrebat așa de politicos unde e
peronul…
— Lasă asta, ce crezi, își amintește cum arată Știm -Noi-Cine?
— Nu cumva să -l întrebați așa ceva! Să nu îndrăznești, Fred! Nu trebuie să i se
amintească de asta chiar din prima zi de școală!
— Bine, bine, nu- ți ieși așa tare din papuci! Se auzi fluierul locomotivei.
— Grăbiți -vă, le spuse mama și cei trei băieți se năpustiră pe scările trenului.
Scoaseră capetele la fereastră și își luară din nou rămas bun. Micuța Ginny începu să
plângă.
— Ginny, nu mai plânge, o să -ți trimitem un cârd de bufnițe!
— Și un scaun de WC!
— George! îl mustră mama.
— Glumeam, mamă!
Trenul se puse în mișcare. Harry o văzu pe mama băieților, făcându -le cu mâna, și pe
Ginny, pe jumătate râzând, pe jumătate plângând, alergând să țină pasul cu trenul, până când
acesta prinse viteză. Atunci, se opri și le făcu și ea cu mâna. Harry le urmări cu privirea, pe
mamă și pe fetița ei, până ce trenul făcu o cotitură. Casele zburau prin fața feres trei
compartimentului. Inima lui Harry fu inundată de o mare bucurie. Nu știa către ce se
îndrepta, dar, cu sigu ranță, nu putea fi mai rău decât ce lăsa în urmă. Ușa com partimentului
se dădu de pe rete și unul dintre roșcați își făcu apariția.
— Stă cineva aici? întrebă el, arătând spre locul din fața lui Harry. Nu mai găsești un
loc nicăieri!
Harry clătină din cap și băiatul se așeză. Aruncă o privire furișă spre Harry, apoi se uită
repede pe ferea stră, ca și când asta făcuse de când se așezase. Harry văzu că roșcatului încă
nu-i dispăruse pata neagră de pe nas.
— Hei, Ron, aici erai? întrebară gemenii, băgând capul pe ușă.
— Noi mergem spre mijlocul trenului, Lee Jordan a adus cu el un păianjen ur iaș!
— Bine, mormăi Ron.
— Harry, dar nu ne- am prezentat. Suntem Fred și George Weasley, iar el e Ron, fratele
nostru. Ne vedem mai târziu!
— La revedere, spuseră Harry și Ron.
Ușa se trânti cu putere în urma gemenilor.
— Chiar ești Harry Potter? întrebă Ron, parcă nevenindu -i să creadă.
Harry aprobă din cap.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
47 — Bine, credeam că e una dintre glumele lui George și Fred. Și chiar ai…, spuse Ron,
arătând la frunte.
Harry își dădu la o parte ciuful de pe frunte, lăsând să i se vadă cicatricea. Ron tresări la
vederea ei.
— Deci, asta i se datorează lui Știm -Noi-Cine?
— Da, dar nu -mi amintesc.
— Nu-ți amintești chiar nimic?
— Nu, în afară de o lumină verzuie…
— Uau! spuse Ron cu admirație.
Ron se holbă la Harry, iar apoi, ca și cum abia atunci își dă dea seama ce făcea, își
întoarse repede privirea spre fereastră.
— În familia ta, toți sunt vrăjitori? întrebă Harry, care îl găsea pe Ron tot atât de
interesant.
— Păi, așa cred… Parcă mami are un văr de -al doilea care e contabil, dar nu vorbim
niciodată despre e l.
— Deci, tu trebuie să știi multe trucuri până acum… Familia Weasley era cu siguranță
una dintre acele familii de vrăjitori cu tradiție, despre care vorbea băiatul palid de la
magazinul din Aleea Diagon.
— Am auzit că ai trăit printre Încuiaț i. Cum erau?
— Groaznici! Ei, nu chiar toți, dar Mătușa, unchiul și vărul meu, da! Ce n -aș da să am
și eu trei frați vrăjitori!
— Cinci! murmură Ron și nu părea prea fericit. Sunt al șaselea din familia noastră care
merge la Hogwarts. S- ar putea spune că am câteva modele de urmat. Bill și Charlie au
absolvit deja, Bill era șef de promoție, iar Charlie era căpitanul echipei de Vâjthaț. Percy a
devenit Perfect. Fred și George fac o mulțime de pozne, dar au și ei note bune și toată lumea
îi consideră foarte simpatici. Toți, în afară de mine! Orice fac eu, n -are importanță, fiindcă ei
au făcut -o înaintea mea! Nu e așa bine să ai cinci frați. Eu port robele lui Bill, mie mi se dă
vechea baghetă magică a lui Charlie și fostul șobolan al lui Percy…
Ron băgă mâna în buzunar și scoase un șobolan grăsuț, care dormea buștean.
Îl cheamă Pungașul, dar acum nu mai e bun de nimic, abia dacă se mai trezește, din
când în când. Percy a primit o bufniță de la tata, dar nu și -au mai putut permite să…, adică, eu
am primit șob olanul!
Urechile lui Ron se înroșiră puternic, spusese prea multe. Își îndreptă privirea spre
fereastră. Lui Harry nu i se părea ceva atât de groaznic să nu -ți poți permite să cumperi o altă
bufniță, el nu avusese deloc bani până luna trecută. Îi spuse lui Ron toate astea, cum trebuise
el să poarte hainele vechi ale lui Dudley și cum nu primise niciodată până atunci un cadou
mai deosebit de ziua lui de naștere. Toate astea părură să -l mai binedispună pe Ron.
— Iar până nu mi -a spus Hagrid, habar n-am avut c ă sunt vrăjitor, ce fel de părinți am
avut sau despre Cap -de-Mort…
Ron tresări speriat.
— Ce-ai pățit? întrebă Harry.
— I-ai pronunțat numele lui Știm -Noi-Cine! zise Ron, pe de o parte speriat, pe de alta,
impresionat. Credeam că tu, mai mult ca oricine. ..
— N-am vrut s- o fac pe grozavul sau mai știu eu ce… Până de curând, n -am știut că
evitați să -i pronunțați numele… Oh, mai am atâtea de învățat! Pariez, spuse el, exprimându -și
pentru prima oară temerea cu glas tare, că o să fiu cel mai slab din clas ă!
— Nu-ți face griji! Sunt o mulțime care vin din familii de Încuiați și învață totul, foarte

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
48 repede.
În timp ce vorbeau, trenul părăsise Londra. Treceau cu viteză prin câmpiile unde
pășteau turme de vaci de lapte și oi. Tăcură o clipă, privind câmpiile mănoase.
Pe la douăsprezece și jumătate, se auzi ceva pe coridor și o femeie își făcu apariția:
— Nu vi s -a făcut foame, drăguților?
Harry, care nu mâncase nimic acasă, sări repede în picioare, dar Ron se înroși iar până
în vârful urechilor și mormăi că el avea sandviciuri. Harry ieși pe coridor. Nu avusese
niciodată banii lui, așa că acum era gata să -i cumpere femeii toate dulciurile pe care le avea.
Femeia nu avea dulciurile pe care le știa el, dar avea gumă de mestecat „ Vampir ”, broscuțe
de ciocolată, prăjituri în formă de ceaun, baghete de zahăr ars și tot felul de alte ciudățenii.
Ca să guste din toate, Harry cumpără o mulțime de dulciuri de la vânzătoare, pentru care
plăti unsprezece stecli de argint și șapte cnuți de bronz.
Ron holbă ochii, când Harry aduse tot ce cumpărase în compartiment și le trânti pe un
loc liber.
— S-ar părea că ești tare flămând!
— Ah, mor de foame, zise Harry, mușcând dintr -o plăcin tă de dovleac.
Ron scoase un pachețel cu patru sandviciuri și îl despături. Luă un sandvici și s puse cu
năduf:
— Întotdeauna uită că nu -mi place carnea de vacă!
— Dă-mi mie sandviciul și ia și tu ceva de aici! îl îndemnă Harry, îmbiindu -l cu niște
pateuri.
— N-o să-ți placă, zise Ron. N -are nimic deasupra… Știi, mama s -a grăbit, doar suntem
atâția. ..
— Haide, ia ceva de aici, zise Harry, bucuros că are și el ceva să împartă cu alții.
Ce sentiment plăcut, că putea să împartă cu Ron toate bunătățile pe care le cumpărase.
De-acum, sandviciurile zăceau uitate pe undeva…
— Ce sunt astea? îl întrebă Harry pe Ron, arătându -i niște broscuțe de ciocolată. Sper
că nu sunt broaște adevărate, nu?
Avea sentimentul că nimic nu l -ar mai fi putut mira.
— Nu, spuse Ron, dar vezi ce poză este înăuntru. Îmi lipsește Agrippa.
— Cine?!?
— Oh, sigur că da, n- ai de unde să știi. Broscuțele de ciocolată au poze înăuntru, pe
care le colecționezi, cu vrăjitoare faimoase și vrăjitori celebri. Deși am cam cinci sute, n -am
nici poza lui Agrippa, nici a lui Ptolemeu.
Harry își desfăcu ciocolata și înăuntru găsi poza unui bărbat cu ochelari în formă de
semilună, cu nas lung și păr argintiu, cu barbă și mustață. Sub poză stătea scris Albus
Dumbledore.
— Așadar, așa arată Albus Dumbledore! zise Harry.
— Nu-mi spune că nu l -ai mai văzut până acum, se minună Ron. Dă -mi și mie una, te
rog, poate dau de Agrippa. Mulțumesc.
Harry întoarse poza pe dos și citi:
Albus Dumbledore, directorul Școlii de Magie, Farmece și Vrăjitorii, considerat de
majoritatea drept cel mai mare vrăjitor al timpurilor moderne, este faimos mai ales pentru
victoria sa asupra cruntului vrăjitor, Grindewald, în 1945, pentru descoperirea celor
douăsprezece rețete de folosire a sângelui de dragon și pentru lucrările sale de alchimie,
împreună cu partenerul său, Nicolas Flamel. Profesorului Albus Dumb ledore îi place
muzica de cameră și jocul de popice cu zece popice.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
49 Harry întoarse poza pe dos și văzu cu stupoare că fața profesorului Albus Dumbledore
dispăruse.
— Nu mai e!
— Doar nu te așteptai să rămână aici la nesfârșit, zise Ron. Are atâtea treburi, dar se
reîntoarce el, nici o grijă. N -a fost să fie, am găsit -o iar pe Morgana. Am vreo șase poze cu
ea… O vrei tu? Ar trebui să începi și tu să colecționezi.
Ochii lui Ron rămaseră fixați pe grămada de broscuțe de ciocolată, de -abia așteptând să
le desfacă el sau Harry.
— Mai ia, îl invită Harry. În lumea Încuiaților, oamenii stau nemișcați în fotografii.
— Da? Nu se mișcă deloc? Tare ciudat!
Harry observă că Albus Dumbledore se reîntorsese în poză și schița un zâmbet. Ron era
mai interesat să mănânce ciocolata, decât să se uite la chipurile de vrăjitori și vrăji toare
celebre, dar Harry nu -și putea desprinde privirile de la ei. În curând avea, pe lângă Albus
Dumbledore și Morgana, pe Hengist de Woodcroft, Alberic Grunnion, Circe, Paracelsus și
Merlin. Își desprinse cu greu ochii de la druida Cliodna, care se scărpina la nas, și deschise o
pungă de „Boabe de fasole cu toate aromele ”.
— Ai grijă cu ele, îl avertiză Ron, chiar că sunt cu toate aromele, de la ciocolată, mentă
și marmeladă, la spanac, ficat și caltaboș. Lui George i s -a făcut rău, odată, de la un astfel de
amestec!
Ron luă o boabă de fasole, mușcă un colț și se strâmbă:
— Puah! Ce- ți spuneam? Anghinare!
Se distrară de minune, încercând boabele de fasole.
Harry dădu de unele cu gust de pâine prăjită, nucă de cocos, căpșună, curry, iarbă,
cafea, sardine, ba chiar fu așa de curajos și gustă și o boabă de culoare neagră, pe care Ron o
ocolise, și care se dovedi a avea gust de ardei iute!
Peisajul care defila acum prin fața ferestrei devenise mai sălbatic. Câmpiile netezi
fuseseră înlocuite cu păduri și râuri întortochiate sau dealuri împădurite.
Se auzi un ciocănit la ușă și băiatul cu fața rotundă, pe care Harry îl remarcase pe peron,
intră în compartiment. Avea ochii plini de lacrimi.
— Nu vă supărați, suspină el, n -ați văzut cumva broscoiul meu? L -am pierdut… Mereu
dispare de lângă mine!
— Lasă, că vine el înapoi! îl consolă Harry.
— Da, poate, zise trist băiatul. Dacă îl vedeți…
— Nu știu de ce o fi așa de necăjit, zise Ron. Ce n -aș da eu să -l pierd pe Pungașul, să nu
mă fac de râs cu el!
Șobolanul dormea liniștit în poala lui Ron.
— Parcă ar fi mort, zise Ron cu dezgust. Am încercat să -l fac alb, ca să fie mai
interesant, dar nu mi -a ieșit… Să -ți arăt și ție…
Răscoli în bagajele sale și scoase o baghetă magică, tare nostimă. Era sculptată din loc
în loc, iar la un capăt sclipea ceva alb.
— E veche, aproape i -a ieșit părul de unicorn… În fine, asta este…
Tocmai ridicase bagheta, când ușa de la compartiment se deschise și băiatul cu fața
rotundă își făcu iar apariția. Nu mai era singur, ci însoțit de o fetiță. Ea își pusese deja roba de
școală.
— A văzut cineva broscoiul? Neville iar l -a pierdut! zise ea. Avea o voce autoritară, o
claie de păr castaniu și niște dinți ca niște lo peți.
— I-am spus că n -am văzut -o, răspunse Ron, dar fata nu -l mai asculta.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
50 Văzuse bagheta în mâna lui și zise:
— Aaa, faci vrăji? Să vedem! zise ea și se așeză.
— Bine…, spuse Ron, cam fâstâcit. Își drese glasul și începu:
— Raze blânde de soare, puf de păpădie și nalbă, dați -i șobolanului ăstuia bleg,
culoarea albă!
Agită bagheta, dar… nimic! Pungașul dormea mai depar te, fără nici o grijă.
— Ești sigur că asta e vraja? întrebă fata. N -a ieșit nimic! Eu am încercat niște vrăji
simple, ca să exersez, ș i mi- au ieșit toate! Nimeni din familia mea nu se pricepe la magie, dar
m-am bucurat foarte tare când am primit invitația pentru Hogwarts, e cea mai bună școală de
vrăjitori! Am învățat toate cărțile pe dinafară, sper să fie de ajuns! Eu mă numesc Hermione
Granger, dar pe voi, cum vă cheamă?
Fata spusese toate acestea dintr- o singură suflare. Harry îl privi pe Ron și înțelese, spre
marea lui ușurare, că nici el nu citise cărțile de școală.
— Mă numesc Ron Weasley, murmură băiatul.
— Iar eu, Harry Potter! zi se și Harry.
— Adevărat? Știu totul despre tine, desigur, am citit chiar lecturi suplimentare. Numele
tău apare în „Istoria magiei moderne ”, în „Înflorirea și decăderea Magiei Negre ” și în
„Mari vrăjitorii ale secolului XX”.
— Da? întrebă Harry, uluit.
— Chiar nu știi? Dacă eram în locul tău, aș fi citit absolut tot ce s -a scris despre mine!
spuse Hermione. Știți în ce casă o să fiți? Am iscodit peste tot și se pare că o să fiu la Cer –
cetași, cea mai bună, se pare. Am auzit că însuși profesorul Albus Dumb ledore a fost în casa
asta, dar se pare că și Ochi -de-Șoim este foarte bună. Mă duc să mai caut broasca, împreună
cu Neville, iar voi ar trebui să vă puneți robele, nu mai avem mult.
Hermione plecă, luându -l cu ea și pe băiatul care își pier duse broasca.
— Să pic în orice casă, numai cu ea, nu! spuse Ron cu năduf. Să mai am încredere în
George! El mi -a spus vraja asta! Știa prea bine că n -o să funcționeze!
— În ce case sunt frații tăi? întrebă Harry.
— La Cercetași, răspunse Ron și tristețea păru să -l cople șească iar. Și mama și tata au
fost în aceeași casă. Nu știu ce or să spună dacă nu pic și eu la Cercetași… Cred că nici
Ochi -de-Șoim nu e o casă de lepădat, dar parcă văd că o să nimeresc la Viperini.
— Asta e casa în care a fost Cap -de… ăăă… Știm -Noi-Cine?
— Da, răspunse Ron, amărât.
Se lăsă pe scaun, descurajat de tot.
— Vezi? Pungașul are vârfurile mustăților puțin mai deschise, zise Harry, sperând să -i
mai alunge lui Ron gândurile negre. Și ce fac frații tăi după ce au absolvit școala?
Harry se întreba care ar putea fi profesia unui vrăjitor…
— Charlie a plecat în România, ca să studieze vampirii și dragonii, iar Bill, în Africa,
trimis de Banca Gringotts, spuse Ron. Ai auzit despre Gringotts? A scris și în „Profetul
Zilei”, dar probab il că tu erai la Încuiați, pe atunci. Au încercat să o jefuiască…
— Da? Și ce s -a întâmplat? întrebă Harry, foarte curios.
— Nimic! De aceea e așa de curios, hoții n -au fost prinși! Tatăl meu spune că trebuie să
fi avut de partea lor un vrăji tor foarte puternic, care practică Magia Neagră, altfel n -ar fi
putut nici măcar să se apropie de seiful central. Dar ce e și mai curios e că hoții n -au luat
nimic! În cazuri de- astea, oamenii sunt foarte speriați, imediat gândindu -se ca nu cumva
Știm -Noi-Cine să aibă vreun amestec.
Harry se gândi câteva clipe la tot ce auzise. Nu știa cum se făcea, dar, de fiecare dată

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
51 când se întâmpla să fie pomenit Știm -Noi- Cine, i se strecura o neliniște în suflet. Bănuia că
asta era urmarea faptului că începea să se integreze în lumea magiei, dar se simțea de o mie
de ori mai bine atunci când pronunța numele adevărat al lui Cap -de-Mort.
— Cu care echipă de Vâjthaț ții? îl întrebă Ron.
— Păi… nu cunosc nici una, mărturisi Harry, rușinat.
— Cum?!? se miră Ron, neștiind ce să mai creadă. E cel mai frumos joc din lume!
Și se entuziasmă explicându -i totul despre jocul cu patru mingi, de la pozițiile fiecăruia
din cei șapte jucători, până la descrierea celor mai frumoase meciuri, la care fusese împreună
cu frații lui. Îi spuse chiar și ce fel de coadă de mătură și -ar cumpăra, dacă ar avea bani. Ron
ajunsese în culmea încântării, vorbind despre fel de fel de faze ale meciurilor, când ușa
compartimentului se deschise. De data asta, nu mai era nici băiatul care își pierduse broasca,
nici Hermione Granger.
În compartiment intrară trei băieți, iar Harry îl recunoscu pe băiatul palid din
magazinul doamnei Malkin. Se uită la Harry cu mult mai mult interes, ca atunci, în
magazinul din Aleea Diagon.
— E adevărat? întrebă el. Se spune prin tot trenul că tu ești Harry Potter. Așa e?
— Da, spuse Harry și privi și spre ceilalți doi băieți.
Amândoi erau solizi și aveau o înfățișare răutăcioasă. De o parte și de alta a băiatului
palid, păreau adevărate gărzi de corp.
— El e Crabbe și el, Goyle, zise băiatul palid, urmărind privirea lui Harry, iar numele
meu este Reacredință, Draco Reacredință!
Ron tuși puțin ca să -și ascundă zâmbetul. Draco îl privi rece.
— Ce, ți se pare că am un nume caraghios? Nu mai e nevoie să întreb cine ești tu, zise
el dispr ețuitor, tata mi -a spus deja că toți cei din familia Weasley au părul roșu, pistrui și
mult mai mulți copii decât își pot permite!
Draco se reîntoarse spre Harry.
— O să afli în curând că unele familii de vrăjitori sunt mai bune, decât… altele, zise el,
cu un aer superior, și atunci o să -ți alegi mai cu grijă prietenii! Te pot ajuta eu, dacă vrei…
Întinse mâna spre Harry, dar acesta nu schiță nici o miș care.
— Îmi pot da și eu seama foarte bine cine îmi poate fi pri eten și cine nu, zise Harry cu
răcea lă.
Draco nu se înroși, fiindcă tenul nu -i permitea acest lucru, dar fața îi căpătă o nuanță
roz.
— Dacă aș fi în locul tău, aș avea mai multă grijă, Potter, zise el, accentuând cuvintele.
Dacă nu te porți mai frumos, ai putea avea aceeași soartă ca a părinților tăi! Nici ei n -au știu
să aprecieze ce era bine pentru ei. S -au încurcat cu cei d- alde Weasley sau Hagrid și văd că și
tu le calci pe urme!
Harry și Ron săriră în picioare. Fața lui Ron se făcuse aproape de culoarea părului.
— Ce-ai spus? Mai spune o dată! îl provocă Ron pe Draco.
— Oh, doar n- ai de gând să te bați cu noi, nu? strâmbă Draco din nas.
— Nu, dacă ieși imediat din compartiment, zise și Harry, mult mai curajos decât se
simțea, mai ales că văzuse prea bine că Goyle ș i Crabbe erau de departe mai solizi ca ei.
— Dar noi n- avem de gând să facem așa ceva, nu -i așa, băieți? Ne -am mâncat
mâncarea și parcă tot am mai avea chef de ceva!
Goyle se întinse spre broscuțele de ciocolată de lângă Ron. Ron se opuse, dar de -abia îl
atinse puțin pe Goyle, că acesta scoase un urlet înfricoșător.
Pungașul stătea atârnat de degetul lui Goyle, după ce își înfipsese colții ascuțiți și în

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
52 genunchiul lui. Crabbe și Draco se dădură înapoi, în timp ce Goyle îl învârti pe șobolan,
urlând și drăcuind, după care îl azvârli în fereastră. Cei trei ieșiră imediat din compartiment,
poate fiindcă crezuseră că mai mișunau și alți șobolani printre dulciuri sau pentru că auziseră
pași pe coridor. În clipa următoare, în comparti ment intră ca o vijelie Herm ione Granger.
— Ce s- a întâmplat? întrebă ea, văzând dulciurile răspândite pe podea și șobolanul,
ținut de coadă de Ron.
— Cred că e amețit de lovitură, spuse Ron, privindu -l cu atenție. Nu! Nu pot să cred, a
adormit iar!
Și, într -adevăr, bătrânul ș obolan adormise.
— Te-ai mai întâlnit cu Draco?
Harry îi povesti discuția avută cu acesta în magazinul din Aleea Diagon.
— Am auzit de familia Reacredință. Membrii ei sunt printre primii care au fugit să ni se
alăture, după ce Știm -Noi-Cine a dispărut. Se spune că sunt blestemați, dar tata nu crede
lucrul acesta. Zice că nimeni n -are nevoie de vreo scuză, ca să treacă de partea Răului.
Ron se întoarse spre Hermione și o întrebă:
— Dorești ceva de la noi?
— Puneți -vă robele, l -am întrebat pe mecanic și mi -a spus că ajungem în curând. Sper
că nu V -ați bătut cu ei, ați avea necazuri înainte de a ajunge la Hogwarts.
— Pungașul s -a luptat cu ei, nu noi, zise Ron, încruntându- se la ea. Ești așa bună să ieși
pe culoar, până ne schimbăm?
— Bine, plec. Am venit la voi, fiindcă ceilalți se poartă atât de copilărește. Se aleargă
pe culoar și câte altele, spuse ea jignită. Apropo, și tu ai o pată neagră pe nas, știai?
Ron privi în urma ei, în timp ce Harry se aplecă pe fe reastră. Se făcea întuneric. Se
puteau vedea mu nți și păduri, sub un cer purpuriu. Trenul încetinise.
Harry și Ron își îmbrăcară robele lungi și negre. A lui Ron era cam scurtă și i se vedea
marginea pantalonilor pe dedesubt.
O voce răsună pe culoar:
— În cinci minute, ajungem la Hogwarts! Vă rugăm să vă lăsați bagajele în tren, va
veni cineva să le ducă la castel!
Lui Harry i se strânse stomacul de emoție, iar Ron păli pe sub pistrui. Își băgară în
buzunare dulciurile rămase și se amestecară în mulțimea care se înghesuia pe coridoare.
Trenul începu să frâneze și apoi se opri de tot. Elevii se îmbulzeau să coboare pe un
peron mic, îngust și foarte întunecat. Harry se înfioră de aerul rece al nopții. Apoi, se văzu un
felinar, bălăbănindu -se peste capetele mulțimii și o voce anunță:
— Cei din primul an! An ul întâi! Harry, e totul în regulă? întrebă Hagrid, căci el era
omul cu felinarul. Hai cu mine. Mai sunt pentru anul întâi? Toți ce -i din primul an de studiu
să vină după mine!
Alunecând și împiedicându -se la tot pasul, copiii îl urma ră pe Hagrid, pe o că rare
abruptă. Era așa de întuneric în jurul lor, încât Harry se gândi că pe margini trebuiau să fie
copaci înalți. Nimeni nu vorbea. Numai băiatul care pier duse broasca își trase nasul de vreo
câteva ori.
— Imediat ce dăm colțul, o să vedeți castelul, îi anunță Hagrid peste umăr.
Din toate părțile se auzi un „Ooooh! ”
Deodată, pe de o parte a cărării, observară un lac foarte întins și întunecat. De partea
cealaltă a lacului, sus, pe un vârf de munte, cu ferestrele strălucind alături de stelele de pe
cer, se înălța un castel impunător, cu o mulțime de turnuri și creneluri.
— Nu mai mulți de patru într -o barcă! le zise Hagrid, arătându -le un șir de bărci,

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
53 aliniate la mal.
Harry și Ron fură urmați în barcă de Neville și Her mione.
— S-a urcat toată lumea? întrebă Hagrid, așteptă puțin și dădu semnalul de plecare.
Toate bărcile porniră în același timp, alunecând pe lacul neted ca oglinda. Toți erau
tăcuți, privind mărețul castel din vârful muntelui.
— Aplecați capul! strigă Hagrid, când ajunseră aproape. Toți plecară capetele, iar
bărcile îi duseră printr -o perdea de iederă, care ascundea o intrare pe faleză. Fură purtați apoi
printr- un tunel întunecos, care părea să ducă undeva, pe sub castel, până ce ajunseră la un fel
de port subteran, unde coborâră, pe roci și pietre de râu.
— Ce-i asta? A cui e broscuța? întrebă Hagrid, care con trolase bărcile în urma lor.
— Trevor! strigă Neville, fericit, întinzând mâinile. Urmându -l îndeaproape pe Hagrid,
trecură printr -un
tunel în stâncă, ajungând, în sfârșit, pe o pajiște cu iarbă moale și umedă, chiar în
umbra castelului.
Suiră niște trepte de piatră și se opriră în fața unei uși mari, din stejar masiv.
— Sunteți toți? Tu, de colo, n -ai pierdut iar broscuța?
Hagrid ridică un pumn uriaș și bătu de trei ori în ușa grea a castelului.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
54

— CAPITOLUL VII —
JOBENUL MAGIC

Ușa se deschise imediat și în fața lor apăru o vrăjitoare cu părul negru, cu pelerină de
culoarea smaraldului. Avea o înfățișare severă și lui Harry îi trecu imediat prin cap că femeia
nu părea așa ușor de păcălit.
— Anul întâi, profesoara McGonagall, făcu Hagrid pre zentările.
— Mulțumesc, Hagrid, îi preiau eu de aici.
Deschise ușa larg. În fața lor, se deschidea un hol așa de mare, că ar fi încăput întreaga
locuință a familiei Dursley în el și tot ar mai fi rămas loc. Zidurile de piatră erau luminate de
torțe în flăcări, asemănătoare celor de la Gringotts. Tavanul era atât de sus, că nici nu -l putea
vedea, iar în față se vedeau niște trepte superbe, de marmură, care duceau la celelalte etaje.
O urmar ă pe profesoară pe lespezile de piatră și Harry auzi murmure, venind de
undeva, dintr- o încăpere din dreapta. Profesoara McGonagall îi conduse într -o cameră goală.
Se înghesuiră unii în alții, mult mai aproape decât ar fi făcut -o în mod obișnuit, și așteptară
emoționați.
— Bine ați venit la Hogwarts, le ură ea. Banchetul în onoarea voastră o să înceapă în
curând, dar, înainte de a vă ocupa locurile în Marea Sală, o să fiți conduși în camerele
voastre. Operațiunea de sortare este foarte dificilă și impor tantă, deoarece veți fi ca o mare
familie cât timp veți studia aici. Veți face parte dintr -o casă, unde veți învăța împreună, veți
dormi în dormitorul casei respective si vă veți petrece timpul liber tot acolo și tot împreună.
Cele patru case sunt: Cercetașii , Astropufii, Ochi-de- Șoim și Viperinii. Fiecare casă are
istoria ei și fiecare a produs vrăjitori și vrăjitoare de seamă. Cât veți sta aici, prin strădaniile
voastre, casa va primi puncte și orice încălcare a vreunei reguli vă va face să pierdeți puncte.
La sfârșitul anului, casa care are mai multe puncte primește Cupa Caselor, o mare onoare
pentru oricine. Sper să faceți cinste casei din care veți face parte. Ceremonia de sortare va
începe în câteva momente. Purta ți-vă cum trebuie până vă vine rândul!
Ochii ei zăboviră o clipă asupra pelerinei lui Neville, care nu era prinsă cum trebuie, și
asupra petei de pe nasul lui Ron. Harry își netezi nervos părul.
— Mă întorc imediat. Așteptați în liniște, vă rog! Profesoara McGonagall părăsi
încăperea, iar Harry î și înghiți nodul din gât.
— Și cum ne sortează? îl întrebă Harry pe Ron.
— Probabil că au vreun fel de test, își dădu cu părerea Ron. Fred spune că doare rău,
dar cred că își bătea joc de mine.
Inima lui Harry se strânse cu durere. Test? Și în fața întregii școli? Dar el nu știa nici un
fel de vrăji! Ce -o să facă? Nu se așteptase la așa ceva. Privi în jur, îngrijorat, și văzu că toți
erau îngroziți. Nimeni nu îndrăznea să scoată un cuvânt, în afară de Hermione care vorbea
mult și repede, zicând că ea știe toate vrăjile din cartea pentru anul întâi și întrebându -se de
care o să aibă nevoie. Harry încercă să nu mai fie atent la ea. Nu fusese niciodată mai
îngrijorat, nici chiar atunci când se întorsese de la școală cu un bilet către Unchiul Vernon, în
care se spunea cum reușise el, nimeni nu știa cum, să schimbe culoarea perucii profesorului
și să o facă bleu. Nu -și mai putea dezlipi ochii de la ușă. Din clipă în clipă, urma să intre
profesoara McGonagall și avea să înceapă calvarul lui.
Se întâmplă ceva care îl făcu să sară de trei metri în aer. Din spatele lui se auziră niște
țipete îngrozite.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
55 — Ce se…
Dar nu mai apucă să întrebe nimic, ci scoase un sunet îngrozit. La fel făcură și alți
câțiva din preajma lui. Apăruseră cam douăzeci de fantome, care se înș iruiseră la pere tele din
spate. Sidefii și ușor transparente, începură să tra verseze camera, abia aruncându-le vreo
privire celor din anul întâi. Păreau să se contrazică în legătură cu ceva.
— Uită și iartă, cum se spune. Trebuie să -i dăm o a doua șansă!
— Dragul meu, Pustnic, oare nu i- am dat lui Peeves o mulțime de alte șanse? Știi ce
prost renume avem din cauza lui și nici măcar nu e strigoi get -beget, doar știi! Hei, dar ce
faceți voi aici? zise una dintre fantome, observându -i într -un târziu pe cei din anul întâi.
Avea un guler înalt, plisat, și pantaloni strânși pe picior. Nimeni nu răspunse.
— Boboci, zâmbi dolofanul Pustnic. Așteptați să vă sor teze?
Câțiva aprobară din cap.
— Sper să -i întâlnesc pe câțiva dintre voi la Astropufi, acolo am studiat eu.
— Hai, plecați odată, ceremonia de sortare e gata să înceapă! le repezi profesoara
McGonagall și fantomele se îndrep tară spre un loc mai retras.
— Iar voi, așezați -vă unul după altul și urmați -mă! le spuse ea bobocilor.
Simțindu -și picioarele ca și cum ar fi devenit de plumb, Harry se așeză în rând,
nimerind între un băiat blond și Ron. Ieșiră din cameră, trecură iar prin holul de la intrare și
de aici, prin niște uși duble, ajunseră în Marea Sală.
Harry nu și -ar fi putut imagina niciodată un loc mai splendid! Sala era luminată de mii
și mii de lumânări care pluteau în aer, deasupra celor patru mese lungi, la care ședeau toți
ceilalți studenți de la Hogwarts. Pe masă se aflau farfurii și pahare de aur, sclipitoare. La un
capăt al sălii se afla o altă m asă, mult mai lungă, la care stăteau profesorii.
Șirul se opri. McGonagall îi condusese în așa fel, încât acum stăteau în fața studenților
din anii mai mari, iar în spate, se aflau profesorii. Zeci de chipuri îi priveau, părând felinare
tremurătoare, în lumina lumânărilor. Împrăștiate ici și colo, printre studenți, fantomele
sclipeau ca argintul. Ca să nu mai vadă privirile acelea ațintite asupra lui, Harry își ridică
ochii spre un tavan, îmbrăcat în catifea neagră, cu puzderie de stele brodate. O auzi pe
Hermione, șoptind lângă el:
— Nu e bine să arate ca cerul de afară, e de rău augur, așa am citit în „Hogwarts. Scurtă
istorie ”.
Îți venea foarte greu să crezi că exista un tavan și că acea sală nu se deschidea direct
spre văzduh.
Harry își lăsă iar priviril e în jos, în momentul în care profesoara McGonagall puse un
taburet în fața șirului, iar pe el, un joben de magician. Jobenul era tocit și peticit, foarte
murdar. Mătușa Petunia nu l -ar fi acceptat în casă.
Poate că trebuie să încerce să scoată un iepuraș din el, se gândi Harry, îngrozit. Văzând
că toți își fixaseră privirile pe joben, se uită și el țintă acolo.
Câteva secunde, se lăsă o tăcere de moarte. Apoi, jobenul se mișcă. I se desprinse o
panglică de la margine, ca și cum ar fi fost o gură deschisă, și jobenul începu să cânte:
S-ar putea să nu fiu deloc arătos,
Dar nu vă încredeți în ce vedeți,
Vă promit să dispar din lume,
De-ntâlniți unul mai isteț ca mine!
Eu sunt faimosul joben de sortare
În case, la școala faimoasă,
Și, vai, cum întrec în splen doare

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
56 O pălărie, mult prea frumoasă!
N-aveți nimic în cap, cum bine se vede,
Istețul joben de sortare o știe prea bine,
Hai, încercați -mă toți, cât mai repede,
În ce case veți fi, să vă zic, în fine.
Bravi Cercetași de veți fi,
Cu inimi curate și mari,
Veți ști prin curaj și noblețe
Să uimiți multe alese fețe.
Astropufi, dacă sunteți,
Credincioși, buni și drepți,
Harnici, răbdători și cinstiți,
Prețuiți veți fi și iubiți.
Dacă mințea vă e bine pregătită
Cu multă dorință de carte și știință,
La Ochi-de- Șoim ești bine venit
De toți cei ca tine, aici însoțit.
Sau la Viperini, nu- i rău nici aici,
Prieteni la toartă cu alți grămătici,
Isteți, iscusiți, prefăcuți și tare șireți,
La voi, orice mijloc e bun, să răzbiți.
Încercați -mă, nu vă temeți,
Și de mine nu vă feriți,
Căci eu, oricine și orice ar zice,
Gândesc și sortez bine, amice!
Toată lumea izbucni în aplauze, de îndată ce jobenul încetă să cânte. Se înclină către cei
de la mese și rămase iar nemișcat și tăcut.
— Deci, asta era! Trebuie să încercăm jobenul, îi șopti Ron lui Harry. Îl omor pe Fred,
spunea ceva despre o înfruntare cu un strigoi.
Harry zâmbi, oarecum mai liniștit, dar tare ar fi vrut să nu fie nevoit să încerce jobenul
în fața atâtor ochi! Se părea că jobenul știa o mulțime de lucruri și Harry nu se simțea în acel
moment nici brav, nici deștept, nici isteț, nici șiret. Ce bine ar fi fost dacă jobenul amintea și
despre o casă a celor nu prea siguri pe ei, aia i s -ar fi potrivit, cu siguranță.
Profesoara McGonagall înaintă, cu un sul de pergament în mână.
— Când vă strig numele, probați jobenul, stând pe taburet, pentru a fi sortați în casele
voastre. Abbot, Hannah! strigă ea.
O fetiță, rozalie la față, cu niște codițe blonde, ieși din rând, își puse jobenul pe cap și se
așeză pe taburet. Acesta îi căzu peste ochi. După o mică pauză…
— Astropufi! strigă jobenul.
La masa din dreapta izbucniră urale și aplauze, iar Hannah se duse să se așeze lângă
colegii ei, Astropufii. Harry observă că Pustnicul, fantoma durdulie, se îndreptă vesel spre
fetiță.
— Bones, Susan! anunță iar profesoara McGonagall.
— La Astropufi! zise jobenul, iar Susan se așeză lângă Hannah.
— Boot, Terry!
— Ochi -de-Șoim!
Fu rândul mesei a doua din stânga să bată din palme. Mai mulți se ridicară să dea mâna

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
57 cu Terry.
Brocklehurst, Ma ndy merse tot la masa celor de la Ochi-de- Șoim, dar Brown, Lavander
fu prima de la Cerce tași, iar masa acestora izbucni în urale. Harry îi putu vedea pe cei doi
gemeni, frații lui Ron, mustăcind.
Bulstrode, Milicent merse la Viperini. Poate că fusese in fluențat de tot ce auzise, dar
toți de la masa Viperinilor i se părură foarte nesuferiți lui Harry.
Începea să se simtă chiar rău. Îi era greață și își aminti o întâmplare de la școala unde
fusese cu Dudley. La ora de sport, se făceau echipele și, ca de obicei, rămăsese la urmă, nu
fiindcă n -ar fi fost bun, dar nimeni nu se încumeta să -l aleagă pe el, de frica lui Dudley.
— Finch-Fletchley, Justin!
— Astropufi!
Harry observă că uneori jobenul nu stătea nici un pic pe gânduri, alteori îi trebuia ceva
timp să se hotărască. În cazul lui Finnigan, Seamus, băiatul de lângă Harry, cu părul de
culoarea nisipului, jobenul trebui să se gândească aproape un minut, până să -l trimită la
Cercetași.
— Granger, Hermione!
Hermione aproape alergă spre taburet, se așeză și -și trase jobenul pe cap.
— Cercetași! strigă jobenul.
Ron mormăi pe înfundate.
Un gând groaznic îi trecu lui Harry prin minte, ca toate gândurile care te bântuie când
ești nervos. Dacă jobenul nu -l repartizează nicăieri? Dacă o să stea acolo, cu jobenul pe oc hi,
clipe întregi, până ce profesoara McGonagall o să vină și o să i -l smulgă de pe cap, admițând
că a fost o greșeală regretabilă și o să -l trimită înapoi, la familia Dursley?
Când fu strigat, Neville Poponeață, băiatul care își tot pierdea broasca, se împiedică și
căzu, în drum spre taburet. Jobenul se gândi multă vreme, în legătură cu Neville. Când
jobenul strigă: „Cercetași!” , de bucurie, Neville alergă la loc cu jobenul pe cap. Trebui să
fugă înapoi, în hohotele de râs ale celor prezenți, și să -l înmân eze următorului, MacDougal,
Morag. Veni și rândul lui Draco Reacredință, care se îndreptă țanțoș spre joben. De -abia îl
puse pe cap, că dorința i se și împlini: jobenul strigă îndată: Viperini!
Draco se îndreptă spre prietenii lui, Crabbe și Goyle, zâmbin d foarte mulțumit de el.
Nu mai rămăseseră mulți. Moon… Nott… Parkinson… două fete gemene, Patil… și
Patil… Perks… și apoi…
— Potter, Harry!
De-abia făcu un pas înainte, că sala se animă dintr -o dată.
— Potter? A zis Potter?
— Acel Harry Potter?
Ultimul lucru pe care îl văzu Harry, înainte să -i cadă jobenul pe ochi, fu Marea Sală,
unde toți se străduiau să -l vadă cât mai bine. În clipa următoare, se află în bezna deplină de
sub joben. Așteptă liniștit.
— Hm, zise o voce, șoptit în u rechea lui. Dificil, foarte dificil… Curaj berechet, minte
destulă, talent din plin și… Oh, da, o dorință arzătoare să arăți ce poți! Interesant… Unde să te
trimit?
Harry se prinse cu mâinile de taburet și se rugă: „Doamne, nu la Viperini! Nu la
Viperini! ”
— Nu la Viperini, da? zise vocea. Ești sigur? Ai toate calitățile, iar această casă te -ar
putea ajuta să devii și mai celebru! Nu? Ei bine, dacă ești sigur, treci la… Cercetași!
Jobenul strigase ultimul cuvânt, pe care îl auzi toată sala! Uș urat, dar încă tremurând,

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
58 se îndreptă spre masa Cer cetașilor. Fericit că nu picase la Viperini, Harry nici nu -și dădu
seama că era aclamat cu mult mai mult entuziasm față de toți cei dinainte. Percy, Perfectul,
se ridică și -i strâse mâna cu putere, în timp ce gemenii Weasley strigau:
— Harry Potter e la noi! Harry Potter e la noi! Sâc! Sâc! Harry stătea vizavi de fantoma
cu guler înalt și plisat.
Fantoma îl bătu încurajator pe braț și Harry avu ciudata senzație că se cufundase într -o
găleată cu apă înghețată.
Putea acum să vadă ce mai era prin Marea Sală. La un capăt al mesei profesorilor,
stătea Hagrid, care îl felicită din priviri. Harry îi răspunse la fel. La mijlocul mesei, într -un
jilț de aur, se afla Albus Dumbledore. Harry îl recunoscu ime diat, doar îl văzuse pe pozele
din ciocolățile în formă de broscuță! Părul argintiu al lui Albus Dumbledore era singu rul
lucru din sală, care strălucea la fel de puternic ca fantomele. Harry îl observă și pe profesorul
Quirrell, tânărul nervos pe care îl întâlnise la „Ceaunul crăpat”. Arăta tare straniu cu turbanul
lui mov.
Mai rămăseseră numai trei care trebuiau sortați. Turpin, Lisa, care merse la
Ochi -de-Șoim, după care veni rândul lui Ron. Nu mai era palid la față, ci se înverzise de -a
binelea, de emoție. Harry îi ținu pumnii pe sub masă și răsuflă ușurat, când jobenul strigă:
Cercetași!
Harry aplaudă tare, alături de ceilalți de la masa lor, în timp ce Ron se prăbușea, sfârșit,
pe scaunul de lângă el.
— Bravo, Ron! îi strigă Percy, în timp ce ultimul student, Zabini, Blaise, era trecut la
Viperini!
Profesoara McGonagall strânse sulul la loc și luă jobenul.
Harry se uită la farfuria lui, de aur, dar goală! Abia acum își dădu seama cât îi era de
foame. Parcă nici nu mâncase atâtea dulciuri în tren!
Albus Dumbledor e se ridică în picioare. Deschisese larg brațele și zâmbea fericit la
studenți, ca și cum nimic nu -l mulțumea mai mult, decât să -i știe pe toți adunați acolo.
— Bine ați venit la Hogwarts, școala de magi și vrăjitori! Înainte de a începe banchetul,
vreau s ă vă spun câteva cuvinte. Iată -le: Papă -lapte! Smiorcăiți! Ciudați! Vicleni! Mul –
țumesc!
Se așeză iar, în timp ce toată lumea aclama și aplauda. Harry nu știa dacă trebuie să
râdă sau nu.
— E… puțin… nebun? îl întrebă Harry pe Percy.
— Nebun? Este un g eniu! Cel mai iscusit vrăjitor din lume! Da, poate e un pic nebun!
Vrei cartofi, Harry?
Harry căscă gura, surprins. Masa se umpluse cu tot felul de mâncăruri. Nu mai văzuse
niciodată adunate pe o masă atâtea bunătăți și ar fi vrut să guste din toate: fripturi, de vacă, de
pui, de porc și de miel, cârnăciori, costiță, cartofi, fierți, copți și prăjiți, budincă de orez,
mazăre, morcovi, sos de friptură, ketchup și, din cine știe ce motiv straniu, frunze de mentă.
Nu putea spune că unchii lui l -au înfometat, dar nici nu- i dădeau voie să mănânce cât ar
fi vrut și ar fi putut el. Dudley lua întotdeauna bucățica pe care o dorea Harry, chiar dacă i se
făcea rău după aceea. Harry își umplu farfuria cu câte puțin din toate, în afară de frunzele de
mentă, și începu să mănânce. Totul era delicios!
— Pare formidabil, zise fantoma cu guler plisat, privind cu jind la cotletul pe care îl
mânca Harry.
— Nu… poți?
— N-am mâncat de vreo patru sute de ani, răspunse fantoma. Nu că aș avea nevoie, dar

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
59 uneori mi se face poftă. Dar nu cred că m -am prezentat. Sunt Mimsy-Porpington, fanto mă,
cu reședința în Turnul Cercetașilor.
— Știu cine ești! Mi -au povestit frații mei despre tine! sări Ron. Ești Nick
Aproape -Făr-de-Cap!
— Prefer să -mi spui Sir Nicolas de Mimsy, zise fantoma, cam înțepată.
Seamus Finnigan îi întrerupse:
— Cum, adică, Aproape -Făr-de-Cap?
Sir Nicolas privi dezorientat, ca și cum discuția lor nu se îndrepta deloc în direcția
dorită de el.
— Uite așa! zise el iritat și își dădu la o parte gulerul.
Capul i se desprinse și îi căzu într -o parte, ținându -se numai într-un tendon, ca într-o
chingă. Era evident că cineva încercase să -l decapiteze, dar nu- și dusese treaba la bun sfârșit.
Mulțumit de șocul pe care îl produsese, Sir Nicolas își fixă capul la loc, în gulerul înalt, și
zise:
— Deci, noi Cercetași! Sper că o să ne ajutați să câștigăm Campionatul Caselor din
anul acesta! A trecut cam mult timp de când casa noastră n -a mai câștigat. Viperinii au câș –
tigat cupa șase ani la rând! Baronul Însângerat a devenit de-a dreptul de nesuportat! El e
fantoma casei Viperinilor.
Harry privi spre masa Viperinilor și văzu o fantomă care arăta înfiorător, cu ochii
holbați, cu o față slăbănoagă și cu roba pătată de sânge sclipitor. Stătea chiar lângă Draco, iar
Harry observă cu încântare că Draco nu era deloc încântat de compania fantomei.
— De ce e plin de sânge? întrebă Seamus, cu mare interes.
— Nu l-am întrebat niciodată, răspunse Sir Nicolas, cu multă delicatețe.
După ce fiecare a mâncat după pofta inimii, resturile de mâncare au dispărut ca prin
farmec, iar farfuriile străluceau de curățenie, ca la început. Puțin mai târziu, fu adus deser tul.
Creme de toate felurile, ciocolată cu toate aromele la care te -ai fi putut gândi, plăcinte de
mere, tarte cu fructe, ec leruri de ciocolată, gogoși cu gem, căpșune, jeleuri…
În timp ce Harry mânca o tartă cu fructe, discuția se ori entă spre familiile lor.
— Eu sunt juma' juma', zise Seamus. Tata face parte din tre Încuiați. Mama nu i -a spus
că e vrăjitoare, decât după că sătorie. A fost un șoc nu prea plăcut pentru el.
Ceilalți izbucniră în râs.
— Dar tu, Neville? întrebă Ron.
— Pe mine m- a crescut bunica și ea e vrăjitoare, răspunse Neville, dar ai mei m -au
crezut multă vreme un Încuiat. Unchiul meu, Algie, a încercat să mă forțeze, să vadă dacă
pot face vrăji. M -a împins în vârtejul unui lac, de era să mă înec. De -abia pe la opt ani am
început să dau semne că sunt deosebit. Unchiul Algie a venit la noi, la ceai. Tocmai mă ținea
suspendat de glezne, cu capul în jos, în af ară, pe o fe reastră de la etaj, când Mătușa Enid i -a
oferit un ecler și el, vrând să ia prăjitura, mi -a dat drumul. Dar, în loc să mă zdrobesc, am
sărit, ca pe arcuri, în curte și din curte în șosea, spre marea încântare a tuturor! Bunica
plângea de feric ire, iar unchiul Algie mi -a cumpărat o broască râioasă.
De cealaltă parte a lui Harry, Hermione și Percy Weasley vorbeau despre lecții. („Sper
să începem curând, doar sunt atâtea de învățat! Mă interesează mai ales transfigurările, știi
tu, transformările din ceva în altceva… E foarte greu, cred… ”, „Da, dar începi treptat, cu
lucruri mici, de la chi brituri la ace, de pildă…” )
Harry, care se încălzise și începuse să moțăie, se uită din nou la masa profesorilor.
Hagrid bea ceva din cupa sa, iar profesoara McGonagall îi spunea ceva profesorului Albus
Dumbledore. Profesorul Quirrell, cu turbanul lui caraghios, vorbea cu alt profesor, cu păr

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
60 negru și slinos, cu fața bolnăvicioasă.
Totul se întâmplă pe neașteptate. Profesorul cu părul sli nos îl privi pe Harry drept în
ochi și atunci, o durere ascuțită, ca un fier înroșit în foc, săgetă cicatricea lui Harry.
— Auu! strigă Harry și își duse mâna la frunte.
— Ce e? întrebă Percy.
— N-Nimic…
Durerea îi trecuse tot atât de brusc, precum apăruse. Mai greu i -a venit lui Harry să uite
privirea profesorului acela, o privire care spunea clar că profesorul nu -l plăcea deloc pe
Harry.
— Cine este cel care vorbește cu profesorul Quirrell? întrebă Harry.
— Aaa, deja îl știi pe profesorul Quirrell, se miră Percy.
Vorbeș te cu profesorul Plesneală, de aceea e așa de nervos. Profesorul Plesneală predă
noțiuni despre poțiuni magice, dar toată lumea știe că vrea să -i ia postul profesorului
Quirrell. Și este foarte adevărat că profesorul Plesneală știe o mulțime de lucruri des pre
Magia Neagră.
Harry continuă să -l privească, dar Profesorul Plesneală nu se mai uită deloc în direcția
lui Harry.
În cele din urmă, dispărură și dulciurile rămase, iar pro fesorul Albus Dumbledore se
ridică din nou în picioare. În Marea Sală se făcu li niște deplină.
— Acum, că v -ați pus burțile la cale și V -ați potolit setea, vreau să vă spun când începe
trimestrul. Cei din anul întâi trebuie să țină minte că este interzis tuturor studenților să
meargă în pădurea de dincolo de castel. E valabil și pentru unii dintre studenții din ani mai
mari.
Ochii lui Albus Dumbledore fulgerară spre gemenii Weasley.
— Domnul Filch, supraveghetorul vostru, m- a rugat să vă reamintesc că nu sunt
permise nici un fel de vrăji pe coridoare, în afara clasei. Selecția și antrenamentele de Vâjthaț
vor începe în a doua săptămână a trimestrului. Toți cei interesați, sunt rugați să ia legătura cu
Madam Hook. Și în sfârșit, trebuie să vă mai spun că anul acesta accesul pe culoarul de la
etajul trei, din dreapta, este categori c interzis, în afară de cazul în care doriți să aveți parte de
o moarte violentă!
Harry râse, dar fu unul dintre puținii care făcură acest lucru.
— Doar n -a vorbit serios, nu? întrebă el.
— Ba cred că da, răspunse Percy, și e foarte curios, fiindcă de obicei ne și explică
pentru ce nu avem voie să facem un anumit lucru. Pădurea e plină de animale periculoase,
toată lumea știe, de aceea nu avem voie să mergem acolo. Ar fi putut să ne spună măcar
nouă, Perfecților!
— Și acum, înainte de a merge la culcare, să cântăm imnul școlii! strigă Albus
Dumbledore.
Harry observă că ceilalți profesori zâmbeau cam forțat.
Albus Dumbledore își ridică bagheta, iar din capătul ei se desfășură o panglică aurie,
care se undui, ca și cum ar fi scris ceva în aer.
— Cu toții, împreună! îi îndemnă Albus Dumbledore și toți începură să cânte din toți
rărunchii:
Hogwarts, Hogwarts, te iubim,
Câte în lună și -n stele vrem să știm!
Bătrâni sau tineri,
înțelepți sau naivi,

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
61 Vrem din suflet să -nvățăm
Lucruri noi și frumoase.
În mințile no astre încap multe
Idei mari și -nvățăminte,
Tot ce are valoare să știm.
Amintește -ne tot ce-am uitat,
Căci vrem să -nvățăm cât mai mult,
Aici, unde viața e -un mare tumult.
Fiecare termină de cântat în timpi diferiți. Ultimii rămaseră gemenii Weasley. Domnul
Albus Dumbledore, îi dirijă cu bagheta lui magică până la sfârșit, după care tot el îi aplaudă
tare, exclamând încântat:
— Ah, muzica! Magie adevărată, dincolo de tot ce facem noi aici! La culcare! Un, doi!
Cercetașii din primul an se luară după Percy, ca re îi con duse prin Marea Sală și apoi în
susul scărilor de marmură.
Harry își simțea din nou picioarele ca de plumb, dar de data asta, numai fiindcă era atât
de sătul și somnoros, încât nici măcar nu mai avu puterea să se mire când auzi șuș otind
personajele din galeria de portrete, de pe coridorul prin care treceau, și nici când Percy îi
conduse prin panouri care se dădeau la o parte sau prin uși camuflate de fel de fel de draperii.
Urcară și mai multe trepte, căscând de mama focului și târ ându- și picioarele. Harry se
întrebă dacă mai aveau mult de urcat. Văzură două bastoane care pluteau deasupra capului
lor, iar când Percy făcu un pas către ele, acestea începură să -l lovească pe neașteptate.
— Strigoiule! Peeves, arată -te imediat! zise el, ridicând vocea.
Se auzi un pârțâit, ca și cum cineva ar fi dat drumul la aerul dintr -un balon.
— Vrei să -l chem pe Baronul Sângeros? îl amenință Percy. Se auzi un mic pocnet și își
făcu apariția un omuleț cu ochi negri, plini de răutate, ș i cu gura larg deschisă, cu picioarele
plutindu- i în aer și sprijinindu -se în bastoane.
— Oho-hooo! șuieră el cu un hohot strident. Boboci! Ce distracție mă așteaptă!
Se repezi deodată la ei, speriindu -i pe toți.
— Te rog să pleci, Peeves, sau te spun Baro nului! Nu glumesc! zise Percy.
Peeves scoase o limbă de un cot și dispăru, nu înainte de a -i da câteva bastoane în cap
lui Neville. Îl auziră cum plea că, zăngănindu -și groaznic lanțurile.
— Feriți -vă de Peeves, numai Baronul Sângeros îl mai poate controla, îi avertiză Percy.
Nu ascultă nici de noi, Per fecții! Am ajuns!
La capătul coridorului atârna un tablou al unei femei foarte grase, în rochie roz.
— Parola? întrebă femeia din portret.
— Rât de porc! zise Percy. Tabloul se dădu la o parte, descoperind o gaură în perete. Se
strecurară prin ea și se treziră în camera de zi a Cercetașilor, o cameră drăguță, ro tundă și cu
fotolii foarte confortabile.
Percy le conduse pe fete în dormitorul lor, iar pe băieți, în alt dormitor. La capătul unor
scări în spiral ă – se aflau, fără nici o discuție, în unul dintre turnuri – găsiră și patu rile, fiecare
cu câte o perdea de catifea vișinie. Mult prea obosiți ca să mai spună ceva, își puseră
pijamalele și se trântiră în paturi.
— O mâncare excelentă, nu? zise Ron. La o parte! Ah, Pungașul îmi roade cearșaful!
Harry vru să -l întrebe pe Ron dacă el mâncase vreo tartă cu fructe, dar nu mai apucă,
fiindcă adormi pe loc.
Probabil că mâncase prea mult, fiindcă Harry avu un vis tare straniu. Se făcea că poartă
turbanul Profes orului Quirrell, iar turbanul vorbea cu el, spunându- i că trebuie să se trans fere

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
62 degrabă la Viperini, pentru că acela era destinul lui. Harry îi spuse că nici măcar n -avea de
gând să încerce așa ceva. Atunci, turbanul se făcu din ce în ce mai greu, iar când încercă să
și-l scoată de pe cap văzu că era bine fixat. Apăru și Draco, prăpădindu -se de râs pe seama lui
Harry, apoi Draco se preschimbă brusc în profesorul Plesneală, care râdea răutăcios și tot
mai tare. De undeva, fulgeră o lumină verzuie, moment în care Harry se trezi, lac de sudoare
și cu o durere cumplită la frunte.
Se răsuci pe partea cealaltă și adormi la loc, iar a doua zi dimineața, când se trezi, nu -și
mai aminti nimic de visul de peste noapte.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
63
— CAPITOLUL VIII —
MAESTRUL POȚIUNILOR MAGIC E

— Uite!
— Unde?
— Acolo, lângă băiatul cu părul roșu!
— Are ochelari?
— Îi vezi fața?
— Îi vezi și cicatricea?
Șoaptele acestea îl urmăriră pe Harry, toată ziua următoare, de îndată ce părăsi
dormitorul. Zeci și zeci de capete se înghesuiau la ușile claselor, ca să -l vadă pe Harry. Tare
ar fi vrut să nu i se întâmple așa ceva, mai ales că era concentrat să găsească drumul spre
clasa lui.
Existau o sută patruzeci și două de scări la Hogwarts, unele, largi și drepte, altele,
înguste și întortocheate, une le, care duceau în cu totul altă parte în ziua de vineri, altele, cu o
treaptă care apărea și dispărea, iar atunci trebuia să fii atent și să o sari. Existau, apoi, uși care
nu se deschideau, decât dacă le rugai politicos sau dacă le gâdilai într -o parte anume, altele,
care nu erau uși deloc, doar pereți care imitau ușile. Era foarte greu să -ți amintești unde se
găsea fiecare lucru, fiindcă toate păreau să se miște și să -și schimbe locul. Oamenii din
portrete își făceau vizite unul altuia, iar Harry era convins că și armurile puteau merge.
Nici cu fantomele nu era prea ușor. Era imposibil să nu tresari, când vreuna dintre ele
se strecura afară, pe ușă, tocmai când tu vroiai să intri în vreo cameră. Aproape -Făr-de-Cap
era mereu încântat să îți arate pe ce drum trebuia să mergi, dar, dacă te întâlneai cu Peeves,
strigoiul, puteai să fii sigur că întârzii la ore. Era ca și cum ai fi dat de două uși zăvorâte și de
o scară lungă și întortochiată. Îți arunca în cap cu coșurile de hârtii, îți trăgea covorul de sub
picioare, te mâzgălea cu cretă sau se strecura în spatele tău, te strângea tare de nas și îți
hohotea în urechi: „Te-am prins, prostane! ”
Chiar mai rău decât Peeves (dacă era posibil!) era supra veghetorul Argus Filch. Harry
și Ron reușiră să-l scoată din sărite chiar din prima zi, când Filch îi prinsese forțând o ușă,
care, ziceau ei, îi conducea spre clasa lor, dar de fapt era ușa prin care se intra în coridorul
interzis, de la etajul trei! Nu îi crezu că se rătăciseră, era sigur că făcuse ră dinadins și îi
amenință că îi închide în beci. Noroc că îi salvă Profesorul Quirrell, care trecea întâmplător
pe acolo.
Filch avea o pisică, pe care o chema Doamna Norris, o creatură complet nesuferită, de
culoarea prafului, cu niște ochi mari și bulbu cați, ca ai stăpânului ei. Obișnuia să patruleze pe
coridoare de una singură. Dacă te prindea că ai încălcat vreo regulă, una singură, cât de mică,
se repezea fuga la Filch să te pârască. Două secunde mai târziu, acesta apărea, tunând și
fulgerând. Filch c unoștea toate pasajele secrete din școală mai bine ca oricine (poate doar
gemenii Weasley îl întreceau) și apărea brusc, unde nu te așteptai, ca o fantomă. Studenții îi
urau pe amândoi și toți nu aveau decât o singură dorință: să -i dea un șut zdravăn Doam nei
Norris!
După ce reușeai să găsești clasa, urmau lecțiile. Harry descoperi că era mult mai
complicat să faci vrăji și că nu era de ajuns să agiți bagheta, spunând vorbe caraghioase.
În fiecare miercuri, la miezul nopții, trebuiau să studieze cerul cu telescopul și să învețe
cum se numeau diferite stele și planete. De trei ori pe săptămână, mergeau la sera din spatele
castelului, unde studiau „Ierbologia ”, cu o vrăjitoare micuță și îndesată, profesoara Lăstar.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
64 Învățau nu numai să recu noască și să aibă grijă de plante stranii și fel de fel de ciuperci, dar și
la ce se folosesc ele.
Cea mai plictisitoare materie era „Istoria magiei ”, fără nici o îndoială. Era singura
materie predată de o fantomă. Profesorul Binns era foarte bătrân, într -adevăr, când, ador –
mind în cancelarie, nu se mai trezise ca să predea, lăsând în urma lui numai trupul. Binns
moțăia, în timp ce ei mâzgăleau nume și date, încurcându -i mereu pe Emeric Dragonul cu
Emeric Vampirul.
Profesorul Flitwick era un vrăjitor extrem de scund (nevoit să stea pe un teanc de cărți
ca să poată privi pe deasupra catedrei), care îi învăța diferite farmece. La prima oră, când
strigă catalogul și dădu de numele lui Harry, scoase un mic strigăt și căzu de pe teancul de
cărți.
Profesoara Mc Gonagall era deosebită. Harry avusese dreptate, era imposibil să o înșeli
în vreun fel. Severă, dar foarte inteligentă, le ținu o lecție introductivă, care îi lăsă fără grai.
— Transfigurarea este una dintre cele mai complexe și mai periculoase magii, pe care
le veți învăța aici. Cine nu este atent la orele mele și încurcă lucrurile, pleacă imediat de la
Hogwarts și nu mai pune niciodată piciorul aici! Să nu ziceți că nu v -am spus!
Apoi, își transformă biroul într -un purcel și imediat invers. Acest lucru î i uimi peste
măsură și de -abia așteptau să înceapă cursurile. Dar își dădură foarte repede seama că nu asta
aveau să facă la cursuri. După ce și -au luat notițe despre niște noțiuni foarte complicate,
fiecăruia i se dădu câte un băț de chibrit, pe care trebuiau să -l preschimbe într-un ac. La
sfârșitul orei, numai Hermione Granger reușise să trans forme chibritul în ac. Profesoara
McGonagall le explică tu turor cum reușise Hermione să facă din chibritul ei un obiect ascuțit
și argintiu. Îi zâmbi fetei, lucru pe care profe soara McGonagall îl făcea foarte rar.
Cu toții așteptau cu sufletul la gură lecțiile despre magia neagră, dar profesorul Quirrell
se dovedi foarte plicticos. Clasa lui mirosea puternic a usturoi, ca măsură de protecție contra
vampirului pe c are îl întâlnise în România și care (era sigur!) urma să vină să pună gheara pe
el în curând. Le mai spuse că turbanul îi fusese dăruit de un vraci din Africa, pentru a -l feri de
zombi, dar nimeni nu- l crezu cu adevărat, pe de o parte, fiindcă, atunci când îi ceruseră să le
poves tească și lor cum luptase împotriva unui zombi, profesorul Quirrell se înroși și schimbă
vorba, amintind despre vremea de afară, pe de alta, fiindcă turbanul lui răspândea de jur
împrejur un miros ciudat, ca și cum ar fi fost plin cu ustu roi, ca să -l protejeze în orice situație.
Harry văzu cu plăcere că nu era nici pe departe singurul din clasă care nu știa mare
lucru despre magii și vrăjitorii. Mulți veniseră din familii de Încuiați, care nu aflaseră până să
fie invitați la Hogwarts că sunt vrăjitori sau vrăjitoare. Erau atât de multe de învățat, încât
nici cei ca Ron, cu frați mai mari la școala de magie, nu știau mare lucru.
Vineri se dovedise o zi importantă pentru Harry și Ron. Reușiseră, în sfârșit, să ajungă
în Sala Mare, und e luau micul dejun, fără să se rătăcească.
— Ce facem pe ziua de azi? întrebă Harry.
— Poțiuni magice, la întrecere cu Viperinii! răspunse Ron. Profesorul Plesneală a fost
șef de promoție la Viperini. Se zice că mereu îi favorizează. Acum avem prilejul să vedem
dacă este adevărat.
— Ce bine ar fi fost dacă ne favoriza și pe noi profesoara McGonagall, doar a fost și ea
cap de promoție la Cercetași! Asta n -a oprit- o să ne dea o mulțime de teme pentru acasă!
Tocmai atunci, sosi poșta. Harry se obișnuise acum, dar a fost de-a dreptul surprins în
prima zi, când peste o sută de bufnițe au năvălit în Marea Sală, dându -i ocol până îi găseau pe
posesorii scrisorilor și pachetelor de acasă.
Hedwig nu- i adusese nimic lui Harry până atunci. Adesea, venea doar ca să îi

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
65 ciugulească ușor vârful urechii, pen tru a- l face atent că ar dori și ea câteva firimituri de pâine
prăjită, înainte de a se duce iar la culcare, împreună cu celelalte bufnițe ale școlii. Dar în
dimineața aceea, se așeză pe masă, între castronelul cu marmeladă și zaharniță și lăsă să -i
cadă din cioc un bilet, drept în farfuria lui Harry. Harry îl desfăcu și citi îndată scrisul cam
neglijent:
Dragă Harry,
Știu că vineri după -amiază sunteți liberi. N -ai vrea să vii ia un ceai, la mine acasă?
Vreau să știu și eu cum Ce- ai descurcat în prima săptămână. Trimite -mi răspunsul cu
Hedwig.
Hagrid
Harry împrumută pana de la Ron și scrise: Cu multă plăcere, ne vedem după -amiază.
Împături biletul și îl trimise înapoi, cu Hedwig.
Era foarte bine că mergea la Hagrid să ia ceaiul, ca să se mai bine dispună, fiindcă lecția
despre poțiuni se dovedi o catastrofă. La banchetul de deschidere, lui Harry i se păruse că
profesorul Plesneală nu prea îl avea la inimă, la sfârșitul cursului despre poțiuni magice, nu
mai avu nici o înd oială. Nu numai că nu -l plăcea, îl ura, chiar!
Cursurile despre poțiuni se țineau în pivnița castelului. Era mult mai rece ca în restul
castelului era chiar înspăi mântător, cu borcănașele cu animale puse în formol, alini ate pe
peretele din spate.
La fel ca Flitwick, profesorul Plesneală își începu ora, strigând catalogul. Și tot la fel ca
Flitwick, făcu o pauză, când ajunse la numele lui Harry.
— Da, da… Harry Potter, noua noastră celebritate! zise el, cât putu mai ironic.
Draco Reacredință si prietenii lui, Crabbe si Goyle, chi cotiră pe înfundate. După ce
strigă catalogul, profesorul Plesneală își roti privirile prin clasă. Și el avea ochi negri ca
tăciunele, ca ai lui Hagrid, dar nu avea nici pe departe căldu ra din ochii acestuia din urm ă.
Ochii lui erau reci și lipsiți de orice expresie, amintind de niște tunele lungi și întunecoase.
— Sunteți aici ca să învățați această știință subtilă și arta combinării diferitelor
substanțe în poțiuni magice, deosebit de puternice.
Ca și profesoara McGonagall, profesorul Plesneală știa să țină clasa sub control. Deși
vorbea încet, copiii nu scăpau nici un cuvânt din cele spuse de el.
— Fiindcă aici se folosește foarte puțin sau chiar deloc acea baghetă magică stupidă,
mulți dintre voi s -ar putea să creadă că nu e vorba despre magie. Nici nu mă aștept să
înțelegeți frumusețea ceaunelor în clocot sau fierbând moc nit, aromele pe care le degajă și
puterea acestor lichide care urcă prin vene, încețoșând mintea și înnebunind simțurile… Vă
pot învăța cum să îmbuteliați faima, cum să dospiți gloria și chiar cum să păcăliți moartea,
dacă nu sunteți și voi o grămadă de prostănaci, ca toți cei pe care i -am avut până acum!
Se lasă o tăcere înmormântală după acest mic discurs. Harry și Ron schimbară priviri
complice, ridicând din sprâncene. Hermione Granger de-abia mai putea sta pe scaun de
nerăbdare, vrând să îi dovedească profesorului că ea nu era o prostănacă.
— Potter! strigă profesorul Plesneală. Ce obținem dacă adăugăm rădăcină pisată de
stânjenel la o infu zie de cari?
— Rădăcină pisată de ce la o infuzie din care? întrebă Harry, uitându -se la Ron, care
rămăsese la fel de perplex CP. și el.
Atât aștepta Hermione. Ridică imediat mâna.
— Nu știu, domnule profesor, zise Harry. Profesorul Plesneală rânji satisfă cut.
— Țțț! Ca să vezi, faima nu -i totul pe lumea asta! îl ironiza el pe Harry.
Nici măcar nu se uită în direcția Hermionei.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
66 — Să mai încercăm, Potter. Ce -ai zice dacă ți -aș spune să -mi găsești un bezoar? Ai ști
unde?
Hermione ridică mâna cât putu ea de sus, fără să se ridice de pe scaun, dar Harry nu
avea nici cea mai mică idee nici măcar ce era aia bezoar. Încerca din răsputeri să nu pri –
vească în direcția lui Draco, Crabbe si Goyle, care se stricau de atâta râs.
— Nu știu, domnule, zise ia r Harry.
— Așa mă gândeam și eu, domnule Harry Potter, că nu ai pus mâna pe vreo carte
înainte de a veni aici.
Harry se strădui să privească drept în ochii aceia răi și reci. Ba se uitase prin cărți, când
era la familia Dursley, dar cum de credea profesoru l Plesneală că era el în stare să rețină tot
ce scria în manualul „O mie de ierburi magice și so iuri de ciuperci ”?
Profesorul Plesneală continua să ignore mâna ridicată a Hermionei.
— Care este diferența, Potter, între iarba dracului și tabac? La întreba rea asta, mâna
Hermionei aproape că atinse tavanul și fata se ridică în picioare.
— Nu știu, domnule, dar văd că Hermione știe, de ce n -o întrebați pe ea?
Câțiva râseră, iar Seamus îi făcu vesel cu ochiul. Profesorul Plesneală nu fu însă tot atât
de încântat.
— Stai jos! se răsti el la Hermione. Ca să nu mori prost, domnule Potter, din praf de
rădăcină de stânjenel și infuzie de cari se obține un somnifer atât de puternic, încât i se mai
spune, popular, Dușca mortului viu, bezoarul este o piatră extrasă d in stomacul caprei, care
te ferește de toate otrăvurile, iar iarba dracului și tabac sunt tot una cu planta numită tutun!
Ei, voi, ceilalți, de ce nu notați ce spun?
Imediat se cree mare vânzoleală, fiecare căutându -și sulurile de pergament și penele de
scris. Acoperind zgomotul cu vocea sa, profesorul Plesneală adaugă:
— Iar casa Cercetașilor pierde un punct din cauza ta, domnule Potter!
Lucrurile continuară să se înrăutățească pentru Cerce tași, pe măsură ce lecția înainta.
Profesorul Plesneală îi împărți în grupe de câte doi și îi puse să pregătească o poțiune simplă
contra abceselor, iar el, în roba lui lungă și neagră, se plimba printre ei, urmărindu -i cum
cântăreau urzici uscate și cum zdrobeau colți de șarpe, criticându -i aproape pe toți, în afară
de Draco, pe care părea să -l placă în mod deosebit. Tocmai le spunea tuturor să ia exemplu
de la Draco, cât de omogen arăta amestecul lui, când nori verzui de fum de la un acid și un
sâsâit puternic umplură pivnița. Nu se știe cum, dar Seamus reușise să topească ceaunul lui
Neville Poponeață și acum poțiunea lor se scurgea pe lespezi, făcând găuri în tălpile
pantofilor câtorva studenți. În câteva secunde, toată lumea se urcase pe scaune, în timp ce
Neville, peste care se revărsase direct poțiunea, se zvârcol ea de durere. Imediat îi apărură
bășici roșii pe mâini și pe picioare.
— Idiot! izbucni profesorul Plesneală, îndepărtând cu o ușoară mișcare de baghetă
poțiunea împrăștiată peste tot. Probabil că ai pus spinii de porc ghimpos, înainte de a lua
ceaunul de pe foc, nu- i așa?
Neville scânci, când i se umplu și nasul de bășici. – Du-l la spital, întreabă în ce aripă a
castelului e spitalul, urlă profesorul Plesneală la Seamus.
Apoi, se uită la Harry și Ron, care lucraseră în apropierea lui Neville.
— Tu, Potter, nu puteai să -i spui să nu pună încă ghimpii? Ce, vroiai să nu fii singurul
idiot din clasă? Asta înseamnă alt punct pierdut pentru Cercetași!
Era atât de nedrept, încât Harry deschise gura să pro testeze, dar Ron îi făcu semn cu
piciorul să ta că.
— Nu-i răspunde, îi șopti el, am auzit ca profesorul Plesneală este foarte răzbunător.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
67 Pe când urcau scările pivniței, o oră mai târziu, Harry clocotea de revoltă și se simțea
foarte deprimat. Pierduse două puncte pentru Cercetași, chiar din prima săptămână. De ce,
oare, îl ura așa tare profesorul Plesneală?!
— Înveselește -te, îl încurajă Ron, George și Fred întot deauna pierdeau puncte din
cauza profesorului Plesneală. Pot să vin și eu cu tine la Hagrid?
La trei fără cinci părăseau castelul. Hagrid trăia într -o căsuță mică de lemn, la marginea
Pădurii Interzise. În fața ușii, se afla un arc medieval și o pereche de galoși.
Când ciocăni la ușă, Harry auzi niște sărituri și câteva lătrături înfundate. Apoi, răsună
și vocea lui Hagrid:
— Jos! Colț! Jos!
Hagrid îi pofti înăuntru, străduindu -se să țină de zgardă un dulău mare și negru.
Casa nu avea decât o încăpere, de tavanul căreia atârnau șunci și fazani. Pe vatră,
fierbea un ceainic, iar în colțul ca merei era un pat mare, acoperit cu o pătură peticită.
— Simțiți -vă ca acasă, îi îmbie Hagrid, dându -i drumul lui Colț, care se duse drept la
Ron și începu să -i lingă urechea.
Hotărât lucru, ca și stăpânul, nici Colț nu era așa fioros, precum părea.
— El e Ron, făcu Harry prezentarea, în timp ce Hagrid pregătea ceaiul și aducea
prăjiturile.
— Hm, alt Weasley, da? zise Hagrid, uitându-se la pistruii lui Ron. Mi-am petrecut
jumătate din viață, ținându -i pe frații tăi gemeni departe de pădurea asta!
Aproape că își rupseră dinții în prăjiturile tari ca piatra, dar Harry și Ron pretinseră că
sunt grozave și îi povestiră lui Hagrid despre primele lor zile de școală. Colț își odihnea
capul pe genunchiul lui Harry, umplându -i roba de bale.
Harry și Ron erau încântați, când îl auzeau pe Hagrid spunându -i lui Filch „țapul ăla
bătrân” .
— Cât despre Doamna Norris, pisica aia nesuferită, tare mi -ar plăcea să i -o prezint
într-una din zile lui Colț! Știți că, ori de câte ori vin în școală, urâciunea aia de pisică e mereu
pe urmele mele? Țapul bătrân o pune să mă urmărească!
Harry îi povesti lui Hagrid și despre lecția cu profesorul Plesneală. Ca și Ron, Hagrid îl
liniști, spunându -i că nu era vreun student care să îi placă acestuia cu adevărat.
— Da, dar pe mine mă urăște! zise Harry, necăjit.
— Prostii! De ce te-ar urî?
Harry nu se putu împiedica să nu se gândească la faptul că Hagrid nu îl privise în ochi
când spusese acel lucru…
— Ce mai face fratele tău, Charlie? îl întrebă Hagrid pe Ron. Tare mult mi -a plăcut de
el. Și ce bun era cu ani malele!
Harry se întrebă iar dacă nu cumva Hagrid schimbase subiectul înadins. În timp ce Ron
îi povestea lui Hagrid despre cercetările lui Charlie despre vampiri și dragoni, Harry observă
pe masă o tăietură din ziarul „Profetul zilei ”.
Recent, a fost jefuită Banca Gringotts! Investig ațiile continuă pentru descoperirea
autorilor atacului de pe data de 31 iulie. Se crede că este opera unor vrăjitori necunoscuți,
care se ocupă cu Magia Neagră.
Spiridușii de la Gringotts insistă că nu a fost furat nimic din bancă. Seiful spart fusese
golit chiar în ziua aceea. Dar în această după -amiază, spiridușul purtător de cuvânt al
băncii ne -a declarat: „Nu mai insistați, că nu vă putem spune ce era în acel seif.
Harry își aminti că Ron îi povestise în tren despre acest atac, dar nu menționase data.
— Hagrid! strigă Harry. Spargerea băncii a avut loc chiar de ziua mea de naștere!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
68 Probabil că s -a întâmplat în timp ce eram noi acolo!
Da, de data asta nu mai era nici o îndoială, Hagrid îi evitase intenționat privirea.
Mormăi ceva și mai luă o prăjitură. Harry mai citi o dată: Seiful spart fusese golit chiar în
ziua aceea.
Hagrid golise seiful 713, dacă golit se putea numi faptul că luase acel pachețel jerpelit.
Oare, asta căutau atacatorii?
În timp ce se îndreptau spre castel pentru masa de seară, cu bu zunarele îngreunate de
prăjiturile lui Hagrid, pe care Harry și Ron fuseseră prea bine crescuți ca să le refuze, Harry
se gândi că nici una dintre lecțiile pe care le avusese până atunci nu îi dăduse atât de mult de
gândit ca acel ceai la Hagrid…

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
69
— CAPITOLUL IX —
DUELUL DE LA MIEZUL NOPȚII

Până să -l întâlnească pe Draco, Harry nu crezuse că va mai urî pe cineva atât de mult ca
pe Dudley. Fiindcă în primul an, Cercetașii nu aveau alte cursuri comune cu Viperinii, în
afară de cel de „ Poțiuni magice ”, Harry nu avu prea mult de- a face cu Draco. Asta până când
găsiră un bilet prins în camera de zi a Cercetașilor, prin care erau anunțați că lecțiile de zbor
urmau să înceapă joi și se vor desfășura împreună cu Viperinii.
— Da, bombăni Harry, numai mie mi se putea întâmpla așa ceva, să mă fac de râs pe
coada de mătură, în fața lui Draco.
Dorise să învețe să zboare mai mult ca orice pe lume.
— N-o să te faci de râs, încerca Ron să -l liniștească. Draco se tot laudă cât este el de
bun la Vâjthaț, dar cred că doar se grozăvește! Știi cum e el!
Într-adevăr, Draco vorbea mult despre zbor și mereu se plângea că anul întâi nu joacă
suficient Vâjthaț. Povestea întâmplări exagerate și interminabile, care aproape toate se
terminau cu felul în care scăpase el de Încuiați, zburând ca un elicopter. Și Draco nu era
singurul. Și Seamus povestea că și -a petrecut întreaga copilărie, cutreierând coclaurile pe o
coadă de mătură. Chiar și Ron povestea, cui dorea să -l asculte, că, odată, pe când se plimbau
pe coada de mătură a lui Charlie, erau să lovească un deltaplan. Toți cei din fa miliile de
vrăjitori vorbeau aproape tot timpul de Vâjthaț.
Ron intrase deja într- o mare dispută cu Dean Thomas, în legătură cu jocul de fotbal.
Ron nu putea să înțeleagă în ce consta frumusețea acelui joc cu mingea, dacă nimănui nu -i
era permis să zboare. Harry îl surprinsese pe Ron încercând să -i facă să se miște pe jucătorii
din posterul lui Dean, cu echipa lui favorită.
Neville nu se suise niciodată pe vreo coadă de mătură, fiindcă bunica lui nu -i dădu se
voie nici măcar să se apropie de așa ceva. În sinea lui, Harry îi dădea dreptate bunicii lui
Neville, fiindcă acesta pățea fel de fel de accidente și cu picioarele pe pământ, darămite pe
mătură…
Hermione era și ea foarte emoționată, deoarece zborul era ceva care nu putea fi învățat
numai din cărți. Încercase, dar… La micul dejun din acea zi de joi, Hermione îi înne buni pe
toți cu fel de fel de poante, pe care le citise ea în cartea „Vâjthaț de -a lungul secolelor ”.
Numai Neville îi sorbea fiecare cu vânt, sperând să prindă câte ceva care l -ar fi putut ajuta
mai târziu să se mențină măcar pe coada de mătură. Ceilalți, însă, răsuflară ușurați, când
turuiala Hermi onei fu întreruptă de bufnițele care aduceau corespondența.
Harry nu mai primise nimic, de la bilețelul lui Hagrid, lucru repede observat de Draco.
El tocmai primise de acasă un pachet cu dulciuri, pe care îl deschise pofticios, la masa
Viperinilor.
Neville primi un pachețel de la bunica lui. Îl deschise emoționat, în fața tuturor, și găsi
înăuntru un glob de cris tal, acoperit cu ceva alburiu.
— Ah, e un Amintește -ți tot! Bunica știe că eu cam uit să fac diverse lucruri. Globul
ăsta îți spune imediat dacă ai uitat ceva. Îl ții așa și dacă se face roșu… Oh! făcu Neville,
înroșindu -se până în vârful urechilor, fiindcă globul se făcuse și el ca para focului. Ce -am
uitat?!
Neville se străduia să -și amintească ce uitase, când Draco îi smulse pe la spate globul
de cristal. Harry și Ron săriră în picioare, de -abia așteptând un motiv, cât de mic, să s e ia la
trântă cu Draco, dar profesoara McGonagall, care mirosea pericolul mai repede ca orice alt

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
70 profesor, fu imediat lângă ei.
— Ce se întâmplă aici? întrebă ea.
— Draco mi- a luat globul, doamnă, se plânse Neville. Strâmbându -se, Draco lăsă
globul la loc, pe masă.
— Mă uitam și eu, ce -am făcut? întrebă el și o șterse de la masa lor, urmat îndeaproape
de Crabbe și Goyle.

*

După -amiază, la trei și jumătate, Harry, Ron și toți ceilalți Cercetași ieșiră afară, pentru
prima lecție de zbor.
Era o zi senină, înviorată de un vânticel plăcut. Cu toții pășeau pe iarba proaspătă,
coborând o pantă și îndreptân du-se către o pajiște complet netedă. În zare, se vedeau co pacii
sumbri și întunecați ai Pădurii Interzise.
Viperinii erau deja acolo, iar pe pământ se vedeau douăzeci de cozi de mătură, aliniate
perfect. Harry îi auzise pe Fred și George plângându -se adesea de cozile de mătură de la
școală, care începeau să vibreze, de îndată ce te înălțai prea sus și toate trăgeau un pic spre
stânga.
Sosi și profesoara lor, Madam Hooch. Avea părul scurt, cărunt, iar ochii îi erau galbeni,
ca ai unui șoim de pradă.
— Hei, ce stați și vă uitați la mine? Puneți mâna pe câte o mătură și, călare pe ea!
începu ea să strige.
Harry se uită la mătura lui. Era foarte veche, iar pe alo curi ieșeau fire desprinse.
— Strângeți coada măturii cu mâna dreaptă, comandă profesoara, și ziceți „ Hop! ”
— Hop! strigară cu toții.
Mătura lui Harry zvâcni imediat în mâna lui, dar se dovedi a fi una dintre puținele care
făcu acest lucru. Mătura Hermionei se răsuci, pur și simplu, și căzu la pământ, iar cea a lui
Neville nici măcar nu se clinti. Probabil că măturile, pre cum caii, simțeau când ți -era frică, se
gândi Harry. Exista un tremur în vocea lui Neville care spunea clar că ar vrea să rămână cu
picioarele pe pământ.
Madam Hooch trecu apoi printre rânduri, le arătă cum trebuie încălecată o mătură și le
corectă înclinarea mâinii cu care se prindeau de mătură. Harry și Ron mai să moară de
fericire când Madam Hooch îl corectă pe Draco și îi spuse că fusese învățat greșit să zboare.
— Când auziți fluierul, zise ea, loviți coada măturii cu putere de pământ. Țineți -le
strâns, înălțați -vă puțin, apoi coborâți, înclinându -vă ușor înainte. La fluierul meu… Unu…
Doi…
Dar Neville, ner vos ca o pisică și speriat să nu rămână ultimul, lovi cu putere pământul,
înainte ca buzele profe soarei să fi atins măcar fluierul.
— Înapoi, băiete! strigă ea.
Dar Neville parcă scăpase din pușcă și se tot înălța. Un metru, doi… Harry îl văzu
albindu -se la față când privi în jos, strângând cu putere mătura, dar înclinându -se pe o parte
și…
BONG! Urmă o bufnitură și Neville rămase gemând la pământ, cu fața în sus.
Mătura lui continua să se înalțe singură tot mai sus și se abătu spre Pădurea Interzisă,
dispărând cu totul din vedere.
Madam Hooch se aplecase peste Neville, tot atât de pa lidă la față, ca și el.
— Vai, ți -ai scrântit încheietura, o auzi Harry murmurând pe Madam Hooch. Hai, sus,

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
71 ai scăpat ușor!
— Să nu îndrăznească cineva să facă vreo mișcare, cât îl duc eu la spital, îi amenință ea,
întorcându -se cu fața la ei. Lăsați măturile la locul lor sau zburați de la Hogwarts cât ai zice
Vâjthaț! Să mergem, bietul de tine!
Neville, cu fața brăzdată de lacrimi, se îndepărtă, susținut de mijloc de Mada m Hooch.
De îndată ce plecară cei doi, Draco izbucni în râs:
— Ați văzut ce față de mălai mare avea? Ceilalți Viperini îi ținură isonul.
— Mai taci din gură, Draco! îl repezi Parvati Patil.
— Ooo, ia te uită, zise batjocoritor o fată de la Viperini, cu fața dură și privirea tăioasă,
nu știam, Parvati, că te dai în vânt după grăsani umflați și plângăcioși!
— Uite! strigă Draco, ridicând ceva de la pământ. E stupi zenia aia pe care i-a trimis- o
bunică -sa!
Globul strălucea în soare, în mâinile lui Draco.
— Dă-mi-l imediat! zise Harry calm.
Toată lumea amuți, cu ochii și urechile ciulite. Draco zâmbi răutăcios.
— Cred că o să -l las pe undeva, pe- aici, zise el, să -l găsească Neville când vine. Eh,
într-un copac… Ce zici?
— Dă-mi-l în clipa asta! strigă Harry, dar Draco încălecase pe mătură și se îndepărtase.
Nu mințise, știa, într -adevăr, să zboare bine. Ajunsese rapid la ramurile cele mai de sus
ale unui stejar și strigă de acolo:
— Vino să -l iei, Potter, cine te oprește? Harry puse mâna pe coada mătur ii.
— Nu! strigă Hermione. Madam Hooch a spus să nu ne clintim din loc, o să ne băgați
pe toți în bucluc!
Harry ignoră spusele ei. Sângele îi zvâcnea în urechi. Încăleca mătura, lovi puternic cu
coada de pământ, înălțându -se repede, cu părul și roba înfoi ate de vânt.
„Iată ceva ce sunt și eu în stare să fac, fără prea multă învățătură” , se gândi el. Era o
senzație minunată. Ridică ușor mătura, să se mai înalțe puțin, și auzi strigătele de spai mă ale
fetelor și văzu admirația care se citea pe fața lui Ron.
Întoarse brusc mătura și se află față în față cu Draco Reacredință, care îl privea,
oarecum descumpănit.
— Dă-mi-l imediat sau te dau jos de pe mătură! zise Harry.
— Aș vrea s -o văd și pe -asta, zise Draco, dar iară prea mare convingere. Începuse să -i
fie frică.
Cum- necum, Harry știa ce avea de făcut. Apucă mătura cu amândouă mâinile și se
îndreptă brusc spre Draco, drept la țintă, ca un vârf de lance. Draco, de -abia avu timp să se
dea la o parte. Harry făcu o nouă întoarcere, ținând strâns mătura cu amândouă mâinile.
Câțiva dintre cei de jos începură să aplaude.
— Ha! Nu -i mai ai pe Crabbe și Goyle să -ți scape pielea! râse Harry.
Același gând îi trecuse și lui Draco prin minte.
— Prinde- l, dacă poți, zise el cu răutate și aruncă în sus globul, în timp ce el se îndreptă
spre pământ.
Harry văzu cum globul se înălță cu o mișcare ușoară în aer și apoi începu să cadă cu
viteză. Înclină vârful măturii și începu să coboare cu mare viteză în picaj, urmărind globul. În
țipetele speriate, dar și entuziasma te ale celor de jos, Harry întinse mâna și prinse globul, la
mai puțin de cincizeci de centimetri de pământ, la timp ca să -și poată îndrepta mătura și să
aterizeze lin pe iarbă.
— HARRY POTTER!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
72 Inima lui Harry se strânse, bucuria victoriei aproape dis părând cu totul, la auzul vocii
profesoarei McGonagall. Stă tea în fața ei, cu capul plecat, tremurând ușor.
„Niciodată… la Hogwarts… ” se gândi el trist.
— Harry Potter! repetă ea, gâtuită de emoție, cu ochii sclipind de furie pe sub ochelari.
Cum de-ai î ndrăznit? Dacă îți rupeai gâtul?
— Nu a fost vina lui, doamnă…
— Taci din gură, domnișoară Patil.
— Dar numai Draco…
— Taci și dumneata, domnule Weasley! Harry Potter, vino cu mine! ACUM!
Harry mai apucă să vadă bucuria celor trei, Draco, Crabbe și Goy le.
Merse spășit în spatele profesoarei McGonagall, în timp ce ea se îndrepta nervoasă spre
castel. Îl vor exmatricula, era sigur. Vroia să spună ceva în apărarea lui, dar cuvintele re fuzau
să iasă din gât. Profesoara McGonagall mergea repede, fără să -l învrednicească nici măcar
cu o privire. O făcuse și de data asta. Se miră că reușise să rămână acolo chiar și alea două
săptămâni. Tot ce avea el putea fi împachetat în zece minute, după care, direcția Dursley.
Nici nu vroia să se gândească la ce aveau să spună când îl vor vedea pe treptele casei.
Urcau deja scările de marmură din interior și profesoara McGonagall nu scosese nici
un cuvânt. Trântea ușile și mărșăluia pe coridoare, fără să -l bage în seamă pe bietul Harry.
Probabil că îl ducea la domnul direc tor Albus Dumbledore. Se gândea la Hagrid care fusese
și el exma triculat, dar lăsat pe lângă școală, ca paznic al vânatului. Poate că ar putea fi
asistentul lui Hagrid… Inima i se strânse și mai tare, la gândul că avea să vadă cum Ron și
ceilalți ajunge au vrăjitori, în timp ce el mergea după Hagrid și îi căra geanta. Profesoara
McGonagall se opri în fața unei clase, băgă capul pe ușă și întrebă:
— Scuzați -mă, domnule profesor Flitwick, aveți nevoie de Baston? Am puțină treabă
cu el…
Harry tresă ri. Ce- o mai fi și asta? Doar nu avea de gând să -l bată cu bățul…
Baston se dovedi a fi un om, de fapt, un băiat din anul cinci, care veni mirat spre ei.
— Veniți amândoi cu mine, zise ea, luând -o înainte. Baston îl privea curios pe Harry.
— Intrați!
Profesoara McGonagall îi împinse într- o clasă, în care nu era nimeni, cu excepția lui
Peeves, ocupat să scrie prostii cu creta pe tablă.
— Peeves, afară! strigă profesoara.
Peeves scăpă creta din mână și ieși repede, afurisind și blestemând. Profesoara
McGona gall trânti ușa după el și se întoarse spre cei doi băieți.
— Potter, el e Oliver Baston. Baston, ți -am găsit un căutător!
— Nu glumiți, doamnă?
— Absolut deloc! zise ea sec. Băiatul e un talent, n -am mai văzut așa ceva. Ești prima
oară pe mătură, Potter?
Harry dădu din cap doar, fără să știe ce se întâmpla. Totuși, nu părea o exmatriculare…
Începu să -și revină, puțin câte puțin.
— A prins globul ăsta în mână, după o cădere liberă de aproximativ 15 metri! mai
spuse profesoara McGonagall. Și nu are nici măcar o zgârietură! Nici Charlie Weasley n -ar
fi reușit!
Oliver Baston îl privea pe Harry, ca și cum toate visele lui s -ar fi împlinit, în sfârșit.
— Ai văzut vreodată vreun meci de Vâjthaț, Potter? îl în trebă el.
— Baston este căpitanul echipei Cercetașilor, îi explică profesoara McGonagall.
— Da, are și statura potrivită, zise Baston, dându -i ocol lui Harry și studiindu -l cu

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
73 atenție. Agilitate, viteză… Trebuie să -i găsesc o mătură potrivită, ce ziceți, doamnă, un
Nimbus 2000 sau un Aspiratus 7?
— O să vorbesc cu domnul profesor Albus Dumbledore, ca să vedem cum putem
modifica regula anului întâi… Avem atâta nevoie de o echipă mai bună ca anul trecut. Ne -au
umilit complet Viperinii în ultimul meci! O săptămână întreagă nu l -am mai putut privi în
ochi pe Severus Plesneală!
Profesoara McGonagall îl privi sever pe Harry, peste rama ochelarilor.
— Să te antrenezi din greu, Potter, dacă nu vrei să te pedepsesc pentru ce -ai făcut! îl
amenință ea.
Deodată, fața i se destinse într -un zâmbet larg.
— Ce fericit ar fi fost tatăl tău, zise ea cu nostalgie. Era un excelent jucător de Vâjthaț!

*

— Glumești, nu? întrebă Ron, neîncrezător.
Erau la masa de prânz și Harry tocmai terminase de po vestit ce i se întâmplase, de când
plecase cu profesoara McGonagall de pe ter enul de antrenament. Ron continuă uimit,
rămânând cu bucata de plăcintă la jumătatea drumu lui spre gură:
— Căutător? Dar cei din anul întâi niciodată n -au… O să fii cel mai tânăr jucător din
ultimii…
— Din ultimul secol, vrei să spui, zise Harry, înfulecând cu poftă, căruia i se făcuse o
foame teribilă, după emoțiile de până atunci. Așa mi -a spus Baston!
Ron era atât de uimit, încât rămăsese, pur și simplu, cu gura căscată, gogonând ochii la
Harry.
— Încep antrenamentul săptămâna viitoare, numai nu spune nimănui, Baston vrea să
fie secret până la meci!
Fred și George intrară pe hol și, de cum îl observară pe Harry, se îndreptară spre el.
— Excelent, îi spuse George, ne- a povestit Baston. Și noi suntem în echipă, prinzătorii!
— Ascultați -mă pe mine, adăugă Fred, anul ăsta câștigăm cu siguranță cupa la Vâjthaț!
N-am mai câștigat de când a plecat Charlie, dar echipa de anul acesta va fi extraordinară!
Trebuie să te antrenezi bine, Harry. Să -l fi văzut pe Baston, parcă plutea când ne -a povestit.
— Acum ne grăbim, Lee Jordan a găsit un culoar secret, prin care putem să ieșim din
școală.
— Pariez că e ăla pe care noi l -am găsit din prima săptămână de școală! La revedere!
De-abia plecară Fred și George, când apărură alții, mult mai neplăcuți: Draco, flancat
de Crabbe și Goyle.
— Iei ultima masă, Potter? Când pleacă trenul spre lumea Încuiaților?
— Văd că ai căpătat curaj acum, că te afli pe pământ și ești însoțit de gorilele tale, îi
spuse Harry, cu răceală.
Nu că nu s -ar mai fi temut de Crabbe și Goyle, dar, cu profesorii de față, aceștia nu
puteau decât să strângă din dinți și din pumni.
— Am curaj să te înfrunt și singur, se grozăvi Draco. La noapte, dacă vrei. Un duel
între vrăjitori. Numai cu bagheta magică, fără nici un fel de contact fizic. Să nu -mi spui că
n-ai auzit niciodată de duelul dintre vrăjitori…
— Cum să nu audă? se băgă Ron în vorbă. Eu sunt secundul lui. Care e secundul tău?
Draco se uită la Crabbe și Goyle, cântărindu -i.
— Crabbe! La miezul nopții, da? Ne întâlnim în Sala Trofeelor, rămâne întotdeauna

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
74 neîncuiată.
După ce plecă Draco, Ron și Harry se uitară unul la altul.
— Ce e aia duelul dintre vrăjitori?! Și cum, adică, tu ești secundul meu?
— Păi, secundul asistă și continuă lupta, dacă mori tu, zise Ron, prefăcând u-se
nepăsător.
Văzând expresia de pe fața lui Harry, Ron adăugă re pede:
— Dar nu se moare decât în duelurile adevărate, știi tu, cu vrăjitori experimentați. Cel
mai rău lucru pe care o să puteți să -l faceți voi o să fie să trimiteți doar câteva scântei u nul
spre altul. Nici unul dintre voi nu știe atâtea vrăji încât să producă nenorociri. Oricum, pariez
că se aștepta să nu pri mești provocarea.
— Și dacă îmi agit bagheta și nu se întâmplă nimic?
— O arunci la o parte și -i dai un pumn în nas, îi sugeră Ron .
— Scuzați -mă…
Amândoi ridicară privirile. Era Hermione Granger.
— Nu poate nimeni să mănânce în liniște la masa asta? iz bucni Ron.
Hermione nici nu îl băgă în seamă pe Ron și îi spuse lui Harry:
— Am auzit, fără să vreau, ce -ai vorbit cu Draco…
— Cred și eu! pufni Ron.
— N-ar trebui să bântui prin școală, după ora de culcare. Gândește -te câte puncte or să
piardă Cercetașii, e foarte probabil să te prindă. Nu fi așa egoist.
— Și… nu te mai băga unde nu -ți fierbe oala, o repezi Harry.
— Pa și n -am cuvinte, îi zise Ron în batjocură.

*

„Orice s- ar zice, ăsta nu e un sfârșit de zi tocmai fericit”, își zise Harry, în timp ce stătea
treaz în dormitor, ascultând cum Dean și Seamus dormeau fericiți. (Neville nu se întorsese
încă de la spital). Toată după -amiaza, Ron îi dăduse sfa turi, de genul: „Dacă te blesteamă,
vezi cum poți să te ferești, fiindcă am uitat cum se blochează blestemele” . Aveau toate
șansele să fie prinși de Filch sau Doamna Norris și Harry își zise că forța norocul, încălcând
altă regulă a școlii în aceeași zi. Pe de altă parte, îi apărea în întuneric fața nesuferită și
batjocoritoare a lui Draco. Asta era marea lui șansă, să -l înfrunte față -n față și să -l înfrângă.
Nu putea rata așa o ocazie.
— E unsprezece și jumătate, șopti Ron, să mergem.
Își puseră halatele și se strecurară din turnul lor, pe scara în spirală, și apoi prin camera
de zi a Cercetașilor. Încă mai ardeau câțiva cărbuni în cămin, răspândind umbre lungi și
negre. Aproape că ajunseseră la gaura din portret, când se auzi o voce, din fotoliul apropiat:
— Nu pot să cred că faci asta, Harry!
Se aprinse o lampă. Era Hermione, îmbrăcată cu un halat roz.
— Iar tu! izbucni Ron furios. Du -te înapoi, la culcare.
— Aproape că i -am spus fratelui tău, zise Hermione, dintr -o suflare. El e Perfect și o să
pună capăt prostiei ăsteia.
Harry nu- și putea închipui cum putea să fie cineva chiar așa de băgăcios.
— Vino, îi spuse el lui Ron.
Împinseră portretul femeii grase și trecură în hol.
Dar Hermione nu avea de gând să se dea bătută, cu una, cu două. Îl urmă pe Ron și
trecu și ea prin portret, sâsâind la ei ca o gâscă speriată.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
75 — Nu vă pasă de Cercetași, nu vă pasă decât de voi! Nu vreau ca Viperinii să câștige
Cupa Caselor! O să pierdeți punctele obținute de mine de la doamna profesoară McGo nagall,
fiindcă am știut despre vrăjile încrucișate!
— Pleacă odată de -aici!
— Bine, plec, dar mâine, când o să fiți în tren, spre casă, să vă aduceți aminte ce v -am
spus! Oh, sunteți așa de…
Dar cum erau n- aveau să afle, fiindcă Hermione le în torsese spatele, pregătindu -se să
intre prin portret, dar se trezi în fața unui tablou gol. Doamna grasă plecase într -una din tre
vizitele sale nocturne, iar Hermione rămăsese afară din Turnul Cercetașilor.
— Ce mă fac acum? îi întrebă ea îngrijorată.
— Treaba ta, noi trebuie să ne grăbim ca să nu întârziem, zise Ron.
Nici nu ajunseseră bine la capătul coridorului, că Hermi one îi și ajunse din urmă.
— Vin și eu cu voi, hotărî ea.
— În nici un caz!
— Credeți că o să stau aici, să aștept să dea Filch de mine? Dacă ne prinde pe toți trei,
o să-i spun că am ieșit să vă opresc să faceți așa o prostie și să vă fac să veniți înapoi în turn!
— Da' știu că ai tupeu, nu glumă! zise Ron, înfuriat.
— Liniște! Se aude ceva, îi potoli Harry.
Se auzea, într- adevăr, un zgomot, ca și cum cineva ar fi tors.
— O fi Doamna Norris? întrebă Ron, cercetând coridorul cu atenție.
Nu era doamna Norris, ci Neville, care dormea ghemuit pe jos. Tresări la apropierea lor
și sări în picioare.
— Bine că ați dat voi de mine, mă învârt pe -aici de câteva ore, n- am mai știut parola
spre turnul nostru.
— Nu mai vorbi așa tare, Neville. Parola este Rât de porc, dar nu- ți mai folosește acum,
fiindcă doamna cea grasă a plecat în vizită.
— Ce-ți mai face mâna? îl întrebă Harry.
— Excelent, uite! Madam Pomfrey m-a vindecat într- o clipă!
— Mă bucur, Neville, noi trebuie să ne ducem undeva, ne vedem mai târziu…
— Nu mă lăsați aici, se rugă Neville, nu vreau să rămân singur, Baronul Sângeros a
trecut deja de două ori pe -aici!
Ron se u ită furios la ceas și apoi, la Hermione și Neville.
— Dacă ne prind, îi amenință Ron pe cei doi nepoftiți, n -o să am liniște până nu învăț
Blestemul Zănaticilor, pe care ni l -a predat profesorul Quirrell, ca să -l aplic asupra voastră!
Hermione deschise gur a, probabil ca să spună cum era acel blestem, dar Harry le făcu
semn să tacă și plecară mai departe. Continuară să se strecoare de -a lungul coridoarelor,
luminate doar de lumina lunii, prin ferestrele înalte, și la fiecare cotitură, Harry se aștepta să
dea nas în nas cu Filch sau cu Doamna Norris. Avură noroc, totuși, și ajunseră fără necazuri
la scara în spirală, care ducea la etajul trei, unde se afla Sala Trofeelor.
Draco și Crabbe nu ajunseseră încă. Casetele de cristal, în care se aflau trofeele,
străluceau în lumina lunii. Cupe, scuturi, tăvi și statuete împrăștiau în întuneric sclipiri de aur
și argint. Stăteau cu spatele lipit de perete și cu ochii ațintiți la cele două uși de la capetele
sălii. Harry își scoase bagheta, să o aibă la îndemână, în cazul în care Draco ar fi început fără
nici un avertisment.
Minutele se scurgeau cu greu.
— E târziu, șopti Ron, poate i s -a făcut frică.
Apoi, se auzi un zgomot în camera alăturată, care îi făcu să tresară. Harry își ridicase

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
76 bagheta, când auziră o voce car e nu era, în nici un caz, a lui Draco:
— Adulmecă bine, iubita mea, poate sunt ascunși în vreun colț.
Era vocea lui Filch care i se adresa Doamnei Norris! Îngrozit, Harry le făcu celor trei
semn cu bagheta să -l urmeze. Nici nu- și dădură seama când ajunseră la ușa opusă lo cului de
unde venea vocea lui Filch. De- abia își trăsese Neville roba dincolo de ușă, când îl auziră pe
Filch, care intrase deja în Sala Trofeelor, spunându-i Doamnei Norris:
— Sunt pe -aici, pe undeva, am auzit murmure de voci, se ascund probabil.
— Pe aici, îi îndemnă Harry pe ceilalți, care amuțiseră de groază.
Se strecurară printr -o sală, plină cu armuri medievale. Filch se apropia și el însă.
Neville scăpă un scâncet de groază și o luă la fugă. Intră în Ron și amândoi, într -o armură.
Zăngănelile care urmară fură suficiente să trezească între gul castel.
— Să fugim! strigă Harry și o zbughiră afară din galeria cu armuri, fără să privească
înapoi, să vadă dacă îi urmărea Filch. Străbătură în goană, unul după altul, coridoarele, cu
Harry î n frunte, fără să știe unde se aflau și nici încotro fugeau.
Trecură printr -o draperie și nimeriră într -un tunel secret, pe care îl traversară repede, și
ajunseră lângă clasa în care li se preda „Farmece și vrăji”, adică la zeci de kilometri depărtare
de Sala Trofeelor.
— Cred că ne -au pierdut urma, zise Harry, gâfâind din greu și ștergându -și fruntea de
transpirație.
Neville de -abia mai putea să respire.
— V-am… spus eu! zise Hermione, abia mai putând vorbi.
— Trebuie să ajungem la Turnul Cercetașilor, c ât mai repede posibil, le spuse Ron.
— Draco te- a pârât, îi zise Hermione lui Harry, cred că -ți dai seama. Nici n -avea de
gând să vină. Filch știa cu certitudine că va găsi pe cineva.
Harry era convins că avea dreptate, dar nu avea de gând să recunoască în fața ei.
— Să mergem mai departe.
Dar nu era așa simplu. De -abia făcuseră câțiva pași, că se deschise o ușă și își făcu
apariția Peeves. De cum îi văzu, chițcăi de plăcere.
— Taci, Peeves, că ne exmatriculează. Peeves chicoti încântat.
— Măi, măi, ce să caute în miezul nopții anul întâi pe coridoarele castelului? Țțț, măi,
măi, ce boboci neascultă tori… O să fiți priiinși! Sâc! Sâc!
— Dacă nu ne spui tu, n -o să ne descopere nimeni. Peeves, te rugăm mult.
— Ar trebui să -i spun lui Filch, e pentru binele vostru, zise el, ca și cum i -ar fi păsat de
ei, dar ochii îi sclipeau de răutate.
— Piei din calea noastră, îi spuse Ron și se repezi la el. Asta fu o greșeală capitală.
— Studenți, afară din camera de culcare! începu să urle Peeves din toți rărunchii. Ai ci,
pe coridorul de la clasa în care se predau „Farmece ”!
Fugiră îngroziți până la ușa din capătul culoarului, dar aceasta era încuiată.
— Atât ne -a fost, mormăi Ron, ăsta -i sfârșitul..
Auziră pași. Filch alerga cât îl țineau puterile, ghidându -se după țip etele lui Peeves.
— Poate nu, zise Hermione și, luând bagheta lui Harry, șopti: Alohomora!
Se auzi un CLIC, ușa se deschise, intrară repede, o zăvorâră în urma lor și își lipiră
urechea de ea, să audă ce se în tâmpla.
— În ce parte au luat -o, Peeves? într ebă Filch, furios.
— Spune te rog, mai întâi, zise Peeves, cu obrăznicie.
— Nu te pune cu mine, Peeves, și spune mai repede pe unde au fugit!
— N-o să scoți nimic de la mine, până nu spui te rog! zise Peeves, cu vocea lui

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
77 nesuferită.
— Bine… Te rog!
— Nimic! Ți -am spus doar că n -o să-ți spun nimic, dacă nu spui te rog! Ce, ăsta a fost
un te rog frumos? Ha, ha, ha, ha!
Și copiii auziră cum Peeves pleacă, trântind o ușă. Imediat se auziră blestemele
furioase ale lui Filch.
— Crede că ușa asta e încuiată, așa că am scăpat pentru moment. Nu te mai ține de
mine, îi spuse Harry lui Neville care se ținuse de mâneca lui până atunci și care îl privea
îngrozit. Ce -i cu tine?
Văzu imediat ce era cu el. Lui Harry i se părea că trăiește un coșmar, din care nu se ma i
putea trezi. Nu se aflau într- o altă cameră, așa cum crezuseră, ci într -un coridor, și nu orice
coridor, ci chiar cel interzis, de la etajul trei!
Aici, îi aștepta un câine monstruos, care aproape că umplea spațiul dintre podea și
tavan. Avea trei capet e și trei perechi de ochi care se roteau furioși în toate părțile, trei nasuri,
adulmecând înspre ei și trei guri, cu balele curgând printre niște colți uriași.
Stătea nemișcat, fixându -i cu privirea, și Harry își dădu seama că singurul motiv,
pentru care nu erau deja morți, era că și el fusese luat prin surprindere de apariția lor neaș –
teptată. Dar își revenea repede, altfel ce însemnau mârâ ielile acelea îngrozitoare?
Harry apucă mânerul ușii, între Filch și moarte, Filch era de preferat, desigur.
Ieșiră repede și traseră ușa după ei. Alergară îngroziți pe coridor. Nu mai era nici urmă
de Filch, probabil că se grăbise să -i caute în altă parte… Oricum, cui îi păsa de el? Tot ce
doreau era să lase cât mai mult spațiu între ei și mon strul acela.
Nu se opri ră decât când ajunseră în fața portretului doamnei grase, de la etajul șapte,
care, spre norocul lor, se întorsese din vizită.
— Unde, Doamne iartă -mă, ați fost? întrebă ea îngrijorată, uitându -se la hainele lor,
atârnând în toate părțile, și la fe țele lo r congestionate.
— N-are importanță, dă -ne drumul… Rât de porc, spuse Harry, gâfâind.
Tabloul se dădu la o parte și ei se treziră în camera de zi a Cercetașilor, unde se
prăbușiră, tremurând din toate încheieturile, în fotoliile moi.
Trecu ceva timp până ce putură să articuleze ceva. Neville arăta, ca și cum nu va mai fi
în stare să vorbească niciodată.
— Cum de țin un asemenea monstru în școală? întrebă Ron, în cele din urmă. Câinii au
nevoie de mișcare, iar ăsta, cu atât mai mult.
Hermione își recăpătas e și ea suflarea, dar și tempera mentul arțăgos.
— Cum de nu vă dați seama nici unul dintre voi, izbucni ea, ce înseamnă asta?
— Nu m-am uitat prea bine, eram prea îngrozit, zise Harry.
— Stătea pe o trapă! Cu siguranță că păzea ceva impor tant, zise ea, p rivindu -i furioasă.
Ei, acum sunteți mulțumiți? Puteam să murim sau, și mai rău, să fim exmatriculați! Eu mă
duc la culcare!
Ron rămase cu gura căscată.
— Auzi, zise el, ca și cum noi am fi obligat -o să vină cu noi! Dar cuvintele Hermionei
îl puseseră pe gânduri pe Harry. Culcat în patul lui, continua să se gândească la spuse le fetei.
Păzea ceva… Oare, ce spusese Hagrid? Gringotts este cel mai sigur loc din lume, dacă vrei să
ascunzi ceva, în afară de castel, poate…
Da, se părea că descoperise unde se afla pachetul minus cul din seiful 713…

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
78
— CAPITOLUL X —
HALLOWEEN

Lui Draco nu- i veni să creadă când îi văzu pe Harry și pe Ron a doua zi, arătând obosiți,
e adevărat, dar foarte veseli. Și chiar așa și era. După ce le trecuse spaima de peste noapte,
Harry și Ron avuseseră timp să se gândească la aventura extraordinară, pe care o trăiseră, la
câinele cu trei capete, și ce noroc pe ei că erau prieteni. Între timp, Harry îi spusese și lui Ron
despre misteriosul pachețel, care părea să -și fi schimbat locul, de la Gringotts la Hogwarts, și
amân doi nu mai conteneau să se întrebe ce putea fi în acel pachet, ca să aibă nevoie de o pază
așa serioasă.
— Ori este foarte valoros, ori foarte periculos, fu de pă rere Ron.
— Sau ambele, completă Harry.
Tot ce știau cu exactitate era că obiectul respectiv avea cam cinci centimetri, altceva nu
aveau cum să ghicească, decât dacă mai găseau și alte indicii.
Nici Hermione și nici Neville nu -și făceau probleme cu ce se afla sub câine. Neville
dorea din tot sufletul să nu se mai afle vreodată prin preajma monstrului.
Hermione nu mai vorbea nici cu Harry, nici cu Ron, dar parcă o făcea și mai pe
deșteapta, în compensație, probabil. Harry și Ron așteptau acum un prilej să i -o plătească lui
Draco și, spre marea lor mulțumi re, acesta veni cu poșta din săptămâna următoare.
De îndată ce se îmbulziră bufnițele în sala de mese, toate privirile se ațintiră asupra
unui grup de șase bufnițe, care cărau un pachet nu prea greu, dar mare ca suprafață. Ca toți
ceilalți, Harry murea și el de curiozitate să vadă ce era în pachet și se arătă foarte surprins,
când bufnițele îl așezară în fața lui. De abia se îndepărtară cele șase bufnițe, că veni o alta,
care îi lăsă lui Harry o scrisoare, pe deasupra pachetului.
Noroc că deschise mai întâi scrisoarea, căci în ea scria:
Nu deschide pachetul la masă. Conține mătura ta, Nimbus 2000, dar să nu se afle că tu
ai primit o astfel de mătură, fiindcă atunci or să vrea toți câte una. Oliver Baston te aș teaptă
diseară, la ora șapte, pe terenul de ant renament.
Minerva McGonagall
Își ascunse cu greu bucuria când îi înmână lui Ron bile tul, să citească și el.
— Un Nimbus 2000! mormăi Ron, cu invidie. Eu nici n -am pus măcar mâna pe așa
ceva.
Părăsiră sala de mese imediat, dornici să desfacă mai repede pa chetul, într-un loc ferit
de privirile celorlalți, dar la jumătatea holului de la intrare, văzură că scările erau barate de
Crabbe și Goyle. Draco le smulse pachetul și pipăi să vadă ce e înăuntru.
— E o mătură! zise el, cu un amestec de invidie și dispreț, și îi aruncă pachetul lui
Harry.
Ron nu se putu abține.
— Da, dar nu este o mătură oarecare, zise el, e un Nimbus 2000! Ce fel de mătură
spuneai că ai acasă, Draco? Cornet 260?
Ron îi făcu lui Harry cu ochiul și continuă:
— Cozile de mătură Cornet arată bine, dar nu sunt nici pe departe de categoria lui
Nimbus 2000!
— Ce-o faci pe grozavul, Weasley? Tu nu- ți poți permite nici măcar ghidonul!
Probabil că voi strângeți câte o rămurică fiecare, până să fiți în stare să vă faceți o mătură, îi
dădu replica i mediat Draco.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
79 Înainte ca Ron să poată răspunde, profesorul Flitwick apăru în dreapta lui Draco.
— Sper că nu vă certați, băieți!? spuse el.
— Potter a primit o coadă de mătură nouă, domnule pro fesor, zise Draco.
— Da, mi- a spus ceva doamna profesoară McGonagall. Și ce marcă e?
— Nimbus 2000, domnule, zise Harry, străduindu -se să nu izbucnească în râs, când
văzu fața oripilată a lui Draco.
Harry și Ron urcară în fugă scările, râzând în hohote de fața lui Draco, intrigată, dar și
furioasă, în același timp.
— Ar trebui să -i fiu recunoscător, dacă nu i -ar fi luat globul lui Neville, acum n- aș fi
fost în echipa de Vâjthaț! chicoti Harry, când ajunseră în capul scărilor.
— Și ce, vrei să zici că asta -i o răsplată, fiindcă ai încălcat regulile? se auzi o voce
supărată în spatele lor.
Era Hermione, care urca scările în fugă, cu ochii țintă la pachetul din mâna lui Harry.
— Credeam că nu vorbești cu noi, îi replică Harry.
— Da, te rugăm, nu te răzgândi, a fost așa bine, o necăji Ron.
Hermione se îndepărtă, cu nasul în vânt.
Ziua trecu extraordinar de greu. Harry reușea cu greu să se concentreze cât de cât la
lecții. Mințile îi zburau iar și iar către coada lui de mătură, care îl aștepta în dormitor, sub pat,
sau la terenul de antrenament, unde urma să ia primele lecț ii, chiar în seara aceea. Trecu cu
greu și masa de seară, unde mâncă fără să știe ce anume, apoi, se repezi sus, pe scări, să mai
arunce o privire la mătura lui, Nimbus 2000.
— Uau, suspină Ron, privind -o și el încă o dată.
Chiar Harry, care nu știa mare lucru despre cozile de mătură, trebui să admită că arăta
splendid. Netedă și strălu citoare, cu un mâner de mahon, lungă și suplă, cu firele nou -nouțe
și cu marca, Nimbus 2000, scrisă cu litere aurii.
Cum se apropia de ora șapte, Harry părăsi castelul, pe înserat, și se îndreptă spre
stadion. Nu mai intrase niciodată pe stadion. În jurul arenei centrale, erau sute de locuri în
amfiteatru, ca spectatorii să poată urmări bine jocul. La capătul celălalt al arenei, se aflau trei
stâlpi, cu câte un cerc la capăt. Îi aminteau de acele bețișoare, prin care copiii suflă baloane
de săpun, numai că aveau cam 15 metri înălțime.
Mult prea dornic să înceapă, Harry urcă pe mătură și o lovi de pământ. Ce senzație!
Intra și ieșea prin porți, se înălța cu viteză și zbura de la un capăt al arenei, la celălalt. Nim bus
2000 executa toate comenzile sale, cu cea mai mare ușu rință.
— Potter, vino jos! auzi Harry o voce.
Era vocea lui Oliver Baston, care ducea sub braț o cutie de lemn. Harry ateriză lin, chiar
lângă el.
— Foarte frumos, îl lăudă el pe Harry. Acum văd și eu ce vroia să spună doamna
profesoară McGonagall. Ești, într -adevăr, un talent înnăscut. În seara asta te învăț toate
regulile, iar apoi vii la antrenament cu toată echipa, de trei ori pe săptămână.
Baston desch ise cutia, în care erau patru mingi, de mă rimi diferite.
— Așa, făcu Baston, Vâjthaț este ușor de înțeles, chiar dacă nu e așa ușor de jucat. Sunt
câte șapte jucători, în fiecare echipă. Trei dintre ei se numesc înaintași.
— Trei înaintași, repetă Harry, în timp ce Baston lua o minge, de un roșu strălucitor și
de mărimea unei mingi de fotbal.
— Asta se numește balon. Înaintașii pasează balonul, de la unul la altul, încercând să
ajungă la stâlpii aceia și să bage mingea prin cerc, pentru a înscrie un gol. De fiecare dată,
când mingea intră prin cerc, echipa respectivă câștigă zece puncte. Ești atent?

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
80 — Sigur că da, sări Harry. E ca un fel de baschet, cu șase cercuri, nu?
— Ce-i aia baschet? întrebă Oliver Baston, curios.
— Lasă asta, zi mai departe, zise Ha rry.
— De fiecare parte, mai e un jucător, care se numește por tar. Eu sunt portarul echipei
Cercetașilor. Trebuie să zbor în jurul stâlpilor noștri și să -i împiedic pe ceilalți să marcheze.
— Trei înaintași și un portar, repetă Harry, hotărât să rețină totul. Și mingile celelalte,
pentru ce sunt?
— Îți arăt imediat, îi zise Baston. Ține asta.
Și îi dădu lui Harry o mică bâtă, care semăna, oarecum, cu bâta de baseball.
— O să-ți arăt acum care e rolul acestor două mingi, numite baloane-ghiulea.
Erau niște mingi, ceva mai mici, identice și de culoare neagră. Lui Harry i se păru că
de-abia reușeau chingile să le țină în cutie.
— Dă-te la o parte, îl avertiză Baston și eliberă una dintre mingi. Aceasta zvâcni sus de
tot, în aer, și se îndreptă apoi spre fața lui Harry. Harry o lovi cu putere cu bâta, ca să nu -i
spargă nasul, și o trimise departe, în zig -zag. Zbură peste capetele lor, apoi se îndreptă spre
Baston, care se aruncă asupra ei și reuși să o țintuiască la pământ.
— Ai văzut? îl întrebă Baston, stră duindu- se să bage min gea, la locul ei, în cutie.
Balonane-ghiulea se învârtesc în ju rul jucătorilor, încercând să -i doboare de pe mături. De
aceea există câte doi prinzători în fiecare echipă. Prinzătorii noștri sunt gemenii Weasley, iar
sarcina lor este să ne protejeze flancurile și să încerce să trimită baloanele -ghiulea înapoi,
spre echipa adversă. Ai priceput?
— Da. Cei trei înaintași încearcă să înscrie cu balonul, portarul apără și respinge
balonul, prinzătorii apară flancurile și reorientează bal oanele- ghiulea spre echipa adversă,
spuse Harry, pe nerăsuflate.
— Foarte bine, aprobă Baston.
— Oare, s- a întâmplat vreodată ca baloanele -ghiulea să… omoare pe cineva? întrebă
Harry.
— Nu, niciodată la Hogwarts! Au fost câ teva maxilare sparte, dar nimic mai mult.
Ultimul membru al echipei este căutătorul. Tu o să fii pe postul de căutător și nu trebuie să te
preocupe nici balonul, nici baloanele-ghiulea…
— … decât dacă îmi crapă capul! râse Harry.
— Nu trebuie să -ți faci probleme, gemenii Weasley fac o echipă perfectă, nu prea trece
de ei nici un balon-gliiulea!
Baston căută în cutie și scoase ultima minge. În comparație cu balonul și cu
baloane- ghiulea, aceasta era foarte mică, semănând cu o castană mai mare. Era de un auriu
strălucitor și avea două aripioare argintii.
— Asta e hoțoaica aurie și este cea mai importantă minge din joc. Este foarte greu de
prins, fiindcă se mișcă foarte iute și este abia vizibilă. Asta este treaba căutătorului. Tre buie
să-i fentezi pe îna intași, pe prinzători, să te ferești din calea balonului și a baloanelor -ghiulea
și să prinzi hoțoaica aurie, înaintea căutătorului din echipa adversă. Cine o prinde primul,
aduce echipei sale o sută cincizeci de puncte suplimentare, astfel încât echipa respectivă este
aproape întotdeauna câștigătoare. De aceea, căutătorii sunt jucători cei mai des faultați. Jocul
de Vâjthaț se termină în momentul în care este prinsă hoțoaica aurie, dar asta poate dura
multă vreme. Recordul a fost de trei luni, mi se pare. Jocul s- a jucat încontinuu, cu o mulțime
de rezerve, pentru ca jucătorii să se poată odihni, pe rând. Ei, cam asta e tot! Ai vreo
întrebare?
Harry scutură din cap. Înțelesese ce trebuie să facă, pro blema era cum…

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
81 — N-o să ne antrenăm acum cu hoțoaica aurie, mai târziu, zise Baston și puse mingea
cu grijă la loc, în cutie. E prea întuneric, s -ar putea pierde. O să ne antrenăm cu alte mingi.
Scoase dintr- o geantă câteva mingi obișnuite de golf și în curând cei doi erau sus, în
aer, Baston, aruncând mingil e de golf cât putea de tare, în toate direcțiile, Harry, încercând să
le prindă pe toate. Și, într -adevăr, nu -i scăpă nici una, spre marea încântare a lui Baston.
După jumătate de oră, se lăsase noaptea de -a binelea și cei doi fură nevoiți să se oprească d in
antrenament.
— Cupa de anul ăsta de la Vâjthaț o să aibă numele tău pe ea! râse Baston, în timp ce -și
târau pașii spre castel. Nu m -aș mira să ajungi mai bun ca Charlie Weasley, iar el ar fi putut
să ne reprezinte cu succes în meciul național de cupă, dacă nu ar fi plecat să studieze
vampirii și dragonii.

*

Poate din cauză că era prea ocupat, cu toate temele și cu antrenamentul la Vâjthaț, de
trei ori pe săptămână, dar nici nu -și dădu seama că se scurseseră deja două luni de când
venise la Hogwarts. Se simțea la castel ca acasă, mult mai mult ca la familia Dursley, unde
trăise, totuși, aproape de când se născuse. Și lecțiile i se păreau acum mult mai intere sante, o
dată ce își însușise noțiunile de bază.
În dimineața de Halloween se sculă într -un delicios miros de dovleac copt, care plutea
pe toate coridoarele. Ba mai mult, profesorul Flitwick îi anunțase la ora de „ Farmece ” că
venise vremea să -i învețe să facă obiectele să zboare! Mureau de curiozitate să știe cum
puteau face acest lucru, mai ales de când îl văzuseră pe profesor cum îi făcuse broasca lui
Neville să se înscrie pe o traiectorie în jurul clasei! Profesorul Flitwick îi împărți doi câte doi
și Harry se bucură să -l aibă ca partener pe Seamus Finnigan (o adevărată binecuvântare, dat
fiind că Neville se tot agitase să fie ales el partenerul lui Harry). Ron, însă, ajunsese în echipă
cu Hermione Granger. Era cam greu de spus cine era mai necăjit, Ron sau Hermione…
Hermione nu mai vorbise cu ei din ziua în care Harry primise coada lui de mătură ultra
modernă.
— Atenție, nu uitați acea mișcare elegantă, din încheie tură, pe care am exersat -o atât!
le mai zise profesorul, suit, ca de obicei, peste maldărul său de cărți. Rotire, șficuire, rotire,
șficuire! La fel de important este și să spuneți core ct cuvintele magice. Nu- l uitați pe
Magicianul Baruffio care în loc de „p” a spus „b” și s-a trezit la podea, cu ditamai bourul pe
piept!
Era al naibii de greu. Harry și Seamus roteau încheietura, apoi șficuiau aerul, dar pana,
pe care trebuiau s- o facă să plutească în aer, refuza să se ridice de pe bancă. Seamus își
pierdu răbdarea și împunse aerul cu bagheta, făcând să izbucnească un foc, pe care Harry îl
stinse cu pălăria lui. La banca de alături, nici Ron nu avea mai mult noroc.
— Hocus -pocus preparati s! striga el cât putea de tare, agitându -și ca o morișcă brațele
lungi.
— Nu spui bine! o auzi Harry pe Hermione, corectându-l pe Ron. E Hocus-pocus
preparatus! Și accentuează vocalele!
— Accentuează -le tu, dacă ești așa deșteaptă! îi dădu Ron replica, morocănos.
Hermione își îndoi puțin mânecile de la robă, ridică bagheta, o roti, șficui cu ea aerul și
zise:
— Hocus -pocus preparatus!
Pana se ridică de pe bancă și pluti la cincizeci de cen timetri pe deasupra capetelor

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
82 celorlalți.
— Bravo! Foarte bine! apla udă profesorul Flitwick. Toată lumea să ia exemplu de la
domnișoara Granger!
La sfârșitul orei, Ron era în cea mai proastă dispoziție.
— Nu-i de mirare că nimeni nu poate s -o sufere! izbucni el spre Harry, pe când își
croiau drum pe coridorul aglome rat. E un adevărat coșmar, ascultă -mă pe mine!
Cineva se ciocni de Harry, în toată îmbulzeala de pe culoar. Era Hermione. Harry îi
aruncă o privire și văzu cu uimire că avea lacrimi în ochi.
— Ron, cred că te -a auzit!
— Și ce dacă? se grozăvi Ron, dar nu prea se simțea în largul lui. Cred că s -a lămurit și
ea că nu are nici un prieten.
Hermione nu- și făcu apariția la următoarea oră și nimeni n -o văzu toată după -amiaza
aceea. În timp ce se îndreptau spre Marea Sală, unde avea loc petrecerea de Halloween,
Harry și Ron o auziră pe Parvati Patil că îi spunea prietenei ei, Lavender, că Hermione se
închisese în toaleta fetelor și plângea de mama focului, zicând că vrea să fie lăsată în pace.
Ron se simți și mai prost, dar, odată intrați în Marea Sală, decorată cu fel de fel de ghirlande
și lampioane, Harry și Ron uitară complet de Hermione.
O mie de lilieci vii atârnau de plafon și alți o mie roiau pe deasupra meselor, făcând
lumânările să pâlpâie în dovleci. Îndată apăru și mâncarea în farfuriile aurii, așa cum se
întâmplase și la banchetul de recepție. Harry tocmai lua un cartof copt, când în sală își făcu
apariția profesorul Quirrell, cu turbanul pieziș și cu fața îngrozită. Toată lumea îl urmări cu
privirea până ajunse în dreptul profesorului Albus Dum bledore:
— E un monstru în subsol! zise el și leșină pe dată.
Se porni un zgomot de nedescris. Profesorul Albus Dumbledore trebui să facă să
explodeze mai multe artificii purpurii, ca să se facă liniște în sala de mese.
— Perfecți! ordonă el. Duceți -vă imediat clas ele în dormi toare!
Percy se simțea în elementul lui:
— Urmați -mă! Stați grupați! Voi, cei din anul întâi, veniți lângă mine! Scuzați, faceți
loc pentru anul întâi! Știți, eu sunt Perfect!
— Cum să intre aici vreun monstru? întrebă Harry, neîn crezător, î n timp ce urcau
scările spre dormitoare.
— Nu știu să -ți spun, dar se cunoaște prea bine cât sunt de stupizi, răspunse Ron.
Probabil că Peeves s -a gândit să ne joace o festă, de Halloween!
Trecură de mai multe grupuri, care se îndreptau în direcții diferit e. Tocmai își croiau
drum printr- un grup de Astropufi dezorientați, când Harry îl apucă de braț pe Ron.
— Mi-am amintit de… Hermione, îi spuse el.
— Ce-i cu ea? întrebă Ron.
— Mă gândeam că probabil că nu știe despre monstru…
— Oh! Bine, dar să nu ne vadă Percy, zise Ron, mușcân du-și buza.
Pitulându- se și strecurându -se, Harry și Ron se alăturară grupului de Astropufi care
mergeau în direcție opusă. Trecură apoi într -un coridor pustiu și se îndreptară spre toaleta
fetelor. Tocmai dăduseră colțul, când auziră pași în urma lor.
— Percy! zise Ron, trăgându -i pe Harry pe după statuia unui grifon.
Trăgând cu ochiul, văzură, însă, că nu era Percy, ci pro fesorul Plesneală, care traversă
coridorul și dispăru.
— Ce-o fi făcând aici? șopti Harry. De ce nu e în pivniță, împreună cu ceilalți
profesori?

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
83 — Habar n -am!
Cât mai încet posibil, cei doi se strecurară pe coridorul pe care dispăruse profesorul
Plesneală. Încă i se mai auzeau pașii.
— Cred că se îndreaptă spre etajul trei, zise Harry, dar fu întrerupt de mâna ridicată a
lui Ron.
— Simți a ce miroase?
Lui Harry îi ajunse o duhoare pe la nări, un amestec de putoare de ciorapi nespălați și
de WC, care trebuia spălat.
Apoi auziră și un mers greoi, târșâit. Ron arătă spre capătul culoarului. Ceva uriaș se
îndrepta spre ei. Se traseră în umbră și așteptară până ce arătarea aceea uriașă fu luminată de
razele lunii.
Priveliștea era înfiorătoare. Creatura avea peste treizeci de metri înălțime, un corp
mătăhălos, cu o piele închisă la culoare, cu aspect nesănătos, cu un cap chel și mic, ca o nucă
de cocos. Avea picioare scurte, ca niște trunchiuri de copac, plate și noduroase. Mirosul pe
care îl răspândea era de nesuportat. Avea în mână o măciucă pe care o târa pe coridor, fiindcă
brațele îi erau mult prea lungi.
Monstrul se opri în pragul unei uși, se uită înăuntru, socoti ce socoti cu mintea lui
redusă și intră.
— Cheia e în broască, am putea să -l închidem înăuntru!… zise Harry.
— Bună idee! fu de acord Ron, cam nervos, însă.
Se strecurară spre ușa deschisă, cu gurile uscate, de emoție, atenți să nu iasă monstrul.
Cu un salt, Harry ajunse lângă ușă, o trânti și răsuci cheia!
— Da, asta e!
Încântați de victorie, o luară la fugă pe coridor, dar abia ajunseseră la colț, când auziră
ceva care le îngheță sângele în vene: un strigăt îngrozit izbucni chiar din camera pe care o
încuiase Harry.
— Oh, nu! zise Ron, palid la față, precum Baronul Sân geros.
— Este toaleta fetelor! exclamă Harry.
— HERMIONE! ziseră amândoi într -un glas.
Era ultimul lucru pe care ar fi vrut să -l facă, dar nu aveau de ales. Se întoarseră pe
călcâie și o zbughiră spre camera cu pricina. Întoarseră cheia și, îngroziți la culme,
deschiseră ușa și se repeziră înăuntru.
Hermione Granger se făcuse una cu peretele și arăta ca și cum urma să leșine din clipă
în clipă. Monstrul înainta spre ea, smulgând toate chiuvetele de pe perete.
— Să-l zăpăcim cumva, strigă Harry și ridică un robinet pe care îl zvârli în perete.
Arătarea aceea hidoasă se opri la câțiva pași de Hermi one, clipi confuz și se uită
dinco tro venise zgomotul. Ochii lui răi și tâmpi se opriră asupra lui Harry. Își schimbă
direcția, luând -o spre Harry, fără să uite să ia și măciuca.
— Ei, tu, creier de găină! îl făcu atent Ron din celălalt capăt al încăperii și aruncă în el
cu o țeavă de meta l.
Uriașul păru să nu fi simțit izbitura țevii în umăr, dar strigătul lui Ron îl făcu să se
oprească din nou. Își întoarse fața urâtă spre Ron, lăsându -i timp lui Harry să se îndepărteze.
— Vino! Fuga! o îndemnă Harry pe Hermione, dar fata părea țintuită de perete,
îngrozită la culme.
Strigătele și ecoul lor păreau să -l fi zăpăcit complet pe monstru. Se îndreptă spre Ron,
care se afla mai aproape de el. Ron nu mai avea nici o portiță de scăpare.
Moment în care Harry făcu ceva, tot atât de curajos, pe cât de stupid: se aruncă în

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
84 spatele uriașului și îl strânse de gât. Arătarea nici nu -l simți pe Harry în spatele lui, dar chiar
și un monstru prost simte când îi intră ceva în nas, iar ba gheta din mâna lui Harry tocmai asta
făcea!
Urlând de durere, uriașul se răsuci și lovi cu bâta, dar pe de lături. Din moment în
moment, Harry avea să fie scutu rat pe podea și zdrobit de bâta grea.
Hermione se prăbușise la podea, secată de puteri. Ron își ridică bagheta, fără să știe
prea bine ce vroia să facă, și se auzi spun ând:
— Hocus -pocus preparatus!
Bâta zbură pe dată din mâna uriașului și se ridică în aer, apoi se întoarse și izbi cu
putere în capul proprietarului ei. Duhul se clătină puțin și apoi căzu cu burta la pământ,
făcând să duduie întreaga încăpere. Harry sări în picioare. Tremura tot și abia mai putea să
respire de emoție. Ron stătea cu bagheta în mână și nu îi venea a crede că făcuse așa ceva.
Hermione vorbi prima.
— E mort? întrebă ea.
— Nu cred, răspunse Harry. E doar amețit de lovitură. Se aplecă și scoase bagheta lui
magică din nasul uriașului.
La capăt, era acoperită cu ceva care semăna a lipici, închis la culoare.
— Uhh, făcu el cu scârbă, muci!
Șterse bagheta de pantalonii uriașului, cât putu de re pede.
Uși trântite și zgomot de voci îi făcură pe cei trei să tresară. Nu își dăduseră seama de
toată hărmălaia pe care o făcuseră și că bușiturile și urletele uriașului se auziseră de departe.
Câteva clipe mai târziu, profesoara McGonagall dădu buzna în toaleta fetelor, urmată
îndeaproape de profeso rul Plesneală. Profesorul Quirrell încheia plutonul. Când îl văzu pe
uriaș, acesta din urmă scoase un strigăt înspăimântat, lă sându -se să cadă pe unul dintre
WC-uri, cu mâna pe inimă.
Plesneală se aplecă deasupra uriașului, iar McGonagall se uită în direcția lui Harry și
Ron. Harry n- o mai văzuse niciodată atât de supărată. Buzele i se albiseră de furie. Gândul că
ar putea să câștige puncte pentru Cercetași zbură pe dată din capul lui Harry.
— Unde v- o fi fost capul! strigă ea furioasă. Mare noroc ați avut că mai sunteți încă în
viață. De ce nu sunteți în dormitor?
Harry îl privi pe Ron, care încă mai stătea cu bagheta în mână, Plesneală, pe Harry.
Harry își lăsă privirea în pământ. Tare s -ar fi bucurat să lase și Ron bagheta în jos.
Apoi, o voce pierită s e auzi dintr- un colț:
— Vă rog, doamnă profesoară, mă căutau pe mine…
— Domnișoara Granger!
Hermione reuși, în sfârșit, să se ridice în picioare și con tinuă:
— M-am dus după monstru, fiindcă am crezut că pot să -i vin singură de hac, doar știți
că am cit it totul despre aceste creaturi.
În sfârșit, Ron lăsă în jos bagheta lui magică. Hermione Granger să mintă în față un
profesor? Imposibil!
— Dacă nu m -ar fi găsit ei, aș fi fost moartă până acum, mai zise ea. Harry i -a băgat
bagheta în nas, iar Ron l- a făcut pe monstru să se pocnească în cap cu propria lui bâtă! N -au
avut timp să anunțe pe nimeni și să ceară ajutoare, uriașul era gata să mă doboare.
Harry și Ron încercau să pară că nu auzeau pentru prima oară această poveste.
— Bine… În cazul ăsta… Dar tu, fată prostuță, cum de -ai putut crede că -i poți veni de
hac unui asemenea monstru, de una singură?
Hermione își plecă privirea. Harry rămăsese mut de uimire. Hermione era ultima

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
85 persoană care ar fi făcut ceva împotriva regulilor și iat -o acum, mințind ca să -i scoată pe ei
din bucluc. Era ca și cum Plesneală ar fi început să le dea bomboane.
— Domnișoară Granger, Cercetașii pierd cinci puncte, pentru isprava asta, hotărî
profesoara McGonagall. Sunt foarte dezamăgită de dumneata. Dacă nu aveți nici o rană,
duceți -vă în turnul vostru. Toată lumea își termină cina în dormitoare!
Hermione plecă.
Profesoara McGonagall se întoarse spre Harry și Ron.
— Ei bine, deși tot sunt de părere că ați avut mare noroc, trebuie să recunosc că nu
mulți dintre boboci ar fi fost în stare să -i vină de hac unui monstru, așa că ați câștigat câte
cinci puncte pentru Cercetași. O să -i aduc la cunoștință și profesorului Albus Dumbledore.
Puteți pleca!
Ieșiră grăbiți din cameră și nu scoaseră un cuvânt până nu urcară cele două etaje. S e
simțeau ușurați că scăpaseră de mirosul îngrozitor al uriașului și, în general, de toate
problemele.
— Ar fi trebuit să ne dea mai mult de zece puncte, prinse curaj Ron.
— Cinci, vrei să zici, dacă socotim cele cinci puncte, pier dute de Hermione, îi reaminti
Harry.
— E frumos din partea ei că ne -a scăpat de pedeapsă, dar să nu uităm că și noi am
salvat -o pe ea!
— Poate că n -ar fi avut nevoie să fie salvată, dacă n -am fi închis noi arătarea acolo,
sublinie Harry.
Ajunseră la portretul domnei celei grase.
— Rât de porc! ziseră ei și intrară.
Camera de zi era plină și era multă agitație. Toți mâncau mâncarea care le fusese
trimisă sus. Numai Hermione stătea lângă ușă și îi aștepta. Urmă o pauză stânjenitoare. Apoi,
fără să se uite unul la altul, ziseră un „Mulțumesc!” grăbit și trecură la farfuriile lor.
Dar din acel moment, Hermione deveni prietena lor cea mai bună. Sunt unele lucruri
care te apropie foarte mult, iar doborârea unui uriaș de peste treizeci de metri era unul dintre
acestea.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
86
— CAPITOLUL XI —
VÂJTHAȚ

De îndată ce intrară în noiembrie, vremea se răci foarte tare. Munții din jurul școlii
deveniră de un gri mohorât, iar lacul căpătase sclipiri de oțel. În fiecare dimineață, pământul
se acoperea de brumă. De la ferestrele de sus, îl puteau vedea pe Hagrid, care se chinuia să
dezghețe cozile de mătură, de pe terenul de Vâjthaț, îmbrăcat într -o haină lungă din blană de
cârtiță, cu mănuși din blă niță de iepure și cizme din blană de castor.
Începuse sezonul de Vâjthaț. După săptămâni de antre nament, Harry urma să joace
primul său meci: Cercetașii contra Viperinilor. Dacă ar fi câștigat, Cercetașii treceau pe locul
doi în Campionatul Caselor.
Puțini îl văzuseră pe Harry jucând, fiindcă Baston hotărâse că trebuie să aibă o armă
secretă, așa că îl ține au… secret, desigur! Cu toate astea, vestea că Harry va juca pe post de
căutător răsuflase, nu se știe cum, și Harry nu putea spune cu certitudine ce era mai rău: să -i
asculte pe cei care îi spuneau că se va descurca de minune sau pe cei care îl asigurau că îl vor
aștepta pregătiți cu saltele, ca să cadă pe moale…
Era un adevărat noroc că Hermione era acum prietena lor. Cu toate antrenamentele de
ultimă oră la care îi supunea Baston, nu știa cum s -ar fi descurcat la lecții, dacă n -ar fi fost ea
să-l ajute. Tot ea îi împrumutase și „ Vâjthaț de -a lungul secolelor ”, care se dovedi o carte
deosebit de intere santă. Harry află, astfel, că erau șapte sute de feluri în care puteai comite un
fault la Vâjthaț, toate întâmplându -se la campionatul mondial din 1473 , că cei de pe posturile
de căutători erau de regulă cei mai scunzi și mai rapizi jucători și că lor li se întâmplau cele
mai serioase accidente, că, deși se întâmpla foarte rar să moară cineva la un joc de Vâjthaț,
adesea în timpul meciurilor dispăruseră arbitri, care fuse seră găsiți numai după luni de zile în
Deșertul Sahara.
De când Harry și Ron o salvaseră de monstru, Hermione devenise mult mai puțin
strictă în respectarea regulilor și era mult mai plăcută, din această cauză.
O zi înainte de primul meci al lui Harry, într- una din pauze, ea îi convocă în curtea
școlii, în jurul unui foc albăstrui, care putea fi adus afară în vase speciale. Stăteau de vorbă,
cu spatele la foc, pentru a se încălzi, când îl văzură pe profesorul Plesneală, trecând pe lângă
ei. Harry observă imediat că profesorul șchiopăta. Harry, Ron și Hermione se strâseră cât
putură mai tare în jurul focului, pentru ca Plesneală să nu -l poată vedea. Erau siguri că așa
ceva era interzis!… Din nefericire, tocmai fețele lor vinovate îi dă dură de gol. Plesneală
șchiopătă spre ei. Nu văzuse focul, dar căuta un motiv să -i gonească de acolo.
— Ce faci aici, Potter? Ce ai acolo?
— Este „Vâjthaț de -a lungul secolelor ”, domnule profesor, zise Harry și îi arătă cartea.
— Cărțile nu trebuiesc scoase afară din biblioteca școlii, dă -mi-o imediat! Vă scad
cinci puncte de la Cercetași!
— A inventat regula asta pe loc, mormăi Harry. Mă întreb de ce o fi șchiopătând…
— Nu știu, dar sper că -l doare rău piciorul, spuse Ron, cu ranchiună.

*

În camera de zi din Turnul Cercetașilor era mare agitație în acea seară. Harry, Ron și
Hermione stăteau împreună, lângă fereastră. Hermione le verifica tema pentru ora de
„Farmece ”, de a doua zi. Hermione nu- i lăsa niciodată să copieze („Așa n -o să învățați

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
87 niciodată!” ), dar punând- o să-i verifice, Ron și Harry aflau întotdeauna răspunsurile co recte.
Harry se simțea neliniștit. Ar fi vrut să -și recapete cartea și să continue să citească,
numai ca să nu se mai gândească la meciul de a doua zi. Și de ce i -ar fi frică de Plesneală, mă
rog? Se ridică în picioare și le spuse lui Ron și Hermionei că se duce să -i ceară cartea înapoi.
— Treaba ta, ziseră cei doi, dar Harry îi asigură că era convins că Plesneală îi va da
cartea, dacă i -o va cere când erau de față și alți profesor i.
Coborî și se duse la cancelarie. Ciocăni, dar nimeni nu -i răspunse. Mai ciocăni o dată,
dar iarăși nu primi nici un răs puns.
Și dacă Plesneală lăsase cartea în cancelarie? Merita să încerce…
Deschise ușa ușurel și se uită înăuntru, unde văzu o scenă groaznică. Plesneală și Filch
erau singuri în cancelarie. Plesneală își ridicase roba peste genunchi și i se vedea pi ciorul
însângerat și cu carnea sfâșiată. Filch îi dădea bandaje, să se panseze.
— Ce nenorocire! spunea Plesneală. Cum să poți să -i supraveghezi toate cele trei
capete, deodată?!
Harry încercă să închidă ușa la loc, încetișor, dar…
— Potter!
Fața lui Plesneală se schimonosi de furie, în timp ce -și lăsa roba în jos. Harry înghiți cu
greu.
— Domnule profesor, îmi puteți da cartea înapoi?
— AFARĂ! A -FA-RĂ!
Harry plecă, înainte ca Plesneală să poată să le mai ia câteva puncte. Fugi în susul
scărilor cât putea de iute.
— Ți-a dat -o? îl întrebă Ron, când îl văzu. Ce -i cu tine, ce ți s -a întâmplat?
Pe șoptite, Harry le spuse ce văzuse și auzise.
— Știți ce înseamnă asta? întrebă el, cu răsuflarea întretăiată. Că, de Halloween, a
încercat să treacă de câinele cu trei capete! Acolo se ducea în seara în care l -am văzut noi!
Cred că vrea să obțină ce păzește câinele acela! Și pariez pe coada mea de mătură că el l -a
lăsat pe monstru înăuntru, ca să creeze o diversiune!
Hermione făcu ochii mari.
— Nu, nu se poate! făcu ea. Știu că nu este prea plăcut, dar nu cred că ar fura ceva păzit
cu atâta strășnicie de dom nul Albus Dumbledore.
— Ei, și tu, Hermione! izbucni Ron. După tine, toți profesorii sunt sfinți sau cam așa
ceva! Eu sunt de părerea lui Harry, n -aș băga mâna în foc pentru Plesneală. Dar oare ce -o fi
căutând? Ce păzește câinele?
Harry se duse la culcare, cu aceeași întrebare zbârnâindu -i în cr eieri. Neville sforăia de
mama focului, dar Harry nu putea închide ochii. Încercă să nu se mai gândească la nimic,
trebuia să se odihnească, doar ziua următoare par ticipa la primul lui meci, dar o expresie ca
cea de pe fața lui Plesneală, când fusese surp rins, nu se uită cu una, cu două…

*

Veni și ziua următoare, rece, dar foarte senină. Marea Sală mirosea îmbietor, a
cârnăciori prăjiți, și răsuna de gla suri voioase, dornice să vadă un meci de Vâjthaț cât mai
reușit.
— Trebuie să mănânci ceva!
— Nu vr eau! Imposibil! Nu pot să înghit nimic!
Harry se simțea groaznic. În aproximativ o oră, urma să intre în teren.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
88 — Harry, mănâncă, îl îndemnă și Seamus Finnigan, trebuie să capeți puteri. Căutătorii
sunt întotdeauna cotonogiți de jucătorii din echipa adver să!
— Mulțumesc pentru încurajare, Seamus, zise Harry, uitându -se cum acesta își tot
turna ketchup pe cârnăciori.
Pe la ora unsprezece, întreaga școală era în păr, în jurul terenului de Vâjthaț. Mulți
dintre privitori aveau binocluri. Era adevărat că scaun ele erau sus, în aer, dar uneori tot era
greu să urmărești toate fazele.
Ron și Hermione se alăturaseră lui Neville, Seamus și Dean, pe cel mai de sus rând.
Harry fu uimit să constate că făcuseră un afiș mare, din unul dintre cearșafurile distruse de
Punga șul. Pe el scria: Harry Potter, președinte! iar Dean, care era foarte bun la desen, făcuse
dedesubt emblema Cercetașilor, leul uriaș. Hermione contribuise și ea cu o mică vrajă,
pentru ca inscripția să apară în mai multe culorii, vii și strălucitoare.
Între timp, la vestiar, Harry și restul echipei se schimbau pentru meci, punându -și
pelerinele roșii de Vâjthaț. (Vipe rinii jucau în pelerine verzi).
Baston își drese glasul, pentru ca să se facă liniște.
— OK, băieți…, începu el.
— … și fete, completă înaintașa Angelina Johnson.
— Da, și fete, fu de acord Baston. A venit momentul!
— … mult așteptat…, sări Fred Weasley.
— … de noi toți! zise și George.
— Știm pe de rost discursul de încurajare al lui Baston, îi spuse Fred lui Harry. Am
făcut parte d in echipă și anul tre cut!
— Gura, voi doi! strigă Baston. De ani de zile n -au mai avut Cercetașii așa o echipă
bună. O să câștigăm, sunt sigur!
Și îi privi crunt, ca și cum ar fi vrut să adauge: „Sau altfel… ”
— În regulă, pe teren! Succes tuturor!
Harry ieși din vestiar, în urma lui Fred și George și, sperând să nu i se înmoaie
genunchii, păși pe teren, în uralele publicului dezlănțuit.
Madam Hooch era arbitra. Stătea în mijlocul terenului, În așteptarea celor două echipe,
cu mătura în mână.
— Atenție la mine, începu ea, de îndată ce îi văzu pe toți adunați în jurul ei. Vreau un
joc corect de ambele părți!
Lui Harry i se păru că i se adresează mai mult lui Marcus Flint, căpitanul echipei
Viperinilor, elev în anul VI. Harry se gândi că Marcus arăta ca și c um ar fi avut ceva sânge de
vârcolac în el. Cu coada ochiului, Harry văzu afișul uriaș, fluturând la înălțime. Inima lui
tresăltă. Simți că prinde curaj.
— Sus, pe mături, vă rog!
Harry încălecă superbul lui Nimbus 2000.
Madam Hooch suflă puternic în flui erul său de argint.
Cincisprezece mături se ridicară în aer. Meciul începuse!
— Și balonul este preluat imediat de Angelina Johnson, de la Cercetași. Ce înaintașă
bună! Și frumoasă, pe deasupra…
—Jordan!
— Scuzați -mă, doamnă profesoară!
Lee Jordan, prieten bun cu gemenii Weasley, era comen tatorul meciului, urmărit cu
mare atenție de profesoara McGonagall.
— Angelina se descurcă, într -adevăr foarte bine acolo, sus, în aer. Pasează perfect către

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
89 Alicia Spinnet, prietenă bună cu Oliver Bast on. Anul trecut, ea a stat pe banca rezervelor…
Dar să ne întoarcem la Johnson care… Ah, nu! Viperinii au reușit să ia balonul, prin căpitanul
lor, Marcus Flint. Și dus a fost! Marcus Flint zboară ca un vultur și e gata să înscri… Nu, a
fost oprit excelent de portarul Baston și balonul este preluat iar de Cercetași, prin înaintașa
lor, Katie Bell, care i-a suflat balonul lui Flint, printr- o desăvârșită mișcare de învăluire, și…
Auu! Cred că a fost foarte dureros! Un balon -ghiulea a lovit-o chiar î n ceafă! Balonul trece la
Viperini, Adrian Pucey se grăbește spre locul de marcaj, dar e stopat de cel de -al doilea
balon-ghiulea, trimis de Fred sau de George Weasley, n- aș putea spune exact care dintre
gemeni… Cercetașii au făcut un joc excelent până acum. Și aruncătorul lor a fost excelent.
Balonul este iar la Johnson, care a plecat ca din pușcă, zboară, cu adevărat! Fentează un
balon- ghiulea… și iată, la mică distanță, poarta echipei adverse… Hai, Angelina! Acum!
Portarul Viperinilor, Bletchley, plonjează… Ratare! Cercetașii au înscris primii!
Uralele galeriei Cercetașilor umplură aerul, printre mor măielile și bombănelile
Viperinilor.
— Hai, făceți -mi și mie loc, dați -vă mai încolo!
— Hagrid!
Ron și Hermione se înghesuiră, ca să -i facă ș i lui loc.
— Am urmărit meciul până acum din coliba mea, zise el și arătă spre un binoclu, pe
care îl ținea pe după gât, dar nu -i același lucru. Nici urmă de hoțoaica aurie, nu?
— Nu, Harry nu prea a avut ce face până acum, spuse Ron.
— Bine că n -a pățit n imic, tot e ceva, nu- i așa? remarcă Hagrid, punându -și binoclul la
ochi și privind spre punctu lețul din zare, care nu era altul, decât Harry.
Sus, mult deasupra lor, Harry urmărea jocul cu atenție, scrutând zarea, să nu -i scape
hoțoaica aurie. Făcea întocmai cum îl învățase Baston.
— Te ții deoparte până vezi hoțoaica, îl sfătuise Baston. Nu e indicat să fii atacat
înainte de a intra în acțiune.
Când marcase Angelina, Harry făcuse o serie de lupin guri, pentru a- și manifesta
bucuria. Acum, era iar la post, pândind hoțoaica. La un moment dat i se păru că vede o
sclipire aurie, dar nu erau decât reflexele de la ceasurile ge menilor Weasley. Iar altădată, un
balon- ghiulea veni glonț spre el, dar Harry îl respinse, iar Fred porni în urmărirea
balonului-ghiulea.
— Ai pățit ceva, Harry? apucă Fred să strige și trimise balonul -ghiulea în direcția lui
Marcus Flint.
— Balonul e la Viperini, comenta Lee Jordan. Înaintașul Pucey se ferește de
baloanele- ghiulea, îi fentează pe gemenii Weasley și pe înaintașa Bell și se îndreaptă… Ah,
nu-i chiar hoțoaica?!?
Un murmur străbătu mulțimea și Pucey scăpă balonul, mult prea atent la sclipirea aurie,
care îi vâjâi pe la urechi.
O văzuse și Harry și plonja după ea, cu mult entuziasm. Căutătorul Viperinilor,
Terence Higgs, o obs ervase și el. Umăr la umăr, zburau amândoi spre hoțoaică. Înaintașii se
opriseră din joc, uitând parcă pentru ce se aflau acolo și urmărind întrecerea.
Harry era mai rapid ca Higgs. Văzuse boțul auriu, fluturând înaintea lor, băgă viteză
și…
BONG! Urlete furioase izbucniră din rândurile Cerce tașilor. Marcus Flint îi pusese o
piedică, în mod intenționat, măturii lui Harry, care se dezechilibră și începu să se rotească.
Harry se prinse zdravăn de ea, străduindu -se să scape întreg.
— FAULT! strigau Cercetaș ii.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
90 Furioasă, Madam Hooch îl atenționă pe Flint și ordonă o lovitură liberă pentru
Cercetași. Dar, în toată această confuzie, hoțoaica dispăruse, bineînțeles.
Dedesubt, Dean Thomas urla din răsputeri:
— Dă-l afară! Cartonaș roșu!
— Dean, nu suntem la fotb al, îi aminti Ron. Jucătorii de Vâjthaț nu pot fi dați afară. Și
ce e aia, cartonaș roșu?
Dar Hagrid îi ținea partea lui Dean:
— Ar trebui să se schimbe regulile. Flint ar fi putut să -l doboare pe Harry de pe mătură!
Lui Lee Jordan îi venea foarte greu să fie imparțial:
— Astfel, după acest fault josnic și dezgustător…
— Jordan! Să nu se mai repete!
— Bine, doamnă, bine… Deci, Flint aproape că l -a ucis pe Harry, drept care Spinnet
primește câteva puncte pentru Cercetași și jocul continuă. Balonul este la Cercetași…
Harry blocă un alt balon -ghiulea, care venise amenințător de aproape de capul său. Din
cauza șocului, mătura se înclină periculos și, pentru o clipă, Harry avu senzația că o să cadă.
Strânse mătura între picioare și se prinse cu mâinile de ea, cu toată puterea. Niciodată nu mai
simțise ceva asemănător.
Se întâmplă din nou. Mătura lui Harry părea că vrea să -l trântească la pământ. Harry
dădu să se îndrepte spre locul unde stătea Baston, să -l roage să ceară o pauză, dar își dădu
seama că Nimbus 2000 scăpase de tot de sub control. Se învârti de câteva ori, foarte
periculos, făcu niște zig -zaguri prin aer, gata să îl arunce la pământ pe Harry.
Lee comenta în continuare:
— Viperinii au balonul… la Flint, care trece de Spinnet… ș i de Bell… Un balon-ghiulea
îl lovește puternic în față… Sper că i -a spart nasul! Glumeam, doar, doamnă profe soară…
Viperinii înscriu… Oh, vai…
Viperinii erau în culmea fericirii. Nimeni nu părea să fi observat că mătura lui Harry
avea probleme. .. Îl purtase tot mai sus, zvâcnind și răsucindu -se, ducându-l departe de joc.
— Nu înțeleg ce face Harry, mormăi Hagrid. Dacă nu l -aș ști, aș zice că a pierdut
controlul măturii… Dar… nu se poa te… Nu?!?
Deodată, toți își îndreptară privirile spre H arry. Mătura lui se rotea, iar și iar, și el abia
mai reușea să se țină. Deodată se auzi un strigăt. Mătura se smucise și reușise să -l dea jos pe
Harry. Harry se mai ținea doar cu o mână și atârna în gol.
— I-o fi stricat-o Flint când l- a faultat, ș opti Seamus.
— Nu se poate, zise Hagrid, cu o voce tremurătoare. Doar dacă acționează asupra ei o
magie neagră, deosebit de pu ternică… Niciodată n -a reușit nici un puști să strice un Nim bus
2000…
La aceste cuvinte, Hermione îi smulse binoclul lui Hag rid, dar, în loc să se uite la
Harry, cercetă înfrigurată mulțimea.
— Ce faci? o întrebă Ron, negru la față de supărare.
— Știam eu! Plesneală! Uite și tu!
În partea opusă, stătea Plesneală, cu ochii țintă la Harry și murmurând ceva pe șoptite,
fără înceta re.
— Face ceva! strigă Hermione. Vrăjește mătura!
— Ce putem face?
— Lăsați pe mine!
Și, înainte ca Ron să mai apuce să spună ceva, Hermione dispăru. Ron întoarse binoclul
spre Harry. Mătura vibra atât de tare, că era o minune că Harry se mai putea ține î ncă de ea.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
91 Mulțimea era în picioare, urmărind scena, îngrozită, iar gemenii Weasley se apropiaseră de
Harry, încercând să -l ia pe mătura unuia dintre ei. Degeaba, însă. De fiecare dată când se
apropiau de Harry, mătura zvâcnea și mai sus. Gemenii zburau în cercuri pe dedesubtul lui
Harry, sperând să -l poată prinde, dacă ar fi căzut. Marcus Flint apucă balonul și mai înscrise
de cinci ori, fără ca nimeni să -l observe.
— Hai, Hermione, fă ceva, murmură Ron, disperat. Hermione își făcuse loc spre
scaunul unde stătea Plesneală și acum alerga pe rândul imediat de dedesubt. Nici măcar nu se
oprea să -și ceară scuze celor pe care îi îmbrâncea în goana ei. Ajungând în dreptul lui
Plesneală, se ghemui la pământ, își scoate bagheta magică și începu să șoptească niște
cuvinte numai de ea știute. Din bagheta ei țâșniră scântei spre poalele mantiei profesorului
Plesneală.
In numai treizeci de secunde, Plesneală își dădu seama că era în flăcări. Un strigăt
speriat îi dădu de știre Hermionei că își îndeplinise misiunea. Adu nând jarul de pe Plesneală
și punându -l într- un vas, în buzunar, Hermione se strecură înapoi. Plesneală n -avea să știe
niciodată ce se întâmplase.
Fusese deajuns. Sus, în aer, Harry reuși să -și domolească mătura.
— Neville, poți să te uiți acum, îl îndemnă Ron.
In ultimele cinci minute, Neville bocise, cu capul ascuns în jacheta lui Hagrid.
Harry coborî pe pământ și toată lumea observă că își duce mâna la gură, ca și cum i -ar
fi venit să vomite, ateriză cu bine și lasă să -i cadă din gură, drept în palmă, c eva auriu.
— Am prins hoțoaica! zise el, vesel.
Jocul se termină într -un vacarm de nedescris.
— N-a prins-o, aproape c- a înghițit -o! urla Flint, ofticat. Mai urlă el încă douăzeci de
minute, dar tot degeaba.
Harry nu încălcase regulile, iar Lee Jordan anunța fericit rezultatul meciului: Cercetașii
câștigaseră o sută șaptezeci de puncte, iar Viperinii șaizeci. Harry nu auzise însă nimic. El
bea o ceașcă de ceai tare, în coliba lui Hagrid, unde se dusese, împreună cu Ron și Hermione.
— Plesneală și -a băgat co ada! îi explică Ron.
— Aiurea! zise Hagrid, care nu înțelesese nimic din ce se întâmplase pe terenul de
Vâjthaț. De ce ar face Plesneală așa ceva?
Harry, Ron și Hermione schimbară priviri semnificative. Oare să -i spună lui Hagrid?!
Harry hotărî să -i spună adevărul.
— Am aflat ceva în legătură cu el, zise Harry. De Halloween, a vrut să treacă de câinele
cu trei capete și l -a mușcat. Cred că vroia să fure ce păzește acesta cu atâta strășnicie.
Hagrid scăpă ibricul.
— Cum de- ai aflat de Fluffy? se miră el. D a, e câinele meu, l-am adus din Grecia. I
l-am împrumutat domnului Albus Dumbledore, ca să păzească…
— Da… Da? făcu Harry, curios foc.
— Ei, nu mă mai întrebați și voi atâtea, e un mare secret!
— Dar Plesneală vrea să -l fure…
— Aiurea! Plesneală e pr ofesor la Hogwarts, n- ar face niciodată așa ceva!
— Atunci, de ce a încercat să -l omoare pe Harry? întrebă Hermione.
Nu mai încăpea nici o îndoială, evenimentele din acea după -amiază îi schimbaseră
complet părerea despre profe sorul Plesneală.
— Știu ce -nseamnă piază rea, Hagrid, crede- mă! Trebuie să spui blestemul, cu
privirile ațintite asupra celui pe care vrei să -l influențezi și Plesneală, crede -mă, nu -și
dezlipea privirea de la Harry. Nici măcar nu clipea!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
92 — Iar eu vă mai spun o dată că vă înșelați, se încăpățână Hagrid. Nu pot să explic de ce
mătura lui Harry s -a com portat atât de bizar, dar profesorul Plesneală n -ar ucide niciodată un
student! Și acum, ascultați -mă bine, toți trei! Nu vă amestecați unde nu vă fierbe oala, să n -o
încurcați! Uitați de câine, uitați de ce păzește el, asta e treaba profe sorului Albus
Dumbledore și a lui Nicolas Flamel…
— Aha! Deci, mai știe de lucrul ăsta și acest Nicolas! sări Harry.
Hagrid era furios pe el însuși.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
93
— CAPITOLUL XII —
OGLINDA LUI ERISED

Se apropia Cr ăciunul. Într -o dimineață de la jumătatea lunii decembrie, castelul fu
acoperit de un strat de zăpadă, înalt de aproape un metru. Lacul îngheță complet, iar gemenii
Weasley fură pedepsiți că vrăjiseră câțiva bulgări de zăpadă care îl fugăriseră peste tot p e
Quirrell, spărgân du-i- se de turban. Cele câteva bufnițe care răzbiseră cu co respondența,
trebuiră să primească îngrijiri serioase de la Hagrid, înainte de a fi din nou trimise la treburile
lor.
Toți așteptau cu nerăbdare vacanța. În Sala Mare și în cam erele de zi duduiau sobele,
dar coridoarele erau moho râte și înghețate. Și în clase era frig, iar prin ferestre se stre cura un
vânt înghețat. Cel mai groaznic era să mergi la orele lui Plesneală. În pivniță era și mai frig.
Le ieșeau aburi din gură și se țineau cât mai aproape de ceaunele în care fierbeau poțiuni
magice.
— Ce rău de ăștia care sunt nevoiți să stea la Hogwarts, fiindcă nu -i vrea nimeni acasă,
zise malițios Draco Reacredință la una din orele de preparat poțiuni.
Și avu grijă să privească spre Harry, în timp ce vorbea. Crabbe și Goyle chicotiră.
Harry îi ignoră, se obișnuise. Draco devenise chiar mai nesuferit, de când cu întâmplarea de
la meciul de Vâjthaț. Ofticat că Viperinii pierduseră, încerca să -i facă pe toți să -și imagineze
un bros coi, cu gura căscată, în locul lui Harry, la viitorul meci. Dar își dădu repede seama că
nu avea nici un succes, fiindcă toți erau impresionați de felul în care reușise Harry să se țină
de mătura nărăvașă. Așa că, Draco, gelos și furios, se apucă iar să -l tachineze pe Harry că nu
avea o familie, propriu -zis.
Era adevărat că Harry nu se ducea acasă, pe Aleea Boschetelor, de Crăciun. Profesoara
McGonagall făcuse o listă cu toți aceia care urmau să -și petreacă sărbătorile de Crăciun la
Hogwarts și Harry fusese printre primii care se înscriseseră pe această listă.
Lui Harry nu- i părea rău deloc. Probabil că acela urma să fie cel mai grozav Crăciun, pe
care îl petrecuse vreodată. Ron, Fred și George rămâneau și ei, deoarece domnul și doamna
Weasley se duceau în R omânia, să -l viziteze pe Charlie.
Când plecară de la lecția despre poțiuni, văzură că tot culoarul era blocat de un brad
uriaș. Două picioare enorme, care ieșeau printre crengile de jos, și pufăitul caracteristic
dovedeau clar că Hagrid se afla în spatele bradului.
— Salut, Hagrid, vrei să te ajutăm? îl întrebă Ron, amabil strecurându -și capul printre
ramuri.
— Nu, mulțumesc, Ron, răspunse Hagrid.
— Ești atât de bun să te dai la o parte din drum? întrebă Draco, cât mai grețos posibil.
Ce, Weasley, vrei să câștigi ceva bani de buzunar sau te dai bine pe lângă Hagrid ca să -i iei
locul, după ce pleci de la Hogwarts? Coliba lui Hagrid probabil că -ți pare un palat, pe lângă
ce ai tu acasă!
Ron tăbărî asupra lui Draco, tocmai când Plesneală apăru în capul scărilor .
— Weasley!
Ron îi dădu drumul lui Draco.
— Draco l- a provocat, domnule profesor Plesneală, îi luă Hagrid apărarea lui Ron. I -a
insultat familia.
— Cu toate astea, Hagrid, bătăile nu sunt permise la Hogwarts, zise Plesneală, mieros.
Se scad cinci puncte d e la Cercetași. Hai, plecați și fii mulțumit, Weasley, că nu v -am luat

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
94 mai multe puncte!
Draco, Crabbe și Goyle trecură pe lângă brad, mustăcind.
— Pun eu mâna pe el, în curând, mormăi Ron, în spatele lui Draco. Îi arăt eu lui…
— Îi urăsc pe amândoi, și pe Draco și pe Plesneală!
— Ei, gata, înveseliți -vă! În curând e Crăciunul, îi potoli Hagrid. Mai bine, haideți cu
mine, să vedeți ce frumos e ornată Marea Sală.
Și astfel, Harry, Ron și Hermione îl urmară pe Hagrid până în Marea Sală, unde
profesorii McG onagall și Flitwick erau ocupați cu decorațiile de Crăciun.
— Ah, Hagrid, în sfârșit, ultimul brad! Pune -l în colțul ăla! Marea Sală arăta
într-adevăr spectaculos. Ghirlande și vâsc atârnau de tavan și pe pereți. Erau nici mai mult,
nici mai puțin, de doisprezece brazi falnici, așezați în jurul încăperii, împodobiți cu globuri
strălucitoare și zeci de lu mânări.
— Câte zile mai sunt până la vacanță? întrebă Hagrid.
— Numai una! zise Hermione. Și asta îmi amintește că mai avem doar jumătate de oră
până la masă, iar noi trebuie să fim în bibliotecă.
— Da, ai dreptate, oftă Ron, luându -și cu greu ochii de la capătul baghetei lui Flitwick,
din care apăreau unul după altul globuri care împodobeau bradul adus de curând.
— Bibliotecă? întrebă Hagrid, ieșind cu ei din Marea Sală. În ultima zi? Nu credeți că
exagerați?
— Ei, păi, nu lucrăm, râse Harry. De când ne -ai pomenit de Nicolas Flamel, nu facem
altceva, decât să aflăm cine e.
— Cum? Ce faceți? întrebă Hagrid uimit. Lăsați -o baltă, nu -i treaba voastră ce păzeșt e
câinele ăla!
— Dar noi vrem doar să aflăm cine este Nicolas Flamel, atâta doar, zise Hermione, cu
nevinovăție.
— Asta, dacă nu vrei tu să ne spui, ca să ne scutești de atâta trudă, zise Harry. Cred că
am răsfoit sute de cărți până acum și… nimic! Dă -ne măcar o sugestie… Știu sigur că am citit
undeva despre el.
— Nu vă spun nimic! zise Hagrid, rece.
— Atunci, trebuie să aflăm singuri, spuse Ron și plecară spre bibliotecă, lăsându -l pe
Hagrid nemulțumit.
Căutaseră, într -adevăr, numele lui Nicolas Flamel prin sute de cărți, de când lui Hagrid
îi scăpase acest nume, [fiindcă numai așa puteau afla ce căuta profesorul Plesneală. Adevărul
era că nu prea știau de unde să începă și unde să caute, dacă nu știau ce făcuse acel Flamel, ca
să merite să fie menționat în vreo carte. Nu -l găsiseră în „Mari vrăjitori ai secolului XX” și
nici în „Nume celebre ale magiei de azi ”. Lipsea și din „ Noi descoperiri în magia modernă ”
și din „O cercetare a celor mai importante realizări ale magiei” . Era și greu de căutat, dată
fiind dimensiunea extraordinară a bibliotecii: zeci de mii de cărți, mii de rafturi, sute de
rânduri înguste.
Hermione luă o listă pe subiecte și autori, hotărâtă să o cerceteze cu atenție, în timp ce
Ron cutreiera pe câte un râ nd și lua de pe rafturi cărți, la întâmplare. Harry se îndreptă spre
sectorul cu acces limitat sau chiar interzis. Începea să se întrebe dacă Nicolas Flamel nu era
pe undeva, prin acel sector. Din nefericire, avea nevoie de o reco mandare specială, din pa rtea
unui profesor, ca să poată consulta cărțile de aici și știa că nu avea să obțină așa ceva nici –
când.
Cărțile care conțineau cunoștințe despre magia neagră, care nu se preda niciodată la
Hogwarts, erau studiate doar de anumiți studenți, care învățau c um să se apere și să con –

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
95 tracareze efectele unor vrăji puternice.
— Ce cauți, băiete?
— Nimic! răspunse Harry.
— Atunci, ai face mai bine să pleci din sectorul ăsta, îi zise Madam Pince, bibliotecara.
Regretând că nu era mai rapid în inventarea vreunei povești credibile pentru Madam
Pince, Harry trebui să părăsească acel loc. Hotărâse, de comun acord cu Hermione și Ron, că
era mai prudent să nu o întrebe pe Madam Pince dacă știa ceva despre Nicolas Flamel. Erau
convinși că ea le put ea spune unde îl găseau, dar nu puteau să riște să afle Plesneală ce căutau
ei.
Harry îi așteptă pe ceilalți doi, să vadă dacă ei găsiseră ceva, dar nu prea avea mari
speranțe. Căutaseră timp de două săptămâni, dar, fiindcă puteau face acest lucru doar une ori,
în câte o pauză, nu era de mirare că nu găsiseră nimic. Trebuiau să caute în liniște, fără să
simtă răsuflarea lui Madam Pince în ceafă.
Cinci minute mai târziu, apărură Ron și Hermione, clătinând din cap, dezamăgiți, și
plecară împreună la masă.
— O să continuați să căutați cât timp sunt eu plecată, nu -i așa? Și să -mi trimiteți
imediat o bufniță, dacă găsiți ceva! zise Hermione.
— Iar tu întreabă -i pe părinții tăi dacă știu ceva de vreun Nicolas Flamel, o sfătui Ron.
Nu-i nici un pericol dacă îi într ebi pe ei.
— Da, absolut lipsit de pericol, n -am ce zice, glumi Hermione. Sunt amândoi dentiști!

*

Dar când începu vacanța, Harry și Ron se simțiră așa de bine, încât nu prea mai aveau
timp să se gândească la Nicolas Flamel. Erau singuri în tot dormitoru l, iar camera de zi era
mult mai goală ca de obicei, așa că se puteau așeza în cele mai bune fotolii, cele de lângă foc.
Stăteau acolo cu orele și mâncau tot ce se putea prăji în foc – pâine, slăninuță, ciuperci,
cârnăciori – și puneau la cale fel de fel de planuri ca să -i facă pe profesori să -l exmatriculeze
pe Draco. Era foarte reconfortant, chiar dacă erau convinși că nici unul dintre planuri nu va
avea sorți de izbândă.
Ron se apucă să -l învețe pe Harry șahul vrăjitorilor. Era la fel ca șahul Încuiațil or,
numai că figurile erau vii, ceea ce făcea acest joc să semene mult mai mult cu un câmp de
bătălie. Șahul lui Ron era foarte vechi și uzat. Ca toate lucrurile lui, și acesta aparținuse mai
întâi altcuiva din fami lie. În acest caz, șahul fusese al bunicului său. Totuși, aces ta nu era un
impediment pentru Ron. Cunoștea așa bine figurile, încât le convingea întotdeauna să facă ce
vroia el.
Harry împumutase figurile lui de șah de la Seamus, iar acestea nu îl cunoșteau și nu
aveau nici un pic de încredere în el. Nu prea știa încă să joace șah bine, așa că figurile îi
dădeau fel de fel de sfaturi, încurcându -l mai mult: „Nu mă trimite acolo, nu vezi că e păzit
de regele lui? Trimite- l pe el, ne putem permite să pierdem un soldat!”
În ajunul Crăciunului, Harr y se duse la culcare, cu gân dul la mâncarea de a doua zi și la
felul în care se va distra. Nu se gândea că va primi vreun cadou. Dar când se trezi a doua zi
dimineața, văzu la piciorul patului o mulțime de ca douri.
— La mulți ani! îi ură Ron, în timp ce Harry căuta într -un pachet, de unde scoase un
halat de noapte.
— La mulți ani! răspunse Harry. Vezi câte cadouri am primit?
— Păi, sigur că da, doar e o ocazie deosebită! râse Ron, întorcându -se spre pachetele

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
96 lui, care erau mult mai multe ca ale lui Harry .
Harry luă pachetul de deasupra, învelit în hârtie maro și pe care era mâzgălit: „ Lui
Harry, de la Hagrid ”. Înăuntru se afla un flaut, cioplit grosolan din lemn. Era clar că Hagrid
meșterise el însuși acel flaut. Harry suflă în el. Parcă era glasul unei bufnițe!
Al doilea pachet era foarte mic și conținea un bilet, pe care scria „ Am primit mesajul
tău și îți trimitem cadoul de Crăciun”, iar alături se afla o singură monedă, fără prea mare
valoare.
— Ei, bine că s -au gândit la mine! făcu Harry, împăciuitor. Ron, însă, era fascinat de
monedă:
— E adevărată? Ăștia sunt bani? Ce formă ciudată!
— Poftim, ia- o tu, dacă vrei, îi oferi Harry moneda, amuzat că Ron era așa de încântat
de ea.
Deci, Hagrid, Mătușa Petunia, Unchiul Vernon… Astea de la cine or fi?!
— Cred că știu de la cine este ăsta, zise Ron, arătând spre un pachet voluminos și roșind
un pic. De la mama! I- am spus că nu te aștepți la nici un cadou și… Oh, nu se poate! Ți -a
împletit și ție un pulover ca al nostru…
Harry deschise pachetul și scoase un pulover împletit frumos, de culoare
verde- smarald. Alături se afla o cutie, în care erau fondante făcute în casă.
— În fiecare an ne face câte un pulover și al meu este întotdeauna maro, zise Ron,
deschizându- și pachetul.
— Este foarte drăguț din partea ei, spuse Harry și gustă o fondantă, care era,
într-adevăr, delicioasă.
Următorul pachet conținea dulciuri: o cutie mare cu broscuțe de ciocolată de la
Hermione.
Mai rămăsese un singur pachet. Harry îl luă în mână și îl pipăi. Era foarte ușor. Începu
să-l desfacă.
Din el alunecă ceva fluid, de un gri argintiu. Se scurse pe podea, unde rămase pliat în
falduri strălucitoare. Ron scoase un mic strigăt.
— Am auzit de așa ceva! zise el emoționat, lăsând din mâini cutia cu bomboane, pe
care o primise și el de la Hermione. Dacă este ce cred eu, este un cadou foarte deosebit și
foarte valoros. Nu multă lume are așa ceva.
— Dar ce e? întrebă Harry, curios.
Harry ridică de jos materialul argintiu și strălucitor. Era straniu la pipăit, ca și cum ar fi
avut apă, țesută în material.
— E o Pelerină Fermecată! zise Ron cu mult respect și ven erație. Sunt sigur că asta e.
Pune -o pe tine!
Harry își aruncă pelerina pe umeri și Ron scoase un strigăt.
— Harry! Uite acolo! țipă el, arătând spre podea.
Harry privi î n jos, dar picioarele lui dispăruseră. Se repezi la oglindă. Îl privea un chip
fără corp, suspendat complet în aer. Își acoperi capul cu pelerina și dispăru și acesta!
— Uite și un bilet! zise Ron, observând biletul care căzuse la pământ.
Harry își scoase pelerina și ridică biletul. Cu un scris îngust și frumos arcuit, cum nu
mai văzuse niciodată, pe bilet era scris:
Înainte de a muri, tatăl tău mi -a lăsat această pelerină să o păstrez. A venit vremea să
ți-o dau ție. Folosește -o cu folos. La mulți ani!
Biletul nu avea nici o semnătură. Harry mai citi o dată biletul, în timp ce Ron admira
pelerina.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
97 — Aș da orice să am și eu una la fel! Orice! Dar, ce- ai pățit?
— Nimic, răspunse Harry.
Se simțea foarte ciudat. Oare, cine îi trimisese pelerina? Aparținuse, î ntr-adevăr, tatălui
său?
Înainte de a mai zice vreun cuvânt sau a se mai gândi la ceva, ușa dormitorului se dădu
de perete și în cameră năvăliră cei doi gemeni Weasley, Fred și George. Harry ascunse
repede pelerina, n -avea chef să mai spună și altcui va despre ea.
— La mulți ani!
— Ia te uită, a primit și Harry un pulover Weasley! Fred și George purtau două
pulovere bleu, unul cu un F mare, galben, pe el, altul, cu un G mare, tot galben.
— Al lui Harry e mai frumos ca al nostru, admiră Fred puloverul lui Harry. Se vede că
nu face parte din familie, l- a lucrat cu mai multă grijă!
— Tu de ce nu -l porți, Ron? Hai, pune -l pe tine, sunt fru moase și călduroase!
— Urăsc culoarea maro, zise Ron, trăgându -și-l peste cap, cu inima îndoită.
— Al tău n -are nici o liter ă, probabil că știe că tu nu -ți uiți numele! Dar nici noi nu
suntem tonți, știm că ne cheamă Gred și Forge, glumi George.
— Ce-i zgomotul ăsta?!
Percy Weasley băgă capul pe ușă, privindu -i dezamăgit. Și el apucase să -și desfacă
pachetele, deoarece avea și el pe braț un pulover lăbărțat. Fred i -l smulse din mână și se uită
la el.
— Aaa, zise el ironic, P de la Perfect! Hai pune- l și tu! Și noi avem pulovere din astea!
Până și Harry!
— Nu… Nu vreau, încercă să protesteze Percy, în timp ce gemenii îi trăge au puloverul
peste cap, strâmbându- i ochelarii.
— Și nici n -o să stai cu Perfecții azi, la masă, zise George. Crăciunul e o sărbătoare de
familie!

*

Harry nu mai văzuse vreodată o masă de Crăciun așa frumos aranjată și atât de bogată.
Vreo sută de curcani, frumos rumeniți, munți de fripturi, cartofi, fierți și prăjiți, sote de
mazăre cu unt, minunate sosuri pentru friptură și nelipsitul sos de afine. În dreptul fiecăruia
se aflau pocnitori, dar nu orice fel de pocnitori, ca acelea pe care le văzuse la fa milia
Dursley, ci pocnitori fantastice, vrăjitorești! Harry trase împreună cu Fred de o astfel de
pocnitoare, care nu pocni, pur și simplu, ci explodă ca și cum s -ar fi tras cu un tun, iar ei fură
învăluiți într -un nor de fum albăstrui. Simultan, poc nitoarea se desfăcu într -o superbă pălărie
de amiral și din ea ieșiră o sumedenie de șoricei albi, vii.
La masa profesorilor, profesorul Albus Dumbledore își înlocuise coiful de magician cu
o pălărie cu flori și râdea încântat de gluma, pe care tocmai i -o spusese Flitwick.
După fripturi, fură aduși minunați cozonaci de Crăciun, flambați, și cu câte un bănuț
norocos înăuntru. Percy aproape că își rupse un dinte în siclul de argint, care se nimeri în
felia lui. Harry îl văzu pe Hagrid că se face tot mai roșu, pe măsură ce mai cerea altă și altă
cană cu vin, ajungând în final să o sărute pe obraz pe profesoara McGonagall, care, spre
surprinderea lui Harry, râse amuzată și se înroși la față. Chiar și ei i se înclinase pălăria într -o
parte!
Când, în sfârșit, se sculă de la masă, Harry își umplu buzunarele cu un pachet de
pocnitori și luă și niște baloane fosforescente, rămase întregi, cutia care te învăța să -ți faci

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
98 singur negi și cutia de Magic -Șah, pe care le primise în dar. Șoriceii albi dispăruseră și Harry
avu n eplăcuta impresie că urmau să fie masa de Crăciun a nesuferitei Doamne Norris.
După -amiaza fu la fel de plăcută. Harry și Ron se bătură zdravăn cu bulgări de zăpadă,
în curtea școlii. Apoi, înfrigurați, uzi și morți de oboseală, se întoarseră lângă plăcut ul foc
din cămin. Harry își încercă apoi noile figuri de șah și pierdu spectaculos în fața lui Ron.
Harry bănuia, însă, că n -ar fi mâncat așa o bătaie, dacă nu i -ar fi dat Percy atâtea sfa turi…
După o cină copioasă, cu ceai, friptură de curcan, sand viciuri, fel de fel de gustări,
cozonac și plăcinte, toți erau atât de plini, că nu se mai simțeau în stare să facă nimic altceva
înainte de culcare, decât să stea în fotolii, în jurul focului, și să -l urmărească amuzați pe
Percy care îi fugărea pe cei doi gemeni în jurul camerei de zi, fiindcă îi furaseră insigna de
Perfect.
Fusese cel mai frumos Crăciun pe care îl petrecuse Harry. Totuși, ceva îl sâcâise toată
ziua, chiar dacă nu con știent. De -abia când se culcă, avu timp să se gândească mai bine la
pelerin a lui fermecată și la cine i -o trimisese. Ron, sătul până -n gât de curcan și atâtea
prăjituri, și fără nimic misterios la care să se gândească, adormi pe dată. Harry se aplecă și
scoase pelerina de sub pat, unde o ascunsese.
Tatăl lui… Fusese a tatălui său. Mângâie materialul, mai fin și mai alunecos ca mătasea
și ușor ca aerul. Folosește -o cu folos, spunea bilețelul…
Trebuia să o mai încerce o dată, desigur. Se sculă din pat și se înfășură în mantie.
Uitându -se iar spre picioare, nu văzu decât licăririle lunii și sclipirile stelelor. Era tare cara –
ghios.
Folosește -o cu folos…
Deodată, Harry se trezi de -a binelea. Cu pelerina asta, întreaga școală îi era deschisă! O
încântare fără margini îl năpădi, pe când sta acolo, în liniște și întuneric. Putea să meargă
oriunde cu pelerina aia, oriunde, și Filch nu avea cum să știe.
Ron începuse să sforăie. Să -l trezească? Ceva îl opri.
Harry simți clar acest lucru. Era pelerina tatălui său. Pentru prima oară, vroia să o
folosească el singur.
Se strecură afară din dormitor, păși tiptil pe coridor, până la portretul prin care se făcea
trecerea.
— Cine e acolo? întrebă doamna grasă din tablou.
Harry nu răspunse și continuă să se strecoare de -a lungul coridorului.
Unde să se ducă? Se opri, cu inima bătând să -i spargă pieptul, și se gândi. Da, sigur! La
secțiunea cu cărți interzise! Putea să citească în voie, cât poftea, până afla cine era Nico las
Flamel.
Porni spre acea parte, strângându- și pelerina în jurul lui.
Biblioteca era cufundată în întuneric și totul pă rea foarte straniu. Harry aprinse un
felinar, ca să vadă pe unde să o ia. Felinarul părea că plutește în aer, deși Harry simțea că îl
ține cu mâna. Imaginea îi dădu fiori pe șira spinării.
Sectorul interzis era în fundul bibliotecii. Pășind cu atenție pest e firul care separa
aceste cărți de restul bi bliotecii, Harry ridică felinarul ca să poată citi titlurile.
Titlurile nu -i spuseră mare lucru. Erau scrise cu litere aurii, cojite pe alocuri, cu semne
stranii, în limbi pe care nu le înțelegea. Unele cărți n u aveau nici un titlu. O carte avea pe
copertă o dungă stranie, care părea o urmă de sânge. Părul i se făcu măciucă. Poate că i se
părea, poate nu, dar parcă auzea un murmur, venind din cărți, ca și cum ar fi știut că intrase
cineva care nu avea voie să se afle acolo.
Trebuia să înceapă de undeva. Puse felinarul pe podea și căută o carte care să -i spună

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
99 ceva, pe rândul cel mai de jos. Un volum mare, negru cu argintiu, îi luă ochii pe dată. Îl
scoase din raft cu multă dificultate, deoarece era foarte greu, î l puse pe jos și îl deschise.
Un țipăt înfiorător sfâșie liniștea. Cartea! Cartea țipa! Harry o închise repede, dar
țipătul nu încetă, un vaiet sfâși etor, pe note înalte, fără întrerupere. Se dădu speriat înapoi și
nimeri peste felinar care se stinse pe d ată. Îl cuprinse panica, fiindcă auzi pași pe coridor.
Înghesui cartea înapoi, pe raft, și fugi. Trecu de Filch care privi prin el, furios și lipsit
de expresie. Se aplecă și trecu pragul bibliotecii, pe sub brațul întins al lui Filch. Țipă tul
cărții îi sfâșia încă urechile.
Se opri brusc în fața unei armuri înalte. Ieșise atât de grăbit din bibliotecă, încât nu se
uitase pe unde mergea. Știa că se aflau niște armuri lângă bucătărie, dar el probabil că se afla
cu cinci etaje mai sus.
— Mi-ați spus să vă spun fără întârziere, domnule profesor, dacă umblă cineva noaptea
prin bibliotecă și vă asigur că a fost cineva în sectorul interzis!
Harry simți cum i se scurge tot sângele. Oriunde s -ar fi aflat, probabil că Filch cunoștea
vreun drum mai scurt, fiindcă vocea i se auzea tot mai aproape. Spre groaza lui, Harry auzi
că vorbea cu Plesneală.
— În sectorul interzis? Ei bine, n -are cum să fi ajuns foarte departe, îl găsim noi!
Harry rămase înțepenit locului, când Filch și Plesneală apărură de după colț. Nu ave au
cum să -l vadă, desigur, dar coridorul era îngust și dacă se apropiau dădeau peste el, pelerina
nu îl făcea și imaterial.
Se retrase cu spatele, cu multă atenție. Văzu în stânga lui o ușă deschisă. Se strecură
înăuntru, ținându -și respirația, și, spre marea lui bucurie, reuși să rămână neobservat.
Trecură chiar prin dreptul lui Harry, care abia mai respira, și curând pașii li se pierdură pe
coridor. Gata să fie prins, cât pe -aci! Abia după câteva secunde, putu să cerceteze în ce
cameră se afla. Părea o fostă sală de clasă, nefolosită demult. Se ve deau umbre negre de
bănci și scaune, îngrămădite la perete, un coș de hârtii răsturnat și ceva în fața altui perete,
ceva care nu avea ce să caute acolo, care părea să fi fost pus acolo, ca să nu stea în drum.
Era o oglindă splendidă, până în tavan, cu ramă aurie și care se sprijinea pe două
picioare, terminate cu gheare. Avea și o inscripție în partea de sus: Erised stra ehru oyt ube
cafru oyt on woshi.
Acum, că îi mai trecuse spaima, după ce pașii lui Filch și Plesneală se pierduseră pe
culoar, Harry se apropie de oglindă și se privi. Dar nici de data asta nu văzu nici o re flexie în
ea. Se apropie și mai mult.
Trebui să -și acopere gura cu mâna, ca să -și înăbușe strigă tul. De data asta, inima îi
bătea chiar mai tare ca atunci când cartea scosese acel țipăt. Se răsuci și se uită în spate. În
oglindă, nu era numai imaginea lui, ci se vedeau mai mulți oameni care stăteau chiar în
spatele lui.
Dar camera era goală. Încet, se întoarse iar spre oglindă. Da, era imagine a lui, livid de
spaimă, iar în spatele lui mai erau alți zece oameni. Harry privi iar peste umăr, dar în cameră
nu era absolut nimeni, în afară de el. Oare erau și ei invizibili? Se afla într -o cameră cu
oameni invizibili, dar cărora oglinda le trăda înfăț ișarea?
Se privi iar în oglindă. În spatele lui, se afla o femeie care zâmbea amabil și -i făcea cu
mâna. Întinse mâna în spate și pipăi aerul. Dacă era acolo, ar fi simțit -o… Dar nu simți nimic.
Oamenii existau numai în oglindă!
Era o femeie frumoasă, cu un păr roșcat închis. „ Are ochii ca ai mei ”, se gândi Harry,
apropiindu -se încă un pic de oglindă. De un verde deschis, cu aceeași formă. ”
Observă că femeia plângea. Zâmbea, e adevărat, dar ochii îi înotau în lacrimi. Lângă ea

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
100 stătea un bărbat brunet, înalt și subțire. O prinse drăgăstos pe după umeri. Purta oche lari, iar
părul îi era foarte aspru și zbârlit. Stătea ridicat în sus, la spate, exact ca al lui Harry.
Harry stătea acum atât de aproape de oglindă, încât aproape că o atingea cu nasul.
— Mamă?! șopti el. Tată?!
Ei îl priveau doar și zâmbeau. Încetișor, Harry îi privi apoi și pe ceilalți, rând pe rând, și
văzu alte perechi de ochi verzi, ca ai lui, alte nasuri ca al lui. Era acolo chiar și un bătrânel,
care părea să aibă genunchii tot atât de ascuțiți ca ai lui. Harry își vedea familia, pentru prima
oară în viață.
Toți îl priveau, zâmbind, și îi făceau cu mâna. Harry mângâia suprafața oglinzii, ca și
cum ar fi sperat să pătrundă prin ea și să ajungă lângă familia lui. Simțea ceva ciudat, un
ameste c de bucurie, dar și de mare tristețe.
Nu ar fi putut să spună cât timp a stat în fața acelei oglinzi. Imaginile nu dispăreau, iar
el le tot privea, vrăjit, până când un zgomot îndepărtat îl aduse la realitate. Nu putea rămâne
acolo, trebuia să se întoarcă în dormitor. Își desprinse cu greu ochii de la mama lui, după care
șopti „O să mă întorc iar”, și ieși din încăpere.

*

— Ar fi trebuit să mă trezești și pe mine, bombăni Ron, supărat.
— Lasă, mergem iar la noapte, vreau să -ți arăt și ție oglinda.
— Și eu vreau să -i văd pe mama și tatăl tău, zise Ron.
— Iar eu vreau să -ți cunosc întreaga familie, o să -i pot ve dea și eu pe ceilalți frați ai tăi,
zise Harry.
— Îi poți vedea și așa, spuse Ron. Vino la noi în vacanța de vară și ți -i prezint pe toți.
Cine știe, poate oglinda îi înfă țișează doar pe cei care au murit din familia cuiva… Păcat că
nu l-ai găsit pe Flamel. Hai, ia niște șuncă sau altceva, de ce nu mănânci nimic?
Harry nu era în stare să înghită nimic. Era prea emo ționat. Își văzuse părinții ș i urma
să-i vadă iar în seara următoare. Aproape că uitase de Flamel. Dintr -o dată, nu i se mai părea
atât de important să afle cine era. Cui îi mai păsa ce păzea câinele cu trei capete?! Și ce dacă
ar fura Plesneală ce păzea câinele?
— Te simți bine? îl întrebă Ron. Arăți cam ciudat.

*

De ce se temea Harry cu adevărat era că nu va mai nimeri camera în care se afla
oglinda. Înfășurați amândoi în pelerină, Harry și Ron trebuiră să meargă mult mai încet, în
acea seară. Încercară să refacă drumul parcurs de Harry, după ce plecase din bibliotecă,
rătăcind pe coridoarele întunecate aproape o oră.
— Am înghețat, se plânse Ron, hai să lăsăm totul baltă și să ne întoarcem.
— Nu, șopti Harry. Sunt sigur că e pe aici, pe undeva. Trecură pe lângă o fantomă, care
mergea în direcția opusă. În rest, nu văzură pe nimeni altcineva. Tocmai când Ron începea să
se vaite iar că i -au înghețat picioarele bocnă, Harry dădu de șirul de armuri.
— E aici! Am găsit -o!
Deschiseră ușa. Harry ieși de sub pelerină și fugi la oglindă.
Acolo erau! Mama și tatăl lui se luminară la față, când îl văzură.
— Îi vezi? șopti Harry.
— Eu nu văd nimic, se bosumflă Ron.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
101 — Uită-te mai bine… Sunt o mulțime…
— Nu te văd decât pe tine.
— Privește mai cu atenție, stai unde stau eu!
Harry se dădu la o parte, să -i facă loc lui Ron, dar acum nici el nu -și mai văzu familia.
În oglindă era doar imaginea lui Ron, în pijama!
Ron, în schimb, rămăsese prostit și se holba la imaginea din oglindă.
— Ia te uită! făcu el, mirat.
— Ce, îți vezi și tu familia, în jurul tău? întrebă Harry.
— Nu, sunt singur, dar sunt diferit… Parcă mai în vârstă și sunt… Căpitan!
— Ce ești?!
— Sunt… Am o insignă, ca Bill… Și țin Cupa Caselor și Cupa la Vâjthaț… și sunt
Căpitan la Vâjthaț!
Ron își luă cu greu ochii de la acea imagine superbă și îl privi emoționat pe Harry.
— Crezi că oglinda arată viitorul?
— Cum așa? Doar ai mei sunt morți, zise Harry. Lasă -mă să mă mai uit o dată…
— Tu te -ai uitat destul noaptea trecută, mai lasă -mă și pe mine puți n!
— Tu te vezi ținând cupa, ce e așa grozav? Eu vreau să -mi mai văd părinții.
— Nu mă împinge…
Un zgomot pe coridor puse capăt micii dispute. Nu -și dăduseră seama că vorbeau în
gura mare.
— Repede!
Ron aruncă pelerina peste ei, chiar în clipa în care ochii strălucitori ai Doamnei Norris
se rotiră în jurul camerei. Ron și Harry înlemniră, gândindu -se amândoi la același lu cru: oare
mantia avea același efect și asupra pisicilor? După un timp, care le păru un veac, pisica se
întoarse și plecă.
— Hai, să ne grăbim. Pariez că s -a dus să -l cheme pe Filch, ne-a auzit vorbind…
Ron și Harry părăsiră camera cu oglinda.

*

Zăpada nu se topi nici ziua următoare.
— Jucăm șah, Harry? -Nu!
— Hai să mergem să -i facem o vizită lui Hagrid, mai pro puse Ron.
— Nu… Du-t e tu, dacă vrei…
— Știu la ce te gândești, Harry. Oglinda! Dar nu te mai duce la noapte.
— De ce?
— Nu știu, dar am așa, o presimțire… Și, oricum, de -abia ai scăpat în ultimele dați.
Filch, Plesneală și Doamna Norris bântuie peste tot. Și ce dacă nu te pot vedea, pot să dea
peste tine! Și dacă dărâmi chiar tu ceva și faci zgomot?
— Parcă ai fi Hermione!
— Vorbesc serios, Harry, nu te duce!
Dar Harry avea un singur gând, să se posteze iar în fața oglinzii, și Ron n -avea cum să -l
oprească.

*

În cea de- a treia noapte, Harry găsi drumul mult mai ușor. Mergea mult mai repede

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
102 decât ar fi trebuit și știa că face zgomot, dar nu întâlni pe nimeni.
Și iată -i din nou, pe mama și tatăl lui, zâmbindu -i din oglindă! Unul dintre bunicii lui îl
salută vesel. Harry se așeză pe podea, în fața oglinzii. Nu era nimeni care să -l opreas că să
stea acolo toată noaptea, cu familia lui. Absolut nimeni!
În afară de…
— Ei, te -ai întors iar, Harry?
Harry simți că -i îngheață sângele în vene. Se întoarse din cotro venise vocea. În spatele
lui, stând pe unul dintre scau nele îngrămădite la perete, era chiar profesorul Albus
Dumbledore! Probabil că trecuse chiar pe lângă el, dar nu -l văzuse, așa de nerăbdător fusese
să ajungă la oglindă.
— Mă scuzați, domnule profesor, nu v-am văzut!
— E ciudat că, de când ai devenit invizibil, nu vezi mai departe de lungul nasului, zise
domnul Albus Dumbledore și Harry răsuflă ușurat, văzându -l că zâmbește.
— Deci, făcu Albus Dumbledore, așezându -se pe jos, lângă Harry, și tu, ca mii de al ți
studenți, înaintea ta, ai descope rit deliciile Oglinzii lui Erised.
— Nu știam că se numește așa, domnule.
— Dar sper că ți -ai dat seama până acum ce face ea!?
— Păi… mie îmi arată familia mea…
— Iar pe Ron îl arată ca fiind Căpitanul echipei de Vâ jthaț!
— Cum de știți asta?
— Eu nu am nevoie de o pelerină, ca să mă fac invizibil, zise Albus Dumbledore, cu
blândețe. Poți să -mi spui ce crezi că ne arată nouă, tuturor, această oglindă fermecată?
Harry clătină din cap.
— Atunci, hai să -ți explic eu. Cel mai fericit om de pe pă mânt va putea folosi oglinda
asta, ca pe orice altă oglindă, adică se va uita în ea și se va vedea așa cum e el. Te -ai lămu rit?
Harry căzu puțin pe gânduri, apoi zise:
— Ne arată tot ce dorim noi mai mult… sau ce vrem să aflăm!
— Da și nu! Ne arată numai cea mai ascunsă, cea mai arzătoare dorință a noastră. Tu,
care nu ți -ai cunoscut niciodată familia, îi vezi acum pe toți, adunați în jurul tău. Ronald
Weasley, care a fost umbrit de frații lui, de când se știe, se vede stând pe propriile lui
picioare, și se visează cel mai bun dintre ei toți. Cu toate astea, oglinda asta nu ne dă nici ade –
văr, nici cunoaștere. Mulți au picat în extaz, de ce au văzut în ea, alții au înnebunit, neștiind
dacă ce văd era sau va fi adevărat.
— Oglind a o să fie mutată în altă parte, de mâine, Harry, și te rog să n -o mai cauți.
Dacă vreodată vei da, totuși, de ea, din întâmplare, acum ești pregătit, știi la ce să te aștepți.
Nu trebuie să ne hrănim doar cu visuri, trebuie să și trăim cu adevărat, nu uita lucrul ăsta.
Acum, pune- ți pelerina ta mi nunată și la culcare!
Harry se ridică în picioare.
— Domnule profesor, zise el, pot să vă întreb ceva?
— Sigur că da, zâmbi Albus Dumbledore. Asta ai făcut și până acum. Mai poți, totuși,
să-mi mai pui o întrebare.
— Ce vedeți dumneavoastră, când vă uitați în oglindă?
— Eu? Păi, mă văd cu o pereche de ciorapi de lână, căl -duroși.
Harry gogonă ochii.
— Da, ce te miri? Nimeni nu poate spune niciodată că are destule șosete! zâmbi
domnul Albus Dumbledore. Uite, a venit și Crăciunul ăsta, a trecut, și nimerii nu mi -a făcut
și mie cadou o pereche de șosete de lână. Toți mi -au dat cărți.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
103 De-abia când ajunse în dormitor, lui Harry îi trecu prin cap că profesorul Albus
Dumbledore nu fusese tocmai sin cer. „Ei, asta e! ” își zise el. „Dacă i -am pus și eu așa o între –
bare… Prea personală…”

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
104
— CAPITOLUL XIII —
NICOLAS FLAMEL

Albus Dumbledore îl convinsese pe Harry să nu mai caute Oglinda lui Erised și, cât
dură vacanța de Crăciun, pelerina care te făcea invizibil zăcu îndoită frumos pe fundul
valizei lui Harry. Harry ar fi dorit să uite ce văzuse în oglindă, dar nu era chiar așa ușor.
Ajunse să aibă coșmaruri. Visa, iar și iar, că părinții lui dispăreau într -un fulger verzui, în
timp ce, pe undeva, cineva chicotea di abolic.
— Vezi? A avut dreptate domnul profesor, oglinda te poate înnebuni, îi spuse Ron,
când Harry îi povesti coșma rurile lui.
Hermione, care se întorsese înainte de a începe trimestrul, privea lucrurile diferit. Ea
era chinuită pe de o parte de groază, la gândul că Harry bântuise trei nopți la rând, prin
școală, gata să fie prins, iar pe de altă parte, era dezamăgită că Harry nu aflase cine era
Nicolas Flamel.
Aproape că renunțaseră la ideea că vor afla vreodată ceva despre acest personaj, dintr -o
carte, deși Harry era convins că citise despre el undeva. O dată cu începerea trimestrului,
începură să răsfoiască din nou cărțile din bibliotecă, fie și numai câte zece minute în pauzele
dintre ore. Harry avea chiar mai puțin timp ca ei, fiindcă începuseră an trenamentele de
Vâjthaț.
Baston îi supunea la antrenamente mai dure ca nicio dată. Nici măcar ploile
interminabile, care luaseră locul ză pezii, nu-l puteau îndupleca. Gemenii Weasley se
plângeau că Baston devenise fanatic, dar Harry era de partea lui. Dacă ar fi câștigat
următorul meci, împotriva Astropufilor, i -ar fi întrecut pe Viperini, în Campionatul Caselor,
pentru prima oară în ultimii șapte ani. În afară de faptul că dorea să câș tige, Harry
descoperise și că avea mai puține coșmaruri după un antr enament greu, când dormea dus din
cauza oboselii. La unul dintre antrenamente, pe o zi mohorâtă și ploioasă, Baston le dădu o
veste proastă. Se înfuriase pe neastâmpărații Weasley, care se repezeau unul asupra altuia,
prefăcându -se că sunt gata să se pră bușească.
— Vreți să vă potoliți odată? urlă el. Chestiile astea ne pot face să pierdem meciul! De
data asta, arbitrează Plesneală și o să profite de orice prilej să mai ia ceva puncte de la
Cercetași!
George Weasley chiar căzu de pe mătură , la aceste cuvinte.
— Arbitrează Plesneală? urlă el de jos, scuipând nămolul care îi intrase în gură. Și de
când arbitrează el meciuri de Vâjthaț, mă rog? N -o să arbitreze cinstit, se știe doar că el ține
cu Viperinii!
Restul echipei ateriză lângă George, începând să protes teze toți deodată.
— Nu e vina mea! se apără Baston. Trebuie să jucăm un meci curat, care să nu -i ofere
lui Plesneală nici un motiv, ca să ne penalizeze.
Da, toate bune și frumoase, dar Harry mai avea un motiv pentru care nu îl vroia alături
de el pe Plesneală, când juca Vâjthaț….
La sfârșitul antrenamentului mai rămaseră puțin să stea de vorbă între ei, așa cum
făceau de obicei. Harry, însă, nu știu cum să ajungă mai repede în camera de zi a Cercetași –
lor, unde îi găsi pe Hermione și Ron jucând șah. Șahul era sin gurul joc la care Hermione mai
mânca bătaie, din când în când, iar Harry și Ron erau de părere că era bine pentru ea.
— Nu spune nimic, câteva clipe, îi spuse Ron lui Harry, când îl văzu că se așează lângă
ei. Trebuie să mă co ncen… Dar, ce- i cu tine? Arăți îngrozitor!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
105 Vorbind pe șoptite, ca să nu -i mai audă nimeni, Harry le povesti despre dorința bruscă,
neașteptată, a lui Plesneală de a arbitra următorul meci de Vâjthaț.
— Nu juca! sări Hermione, imediat.
— Spune că ești bolnav! completă și Ron.
— Sau că ți -ai rupt piciorul, mai zise Hermione.
— Nici nu poate fi vorba, nu există rezerve de căutători. Dacă mă retrag, Cercetașii nu
mai pot să joace deloc.
În acel moment, în camera de zi, Neville se prăbuși pe podea. Cum de reușise să treacă
prin gaura din tablou era un mister pentru toți, fiindcă picioarele îi erau prinse unul de altul,
toți recunoscând de departe Blestemul Picioarelor Împleticite. Probabil că sărise ca iepurașul
până la Turnul Cercetașilor.
Toți mureau de râs, în afară de Hermione, care sări imediat și începu un descântec
pentru acest blestem. Picioarele lui Neville se desprinseră unul de altul și el se ridică în
picioare, tremurând din tot corpul.
— Ce s- a întâmplat? întrebă Hermione, conducându -l să se așeze pe scaunul de lângă
Harry și Ron.
— Draco! îngână Neville. M -am întâlnit cu el, la ieșirea din bibliotecă, și mi -a spus că
tocmai căuta pe cineva pe care să încerce acest blestem.
— Du-te imediat la doamna profesoară McGonagall, îl îndemnă Hermione, și sp une-i!
Neville clătină din cap.
— Nu vreau să mai am și alte necazuri, murmură Neville.
— Neville, trebuie să -l înfrunți! sări Ron. E obișnuit să -și bată joc de toți, dar asta nu
înseamnă că trebuie să tremurăm în fața lui!
— Nu-mi spune și tu că nu sunt suficient de curajos să fac parte din grupa Cercetașilor,
deja mi-a spus- o Draco de zeci de ori, suspină Neville.
Harry se căută prin buzunare și scoase o broscuță de cio colată, pe care i -o dădu lui
Neville, care era pe punctul de a izbucni în lacrimi.
— Tu valorezi de zece ori mai mult ca Draco, îi zise Harry, doar pe tine te-a ales
Jobenul Magic, nu -i așa? Iar pe Draco, unde l -a trimis? La nesuferiții de Viperini, nu?
Buzele lui Neville se destinseră într -un zâmbet pierit și începu să -și desfacă ciocolat a
pe care i- o dăduse Harry.
— Mulțumesc, Harry, zise Neville. Poftim poza, tu faci colecție… O să mă duc la
culcare…
Pe când Neville se îndrepta spre dormitor, Harry se uită la poza din ciocolată.
— Iar, profesorul Albus Dumbledore! Ca și prima dată câ nd am…
Suspină din greu și se uită pe verso. Imediat îi privi pe Ron și Hermione, fericit, și le
șopti:
— L-am găsit! L -am găsit pe Nicolas Flamel! V -am spus că am citit undeva despre el:
pe o astfel de carte, în tren, când veneam spre Hogwarts! Ascultaț i! „Profesorul Albus Dum –
bledore este faimos pentru faptul că l -a învins pe cruntul vrăjitor Grindelwald, în 1945,
pentru descoperirea a două sprezece rețete din sânge de dragon și pentru cercetările lui de
alchimie, împreună cu partenerul său, Nicolas Fla mel.”
Hermione sări în picioare. Nu mai fusese atât de încântată, de când obținuse notele
pentru prima ei temă pentru acasă.
— Așteptați -mă! zise ea și se repezi spre dormitorul fetelor.
De-abia avură timp să schimbe priviri uimite, când Harry și Ron o văzură
întorcându -se, cu o carte mare, foarte veche, sub braț.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
106 — Nu m- am gândit niciodată să caut aici, recunoscu ea. Am luat -o din bibliotecă, acum
câteva săptămâni, ca lectură ușoară, până adorm.
— Ușoară? făcu Ron, dar Hermione îi făcu semn să tacă. Fata căuta înfrigurată ceva.
Răsfoia paginile una după alta și mormăia ceva. În sfârșit, găsi ce căuta.
— Știam eu! Știam eu!
— Acum putem vorbi? întrebă Ron, ironic, dar Hermione nici nu -l băgă în seamă.
— Uitați ce scrie: „ Nicolas Flamel este singurul care a o bținut până acum Piatra
Filozofală!”
Dar asta nu avu efectul, pe care scontase ea.
— Ce fel de piatră? se mirară Harry și Ron, într -un glas.
— O, Doamne, da voi nu știți nimic? Puneți mâna și mai citiți! Poftim, citiți aici!
Și ea împinse cartea în fața lui Ron și Harry, arătându -le unde să citească. Harry și Ron
citiră:
Încă din Antichitate, alchimia s -a preocupat să obțină Piatra Filozofală, o substanță
legendară, cu puteri uimi toare. Ea poate transforma orice metal în aur pur. Tot cu ea, se
poate ob ține Elixirul Vieții, care îl face nemuritor pe oricine îl bea.
Au fost multe mărturii de -a lungul secolelor, dar singura Piatră Filozofală care există,
cu adevărat, îi aparține lui Nicolas Flamel, eminentul alchimist, un mare iubitor de muzică
de operă. Domnul Flamel, care și -a serbat a șase sute șaizeci și cincea aniversare, anul
trecut, duce o viață liniștită la Devon, împreună cu soția lui, Pernelle (șase sute cincizeci și
opt de ani).
— Ei, ce ziceți acum? întrebă Hermione, nerăbdătoare, când îi văzu că au terminat de
citit. Câinele păzește Piatra Filozofală! Pariez că i -a dat-o profesorului Albus Dumbledore,
s-o pună la loc sigur, fiindcă sunt prieteni și fiindcă știa că cineva vroia să i -o fure! De aceea
a mutat -o de la Gringotts!
— O piatră cu care poți face aur și care te menține veșnic în viață! exclamă Ron. Cred
și eu că Plesneală poftește la ea! Oricine ar dori să o aibă!
— Și nu e de mirare că nu l -am găsit pe Nicolas Flamel în studii recente despre
magicieni și vrăjitori. La vârsta lui, nu poat e fi numit… recent, nu-i așa?
A doua zi, dimineața, la orele de „Apărare contra Magiei Negre ”, în timp ce copiau de
pe tablă diferite modalități de a trata mușcătura de vârcolac, Ron și Harry discutau despre ce
ar face ei cu Piatra Filozofală, dacă ar fi fost în posesia lor. Numai când Ron zise că el și -ar
cumpăra propria echipă de Vâjthaț, Harry își aminti de apropiatul meci și de Plesneală, care
îl arbitra.
— O să joc, n -am ce face! hotărî Harry. Dacă nu particip la joc, Viperinii or să creadă
că sunt prea fricos, ca să dau ochii cu Plesneală! Le arăt eu lor, o să -i lăsăm paf, când o să
câștigăm!
— Da, numai să nu fii făcut tu, paf, zise Hermione, îngri jorată.

*

Cu cât se apropia meciul, Harry devenea tot mai nervos, oricât ar fi bravat el în fața lu i
Ron și a Hermionei. Nici restul echipei, nu o ducea mai bine. Ideea de a trece înain tea
Viperinilor, în Campionatul Caselor, îi încânta, nimeni nu mai reușise acest lucru de șapte
ani, dar vor putea face acest lucru, cu un asemenea arbitru părtinitor?
Harry nu putea spune cu certitudine, dar i se părea că, oriunde s -ar fi dus, dădea de
Plesneală. Uneori, chiar se întreba dacă nu cumva Plesneală îl urmărea, ca să -l prindă cu

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
107 ocaua mică. Lecțiile de „ Poțiuni ” deveniseră o tortură săptămânală, atât de urât se purta
Plesneală cu Harry. Oare, Plesneală își dăduse seama că știau unde se afla Piatra Filozofală?
Harry nu vedea de unde ar fi putut să știe asta, dar, uneori, avea impresia că Plesneală putea
citi gândurile.

*

Harry își dădu seama, când Hermione și Ron îi urară baftă, înainte ca el să intre la
vestiar, că prietenii lui se întrebau în sinea lor dacă aveau să -l mai vadă vreodată viu. Și asta
nu avu darul să -l liniștească deloc. Harry nu auzi nici un cuvânt, aproape, din discursul de
îmbărbătare al lu i Baston, în timp ce- și punea costumul de Vâjthaț și își lua minunatul lui
Nimbus 2000.
Între timp, Ron și Hermione găsiseră locuri lângă Neville, care nu înțelegea, în ruptul
capului, de ce arătau atât de posomorâți și îngrijorați. Altfel, de ce și -ar fi adus amândoi
baghetele magice?! Harry habar nu avea că cei doi prieteni exersaseră în taină Blestemul
Picioarelor Împleticite. Se inspiraseră de la Draco și erau gata să folosească blestemul asupra
lui Plesneală, dacă observau că se pregătea să -i facă v reun rău lui Harry.
— Nu uita, îl avertiză Hermione pe Ron. Se spune Locomotor Mortis!
— Știu, știu! se supără Ron. Nu mă mai bate atât la cap! La vestiar, Baston îl luă pe
Harry deoparte.
— Nu vreau să te enervez, Potter, dar, dacă vreodată a fost nevoie mai mare de
capturarea hoțoaicei aurii, cât mai re pede, ei bine, acum e acel moment! Termină jocul,
înainte ca Plesneală să apuce să -i favorizeze prea mult pe Astropufi!
— Toată școala a venit! zise Fred, trăgând cu ochiul în tribune. Chiar și Albus
Dumbledore, pe bune!
Inima lui Harry tresări.
— Chiar? întrebă Harry și scoase capul să se convingă. Așa era. Barba lui argintie era
inconfundabilă!
Harry ar fi putut să sară într -un picior de bucurie, Ples neală nu ar fi îndrăznit să -i facă
vreun rău, dacă era și Albus Dumbledore acolo.
Probabil, de aceea Plesneală era negru de supărare, când echipele își făcură apariția,
lucru pe care îl observă și Ron.
— Nu l-am văzut niciodată atât de încruntat pe Plesneală, îi șopti Ron Hermionei. Ah!
S-au în ălțat în zbor! A început! Auu!
Cineva îl pocnise pe Ron la ceafă. Era Draco.
— O, scuze Weasley, zise el, prefăcut, nu te -am observat! Și Draco îi privi semnificativ
pe Crabbe și Goyle.
— Mă întreb cât timp o să fie în stare Potter să stea pe mătură, de data asta? Facem niște
pariuri? Ce zici, Weasley?
Ron nu răspunse, Plesneală tocmai le dăduse niște puncte Astropufilor, fiindcă George
respinsese un balon -ghiulea, tocmai în direcția arbitrului. Hermione, cu degetele încru cișate
în poală, nu -și dezlipea ochii de la Harry, care se învârtea ca un șoim, în jurul terenului,
sperând să depisteze cât mai repede hoțoaica.
— Știți cum cred eu că i -au ales pe ăștia din echipa Cercetașilor? continuă Draco să -i
sâcâie, în momentul în care Plesneală le dădu din nou p uncte Astropufilor, fără vreun motiv
aparte. Cred că Baston i -a luat pe toți ăștia de care ți se face milă. De exemplu, Potter, care nu
are părinți, cei doi Weasley, fiindcă sunt săraci. Mai bine te luau și pe tine, Neville, tot n -ai

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
108 nimic în capul ăla!
Neville se făcu roșu ca racul și se întoarse spre Draco, străfulgerându -l cu privirea.
— Valorez de zece ori mai mult ca tine, își aminti el ce -i spuse-se Harry.
Draco, Crabbe și Goyle hohotiră îndelung, dar Ron, fără să -și ia ochii de la meci, zise:
— Bravo, i- ai zis -o, Neville!
— Neville, dragă, dacă mintea ar fi de aur, ai fi la fel de sărac ca Weasley.
Nervii lui Ron erau întinși la maximum, era foarte îngri jorat de soarta lui Harry.
— Ai grijă, Draco, un cuvânt în plus și…
— Ron! îl atenționă Hermione. Harry!
— Unde? Ce- a pățit?
Harry făcuse un plonjon spectaculos care îi făcu pe spectatori să strige și să aplaude.
Hermione se ridicase în pi cioare și își dusese degetele încrucișate la piept, urmărindu -l
speriată pe Harry, care se îndrepta ca un glonț spre pământ.
— Ai mare noroc, Weasley, cred că Potter a văzut vreo monedă pe pământ și o culege
pentru tine!
Asta fu picătura. Înainte ca Draco să știe ce i se întâmplă, Ron tăbărî pe el, trântindu -l la
pământ. După un moment de ezitare, Neville escaladă scaunul, ca să -i dea și el o mână de
ajutor lui Ron.
— Hai, Harry! urla Hermione, când îl văzu pe Harry în dreptându-se ca un bolid spre
Plesneală.
Hermione nici măcar nu observase încăierarea dintre Ron și Draco, și nici nu auzea
pumnii pe care ș i-i împărțeau Neville, Crabbe și Goyle.
Plesneală reuși să -și cârmească mătura la timp, ca să nu -l lovească ceva roșu -auriu, iar
în secunda următoare, Harry se opri din plonjon și ridică brațul, triumfător. Prinsese
hoțoaica!
Tribunele erau î n picioare. Era un record, cu siguranță. Nimeni nu -și mai amintea ca
hoțoaica să fi fost prinsă la așa puțin timp de la începerea meciului.
— Ron! Ron! Unde ești? Meciul s -a terminat! Harry a prins hoțoaica. Am câștigat! țipa
Hermione, sărind în sus și -n jos pe scaunul ei și îmbrățișând -o pe Parvati Patil, care stătea în
dreptul ei, pe rândul din față. Harry sări de pe mătură, când încă mai avea câțiva centimetri
până la pământ. Nu -i venea să creadă. Reușise! Meciul era gata, după nici cinci minute! În
timp ce era înconjurat de Cercetași, care năvăliseră pe teren, Harry mai apucă să vadă fața rea
și lividă a lui Ples neală și zâmbetul blând al profesorului Albus Dumbledore, care îl bătu pe
umăr.
— Bravo, Harry, zise el încetișor, încât doar Harry îl auzi. Mă bucur că m -ai ascultat și
nu ți-ai pierdut timpul căutând oglinda… Te -ai antrenat din greu… Excelent!
Plesneală scuipă cu năduf pe pământ.
După ce părăsi vestiarul, ceva mai târziu, Harry plecă să -și ducă Nimbus 2000 la locul
unde erau parcate măturil e. Nu- și amintea să fi fost vreodată mai fericit ca atunci. Făcuse
ceva, de care se putea mândri, într- adevăr, nimeni nu mai putea spune că era vestit numai
prin numele său. Aerul de seară mirosea deosebit de plăcut. Mergea pe iarba umedă, trecând
în revis tă ultima oră, care zburase ca o părere: Cer cetașii îmbulzindu -se să -l care pe brațe,
Ron și Hermione, în depărtare, sărind în sus și -n jos, fericiți, deși Ron avea nasul însângerat.
Harry ajunse la hangarul de mături. Se rezemă cu spatele de ușa de lemn și privi la
ferestrele castelului, purpurii la apusul soarelui. Cercetașii conduceau în campionat. Îi ară –
tase el lui Plesneală…
Și apropo de Plesneală…

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
109 O figură cu glugă cobora treptele castelului. Nedorind să fie observat de nimeni,
individul se îndr epta grăbit spre Pădurea Interzisă. Victoria lui Harry trecu pe planul doi.
Acum, urmărea totul cu atenție. Își dădu seama imediat despre cine era vorba, după pasul
șchiopătat. Plesneală! În dreptându- se spre Pădurea Interzisă, în timp ce toți ceilalți er au la
masă? Ce se întâmpla?
Harry încălecă din nou mătura și își luă zborul. Planând pe deasupra castelului, îl văzu
pe Plesneală intrând în Pădurea Interzisă, fugind de -a binelea, în acel moment. Îl urmă pe
dată. Pomii erau așa deși, încât nu -și dădea seama încotro se îndrepta Plesneală. Zbură în
cercuri, din ce în ce mai jos, până atinse vârfurile copacilor. Auzi niște voci de desubt.
Ateriză lin într -un fag, fără să -l audă nimeni. Se apropie cât putu de mult, ținând strâns
mătura și încercând să zărească ceva printre frunze.
Jos, într- o poieniță, stătea Plesneală, dar nu era singur. Era și Quirrell cu el. Harry nu
putea să -i vadă fața, dar Quirrell se bâlbâia mai îngrozitor, ca de obicei:
— N-N- Nu ș-știu d -de ce a-ai v- vrut să ne î -î-întâlnnim tt-toc-mai a-aici, Se-Severus…
— Păi, ca să fie mai… intim, îl batjocori Plesneală. Elevii n -au de unde să știe despre
Piatra Filozofală, nu -i așa?
Harry se aplecă și mai mult. Quirrell bolborosea ceva. Plesneală îl întrerupse, nervos.
— Bănuiesc că încă n -ai aflat cum putem trece de mon strul lui Hagrid…
— D-D-Dar… Se- Se-Severus, e-eu…
— Nu cred că ți -ar conveni să mă ai ca dușman, Quirrell, îl repezi Plesneală, făcând un
pas către el.
— D-Dar n -nu ș-știu ce v -vrei să…
— Ba, știi tu prea bine!
O bufniță scoase niște sunete, prin apropiere, și Harry aproape căzu din copac. Se
redresa repede, la timp ca să -l audă pe Plesneală spunând:
— Micul tău… hocus-pocus… Aștept!
— D-D-Dar n-n-nu…
— Bine, de ajuns pentru acum, dar în curând o să mai avem noi o mică discuție și
atunci, ai face bine să te hotă răști de partea cui ești!
Plesneală își trase gluga pe cap și părăsi poienița. Era aproape întuneric acum, dar
Harry îl văzu pe Quirrell, țintu it locului, ca o stană de piatră.

*

— Harry, unde ai fost? î l luă Hermione în primire.
— Ai câștigat! Ai câștigat! Ai câștigat! striga Ron, fericit, bătându -l pe spate. Iar eu
i-am învinețit ochiul lui Draco, iar Neville s -a luptat, singur, cu Crabbe și Goyle! Încă nu și -a
venit în simțiri, dar Madam Pomfrey spune că o să -și revină repede. Toată lumea te așteaptă
în camera de zi, dăm o pe trecere în cinstea ta! Fred și George au subtilizat niște prăji turi și
alte câteva chestii de la bucătărie!
— Lasă asta, le zise Harry, grăbit. Să găsim o cameră goală, să vă spun ceva, de o să
rămâneți ca la dentist!
După ce închiseră ușa după ei, se asigurară că nu este ascuns Peeves pe undeva, după
care Harry le povesti tot ce văzuse și auzise.
— Deci, am avut dreptate, caută Piatra Filozofală și încearcă să -l atragă pe Qui rrell de
partea lui, ca să -l ajute! Îl întreba dacă a aflat cum poate trece de Fluffy și a spus ceva de un
oarecare „hocus-pocus ”, pe care îl poate face Quir rell. Probabil că, în afară de Fluffy, Piatra

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
110 mai e păzită și de farmece, blesteme, descântece sau mai știu eu ce. Probabil că acestea au
fost făcute de Quirrell și acum Plesneală încearcă să descopere antidotul!
— Vrei să spui că piatra se află în siguranță numai atâta timp cât Quirrell îi poate ține
piept lui Plesneală? întrebă Hermione, alarmată.
— Atunci, până marți e gata furată! făcu Ron.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
111
— CAPITOLUL XIV —
NORBERT, CREASTĂ NORVEGIANĂ

Quirrell era mai dârz, totuși, decât se așteptaseră. În săp tămânile care urmară, Quirrell
deveni tot mai palid și slăbi și mai mult, dar nu părea să fi cedat.
Ori de câte ori trecea pe coridorul de la etajul trei, Harry, Ron și Hermione își lipeau
urechile de ușa interzisă, dornici să știe dacă Fluffy mai era acolo. Plesneală se învâr tea în tot
locul, la fel de prost dispus, ceea ce demonstra că Piatra era în siguranță. De câte ori trecea pe
lângă Quirrell, Harry îi arunca mereu câte un zâmbet încurajator, iar Ron îi repezea pe toți
cei care îndrăzneau să râdă de bâlbâiala lui Quirrell.
Hermione, însă, mai avea și alte preocupări, în afară de Piatra Filozofală. Ea începuse
să învețe și să se pregătească pentru examenele viitoare, iar Harry și Ron nu ar fi avut nimic
împotriva acestui lucru, dacă Hermione nu i -ar fi bă tut la cap să facă și ei la fel.
— Hermione, mai sunt secole până la examene!
— Numai zece săptămân i, izbucni Hermione, asta înseam nă o secundă pentru Nicolas
Flamel!
— Dar noi nu avem șase sute de ani, îi aminti Ron. Și ce ai tu de repetat, mă rog?
Oricum, știi totul de nota zece!
— Ce repet? Nu sunteți în toate mințile? Uitați că trebuie să luăm toate examenele ca să
trecem în anul doi? Exame nele astea sunt de maximă importanță, nici nu știu de ce nu m -am
apucat de săptămâna trecută…
Din nefericire, și profesorii gândeau ca Hermione. Le dădeau atâtea teme pentru acasă,
încât vacanța de Paște nu a mai fost nici pe departe așa de frumoasă ca cea de Crăciun. Era
greu să te relaxezi cu Hermione lângă tine, spunând cu glas tare toate cele douăsprezece
moduri de uti lizare a sângelui de dragon sau făcând exerciții cu bagheta magică.
Bombănind și căscând de mama focului, Harry și Ron își petreceau cea mai mare parte
a timpului liber în bibliotecă, alături de Hermione, încercând să acopere toate lecturile
suplimentare, care li se dădeau la ore.
— N-o să țin minte niciodată chestia asta! izbucni Ron, într -o d upă-amiază,
aruncându -și cât colo pana de scis și privind melancolic pe fereastra bibliotecii. Era o zi
splendi dă, așa cum nu mai fusese demult. Cerul era limpede, de un albastru intens, iar în aer
se simțea deja un iz de vară.
Harry care căuta o anume plantă magică, în „O sută de ierburi și ciuperci magice” ,
nu-și ridică nici o clipă capul din carte până în momentul în care îl auzi pe Ron, spunând
mirat:
— Hagrid, ce cauți tu în bibliotecă?
Hagrid își târșâi picioarele până la ei, ascunzând ceva la spate. Părea foarte nelalocul
lui în bibliotecă, îmbrăcat cu jacheta lui lungă de blană din cârtiță.
— Mă uitam și eu, zise el repede, ceea ce le trezi și mai mult interesul. Dar voi ce faceți
aici? Sper că ați renunțat la ideea de a -l căuta pe Nicolas Flamel…
— Ei, păi, știm de o mie de ani cine e, se grozăvi Ron și știm și ce păzește câinele:
Piatra Fi…
— Șșșt! îl întrerupse Hagrid repede, uitându -se în jur, să vadă dacă auzise cineva. Nu
mai urla așa, ce te -a apucat?
— Am vrea să te întrebăm câteva lucruri, totuși, profită Harry. De ce mai este protejată
Piatra, în afară de Fluffy și…

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
112 — Șșșt! făcu iar Hagrid, veniți pe la mine mai târziu. Nu vă promit nimic, dar nu mai
trăncăniți aici în gura mare.
Elevii nu trebuie să știe lucrul acesta, or s ă spună că eu v -am spus!
— Pe curând, Hagrid, zise Harry. Hagrid se îndepărtă, târându -și pașii.
— Oare, ce ascundea la spate, întrebă Hermione, gândi toare.
— Crezi că avea vreo legătură cu Piatra Filozofală?
— Mă duc să văd din ce domeniu a luat cartea, spuse Ron. Reveni câteva clipe mai
târziu cu un maldăr de cărți, pe care le trânti pe masă.
— Dragoni! zise Ron, victorios. Hagrid caută ceva despre dragoni! Uitați aici: „Specii
de dragoni din Marea Britanie și Irlanda” , „De la Ou la Infern ”, „Ghid pentru paznicii de
dragoni ”.
— Întotdeauna și -a dorit un dragon, așa mi -a spus prima oară când ne -am întâlnit, își
aminti Harry.
— Dar e împotriva legii! se sperie Ron. Creșterea dragonilor a fost interzisă prin
Convenția Vrăjitorilor din 1709, toată lumea știe asta. Încuiații și -ar da seama imediat cine
suntem, dacă am ține dragoni în curte. Și, oricum, nu prea poți îmblânzi dragoni, e foarte
periculos. Am văzut cu ce arsuri s -a întors Charlie, de la dragonii din România.
— Dar nu există dragoni sălbatici și în Marea Britanie? întrebă Harry.
— Cum să nu?! zise Ron. O specie de Galezi Verzi și Negri de Hebride. Ministerul
Magiei are mari probleme cu exter minarea lor, credeți -mă pe mine. Sarcina noastră este să -i
vrăjim pe Încuiații care i -au văzut o dată, ca să uite întâmplarea.
— Oare, ce are de gând, Hagrid? întrebă Hermione.

*

Când bătură la ușa colibei paznicului de vânătoare, o oră mai târziu, fură foarte
surprinși să constate că draperiile erau trase la geamuri.
— Cine e acolo? întrebă Hagrid, înainte de a le da drumul înăuntru, după care închise
ușa repede, în urma lor.
Era înăbușitor de cald în casă. Deși era o zi caldă, în vatră ardea focul. Hagrid le oferi
câte un ceai și sandviciuri de hermină, pe care ei le refuzară politicoși.
— Deci, ce vroiați s ă mă întrebați?
— Da, zise Harry, să nu mai lungim vorba, ne întrebam dacă poți să ne spui ce altceva
mai protejază Piatra, o dată ce ai trecut de Fluffy.
— Sigur că pot, răspunse Hagrid, cam înțepat. Numărul unu: Nu știu nici eu! Numărul
doi: Știți deja prea multe, așa că nu v -aș spune nici chiar dacă aș ști! Piatra se află aici fără
vreun motiv anume, doar pentru că a fost gata să fie furată de la Gringotts! Bănuiesc că V -ați
dat seama de asta, nu? Nu- mi pot explica deloc cum de știți de Fluffy…
— Ei, H agrid, să fim serioși! Poate că nu vrei să ne spui nouă, dar tu știi, cu siguranță,
îl flata Hermione, cu o voce lingușitoare.
Barba lui Hagrid se mișcă și îl văzură zâmbind încântat.
— Ne întrebam numai cine altcineva a mai ajutat la paza Pietrei, continu ă Hermione. În
cine altcineva a avut încre dere domnul Albus Dumbledore.
Inima lui Hagrid se umflă ca un pepene, la aceste ultime cuvinte. Harry și Ron o priviră
încântați pe Hermione.
— Păi, asta cred că v -aș putea spune… Nu văd ce rău aș pu tea face… L-a împrumutat pe
Fluffy de la mine, apoi, câțiva profesori au făcut vrăji… Profesoara Lăstar, profesorul

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
113 Flitwick… profesoara McGonagall, îi numără Hagrid; profesorul Quirrell… Chiar și
profesorul Albus Dumbledore și -a adus contribuția, desigur. A, era să uit! Și profesorul Ples –
neală…
— Plesneală?
— Da, asta v- a scăpat, nu -i așa? Profesorul Plesneală a aju tat la protejarea Pietrei,
nicidecum s-o fure…
Harry știa prea bine că și Ron și Hermione se gândeau la același lucru ca și el. Dacă
Plesneală ajutase și el, atunci desigur că știa și cum o protejaseră ceilalți profesori. Probabil
că știa totul, în afară de vraja lui Quirrell și de felul în care putea să treacă de Fluffy.
— Numai tu știi cum se poate trece de Fluffy, nu -i așa, Hagrid? întrebă Harry,
îngrijorat. Și n -ai spune nimănui, nici măcar unui profesor, da?
— Absolut nimănui, în afară de domnul Albus Dum bledore! zise Hagrid, mândru.
— Ei, e și asta ceva, răsuflă Harry, ușurat, privind spre cei doi prieteni. Hagrid, n -ai
putea să deschizi o fereastră, mor de cald!
— Nu pot, Harry, îmi pare rău, zise el și aruncă o privire furișă spre foc.
Dar fusese de-ajuns pentru Harry.
— Hagrid, ce -i ăla?
Dar deja știa ce e. Chiar în inima focului, sub ceainic, stătea un ou mare și negru.
— Ah… făcu Hagrid, răsucindu -și nervos barba, ăla e…
— Unde l- ai găsit, Hagrid? întrebă Ron, chircindu -se în fața focului, să vadă oul mai
bine. Cred că te -a costat o avere!
— L-am câștigat! se lăudă Hagrid. Aseară, am băut câteva pahare și am jucat cărț i cu
un străin. De fapt, cred că s -a bucurat ca să scape de el, ca să fiu sincer…
— Dar ce -o să faci cu el când se clocește? îl întrebă Her mione.
— Păi, am mai citit și eu câte ceva, zise Hagrid, scoțând o carte groasă de sub pernă.
„Creșterea dragonilor, de plăcere, dar și cu folos” ! E cam veche, desigur, dar scrie despre
absolut totul: cum să ții oul în foc, fiindcă mama lor scuipă flăcări asupra ouălor, cât timp le
clocește, cum să -l hrănești, cu o găleată de coniac, amestecat cu sânge de pui de găină, din
jumătate în jumătate de oră, cum să recunoști diferitele specii, numai după ouă… Ăsta este
Creastă Norvegiană, o specie foarte rară.
Hagrid era foarte mulțumit de el. Nu și Hermione.
— Hagrid, strigă ea, tu stai într -o casă de lemn!
Dar Hagrid nu -i dădu atenție. Stătea lângă foc și fredona ceva, foarte fericit.

*

Na, acum aveau altceva pentru care să -și facă griji: ce i s -ar fi întâmplat lui Hagrid dacă
afla cineva că avea un ou de dinozaur la el, lucru complet interzis de lege.
— Încep să mă întreb cum ar arăta o viață liniștită, oftă Ron, gândindu -se că, zi de zi,
trebuiau să se chinuie cu te mele suplimentare, la care îi obliga Hermione.
Acum, le făcuse chiar un program de recapitulare și asta îi enerva la culme.
Iar într-o zi, la micul dejun, Hedwig îi aduse lui Harry un bilet de la Hagrid, unde scia
doar atât: E aproape gata!
Când auzi, Ron vru să chiulească de la ora de „ Ierbo logie ”, dar Hermione nici nu vru să
audă.
— Hermione, de câte ori în viață, crezi tu că o să poți vedea cum iese din găoace un pui
de dragon?!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
114 — O să avem necazuri, dacă chiulim, dar asta e nimic față de ce o să pățească Hagrid,
dacă află cineva ce face…
— Taci din gură! șopti Harry.
Draco era doar la câțiva pași și asculta cu mare atenție. Oa re, cât auzise? Harry nici
măcar nu îndrăzni să se uite la expresia de pe fața lui Draco.
Ron și Hermione continuară să se certe tot drumul, până la ora de „ Ierbologie ”, iar, în
final, Hermione se lăsă convinsă ca toți trei să dea o fugă până la Hagrid în tr-una din pauze.
De îndată ce clopotul castelului anunță sfârșitul orei, cei trei se grăbiră spre marginea Pădurii
Interzise. Hagrid îi întâmpină fericit și emoționat.
— Nu mai are mult și iese, zise el, conducându -i în colibă. Oul se afla pe masă și se
vedeau crăpături peste tot. Ceva se mișca în interior și se auzeau ciocăneli repetate. Se
așezară cu toții în jurul mesei, privind oul cu răsuflarea tă iată.
Deodată, se auzi o zgârietură și oul crăpă în două. Puiul de dragon pică pe masă. Nu se
putea spune că era foarte drăgălaș, ba din contră. Arăta ca o umbrelă neagră, șifonată și udă.
Avea niște aripi mult prea mari, în comparație cu corpul slăbănog, un bot lung, cu nări
largi, un început de coarne și ochi portocalii.
Creatura strănută. Câteva scântei ie șiră prin nările lui.
— Vedeți cât e de frumos? murmură Hagrid și întinse mâna și mângâie puiul de dragon
pe cap, iar acesta se re pezi imediat să -i sugă degetul, dezvelindu -și colții în creș tere. Oh, ce
scump e, știe deja cine e… mămica lui!
— Hagrid, strigă Hermione, în cât timp crește un dragon Creastă Norvegiană?
Hagrid se pregătea să răspundă, când se făcu deodată livid la față și se duse la geam.
— Ce s-a întâmplat?!
— Cineva se uita prin crăpătura draperiillor, zise Hagrid. Era un puști, iar acum fuge
spre școală să le spună tuturor!
Harry se repezi la ușă și privi după intrus. Chiar și de la distanța aia, putea să spună cu
certitudine cine era individul.
Draco văzuse puiul de dragon!

*

Săptămâna următoare, cu mult după ce toată lumea se culcase, Harry și Hermione
stăteau de vorbă în camera de zi. Ceasul bătu miezul nopții, când gaura din tablou se des –
chise brusc. Își tăcu apariția Ron, luându -și de pe umeri pe lerina lui Harry. Fusese la Hagrid,
ca să -l ajute să hrănească dragonul. Micul Norbert mânca de acum șoareci morți.
— M-a mușcat! zise el și le arătă marginea palmei, care era bandajată cu o batistă, plină
de sânge, acum. N- o să mai pot ține pana de scris toată săptămâna. Credeți -mă, dragonul este
cel mai oribil animal, pe care l- am văzut vreodată, dar, dacă vezi cum se poartă Hagrid cu el,
ai zice că e un iepuraș plăpând și pufos. A zis că m -a mușcat, fiindcă l -am speriat, iar când
am plecat îi cânta un cântec de leagăn.
Se auzi un ciocănit la fereastră.
— E Hedwig! zise Harry și îi dădu drumul înăuntru. Aduce răspunsul de la Charlie!
Cei trei se așezară cap lângă cap, ca să poată citi în același timp scrisoarea:
Dragă Ron,
Ce mai faci? Mulțumesc pentru scrisoare, m -aș bucura foarte tare să iau aici, la mine,
puiul de dragon Creastă Norvegiană. Cel mai bine ar fi să mi -l trimiteți cu niște pri eteni
care vin să mă viziteze săptămâna viitoare. Problema e că nu trebuie să fie văzuți că

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
115 transportă ceva ilegal, iar dragonul este ceva ilegal.
Puteți să -l aduceți voi pe Norbert până la Turnul Înalt, sâmbătă, la miezul nopții? Vă
întâlniți cu ei și așa îl pot lua cât e întuneric și nu -i vede nimeni.
Dă-mi de știre, cât mai curând posibil.
Cu dragoste, Charlie
Se uitară unul la altul.
— Am pelerina, zise Harry, nu cred că o să fie așa de greu. Cred că pelerina este destul
de largă să acopere doi dintre noi și pe Norbert.
Faptul că toți trei fură de acord, fără nici un fel de alte proteste, demonstra cât de
apăsătoare fusese ultima săptă mână. Erau de acord cu orice, numai să scape de Norbert… ș i
de Draco.

*

Apăru, totuși, o problemă. În dimineața următoare, mâna lui Ron se umflase și era de
două ori mai mare ca de obicei. Nu știa dacă era prudent să meargă la Madam Pomfrey…
Dacă recunoștea o mușcătură de dragon? Pe după -amiază, nu mai avu ce face, însă. Rana
căpătase o culoare ne plăcută, verzui închis. Dacă Norbert avea colții otrăviți?!
Pe seară, Harry și Hermione se duseră în aripa unde se afla spitalul și îl găsiră pe Ron la
pat, într- o stare jalnică.
— Și nu e numai mâna, deși o simt ca și cum ar fi gata să -mi cadă din clipă în clipă, se
plânse Ron. Draco i- a zis lui Madam Pomfrey că trebuie să împrumute o carte de la mi ne,
numai ca să -mi poată râde în nas! M -a amenințat că o să -i spună despre ce este vorba, de
fapt! Eu i- am spus că m -a mușcat un câine, dar nu sunt sigur că m -a crezut. Nu trebuia să -l fi
bătut la meciul de Vâjthaț, acum se răzbună!
Harry și Hermione făcură tot posibilul să -l calmeze pe Ron.
— Se va termina totul sâmbătă, la miezul nopții, îi zise Hermione, dar asta nu -l liniști
prea tare pe Ron. Din contră, se ridică în capul oaselor și drăcui:
— Sâmbătă, la miezul nopții, pe dracu'! Oh, nu! Mi -am amintit că scrisoarea către
Charlie era în cartea pe care i-am dat- o lui Draco. O să știe că ducem puiul de dragon acolo!
N-avem cum să scăpăm de Norbert!
Harry și Hermione nu mai apucară să zică nimic. Intră Madam Pomfrey, care îi trimise
acasă pe ei, iar pe Ron, la culcare.

*

— E prea târziu să mai schimbăm planul acum, zise Harry. Nu avem timp să mai
trimitem altă bufniță la Charlie și probabil că e ultima șansă ca să scăpăm de Norbert.
Trebuie să riscăm! Oricum, avem pelerina, despre care Draco nu știe nimic.
Când se duseră să -l anunțe pe Hagrid, îl găsiră pe Colț, ogarul lui Hagrid, în fața ușii, cu
coada bandajată . Hagrid deschise doar fereastra și le spuse:
— Nu vă las înăuntru, Norbert este cam nervos. Nu vă îngrijorați, de mine ascultă!
Când îi spuseră de scrisoarea lui Charlie, ochii lui Hagrid se umplură de lacrimi, deși
lacrimile puteau fi urmarea fap tului c ă Norbert tocmai îl mușcase de picior.
— Aaah! Ei, nu -i nimic, mi- a prins numai cizma! Se joacă, doar e copilaș și el!
„Copilașul” trozni cu coada de pereți, făcând geamurile să zăngăne. Harry și Hermione
se duseră la castel, având sentimentul că sâmbătă n u era destul de curând!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
116 *

S-ar fi întristat foarte mult, văzând cât suferea Hagrid că trebuie să se despartă de puiul
de dragon, dacă n -ar fi fost atât de îngrijorați. Era o noapte întunecoasă, chiar și luna era
ascunsă de nori. Veniseră cu întârziere la Hagrid, dar trebuiseră să aștepte până plecase
Peeves din fața ușii de la intrare, unde juca tenis la perete.
Hagrid îl pregătise pe Norbert, care era frumos împa chetat și pus într -un coș mare.
— I-am pus o mulțime de șoareci pentru drum și niște coniac, le spuse Hagrid, cam
bosumflat. Și i -am pus și ursu lețul, dacă i se face urât.
Din coș răzbăteau niște sunete, care îl făcură pe Harry să se gândească dacă ursulețul
mai avea capul pe umeri…
— La revedere, Norbert, suspină Hagrid, în timp ce Harry azvâr li pelerina peste coș și
intră și el, împreună cu Hermi one, sub coș. Pa, mami n-o să te uite niciodată!
Cum de au reușit să ducă până la castel coșul, n -au putut să spună niciodată. Limbile
ceasului se apropiau de ora 12 noaptea, pe când ei de -abia urcau scările de marmură de la
intrare. Urcară un rând de scări, apoi altul, nici chiar scurtă turile știute de Harry nu -i ajutară
prea mult.
— Aproape am ajuns, șopti Harry, gâfâind, când ajunseră pe coridorul de sub turn.
Deodată, auziră un zgomot în fața lor, care îi sperie atât de tare, că erau să dea drumul la
coș. Uitând că erau invizibili, se retraseră în umbră, trăgând cu ochiul la două umbre care
stăteau de vorbă la câțiva pași de ei. Licări o lumină.
Era profesoara McGonagall, în halat și cu părul prin s într- o plasă pentru noapte, care îl
ținea de -o ureche pe Draco.
— Ești pedepsit! urla ea. Iar Viperinii pierd douăzeci puncte, din cauza ta! Să
hoinărești prin castel, la miezul nopții… Ce neobrăzare!
— Doamnă profesoară, dar vreau să vă spun că vine H arry Potter… cu un dragon…
— Ce aiureli! Numai minciuni! De unde ai mai scos- o și pe -asta, Draco? Imediat
mergem la profesorul Plesneală, să vedem ce zice și el!
Să urce scara îngustă și spiralată li se păru acum floare la ureche. Abia când ieșiră pe
terasa turnului, îndrăzniră să -și scoată pelerina, putând respira acum în voie. Hermione chi –
coti:
— Draco, pedepsit! Îmi vine să cânt de bucurie!
— Mai bine nu! o avertiză Harry.
Râzând pe seama lui Draco, așteptară. Norbert se tot foia în coșul lui. După zece
minute, patru mături aterizară pe terasă.
Erau prietenii lui Charlie, veseli și drăguți. Le arătară cum să -l prindă pe Norbert, cu
niște curele, de măturile lor. Verificară și ei dacă Norbert era în siguranță, apoi își strânseră
mâinile și își luară l a revedere.
În sfârșit, Norbert pleca… Acum… A plecat!
Se strecurară înapoi, pe scara în spirală, cu mâinile ușoare, acum, că scăpaseră de
Norbert. Nu tu dragon, Draco consemnat, ce -ar fi putut să le tulbure fericirea?
Dar răspunsul se afla la piciorul scărilor. Pe când pășeau pe coridor, se ivi din umbră
fața lui Filch.
— Măi, măi, rânji el, da' știu că am încurcat -o, nu? Harry și Hermione lăsaseră pelerina
pe terasă!…

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
117
— CAPITOLUL XV —
PĂDUREA INTERZISĂ

Lucrurile stă teau cum nu se putea mai prost. Filch îi luă și -i duse la profesoara
McGonagall, la etajul întâi. Stă teau și așteptau, fără să scoată nici un cuvânt. Hermione
tremura din tot trupul. Scuze, alibiuri, povești fantasmagorice alergau unele după altele în
capul lui Harry, unele mai puțin credibile ca altele. Nu vedea cum mai puteau să iasă din
încurcătură de data asta. Erau încolțiți. Cum de putuseră să fie așa de neatenți și să lase
pelerina pe terasă? Nu exista nici o scuză, pe care profesoara McGonagall să o poată accepta,
nici o explicație că bântuiau pe culoare, în plină noapte, ca să nu mai vorbim de faptul că
accesul în turn era permis numai la orele de astronomie. Dacă îl mai puneau la socoteală și pe
Norbert și Pelerina Fermecată, puteau foarte bine s ă-și facă bagajele.
Dacă Harry se gândise că lucrurile nu puteau fi mai rele, ei bine, se înșelase! Profesoara
McGonagall venea cu Ne ville, care de cum îi văzu începu să strige:
— Harry, unde ai fost?! Am vrut să te previn că Draco ne -a spus că ai un dra. ..
Harry îi făcu semn lui Neville să -și țină gura, dar profesoara McGonagall îl văzu. Părea
că scoate flăcări pe gură, mai ceva ca Norbert, când tăbărî asupra celor trei.
— Nu mi- aș fi putut închipui asta despre niciunul dintre voi! izbucni ea. Profesorul
Filch mi- a spus că erați în turnul de astronomie. E ora unu noaptea! Ce explicație aveți?
Era prima oară când Hermione nu știa ce să răspundă la întrebarea unui profesor. Stătea
nemișcată, ca o statuie, cu ochii la vârfurile pantofilor.
— Cred că știu ce s-a întâmplat, continuă McGonagall. Nu trebuie să fii un geniu ca
să-ți dai seama. Probabil că i -ați vândut cine știe ce gogoși lui Draco, să creadă că aveți un
dragon, numai ca să -l țineți treaz până la ora asta și să -l faceți de râs! L -am prins și pe el, să
știți! Acum, probabil că vă amuzați că Neville a fost atât de naiv, încât să creadă și el!
Harry îi căută privirea lui Neville, pentru a -l asigura că nu era adevărat, fiindcă acesta
arăta cât se poate de jignit. Bietul Neville, dragul de el, cât a însemnat pentru el să rătăcească
pe culoare, la ora aia, ca să -l găsească și să -l pună în gardă!
— Sunt dezamăgită! zise profesoara McGonagall. Patru studenți, în aceeași noapte, pe
culoarele castelului! N -am mai pomenit așa ceva până acum! Și dumneata, domnișoară
Granger, credeam că ai mai multă minte și mai mult bun simț! Cât despre dumneata,
domnule Potter, am crezut că faptul că faci parte dintre Cercetași înseamnă mult mai mult.
Sunteți consemnați toți trei! Da, și dumneata, domnule Poponeață, nimic nu -ți dă dreptul să
umbli pe cu loarele castelului, noaptea, mai ales în zilele astea, când e atât de periculos! Iar
Cercetașii vor pierde cincizeci de puncte!
— Cincizeci? făcu Harry.
Asta însemna că pierdeau conducerea, câștigată atât de frumos, în urma meciu lui de
Vâjthaț…
— Cincizeci de puncte fiecare! strigă profesoara McGona gall, respirând din greu, pe
nasul ei lung și ascuțit!
— Doamnă profesoară, vă rugăm…
— Nu puteți să…
— Potter, nu- mi spune mie ce pot și ce nu pot să fac! Acum, la culcare! Nici când nu
mi-au adus Cercetașii o mai mare rușine!
O sută cincizeci de puncte pierdute, într -o singură noap te! Asta îi aducea pe ultimul
loc. Cercetașii pierduseră orice șansă de a câștiga Cupa Caselor. Harry simți un imens gol în

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
118 stomac. Oare, cum aveau să șteargă această rușine? Se va întâmpla vreodată?
Harry nu închise un singur ochi toată noaptea. Îl auzi pe Neville suspinând alături, ore
în șir, fără oprire. Nu găsea nici un cuvânt de consolare. Știa prea bine că și Neville aștepta
cu groază sosirea zor ilor. Ce se va întâmpla când vor afla și ceilalți colegi ce făcuseră?
La început, cei care treceau pe lângă tabela care anunța punctajul crezură că trebuie să
fie vreo greșeală. Cum să piardă așa, deodată, o sută cincizeci de puncte față de ziua
precedentă? Dar imediat vestea se răspândi ca fulgerul. Harry Potter, faimosul Harry Potter,
eroul meciului de Vâjthaț pierduse acele puncte, împreună cu alți doi nevol nici din anul
întâi!
De unde fusese unul dintre cei mai admirați și iubiți din școală, Harry ajun se unul
dintre cei mai detestați. Chiar și Ochi -de-Șoim și Astropufii îl urau, fiindcă toată lumea ar fi
vrut să -i vadă pe Viperini detronați din fruntea clasamentului. Peste tot, pe unde mergea, toți
îl arătau cu degetul și nici măcar nu se oboseau să coboare vocea, când îl insultau în fel și
chip. Viperinii, în schimb, îl aplaudau și -l ovaționau, când trecea pe lângă ei.
Numai Ron nu îl părăsi și -i luă apărarea.
— Or să uite repede, te asigur eu, încerca el să -l consoleze pe Harry. Fred ș i George au
pierdut o mulțime de puncte de când sunt aici și, totuși, colegii îi iubesc!
— Dar au pierdut o sută cincizeci de puncte dintr -o dată? întreba Harry, negru de
supărare.
— Ei, nu chiar… admise Ron.
Era cam târziu pentru astfel de angajamente, dar Harry se jură să nu se mai bage în
lucruri care nu -l privesc. Pățise toate astea, numai fiindcă își băgase nasul peste tot. Îi era atât
de rușine, încât se duse la Baston și se oferi să -și dea demisia.
— Demisia? răcni Baston. Și la ce bun, mă rog? Cum să mai recuperăm din puncte,
dacă nu câștigăm la Vâjthaț?
Dar chiar și acest joc își pierduse orice farmec pentru Harry. Restul echipei nu -i adresa
nici un cuvânt în timpul antrenamentelor, iar dacă erau nevoiți să vorbească despre el îi
spuneau „căutător ul”.
Hermione și Neville sufereau și ei. Nu erau chiar atât de prigoniți ca Harry, fiindcă nu
erau faimoși ca el, dar nici cu ei nu vorbea nimeni. Hermione renunță să încerce mereu să
iasă în evidență și stătea cu capul plecat, muncind în tăcere.
Harry era aproape fericit că se apropiau examenele. Învățatul, recapitulările, îl făceau
să mai uite de necazuri. El, Ron și Hermione se izolaseră și învățau până târziu în noapte,
memorând ingredientele celor mai complicate poțiuni, învățând pe dinafară fel de fe l de
farmece și vrăji, memorând datele marilor descoperiri în magie și ale Revoltei Spiridușilor.
Apoi, când mai era doar o săptămână până la examene, jurământul pe care și -l făcuse
Harry, de a nu se mai amesteca în treburi care nu-l priveau, fu pus la grea încercare. Într- o
după -amiază, în timp ce se întorcea singur de la bibliotecă, auzi niște șoapte, care venea
dintr- o clasă din apropiere. Re cunoscu vocea lui Quirrell.
— Nu, nu și nu! Te rog…
Părea că se roagă de cineva care îl amenința. Harry nu rezistă ispitei și se apropie de
ușă.
— Bine, bine, e- n regulă, îl auzi el pe Quirrell zicând.
Și imediat, Quirrell ieși glonț din clasă, îndreptându -și turbanul. Era palid la față și
părea gata să izbucnească în lacrimi. Curând, dădu colțul și Harry nu -l ma i văzu. De fapt,
avea impresia că profesorul Quirrell nici măcar nu -l obser vase. Așteptă, până ce pașii lui
Quirrell se pierdură cu totul și aruncă o privire în clasă. Era goală, dar la celălalt capăt se

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
119 vedea o ușă, dată de perete. Tocmai se îndrepta spre ea, când își aminti jurământul pe care
și-l făcuse.
Și, la urma urmelor, ar fi pariat pe douăsprezece Pietre Filozofale că cel care tocmai
părăsise clasa era Plesneală, iar, din cele auzite, în curând avea să -l vadă pe Plesneală sărind
vioi câte două trepte, fiindcă se pare că profesorul Quirrell cedase.
Harry se întoarse în bibliotecă, unde Hermione îl asculta pe Ron la astronomie, și le
spuse ce auzise.
— A reușit, nesuferitul de Plesneală! izbucni Ron, cu ciudă. Dacă i -a spus Quirrell cum
să desfacă vr aja…
— Da, dar mai e și Fluffy, șopti Hermione.
— Poate că Plesneală a descoperit cum să treacă de el, fără să fie nevoie să -l mai
întrebe pe Hagrid, zise Ron, aruncând o privire la miile de cărți care îi înconjurau. Pariez că
printre cărțile astea trebuie să fie una care să te învețe cum să fentezi un câine cu trei capete.
Ce facem, Harry?
O luminiță sclipi în ochii lui Ron, la perspectiva unei noi aventuri, dar Hermione
răspunse, înainte ca Harry să apuce să zică ceva:
— Să mergem la prof esorul Albus Dumbledore! Asta tre buia să facem de la început!
Dacă încercăm ceva, de capul nostru, și ne prind, sunt sigură că ne exmatriculează.
— Dar nu avem nici o dovadă, protestă Harry. Quirrell e prea speriat, ca să ne susțină.
Plesneală o să se jure că habar n -are cum a intrat monstrul, de Haloween, și că el se afla
departe de etajul trei, în acel moment. Pe cine crezi că o să creadă? Pe el sau pe noi? Nu e un
secret că nu -l putem suferi, iar Dumbledore o să creadă că am inventat totul ca să ne
răzbunăm pe Plesneală. Filch n -o să ne ajute, dacă îi este viața amenințată, și, oricum, el e
prieten cu Plesneală și se bucură cu cât sunt exmatriculați mai mulți studenți. Și mai e ceva.
Nu uitați că noi n -ar trebui să știm de Fluffy și nici de Piatra Filozofală. Ne -ar lua ceva timp
să explicăm totul.
Hermione păru convinsă. Nu și Ron.
— Ce-ar fi să adulmecăm puțin?…
— Nu! zise Harry, scurt. M-am lecuit de atâta adulmecat. Trase harta lui Jupiter spre el
și începu să memoreze numele lunilor lui.

*

A doua zi, dimineața, la micul dejun, Harry, Hermione și Neville primiră câte un
bilețel:
Vă veți ispăși pedeapsa diseară, la ora 11. Profesorul Filch vă așteaptă în holul de la
intrare.
Profesoara McGonagall
Harry uitase că mai aveau de ispășit și o pedeapsă, în afară de punctele pe care le
pierduseră pentru Cercetași. Se așteptase ca Hermione să se plângă că pierde o noapte de
recapitulare, dar ea nu scoase un cuvânt. Și ea, ca și Harry, simțeau că meritau tot ceea ce li
se întâmpla.
La ora 11 noaptea, își luară la revedere de la Ron, în camera de zi, și porniră spre holul
de la intrare, împreună cu Neville. Aici, îi aștepta deja Filch… cu Draco. Uitaseră că și el era
pedepsit.
— Urmați -mă, le porunci Filch.
Aprinse un felinar și îi scoase afară din cas tel.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
120 — Pariez că de acum încolo o să vă gândiți de două ori înainte de a călca vreo regulă,
rânji el. Oh, da! După părerea mea, munca grea și durerea sunt cei mai buni profesori! Păcat
că nu se mai aplică pedepsele de odinioară… Să fiți atârnați câteva z ile de încheieturi, tocmai
de tavan… Încă mai am lanțurile în biroul meu, le țin în perfectă stare, dacă mai am nevoie
vreodată de ele? Gata, să mergem, și să nu cumva să vă treacă prin cap să fugiți, că va fi vai
și-amar de voi!
Mărșăluiau pe pământul î ntunecat. Neville își trăgea na sul în continuu. Harry se tot
gândea care le va fi pedeapsa. Trebuia să fie ceva groaznic, altfel Filch n -ar rânji atât de sa-
tisfăcut.
Era lună plină, dar norii o acopereau adesea, lăsându -i în beznă. În depărtare, se vedea u
luminile de la coliba lui Ha grid. Se auzi un strigăt, care părea că vine de departe.
— Tu ești, Filch? Hai, grăbește -te odată, vreau să începem! Inima lui Harry tresări.
Dacă trebuia să -i pună la muncă.
Hagrid, n -avea cum să fie atât de rău. Probabil că ușurarea, pe care o simți, se citi clar
pe fața lui, fiindcă Filch zise:
— Presupun că îți închipui că va fi floare la ureche, nu -i așa? Ei bine, mai gândește -te o
dată, băiete, mergem în Pădurea Interzisă și mă îndoiesc că vreunul dintre voi o să mai iasă
întreg de acolo!
La aceste cuvinte, Neville scoase un vaiet, iar Draco aproape că înțepeni în loc.
— În Pădurea Interzisă? repetă el și nu i se mai păru de joacă. Nu putem merge noaptea
acolo, sunt tot felul de gro zăvii… vârcolaci, am auzit…
Nevill e se apucă de mâneca lui Harry și înghiți cu greu.
— Da, acum îți faci griji? Trebuia să vă fi gândit înainte de a intra în bucluc, spuse
Filch.
Hagrid ieși din întuneric și se îndreptă spre ei, cu Colț la picior. Căra un arc greu, pe
umăr, iar în jurul pieptului, avea înșirate o mulțime de săgeți.
— Era și timpul! Vă aștept de jumătate de oră. Harry, Hermione, vă simțiți bine?
— N-ar trebui să fii așa prietenos cu ei, Hagrid, la urma urmelor, sunt pedepsiți, îl certă
Filch.
— De-aia ați întârziat? Le -ai ținut predici pe drum? se încruntă Hagrid la Filch. Nu e
treaba ta să faci asta! Gata. sarcina ta s -a încheiat. De aici încolo, mă ocup eu de ei!
— Bine, vin să -i iau în zori. Ce mai rămâne din ei, vreau să spun, adăugă Filch,
răutăcios și se întorse și porn i spre cas tel, cu felinarul licărind în întuneric.
Draco se întoarse spre Hagrid.
— Eu nu intru în pădurea asta! zise el și Harry fu încântat să descopere panică în vocea
dușmanului său.
— Ba o să intri, dacă vrei să mai rămâi la Hogwarts, spuse Hagrid, sever. Ai făcut ceva
rău și trebuie să plătești!
— Dar astea sunt treburi de servitori, nu de studenți. Am crezut că o să scriu de o mie
de ori „Nu mai fac ” sau mai știu eu ce. Dacă tata ar ști că fac asta, ar…
— Spune -i tatălui tău că așa e la Hogwarts, mârâi Hagrid. Să scrii de o mie de ori…
auzi! Și la ce bun, mă rog? O să faceți ceva folositor sau o să părăsiți școala! Dacă te gândești
la tatăl tău și nu la faptul că vei fi exmatriculat, atunci, du -te la castel și începe să -ți faci
valiza. Hai, du -te!
Draco nu se clinti din loc. Se uită furios la Hagrid și apoi plecă privirea.
— Bine, atunci, zise Hagrid. Ascultați -mă bine, fiindcă e foarte periculos ce avem de
făcut în noaptea asta și nu vreau ca cineva să riște inutil. Veniți cu min e aici!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
121 Îi conduse până la marginea pădurii. Ridică felinarul și le arătă o potecă îngustă, care
șerpuia printre copacii întune cați și deși. O briză ușoară le flutură prin păr, în momentul în
care pătrunseră în pădure.
— Uitați acolo, le zise Hagrid. Vedeți pata aia argintie, de pe pământ? E sânge de
unicorn. E a doua oară, săptămâna asta, când se întâmplă ca un unicorn să fie rănit.
Miercurea trecută, am găsit unul mort. Acum, trebuie să găsim uni cornul rănit și să -l scăpăm
de chinuri pe bietul animal, d acă nu -l putem vindeca.
— Și dacă acel cineva, care a rănit unicornul, ne găsește el pe noi? întrebă Draco, mort
de frică.
— Nu există nimic în pădure care ar putea să te atace, atâta timp cât ești cu mine și
Colț, îl liniști Hagrid. Și nu părăsiți poteca. Așa, acum ne împărțim în două tabere și căutăm
urme în două direcții. E sânge peste tot, probabil că se chinuie de noaptea trecută, cel puțin.
— Eu vreau să merg cu Colț! se repezi Draco, simțindu -se în siguranță, cu ochii la
colții lui puternici.
— Bine, dar ai grijă, e cam laș, zise Hagrid. Eu, Harry și Hermione o luăm pe aici. Tu,
Neville și Colț, pe acolo. Dacă cineva dă de urma unicornului, trimite în aer steluțe verzi.
Scoteți -vă baghetele și faceți o demonstrație, să văd dacă ați înțeles. Dacă se ivește vreun
pericol, trimiteți steluțe roșii, înțeles? Să mergem! Fiți atenți și mult noroc!
Pădurea era întunecată și cufundată în tăcere. Mai merseră câțiva metri împreună, până
ajunseră la o bifurca ție. Harry, Hermione și Hagrid o luară la stânga, Draco, Neville și Colț,
la dreapta.
Mergeau în tăcere, cu ochii ațintiți la pământ, unde se ve deau din loc în loc pete
argintii, în lumina celor câteva raze de lună, care reușeau să se strecoare printre copacii deși.
Harry observă că Hagrid era foarte îngrijor at.
— Dar nu s- ar fi putut ca unicornul să fi fost ucis sau rănit de un vârcolac? întrebă
Harry.
— Vârcolacul nu este suficient de rapid, îi răspunse Ha grid. Unicornii sunt foarte iuți,
sunt creaturi cu puteri ma gice. N- am mai pomenit până acum vreun uni corn rănit.
Trecură pe lângă un buștean, acoperit cu mușchi. Harry auzea susurul apei, trebuia să fi
fost vreun râuleț prin apropiere. Încă se mai vedeau urme de sânge argintiu, la dreapta și la
stânga potecii.
— Te simți bine, Hermione? șopti Hagrid. Nu te îngrijo ra, nu poate fi așa departe, dacă
e rănit atât de rău, o să -l… Treceți în spatele copacului!
Hagrid îi apucă pe Harry și Hermione și îi împinse în spatele unui stejar falnic. Scoase
o săgeată, o potrivi în arc și ridică arcul, gata de tragere. Toți ascultau cu mare atenție. Se
auzea ceva, ca o pelerină, târâtă pe jos, printre copaci. Hagrid scrută poteca întunecată, dar
peste câteva cli pe, zgomotele dispărură.
— Știam eu! E cineva în pădure, cineva care n -are ce căuta aici! zise Hagrid.
— Un vârcolac? sugeră Harry.
— Nu, nu era nici vârcolac, nici unicorn! zise Hagrid, în cruntându -se. Urmați -mă, dar
cu mare atenție, vă rog.
Înaintară și mai încet, cu urechile ciulite, gata să prindă și cei mai mic zgomot.
Deodată, în poienița din fața lor, ceva se mișcă. De data asta, nu mai încăpea nici o îndoială!
— Cine -i acolo? întrebă Hagrid. Ieșiți din umbră! Sunt înarmat, vă avertizez!
În poieniță își făcu apariția cineva… Să fi fost om? Sau cal? Până la mijloc era om, cu
barba și părul roșu, dar de la mijloc în jos era cal, un cal puternic, cu coada roșie. Harry și
Hermione rămaseră cu gurile căscate.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
122 — Oh, tu erai Ronan? zise Hagrid, ușurat. Ce mai faci? Înaintă și strânse mâna
centaurului.
— Bună seara, Hagrid, zise centaurul, cu o voce tristă. Aveai de gând să tragi în mine?
— Ce să fac, Ronan, trebuie să fiu foarte atent, zise Hagrid, mângâindu -și arcul. E
cineva rău în pădurea asta! Ei sunt Harry Potter și Hermione Granger, studenți la Hog warts.
Iar el e Ronan. E centaur.
— Am vă zut asta, zise Hermione, cu glas pierit.
— Bună seara, zise Ronan. Studenți, da? Și învățați ceva la școala aia de magie?
— Păi…
— Un pic, zise Hermione, timid.
— Un pic. Ei, e și asta ceva, oftă Ronan și își dădu capul pe spate, uitându -se la stele.
Ce tare strălucește Marte, în seara asta!
— Da, fu de acord Hagrid. Ronan, îmi pare bine că te -am întâlnit. Căutăm un unicorn
rănit, ai observat ceva?
Ronan nu răspunse imediat. Se uita în sus, fără să clipească, apoi oftă iar.
— Întotdeauna, inocenții cad v ictime, așa a fost odată, așa e și acum.
— Da, zise iar Hagrid. Dar ai văzut ceva, Ronan, ceva neo bișnuit?
— Marte strălucește foarte tare în seara asta, repetă Ronan, în timp ce Hagrid îl privea
nerăbdător. Neobișnuit de strălucitor…
— Da, dar, cum spuneam, pe aici, pe-aproape, n-ai obser vat ceva neobișnuit, ceva
straniu?
Din nou, Ronan amână răspunsul:
— Da, pădurea ascunde multe secrete…
O mișcare în tufișurile din apropiere îl făcu pe Hagrid să ridice iar arcul, dar nu era
decât alt centaur, cu pă r negru. Era foarte bine făcut, cu o înfățișare mai sălbatică ca Ronan.
— Salut, Bane zise Hagrid. Ce faci?
— Bună seara, Hagrid. Sunt bine, dar tu, ce mai faci?
— Bine, și eu! tocmai îl întrebam pe Ronan dacă n -a văzut ceva neobișnuit, un unicorn
a fost r ănit. Tu n -ai observat ceva ieșit din comun?
Bane trecu lângă Ronan și ridică ochii spre cer:
— E neobișnuit de strălucitor Marte, în seara asta…
— Da, am mai auzit asta, zise Harry, morocănos. Ei bine, dacă auziți sau vedeți ceva
straniu, anunțați -ne, n oi plecăm acum.
Harry și Hermione se luară după Hagrid, cu ochii la centauri, până îi pierdură din
vedere.
— Niciodată nu poți obține un răspuns clar din partea unui centaur! izbucni Hagrid. Nu
știu altceva, decât să privească la stele, nu -i interesează nimic din tot ce se află la o distanță
mai mică decât Luna.
— Și sunt mulți centauri în pădure? întrebă Hermione.
— O, nu, numai câțiva. Nu se amestecă mai cu nimeni, dar întotdeauna pot schimba o
vorbă cu ei când mi se face urât. Centaurii știu multe luc ruri, dar nu prea le spun oricui…
— Nu crezi că zgomotul pe care l -am auzit mai înainte era al unui centaur? întrebă
Harry.
—- Nu prea suna a tropot de copite, nu? Nu, nu cred. Părerea mea este că nu era zgomot
de centauri, n-am mai auzit astfel de zgomo t până acum, prin pădure…
Continuară să înainteze printre copacii deși și întunecați. Harry se tot uita nervos peste
umăr. Avea sentimentul ciudat că erau urmăriți. Era foarte fericit că Hagrid arcul lui enorm

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
123 era cu ei. Tocmai trecuseră de un cot al po tecii, când Hermione îl apucă pe Hagrid de braț.
— Hagrid, uite! Steluțe roșii! Ceilalți au probleme!
— Voi doi, așteptați aici. Stați pe potecă, vin imediat după voi!
Îl auziră strivind crenguțele sub pașii lui uriași. În curând nu mai răzbă tu nici un
zgomot până la ei și amândoi se priviră, îngroziți. Se auzeau numai frunzele foșnind în jurul
lor.
— Nu cred că au pățit ceva, zise Hermione. Tu, ce zici?
— Nu-mi pasă de Draco, dar dacă i se întâmplă ceva lui Neville… Numai din vina
noastră, se află el în pădurea asta…
Minutele se scurgeau cu greu. Își ascuțiseră urechile la maximum. Lui Harry i se părea
că percepe fiecare zgomot al pădurii. Auzea chir foșnirea celor mai mici rămurele. Ce se
întâmpla? Unde erau ceilalți?
În sfârșit, se auziră trosnete și Hagrid își făcu apariția. Îi luase cu el și pe Draco și
Neville. Colț nu lipsea nici el. Hagrid turba de furie. Draco se strecurase în spatele lui
Neville și îl speriase, ca să se distreze puțin. Neville intrase în panică și scăpărase steluț e
roșii.
— Ar trebui să ne considerăm norocoși dacă mai prindem pe cineva în noaptea asta, cu
tot tămbălăul pe care l -ați făcut! Nu avem ce face, schimbăm grupurile. Hermione și Neville
rămân cu mine, iar tu, Harry, Colț și prostul ăsta mergeți împreună. Îmi pare rău, îi șopti
Hagrid lui Harry, dar cred că îi va fi imposibil să te sperie pe tine. Trebuie să ne terminăm
treaba, în noaptea asta!
Așa că Harry se afundă în pădure, cu Draco și Colț. Merseră cam o jumătate de oră,
înaintând tot mai adânc în pădur e, până ce poteca dispăru cu totul, din cauza copacilor tot
mai deși. Erau urme argintii pe trunchiurile copacilor, ca și cum biata creatură se târâse în
chinuri groaznice până aici. Uitându -se printre ramurile împletite ale unui unui ste jar bătrân,
Harry văzu o poieniță.
— Uite! zise el și îl opri cu mâna pe Draco.
Pe pământ se vedea ceva de un alb strălucitor. Se mai apropiară puțin.
Da, era un unicorn, dar era mort. Harry se întristă. Nu văzuse niciodată ceva atât de
frumos. Picioarele lui zvelte erau r ăsucite într -o poziție ciudată, așa cum se prăbușise la
pământ, și sângele argintiu împroșcase toate frunzele din jur.
Harry mai înaintă un pas, când, deodată, un sunet îi îngheță sângele în vene. La
marginea poieniței, se mișcă un tufiș, iar din el își făcu apariția o figură, acoperită cu o glugă.
Harry, Draco și Colț stăteau nemișcați. Individul cu glugă se apropie de unicorn, se aplecă
spre rana lui și începu să -i soarbă sângele.
— AAAAAAAH!
Teribilul strigăt îi scăpase lui Draco. Și el și Colț se ascu nseră imediat. Individul ridică
privirile și îl țintui pe Harry. De pe fruntea lui picura sânge de unicorn. Se ridică în picioare
și se îndreptă spre Harry, care înlemnise de frică.
Apoi, simți o groază cumplită, cum nu i se mai întâmplase vreodată, iar cicatricea de pe
frunte păru să -i ia foc. Orbit pe jumătate, Harry se clătină și se dădu câțiva pași îna poi. Auzi
zgomote de copite în spatele lui, venind în galop, și ceva îi sări înainte, atacându -l pe
individul cu glugă.
Durerea din cap era așa de mare , încât Harry căzu în ge nunchi. Îi trebui un minut sau
două ca să -și revină. Când își ridică privirea, individul dispăruse. Deasupra lui stătea aple cat
un centaur. Nu era nici Ronan, nici Bane, acesta părea mai tânăr și avea părul de un blond
auriu.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
124 — Ai pățit ceva? întrebă centaurul, ridicându -l pe Harry.
— Nu, n -am nimic, mulțumesc, zise Harry. Dar cine era arătarea aia?
Centaurul nu răspunse. Avea ochii uimitor de albaștri, ca niște safire. Se uită cu atenție
la Harry, mai ales la cicatricea de pe frun tea lui, care se iritase și ieșea mai mult în evidență.
— Ești Potter, zise centaurul. Mai bine te -ai întoarce la Hagrid, pădurea nu este un loc
sigur, mai ales pentru tine. Poți să călărești? Ar fi mai simplu așa.
— Numele meu este Firenze, zise centaurul și se lăsă cât mai jos, ca să poată Harry
încăleca.
Din partea cealaltă a poieniței se auziră alte tropote. Erau Ronan și Bane, care, după
sudoarea de pe crupele lor, se ve dea că alergaseră neîntrerupt până aici.
— Firenze, tună Bane. Ce -i cu tine, n-ai pic de rușine? E un om pe spinarea ta? Ce, ești
tu, un catâr amărât?
— Știi cine e băiatul ăsta? îl întrebă Firenze. E băiatul familiei Potter. Cu cât părăsește
mai repede pădurea, cu atât mai bine!
— Ce tot spui tu, acolo, Firenze? urlă Bane. Ai uitat că am jurat să nu ne răzvrătim
împotriva cerului? N -am citit noi în stele ce urmează să se întâmple?
Ronan bătu nervos cu copita în pământ.
— Sunt sigur că Firenze nu a vrut să facă decât bine, îi luă el apărarea.
Bane zvârli cu copitele din spate, înfuriat.
— Să facă bine! Și ce ne pasă nouă? Noi trebuie să avem o singură grijă, să citim în
stele, nu să alergăm după oameni, prin pădurea noastră, ca niște măgari de rând!
Firenze se ridică nervos pe picioarele din față, încât Harry trebui să se țină de umerii
centaurului, ca să nu cadă.
— Nu vezi unicornul de acolo? îl certă Firenze pe Bane. Nu înțelegi de ce a fost ucis?
Sau nu ți -au spus stelele și acest secret? O să lupt împotriva celor care stau la pândă în
pădurea asta, da, alături de oameni, dacă o să fie nevoie!
Și Firenze făcu stânga împrejur, cu Harry în spate, lăsân du-i în urmă pe Bane și Ronan.
Harry nu înțelegea despre ce era vorba.
— De ce era așa de supărat Bane? întrebă Harry. Și ce a fost acea arătare de care m -ai
salvat tu?
Firenze încetini puțin, îl sfătui pe Harry să aplece capul, ca să nu se lovească de vreo
ramură, dar nu răspunse nici acum la întrebarea lui Harry. Continuară să meargă în tăcere,
printre copaci, foarte mult timp, încât Harry fu con vins că Firenze nu avea de gând să -i mai
adreseze vreun cuvânt. Tocmai treceau printr- o porțiune de pădure unde copacii se
îndesiseră foarte tare, când Firenze se opri și zise:
— Harry, tu știi la ce folosește sângele de unicorn?
— Nu, răspunse Harry, uimit de așa o întrebare. Noi folosim la poțiuni numai cornul și
părul din coada lui.
— Asta fiindcă este monstruos să ucizi un unicorn, continuă Firenze. Numai cineva
care nu are nimic de pierdut și imens de câștigat ar face o astfel de grozăvie. Sângele de
unicorn te ține în viață, chiar dacă ești la un pas de moarte, dar trebuie să plătești un preț
cumplit. Pentru că ai ucis ceva atât de pur și frumos, inocent și lipsit de apărare, urmează să
duci o viață blestemată, din momentul în care sângele de unicorn îți atinge buzele. Harry își
ațintise pr ivirile pe creștetul lui Firenze, care devenise argintiu, sub razele lunii.
— Dar cine ar putea fi așa de disperat? întrebă Harry. Decât să fii blestemat pe viață,
mai bine moartea, nu- i așa?
— Așa e, zise și centaurul, dar numai dacă trebuie să rămâi în viață până bei altceva,

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
125 care îți dă forță și putere deplină, ceva care îți conferă nemurire! Domnule Potter, știi ce se
află acum în școală, sub strașnică pază?
— Da, Piatra Filozofală! Ah, da… Elixirul vieții! Dar cine…
— Nu știi pe nimeni care a așteptat toți acești ani să capete iar puteri absolute, care s -a
agățat de viață, așteptând să se răzbune?
Harry își simți inima ca într -un clește. Pe deasupra foșne tului copacilor, îi veni în minte
vocea lui Hagrid și ce îi spu sese el, când se întâlniseră pr ima oară: „ Unii cred că ar fi murit,
dar eu zic că sunt baliverne. Nu cred că avea în el ceva omenesc, ca să poată să moară” .
— Vrei să spui că era Cap -de…
— Harry, Harry! Ești întreg?
Era Hermione, care alerga spre ei, dea lungul potecii. Hagrid gâfâia în urma ei.
— N-am pățit nimic, răspunse Harry, neștiind prea bine ce zice. Unicornul e mort,
Hagrid, e în poienița din zare.
— Te las aici, îi spuse Firenze, în timp ce Hagrid alerga să examineze unicornul. Ești în
siguranță acum.
Harry coborî de pe spate le centaurului.
— Mult noroc, Harry Potter, mai zise centaurul. Uneori, chiar centaurii au interpretat
prost prezicerile stelelor. Sper ca acesta să fie unul dintre acele cazuri.
Se întoarse și se afundă în desișul pădurii, lăsându -l pe Harry, tremurând din toate
încheieturile.

*

Ron adormise în camera de zi, tot așteptându -i pe ei să se întoarcă. Bodogănea ceva
despre Vâjthaț, când Harry îl scutură zdravăn, ca să -l trezească. În câteva secunde, era treaz
de-a binelea, iar Harry se apucă să le povestească, lui și Hermionei, ce se întâmplase în
pădure.
Harry n- avea astâmpăr, pășea în sus și în jos, prin fața căminului. Încă mai tremura.
— Plesneală vrea Piatra pentru Cap -de-Mort… care așteaptă, ascuns în pădure… Și noi
credeam că Plesneală vrea să se î mbogățească…
— Să nu -i mai spui numele Știi -Tu-Cui, îl rugă Ron, înspăimântat că ar putea fi auziți.
Dar Harry nu -l auzi, nu mai era atent.
— Firenze m-a salvat, dar n-ar fi trebuit s- o facă… Bane era furios foc pe el… Spunea că
nu trebuie să te amesteci și să schimbi prezicerile stelelor… Probabil că centaurii citiseră în
stele că se va întoarce… Cap -de-Mort! Bane crede că Firenze trebuia să -l lase pe
Cap-de- Mort să mă omoare, așa cum scrie în stele…
— Te rog, nu -i mai pronunța numele, șopti Ro n, îngrozit.
— Deci, acum nu mai am de așteptat decât până ce Plesneală reușește să fure Piatra
Filozofală, continuă Harry, în nebunit, apoi, Cap-de- Mort va putea să vină după mine și să
mă omoare… Sper ca Bane să fie mulțumit…
Hermione era îngrozită, dar tot mai găsi câteva cuvinte de consolare:
— Harry, toată lumea știe că singurul de care se teme Știm -Noi-Cine este Dumbledore
și atâta timp cât el este lângă tine, Știm -Noi-Cine nu va îndrăzni să se apropie de tine.
Oricum, unde scrie că centaurii nu se mai pot înșela și ei?! Așa cum ne -a spus profesoara
McGonagall, arta prezi cerii este foarte imprecisă.
Începea să se lumineze, când terminară ei de vorbit. Ple cară să se culce, extenuați, cu
gâturile uscate. Dar surprizele nopții nu se terminaseră.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
126 Când trase pătura, ca să intre sub ea, văzu pelerina lui fermecată și un bilețel, pe care
scria: „Pentru orice eventua litate! ”

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
127
— CAPITOLUL XVI —
PRIN UȘA SECRETĂ

În toți anii care urmară, Harry nu găsi o explicație pentru felul în care reușise să ia toate
examenele, când, în acele momente, aștepta, din clipă în clipă, să se deschidă ușa și
Cap-de- Mort să se repeadă asupra lui să -l nimicească.
Totuși, zilele se târau una după alta și nu era nici o îndoială că Fluffy era la post, în
spatele ușii zăv orâte.
Se făcuse extrem de cald, mai ales în clasele în care dă deau ei testele scrise. Li se
dăduseră pene de scris noi, special pentru examene, care fuseseră vrăjite cu un descântec
contra copiatului.
Dădeau și probe practice. Profesorul Flitwick îi verifica dacă știu dansul în jurul
cazanului cu poțiuni, iar profesoara McGonagall îi privea cu mare atenție cum transformă un
șoarece într -o tabacheră. Le dădea puncte, în funcție de cât de frumos arăta tabachera, dar le
scădea puncte, dacă avea un cât de mic defect. Plesneală îi agita pe toți, când îi sim țeau
suflarea în ceafă, atât de îndeaproape îi urmărea, în timp ce ei se străduiau să facă poțiunea
uitării.
Harry se străduia să facă totul cât putea mai bine, încercând să nu ia în seamă zvâcnirile
din cap, care nu- l mai pără siseră, de când cu întâmplările din pădure. Neville credea că Harry
era nervos din cauza examenelor, când îl vedea că nu dormea noaptea, dar Harry era trezit,
de fapt, de vechile lui coșmaruri, numai că acum erau și mai înfiorătoare, fiindcă în ele
apărea și acea creatură, cu ochi răi, de pe fruntea căreia se scurgeau picături de sânge de
inorog.
Poate fiindcă nu văzuseră ce văzuse Harry, poate fiindcă nu aveau cicatrice arzătoare
pe frunte, dar Ron și Hermione nu erau atât de îngrijorați că Piatra Filozofală ar putea fi fu –
rată, așa cum era Harry. Cap -de-Mort îi îngrozea și pe ei, de sigur, dar nu îi tortura în visurile
lor. Erau atât de ocupați cu recapitulările, încât nu mai aveau timp să se gândească la ce pune
la cale Plesneală sa u oricine altcineva.
Ultimul examen era la „Istoria Magiei ”. O oră de întrebări și răspunsuri, legate de vechi
magicieni înaripați, care au inventat ceaune care amestecau singure poțiunile, și aveau să fie
liberi, liberi o săptămână întreagă, până li se dă deau rezultatele. Când stafia profesorului
Binns le spuse să lase penele jos și să răsucească sulurile de pergament, Harry uită de grijile
lui și se bucură, alături de ceilalți.
— A fost mult mai ușor, decât mă așteptam, remarcă Her mione, îndreptându-se, alături
de ceilalți colegi, spre curtea școlii, scăldată în razele soarelui. Nici nu trebuia să mai învăț și
despre Codul Vârcolacilor din 1637, și nici despre revolta lui Elfric cel Bun.
Hermionei îi plăcea să revadă ce scrisese la examene, dar de data asta Ron declară că
nu are chef, așa că plecară să se plimbe înspre lac, unde se așezară sub un copac. Gemenii
Weasley și Lee Jordan chinuiau un calmar gigant, gâdilându -i tentaculele.
— Am terminat cu învățatul! suspină Ron, fericit. Nu mai fi așa preocupat , Harry, mai
avem o săptămână până aflăm cât de prost am făcut, avem tot timpul să ne întristăm atunci!
Harry își frecă fruntea.
— Tare aș vrea să știu ce înseamnă asta, zise Harry. Mă doare cicatricea. S -a mai
întâmplat și altă dată, dar nu chiar atât de des.
— Du-te la Madam Pomfrey! îi sugeră Hermione.
— Dar nu sunt bolnav, zise Harry, cred că e un avertis ment… pentru ce va urma…

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
128 Ron nu se putea gândi la nimic, era prea cald.
— Relaxează -te, Harry, Hermione are dreptate, Piatra Filozofală e în siguranță, atâta
timp cât Dumbledore este prin apropiere. Oricum, nimic nu ne- a dat de înțeles că Plesneală a
găsit mijlocul de a trece de Fluffy. Aproape că i -a smuls piciorul, n- o să mai încerce așa
curând. Și o să ajungă mai degrabă Neville să joace Vâjthaț, până să -l trădeze Hagrid pe
Dumbledore.
Harry aprobă din cap, dar avea o stranie senzație că uitase să facă ceva, ceva foarte
important. Când încercă să vor bească despre acest lucru cu Hermione, ea îi zise:
— E din cauza stresului de la examene. M-am trezit în mie zul nopții și am început
să-mi răsfoiesc notițele de la „ Trans figurări” . Abia într-un târziu mi- am dat seama că
dădusem examenul acela.
Dar Harry era ferm convins că sentimentul de nesiguranță pe care îl avea el nu era legat
de oboseală, în nici un caz. Văzu o bufniță pe cerul senin și se gândi că numai Hagrid îi
trimisese lui mesaje. Da, bunul și credinciosul Hagrid, care nu avea să -l trădeze niciodată pe
Dumble dore… era sigur… niciodată… Doar dacă…
Harry sări în picioare.
— Unde te duci? se miră Ron.
— M-am gândit la ceva, zise Harry, livid. Trebuie să mer gem acum la Hagrid…
— De ce? întrebă Hermione, străduindu -se să înțeleagă.
— Nu vi se pare ciudat că Hagrid își dorea atât de mult un dragon și, ca din senin, apare
un individ cu un ou de dra gon? Câți ar îndrăzni să poarte cu ei ceva interzis de legea
vrăjitorilor? Și l -a găsit pe Hagrid… ca din întâmplare… Cum de nu m -am gândit la asta până
acum?
— Ce vrei să spui? întrebă Ron, dar Harry o zbughise spre pădure.
Hagrid stătea la soare, în fața casei, și curăța mazăre cu mânecile și manșetele de la
pantaloni suflecate.
— Salut, îi întâmpină el, zâmbind. Ați terminat examenele? Vreți ceva de băut?
— Da, zise Ron, te rugăm.
Dar Harry i -o tăie brusc:
— Nu, mulțumim, dar ne grăbim. Hagrid, vreau să te întreb ceva. Mai ții minte noaptea
în care l -ai câștigat pe Norbert? Cum arăta străinul de la care l -ai câștigat?
— Nu știu, că nu și -a scos gluga de pe cap, răspunse Hagrid.
Îi văzu pe toți trei rămânând atenți și ridicând din spr âncene.
— Dar nu- i nimic ciudat aici, încercă Hagrid să le explice. Vin fel de fel de indivizi la
cârciuma din sat și nu e de mirare că nu și -a ridicat gluga, dacă era, cumva, vreun trafi cant de
ouă de dragon…
Harry se așeză pe jos, lângă castronul cu mazăre.
— Și despre ce ai vorbit cu el, Hagrid? Ai menționat cumva ceva despre Hogwarts?
— S-ar fi putut, admise Hagrid, încruntându- se, în timp ce încerca să -și aducă aminte.
Da, m -a întrebat ce fac și i -am spus că sunt paznic de vână toare… M-a mai întrebat ce fel de
animale am în grijă și i -am spus… Și i -am mai spus că mi -am dorit un dragon, de când mă
știu. Apoi… Nu -mi mai amintesc prea bine, că mă tot cinstea cu câte o băutură… Da, mi -a
mai spus că are un ou de dragon și că l-aș putea câștiga la cărți, dacă vroiam… Dar mai întâi
vroia să fie sigur că sunt în stare să am grijă de el, nu vroia să încapă pe mâinile oricui… Așa
că i-am spus că, în comparație cu Fluffy, un dragon e floare la ureche…
— Și… părea interesat d e Fluffy? îl mai iscodi Harry, încer când să pară cât mai liniștit.
— Păi, sigur… Câți câini cu trei capete ai mai întâlnit până la Hogwarts?! Așa că i -am

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
129 spus că puteai face ce vrei cu Fluffy, dacă știai cum să -l iei: îi cânți ceva și el adoarme ime –
diat, ca un…
Hagrid se opri, îngrozit.
— Nu trebuia să -i fi spus asta! Am uitat că i -am spus! Hei, dar unde plecați?
Harry, Ron și Hermione nu scoaseră o vorbă până nu ajunseră în marele hol de la
intrare, care părea mohorât și întunecat, în comparație cu v remea de afară.
— Trebuie să mergem la Dumbledore, hotărî Harry. Ha grid s- a scăpat față de un străin,
cum poate fi domolit Fluffy, și acel necunoscut cu glugă, nu putea fi decât Cap -de-Mort sau
Plesneală! N -a fost greu să -i smulgă lui Hagrid informația, după ce l -a îmbătat criță. Sper,
numai, să ne creadă Dumbledore. Firenze ar putea să confirme, dacă nu s -ar opune Bane.
Unde este biroul lui?
Priviră în jur, confuz, sperând să descopere un semn care să -i îndrepte în direcția
corectă. Nu știau unde îl pot găsi pe Dumbledore și nu auziseră ca cineva să fi fost chemat
vreodată la el.
— Trebuie să… Începu Harry, dar o voce îl opri brusc.
— Ce căutați înăuntru?
Era profesoara McGonagall, cu un teanc de cărți sub braț.
— Vrem să mergem la domnul profesor Dumb ledore, răspunse Hermione, cu curaj,
spre marea mirare a lui Ron și Harry.
— Să mergeți la domnul profesor Dumbledore? repetă profesoara McGonagall, ca și
cum era sigură că acolo se ascundea ceva suspect. Și de ce, dacă nu sunt indiscretă?
Harry înghiți în sec. Și acum, ce aveau de făcut?
— E secret, zise el, dar regretă imediat că o făcuse, fiindcă nările profesoarei
McGonagall începură să freamăte.
— Profesorul Dumbledore a plecat acum zece minute, zise ea, cu răceală. O bufniță i -a
adus un mesaj urgent de la Ministerul Magiei și a plecat de îndată la Londra.
— A plecat? întrebă Harry, îngrijorat. Deja?
— Profesorul Dumbledore e un mare magician, Harry Potter, și are o groază de lucruri
de făcut…
— Dar este foarte important…
— Adică ce ai tu de spus e mai important ca Ministerul Magiei, Potter?
— Doamnă profesoară, vă rog, o imploră Harry, dând la o parte orice fel de precauție,
era vorba de Piatra Filozofală…
La orice s- ar fi așteptat profesoara McGonagall, dar la asta nu, cu certitudine. Cărțile îi
scăpară de sub braț și ea nu se aplecă să le ridice.
— Cum de știți despre ea? întrebă McGonagall.
— Doamnă profesoară, cred… știu că Ples… că cineva vrea să fure Piatra Filozofală.
Trebuie să vorbesc cu domnul pro fesor Dumbledore.
Îl privi printre g ene, cu un amestec de surprindere și suspiciune.
— Profesorul Dumbledore vine înapoi mâine dimineață, zise ea, în cele din urmă. Nu
știu cum ați aflat de ea, dar fiți liniștiți, e la loc sigur, nimeni nu o poate fura, este mult prea
bine păzită și protejat ă.
— Dar, doamnă…
— Potter, știu eu prea bine ce spun, zise ea, scurt, și se aplecă să ridice cărțile. Mai bine
vă duceți afară și vă bucu rați de soare.
Dar ei nu se duseră.
— La noapte o să se întâmple! zise Harry, după ce plecă profesoara McGonagall. La

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
130 noapte, Plesneală o să se strecoare prin ușa secretă. A găsit tot ce căuta și l -a îndepărtat și pe
Dumbledore. El i- a trimis acea înștiințare, sunt sigur! Ministrul Magiei o să aibă o surpriză
de zile mari, când o să -l vadă pe Dumbledore acolo…
— Dar ce putem face noi ca să…
Hermione se opri brusc. Ron și Harry se întoarseră pe călcâie. Plesneală era acolo!
— Bună ziua, zise el, mai amabil ca de obicei. Toți trei se holbară la el.
— N-ar trebui să stați aici, într -o zi atât de frumoasă, mai zise el, cu un zâmbet strâmb.
— Tocmai vroiam să… Începu Harry, fără să aibă habar cum avea să continue.
— Ar trebui să fiți mai atenți, zise Plesneală. Dacă v -ar vedea cineva înăuntru pe un
timp așa frumos și -ar închipui că puneți ceva la cale, iar Cercetașii n u-și mai pot permite să
piardă și alte puncte, nu -i așa?
Harry se înroși la față. Se întoarseră să iasă afară, dar Plesneală îi chemă înapoi.
— Ține minte, Potter, dacă te mai prind o singură noapte, bântuind pe culoare, o să am
grijă, personal, să fii exm atriculat! La revedere!
Și se îndreptă în direcția cancelariei. Afară, pe treptele de piatră, Harry se întoarse spre
ceilalți.
— Da, uitați cum facem, zise el, grăbit. Unul dintre noi trebuie să -l spioneze pe
Plesneală. Să -l aștepte la ieșirea din cancelarie și să se ia după el, dacă e nevoie. Hermione,
cred că tu ai putea face cel mai bine acest lucru.
— Și de ce eu, dacă nu e cu supărare?
— E de la sine înțeles! Tu poți pretinde că -l aștepți pe Flitwick știi tu de ce… Oh,
domnule profesor, cred că la î ntrebarea 14 b… o maimuțări Ron.
— Ia mai termină odată, se supără Hermione, dar fu de acord și se puse pe așteptat, în
fața cancelariei.
— Iar noi ne ducem pe coridorul de la etajul trei, îi zise Harry lui Ron. Hai!
Dar partea asta a planului dădu greș. Pe coridorul de la etajul trei le ieși în cale
profesoara McGonagall și de data asta se supără de -a binelea.
— Cred că vă închipuiți că e așa ușor să treci de un pachet de farmece și descântece,
zise ea. Ajunge cu prostiile astea! Dacă vă mai prind pe aici, fie și numai prin apropiere, vă
iau alte cincizeci de puncte! Da, Weasley, din propria mea casă!
Harry și Ron se întoarseră în camera de zi. Tocmai re marcase Harry că era bine că
măcar Hermione era pe ur mele lui Plesneală, când portretul se deschise și apăru Her mione.
— Îmi pare rău, Harry, dar, când a ieșit din cancelarie, Plesneală m -a întrebat ce
căutam acolo. I -am zis că îl aștept pe Flitwick, așa cum ne -am înțeles, dar el s -a dus și l -a
chemat, iar cât vorbeam eu cu Flitwick, nu știu unde a disp ărut.
— Deci, nu -mi mai rămâne nimic altceva de făcut, zise Harry.
Cei doi îl priviră. Era palid, iar ochii îi sclipeau.
— Mă duc la noapte să încerc să iau eu primul Piatra, asta o să fac!
— Ai înnebunit! sări Ron.
— Nu se poate, zise și Hermione. După toate advertismentele profesoarei McGonagall
și ale lui Plesneală, ai să fii exmatriculat, cu siguranță!
— Și ce? strigă Harry. Nu înțelegeți că dacă Plesneală apucă să fure piatra,
Cap-de-Mort revine? N- ați auzit cum a fost pe vremea când încerca el să pună stăpânire
peste toate? Nu va mai fi nici un Hogwarts, din care să pot fi exmatriculat! O să dărâme
castelul sau o să -l transforme într- o școală de învățat magia neagră! N -o să mai conteze dacă
pierdem puncte, ați înțeles? Credeți că vă va lăsa în pace, pe voi și familiile voastre, dacă
Cercetașii câștigă Cupa Caselor? Dacă sunt prins, înainte de a pune mâna pe Piatra

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
131 Filozofală, o să trebuiască să mă întorc la familia Dursley și să -l aștept pe Cap -de-Mort
acolo! Asta înseamnă că o să mor ceva mai târziu, fiindcă eu n -o să trec niciodată de partea
magiei negre! O să intru prin ușa secretă, la noapte, și nimic din ce mi -ați putea spune n -o să
mă oprească! Cap -de-Mort mi- a omorât părinții, ce, ați uitat?
Și-i privi sfidător.
— Ai dreptate, Harry, zise Herm ione, abia șoptit.
— O să-mi pun Pelerina Fermecată, bine că n -am pierdut- o acolo, pe terasă!
— Dar o să încăpem toți trei sub ea? întrebă Ron.
— Toți… trei?!
— Păi, sigur! Doar nu credeai că o să te lăsăm să mergi sin gur?
— Sigur că mergem și noi, zise și Hermione, foarte hotărâtă. Cum crezi c -o să poți lua
Piatra, fără ajutorul nostru? Mă duc să mă mai uit prin cărți, poate mai găsesc ceva care să ne
ajute…
— Dar, dacă ne prind, o să fiți și voi exmatriculați!
— Nu cred! făcu Hermione cu ochiul. Fli twick mi- a spus, în mare secret, că am luat
examenele cu maximum de punc taj. Doar n -or să renunțe la mine, după asta, nu?

*

După prânz, se așezară în camera de zi, pe câte un fotoliu, în direcții opuse. Nu -i
deranjă nimeni. Nimeni nu vorbea cu Harry și Hermione, după toate cele întâmplate. Era
prima seară, când acest lucru nu -l deranja pe Harry. Her mione răsfoia cărțile, sperând să
găsească ceva care i -ar pu tea ajuta. Harry și Ron se gândeau la ce aveau de făcut.
Încet, încet, camera de zi se goli, p e măsură ce colegii lor se duceau la culcare.
— Hai, du- te și ia pelerina, îl îndemnă Ron, când Lee Jordan părăsi, ultimul, camera de
zi. Luă pelerina și ochii îi căzură pe flautul pe care Hagrid i -l dăduse de Crăciun. Îl luă și pe
el, cu gând să -l adoarm ă mai ușor pe Fluffy. Nu prea avea voce bună.
Coborî în fugă în camera de zi.
— Să încercăm pelerina aici, să vedem dacă ne cuprinde. Dacă vede Filch vreun picior,
umblând de unul singur…
— Ce faceți? strigă o voce, dintr -un colț al încăperii.
Și apăru Neville, din spatele unui fotoliu, ținându -l strâns în brațe pe Trevor, broscoiul
lui.
— Nimic, Neville, nimic, zise Harry, ascunzând repede pe lerina, la spate.
Neville se uită la fețele lor vinovate.
— Iar ieșiți, nu?
— Nu, nu, nu, zise Hermione. Nu ieșim nicăieri! De ce nu te duci tu să te culci, mai
bine?
Harry aruncă o privire spre pendulă, nu mai puteau pierde nici o clipă. Poate că exact în
acel moment Plesneală se chinuia să -l adoarmă pe Fluffy.
— Nu puteți pleca! zise Neville, hotărât. Iar o să ne ia puncte. Cercetașii or să fie în
mare dificultate!
— Neville, înțelege odată, e un lucru de mare importanță! îl imploră Harry.
Dar Neville, era evident, se gândea la o soluție disperată.
— O să… O să mă lupt cu voi, ca să vă opresc! declară el.
— Neville, izbucni Ron, dă -te la o parte din fața ieșirii și nu te mai purta ca un prost!
— Să nu mă faci prost, auzi? Și când te gândești că tocmai tu mi -ai spus că trebuie să le

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
132 ții piept oamenilor!
— Da, dar nu nouă, Neville! zise Ron, exasperat. Neville hab ar n-ai ce rău faci!
Făcu un pas spre Neville și acesta scăpă broscoiul din brațe.
— Hai, să vedem! Lovește -mă! se cocoși Neville, strângând pumnii. Sunt gata!
Harry se întoarse spre Hermione.
— Fă ceva, te rog, o imploră Harry, ajuns și el la capătul răbd ărilor.
Hermione făcu un pas spre Neville.
— Neville, începu ea, îmi pare foarte rău, dar…
Și ridică bagheta, o îndreptă spre Neville și bolborosi:
— Petrificus Totalus!
Brațele lui Neville coborâră pe lângă trup, picioarele se apropiară și întregul corp îi
deveni rigid. Neville căzu ca un bolovan, ai fața la pământ.
Hermione se grăbi să -l întoarcă ușurel cu fața în sus.
Fălcile lui Neville erau încleștate, neputând să scoată nici cel mai mic sunet. Numai
ochii i se roteau în orbite, privindu- i cu groază .
— Ce i- ai făcut? șopti Harry, speriat.
— I-am aplicat vraja „Legare corporală completă” , zise Her mione, necăjită. Oh,
Neville, îmi pare așa de rău!
— A trebuit, Neville, încercă să -l liniștească Harry. N -avem timp să -ți explicăm, rabdă
și tu puțin!
— O să înțelegi mai târziu, Neville, îi spuse și Ron, în timp ce se înfășurau toți trei în
Pelerina Fermecată.
Dar faptul că îl lăsaseră pe Neville în starea aceea li se păru un semn rău. Cu nervii în
pioneze, orice umbră a vreunei statui li se părea a fi Fil ch, orice adiere de vânt le aducea
aminte de Peeves și îl și vedeau repezindu -se asupra lor.
Când să urce primul rând de trepte, o văzură în capul scărilor pe Doamna Norris, stând
la pândă.
— Hai să -i tragem un picior, măcar de data asta! îi șopti Ron lui Harry, dar Harry
scutură din cap.
Pășiră cu multă grijă pe lângă ea. Doamna Norris își roti ochii bulbucați, dar nu se
mișcă din loc.
Nu se întâlniră cu nimeni altcineva, până când ajunseră la scările care duceau la etajul
trei. Peeves meșterea ceva pe la jumătatea scărilor, slăbind clamele care țineau mocheta, ca
să alunece cine trecea pe acolo.
— Cine e acolo? zise el, pe când cei trei urcau spre el. Își strânse ochii negri, mici și răi,
și mai zise:
— Știu că sunteți în apropiere, chiar dacă nu vă văd. Ce sunteți, demoni, duhuri, stafii
sau afurisiți de studenți?
Se ridică în aer și se uită pieziș.
— Da, ar trebui să -l chem pe Filch, așa trebuie să fac, dacă simt că se strecoară ceva
nevăzut.
Lui Harry îi veni brusc o idee.
— Peeves, Baro nul Sângeros are motivele lui să rămână invizibil, șuieră Harry, cu o
voce răgușită.
Peeves aproape că se prăbuși la pământ, de uimire. Își reveni la timp, se dădu la o parte
să facă loc și zise:
— Mii de scuze, Sângerosule, Baroane, domnule, cârâi Peeves , slugarnic. Am greșit…

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
133 Oh, ce greșeală! Nu te -am văzut… Sigur, cum să te văd, dacă ești invizibil? Iartă -l pe
nevolnicul de Peeves… Ia- o ca pe o glumă nevinovată…
— Eu am de lucru, Peeves, hârâi iar Harry, nu mă joc, așa că fă bine și nu sta pe -aici în
seara asta!
— Da, domnule, sigur, așa o să fac, fiți sigur, zise Peeves, ridicându -se iar în aer. Sper
să reușiți să duceți la bun sfârșit tot ce aveți de gând să faceți! N -o să vă mai deranjez.
Și o șterse, cât putu de repede.
— Extraordinar, Harry! îl felicită Ron.
După câteva secunde, se aflau în fața ușii interzise și aceasta era deja întredeschisă.
— Asta e, Plesneală a trecut deja de Fluffy, șopti Harry. În fața ușii deschise, Ron și
Hermione părură să ezite, copleșiți de ce aveau de făcut. Sub pelerină, Harry se în toarse spre
ei și le zise:
— Încă mai aveți timp să vă răzgândiți. Puteți să vă întoarceți, nu mă supăr. Vă dau și
pelerina, eu tot n- o să mai am nevoie de ea acum.
— Lasă prostiile, îl dojeni Ron.
— Mergem cu tine, zise și Hermione.
Harry împinse ușa. Imediat, se auziră mârâieli groaznice, prin toate cele șase nări ale
câinelui. Deși nu îi vedea, mon strul îi simțea.
— Ce e aia de la piciorul lui? întrebă Hermione.
— Pare o harpă, zise Ron. Cred că așa l -a adormit Ples neală.
— Probabil că se trezește când te oprești din cântat, zise Harry, duse la gură flautul,
făcut de Hagrid, și suflă.
Nu reuși să încropească o melodie, propriu -zis, dar încă de la primele sunete, animalul
începu să moțăie. Harry abia dacă mai respira. Curând, mârâielile încetară, câinele își îndoi
genunchii și în curând căzu pe podea, complet ador mit.
— Nu te opri din cântat, îl avertiză Ron pe Harry, în timp ce ieșeau de sub pelerină și se
îndreptau spre ușa secretă.
Puteau simți mirosul și răsuflarea câinelui, atât de mult se apropiară de cele trei capete
uriașe.
— Cred că ușa asta se deschide fără nici o problemă, zise Ron, trăgând cu ochiul la
câine. Vrei să intri tu prima, Hermione?
— În nici un caz!
— Bine, intru eu.
Ron strânse tare din dinți și păși peste labele animalului. Se aplecă și trase de inelul
ușii, care se dădu imediat în lături.
— Ce vezi? întrebă Hermione, îngrijorată.
— Deocamdată nimic, e întuneric beznă. Nu e nimic pe care să putem coborî, cred că o
să trebuiască să ne lăsăm să cădem în gol.
Harry, care continua să cânte din flaut, îi făcu semn lui Ron și arătă spre el însuși.
— Vrei să intri tu primul? întrebă Ron. Nu știu cât de adânc e. Dă -i flautul lui
Hermione, să cânte ea, ca să -l țină adormit.
Harry îi întinse flautul Hermionei. În secunda de liniște care urmă, câinele începu să se
miște și să mârâie, dar în momentul în care Hermione suflă din nou în flaut adormi la loc.
Harry păși peste labele monstrului și privi prin ușa secretă. Nu se vedea nici urmă de
dușumea.
Se lăsă în jos, până rămase atârnat doar cu vârful degetelor. Apoi, își ridică privirile
spre Ron și zise:

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
134 — Dacă mi se întâmplă ceva, nu -ți da drumul și tu! Du -te la culcușul bufnițelor și
trimite-o pe Hedwig la Dumbledore, da?
— Bine, zise Ron.
— Ne revedem jos curând . Sper…
Și Harry își dădu drumul. Aerul rece și umed îi trecea pe la urechi și el cobora, cobora,
tot mai jos…
POMF! Aterizase pe ceva moale! Se sculă în capul oaselor și pipăi în jur, încercând
să-și obișnuiască ochii cu întune ricul. Se părea că stăt ea pe un covor de plante.
— În regulă! strigă el, din toate puterile, spre peticul de lumină, de mărimea unui
timbru poștal, așa se vedea acum ușa secretă! Am aterizat pe ceva moale, puteți sări și voi!
Ron sări imediat. Ateriză în fund, cu picioarele desf ăcute, chiar lângă Harry.
— Ce e chestia asta? fură primele lui cuvinte.
— Habar n- am! O plantă, cred… Cred că e special pusă, ca să atenueze căzătura.
Hermione, dă -ți drumul și tu!
Flautul se opri și imediat se auziră niște hămăieli înne bunite, dar Her mione sărise deja!
Ateriză de partea cealaltă a lui Harry.
— Cred că suntem mult sub școală, zise ea.
— Noroc cu planta asta, remarcă Ron.
— Noroc! Uitați -vă mai bine la voi! țipă Hermione.
Sări în picioare și începu să se frece tare de un perete umed. Se lupta din greu să scape
de planta care începuse să se răsucească în jurul ei, de îndată ce aterizase. Cât despre Harry și
Ron, ei nici măcar nu observaseră că picioarele le erau deja legate fedeleș.
Hermione reuși să se elibereze, înainte ca planta să se încolăcească mai tare. Acum,
privea cu groază cum se luptau cei doi băieți să scape de plantă, dar cu cât se străduiau mai
tare, cu atât planta se încolăcea mai strâns.
— Nu vă mai agitați atât! zise ea, cu glas poruncitor. Știu ce este asta! Lațul
Diavolu lui!
— Oh, ce fericire pe noi că știm cum se numește, o ironiză Ron, încercând să scape de
strânsoarea plantei.
— Taci din gură! strigă Hermione. Încerc să -mi amintesc cum putem s-o distrugem!
— Mai repede, strigă Harry, nu mai pot, mă sufocă, mi s -a încol ăcit deja în jurul
pieptului.
— Lațul Diavolului… Lațul Diavolului… Ce spunea, oare, profesoara Lăstar despre
planta asta?! Că îi place umezeala și întunericul, parcă…
— Atunci, aprinde un foc, horcăi Harry.
— Da, asta e! Dar de unde lemne? fă cu Hermione, frângându- și mâinile.
— ȚI-AI PIERDUT MINȚILE? urlă Harry. EȘTI VRĂJI TOARE SAU CE?
— Oh, da, ai dreptate, se fâstâci Hermione și răsuci bagheta magică.
O flutură de vreo câteva ori, bolborosi câteva cuvinte și din baghetă izbucniră flăcări
albastre, la fel ca cele pe care le folosise asupra robei lui Plesneală, la meciul de Vâjthaț. În
câteva secunde, planta cedă și se chirci, în fața luminii și căldurii. Veștejindu -se și
uscându-se, se desprinse de trupu rile băieților.
— Noroc că ai fost tu atentă la orele de „ Ierbologie ”, o felicită Harry, ștergându -și
sudoarea de pe frunte și apropi indu-se de peretele de care se frecase Hermione.
— Da, adăugă Ron. Și noroc că Harry nu și -a pierdut capul în acel moment de criză…
Auzi, de unde lemne… Zău așa, și tu, câteodată…
— Pe aici! îl întrerupse Harry, arătând spre un pasaj care dădea într -un tunel.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
135 În afară de zgomotul pașilor lor, se mai auzea apa, picurând de -a lungul pereților.
Tunelul cobora în pantă, lucru ce îi aminti lui Harry de Gringotts . Cu o strângere de inimă, își
mai aminti că seifurile băncii erau păzite de dragoni. Dacă dădeau nas în nas cu un dragon
adult? Și Nor bert fusese de ajuns de…
— Voi auziți ceva? întrebă Ron. Harry ascultă cu atenție. Din față, se auzeau zăngăneli
și fâlfâieli.
— O fi vreo stafie?
— Nu cred… Parcă ar fi niște aripi…
— Se vede o lumină și parcă disting ceva în zare…
Ajunseră la capătul tunelului, care se deschidea într -o ca meră, intens luminată. Tavanul
se arcuia deasupra lor, iar încăperea era plină de păsărele, ca niște briliante, care se agitau
încoace și încolo.
Pe peretele opus, se vedea o ușă masivă de lemn.
— Credeți că ne atacă, dacă traversăm încăperea? întrebă Ron.
— Presupun că da, răspunse Harry. Nu par cine știe ce, dar dacă sar toate deodată… Ei,
asta e! Am fugit!
Respiră adânc, își acoperi fața cu brațele și o zbughi spre peretele opus. Se aștepta să fie
înțepat de zeci de cioculețe ascuțite, dar nu se întâmplă nimic. Ajunse la ușă, neatins. Apăsă
mânerul, dar ușa era închisă.
Venir ă și ceilalți doi. Se aruncară în ușă, o împinseră, dar ea nu se clinti, nici măcar
când Hermione o descântă cu vraja Alohomora.
— Acum, ce facem? întrebă Ron.
— Păsărelele astea… nu pot fi aici numai de decor, zise Hermione, gânditoare.
Se uitară la păsărelele care se roteau deasupra lor, strălu cind… Strălucind?!
— Nu sunt păsări! exclamă Harry. Sunt cheițe! Cheițe cu aripioare! Să le studiem cu
atenție…
Harry privi și în jurul camerei.
— Uitați! Sunt și mături! Asta înseamnă că trebuie să încercăm să luăm cheia potrivită
din aer.
— Dar sunt sute de chei!
— Dar nouă ne trebuie o cheie mare, veche, probabil de argint, la fel ca mânerul ușii.
Încălecară câte o mătură și se ridicară în aer, avântându -se în grămada de chei. Încercau
să le prindă, dar cheile vrăjite se dădeau la o parte sau plonjau în gol, cu așa o viteză, încât era
imposibil să le prinzi.
Dar nu degeaba era Harry cel mai grozav căutător al se colului! Avea darul de o observa
lucruri care scăpau privirii celor mai mulți. După câte va minute de zbor printre chei, observă
o cheie mare, de argint, cu o aripă îndoită, ca și cum ar mai fi fost prinsă o dată și îndesată
brutal în gaura cheii.
— Uite-o! le zise el prietenilor lui. Aia mare, de acolo, cu aripi albăstrii și cu penele
smulse dintr- o aripă!
Ron se repezi în direcția arătată de Harry, dar se izbi de tavan și aproape căzu de pe
mătură.
— Hai s- o încercuim, propuse Harry, cu ochii țintă la cheia cu aripa îndoită. Ron, tu
vino pe deasupra ei. Hermione, tu stai dedesubt, ca s-o împ iedici să se lase în jos, iar eu o să
încerc s -o prind. ACUM!
Ron zbură pe deasupra, Hermione, pe dedesubt, cheia se lovi de amândoi, iar Harry se
luă după ea. Cheia se îndreptă fulgerător spre perete, dar Harry o imobiliză cu palma, de

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
136 peretele de piatră. Ron și Hermione izbucniră în urale.
Aterizară, în minutul următor, iar Harry se repezi la ușă, cu cheia zbătându -se în palma
lui, încercând să scape. O fixă în gaura cheii, o întoarse și ușa se deschise. În momentul în
care ușa se întredeschise, cheia o zbughi, înfuriată că fusese prinsă a doua oară, în ziua aceea.
— Gata? îi întrebă Harry pe prietenii lui, cu mâna pe clanță.
Ei dădură din cap, iar Harry apăsă pe mâner.
Camera în care intrară de data asta, era deosebit de întunecată. Nu distingeau nimic.
Dar, pe măsură ce înaintau, lumina inundă camera, dezvăluind o priveliște uluitoare.
Stăteau la marginea unei imense table de șah, în spatele unor figuri de șah negre, mai
înalte ca ei și sculptate din ceea ce părea a fi o piatră neagră, dură. În faț a lor, de partea
cealaltă a camerei, stăteau aliniate piesele albe. Harry, Ron și Hermione se cutremurară
puțin, deoarece piesele albe nu aveau fețe.
— Ce facem acum? întrebă Harry.
— E clar, răspunse Ron, trebuie să jucăm și să câștigăm, fiindcă numai aș a ne putem
croi drum până în partea opusă.
Într-adevăr, în spatele figurinelor albe se vedea o altă ușă.
— Dar cum? întrebă Hermione, nervoasă.
— Cred că trebuie să fim noi înșine figurine de șah, zise Ron.
Ron se îndreptă spre un cal și îl atinse cu mâna. Brusc, figurina prinse viață.
— Trebuie să jucăm alături de voi, întrebă Ron, ca să tra versăm încăperea?
Figurina dădu din cap. Ron se întoarse spre ceilalți doi.
— Să ne gândim un pic, zise el. Să vedem ce piese ne convine să fim.
Harry și Hermione stăteau tăcuți, în timp ce Ron se gândea intens. În cele din urmă, el
zise:
— Să nu vă simțiți jigniți, dar nici unul dintre voi nu strălucește la șah…
— Nu ne simțim jigniți deloc, zise Harry, numai spune -ne ce avem de făcut.
— Ei bine, tu, Harry, o să fi i nebunul de colo, iar tu, Hermione, du- te lângă el, în locul
turei.
— Și tu?
— Eu o să iau locul unui cal! zise Ron.
Se pare că piesele ascultaseră, fiindcă, imediat, un cal, o tură și un nebun întoarseră
spatele pieselor albe și părăsiră tabla de joc, lă sând trei pătrate goale, pe care Ron, Her mione
și Harry le ocupară pe dată.
— După cum știți, Albul deschide întotdeauna, la jocul de șah… Ah, da… uitați…
Un pion alb înaintă două pătrate.
Ron începu să dea indicații pieselor negre. Genunchii lui Harry tremurau. Dacă
pierdeau, oare ce îi aștepta?
— Harry, mută -te patru pătrate, pe diagonală, spre dreapta. Primul șoc îl avură, când
regina albă le luă celălalt cal. Îl doborî la pământ și îl scoase de pe tablă, unde îl lăsă cu fața
în jos.
— Trebuia să fac sacrificiul ăsta, le spuse Ron, ca să vă las vouă culoare libere.
Hermione, du- te și ia nebunul alb.
De fiecare dată, când cădea vreuna dintre piesele negre, piesele albe se purtau fără
milă. Curând, se adună o grămadă de piese negre, schilodite. De două ori, Ron observă chiar
în ultima clipă că Harry și Hermione se aflau în mare pericol. El alerga încoace și încolo,
luând cam tot atâtea piese albe, câte piese pierduseră ei.
— Aproape am ajuns, murmură Ron. Să mă gândesc… Să văd cum facem…

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
137 Regina a lbă întoarse spre el fața ei fără nici o trăsătură.
— Da, numai așa putem câștiga, trebuie să mă sacrific!
— Nu! strigară Harry și Hermione, într -un glas.
— Așa-i șahul, trebuie să faci și sacrificii. Fac o mutare înainte, regina albă o să mă ia,
iar voi d ați șah mat… la rege, bineînțeles! accentuă Ron, ca să fie mai sigur că au înțeles.
— Dar…
— Vrei să -l oprești pe Plesneală sau nu?
— Ron…
— Dacă nu te grăbești, o să pună mâna pe Piatră, înaintea ta!
— Nu mai era nimic de făcut.
— Gata? întrebă Ron, livid la față, dar hotărât. Plec… Nu mai pierdeți timpul, o dată ce
ați câștigat!
Înaintă și regina albă se repezi, fără să se gândească. Îl lovi tare pe Ron, cu brațul ei de
piatră și îl trânti pe tabla de joc, pe podea, de fapt. Hermione scoase un țipăt, dar nu se clinti
din pătratul ei. Regina albă îl târî pe Ron la o parte. Bietul Ron părea să -și fi pierdut
cunoștința. Tremurând din toate încheieturile, Harry înaintă trei pași spre stânga. Regele alb
își scoase coroana și o trânti la picioarele lui Harry. Câștigaseră! Cu o ultimă privire
îndurerată spre Ron, Harry și Hermione trecură dincolo de ușă, îndreptân du-se spre un alt
tunel de trecere.
— Dar dacă a…
— Nu, o să -și revină, sunt sigur, spuse Harry, vrând să se convingă mai mult pe el. Cine
crezi că urmează?
— Păi, a fost profesoara Lăstar, cu Lațul Diavolului, Flit wick, cu cheile, probabil,
McGonagall cu transfigurarea pieselor de șah… Deci, mai rămâne vraja lui Quirrell și a lui
Plesneală…
Ajunseseră la altă ușă.
— Ești gata? întrebă Harr y.
— Să intrăm, răspunse Hermione. Harry deschise ușa.
Un miros dezgustător le umplu nările, făcându -i să-și astupe nasurile. Cu ochii
înlăcrimați, din cauza mirosului înțepător, cei doi văzură un monstru, întins pe jos, și mai
mare ca cel care pătrunsese la Hogwarts, mort, cu un cucui mare, însângerat.
— Bine că n -a trebuit să luptăm și împotriva ăstuia, șopti Harry, în timp ce pășeau cu
grijă peste picioarele lui enor me. Hai, abia mai respir!
Deschiseră o altă ușă, abia îndrăznind să se uite la ce î i mai aștepta. Dar aici nu se afla
nimic înspăimântător. Era doar o masă, pe care erau înșiruite mai multe sticle, de diferite
forme.
— Vraja lui Plesneală, zise Harry. Ce -o fi însemnând?! Trecură pragul și imediat
izbucni un foc, îndărătul lor.
Dar nu era un foc obișnuit, ci de culoare mov. Instantaneu, izbucniră lungi limbi de foc,
negre la culoare, înaintea lor. Erau prinși ca într -o capcană!
— Uite! exclamă Hermione și ridică un sul de pergament, care se afla lângă sticle.
Harry citi, peste umărul ei:
În fața ta, pericol, în spate, liniște și pace. Numai două dintre noi te pot ajuta, numai să
ne ghicești! Alta dintre noi te va lăsa să mergi mai departe, dar mai e una, din care dacă bei,
te va duce imediat înapoi. Două dintre noi conțin vin bun de băut, dar trei conțin otravă și
ele sunt ascunse bine printre celelalte.
Ca să poți alege, dacă nu vrei să rămâi aici, pe veci, îți dăm patru indicii:

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
138 În primul rând, cea care ascunde otrava stă întotdeauna în stânga celei cu vin bun de
băut. Al doilea indiciu: la capetele șirului, nu stau același fel de sticle, dar dacă le miști
înainte, nici una nu -ți este prietenă. În al treilea rând, așa cum vezi prea bine, suntem de
diferite forme. Nici cele mari, nici cele mici, nu au otravă în ele. Și al patrulea indi ciu: a
doua din stânga și a doua din dreapta sunt pereche, deși la prima vedere n -au nimic în
comun.
Hermione respiră adânc și, spre marea lui surprindere, Harry o văzu zâmbind. Lui,
numai de zâmbit nu-i ardea atunci.
— Extraordinar! Ce inteligent! Asta nu mai e magie, e o adevărată enigmă, un puzzle
desăvârșit! O mulțime de vrăji tori, lipsiți complet de logică, ar sta aici, la nesfârșit!
— Și noi, nu? îndrăzni Harry.
— Nu, noi nu! zise Hermione. Totul se află aici, pe pergamentul ăsta! Sunt șapte sticle.
Trei sunt cu otravă, două, cu vin bun de băut. Una ne lasă să trecem dincolo de flacăra
purpurie, una, dincolo de limbile negre de foc.
— Da, dar cum afăm din care putem bea?!
— Lasă -mă să mă gândesc puțin…
Hermione citi și reciti pergamentul, apoi înaintă spre șirul de sticle, murmurând ceva și
arătând spre sticle. În sfârșit, bătu din palme.
— Am găsit! zise ea, fericită. Cea mai mică sticlă ne va duce dincolo de flăcările negre,
spre Piatră.
Harry privi sticluța.
— Abia dacă ajunge pentru unul dintre noi, zise el.
— Și care te duce înapoi? întrebă Harry. Hermione arătă spre sticluța din capătul din
dreapta.
— Tu bei din asta. Nu mai protesta. Te întorci și îl iei și pe Ron cu tine. Luați măturile,
alegeți cheia zburătoare, ieșiți din camera secretă, treceți de Fluffy, vă duceți la culcușul
bufnițelor și o trimiteți pe Hedwig să -l anunțe pe domnul profesor Dumbledore. Presimt că o
să avem mare nevoie de el! O să -l țin în loc un timp pe Plesneală, dar nu mă pot măsura cu el.
— Dar, Harry, ce faci dacă Știm -Noi-Cine este cu el?
— Ei bine, am avut noroc o dată, nu? zise Harry, încercând să braveze și arătând spre
cicatricea de pe frunte. Poate am noroc și a doua oară…
Buzele lui Hermione începură să tremure și ea izbucni în lacrimi, aruncându -se de gâtul
lui Harry.
— Harry, nu uita că ești un mare vrăjitor! îi zise ea.
— Nu la fel de bun ca tine, zise Harry, jenat.
— Ca mine! făcu ea. Eu citesc mult și sunt isteață, dar mai sunt și alte lucruri, și mai
importante: prietenia, curajul și… Oh, Harry, fii prude nt, te rog!
— Bea tu întâi! îi zise Harry. Ești sigură că e bine?
— Absolut sigură!
Hermione sorbi din sticla rotundă și se înfiora.
— Ce, e otravă? întrebă Harry, îngrijorat.
— Nu, dar e rece ca gheața!
— Pleacă repede, până nu trece efectul!
— Succes! Ai grijă…
— Du-te!
Hermione se întoarse și trecu prin focul purpuriu. Harry respiră adânc, luă cea mai
mică sticlă și se apropie de flăcările negre.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
139 — Vin! Strigă el și sorbi conținutul sticluței.
Simți, într -adevăr, cum îi îngheață tot corpul. Puse sticla pe masă și înaintă. Văzu cum
flăcările îl înconjoară, dar nu le simți. Pentru o clipă, nu mai văzu altceva, decât un foc
negru, apoi se trezi de partea cealaltă a limbilor de foc, în ultima cameră.
Era cineva acolo, dar nu Plesneală. Nici Cap -de-Mort…

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
140
— CAPITOLUL XVII —
OMUL CU DOUĂ FEȚE

Era Quirrell.
— Tu! șuieră Harry.
Quirrell zâmbi. Nici un mușchi nu i se clinti de pe chip.
— Da, eu, zise el. Chiar mă întrebam când o să apari, Potter.
— Dar eu credeam că Plesneală…
— Severus? râ se Quirrell, rece și disprețuitor. Îi dispăruse și bâlbâiala.
— Da, Severus… El era genul de spion băgăcios, nu -i așa? Cine l -ar fi b- bănuit pe
b-b-bietul pro-profesor Quirrell? se prosti el.
Harry nu putea înghiți așa minciună, pur și simplu, nu putea!
— Dar Plesneală a încercat să mă omoare…
— Nu, eu am încercat asta! Buna ta prietenă, domnișoara Granger, mai -mai să mă
dărâme, când s -a repezit să dea foc robei bietului Plesneală, la meciul de Vâjthaț. Dar a reușit
să-mi distragă privirile de la tine. Alte câteva secunde și te -aș fi dat jos de pe mătură! Aș fi
reușit mai devreme, dacă blegul de Plesneală n -ar fi zis un descântec, să te salveze!
— Plesneală? A vrut să mă salveze?
— Sigur! De ce crezi că a vrut să arbitreze următorul meci? Ca să nu mai încerc o dată
să te omor! Fraier! Nu trebuia să -și facă atâtea griji, tot nu puteam face nimic, cu Dumble –
dore de față. Toți ceilalți profesori au crezut că Plesneală a vrut să arbitreze, ca să -i facă pe
Cercetași să piardă. Nu prea era iubit de nimeni. Ce pierdere de timp… Tot o să te omor în
noaptea asta…
Quirrell pocni din degete. Funii subțiri apărură din senin și se încolăciră strâns, în jurul
lui Harry.
— Prea îți bagi nasul peste tot, Potter, ca să te las să trăiești! Tot tămbălăul pe care l -ai
făcut de Halloween, când vroiam să văd ce este cu monstrul ăla care păzea Piatra.
— Tu i-ai dat drumul monstrului în școală?
— Bineînțeles! Mă pricep la chestii de -astea! Ai văzut ce i -am făcut ăluia din
penultima cameră? Din nefericire, în timp ce toată lumea căuta monstrul, Plesneală, care mă
suspecta deja, se dusese glonț la etajul trei, ca să mă alunge de acolo. Toate au mers prost. Nu
numai că monstrul nu a reușit să -ți vină de hac, dar prostul ăla de câine nici măcar nu i -a rupt
piciorul lui Plesneală. Acum, stai binișor, Potter, trebuie să mă uit puțin în oglinda asta…
Doar în acel moment, Harry își dădu seama ce se afla în spatele lui Quirrell. Era
Oglinda lui Erised.
— Oglinda asta e cheia tuturor eforturilor de a găsi Piatra Filozofală, zise Quirre ll,
apropiindu -se de rama oglinzii. Bănuiam eu că Dumbledore o să -mi vină cu chestii din
astea… Dar bine că e la Londra… O să fiu departe, până se întoarce el…
Harry nu avea altă alternativă, decât să -l țină de vorbă pe Quirrell și să amâne cât mai
mult momentul în care se va uita la oglindă.
— V-am văzut, pe tine și pe Plesneală, în pădure, începu Harry.
— Da, zise Quirrell, dând ocol oglinzii, ca să se uite în spatele ei. Mă urmărea tot
timpul, ca să -și dea seama cât de departe ajunsesem… A încercat să mă sperie… Ca și cum ar
fi putut… Cu stăpânul meu, Cap -de-Mort, de partea mea…
Quirrell ieși din spatele oglinzii și începu să se holbeze în ea.
— O văd! Mă văd cum îi dau Piatra stăpânului meu… Dar unde e?!

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
141 Harry încerca să scape de frânghii , dar ele nu cedau.
Trebuia să -l împiedice pe Quirrell să se concentreze asupra oglinzii.
— Dar Plesneală părea să mă urască de moarte, mai încercă Harry.
— Da, te urăște, zise Quirrell, absent. Numai Dumnezeu știe cât de mult. Doar știi că a
învățat la H ogwarts, împreu nă cu tatăl tău… Nu se înghițeau deloc. Cu toate astea, nu -ți
dorea chiar moartea.
— Dar te -am auzit suspinând, acum câteva zile, credeam că te amenințase Plesneală…
Pentru prima oară, pe fața lui Quirrell licări frica.
— Uneori, nu sun t în stare să urmez toate instrucțiunile stăpânului meu. El e atât de
puternic, iar eu așa de slab…
— Vrei să spui că stăpânul tău era cu tine, în clasă? se sperie Harry.
— Este cu mine peste tot pe unde merg, zise Quirrell, mândru. L-am întâlnit în timpul
unei călătorii în jurul lumii. Pe atunci, eram un tânăr idealist, cu fel de fel de prostii în cap, cu
ideea de bine și rău. Stăpânul Cap -de-Mort mi- a arătat cât de mult greșeam. Nu există bine și
rău, doar putere și oameni mult prea slabi, ca să o poată obține… De atunci, l -am slujit cu
credință, deși s -a întâmplat să -l mai și dezamăgesc de câteva ori. A fost mereu foarte aspru
cu mine. Mă cutremur și acum când îmi amintesc, dar trebuia să fie așa, nu poate ierta
greșelile prea ușor. Cel mai nemulțum it a fost, când n- am reușit să fur Piatra de la Gringotts.
M-a pedepsit aspru și m -a supravegheat cu mult mai multă atenție…
Quirrell se opri. Harry își aminti călătoria cu Hagrid, Aleea Diagon… Cum de putuse să
fie atât de nătăfleț? Îl văzuse pe Quirrell chiar atunci, dăduse mâna cu el la „ Ceau nul crăpat” .
Quirrell blestemă, pe înfundate.
— Nu înțeleg… Piatra e în interiorul oglinzii? Trebuie s -o sparg?
Mintea lui Harry lucra febril. „Ceea ce vreau eu acum, mai mult și mai mult, este să
găsesc Piatra, înaintea lui Quirrell” își zise el. „ Dacă m -aș uita acum în oglindă, m -aș vedea
găsind -o, deci, aș vedea unde este ascunsă. Dar cum să mă uit, fără să se prindă Quirrell ce
intenții am? ”
Încercă să se tragă mai la stânga, să ajungă în fața oglinzii, fără să -și dea seama
Quirrell, dar sforile din jurul gleznelor erau mult prea strâns legate. Se clătină și căzu la
pământ. Quirrell nici nu -l băgă în seamă, bolborosea ceva, încercând să -și pună gândurile în
ordine:
— Ce face oglinda asta? Cum fu ncționează? Ajută -mă, stăpâne!
Și, spre groaza lui Harry, o voce care părea să vină din trupul lui Quirrell, îi răspunse:
— Folosește -te de băiat… Ce mai stai? Quirrell se întoarse spre Harry.
— Da… Potter, ia vino încoace!
Bătu din palme și frânghia se desfășură din jurul gleznelor lui Harry. Harry se ridică
încetișor în picioare.
— Vino! îi zise Quirrell. Uită -te în oglindă și spune -mi ce vezi!
Harry veni spre el.
„Trebuie să mint! ” își zise el, disperat. „ N-am altceva de făcut, decât să mint c u
nerușinare!”
Quirrell veni mai aproape de el. Harry simți un miros ciudat care venea din turbanul lui
Quirrell. Închise ochii, păși în fața oglinzii și îi deschise iar.
Mai întâi, își văzu propriul chip, palid și speriat. Dar, ime diat, reflexia din imagine
zâmbi la el. Băgă mâna în buzunar și scoase din el o piatră, de un roșu aprins. Făcu cu ochiul
și puse piatra la loc, în buzunar. Și în acel moment, Harry simți că -i cade ceva greu în
buzunar și asta nu mai era o părere! Incredibil, prin cine știe ce m inune, obținuse Piatra

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
142 Filozofală!
— Ei? Ce- ai văzut? întrebă Quirrell, nerăbdător. Harry își luă inima în dinți și zise:
— Păi… domnul profesor Dumbledore îmi strângea călduros mâna… câștigasem Cupa
Caselor, pentru Cercetași. Quirrell începu să afuris ească, printre dinți.
— Pleacă din fața oglinzii, lasă -mă pe mine, zise el, furios. În timp ce Harry se retrăgea
câțiva pași, simți Piatra în buzunar. Să încerce, oare, să evadeze?!
Dar nu apucă să facă cinci pași, că se auzi o voce ascuțită, care venea din Quirrell, deși
buzele acestuia rămăseseră închise:
— Minte!… Minte!…
— Potter, vino imediat înapoi! urlă Quirrell. Spune -mi adevărul, ce -ai văzut în
oglindă?
Vocea vorbi din nou:
— Lasă -mă pe mine să vorbesc cu el, față -n față!
— Stăpâne, ești slăbit încă…
— Am destulă forță… pentru asta…
Harry se simți ca și cum ar fi fost iar înlănțuit de Lațul Diavolului. Se uita, împietrit,
cum Quirrell își scoate turbanul. Ce era asta? Fără turban, capul lui Quirrell era incre dibil de
mic. Apoi, Quirrell se întoarse încet cu spatele.
Harry ar fi urlat de groază, dacă ar fi putut, dar din gât nu -i ieși nici un fel de sunet. În
spatele capului lui Quirrell era altă față, cea mai fioroasă pe care o văzuse vreodată. Era albă
ca varul, cu doi ochi roșii, strălu citori, cu două tăieturi, în loc de nări, ca la șerpi.
— Harry Potter, șuieră vocea.
Harry încercă să facă un pas înapoi, dar picioarele nu -l mai ascultau.
— Vezi cum am ajuns, continuă fața. O biată umbră și vapori… Capăt formă, numai
când intru în corp ul cuiva… Întotdeauna am găsit inși dornici să mă lase să pătrund în mințile
și inimile lor… Sângele de unicorn mi -a dat puteri, în ultimele săptămâni… l -ai văzut în
pădure pe credinciosul Quirrell bându -l pentru mine… De îndată ce o să obțin Elixirul Vieții,
o să-mi pot crea un corp propriu… Dar să revenim… De ce nu -mi dai Piatra din buzunar?
Știa, deci! Brusc, Harry simți cum îi revine sângele în picioare. Se dădu înapoi,
împleticindu -se.
— Nu fi prost, mârâi fața. Mai bine te -ai gândi la viața ta și mi te -ai alătura… sau o să
sfârșești ca părinții tăi… Au murit, implorându -mi iertarea…
— MINCINOSULE! izbucni Harry.
Quirrell se apropia cu spatele de Harry, pentru ca stăpânul lui, Cap -de-Mort, să -l poată
privi din față. Fața diavolească r ânjea acum…
— O, ce înduioșător, sâsâi Cap -de-Mort, întotdeauna i- am admirat pe cei curajoși. Da,
băiete, părinții tăi au fost foarte curajoși… L -am omorât întâi pe tatăl tău, după ce m -a în-
fruntat cu multă îndrăzneală. Mama ta n -ar fi trebuit să moară, dar te -a protejat pe tine… Hai,
dă-mi Piatra, asta dacă nu vrei ca ea să fi murit degeaba…
— NICIODATĂ!
Harry o zbughi spre ușa în flăcări, dar vocea țipă înfiorător:
— PUNE MANA PE EL!
În clipa următoare, mâna lui Quirrell îi strângea încheie tura, iar cicatricea din frunte
începu să -l ardă și să -l înțepe dureros. I se părea că, din clipă în clipă, capul urma să i se
despice în două. Scoase un urlet și se luptă cu toate puterile sale. Spre surprinderea lui,
Quirrell îi dădu drumul. Dure rea din cap i se mai domoli și Harry îl putu vedea pe Quirrell,
zvârcolindu -se de durere, uitându- se cu groază la degetele sale. Ca din senin, îi apăruseră

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
143 puzderie de bășici usturătoare.
— Pune mâna pe el! PRINDE- L! urlă iar Cap -de-Mort. Quirrell se repezi asupra lui
Harry și îl trânti la pământ.
Se așeză pe pieptul lui și începu să -l strângă de gât, cu am bele mâini. Harry suferea
cumplit din cauza cicatricei, dar îl văzu pe Quirrell, urlând de durere.
— Stăpâne, nu mai pot să -l țin! Ah, mâinile mele!
Și Quirrell, deși îl mai țintuia încă la pământ cu genunchii, își desprinse mâinile de pe
gâtul lui Harry, holbându- se îngrozit la palmele lui. Harry putu vedea că erau arse și pline de
bășici, care se spărseseră pe alocuri, lăsând la vedere carne vie.
— Atunci, o moară -l, idiotule, să se termine totul odată! strigă Cap -de-Mort.
Quirrell ridică mâna, pentru a iniția un blestem de moar te, dar Harry, mai mult din
instinct, se ridică puțin și îi atinse fața…
AAAAAAHH!
Quirrell se rostogoli la pământ, dându -i drumul lui Harry, cu fața plină de arsuri și
bășici. Și atunci Harry știu că nu -i putea atinge pielea, fără să sufere cumplit. Singura lui
șansă era să -l țină cu mâna pe Quirrell, să -l atingă, pen tru a- i provoca suficientă suferință, ca
să-l împiedice să ros tească blestemul.
Harry sări în picioare și îl apucă de braț, strângându -l cât putea de tare. Quirrell urla
înnebunit, încercând să -l dea la o parte pe Harry. Nici lui Harry nu-i era prea bine. Îl durea
capul îngrozitor, cicatricea îi ardea ca focul. Orbit de durere, nu auzea decât urletele lui
Quirrell și strigătele lui Cap -de-Mort; „OMOARĂ -L! OMOARĂ -L!”
Mai auzea și alte voci în capul lui care îl strigau, îndure rate: „Harry! Harry! ”
Simți că brațul lui Quirrell se eliberează din strânsoarea lui și vederea i se întunecă.
Totul era pierdut… pierdut… pierdut…

*

Ceva auriu strălucea deasupra capului său. Hoțoaica aurie! Încercă să o prindă, dar
brațele îi erau prea slăbite.
Clipi de mai multe ori. Nu era hoțoaica. Era o pereche de ochelari. Ciudat…
Clipi din nou. Deasupra lui, Dumbledore îi zâmbea blând…
— Bună ziua, Harry, îi zise Albus Dumbledore. Harry se uită fix la el. Apoi, își aduse
aminte totul.
— Domnule, Piatra! E la Quirrell! Repede! Domnule…
— Stai liniștit, băiete, râse Dumbledore. Ești cam în urmă cu evenimentele. Quirrell
n-a pus mâna pe Piatra Filozofală!
— Atunci, cine? Domnule profesor, eu am încercat…
— Harry, stai liniștit, te rog! Altfel, Madam Pomfrey o să mă dea afară!…
Harry se mai liniști și privi în jur. Își dădu seama că se afla în spital. Stătea într -un pat
cu cearșafuri imaculate, iar pe măsuța de lângă pat erau atâtea dulciuri, încât te puteai crede
într-un magazin de dulciuri.
— Ți le -au adus prietenii și admiratorii tăi, zâmbi Dum bledore. Ce s-a întâmplat între
tine și profesorul Quirrell este un mare secret, așa că îl știe toată școala, normal! Cred că
prietenii tăi, domnii Fred și George Weasley, au vrut să -ți trimită chiar un scaun de WC! Ca
să te distrezi, desigur, dar Madam Pomfrey l -a confiscat imedi at, zicând că nu este sufi cient
de igienic!
— De când zac aici?

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
144 — De trei zile. Domnul Weasley și domnișoara Granger or să fie fericiți că ți -ai revenit,
erau foarte îngrijorați.
— Dar, domnule profesor, Piatra…
— Hm, văd că nu pot să te fac să nu te mai gândești la ce s -a întâmplat… Ei bine,
Quirrell n -a reușit să o ia de la tine. Am ajuns la timp, ca să împiedic acest lucru, deși te des –
curcai foarte bine și singur, trebuie s -o spun…
— Ați primit bufnița de le Hermione?
— Probabil că ne -am încrucișat în aer, la jumătatea drumului, fiindcă nici n -am ajuns
bine la Londra, că am avut un presentiment că trebuia să mă aflu în locul de unde tocmai
plecasem. În felul acesta, am ajuns la timp, să -ți dau o mână de ajutor…
— Deci, dumneavoastră m -ați ajuta t…
— M-am temut că s -ar fi putut să fie mult prea târziu…
— Bine că ați venit, nu mai puteam să -l împiedic multă vreme să ia Piatra…
— Nu m- am temut pentru Piatră, dragul meu, ci pentru tine… Efortul pe care l -ai făcut
aproape că te -a ucis. Cât des pre Piatră, ea a fost distrusă.
— Distrusă? Dar de ce? Prietenul dumneavoastră, Nicolas Flamel…
— Oh!… Știi și despre Nicolas?! zise Dumbledore, încântat. Ai făcut lucrurile cum
trebuie, ai cercetat și ai aflat totul… Ei bine, am stat de vorbă cu Ni colas și amândoi am ajuns
la concluzia că așa e mai bine.
— Dar asta înseamnă că el și soția lui vor muri, nu -i așa?
— Mai au încă suficient Elixir, ca să -și pună afacerile în ordine și apoi, ei, da, vor
muri…
Dumbledore zâmbi, văzând uimirea de pe fața lui Harry.
— Pentru un tânăr, ca tine, așa ceva poate părea de neac ceptat, dar pentru Nicolas și
Pernelle e ca și cum s -ar duce la culcare, după mult, mult, timp. Piatra Filozofală n -a fost
ceva chiar atât de minunat. Doar avere și o groază de ani de trăit! Din păcate, oamenii aleg
mai degrabă aceste două lucruri, oricât de nefericiți i -ar face…
Harry stătea în pat, negăsind ce să spună. Dumbledore fredonă ceva și se uită pe tavan.
— Știți la ce m -am gândit, domnule profesor? Acum, că nu mai e Piatra Filozofală,
Cap- de… adică, Știm -Noi-Cine…
— Poți să -i spui Cap -de-Mort, fără frică. Întotdeauna să spui lucrurilor pe nume. Frica
de a rosti numele unui lucru te duce până la urmă la frica de acel lucru, în mod special.
— Ei bine, domnule, Cap-de- Mort va căuta acum alte modalități să se reîntrupeze, nu -i
așa? N -a dispărut cu totul…
— Nu, Harry, n- a dispărut… Se ascunde pe undeva, în căutarea altui trup, în care să -și
facă sălaș… Nefiind viu, cu adevărat, nici nu poat e fi ucis. L- a lăsat pe Quirrell să moa ră,
n-are milă de supușii lui credincioși, cum nu are nici de dușmanii lui. Acum l -ai împiedicat,
pentru moment, să se reîntrupeze, și să sperăm că data viitoare se va instala într -un corp
dornic să -l înfrunte într-o bătălie care pare fără sorți de izbândă sau poate va fi iar împiedicat
de cineva și astfel nu va mai ajunge niciodată în puteri…
Harry dădu din cap, dar se opri repede, că începu iar să -l doară fruntea.
— Domnule, zise Harry mai departe, aș vrea să vă întreb mai multe lucruri, dacă puteți
să-mi răspundeți… Vreau să știu adevărul despre…
— Adevărul! suspină Dumbledore. Ce lucru frumos, dar teribil, în același timp.
Trebuie tratat cu multă grijă. Ori cum, o să -ți răspund la întrebările tale, în afară de cazul în
care un motiv foarte serios mă va opri să o fac, și în acest caz te rog să mă ierți. Nu vreau să -ți
spun minciuni.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
145 — Ei bine, Cap-de-Mort mi- a spus că a ucis -o pe mama, numai fiindcă a vrut să mă
protejeze. De ce vroia să mă omoare?
Dumbledore oftă din toți rărunchii.
— Din nefericire, asta e o întrebare la care nu îți pot răspunde. Nu azi și nu acum.
Într-una din zile, o să afli. Nu te mai gândi acum la asta, Harry… Știu că nu -ți place deloc ce
auzi, dar va veni o zi când vei fi pregătit și atunci o să afli.
Harry știa că degeaba s -ar fi străduit să -l convingă.
— Dar de ce nu putea să mă atingă Quirrell?
— Mama ta a murit ca să te salveze pe tine. Dacă e ceva pe care nu -l înțelege
Cap-de-Mort, acel lucru e dragostea. El n- a înțeles că o dragoste atât de puternică, așa cum a
fost cea a mamei tale pentru tine, lasă urme adânci. Nu o cicatrice sau vreun semn vizibil…
Dacă ai fost iubit atât de mult de cineva, chiar dacă acea persoană s -a stins demult, dragostea
ei te protejează pe vecie. La tine, acest semn e în chiar pielea ta. Din această cauză, Quirrell,
lacom și ambițios, împărțindu -și sufletul cu Cap -de-Mort, nu te-a putut atinge. Era o nebu-
nie, pur și simplu, să vrea să atingă pe cineva marcat de un sentiment așa puternic.
Dumbledore pr ivea acum cu mare interes o pasăre de pe pervazul ferestrei, pentru a -i
da timp lui Harry să -și șteargă ochii cu marginea cearșafului.
— Și Pelerina Fermecată, știți cine mi -a trimis- o? întrebă Harry, când reuși să -și
regăsească vocea.
— Ei, tatăl tău mi -a lăsat-o mie în păstrare, iar eu m -am gândit că a venit timpul să ți -o
dau. Hm, lucruri folositoare, făcu domnul Dumbledore cu ochiul. Tatăl tău o folosea nu mai
când vroia să mai ia ceva din frigider pe furiș!
— Și mai e ceva…
— Hai, zi…
— Quirrell și Plesneală…
— Profesorul Plesneală, Harry.
— Da, mă scuzați. Quirrell zicea că profesorul Plesneală mă ura, numai fiindcă îl urâse
și pe tatăl meu. E adevărat?
— Ei, nu se urau, chiar… Se detestau… Ceva în genul relației tale cu Draco. Apoi, tatăl
tău a făcut ceva, pe care Severus nu i l -a iertat niciodată…
— Ce anume?
— I-a salvat viața!
— Cum?!?
— Da, zise Albus Dumbledore, visător. E ciudat cum func ționează mintea omenească,
nu-i așa? Profesorul Plesneală nu s -a împăcat niciodată cu gândul că îi este dator tatălui tău…
Cred că de aceea s -a străduit atât să te protejeze tot anul, fiindcă a simțit că așa se va achita
față de tatăl tău. Apoi, putea să continue să -l urască liniștit…
Harry se strădui să înțeleagă acest lucru, dar capul începu să îi zvâcnească iar, așa că se
opri.
— Și ar mai fi ceva, domnule profesor…
— Doar… ceva?!
— Cum se face că Oglinda lui Erised mi -a dat mie Piatra?
— Ah, mă bucur că ai pus întrebarea asta. Asta a fost una dintre ideile mele strălucite.
Și, fiindcă suntem numai noi doi, pot să mă laud puțin: asta spune ceva. Numai cel care dorea
să o găsească și nu să o folosească, putea obține Piatra Filozofală! Toți ceilalți se puteau
vedea în oglindă, adunând averi după averi sau bând din Elixirul Vieții. Uneori, mă mir și eu
cât de profund pot gândi… Gata, ajunge cu întrebările! Îți propun să începi să ronțăi din

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
146 dulciurile astea. Ah, câte bunătăți! Bomboane de la Bertie Boot! Știi, când eram ca tine, am
fost suficient de ghinionist să dau peste o bomboană cu gust de vomă, de am crezut că n -o să
mai suport în viața mea bomboanele astea… Și, totuși, mă dau în vânt după ele… Pot să iau și
eu una?
Domnul Dumbledore zâmbi fericit și luă o bomboană.
— Ahh! Puah! Iar!

*

Madam Pomfrey era o femeie foarte de treabă, dar și foarte strictă.
— Cinci minute, vă rog, o imploră Harry.
— Nici un minut!
— Dar pe domnul profesor Dumbledore l -ați lăsat…
— Cred și eu, el e directorul școlii! Gata! Acum ai nevoie de odihnă…
— Dar stau doar în pat și mă uit pe pereți. Vă rog…
— Bine, bine… Cinci minute numai!
Și îi lăsă pe Ron și Hermione să intre.
— Harry!
Hermione era gata, gata, să -i sară iar de gât, dar Harry îi fu recunoscător că se abținuse
la timp, fiindcă durerea din cap tot nu -i dădea pace.
— Oh, Harry am fos t convinși că… Domnul Dumbledore era foarte îngrijorat…
— Toată școala vorbește numai despre asta. Cum a fost, de fapt?
Era unul dintre cazurile în care povestea adevărată era chiar mai stranie și palpitantă
decât cea mai gogonată minciună. Harry le povesti totul cu lux de amănunte: Quirrell…
Oglinda… Piatra… și Cap -de-Mort. Ron și Hermione erau publicul perfect. Punctau
povestea, în momentele ei mai picante, cu „Ah!” și „Vai!”, iar când Harry le povesti ce se
afla sub turbanul lui Quirrell, urla ră de -a binelea.
— Deci, Piatra a fost distrusă? întrebă Ron. Flamel și soția lui vor muri în curând?
— Și eu m -am mirat de asta, dar domnul profesor Dumbledore a spus… Stai, cum a
spus? Da, „pentru o minte sănătoasă și bine organizată, moartea nu este d ecât pasul spre o
nouă aventură!”
— Întotdeauna am spus că -i lipsește o doagă, făcu Ron.
— Dar vouă, ce vi s -a întâmplat?
— Ei bine, începu Hermione, eu am plecat imediat, după cum știi, și mi -a trebuit ceva
timp să -l fac pe Ron să -și vină în simțiri, după care ne- am dus la locașul bufnițelor și am
trimis- o pe Hedwig să -l anunțe pe domnul Dumbledore. În holul de la intrare, ne -am întâlnit
însă cu el. El știa deja, fiindcă imediat ne -a întrebat: „Harry s- a dus după el, nu -i așa?” Și s-a
repezit imediat la et ajul trei.
— Crezi că știa și de -aia ți -a trimis pelerina tatălui tău și ți -a spus despre oglindă și
toate celelalte?! întrebă Ron.
— Ei bine, izbucni Hermione, dacă știa, dați -mi voie să vă spun că s -a purtat
îngrozitor! Puteai să fii omorât!
— Nu, e un o m extraordinar, zise Harry. Cred că, de fapt, a vrut să -mi dea o șansă. Știa
ce facem noi, dar nu ne- a oprit, din contră, ne -a învățat tot ce ne -ar fi putut ajuta la nevoie.
Cred că nu a fost o întâmplare că m -a lăsat să văd cum funcționează oglinda. A fost ca și
când era convins că am dreptul și trebuie să -l înfrunt pe Cap-de-Mort…
— Da, domnul Dumbledore este un tip pe cinste, fu de acord Ron. Uite ce-i, trebuie

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
147 neapărat să te faci bine până la petrecerea de sfârșit de an, adică până mâine! Am pierdut,
desigur, iar fiindcă tu ai lipsit de la ultimul meci de Vâjthaț, am fost întrecuți și de
Ochi -de-Șoim, dar nu contează, mân carea trebuie să fie excelentă!
În acel moment, năvăli Madam Pomfrey.
— Ați stat cincisprezece minute, nu cinci! AFARĂ!

*

După o noapte de somn reconfortant, Harry se simți aproape ca nou.
— Vreau să merg și eu la petrecerea de sfârșit de an, îi zise el lui Madam Pomfrey, care
îi aranja cutiile cu bomboane. Pot? Îmi dați voie? Vă rooog…
— Hm, profesorul Dumbledore spune că poți, zise ea pe un ton care lăsa să se înțeleagă
că acesta habar n -avea ce pe ricole se puteau ivi la o petrecere. A venit cineva să te vadă…
— Ce bine! făcu Harry. Cine e?
Hagrid se strecurase pe ușă, în timpul în care Harry stătuse de vorbă cu Madam
Pomf rey. Ca de obicei, când se afla în spații închise, Hagrid părea enorm. Se așeză lângă
Harry, îi aruncă o scurtă privire și izbucni în lacrimi.
— Off, suspină el, este numai… din cauza mea… nesocotit, ce sunt… I -am spus
diavolului ăluia cum să -l adoar mă pe Fluffy… Eu, cu gura mea, i -am spus! Era singurul lucru
pe care nu- l știa și i l -am spus! Te- ar fi putut ucide! Și toate, pentru un ou de dragon! N -o să
mai pun gura pe băutură, în viața mea! Ar trebui să fiu alungat dintre voi și să trăiesc printre
Încuiați!
— Hagrid! exclamă Harry, impresionat că îl vede plângând pe uriaș, cuprins de regrete
și remușcări. Tot ar fi găsit el un mod de a fura Piatra Filozofală, chiar dacă nu i -ai fi spus tu,
nu-ți mai face atâta sânge rău! Doar avem de -a face cu Cap-de-Mort!
— Da, dar puteai să mori… Și, te rog, nu -i mai pronunța numele…
— CAP -DE-MORT! strigă Harry, spre groaza și uimirea lui Hagrid. L -am înfruntat și
l-am învins, pentru moment! Pot să -i rostesc numele, fără frică! N -a reușit să ia Piatra, iar
acum ea a fost distrusă, nu o mai poate folosi! Hai, ia și tu o broscuță de ciocolată, am tone…
Hagrid își șterse nasul cu mâneca și zise:
— Asta îmi aduce aminte că am și eu un cadou pentru tine!…
— Sper că nu sandvici cu carne de jder, glumi Harry. Hagr id chicoti.
— Nu. Domnul Dumbledore mi l- a dat ieri să -l aranjez un pic… Trebuia să mă dea
afară de la Hogwarts, nu să -mi dea ăsta… Și eu ți l -am adus ție…
Părea să fie o carte arătoasă, legată în piele. Harry o deschise, curios. Era un album, de
fapt, cu fotografii de vrăjitori și magicieni. Zâmbind și făcându -i cu mâna, îl priveau de pe
fiecare pagină tatăl și mama lui.
— Am trimis mesaje cu bufnița pe la toți colegii și prietenii părinților tăi, ca să -mi
trimită cât mai multe fotografii, știam că nu ai nici o amintire de la ei… Îți place?
Dar Harry nu putea vorbi, iar Hagrid îl înțelese prea bine.

*

În acea seară, Harry își făcu apariția singur la petrecerea de sfârșit de an, Madam
Pomfrey îl făcuse să întârzie, cu toate pregătirile și precauțiile ei. Marea Sală gemea de lume.
Era împodobită în culorile Viperinilor, verde și argintiu, pentru că ei erau sărbătoriți în mod
deosebit, fiindcă reușiseră să câștige al șaptelea an la rând, Cupa Caselor. Un afiș mare, cu

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
148 simbolul Viperinilor, Șarpele, acoperea pere tele din spatele mesei profesorilor.
Când intră Harry, se făcu brusc liniște, după care toți începură să vorbească deodată. Se
strecură la masa Cerce tașilor și se așeză pe scaunul dintre Ron și Hermione, încer când să
ignore faptul că toată lumea se ridicase în picioare, să -l poată vedea mai bine.
Din fericire, apăru și Dumbledore, așa că agitația încetă.
— A mai trecut un an, începu Dumbledore, vesel. Îmi pare rău că trebuie să suportați
puțin discursul meu, înainte de a vă înfige dinții în toate aceste bunătăți, dar nu va dura mult!
Și ce mai an! Sper că acum capetele voastre sunt ceva mai… pline, ca la început. Aveți tot
timpul, vacanța de vară ține mult, să le goliți la loc, înainte de a începe anul urmă tor! Acum,
să vedem rezultatele în Cupa Caselor… Pe locul patru, Cercetașii, cu trei sute douăsprezece
puncte; pe locul trei, Astropufii, cu trei sute cincizeci și două de puncte; Ochi -de-Șoim au
patru sute douăzeci și șase, iar Viperinii, patru sute șaptezeci și două!
O furtună de aplauze și de ovații izbucniră de la masa Viperinilor. Harry îl putu vedea
pe Draco ridicând paharul. Era o priveliște care îl îmbolnăvea.
— Da, foarte frumos din partea voastră, continuă domnul Dumbledore, totuși, trebuie
să luăm în considerație și eveni mentele recente care au avut loc la Hogwarts.
Se făcu liniște deplină. Viperinilor le mai pieriseră zâmbetele de pe fețe.
— Da… Trebuie să ofer câteva puncte… Stați puțin… Mai întâi, domnului Ronald
Weasley…
Ron se făcu roșu ca sfecla.
— … pentru c el mai bun jucător de șah, pe care l -a avut școala, în ultimii ani. Deci,
cincizeci de puncte pentru Cercetași.
Uralele Cercetașilor se urcară până la tavanul vrăjit. Ste luțele de pe el începură să
sclipească. Percy se lăuda la toți:
— E fratele meu, știți, nu? Fratele meu mai mic. A reușit să treacă de șahul gigantic,
alcătuit și pus acolo de doamna profesoară McGonagall, asta e ceva!
În cele din urmă, se făcu iar tăcere.
— În al doilea rând, domnișoarei Hermione Granger, pentru logica de care a dat
dovad ă la rezolvarea enigmei create de profesorul Plesneală, îi ofer și ei cincizeci de
puncte…
Hermione își ascunse fața în palme. Harry bănuia că izbucnise în lacrimi. Cercetașii
nu-și mai găseau locul, câștigaseră o sută de puncte!
— Îl al treilea rând, d omnul Harry Potter, zise domnul Dumbledore și în Marea Sală nu
se mai auzi nici pâs, pen tru îndrăzneală, prezență de spirit și un curaj ieșit din co mun, îi dau
șaizeci de puncte!
Zgomotul devenise infernal. Cei care mai erau în stare să adune, după toate surprizele
din acea seară, știau că Cer cetașii aveau acum patru sute șaptezeci și două de puncte, erau,
deci, la egalitate cu Viperinii! Ah, ce bine ar fi fost dacă domnul Dumbledore i -ar mai fi dat
un punct în plus lui Harry!
Domnul Dumbledore ridică mâna. În sală, se așternu treptat tăcerea.
— Există mai multe feluri de curaj, zise domnul Dumble dore, zâmbind. E nevoie de
multă îndrăzneală, ca să ne înfruntăm dușmanii, dar și prietenii! De aceea, Neville Poponeață
primește zece puncte!
Dacă s -ar fi afl at cineva în apropierea școlii, ar fi crezut, cu siguranță, că acolo se
produsese o explozie, atât de tare izbucniră uralele în Marea Sală, la masa Cercetașilor!
Harry, Ron și Hermione se ridicaseră în picioare, urlând cât puteau, în timp ce Neville,
livid de emoție, era asaltat de zeci de Cercetași, care îl îmbrățișau și -l ovaționau. Până atunci,

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
149 bietul Neville câștigase doar un punct pentru casa lui. Harry îi dădu un ghiont lui Ron și îi
făcu semn spre Draco Reacredință care nu putea arăta mai indignat și mai cătrănit, nici chiar
dacă i s -ar fi aplicat blestemul „Legării Corporale Totale ”!
— Ceea ce înseamnă, zise domnul Dumbledore, încercând să se facă auzit în vacarmul
general, că trebuie să schimbăm puțin afișele și decorațiile!
După care aplaudă, încân tat.
Cât ai clipi, ghilandele verzi, deveniră purpurii, iar cele argintii fură înlocuite cu
ghirlande aurii. Șarpele Viperinilor fu înlocuit rapid de Leul Cercetașilor. Plesneală îi
strângea mâna lui McGonagall, cu o grimasă ce se vroia zâmbet. Harry întâl ni privirile lui
Plesneală și băiatul fu convins că sentimentele profesorului nu se schimbaseră, nici cât
negrul sub unghie, dar asta nu- l mai îngrijora pe Harry. Se părea că viața va reveni la normal,
în anul următor, ei bine, cât putea fi ea de normală, la Hogwarts…
Fusese seara cea mai frumoasă din viața lui Harry, mai frumoasă chiar și decât o
victorie în meciurile de Vâjthaț, Crăciunul sau anihilarea vreunui monstru… Era sigur că nu
va uita niciodată acea seară.

*

Harry aproape că uitase că rezultatele examenelor nu fuseseră anunțate. Spre marea lor
surprindere, și Ron și Harry trecuseră examenele cu note mari. Hermione era prima din an,
desigur. Chiar și Neville absolvise anul, nota bună de la „ Ierbologie ” compensând nota
dezastruoasă de la „Poțiuni ”. Sperau ca măcar Goyle, care era tot atât de prost, pe cât era de
meschin, să fie eliminat. Dar trecuse și el. Era mare păcat, dar, așa cum îi plăcea lui Ron să
spună, nu poți avea totul în viață.
Și, deodată, dulapurile se goliră, iar valizele se umplură în viteză. Neville își pierduse
broscoiul, ca de obicei. Îl găsiră ascuns într -una dintre toalete. Studenții primiră car netele de
note și fură serios avertizați să nu cumva să facă uz de vrăji, în timpul vacanței.
— Speram să uite de note, zise unul dintre gemenii Weasley, necăjit.
Hagrid îi aștepta să -i îmbarce pe toți și să -i traverseze lacul.
După care luară Expresul de Hogwarts și să îndreptară spre casele lor. Vorbeau, râdeau
și se însuflețeau tot mai mult, pe măsură ce câmpurile deveneau tot mai verzi și mai
cultivate. Se apropiau de lumea Încuiaților. Își scoaseră pelerinele de vrăjitori și își puseră
hainele obișnuite. Ajun seră, în sfârșit, la peronul 9 și 3/4 , din gara King's Cross.
Le luă ceva timp să ajungă la peronul principal. Un vrăjitor bătrân îi grupa doi câte doi
și doar așa puteau trece în lumea Încuiaților, pentru a nu năvăli buluc printr -un perete de
cărămidă, speriindu -i astfel pe Încuiații cu minți optuze.
— Trebuie să veniți în vara asta la noi! Amândoi! O să vă trimit o bufniță!
— Mulțumesc, zise Harry, o s -o aștept cu nerăbdare.
Se loveau de tot mai mulți Încuiați, pe măsură ce înain tau spre peronul principal. Auzi
mai multe strigăte:
— La revedere, Harry!
— Pe curând, Potter!
— Hm, nu ți -ai pierdut faima, îl tachină R on.
— Lasă că n -o să mă mai bage nimeni în seamă acolo unde mă duc eu, te asigur!
Harry, Ron și Hermione trecură prin perete împreună.
— Mamă, mamă! Uite -l!
Era Ginny Weasley, sora mai mică a lui Ron, dar nu arăta spre Ron.

HARRY POTER ȘI PIATRA FILOZOFALĂ
150 — Harry Potter, mamă! Îi văd și cică…
— Ginny, stai cuminte! Nu e frumos să arăți cu degetul! Doamna Weasley zâmbi la ei.
— A fost un an greu? îi întrebă ea.
— Foarte greu, zise Harry. Mulțumesc pentru fondante și pentru pulover, doamnă
Weasley!
— Oh, mi- a făcut plăcere!
— Ai terminat?
Era Unchiul Vernon, cu aceeași față purpurie, cu nelipsita lui mustață stufoasă și
aruncându -i aceleași priviri furioase lui Harry, că îndrăznise să vină cu bufnița acasă. Să -l
vadă mulțimea adunată pe peron, cu colivia în mână! În spatele lui, se aflau Mătușa Petunia
și Dudley, speriați nu mai la vederea lui.
— Cred că dumneavoastră sunteți familia lui Harry, zise amabil doamna Weasley.
— Da… Cam așa… catadicsi să răspundă Unchiul Vernon. Hai, băiete, doar știi că nu
avem la dispoziție toată ziua!
Și îi întoarse spatele doamnei Weasley. Harry se întoarse spre Ron și Hermione:
— La revedere, o să -mi fie dor de voi!
— Sper că… o să ai o vacanță frumoasă, bâigui Hermione, privind nu prea convinsă
după Unchiul Vernon, șocată că cineva putea fi atât de neplăcut.
— Da… și eu sper, spuse Harry, fără să fie convins deloc. Hermione și Ron văzură,
totuși, un zâmbet pișicher pe fața lui Harry.
— Ei nu știu că nu avem voie să facem vrăji acasă… O să mă distrez copios pe seama
lui Dudley!