Hard Discul Unui Calculator

Abstract

In this graduation thesis I present in detail one of the most important components of a computer namely the Hard-drive.The Hard-drive is the main storage device of a computer.

In this graduation thesis I present the general information about the Hard-drive. I will define the important characteristics at visual and technical level for different Hard drives.

Its components I will talk about how does the Hard-drive works and about the defects that can interrupt its function. I will make a comparative study between the major companies producing Hard-drive. I will present a few useful programs in testing the hard-drive.

The analysis of this theme will also be done at the technical level by making an application to monitor a Hard-drive. The application can display information about the device such as: the model number, serial number, capacity available, the hard drive temperature. The design of the application will be done with the Microsoft Visual Studio Ultimate 2010 programs and based on the C++ language.

Cuprins

Introducere

Tema aleasă de mine prezintă o importanță deosebită pentru că abordează prezentarea și analiza uneia dintre cele mai importante componente ale unui calculator.

Fiecare computer de birou, laptop sau netbook conține o unitate hard disk. Unitatea de hard disk, mai bine cunoscută sub numele de hard disk, este una dintre componentele cele mai importante într-un calculator. Hard disk-ul stochează informații pentru calculator într-un mod non-volatil, ceea ce înseamnă că atunci când utilizatorul oprește calculatorul, toate informațiile pe care le-a salvat vor fi în continuare acolo când se aprinde din nou calculatorul. Astăzi, hard disk-urile pot stoca o cantitate enormă de informații.

Datele trimise / preluate către și de la hard disk sunt interpretate de controlerul de disc, care spune hard disk-ului ce operații să efectueze și cum să se deplaseze componentele acestuia în cadrul unității. Când sistemul de operare are nevoie sa citescă sau să scrie informații, examinează tabelul de alocare al fișierului pentru a determina locația acestuia și zonele disponibile. Odată ce acest lucru a fost determinat, controlerul de disc provoacă o acționare pentru a muta brațul de citire / scriere și aliniază capul de citire / scriere. Deoarece fișierele sunt adesea împrăștiate pe tot platoul, capul trebuie să se mute în locații diferite pentru a avea acces la toate informațiile.

Stocarea informațiilor pe un hard disk tradițional, cum ar fi exemplul de mai sus, se face magnetic. După parcurgerea etapelor de mai sus, în cazul în care computerul are nevoie să citească informații de pe hard disk, acesta ar citi polaritățile magnetice de pe platou. O parte a polarității magnetice este 0, iar cealaltă este 1. Citirea acestor date binare permite sistemului de calcul interpretarea corectă a datelor de pe disc. Pentru computer, pentru a scrie informațiile pe disc, capul de citire / scriere aliniază polaritățile magnetice, scrie 0 și 1, care pot fi citite ulterior.

Hard-disk-ul reprezintă un disc magnetic pe care se pot stoca date informatice. Termenul „hard” este folosit pentru a se distinge de termenii „soft”, sau „floppy disc”. Hard-disk-urile dețin mai multe date și sunt mai rapide decât dischetele. Un hard disk, de exemplu, poate stoca de la 10 la mai mult de 100 de gigabytes, în timp ce, cele mai multe dischete au o capacitate maximă de stocare de 1,4 megaocteți.

Un hard disk este format de obicei din mai multe platane. Fiecare platan necesită două capete de citire / scriere, câte unul pentru fiecare parte. Toate capetele de citire / scriere sunt atașate la un singur braț de acces, astfel încât acestea nu se pot muta în mod independent. Fiecare platan are același număr de piese și o piesă care este prezentă în toate platanele, numită cilindru. De exemplu, un hard disk tipic de 84 megabytes pentru computerele personale ar putea avea două platane și 1053 cilindri.

Lucrarea se ocupă cu studiul acestei componente și este structurată pe cinci capitole.

Primul capitol, intitulat „Definire. Precizarea rolului său în cadrul sistemului de calcul” prezintă informațiile generale despre Hard disc. Acest capitol cuprinde cateva subcapitole în care se prezintă ce este un sistem de calcul, definiția Hard disk-ului, un scurt istoric despre acesta, caracteristicile memoriei, anumite clasificări si marile firme producatoare.

În doilea capitol, intitulat „Elemente componente” sunt prezentate elementele ce alcatuiesc Hard disk-ul. În acest capitol este descris fiecare element și utilizarea acestuia.

Al treilea capitol, intitulat „Defecte”, cuprinde atât o prezentare a defectelor ce pot apărea cât și modul în care se pot recupera datele pierdute de pe Hard disc.

În al patrulea capitol, intitulat „Testare” este prezentată o listă cu programele software special concepute pentru testarea unui hard disk și pentru găsirea erorilor. Tot în acest capitol este prezentat sistemul de monitorizare S.M.A.R.T. (Self-Monitoring, Analysis and Reporting Technology; de obicei scris ca SMART) care detectează și raportează diferiți indicatori de fiabilitate pentru descoperirea erorilor de hardware.

Al cincelea capitol, intitulat „Aplicație” este ultimul capitol al acestei lucrări. În acest capitol este prezentată aplicația pe care mi-am propus să o realizez. Această aplicație este foarte utilă, având ca scop monitorizarea în timp util a anumitor atribute SMART. Ea afisează caracteristicile unui Hard-disk, cum ar fi numărul de model, numărul de serie, capacitatea disponibilă, temperatura, numele partițiilor impreună cu dimensiunea acestora și multe alte caracteristici.

1.Capitolul I – Definire. Precizarea rolului său în cadrul sistemului de calcul

1.1 Sistemul de calcul și încadrarea componentei în cadrul sistemului de calcul

Un calculator reprezintă un echipament care poate să proceseze informații. Viteza acestuia și nivelul de complexitate a calculelor realizate poate să depășească posibilitățile creierului uman.

Calculatoarele pot procesa datele prin unele seturi de instrucțiuni numite și programe (ori aplicații). Computerele personale (PC – Personal Computer) au fost introduse pe piață în anul 1977 de către compania Apple.

Acestea au fost dotate cu seturi de programe stabilite de profesioniștii companiei constructoare. După 4 ani, în 1981, compania de computere IBM a lansat propria versiune de computer personal (IBM – PC).

Amândouă versiunile de sisteme de calcul aveau la dispoziție, însă, o dotare săracă: memorie de lucru scăzută, absenta hard-discului, număr scăzut de aplicații. Programul cel mai semnificativ în lipsa căruia orice computer devine imposibil de utilizat și care necesita să fie rulat în mod util este numit sistem de operare.

Acesta constituie limbajul comun al omului și calculatorului. Placând de la premiza că cifra de vânzări a PC-urilor nu va ajunge în veci la valori imense, compania IBM nu s-a chinuit să elaboreze un sistem de operare pentru acestea și a oferit această sarcină unei firme anonime pe acea vreme, Microsoft.

Acesta a reprezentat momentul de începere al unei afaceri care a cunoscut o expansiune fulgerătoare în perioada care a urmat, făcând din fondatorul acestei companii, Bill Gates, într-una din cele mai bogate persoane din lume.

Hard-discul (Hard-disk) constituie memoria de tip permanent de stocare a datelor și programelor. Pe hard-disc se stochează toate fișierele de date care aparțin utilizatorului. Capacitatea acestuia se poate măsura în MB ori GB. Acesta se mai poate numi și disc amovibil.

Acesta nu este vizibil întrucât se situează în cadrul echipamentului de calcul și reprezintă o componentă extrem de sensibilă care necesita să fie ocrotita la șocuri mecanice, temperaturi prea ridicate ori scăzute. La defectarea de ordin fizic a hard-discului, datele din cadrul acestuia nu mai pot fi recuperate ( este recomandată existenta anumitor copii de siguranță a datelor).

De regulă, într-un echipament de calcul pot să existe unul ori mai multe hard-discuri. Pot fi însă și excepții – situația stațiilor de lucru în rețea, care poate să nu aibă nici un hard-disc.

Unitățile hard-disc se asociază literelor din alfabet pornind cu C:,D:, etc. Din cadrul primului hard-disc poate să se încarce sistemul de operare, timpul de încărcare al lui fiind mai scăzut decât în situația încărcării acestuia de pe dischetă (are o rată de transfer mai crescută).

1.2 Definiție Hard Disc

În prezent, fiind înconjurați de calculatoare mai rapide și procesoare de mare viteză, ar trebui să înțelegem că hard disk-urile îndeplinesc aceleași cerințe ca și restul componentelor tehnologiei informatice.

Prin faptul că țin pasul cu standardul nevoilor industriei, putem fi siguri că computerele noastre personale vor avea tot spațiul necesar și capacitatea de a accesa și de a salva datele în funcție de necesități și în mod eficient. Noul DiamondMax® Plus 40 seria de la Maxtor poate dezlănțui puterea computerului cu o tehnologie avansată și de performanță. Disponibil în capacități de până la 40 GB, aceste 7.200 unități RPM includ un procesor unic Maxtor de DualWave ™ pentru un impuls de 10x a vitezei de procesare.

Hard-disk-ul constituie cea mai semnificativă unitate de înmagazinare a datelor. Acestea sunt stocate permanent, chiar dacă calculatorul este închis ori deschis. Pe hard-disc sunt înmagazinate totalitatea fișierelor de date ale utilizatorului. Hard-disk-ul poate servi drept memorie de tip non-volatil ,mediu de înmagazinare pentru acte, fișiere ori aplicații utilizatorului.

Discul dur, ori mai bine zis hard-disk-ul a fost făcut cunoscut pentru prima oară de către compania IBM sub numele de disc Winchester (3340), în scopul de a dezvolta unitățile DASD (Direct Access Storage Device) de înmagazinare existente până la acel moment. Acesta avea o capacitate extrem de importantă pentru acel moment, de 5MB segmentată pe 24 de platane.

Peste 25 de ani renumitul producător de HDD-uri, Seagate a introdus pe piață primul HDD pentru computere personale, care putea să stocheze circa 40 MB, ajungând la rate ale transferului de 625 KBps utilizând modalitatea de codare MFM (Modified Frequency Modulation). Această modalitate de codare era utilizată de vechile FDD-uri (floppy disk drive) ori sisteme de stocare de date.

Este foarte dificil de crezut că în perioada 1980 spațiul de 100 MB pe hard-disk se considera a fi extrem de generos în comparație cu starea actuală în care ar fi cu totul inutilizabil chiar și doar pentru sistemul de operare. În zilele noastre, aplicațiile pentru hard-disk-uri au trecut de limitele calculatoarelor și sunt incluse într-o serie de mecanisme digitale (dvd player, mp3 player telefoane mobile ori PDA-uri).

Capacitatea

Primul aspect pe care îl indică fiecare companie producătoare despre hard-disk-urile sale îl reprezintă capacitatea. De regulă, fiecare companie producătoare oferă mai multe modele cu capacități tot mai crescute, destinate unor segmente de piață diverse.

Astfel, în cadrul pieței se pot găsi mai multe alternative, cu capacități care pot ajunge la peste 1000 GB. Performanțele unui hard-disk lent afectează cel mai mult, comparativ cu orice alt mecanism, performanțele unui computer. Un hard lent este capabil să „țină în umbra” un procesor modern.

Viteza hard-disk-ului este indicată de o serie de factori.

Viteza de rotație

Dintre calitățile principale pe care le prezintă HDD-ul cea mai semnificativă este viteza de rotație (RPM). Aceasta este foarte semnificativă deoarece ea influențează în mod direct viteza de acces la datele de pe discuri și de aceasta depinde și rata transferului informației.În acest fel, pe măsură ce viteza de rotație este mai ridicată, capul de scriere/citire se poate deplasa mai rapid și tot mai multe date ajung să fie scrise/citite. Viteza de rotație a discurilor este constantă.

Viteza de rotație ce a fost menținută o perioadă de timp la hard-urile EIDE anterioare a fost aproape de 5400 RPM iar a hard-urilor SCSI a fost de 7200 RPM. Pe parcursul timpului această viteză a cunoscut o creștere progresivă, ajungând în prezent la limitele de 7200 RPM pentru HDD-urile IDE și aproape la 12000 RPM pentru cele SCSI. Tipul de interfață al HDD-urilor pot fi accesate prin intermediul mai multor tipuri de magistrale: ATA (PATA ori IDE), Serial ATA (SATA), SCSI și SATA SCSI (SAS). ATA reprezintă o interfață standard pentru conexiunea HDD-urilor împreună cu alte tipuri de spații de stocare, realizată în 1986 de către Western Digital.

Sunt foarte multe sinonime ale cuvântului ATA, spre exemplu IDE (Integrated Drive Electronics) și ATAPI (Advanced Technology Attachment Packet Interface). La fel, concomitent cu inventarea Serial ATA (SATA) în 2003, acest termen a fost denumit Parallel ATA (PATA). Standardul ATA asigura lungimi ale cablului de până la 46 de centimetri, chiar dacă se pot cumpăra și cabluri de 91 cm. ATA oferă cea mai generalistă și accesibilă modalitate de interfață de conectare.

În cazul în care 2 dispozitive sunt atașate la un singur cablu, unul dintre acestea va fi numit Master iar celălalt Slave. Unitatea care se conectează pe Master va apărea în general prima în momentul în care BIOS-ul ori sistemul de operare detectează și indică dispozitivele conectate.

În cazul în care este doar o unitate conectată la cablu, perfect ar fi să fie configurată ca Master (anumite tipuri de unități, cum ar fi HDD de la Western Digital, care prezintă o setare specială Single pentru conectarea cu doar un cablu). Un alt tip de setare pentru configurarea conexiunii unităților este Cable Select, care alege singur dacă unitatea este Master ori Slave conform poziției de pe cablul la care este conectată.

Toate aceste setări se pot obține prin intermediul mutării unui jumper pe pozițiile respective de regulă inscripționate pe unitate. Interfața ATA deține o lățime de 16 biți, o lățime de bandă de 16 MB/s la primele variante, ulterior lățimea ajungând la 33, 66, 100 și 133 MB/s.

Ținând cont de diametrul discurilor de stocare cele mai generale tipuri de hard disk-uri sunt acelea de 3.5 inch și 2.5 inch. Cele de 3.5 inch sunt cele mai des întâlnite în rândul PC-urilor comune și se pot găsi montate în cadrul unității centrale.

Un computer obișnuit nu se limitează numai la un hard disk, acesta poate să aibă la dispoziție de obicei cel puțin 4 hard disk-uri interne, numărul lor putând fi mărit prin adăugarea anumitor plăci de extensie.

Hard disk-urile de 2.5 inch pot fi folosite de obicei în computerele portabile însă și-au găsit necesitatea și în cadrul altor echipamente electronice precum DVD-Recordere, console, camere video, MP3 playere, etc. Aceste tipuri de hard disk-uri au nevoie de o alimentare de numai 5V ceea ce reduce semnificativ consumul de energie comparativ cu modelele de 3.5 inch care au nevoie de 12V pentru funcționare.

1.3 Scurt istoric privind evoluția în timp a Hard Disc-ului

Hard disk-urile au fost cunoscute inițial ca unități de înmagazinare a datelor ȋn 1956, pentru computerele IBM. La început au fost dezvoltate pentru a fi folosite ca spații de stocare pentru computerele de uz general.

În perioada anilor 1990, utilitatea unui dispozitiv de înmagazinare de mari dimensiuni, însă și încredere, independent de un mecanism special, a dus la nașterea sistemelor integrate, precum raiduri, sisteme Network Attached Storage (NAS) – sisteme atașabile de înmagazinare pentru rețea și SAN (Storage Area Network – siteme de înmagazinare pentru rețea), sisteme ce asigură eficiență, dar și un acces eficient la volume imense de date.

Ținând seama de cererile consumului, ȋn secolul XXI folosirea HDD-urilor s-a lărgit și ȋn mecanisme precum camere video, telefoane mobile (spre exemplu Nokia N91), playere audio de tip digital, video-înregistratoare digitale, Personal Digital Assistants (PDA-uri) și console video de jocuri.

Hard-disk-ul servește ca memorie de tip non-volatil, spațiu de stocare pentru fișierele, documentele ori aplicațiile utilizatorului. Hard-Disk-urile au fost introduse în perioada 1950, fiind la început discuri mari care aveau un diametru de 20 de inch. La început erau numite discuri fixe ori “Winchesters”.

Ulterior au fost cunoscute sub denumirea de Hard-Disk-uri, pentru a se realiza diferența față de Floppy Disk. În 1954 IBM a reușit să inventeze primul hard-disk cu o capacitate semnificativă pentru acel moment, de 5MB (mega bytes) segmentată pe 24 de platane, pentru ca ulterior să îmbunătățească hard disk-ul "Piccolo" de 8MB.

După 25 de ani renumitul producător de HDD-uri Seagate, a introdus pe piață primul HDD pentru computere personale, capabil de a înmagazina aproape 40 MB, ajungând la rate ale transferului de 625KBps (kilobytes) utilizând modalitatea de codare MFM (Modified Fre uency Modulation – Modulare de frecvență modificată), acest mod de codare fiind utilizat de fostele FDD-uri (floppy disk drive) ori de sistemele de stocare de date.

Inițial unitatea de măsură pentru acestea a fost byte-ul, ulterior, cu cât tehnologia a progresat s-a convenit la utilizarea multiplilor lui, adică kilobyte-ul(KB), megabyte-ul(MB), și relativ nou gigabyte-ul(GB). (IBM 62PC "Piccolo" HDD, creat în 1979)

Din cauza posibilităților de acces aproximativ aleatoriu la date, unitățile de disc magnetic au intrat în alcătuirea computerelor cu mult înainte de a apărea PC-urile. Chiar și așa primele unități nu au reușit să facă față cererilor de date și se uzau repede.

Capatele de scriere/citire atingeau platanele și le polizau, lăsând doar praf acolo unde anterior fuseseră înmagazinate date. Pentru permiterea vitezelor mari de acces, anumite unități de disc utilizau zeci de capete de scriere/citire aliniate pe parcursul razelor discului, fiecărui cap fiindu-i destinată o parte a discului.

Aceste modele puneau la dispoziție viteză ridicată de acces, potrivit vitezei de rotație a discului și aveau nevoie de operații de tip minim de mentenanță, întrucât aveau puține componente mobile. Însă mărimea capetelor și cheltuiala instalării unei matrice de capete ridicau extrem de mult costul acestor modele.

Pasul în față a fost realizat de IBM prin intermediul laboratoarelor Husley, situate în Anglia, aproape de Winchester. Cercetătorii din cadrul acestor laboratoare au utilizat un unic cap pentru a scana fiecare inch pătrat de pe aria discului.

Această noutate a fost înlăturarea contactului de ordin fizic dintre capul de scriere/citire și aria discului, evitând în acest fel uzura discului prin intermediul frecării. Acest model a elaborat pentru sistemele de înmagazinare ale computerelor un standard care a ținut mai mult de 30 de ani. Capul de scriere/citire ‚,plutește’’ pe o pernă de aer, în așa fel încât nu atinge discul.

În plus, din cauza înlăturării frecării, capul se poate deplasa rapid în diverse poziții pe disc. Modelul original avea 2 alternative, un disc ‚,fix’’, ținut continuu în cadrul unității de disc, și un disc amovibil care poate să fie demontat în scopul schimbului de date ori pentru arhivare. Amândouă variantele puteau înmagazina 30MB pe discuri cu mărimea de 14 inch.

În cursul dezvoltării, acest model a fost denumit 30/30, pentru reflectarea celor 2 variante ale stocării. Plecând de la faptul că Remington a utilizat un nume similar pentru faimoasa carabina cu repetiție – arma care a reușit să cucerească Vestul – acest tip de unitate a reușit să devină cunoscutăa sub denumirea de unitate de disc Winchester.

Exceptând Winchester, sunt și alte denumiri care fac referire la ceea ce se poate numi azi ,,hard-disc’’. Mulți dintre angajații de la IBM fac referire la acestea cu expresia ,,discuri fixe’’.

În cazul în care un specialist dorește să creeze confuzie, ar putea folosi un alt termen împrumutat din zilele inițiale ale computerelor, DASD, care vine de la Direct Access Storage Device (dispozitiv de înmagazinare cu acces direct).

1.4 Caracteristici ale memoriei. Clasificări

Memoria internă constituie cea mai scumpă și semnificativă componentă de ordin fizic a unui computer personal, prin care vom putea să apreciem performanțele unui computer. Aceasta reprezintă unitatea funcțională a computerului menită păstrării continue ori temporare a datelor și a programelor utile utilizatorului și în mod sigur a sistemului de operare. Memoria internă a unui computer se caracterizează prin 2 parametri:

mărimea;

timpul maxim de răspuns;

Mărimea acestei memorii este în strânsă corelație cu microprocesorul utilizat (în cazul nostru cu limitările impuse de el). O valoare deseori întâlnită pentru această mărime este de 1 Mbyte. Pe măsură ce aceasta este mai ridicată, cu atât performanțele computerului sunt mai crescute.

Stocarea datelor informatice, adesea numită și depozitare sau memorie, este o tehnologie care constă în componente de calculator și media de înregistrare utilizate pentru a păstra datele digitale. Aceasta este o funcție de bază și o componentă fundamentală a calculatoarelor.

Unitatea de procesare centrală (CPU) a unui calculator este aceea ce manipulează datele prin efectuarea de calcule. În practică, aproape toate calculatoarele folosesc o ierarhie de stocare, care au opțiuni rapide dar scumpe ori ieftine dar lente. Adesea tehnologiile rapide, volatile (care pierd datele atunci când sunt oprite) sunt denumite în continuare "memorie", în timp ce tehnologiile permanente sunt denumite în continuare "depozitare", dar acești termeni sunt adesea utilizați alternativ.

În arhitectura lui Von Neumann, procesorul este format din două părți principale: unitatea de control și unitate logică aritmetică (ALU). Acestea controlează fluxul de date între CPU și memorie; aceasta din urmă efectuează operații aritmetice și logice asupra datelor.

Fără o cantitate semnificativă de memorie, un computer ar fi doar dispus să efectueze operațiuni fixe și de ieșire imediată a rezultatului. Acesta ar trebui să fie configurat pentru a-și schimba comportamentul. Acest lucru este acceptabil pentru dispozitive, cum ar fi calculatoare de birou, procesoare de semnal digital, și alte dispozitive specializate. Mașinile von Neumann diferă prin faptul că au o memorie în care stochează instrucțiunile de funcționare și datele.

Astfel, computerele sunt mai versatile, în sensul în care acestea nu au nevoie de hardware configurat pentru fiecare program nou, ci poate fi pur și simplu reprogramat cu noi instrucțiuni în memorie; acestea, de asemenea, tind să fie mai simplu de proiectat, într-un procesor relativ simplu poate păstra starea între calcule succesive pentru a construi rezultate procedurale complexe.

Un calculator digital modern, prezintă date utilizând sistemul numeral binar. Textul, numerele, imaginile, audio, și aproape orice altă formă de informații poate fi convertită într-un șir de biți, sau cifre binare, fiecare având o valoare de 1 sau 0. Cea mai frecventă unitate de stocare este octetul, egal cu 8 biți. O bucată de informații poate fi manevrată de orice computer sau dispozitiv al cărui spațiu de stocare este suficient de mare pentru a găzdui reprezentarea binară a piesei de informații, sau pur și simplu de date.

De exemplu, operele complete ale lui Shakespeare, tipărite la 1250 biți, pot fi stocate în aproximativ cinci megaocteți (40 de milioane de biți), cu un octet pentru fiecare caracter.

Datele sunt codificate prin atribuirea unui model la fiecare caracter, cifră, sau obiect multimedia. Există multe standarde pentru codificare (de exemplu, codificarea caracterelor, cum ar fi ASCII, codificarea imaginii cum ar fi JPEG, codificări video, cum ar fi MPEG-4).

Prin adăugarea de biți pentru fiecare unitate codificată, redundanța permite computerului atât să detecteze erori în datele codificate cât și să le corecteze bazându-se pe algoritmi matematici.

Erori apar în mod regulat în probabilități reduse ca urmare a alegeriilor aleatoare valorii de biți, pierderea de biți de stocare afectând capacitatea sa de a menține valoarea (0 sau 1), sau din cauza unor erori de comunicare inter sau intra-calculator .

Un grup de biți fizici defect (nu întotdeauna bitul defect specific se identifică) este de obicei împrejmuit în mod automat, scos din uz de către dispozitiv și înlocuit cu un alt grup echivalent funcțional în dispozitiv, unde biții sunt restaurați corect (dacă este posibil). Verificarea redundantă ciclică (CRC). Metoda este de obicei folosită în comunicații și depozitare pentru detectarea erorilor. O eroare detectată este apoi rejudecată.

Metodele de compresie a datelor permit, în multe cazuri, a reprezenta un șir de biți de un șir de biți mai scurt ("compresa") și a reconstrui șirul original ("decomprima"), atunci când este nevoie. Acesta utilizează substanțial mai puțin spațiu de depozitare (zeci de procente) pentru mai multe tipuri de date (comprima și decomprima atunci când este necesar).

Analiza compromisă între stocare și reducere a costurilor și a costurilor calculelor aferente și posibilelor întârzieri în disponibilitatea datelor se face înainte de a decide dacă să păstreze anumite date într-o bază de date comprimată sau nu.

Stocarea primară (de asemenea, cunoscută sub numele de memorie principală sau memoria internă), deseori denumit simplu, memorie, este singura care are acces direct la CPU. CPU citește continuu instrucțiunile stocate acolo și le execută, după caz. Orice fel de date operate în mod activ sunt stocate acolo, în mod uniform.

Istoric, calculatoarele timpurii utilizau linii de întârziere, tuburi Williams, sau tobe magnetice rotative. Din 1954, aceste metode au fost înlocuite cu memoria cu miez magnetic. Memoria de bază a rămas dominantă până în 1970, atunci când progresele tehnologice în circuitul de memorie cu semiconductoare i-a permis să devină competitivă din punct de vedere economic.

Aceasta a dus la apariția memoriei cu acces aleator (RAM). Este de mici dimensiuni, ușoară, dar destul de scumpă, în același timp.

Așa cum se poate observa, în mod tradițional există două sau mai multe sub-straturi de stocare primară, în afară de RAM-ul principal de mare capacitate:

– Registrele procesorului sunt situate în interiorul procesorului. Fiecare registru are de obicei un grup de date (de multe ori 32 sau 64 biți). Instrucțiunile CPU ghidează unitatea logică pentru a efectua diverse calcule sau alte operațiuni pe aceste date (sau cu ajutorul acestuia). Registrele sunt cele mai rapide dintre toate formele de stocare a datelor informatice.

– Cache procesor este o etapă intermediară între registrele ultra-rapide și memoria principală mult mai lentă. Acesta a fost introdus doar pentru a îmbunătăți performanța calculatoarelor. Informațiile cele mai utilizate în mod activ în memoria principală sunt doar duplicate în memoria cache, care este mai rapidă, dar de capacitate mult mai mică. Pe de altă parte, memoria centrală este mult mai lentă, dar are o capacitate de stocare mult mai mare decât registrele procesor.

Memoria principală este conectată direct sau indirect la unitatea centrală de prelucrare prin intermediul unui bus de memorie. Procesorul trimite în primul rând o serie printr-un bus de adrese, un număr numit de adrese de memorie, care indică locația dorită. Apoi, citește sau scrie datele în celulele de memorie utilizând magistrala de date. În plus, o unitate de management a memoriei (MMU) este un dispozitiv mic între CPU și memoria RAM.

Cum tipurile RAM folosite pentru depozitarea primară sunt volatile (eliminate la pornire), un computer care conține numai o astfel de stocare nu ar avea o sursă pentru a citi instrucțiunile, pentru a porni computerul.

Prin urmare, mediul primar de stocare non-volatil conține un mic program de pornire (BIOS) care citește un program de stocare secundar RAM și începe să-l execute.

O tehnologie non-volatilă utilizată în acest scop se numește ROM, pentru memorie read-only (terminologia poate fi oarecum confuză deoarece majoritatea tipurilor ROM sunt de asemenea capabile de acces aleator).

Mai multe tipuri de "ROM" nu sunt citite numai literal; cu toate acestea, este lentă iar memoria trebuie să fie ștearsă în porțiuni mari înainte de a putea fi rescrisă. Unele sisteme integrate execută programe direct din ROM (sau similar), pentru că aceste programe sunt rareori schimbate. Computerele standard nu stocchează programe non-rudimentare în ROM și utilizează capacități mari de stocare secundară, care este non-volatilă.

Timpul maxim de răspuns face referire la intervalul de timp care este util memoriei de tip intern pentru citirea sau scrierea de date. În special, intervalul de timp care este scurs din momentul în care recepționează de la microprocesor comanda de a citi și momentul în care depune pe magistrala datelor valorile citite (la fel și pentru scriere).

Valoarea de tip mediu a acestui parametru este de 70 ns. Pe măsură ce această valoare este mai scăzută, cu atât computerul va fi mai rapid. În cadrul configurației unui sistem electronic de calcul conform modului în care este realizat accesul la memorie, pot să fie întâlnite concomitent 2 mari tipuri de memorii: memorii RAM și memorii ROM.

Memoria ROM (Read Only Memory – memorie ce poate să fie doar citită) – constituie un tip de memorie de tip nevolatil (informația conținută de această memorie nu va fi pierdută la oprirea computerului).

Este o memorie specială, care prin natura sa nu permite utilizatorilor decât citirea anumitor informații care sunt scrise acolo de realizatorul calculatorului prin metode speciale. Memoriile ROM se pot clasifica conform modului de scriere a datelor în EPROM și PROM.

memoriile PROM (Programabile ROM), memoriile ROM programabile, care pot permite doar o rescriere de programe;

memoriile EPROM (Programabile Electric PROM), care pot să fie șterse și reprogramate iar, de câteva ori, folosind metode electronice speciale.

Programele localizate în ROM se livrează simultan cu computerul și formează așa zisul firmware. Computerele din categoria IBM – PC au în conținut și o memorie CMOS (de tip RAM, alimentată permanent de o baterie în scopul de a nu-și pierde conținutul informațional. În acest tip de memorie sunt stocate informații privitoare la configurația hardware a sistemului electronic de calcul.

Memoria RAM constituie un spațiu temporar de lucru unde sunt păstrate datele și programele pe tot parcursul execuției lor. Datele și programele vor fi pierdute din memoria RAM, odată ce calculatorul va fi stins, întrucât ea este volatilă, menținând informația numai atâta timp cât calculatorul se află sub tensiune.

Conform circuitelor din care sunt alcătuite memoriile RAM acestea pot fi clasificate în: memorii statice (ȘRAM) și dinamice (DRAM).

La rândul lor, memoriile DRAM se pot împărți în:

memoriile FPM (Fast Page Mode) – calitatea acestei memorii o constituie facilitatea de a lucra cu pagini de memorie. O pagină de memorie reprezintă o secțiune de memorie, care este pusă la dispoziție prin intermediul selectării unei adrese de rând.

memoriile EDO (extended Data Ouț) – funcționează precum memoriile FPM însă accesul la datele din cadrul celulelor de memorie va fi mai rapid cu 10 – 15 % față de FPM

memoriile SDRAM (Syncronous DRAM) – acest tip de memorie este un modul DRAM care funcționează în mod sincron cu procesorul (prin natura construcției, la început memoriile DRAM tradiționale mergeau în mod asincron)

memorii VRAM (Video RAM) – reprezintă o memorie rapidă utilizată în principal în cazul plăcilor video.

memoriile SGRAM (Syncronuos Graphics RAM) – reprezintă un SDRAM care este adaptat cerințelor deosebit de mari din categoria graficii 3D.

memoriile DDR (Double Data Rate) – prin intermediul acestei tehnologii pot să se transfere date de 2 ori mai repede comparativ cu tehnologiile anterioare. Din punct de vedere fizic memoria RAM este alcătuită din componente care prezintă 2 stări stabile, reprezentate tradițional prin intermediul simbolurilor 0 și 1 numite biți ori cifre binare.

Aceste componente sunt formate din milioane de perechi de condensatori și tranzistori. Rolul condensatorilor este de a stoca sarcină electrică, iar rolul tranzistorului este de a încărca cu sarcină electrică condensatorul. Astfel de perechi de tranzistori și condensatori sunt situate în formă de rânduri și coloane alcătuind o matrice.

Prin intermediul construcției, accesul la memorie este realizat la nivel de grup de biți numit celulă ori locație de memorie. Fiecărei locații ale memoriei îi va fi asociată o adresă, care stabilește în mod unic acea locație. Numărul biților care pot fi memorați în cadrul unei locații de memorie înseamnă lungimea cuvântului de memorie.

Întregul număr de locații de memorie constituie capacitatea memoriei și este exprimat de obicei în octeți. O altă însușire a memoriei RAM o constituie timpul de acces la informație care este definit prin intermediul intervalului de timp care se scurge din momentul furnizării adresei de către procesor și timpul obținerii informației. Timpul de acces la informație la memoriile de tip nou este exprimat în nanosecunde.

Memoria externă reprezintă o memorie adițională care realizează comunicarea cu microprocesorul tot prin magistrala de date și magistrala de comenzi. Aceasta reprezintă o memorie de tip nevolatil care permite citirea și în care se pot scrie date.

Memoria externă are de regulă o capacitate mai ridicată decât cea internă, în cadrul căreia se pot stoca mai multe programe cum ar fi datele specifice lor. Aceasta este reprezentată în principal de discurile magnetice, discuri care se aseamănă ca formă și modalitate de folosire cu discurile de pick-up, însă cu caracteristicile benzii magnetice: aceste discuri permit citirea, însă, la fel, permite și scrierea de informații pe suportul magnetic.

Memoria externă este formată în primul rând din discuri fixe (hard-disk) și discuri de tip flexibil (floppy-disk). Cele fixe se montează de regulă în cadrul unității centrale și nu pot să fie detașate de computer numai prin demontarea acesteia. Discurile de tip flexibil se utilizează cât este necesar, acestea fiind amplasate într-un spațiu special, ulterior putând fi recuperate cu ușurință. HARD-DISCUL (HD) este o unitate fixă de înmagazinare a datelor.

Acesta este situat în cutia care cuprinde și unitatea centrală, înglobat într-un dispozitiv la care nu există acces pentru înlocuirea lui cu altul. În cazul în care se defectează se va înlocui întreg ansamblul. Acesta mai este numit disc fix ori disc Winchester, după denumirea tehnologiei de construcție.

Numele de disc fix, atribuit la origine, a vizat faptul că acesta este fixat în cadrul calculatorului și nu poate să fie detașat ușor de către un utilizator comun. În ultima perioadă însă, această denumire a început să devină neadecvată, întrucât au fost realizate și Hard Disk-uri care pot să fie foarte ușor deconectate și conectate în afara calculatorului prin intermediul porturilor de intrare/ieșire ale lui.

Potrivit interfeței de conectare, hard discurile pot fi clasificate în:

Hard discurile SCSI (Small Computer System Interface) reprezintă hard discuri care au caracteristici semnificative care sunt conectate la o interfață SCSI, interfață care este controlată de sisteme de tip inteligent (controlere) acestea având scopul de a ghida fluxul de informații de la hard disc și sistem. Aceste unități de înmagazinare se utilizează în special montate pe servere ori pe acele computere unde se vrea o performanță crescută privitoare la transferul datelor.

Hard discurile EIDE (Enhanced Integrated Drive Electronics) este un termen comun aplicat totalității unităților care dețin un controler inclus în cadrul unității. De-a lungul anilor unitățile de stocare de acest tip au suferit o multitudine de implementări dintre care putem aminti protocolul Ultra ATA care poate fi numit și Ultra DMA/ ATA-33/ DMA-33, Ultra ATA 66, Ultra ATA 100.

Aceste denumiri se pot referi direct la înfăptuirea transferului rapid de date. Cât privește hardurile EIDE în ultima vreme au fost introduse pe piață cele SATA (Serial ATA), hard discuri care pot să realizeze o viteză de transfer de 150 M/s. 

FLOPPY-DISCUL (discul flexibil sau discheta), a fost introdus inițial în anul 1971, constituie un disc alcătuit dintr-o singură placă făcută din plastic acoperit cu un strat feromagnetic.

Mecanismul de funcționare constă în aceste acțiuni: un mecanism învârte floppy-discul la o viteză constantă, iar citirea/scrierea este realizată cu sprijinul a 2 capete de citire/scriere, care sunt poziționate pe informațiile amplasate pe piste (track), așezate în cercuri concentrice.

Floppy-discurile au dimensiuni variate și în astfel de capacități diverse. Cele mai des întâlnite sunt floppy-discurile care au un diametru de 5 1/4 inch și acelea care au un diametru de 3 1/2 inch, care au o capacitate mai ridicată. Un disc magnetic flexibil se învârte în cadrul unității la o viteză de 300 rotații/minut având, în principal un timp de acces la informație de 100 ms.

COMPACT DISCUL reprezintă un alt suport de memorie externă care, din cauza unor performanțe ridicate comparativ cu discurile flexibile, are tendința să se generalizeze. Putem să definim discul compact ca un suport în cadrul căruia se stochează informații prin mijloacele optice (tehnologia laser) atât în procesul scrierii, cât și al citirii.

Succesul cunoscut de tehnologiile optice, nu doar pe piața computerelor electronice, este datorat progreselor făcute în domeniul laserelor, suporturilor de tip optic și a procesării de semnale.

În acest mod, au apărut unele standarde, cum ar fi:

ISO 9660 (Philips și Sony);

High Sierra;

CD-DA (Compact Disc – Digital Audio, în scopul citirii informațiilor audio ori a datelor în format electronic);

CD-ROM XA (EXtended Architecture), care asigură atât citirea standardelor mai vechi, cât și a discurilor care folosesc metoda de întrețesere „interlaced mode“, cum ar fi cele pentru vizualizarea fișierelor în format AVI);

CD-Recordable, numite și CD-WORM sau CD-WO (asigura înregistrarea CD-urilor de către utilizator).

CD-ROM-ul este mai favorabil în comparație cu discul flexibil, însă concurează discul fix, în sensul că deține capacitate de sute de Mb ori Gb. Viteza de lucru poate fi, câteodată, mai înceată decât la HD. În următoarea perioadă, unitățile de stocare de tip optic DVD nu vor lipsi din configurația unui computer.

Acestea au fost îmbunătățite de organizațiile Sony și Philips constituind tehnologia din viitor pentru redarea și stocarea informațiilor care se afla pe un suport optic. DVD-ul va înlocui CD-ROM-ul și casetele video VHS. Unitățile DVD asigură, conform destinației, atât citirea, cât și stocarea de informații.

1.5 Mari firme producătoare

Western Digital Corporation (care poate fi abreviat și WDC ori WD) reprezintă unul dintre cei mai semnificativi producători de hard disk-uri (alături de Seagate Technology) de pe mapamond. Are o istorie de lungă durată în cadrul industriei electronice ca producător de circuite integrate și o firmă de produse de stocare. Western Digital a luat naștere pe 23 aprilie 1970 fiind fondată de către Alvin B. Phillips, un muncitor în cadrul companiei Motorola, ca General Digital, la început, o companie producătoare de echipamente de testare MOS.

A devenit repede un producător de semiconductoare, având un capital pus la dispoziție de mai mulți investitori și compania industrială Emerson Electric Company. În luna iulie a anului 1971, a căpătat numele actual și a elaborat primul său produs, WD1402A UART.

De asemenea, unele din principalele companii producătoare de Hard Disk-uri sunt Seagate și Toshiba, împreună cu WD domină această piață de câțiva ani.

ASUS este al cincilea cel mai mare furnizor de PC-uri din 2014 ca număr de unități (după Lenovo, HP, Dell și Acer). ASUS apare în "InfoTec 100" și "Asia Top 10 companii de IT" și este pe primul loc în categoria IT Hardware conform sondajului din 2008 al Taiwan Top 10 Global Brands, cu o valoare totală de brand de 1,3 miliarde de dolari.

ASUS are o listare primară la Bursa de Valori Taiwan sub codul TWSE și o listă secundară la Bursa din Londra sub un cod ASK.

ASUS a fost fondată în Taipei în 1989 de către T.H. Tung, Ted Hsu, Wayne Hsieh și M.T. Liao, toți patru lucrând anterior la Acer ca ingineri hardware. Intel Corporation va furniza noi procesoare pentru mai multe companii stabilite, cum ar fi IBM în primul rând, și companii taiwaneze care ar trebui să aștepte timp de aproximativ șase luni pentru ca IBM au primit prototipurile lor de inginerie.

Potrivit istoricului, compania a creat un prototip pentru o placă de bază cu ajutorul unui procesor Intel 486, dar a trebuit să facă acest lucru fără acces la un procesor real. Când ASUS a solicitat Intel un procesor pentru a-l testa, Intel a avut o problemă cu placa lor de bază. ASUS a rezolvat problema Intel și s-a dovedit că propria placă ASUS a lucrat corect, fără a fi nevoie de modificări ulterioare.

În decembrie 2005 ASUS a intrat pe piața TV LCD cu modelul TLW32001. În ianuarie 2006 ASUS a anunțat că va coopera cu Lamborghini pentru a dezvolta seria VX.

La 09 martie 2006 ASUS a fost confirmat ca fiind unul dintre producătorii primelor modele Microsoft Origami, împreună cu Samsung. La 08 august 2006 ASUS a anunțat un joint-venture cu Gigabyte Technology. La ​​5 iunie 2007 ASUS a anunțat lansarea Eee PC la Computex Taipei.

În ianuarie 2008, ASUS a început o restructurare majoră a operațiunilor sale, o divizare în trei companii independente: ASUS (axat pe computere și electronice); Pegatron (axat pe fabricarea de plăci de bază și componente); și Unihan Corporation (axat pe producție non-PC).

La 9 decembrie 2008, Open Handset Alliance a anunțat că ASUS a devenit unul dintre cei 14 noi membri ai organizației. Acești noi membri vor implementa dispozitive Android compatibile, contribuind semnificativ la codul proiectului Open Source Android, și vor sprijini ecosistemul prin produse și servicii care vor accelera disponibilitatea dispozitivelor bazate pe Android.

La 1 iunie 2010, ASUS s-a desprins de Pegatron Corp. În octombrie 2010, ASUS și Garmin au anunțat că vor încheia un parteneriat, ca urmare a deciziei Garmin de a ieși din categoria de produse. Cele două companii au produs șase smartphone marca Garmin-Asus.

În decembrie 2010, ASUS a lansat cel mai subțire notebook din lume, ASUS U36, cu un procesor Intel Core i3 sau i5 cu o grosime de doar 19 mm.

Dell Inc este o companie de tehnologie de calculatoare, proprietate americană privată multinațională cu sediul în Round Rock, Texas, Statele Unite, care se dezvoltă, vinde, repară și sprijină calculatoarele, produsele și serviciile conexe. Purtând numele fondatorului său, Michael Dell, compania este una dintre cele mai mari corporații tehnologice din lume, care angajează mai mult de 103,300 de oameni din întreaga lume.

Dell vinde computere personale (PC), servere, dispozitive de stocare a datelor, switch-uri de rețea, software, periferice, televizoare HD, camere foto, imprimante, playere MP3 și, de asemenea, electronice construite de alți producători. Compania este bine cunoscută pentru inovațiile sale în managementul lanțului de aprovizionare și comerțului electronic, în special modelul său direct-vânzare. Dell a fost un furnizor de hardware pentru o mare parte a existenței sale, dar odată cu achiziționarea, în 2009, de către Perot Systems, Dell a intrat pe piața de servicii IT.

Dell a fost listat la numărul 51 în lista Fortune 500, până în 2014. După ce a devenit privat în 2013, natura confidențial a informațiilor sale financiare împiedică societatea să fie clasificată în funcție de profit. În 2014 a fost al treilea cel mai mare furnizor de PC-uri din lume, după Lenovo și HP. Dell este în prezent cel mai important expeditor de monitoare PC din lume.

Dell este a șasea cea mai mare companie din Texas conform veniturilor totale, potrivit . revistei Fortune.

Dell urmează originile sale până în 1984, când Michael Dell a creat Dell Computer Corporation, care, la acel moment a făcut afaceri cu PC Limited, în timp ce era student de la Universitatea din Texas, Austin.

Dell a renunțat la școală pentru a se concentra full-time pe afacerea sa, după ce a cheltuit 1.000 dolari pentru expansiunea sa. În 1985, compania a produs primul calculator de design propriu, Turbo PC, care s-a vândut pentru 795 dolari. PC Limited a promovat sistemele sale în revistele naționale de calculatoare.

Compania a scos numele Limited PC-ului în 1987 pentru a deveni Dell Computer Corporation și a început extinderea la nivel global. În iunie 1988, capitalizarea pe piață a Dell a crescut cu 30 de milioane de dolari de la 22 iunie cu o ofertă publică inițială de 3,5 milioane de acțiuni la 8.50 dolari pe acțiune.

În 1992, revista Fortune a inclus Dell Computer Corporation în lista de 500 cele mai mari companii, ceea ce îl face pe Michael Dell cel mai tânăr CEO al unei companii.

În 1993, pentru a completa propriul canal de vânzări directe, Dell a planificat să vândă PC-uri de la big-box magazine, cum ar fi Wal-Mart, care ar fi adus un plus de 125 milioane de dolari în veniturile anuale. Cu toate acestea, consultantul Bain Kevin Rollins l-a convins pe Michael Dell să se retragă din aceste oferte, crezând că va fi învins de bani pe termen lung.

Lenovo Group Ltd. este o companie multinațională chineză cu sediul în Beijing, China, și Morrisville, Carolina de Nord, Statele Unite ale Americii. Aceasta proiectează, dezvoltă, produce și vinde calculatoare personale, calculatoare comprimate, smartphone-uri, stații de lucru, servere, dispozitive electronice de stocare, software IT de management și televizoare inteligente. În 2014, Lenovo a fost cel mai mare furnizor din lume de calculatoare personale.

Lenovo are operațiuni în peste 60 de țări și vinde produsele sale în aproximativ 160 de țări. Facilitățile principale Lenovo sunt de la Beijing, Morrisville și Singapore, cu centrele de cercetare din aceste locații, precum și Shanghai, Shenzhen, Xiamen, și Chengdu din China, și Yamato în Prefectura Kanagawa, Japonia.

Acesta desfășoară un joint-venture cu EMC, Lenovoemc, care vinde soluții de stocare în rețea. Ea are, de asemenea, un joint-venture cu NEC, Lenovo NEC Holdings, care produce computere personale pentru piața japoneză.

Lenovo a fost fondată în Beijing în 1984, și a fost încorporată în Hong Kong în 1988. Lenovo a achiziționat IBM în 2005 și a fost de acord să achiziționeze afacerea Intel în 2014. Lenovo a intrat pe piața de smartphone-uri în 2012 și din 2014 a fost cel mai mare furnizor de smartphone-uri în China. În ianuarie 2014, Lenovo a fost de acord să achiziționeze producătorul de telefoane mobile Motorola Mobility de la Google, și în octombrie 2014 a fost finalizat acordul.

Lenovo este listată la Hong Kong Bursa de Valori și este un constituent al Seng China-afiliat al Corporațiilor Index Hang, adesea menționată că "Red Chips."

Liu a fondat Lenovo în 1984, cu un grup de zece ingineri de la Beijing, cu 200.000 de yuani. Lenovo afirmă oficial că a fost fondată la 1 noiembrie 1984. Incorporarea Lenovo a fost aprobată de guvernul chinez în aceeași zi. Unsprezece persoane, totalitatea personalului inițial, au participat. Fiecare dintre fondatori erau membri de vârstă mijlocie de la Institutul de Tehnologie Computing, Academia Chineză de Științe. Cei 200.000 de yuani folosiți drept capital de pornire a fost aprobat de Zeng Maochao. Numele pentru companie convenit la această întâlnire a fost la Academia Chineză de Științe Computer Technology Research Institute New Technology Development Company.

Primul lor efort semnificativ, o încercare de a importa televizoare, nu a reușit. În luna mai 1988, Lenovo a plasat primele anunțuri în care menționa că, caută angajați. Anunțul a fost plasat pe prima pagină a China Youth News, și a fost destul de rar în China, la acel moment.

Din cei 500 de respondenți, 280 au fost selectați pentru a da un examen de angajare scris. 120 dintre acești candidați au fost intervievați în persoană.

Noul personal a inclus 18 de persoane cu grade universitare, 37 de grade universitare de licență, și trei elevi fără studii de nivel universitar. Vârsta lor medie a fost de 26 de ani. Yang Yuan ing, CEO actual al Lenovo, a făcut parte din acest grup.

Liu Chuanzhi a primit permisiunea guvernului de a deschide o filială în Hong Kong și a fost lăsat să se mute acolo, împreună cu alți cinci angajați. Tatăl lui Liu, deja în Hong Kong, a promovat ambițiile fiului său prin îndrumare și împrumuturi facilitare. Liu s-a mutat la Hong Kong în 1988.

2.Capitolul II – Elemente componente

2.1 Descriere componente

Un HDD tipic are două motoare electrice; un motor cu ax care rotește discurile și un element de acționare (motor), care poziționează ansamblul capului de citire / scriere peste discuri.

În această imagine puteți vedea un Hard disk:

[6]

Motorul de disc are un rotor extern atașat la discuri; înfășurările statorului sunt fixate în loc. Vizavi de acționare la capătul brațului de sprijin este capul de citire-scriere; Cabluri subțiri în formă de circuit imprimat conectează capetele de citire-scriere ale amplificatorului electronic montat la pivotul de acționare. Brațul suport este foarte ușor, dar, de asemenea rigid.

Servomotorul este un magnet permanent și se deplasează cu motorul bobină în sensul că leagănă capetele în poziția dorită.

Sub această placă este bobina care se mișca, adesea menționată ca bobina mobilă prin analogie, care este atașată la axul de acționare, sub care este un al doilea magnet NIB, montat pe placa inferioară a motorului (unele unități au un singur magnet).

În această imagine puteți vedea motorul Hard disk-ului:

[7]

Bobina în sine are formă de vârf de săgeată și este făcută din sârmă de cupru înfășurată de două ori pe un magnet. Stratul interior este de izolare, iar cel exterior este termoplastic, care leagă bobina după ce este fixată pe un ax, făcându-o autoportantă.

Porțiunile bobinei de-a lungul celor două părți ale vârfului de săgeată (care indică centrul de acționare) interacționează cu câmpul magnetic, care dezvoltă o forță tangențială care rotește dispozitivul de acționare. Curentul radial curge spre exterior, pe o parte a vârfului de săgeată și radial spre interior, fiind acționat de forța tangențială.

În cazul în care câmpul magnetic este uniform, fiecare parte va genera forțe opuse care se vor anula reciproc. Prin urmare, suprafața magnetului este pe jumătate pol Nord, jumătate pol Sud, cu linia de demarcație radială în mijloc, provocând cele două părți ale bobinei să formeze câmpuri magnetice opuse și să producă forțe. Curenții de-a lungul părții superioare și inferioare a bobinei produc forțe radiale, care nu rotesc capul.

Acestea sunt fie cercuri concentrice complete (în cazul tehnologiei servo dedicate), sau segmente intercalate cu date reale (în cazul tehnologiei servo încorporate). Feedback-ul servo optimizează raportul semnal zgomot al senzorilor GMR prin ajustarea bobinei brațului acționat. Rotirea discului folosește, de asemenea, un motor servo.

Un design tipic HDD constă într-un ax care deține discuri circulare plate, numite platane, care dețin datele înregistrate. Discurile sunt realizate dintr-un material nemagnetic, de obicei din aliaj de aluminiu, sticlă, ceramică și sunt acoperite cu un strat superficial din material magnetic tipic, de 10-20 nm în profunzime, cu un strat exterior de carbon pentru protecție.

În această imagine puteți vedea bobina și platanele:

[8]

Pentru referință, o piesă standard de hârtie pentru copiere are 0.07 – 0.18 milimetri (70,000-180,000 nm).

Discurile din HDD-urile moderne sunt centrifugate la viteze diferite de la 4.200 rpm, în dispozitive portabile eficiente energetic, la 15.000 rpm pentru servere de înaltă performanță.

Primele HDD aveau viteze de rotație până la 1.200 rpm și, timp de mulți ani, 3.600 rpm a fost cifra normală. În decembrie 2013, discurile din cele mai multe HDD-uri de calitate aveau viteze de rotație de 5.400 rpm sau 7.200 rpm.

În unitățile moderne există un cap pentru fiecare suprafață a discului magnetic pe ax, montat pe un braț comun. Un braț de acționare (sau braț de acces) deplasează capetele pe un arc (aproximativ radial) peste disc, permițând fiecărui cap să acceseze aproape întreaga suprafață a acestuia.

Brațul este mutat cu ajutorul unui dispozitiv de acționare. La început, hard disk-urile au fost scrise la unele viteze de câțiva biți pe secundă.

În unitățile moderne, dimensiunea redusă a regiunilor magnetice creează pericolul ca starea lor magnetică să fie pierdută din cauza efectelor termice, care este cunoscută și "limita superparamagnetica."

Pentru a contracara acest lucru, discurile sunt acoperite cu două straturi magnetice paralele, separate de un strat de 3 atomi de ruteniu nemagnetic, iar cele două straturi sunt magnetizate în orientare opusă, consolidându-se astfel reciproc.

O altă tehnologie folosită pentru a depăși efectele termice pentru a permite densități de înregistrare mai mari este înregistrarea perpendiculară, dezvoltată prima dată în 2005, iar din 2007 tehnologia a fost folosită în multe HDD-uri.

Unitățile moderne utilizează extensiv codurile de corectare a erorilor (ECC-uri). Aceste tehnici stochează biți suplimentari, determinați de formule matematice, pentru fiecare bloc de date; biții suplimentari permit ca multe erori să fie corectate invizibil.

Biții suplimentari ocupă spațiu pe hard disk, dar permit densități de înregistrare mai mari pentru a fi utilizate fără a cauza erori nerectificabile, rezultând o capacitate de stocare mult mai mare.

De exemplu, un hard disk de 1 TB tipic cu sectoare de 512 bytes oferă capacitate suplimentară de aproximativ 93 GB pentru datele ECC.

Hard disk-urile tipice încearcă să "reconstruiască" datele dintr-un sector fizic, în timp ce se bazează pe ECC să recupereze datele stocate în timp ce cantitatea de erori dintr-un sector defect este încă suficient de scăzută.

Caracteristica SMART se referă la numărul total de erori din întregul hard disk fixate de ECC (deși nu pe toate hard disk-urile, atributele SMART sunt în mod constant sprijinite), iar numărul total de reconstrucții din sector pot arata un eșec HDD.

Cel mai rău tip de erori sunt cele care trec neobservate, și nici măcar nu sunt detectate de firmware-ul de disc sau sistemul de operare gazdă. Aceste erori sunt cunoscute ca, coruperea tăcută a datelor, dintre care unele pot fi cauzate de defecțiuni ale hard disk-ului.

Creșterea exponențială pe termen lung a densității HDD a fost similară cu o rată Moore de 41% pe an; rata a fost de 60-100% pe an începând cu începutul anilor 1990 și continuând până în 2005, o creștere pe care Gordon Moore (1997), a numit-o "flabbergasting".

Cu toate acestea, rata a scăzut dramatic în jurul anului 2006, iar în 2011-2014, creșterea a fost în intervalul anual de 5-10%. Moore (2005) a observat, de asemenea, că creșterea nu poate continua pentru totdeauna.

În 2013, un HDD desktop de 3 TB (cu patru discuri) ar fi avut o densitate de aproximativ 500 Gbit / in2 care s-ar fi ridicat la o celulă care cuprinde aproximativ 18 bobine magnetice.

2.2 Funcționalități

Capacitatea unei unități de hard disk, raportată la un sistem de operare pentru utilizatorul final, este mai mică decât cea declarată de către un producător de unitate sau de sistem; acest lucru poate fi cauzat de o combinație de factori: sistemul de operare folosit, diferit unități utilizate la calcularea capacității, sau redundanța datelor.

Unitățile moderne de hard disk par să interfereze ca un set de blocuri logice, astfel încât capacitatea de acționare poate fi calculată prin înmulțirea numărului de blocuri cu mărimea blocului.

Capacitatea brută a HDD-urilor mai vechi poate fi calculată ca produs între numărul de cilindri pe zone, numărul de bytes pe sector (cel mai frecvent 512), precum și numărul de zone ale unității.

În HDD-urile moderne, capacitatea de rezervă pentru gestionarea defectelor nu este inclusă în capacitatea publicată; Cu toate acestea, în multe HDD-uri începutul unui anumit număr de sectoare a fost rezervat în calitate de piese de schimb, reducând astfel capacitatea disponibilă pentru utilizatorii finali.

Pentru subsistemele RAID, integritatea datelor și cerințele toleranței la erori de asemenea, reduc capacitatea de realizare. De exemplu, un subsistem RAID1 va funcționa la aproximativ jumătate din capacitatea totală, ca urmare a oglindirii datelor. Subsistemele RAID5 cu x unități, ar pierde 1 / x din capacitatea de paritate.

Subsistemele RAID sunt mai multe unități care par a fi o unitate sau mai multe unități pentru utilizator, dar oferă o mare toleranță la erori.

Pentru mulți furnizori, aceasta implică utilizarea HDD-uri cu sectoare de 520 de bytes/sector care să conțină 512 octeți de date de utilizator și opt bytes checksum sau folosind sectoare distincte 512 bytes pentru datele de control.

În unele sisteme, pot exista partiții ascunse utilizate pentru recuperarea sistemului, care reduc capacitatea disponibilă pentru utilizatorul final.

Sistem de uz

Prezentarea unei unități de disc gazdei sale este determinată de un operator de disc. Prezentarea reală poate diferi substanțial de interfața nativă a unității, în special în mainframe-uri sau servere. HDD-uri moderne, cum ar fi unitățile SAS și SATA, apar la interfețele lor ca un set continuu de blocuri logice care sunt de obicei de 512 bytes, deși industria este în proces de schimbare a blocurilor logice de 4096 octeți, cunoscut sub numele de format avansat.

Procesul de inițializare a acestor blocuri logice pe discuri fizice se numește formatare low-level, care se face de obicei în fabrică și nu este schimbat în mod normal.

Sistemul de fișiere utilizează o parte din spațiul de pe disc al structurii HDD și organizează fișiere.

Exemple de structuri de date stocate pe disc pentru a recupera fișierele includ tabelul de alocare a fișierelor (FAT), în sistemul de fișiere DOS și Inodes în multe sisteme de fișiere UNIX, precum și alte structuri de date ale sistemului de operare. Ca o consecință, nu tot spațiul pe HDD este disponibil pentru fișierele utilizatorului, dar acest sistem este, de obicei neglijabil.

Factorii care limitează timpul de acces la date pe un HDD sunt în mare parte legați de natura mecanică a capetelor rotative ale discurilor.

Aceste două întârzieri sunt fiecare de ordinul milisecundelor. Rata de transfer de date (odată ce capul este în poziția corectă) creează o întârziere care este în funcție de numărul de blocuri transferate; de obicei e relativ mică, dar poate dura destul de mult timp cu transferul de fișiere mari. Întârzierea poate să apară dacă discurile de acționare sunt oprite pentru a economisi energie.

Defragmentarea este o procedură utilizată pentru a minimiza întârzierea în preluarea datelor prin mutarea elementelor la zonele apropiate fizic de pe disc. Unele sisteme de operare pentru computere efectuează în mod automat defragmentarea. Deși defragmentarea automată este destinată pentru a reduce întârzierile de acces, performanța va fi redusă temporar în timp ce procedura este în curs de execuție.

Timpul de acces la date poate fi îmbunătățit prin creșterea vitezei de rotație (reducându-se astfel latenta), sau prin reducerea timpului petrecut căutând. Densitatea de stocare crește prin creșterea ratei de date și prin creșterea cantității de date în cadrul unui set de capete.

Timpul de acces la date nu a ținut pasul cu creșterea tranzitată, care în sine nu a ținut pasul cu creșterea densității de biți și capacitatea de depozitare.

Timpul de căutare variază de la sub 4 ms pentru unitățile de servere high-end la 15 ms pentru unitățile mobile, cele mai comune unități mobile având un timp de aproximativ 12 ms și cel mai frecvent tip desktop având de obicei în jurul valorii de 9 ms. Primul HDD a avut o medie de timp de căutare de aproximativ 600 ms.

De la mijlocul anilor 1970, HDD-urile au fost disponibile cu timpi de căutare de aproximativ 25 ms.

Unele unități PC au folosit un motor pas cu pas pentru a muta capetele, și ca rezultat au avut un timp mai lent, cum ar fi 80-120 ms, dar acest lucru a fost îmbunătățit rapid după tipul bobinei de acționare în anii 1980, reducând căutarea la aproximativ 20 de ms.

Unele sisteme informatice desktop și laptop permit utilizatorului să facă un compromis între performanță și timpul de căutare.

3.Capitolul III – Defecte

3.1 Defecte ce pot apărea

O eroare a hard disk-ului apare atunci când un hard disk are defecțiuni și informațiile stocate nu pot fi accesate cu un calculator configurat corect. Un defect de disc poate apărea în cursul funcționării normale, sau din cauza unui factor extern, cum ar fi expunerea la foc sau apă sau câmpuri magnetice mari, sau când suferă un impact ascuțit sau de contaminare a mediului care poate duce la un accident.

Unele unități de hard disk, pur și simplu nu funcționează din cauza pieselor uzate, altele funcționează prematur. Producătorii de HDD specifică de obicei, un timp mediu între defecțiuni sau o rată de eșec anualizat (AFR), care sunt statisticile populației și care nu pot prezice comportamentul unei unități individuale.

Acestea sunt calculate prin rularea în mod constant a unor piese de probă pentru o scurtă perioadă de timp, analiza uzurii rezultate și a componentelor fizice ale unității, precum și extrapolarea pentru a oferi o estimare rezonabilă a duratei lor de viață.

HDD-urile nu se defectează tipic într-un timp scurt, decât în cazul în care există o defecțiune prezentă din fabricație. În cazul în care un HDD se dovedește de încredere pentru o perioadă de câteva luni după instalare, acela are o șansă mult mai mare de a rămâne fiabil. Prin urmare, chiar dacă un HDD este supus la mai mulți ani de utilizare de zi cu zi, acesta nu poate arăta nici un semn notabil de uzură, cu excepția cazului în care este inspectat îndeaproape. Pe de altă parte, un HDD poate eșua în orice moment, în multe situații diferite.

Cauza cea mai comună de defecțiune a HDD este un accident al capului de citire/scriere, în cazul în care capul intern al dispozitivului, de obicei, doar plutește deasupra suprafeței, atinge discul sau zgârie suprafața de stocare magnetică. Un astfel de accident suportă, de obicei, pierderi de date, iar încercările de recuperare a datelor pot provoca daune suplimentare, dacă nu se fac de către un specialist cu echipament adecvat.

Discurile HDD sunt acoperite cu un strat extrem de subțire de lubrifiant non-electrostatic, astfel încât capul de citire-scriere să alunece pur și simplu pe suprafața pe care ar trebui să apară o coliziune. Cu toate acestea, acest cap plutește doar pe câțiva nanometri din suprafața.

O altă cauză a eșecului este un filtru de aer defect. Filtrele de aer de pe HDD-uri de azi egalizează presiunea atmosferică și umiditatea între incinta HDD și mediul său exterior.

Dacă filtrul a capturat o particulă de praf, particula poate ateriza pe disc, provocând un accident, dacă se întâmplă să treacă peste el. După un accident HDD, particulele deteriorate din disc și cap pot provoca unul sau mai multe sectoare defecte. Acestea, în plus față de deteriorarea discului, vor face un HDD inutil.

Fenomenul de defectare a discului nu se limitează la HDD-uri. Alte tipuri de media magnetice sunt predispuse la eșec. Dischetele de 3½ inch pot cădea victime, de asemenea, unor defecțiuni. În cazul în care unitatea sau dispozitivul media este murdar, utilizatorii pot experimenta un anumit tip de zgomot atunci când încearcă să aprindă unitatea.

Hard drive-urile pot eșua într-un număr de moduri. Nerespectarea poate fi imediată și totală, progresiva, sau limitată. Datele pot fi distruse în totalitate, parțial sau total recuperabil.

Alte defecțiuni care pot fi progresive sau limitate sunt de obicei considerate a fi un motiv pentru a înlocui o unitate; valoarea datelor cu un potențial risc este de obicei, cu mult mai mare decât costurile salvate prin utilizarea in continuare a unitatii defecte.

Sectoare defecte: unele sectoare magnetice pot deveni defecte fără a face unitatea de ansamblu inutilizabilă. Acest lucru poate fi un eveniment limitat sau un semn de eșec iminent.

Eșec de circuit: componente ale circuitelor electronice pot să nu reușească acest site inoperabil in unitate.

Defecțiuni ale motorului: motoarele electrice pot eșua sau arde iar rulmenții pot rula suficient pentru a împiedica funcționarea corespunzătoare.

Site-ul top Data Recovery ne pune la dispoziție un articol în care ne sunt prezentate principalele defecte ale unui Hard-disk. Astfel, putem menționa unul din principalele defecte ale unui Hard-disk:

„Defect electric (Electrical Failure) PCBul (circuit board-ul/ placa electrică) este “intermediarul” care sortează, controlează, comunică și coordonează procesul de citire / scriere de date intre hard disk și pc. Prin urmare, în cazul în care PCBul este deteriorat din cauza căderi de tensiune sau fluctuații electrice, se pierde accesul fizic la date. Frecvent, în cazurile de acet fel, circuitul de pre-amplificare al capetelor de citire este afectat”.

3.2 Recuperarea datelor

Datele de la o unitate pot fi uneori recuperate parțial sau total dacă acoperirea magnetică a discurilor nu este distrusă în totalitate. Companiile specializate pot să efectueze recuperarea de date, la un cost semnificativ, prin deschiderea unităților într-o cameră curată și folosind echipament adecvat pentru a citi direct datele de pe disc.

În cazul în care o unitate este pornită, aceasta poate continua să ruleze pentru un timp mai scurt sau mai lung, dar nu începe din nou, astfel ca datele pot fi recuperate imediat ce unitatea pornește.

O unitate din 1990 care nu pornește poate fi uneori pornită prin atingerea sau rotirea manuală a corpului unității. O altă tehnică care este uneori cunoscută la locul de muncă este să se răcească unitatea, într-un ambalaj impermeabil, într-un congelator intern. Există multe informații utile despre acest lucru în bloguri și forumuri, oferite de profesioniști care recurg la această metodă cu un oarecare succes.

Recuperarea de date este procesul de colectare și de manipulare a datelor prin intermediul datelor deteriorate, corupte, sau inaccesibile pe medii de stocare secundare atunci când nu pot fi accesate în mod normal. Deseori datele sunt salvate de pe medii de stocare cum ar fi unitățile interne sau externe de hard disk, solid-state drive (SSD), unitate flash USB, casete de stocare, CD-uri, DVD-uri, RAID, și alte electronice.

Recuperarea poate fi necesară datorită deteriorării fizice a dispozitivului de stocare sau deteriorării logice pentru sistemul de fișiere pe care-l împiedică să fie montat de către sistemul de operare gazdă (OS).

Cele mai frecvente scenarii de recuperare de date implică un eșec de funcționare a sistemului, avarii accidentale etc. (de obicei, pe un singur disc, o singură partiție, un singur sistem de operare), caz în care obiectivul este pur și simplu a copia toate fișierele pe un alt disc.

Astfel de cazuri pot fi de multe ori atenuate prin partiționarea și stocarea în mod constant a fișierelor importante de date (sau copii ale acestora) pe o partiție diferită de fișierele de sistem de operare care pot fi înlocuite.

Un alt scenariu implică un eșec la nivel de disc, cum ar fi un sistem compromis sau o defecțiune de hard disk. În oricare dintre aceste cazuri, datele nu pot fi citite cu ușurință.

În funcție de situație, soluțiile implică repararea sistemului de fișiere, tabela de partiții sau master boot record, sau recuperarea datelor de pe hard disk.

Într-un al treilea scenariu, sunt implicate fișierele care au fost "eliminate" de pe un mediu de stocare. De obicei, conținutul fișierelor șterse nu sunt eliminate imediat din unitate; în schimb, trimiterile la ele în structura de directoare sunt eliminate, iar spațiul pe care îl ocupă este pus la dispoziție pentru o suprascriere ulterioară. Între timp, conținutul fișierului original rămâne, de multe ori într-un număr de fragmente deconectate, iar mai apoi poate fi recuperat.

Termenul "recuperare de date" este folosit în contextul cererilor medico-legale sau spionaj, în cazul în care sunt recuperate datele care au fost criptate sau ascunse, mai degrabă decât deteriorate.

Este important să înțelegem cele patru faze de recuperare de date. Fiecare fază reprezintă nivelul și gama de capabilități de recuperare de date diferite, fiecare etapă necesită diferite instrumente de reparații hdd și instrumente de recuperare de date și fiecare fază trebuie să fie tratată în mod corespunzător pentru a vă asigura că datele maxime vor fi în cele din urmă recuperate. Chiar și atunci când nu este necesară faza 1, este întotdeauna recomandat să efectuați faza 2.

Faza 1: Reparare hard disk

Faza 2: Imagine unitatea la o nouă unitate sau un fișier de imagine de disc

Când un hard disk nu dintr-un motiv sau altul, importanta obținerea de date de pe drive-ul este o prioritate de top.

Faza 3: Recuperare logică de fișiere, partiții, MBR, MFT

Faza 4: Repararea fișierelor deteriorate care au fost extrase

Deteriorarea fișierelor poate fi produsă atunci când fișierul este scris pentru un sector pe unitatea care a fost deteriorată. Documente corupte pot fi recuperate prin mai multe metode de software sau de reconstituire a documentului, folosind un editor hex fizic.

4.Capitolul IV – Testare

4.1 Aspecte de testare

Un hard disk defect poate provoca o varietate de probleme diferite pe computer. Mai jos sunt doar câteva dintre posibilele problemele care se pot întâlni. Este important să ne amintim că problemele de mai jos pot fi, de asemenea, cauzate de mai multe componente decât o unitate de disc defectă.

1. Erori la citirea, copierea, mutarea sau ștergerea datelor pe calculator.

2. Extrem de lent.

3. Sistemul de operare nu poate să boot-eze.

4. Alte erori aleatorii sau repornirea calculatorului.

Mai jos este o listă de programe de software care sunt disponibile, special concepute pentru a testa un hard disk pentru găsirea erorilor.

Scandisk – Utilizatorii care rulează Microsoft Windows care sunt încă în stare să intre în Windows pot utiliza instrumentul de verificare disc Scandisk care este deja instalat, pentru a găsi și repara eventualele erori de pe hard disk-ul lor.

Chkdsk – Un alt program util pentru Windows pentru a testa unitatea hard disk. Dacă sunteți în imposibilitatea de a boot-a în Windows, puteți face boot de pe CD-ul Windows, intra în consola de recuperare și rulați: chkdsk / f pentru a remedia erorile.

TestDisk – O sursă gratuită fantastică pentru a testa și repara erorile diferite de hard disk.

Hitachi Drive Fitness Test (DFT) – poate fi utilizată pe cele mai multe hard disk-uri și poate sprijini opțiunea de a crea o imagine pe CD de boot.

Seagate SeaTools – program gratuit care este folosit pentru a testa toate hard disk-urile de calculator.

Health HDD – Un alt program de mare amploare care utilizează tehnologia SMART pentru a afișa statisticile unui hard disk, cum ar fi temperatura unității, starea generală de sănătate, precum și orice alt atribut SMART.

4.2 Ultimele descoperiri

S.M.A.R.T. (Self-Monitoring, Analysis and Reporting Technology; de obicei scris ca SMART) este un sistem de monitorizare inclus în unitățile de hard disk ale calculatoarelor (HDD) și solid-state drive (SSD), care detectează și raportează privind diferiți indicatori de fiabilitate, cu intenția de a permite anticiparea erorilor de hardware.

Când datele S.M.A.R.T. indică o posibilă defecțiune iminentă, software-ul care rulează pe sistemul gazdă poate notifica utilizatorul de date, astfel datele pot fi copiate pe un alt dispozitiv de stocare, prevenind pierderea de date, iar unitatea lipsă poate fi înlocuită.

Producătorul poate fi capabil să utilizeze date SMART pentru a descoperi dacă se pot găsi anumite defecte și împiedică repetarea greșelilor în viitoarele modele de unitate.

5.Capitolul V – Aplicație

Hard disk-ul este cea mai importantă unitate de înmagazinare a datelor. Datele sunt stocate în permanență, chiar și atunci când calculatorul este inchis. Pe hard-disc sunt înmagazinate toate fișiere de date ale unui utilizator.

Pentru a prezenta mai bine aceasă temă, am ales să construiesc o aplicație. Aplicația permite ultilizatorului să monitorizeze anumite atribute. Poate afișa valorile curente ale atributelor SMART, împreună cu valoarea limită pentru acel atribut.

Aplicația poate afișa și informațiile despre dispozitiv, cum ar fi numărul de model, numărul de serie, capacitatea disponibilă, temperatura Hard disk-ului, geometria unitate, rata de rotație, numele partițiilor impreună cu dimensiunea acestora. Este de asemenea afișată și activitatea în timp real a discului.

Proiectarea aplicației a fost realizată cu ajutorul programului Microsoft Visual Studio 2010 Ultimate, si având la baza limbajul C++.

Microsoft Visual Studio este un mediu de dezvoltare integrat de la Microsoft. El poate fi utilizat pentru a dezvolta aplicații consolă și aplicații cu interfață grafică pentru toate platformele suportate de Microsoft Windows.

Pentru a primi informațiile dorite avem nevoie de un accept al sistemului, avem nevoie de o referință System.Management.

Pentru afișarea modelului, seriei și a dimensiunii unui Hard-disk avem nevoie de următorul cod sursă:

Partițiile unui sistem de calcul sunt afișate folosind următorul cod:

Pentru afișarea valorilor atributelor SMART, aplicația trebuie executată cu drept de administrator.

Atributele S.M.A.R.T. (Self-Monitoring, Analysis and Reporting Technology; de obicei scris ca SMART) detectează și raportează diferiți indicatori de fiabilitate, cu intenția de a descoperi erorile de hardware. Codul sursă pentru afișarea acestor atribute este urmatorul:

După compilare, aplicația are următoarea interfată:

Aplicația este capabilă sa afișeze valorile curente ale următoarelor atribute:

Concluzii

În această lucrare de licență am prezentat una dintre cele mai importante componente ale unui calculator și anume Hard disk-ul unui calculator. Cu ajutorul cunoștințelor acumulate pe parcursul timpului, am reusit să realizez atât lucrarea scrisă cât și aplicația propusă.

Hard disk-ul sau discul dur, este principalul dispozitiv de stocare al unui calculator. Un calculator poate funcționa și fără hard disk, dar este inutil. Datorită importanței acestuia, Hard disk-ului i se poate face un studiu amănunțit. Pentru ca lucrarea să fie cât mai amănunțită, am prezentat atât la nivel vizual cât și tehnic Hard disk-ul. Acesta stochează informații pentru calculator într-un mod non-volatil, ceea ce înseamnă că atunci când utilizatorul oprește calculatorul, toate informațiile pe care le-a salvat vor fi în continuare acolo când se aprinde din nou sistemul de calcul. Inclusiv sistemul de operare care este cea mai mare și mai importantă parte a software-ului se află stocată pe hard disk. Astăzi, hard disk-urile pot stoca o cantitate enormă de informații.

Analiza acestei teme am efectuat-o și la nivel tehnic. Am realizat o aplicație prin care se poate monitoriza un Hard disk. Aplicația este creație proprie și este utilă. Ea permite ultilizatorului să monitorizeze anumite atribute a Hard disk-ului. Aplicația poate afișa valorile curente ale atributelor SMART, împreună cu valoarea limită pentru atributul respectiv. Ea poate afișa și numărul de model, numărul de serie, capacitatea disponibilă, temperatura Hard disk-ului, geometria unitate, rata de rotație, numele partițiilor impreună cu dimensiunea acestora. Poate de asemenea să afișeze și activitatea în timp real a Hard disk-ului. Datorită timpului scurt, nu mi-am permis să creez o interfată foarte complexă. Dar se pot realiza pe parcurs diferite modificări. Proiectarea aplicației a fost realizată cu ajutorul programului Microsoft Visual Studio 2010 Ultimate, având la baza limbajul C++.

Bibliografie

Gh. Barbu, L. Bănica, V. Păun, Calculatoare personale. Arhitectură, funcționare și interconectare, Ed. Matrix Rom, 2011

Z. Răzvan Daniel, Elemente de arhitectură a sistemelor de calcul și operare, Ed. ASE

Hayes, Brian. "Terabyte Territory". Vol 90 (No 3 (May–June 2002)). American Scientist

Tipuri de defecte ale unui Hard disk

www.pcguide.com

Imaginile au fost preluate :

http://www.digitaldaemons.co.uk/home-it-support/price-list/hard-disk-replacement/

http://silver-fox.ca/harddisk.html

Cum functioneaza hard disk-urile?