Hans Scharoun Si Arhitectura Organica

Cuprins

Introducere

1. Scharoun – exponent al arhitecturii organice

1.1 Arhitectura organică

1.2. Referințe biografice

2. Influențe în arhitectura lui Scharoun

2.1. Gläserne Kette

2.2. Der Ring

3. Arhitectura lui Scharoun

3.1. Filarmonica din Berlin

Concluzii

Bibliografie

Surse imagini

Introducere

Lucrarea de față își propune studierea vieții și a operei arhitectului german Bernhard Hans Henry Scharoun spre înțelegerea principiilor ce au stat la baza stilului arhitectural unic pe care acesta l-a creat.

În timp ce alți arhitecți ai vremii respective s-au bucurat mult timp de recunoaștere internațională, Scharoun, fără îndoială o figură importantă, a avut o reputație neuniformă. Profesor de arhitectură la Academia de Arte din Breslau, profesor de urbanism la Universitatea Tehnică din Berlin și director al Institutului de Studii în Construcții din Berlin, Scharoun a rămas relativ puțin cunoscut în afara granițelor Germaniei, deși venerat de germani și, în general, acceptat ca fiind cel mai mare arhitect de după război.

Faptul că în literatura de specialitate la nivel național de asemenea nu există suficiente referințe la arhitectura lui Sharoun, aceasta nefiind cunoscută la adevărata sa valoare, constituie un argument principal în alegerea subiectului pentru lucrarea de disertație.

În lucrarea de față vor fi prezentate în primul rând stilul arhitectural și biografia lui Hans Scharoun, incluzând perioadele importante din cariera sa de arhitect. Două subcapitole separate vor fi destinate prezentării asociațiilor arhitecturale Gläserne Kette și Der Ring care au avut o influență semnificativă asupra operelor arhitectului. Ultimul capitol înfățișează arhitectura lui Scharoun, analizând cele mai importante proiecte ale sale dintre care nu lipsește si cea mai faimoasă clădire proiectată de arhitectul german, Filarmonica din Berlin.

Contribuția lui Hans Scharoun adusă arhitecturii secolului XX și reputația sa neuniformă îi conferă arhitectului german un statut aparte, astfel studierea și întelegerea sa este de o mare importanță pentru studentul arhitect.

1. Scharoun – exponent al arhitecturii organice

1.1 Arhitectura organică

Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică care include artele vizuale, arhitectura, muzica și literatura care s-a conturat progresiv în momentul în care artiștii s-au revoltat împotriva tradițiilor academice și istorice impuse ale vremii.

Arhitecții europeni care au făcut parte din mișcarea modernistă se încadrează aproximativ în două grupe de vârstă. Pionierii timpurii s-au născut în principal în anii

1860 (Muthesius în 1861, Van de Velde și Behrens în 1863, Poelzig și Tony Garnier în

1869); în timp ce majoritatea celor care au creat stilul internațional s-au născut în anii

1880 (Häring în 1882, Gropius în 1883, Mies în 1886, Le Corbusier și Mendelsohn în

1887). În timpul deceniului au apărut câteva figuri semnificative, dintre care Hans

Scharoun (1893) și Alvar Aalto (1898) fiind probabil cele mai importante.

Arhitectura organică este o perspectivă și o modalitate concretă a arhitecturii moderne de a construi clădiri prin integrarea spațiului într-un tot unitar, fiecare clădire trebuind să crească în mod natural din mediul său. Această filozofie promovează aromonia dintre habitatul uman și natură, care se realizează prin proiectarea clădirilor, interioarelor și a tuturor anexelor într-un asemenea mod încât opera umană este armonios integrată mediului, devenind o parte fluentă a locului, un continuu de la habitat către natură.

Arhitectura organică este o tendință în arhitectura secolului 20, în special dezvoltată pe scară largă în anii 1930, 1940, și 1950 în Statele Unite și Europa de Vest. Scopul arhitecturii organice a fost crearea de corpuri de clădire ale căror forme să fie dictate de funcții și împrejurimi, cum este cazul cu organismele din natură.

Conceptul de arhitectura organică a fost formulată pentru prima dată în anii 1890 de către arhitectul american L. Sullivan, care a fost influențat de teoria evoluționistă în biologie. Conceptul a fost dezvoltat în continuare în lucrările sale teoretice și în proiectele sale de unul dintre protejatii săi, Frank Lloyd Wright, a cărui bază de proiectare avea ca scop crearea de spații arhitectural neîntrerupte, spre deosebire de împărțirea spațiului în părți separate, tipic arhitecturii tradiționale.

Arhitectura organică a devenit una dintre tendințele cele mai răspândite în arhitectura vremii în contrast cu extremele orientate tehnologic a funcționalismului care care s-au manifestat la mijlocul anilor 1930. Având un stil amplu care sfidează definițiile, clădirile organice sunt notabile în curbe și culori, precum și în exuberanța lor, opulența, iar uneori, complexitatea extravagantă a liniei, formei, texturii, structurii și culorii.

Teoreticianul arhitecturii David Pearson a propus un set de reguli, cunoscute sub numele de “Gaia Charter”1, care pot fi considerate ca fiind esența filozofiei arhitecturii organice. Aceste reguli se referă la a lăsa proiectele să:

 fie inspirate de natură si să fie durabile, sănătoase, conservante și diverse

 se deschidă ca un organism, dinspre esență în exterior

 existe în “prezentul continuu” și să înceapă “mereu și mereu”

 urmeze fluent fluxul și să fie flexibil și adaptabil

 satisfacă nevoile sociale, fizice și spirituale

 “crească din pământ” și să fie unice

 sărbătorească spiritul tineresc, ludic și al surprizei

 exprime ritmul muzicii și puterea dansului.

După moartea lui Frank Lloyd Wright, considerat părintele arhitecturii organice, în 1959, arhitectura organică s-a dizolvat în întregime în diferitele tendințele arhitecturale ale anilor 1960, care au relevat proiecte arhitecturale mai eficiente. Totuși, accentul pus pe individualism a dus la respingerea unor tehnici standardizate și industriale de construcții. Elementele utopice au intrat în conflict cu problemele practice cu care s-au confruntat arhitectura și construcțiile după al doilea război mondial, fiind necesare construcții industriale de masă. Toate acestea au limitat domeniul de aplicare al arhitecturii organice în primul rând la case particulare, vile și hoteluri suburbane.

În zilele noastre, mai multe principii generale, tipuri de structură și dispozitive individuale elaborate în arhitectura organică continuă să fie utilizate pe scară largă în

domeniul proiectării și al designului artistic.

1 Pearson, D., New Organic Architecture: The Breaking Wave, Los Angeles, University of California Press,

2001., pag. 72

5

Pe lângă părintele arhitecturii organice, Frank Lloyd Wright, architecți precum Gustav Stickley, Antoni Gaudi, Bruce Goff, Rudolf Steiner, Bruno Zevi, Aalvar Alto, Le Corbusier, Imre Makovecz, Hans Scharoun și Anton Alberts sunt printre cei mai cunoscuți promotori ai arhitecturii organice.

Proiectele prolifice ale lui Hans Scharoun, ca fiind unul dintre exponenții de seama al arhitecturii organice din Germania, variază de la case individuale, clădiri de apartamente, școli, la redezvoltări postbelice pe scară mare, în Berlin și în alte orașe din Germania.

Hans Scharoun este menționat printre cei mai importanți reprezentanți ai arhitecturii organice(Organische Architektur), el căutând întotdeauna corelarea funcțională dintre o clădire și teritoriul său. Convingerea din spatele acestei idei a fost să dezvolte un proiect de clădire implicând funcțiunile sale într-un mod "organic".

Scharoun a mers dincolo de conceptul funcționalismului organic și a dezvoltat noi experiențe spațiale și forme, bazate pe studii atente a sitului, a nevoilor funcționale, precum și a înțelesurilor sociale.

Scharoun a vorbit despre o arhitectură organică care ar trebui să se bazeze pe principiile de creație ale naturii. Cu toate acestea, nu a avut ca scop imitarea aparițiilor organice din natură, cum ar fi crearea unei structuri de tip fagure, declarând pe parcursul unuia dintre proiectele sale, mai exact a unei școli: "Forma școlii va reflecta organic esența vieții școlare. Din acest motiv, sistemul nostru de organizare nu poate fi bazat pe principiul adăugirii. Alinierea unui număr de camere funcționale tehnic nu este suficientă. Diferitele secțiuni ale școlii sunt toate părți ale întregului și trebuie să lucreze împreună ca organele în organism și ca organismele în cadrul întregului"(Scharoun, 1962).

1.2. Referințe biografice

Arhitectul german Bernhard Hans Henry Scharoun s-a născut în Bremen în 1893 și a crescut în Bremerhaven. A studiat și practicat arhitectura întreaga sa viață, însă faptul că a rămas în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial l-a împiedicat din realizarea unor proiecte grandioase, concentrându-se mai mult pe interioare decât pe exterioare o perioadă lungă de timp. Cu toate acestea, modelele sculpturale ale lui Scharoun, influențate de cercul expresionist utopian Gläserne Kette al cărui membru era,

conform lui Syring și Kirschenmann în lucrarea lor despre arhitectul german, nu au trecut

neobservate și au fost printre cele mai bune din generația sa.

Peter Blundell Jones, în lucrarea sa “Late works of Scharoun”, identifică trei motive principale pentru notorietatea relativ scăzută a lui Schoroun în afara Germaniei. În primul rând, există o lipsă de informații scrise despre munca sa pentru că el însuși a scris puțin și a avut tendința de a descuraja alte persoane în a scrie despre el. În al doilea rând, faptul că a rămas în Germania în perioada nazistă, deși din punct de vedere politic era împotriva naziștilor, a însemnat că el a fost rămas expus

prejudecății anti-germanice care a urmat războiului. În al

Fig. 2 – Hans Scharoun

treilea rând, a urmat o filosofie arhitecturală neadaptată în totalitate stilului internațional, fiind adesea înțeles și interpretat greșit de către critici și istorici.

Încă de pe băncile liceului, Scharoun și-a manifestat interesul pentru arhitectură, la vârsta de 16 ani creând primele sale schițe, iar la 18 ani participând pentru prima dată la o competiție de arhitectură pentru modernizarea unei biserici in Bremerhaven.

Când tatăl său a luat cunoștință de afinitățile fiului său, a încercat să-i interzică să mai deseneze case. Probabil că s-a temut ca fiul său se va implica într-o carieră care îi va aduce bani puțini. Prin urmare, Scharoun a executat desene pe furiș, protejat fiind de mama sa, până la moartea tatălui, în 1911. Spre deosebire de tatăl său, maestrul- constructor Hoffmeyer, care a trăit în același cartier, a sprijinit pasiunea lui Scharoun. Scharoun s-a căsătorit cu fiica lui Hoffmeyer, Aenne, în 1920.

După absolvirea liceului din Bremerhaven în 1912, Scharoun a studiat arhitectura la Universitatea Tehnică din Berlin până în anul 1914. După cum Scharoun însuși mărturisește într-o notă autobiografică din 1925, în anii studenției a practicat arhitectura la biroul lui Paul Kruchen, un constructor pensionat, în Buch, în zona Berlinului, acesta fiind de asemenea și profesor asistent la liceul tehnic. Aici a ajuns să construiască tabere militare, spitale militare și depozite în Crossen, Cottbus, Frankfurt on the Oder, și mai târziu Berlin.

După perioada 1915-1919 în care a fost încorporat ca soldat, și-a deschis primul

cabinet privat în august 1919 în Wrocław. Aici și în Insterburg (Chernyakhovsk) a realizat

numeroase proiecte și a organizat expoziții de artă, cum ar fi prima expoziție a grupului expresionist de artiști Die Brücke, în estul Prorusiei. În același an s-a alăturat grupului arhitecților expresioniști al lui Bruno Taut, Gläserne Kette, iar în 1926 a întrat in asociația arhitecților Der Ring.

Scharoun a primit de asemenea o bursă ca profesor la Academia de Arte și Meserii

din Wrloclaw, unde a predat până la desființarea sa în 1932.

Deși mulți dintre prietenii săi din Gläserne Kette și Der Ring au părăsit țara, în timpul perioadei naziste Scharoun a rămas în Germania. Din cauza naturii sale hibride, arhitectura lui Scharoun din perioada 1924-1932 a fost criticată de colegii săi, majoritatea având păreri exclusiviste. Cu atât mai mult, munca sa era privită de către naziști ca fiind degenerată.

Unul dintre biografii lui Scharoun a făcut poate cea mai scurtă și cuprinzătoare prezentare a lui Scharoun „the most significant German Modernist to establish himself before the Nazi takeover, remain in Germany, then re-emerge to a major career in the

1950s and 60; he was the most important German exponent of organic architecture.”2

(„cel mai important modernist german cunoscut înainte de ocuparea nazistă, rămâne în Germania, apoi reușește să-și creeze o carieră impresionantă în anii 50 și 60; a fost cel mai important exponent german al arhitecturii organice”).

În timpul războiului, Scharoun a fost ocupat cu reconstrucția clădirilor după avariile cauzate de bombardamente, imortalizându-și ideile și viziunile arhitecturale doar în numeroase acuarele.

După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Scharoun a fost numit de către Aliați director al Departamentului de Construcții Municipal. Într-o expoziție a ruinilor Berlinului, numită Planurile Berlinului – Primul raport, și-a prezentat concepția proprie de reconstrucție a orașului.

Planul lui Scharoun de reconstrucție a Berlinului expunea ideea de „peisaj în oraș”, cum este descris în lucrarea „The Architecture of Landscape” de Marc Treib, fiind

inspirat de valea formată de râuri în care Berlin e localizat(Urstromtal).

2 Johnson, D. și Langmead, D., Makers of 20th Century Modern Architecture: A Bio-Critical Sourcebook, Greenwood, 1997, pag. 297

8

Una dintre principalele preocupări ale lui Scharoun au fost problemele legate de locuințe, structura imaginată pentru acestea pornind de la elemente biologice, constând în celule mari și mijlocii. Fiind de asemenea preocupat și de o dezvoltare industrială și de comunicații a orașului, Scharoun a propus ca orașul să fie legat la o

rețea de autostrăzi de mare capacitate

Fig.3 – Grădini și case – parte a unei structure celulare, Hans Scharoun, 1950

și la un sistem al șoselelor de centură concentrice care ar înlocui pe cel anterior de

conexiuni axiale și radiale.

Scharoun și-a pierdut funcția din motive politice înainte de a-și pune în practică ideile, imediat realizând că divizarea orasului devenise evidentă, iar planul său(Kollectivplan) nu va fi implementat.

.În 1946 a acceptat un post de profesor la facultatea de arhitectură la Universitatea Tehnică din Berlin, ocupând un post în cadrul Institutului de Urbanism. În 1955 a ajutat la reînființarea Academiei de Arte din Berlin.

Datorită vârstei sale și a pedigree-ului profesional, și în mod particular datorită faptului că a rămas în Germania nazistă fără a coopera cu aceștia, Scharoun s-a bucurat de un mare prestigiu. Cu toate acestea, a construit puțin în perioada strictă din punct de vedere economic imediat următoare războiului, când focusul era pe construcții în masă la un cost redus.

După război, la peste 60 de ani, a reușit să își atingă apogeul carierei arhitecturale, fiind totodată și o figură importantă de legătură între arhitectura modernă germană pe fiecare parte de-a celui de-al Treilea Reich.

A câștigat numeroase competiții arhitecturale între anii 1919 și 1965 și a primit distincții de onoare de la Stuttgart și Roma. În 1971 a fost distins cu French Prix Erasmo.

Hans Scharoun a murit la 79 de ani pe 25 noiembrie 1972 la Berlin, unele dintre

operele sale târzii fiind finalizate abia după moartea sa.

2. Influențe în arhitectura lui Scharoun

2.1. Gläserne Kette

"Die Gläserne Kette", tradus ca "lanțul de sticlă", uneori cunoscut si sub denumirea de "corespondența utopică", a fost format dintr-un grup de arhitecți din Germania care au corespondat între noiembrie 1919 și decembrie 1920, grupul fiind inițiat de Bruno Taut.

Arhitecții făceau schimb de idei despre forma pe care arhitectura viitorului ar trebui să o ia. Neîngrădiți de cereri de aplicabilitate, membrii grupului au descris viziunea lor asupra societatății și idealurile unei arhitecturi binefăcătoare, într-o serie de scrisori și desene fanteziste.

Conform lui Iain Boyd Whyte în cadrul lucrării sale "Die Gläserne Kette", scrisorile din lanț documentează criza modernismului care a afectat arhitectura Germaniei în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial. Trauma războiului și tulburările sociale ulterioare au determinat ca arhitecții să respingă materialismul impus. Aceasta a rezultat într-un vacuum ideologic și estetic, iar căutarea pentru alternative potrivite

a asigurat baza acestei corespondențe.

Atunci când Scharoun a fost chemat la război în 1915, Paul Kruchen l-a numit conductor arhitect pentru a reconstrui Prusia

Răsăriteană. Scharoun a acceptat, după război

Fig. 4 –"Glashausprolem", din seria"Die

Gläserne Kette" desen de Hans Scharoun

stabilindu-se în Insterburg și cu cabinetul de arhitectură. În acea perioadă acesta a început să corespondeze cu Bruno Taut, mai târziu alăturându-se cercului său "Die Gläserne Kette" și contribuind și la jurnalul lui Taut (Fruhlicht, 1920-1922).

Hans Scharoun avea doar 25 de ani în momentul în care Bruno Taut a văzut în el un arhitect vizionar care ar putea oferi Europei postbelice schimbarea și reînnoirea de care avea nevoie.

Perioada 1918-1924 a fost neroditoare în ceea ce privește clădirile în Germania, iar impulsul creativ al multor arhitecți a fost satisfăcut prin scrieri retorice și polemice, desene și schițe. Sharoun nu a făcut excepție, iar picturile sale expresioniste din acea perioadă(după 1918), fără îndoială influențate de Bruno Taut și cercul său, amintesc de

unele schițe de-ale lui Erich Mendelsohn, arhitect german expresionist.

În lucrările sale, Taut a explorat noțiunea unei comunități ideale a viitorului, în care o nouă ordine socială se va forma după ce umanitatea va evolua dincolo de ororile create de era modernă. Parțial ca o reacție la distrugerile cauzate de primul război mondial, Taut a pledat pentru dizolvarea orașelor, aducând astfel oamenii într-o armonie mai mare cu natura. Două dintre cele mai importante concepte ce s-au dezvoltat din scrierile și desenele lui Taut au fost Volkshaus(casa poporului) și

Stadtkrone(coroana orașului). Prin "coroana orașului ",

Fig. 5 – Bruno Taut

Taut a avut în vedere crearea unui punct de interes al unei comunități ideale, un centru literal în jurul căruia să fie orientat. Acest punct de interes ar fi " casa poporului", un centru de dezvoltare culturală și socială care nu numai ar reprezenta, dar ar și ajuta la

crearea acestei noi comunități.

Prin această clădire, Taut a dorit ca arhitectura să devină un mijloc de mediere a relației dintre individ și comunitate, dar și între individ și lumea naturală și spirituală. Desenele lui Taut, împreună cu cele ale lui Scharoun, înfățișeaza Volkshauser având structuri fantastice, cristaline, create aproape în totalitate din sticlă. Folosirea sticlei simboliza transformarea socială pe care Volkshauser o va inspira.

Arhitecții ce făceau parte din "Die

Gläserne Kette" erau motivați, în parte, de dorința

Fig.6 – Volkshauser, acuarelă creată de

Scharoun

de a recrea o comunitate mai "organică", comunitate considerată dispărută din cauza creșterii producției industriale și dezvoltării orașelor moderne.

Influența pe care corespondența din cadrul lanțului a avut-o asupra lui Scharoun poate fi observată în schițele și lucrările sale, în principal prin utilizarea motivelor luminii și a sticlei ca simboluri pentru transmutarea personală și societală. În schițele lui Scharoun de la vremea respectivă, structura pare a fi mult mai largă decât în iterații anterioare, în principal datorită includerii anturajului uman atât în interior, cât și exterior. Volkshauser, care pare să se înalțe deasupra acestuia, este format din forme asimetrice, organice. Totuși, aceste forme sunt aranjate într-un mod mai degajat în comparație cu structurile cristaline rigide are unor reprezentări anterioare, aceste elemente regăsindu-se în proiectele viitoare ale lui Scharoun.

2.2. Der Ring

Scharoun a fost membru al asociatiei arhitecților Der Ring, împreună cu Walter Gropius, Ludwig Mies van der Rohe, Hugo Häring, Ernst May și alții. Asociația a fost fondată în 1926 în Berlin și a fost formată cu scopul de a promova arhitectura modernistă, clădiri ale caror proiectare expresionistă îmbinau elemente funcționaliste.

Forța motrică din spatele fondării Der Ring au fost Hugo Häring și Ludwig Mies van der Rohe care au împărtășit un birou în Berlin la vremea respectivă. Amândoi erau deja membri ai Zehner-Ring, grup fondat de doi ani înainte, având obiective similare.

Haring și au Mies împărtășit o convingerea comună conform căreia calea de urmat în arhitectură presupune revenirea la principiile inițiale, dar fiecare a lucrat pe cont propriu. La început Mies a avut un interes oarecum reductiv față de soluțiile de proiectare simplă și universală, în timp ce Häring a căutat specificitatea maximă. În timp ce în trecutul lui Mies se regăsea Neo-clasicismului lui Peter Behrens și lucrările lui Karl Friedrich Schinkel, Häring a fost studentul lui Theodor Fischer care a construit planurile Camillo Sitte, fiind cunoscut ca un adept al romantismul național. Între Mies și Häring a existat astfel o dezbatere încă din generația anterioară, o dezbatere care a continuat în unele moduri și la momentul respectiv în ceea ce privește stilul arhitectural.

Deoarece activitatea biroului nu producea nici un rezultat demn de menționat, s- au decis să extindă grupul în termeni geografic și de apartenență. Prin scrisoarea din aprilie 1926, au cerut mai multor arhitecti din Germania și Austria să li se alăture. La scurt timp după ce au fost invitați la o întâlnire constituțională în Berlin, membrii Novembergruppe, care a fost înființat în 1918 și ai cărui membri erau reprezentați de un colectiv de pictori, sculptori si arhitecti, au fost rugați de asemena să ia parte. Pe 29 mai

1926, 16 dintre ei s-a întâlnit în biroul lui Mies, au scris un program și l-au ales pe Hugo

Häring secretar.

Pe lângă căutarea unui nou început în proiectarea clădirilor, membrii Der Ring au cautat și modalități noi de constructii. Spre deosebire de alte grupuri, fie ele contemporane sau nu, cum ar fi Gläserne Kette sau Arbeitsrat Kunst, Der Ring nu a avut un program elaborat care să le furnizeze și un fundal ideologic. Din acest motiv, membrii au avut de multe ori atitudini diferite atunci când se confruntau cu sarcini. Hugo Häring și Scharoun au fost interesați de funcționalismul organic, în timp ce Mies și Gropius au explorat posibilitatile construcțiilor industriale prin noi forme și materiale de constructii.

Aceste atitudini diferite au fost reflectate și în planificarea lucrărilor în care au fost implicați pe o perioadă lungă de timp. Șase membri, Bartning, Forbat, Gropius, Häring, Henning și Scharoun au făcut parte din proiectul Siemensstadt din Berlin (1929 –

1931). Unii dintre ei au devenit mai târziu lideri în Deutscher Werkbund, asociație importantă a artiștilor, arhitecților și designerilor din Germania, Mies devenind și președinte al Werkbund în 1926.

Fig.7 – Complex locuințe Siemensstadt, Berlin

Häring credea cu tărie că fiecare clădire ar trebui dezvoltată conform cerințelor specifice sitului și clientului. El a fost mai mult un ”paper architect"3(arhitect al hârtiei), decât un proiectant de cărămizi și mortar, puține dintre cladirile lui Häring fiind construite vreodată. Proiectul complexului de locuințe Siemensstadt printre puținele realizate de

Häring care a fost și pus în practică, lucrarea fiind coordonată de Scharoun.

Dintre toți colegii săi din Der Ring, Häring a avut cea mai puternică influență asupra celui mai bun prieten și coleg, Scharoun, nu din punct de vedere al formei, ci a abordării. Ca Häring, el era capabil să integreze principiile stilului internațional, după cum susțin Langmead și Johnson în lucrarea “Makers of 20th- Century Modern Architecture: A Bio-

Critical Sourcebook”.

Fig. 8 – Hugo Haring

Häring a respins ideea conform căreia estetica este determinantul formei arhitecturale și s-a dedicat unui ideal organic conform căruia forma devine o expresie a funcțiunii. Ideea fusese propusă de Frank Lloyd Wright cu 20 de ani în urmă și era bine cunoscută în cercurile de avantgardă ale Berlinului. In orice caz, integrarea a fost văzută la Scharoun mai târziu, în munca sa dintre războaie, fiind transformată în realitate în casa pe care a construit-o pentru expoziția lui Mies van der Rohe în Stuttgart(1927) și cele 3 turnuri de apartamente ale complexului Siemensstadt(1930) din Berlin, aparținând lui Gropius.

Datorită dezvoltării național-socialismului și emigrării a multora dintre membrii săi, Der Ring a rezistat doar șapte ani, fiind dizolvat în 1933. Totuși, grupul a avut o

influență importantă asupra abordării arhitecturale a lui Scharoun pe tot parcursul carierei.

3 Favermann, M., Fuse Visual Arts Review: At MIT – Discovering Hans Scharoun, Architect and Visionary, pag.2

14

3. Arhitectura lui Scharoun

Clădirile proiectate de Scharoun au ca punct comun o intrare într-o nouă organizare ingenioasă și imaginativă a spațiului, după cum se va observa din analizarea unora dintre cele mai importante lucrări. În multe dintre clădirile sale regăsim aspecte legate de portul maritim în care a copilărit, aspecte care au contribuit la stilul său personal: ferestre în formă de hublou, trepte și balustrade de oțel, balustrade în formă de șine.

Lucrând ca arhitect în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial, Scharouna a realizat unele case care pe exterior erau conforme codurilor superficiale de construcție naziste, în timp ce pe interior conțineau secvențe spațiale mai deschise. Munca depusă la aceste case a fost sporită de numeroase schițe și acuarele, printre care unele erau întunecate, aratând monumente arhitecturale și elemente de peisagistică, în timp ce altele sunt foarte luminoase și simple.

Fig. 8 – Schiță de Hans Scharoun pentru Casa Schminke

Dintre casele de familie proiectate de Scharoun în perioada interbelică, putem remarca în anul 1933 casa Schminke, în imaginea de mai sus, aflată în Löbauin Saxony.

Elementele utilizate la casa Schminke reprezintă o combinatie foarte fină între ceea ce se numește "stilul internațional" și "expresionismul german". Fiind considerată ultima lucrare a idiomului modernist, casa Schminke întruchipează estetica în dezvoltare a lui Scharoun în momentul în care al treilea Reich a eliminat arhitectura modernă.

Scharoun a înmânat cererea de construcție pentru proiect în iunie 1930, fiind adoptată în luna august. Încă o dată, a fost nevoie de timp pentru a organiza finanțarea astfel încât lucrările de construcție au început în luna august 1932. Familia Schminke s-a mutat în casă în mai 1933.

Hans Scharoun a proiectat casa pentru Fritz Schminke, proprietarul unei fabricii de paste în Löbauin care a dorit "o casă modernă pentru doi părinți, patru copii și unul sau doi invitați ocazionali". Realizarea sa fost în același timp fantezistă, dar și adecvat funcțională. Alcătuită dintr-un corp principal bombat, terase, scări exterioare și numeroase ferestre rotunde, în formă de hublou, inspirate din elemente maritime, elementele fuzionează natural, pajiștea generoasă încadrând grădina ca o extensie a spațiului de locuit.

Fig. 10 – Plan parter Casa Schminke

Culorile și formele dezvoltate special pentru casă stabilesc o direcție remarcabilă. În contrast, camerele de utilități – inclusiv o bucătărie Frankfurt – și zona de dormit sunt simple și includ suprafețe ușor de curățat și dulapuri încorporate, astfel economisind spațiu. Preocuparea pentru interioarele proiectelor sale este un aspect ce a caracterizat opera lui Scharoun.

Schimburile de direcție care atrag privirea sunt complementate de jocuri de lumini, umbre și reflexii, transparență și opacitate, culori și forme structurate vizual la

limita unui design geometric simplu, în cele mai multe cazuri folosind pătrate și circumferințe.

Cele două nivele ale corpului principal al clădirii sunt paralele cu panta, care se desfășoară la est-vest. Ingenios, în fața casei Scharoun a proiectat o rotație de 30 de grade pentru a o poziționa paralel cu linia de proprietate.

Herta Hammerbacher a proiectat grădină casei ca o legătură dinamică între arhitectură și peisaj. Formele și materialele elementelor structurale de bază au fost continuate în grădină, cu scopul de a genera o combinație de organic și anorganic. Această abordare de proiectare a fost una foarte des întâlnită la arhitectul peisagist Herta Hammerbacher, care lucrase anterior cu Karl Foerster și Hermann Mattern la "Arbeitsgemeinschaft Gartengestaltung" (un consorțiu de peisagistică) pentru mai mult de două decenii.

Casele construite ulterior casei Schminke au trebuit să se adapteze la exterior cu specificațiile de construcție determinate politic, în timp Scharoun a păstrat doar în interior secvențele de spații caracteristice, formele neregulate și spațiile fluide și continue.

O altă lucrare de referință, turnurile de apartamente din Stuttgart Romeo și Julieta(1954-1959) l-au confirmat pe Scharoun ca expresionist. Acestea sunt primele clădiri pe care Scharoun le-a proiectat după al doilea război mondial, fiind cel mai mare

proiect de-al său până la vremea respectivă.

Fig. 11 – Planul complexului de apartamente

Romeo și Julieta

Fig. 12 – Turnurile Romeo și Julieta

Pe partea de vest a sitului, turnul Julieta se ridică douăsprezece etaje în trei etape. Acesta are un aranjament circular al planșeului orientat spre sud. Pe partea de est, turnul Romeo de nouăsprezece etaje are șase apartamente pe etaj, acestea fiind accesibile prin intermediul unui coridor în formă de L luminat din două părți.

Planurile de etaj au fost proiectate în așa fel încât clădirea să se deschidă ca un evantai către soare. Ca și în majoritatea proiectelor arhitectului, cladirile cresc de la interior spre exterior, fațadele fiind doar rezultatul a ceea ce se întâmplă în interior, nevoile ocupanților săi. Cele două clădiri sunt funcționaliste, având la bază repetiția și simplitatea, oferind spații larg deschise.

Conform lui Gouldon, în lucrarea sa “Contemporary Architects”, planul respinge ideea de rectiliniaritate cubică a stilului internațional, existând puține unghiuri drepte, pentru a indica în nouă direcții diferite, în timp ce balcoanele ascuțite și luând forma unor curbe ciudate dezvoltă o uimitoare și dramatică siluetă. iar turnurile de apartamente permit alocarea flexibilă a spațiului și funcțiunilor.

Geschwister-Scholl-Gymnasium din Lünen(1956-1962), o altă lucrare importantă

a arhitectului german, este proiectată ca un mic oraș, prietenos copiilor.

Fig. 13 – Fațada principală a școlii din Lünen

Fig. 14 – Planul școlii din Lünen

Ideile lui Scharoun includeau "zone secrete" pentru elevii din clasele inferioare și camere de "gândire rațională" pentru elevii mai mari. În opinia lui Scharoun, o școală ar trebui să îi dezvolte unui elev individualitatea, autonomia și maturitatea.

Arhitectul a numit sălile de clasă "domicilii clasă", în care elevii ar trebui să se simtă bine, dar și să fie responsabili. Din aceste "domicilii clasă", aceștia ar putea ajunge la camerele comune, ca puncte de întâlnire pentru colegii, iar de acolo la aula școalii situată central, facilitând astfel o experiență colectivă.

Ideile și convingerile sale personale se reflectă și în elementele arhitecturale folosite, la sfârșitul acestei lucrări, Scharoun declarând: "Cea mai importantă sarcină a educației este gruparea individului în comunitate, dezvoltarea sa într-o responsabilitate personală – cu scopul de a îmbunătăți calitatea, astfel încât o comunitate să nu fie cumulativă ca număr, ci ca potențial, nefiind vorba despre creșterea cunoștințelor, ci de experimentarea conștientizării, astfel încât persoanele să poată crea un contact real cu viața publică și o relație cu comunitatea politică. […] Deci, o clădire de școală nu ar trebui să fie un simbol al puterii politice sau un rezultat al perfecțunii tehnice și artistice. Ca orice altă clădire, o școală este un pas intermediar în viață, ceea ce corespunde principiului universal al democrației "(Scharoun, 1961).

Ambasada germană din Brazilia(1964-1971) este singura clădire construită de Scharoun în afara granițelor Germaniei. Pe de o parte, acest lucru este datorat descoperirii sale târzii pe plan internațional. Pe de altă parte, această situație corespunde atitudinii sale interne, care a fost mai interesată de a forma proiectul unei clădiri specifice într-o situație familiară decât în contextul arhitecturii universale și internaționale.

Clădirea este amplasată în districtul de ambasade al capitalei Braziliei și a fost proiectată de Scharoun ca un loc de întâlnire, fiind impărțita în zona de birouri și zona de apartamente rezidențiale. Planul de o forma curbată a structurii principale, în formă de U, este legat între elementele sale funcționale de o pasarelă.

Structura, cu ferestrele sale încastrate din motive climatice, este caracterizată prin o gradare în trepte a înălțimii care imită calitatea topografiei pământului. Terasarea oferă o priveliște excelentă asura lacului din orice parte a clădirii. Motivul terasării este continuat și în gradina amenajată de arhitectul peisagist brazilian Roberto Burle Marx.

Zona principală din punct de vedere structural a complexului este reprezentată de camerele de recepție situate la mijlocul etajului superior. Aici găsim peisaje interioare

multi-strat cu o serie de platouri crescătoare și tranziții fluide, chiar si spre grădina ambasadei, specifice lui Scharoun. El a intenționat, după cum a și confirmat, să organizeze cursul evenimentelor festive și al întâlnirilor personale într-un mod inovativ,

abandonând ideile tradiționale de reprezentare.

Fig. 15 – Fațada laterală a

ambasadei Germaniei în Brazilia

Fig.16 – Planul ambasadei

Germaniei în Brazilia

Câteva dintre cele mai importante clădiri proiectate de Scharoun au fost terminate abia după moartea sa, în 1972, incluzând Muzeul Maritim German, Teatrul din Wolfsburg și Libraria de Stat din Berlin.

Biblioteca din Berlin (1967-1978), este una dintre cele mai mari biblioteci din Europa, și unul dintre cele mai importante centre de cercetare academică pentru popoarele germanice.

Biblioteca de Stat din Berlin, proiect început de Scharoun și finalizat de Edgar Wisniewski, este puternic influențată de desenele Gläserne Kette, reprezentând pentru Scharoun transpunerea în realitate a schițelor din timpul războiului. Biblioteca din Berlin este deci o imagine a casei poporului(Volkshaus), sticla și lumina naturală fiind folosite cu preponderență.

Proiectul bibliotecii nu respectă un set de reguli reguli stricte, ci se ghidează după elemente ale echilibrului vizual. Spațiile curg aproape întâmplător în interiorul clădirii,

într-un flux continuu.

Fig. 17 – Planul

Bibliotecii de Stat Berlin

Fig. 18 – Interior Biblioteca de Stat Berlin

Pentru a ajunge la camera principală de lectură, trebuie urmat un traseu prin holul principal de la intrare, însă nu există o separare clară a spațiilor din interior, clădirea fiind similară unui peisaj. Clădirea are un volum enorm și mai mult de 300 de metri lungime, doar la distanță fiind posibilă o vedere la scara monumentala de ansamblu.

Prin intermediul acestui proiect, Scharoun se focalizează pe experiența privitorului și pe răspunsul psihologic și emoțional, cu scopul de a rafina și cultiva societatea ca un întreg. După cum și arhitectul german declara la ceremonia din 1967 de la Biblioteca de Stat din Berlin: “In the beginning there was the Word […]. Then came writing and printing, and the spaces and structures for them: the libraries. With this came the librarian with his sense of order, methods and systems. And then the architect came and with him will-to-form and imagination. For the effect of both, those inspiring words from the nineteenth century are still true today, on this site: Learning sets one free.”4 (La

început a fost cuvântul[…], urmate de sciere și pictură și spațiile și structurile pentru ele:

4 Pugh, E., Architecture, Politics, and Identity in Divided Berlin, University of Pitsburg Press, Pitsburg,

2014, pag.112

bibliotecile. Cu ele a venit bibliotecarul cu simțul său ar ordinii, metodele și sistemele sale. Apoi a venit arhitectul cu dorința sa de a da formă și cu imaginația. Pentru efectul ambelor, acele cuvinte inspirate din secolul 19 sunt și astăzi adevărate : Învățătura oferă libertate).

3.1. Filarmonica din Berlin

În 1956 Scharoun a câștigat competiția pentru proiectul a ceea ce mulți ar considera a fi opera sa principală, Filarmonica din Berlin, propunând un proiect pentru a oferi „music in the round”5(muzică la rotund). Adaptată din lumea teatrului, a fost o idee fără precedent pentru o orchestră clasică, însă a fost imediat aprobată.

Inca din perioada de după primul război mondial, Scharoun și grupul de arhitecți Glaserne Kette visau la un dom de sticla strălucitoare pe o clădire culturală care ar deveni alternativa casei poporului(Volkshaus). Peste patru decenii mai târziu, sala de concert special construită pentru una din orchestrele cele mai respectate din lume, a deschis usile sale pentru public.

Când planurile clădirii au fost publicate, s-a crezut că proiectul va fi imposibil de realizat. Neregularitatea sa în forme era considerată de unii critici a fi costisitoare și inutilă. Cu toate acestea, filarmonica este de o importanță inestimabilă pentru arhitectura secolului XX.

Considerată de mulți critici ca fiind cea mai complexă și ambițioasă realizare, filarmonica reprezintă cel mai bine percepția lui Scharoun asupra arhitecturii ca răspuns la dimensiunea spirituală și materială a sarcinii de construcție. Exteriorul mai degrabă monoton, sculptat, monolitic, ascunde complexitatea proiectării coridoarelor, foyerelor și a spațiilor auxiliare din jurul sălii de spectacol revoluționare.

Filarmonica din Berlin, recunoscută internațional ca fiind cea mai de succes clădire de acest tip, a fost construită între anii 1960 și 1963 și a fost deschisă pe data de

15 octombrie 1963. Construită pentru a înlocui filarmonica veche care a fost distrusă de

bombardierele britanice la începutul anului 1944, sala este o cladire singulară, asimetrică.

5 Weston, R., Plans, Sections and Elevations: Key Buildings of the Twentieth Century, Laurence King Pub., London, 2004, pag. 124

Sala principală de concert principală are o formă neregulată, ea distingându-se prin o geometrie neconventională, acustică captivantă și o interacțiunea fluidă a spațiului care sparge barierele tradiționale dintre public și interpreți. Construită în același timp cu Zidul Berlinului, clădirea și planul său de neierarhie simbolizează idealurile umaniste și democratice din Berlinul de vest.

Clădirea a avut o importanță socială extraordinară, fiind proiectată și construită imediat după cel de-al doilea război mondial, amintirea Germaniei naziste fiind încă vie. Provocarea pentru Scharoun a fost să proiecteze ceva complet diferit față de arhitectura deceniilor anterioare, arhitectură tipică Germaniei naziste. În schimb, a trebuit să creeze o lume nouă, în același loc în care cu puțin timp în urmă se întâmplau nenumărate nedreptăți. Astfel, Scharoun a trebuit să accepte provocarea de a crea un loc pentru muzică și artă, dar în același timp imprimând desprinderea de trecutul violent al țării.

Scharoun a realizat acest lucru prin arhitectura filarmonicii, construind o relație a clădirii cu terenul din jurul ei, folosind culorile naturale ale pădurilor și solurilor din Germania pentru a o plasa în mediul său natural. Exteriorul crează o relație cu mediul, unghiurile și curbele formelor reprezintând peisaje de padure. Arhitectura clădirii transmite mesaje politice și culturale către și despre oamenii care trăiesc în jurul său.

Un element simbolic important este sculptura intitulată sugestiv Phoenix, de Hans Uhlmann (1900-1975), aflată pe partea de sus a acoperișului filarmonicii. Aceasta este întruchipată ca și cum și-ar lua zborul de pe acoperiș, simbolizând ridicarea din cenușa trecutului nazist.

Intrarea în filarmonică este situată la vest de volumul principal al clădirii; odată intrați în sală, vizitatorii pot observa amplasarea sa asimetrică. Scharoun a ales în mod deliberat să modifice intrarea de la axa de simetrie a sălii, pentru a spori sentimentul de entuziasm atat de des asociat cu o intrare la un concert. Geometria poligonală atât exterioară cât și interioară oferă câteva indicii privind direcția de deplasare. Vizitatori care intră pentru prima dată în clădire rămân inițiali confuzi, semnele cu majuscule mici, referitoare la numărul locurilor nefiind foarte vizibile.

O cale de acces poate fi văzută în partea dreaptă a caselor de bilete; de aici membrii publicului care au locuri pe partea dreaptă a sălii sunt conduși către sala de concert la mezanin unde există garderobe și un set suplimentar de scari. Membrii

publicului care au locuri pe stânga trec pe lângă garderobe și se îndreaptă spre foayerul

23

mare cu diferite coloane, stâlpi, pereți și scări circulare înainte de a ajunge la calea de acces dinspre partea de est a clădirii. Căile de acces și culoarele pot forma un adevărat labirint pentru persoanele care nu sunt familiare cu planul clădirii.

Impresiile vizuale obținute din vederile largi, spațiile neobișnuite și aliniamentele

non-ortogonale ale elementelor de circulație sunt variate, dacă nu complet fără legătură cu planificarea axială a perioadei naziste de cu un deceniu mai devreme.

Fig. 19 – Plan nivel inferior

Filarmonica din Berlin

Exista doua sali principale de concert, prima de o mai mare capacitate de aproximativ 2.200 de persoane și o sală de concert mai mică pentru 1.200 de persoane

Așezarea rândurilor de spectatori în sala mare de concert oferă o vedere excelentă la scenă datorită înălțimii neregulate a rândurilor, în jurul centrului scenei rândurile de spectatori crescând în terase neregulat amplasate pe toate laturile. Aranjamentul rândurlor, așa-numit „vineyard-style”6(podgorie), cu terase în creștere în jurul unei platforme centrale orchestrale, a devenit un model pentru alte săli de concerte din întreaga

lume, inclusiv Sydney Opera House (1973), Boettcher Concert Hall Denver (1978),

6 Favermann, M., Fuse Visual Arts Review: At MIT – Discovering Hans Scharoun, Architect and Visionary, pag.2

Gewandhaus din Leipzig (1981), Walt Disney Concert Hall din Los Angeles (2003) și

Philharmonie de Paris (a se deschide în 2015).

Aranjamentul rândurilor a asigurat de asemenea ca nimeni din publicul format din

2200 de persoane să nu fie mai departe de 32 de metri de podium, iar prin divizarea publicului în grupuri de 100-300 de persoane, Scharoun a creat ceea ce el numea "a community of listeners"7 (comunitate de auditori) reuniți în jurul unui grup de artiști similar ca dimensiune.

Fig. 20 – Sala de concerte a

Filarmonicii din Berlin

Rândurile de scaune sunt așezate în unghi între ele și față de orchestră, sugerând direcția spre care atența trebuie îndreptată. Fiecare terasă are câte o ieșire la propriul nivel, orientând foyerele de sub sala de spectacol în unul dintre cele mai dinamice spații din arhitectura modernă.

Sala este foarte apreciată pentru calitațile sale acustice, interiorul fiind dezvoltat ca un ansamblu complex de planuri reflectante, având un tavan convex, similar unui cort și reflectoare suspendate pentru a preveni orice propagare nedorită a sunetului. Stilul arhitectural organic a lui Scharoun s-a pliat perfect pe nevoile acustice ale sălii iar lipsa

unei perspective obișnuite îi oferă o valoare inestimabilă.

7 Weston, R., Plans, Sections and Elevations: Key Buildings of the Twentieth Century, Laurence King

Pub., London, 2004, pag. 124

Pe lângă căile de circulația internă, filarmonica este conectată direct la cele două clădiri vecine: Muzeul de Instrumente Muzicale la nord si Camera de Muzică la sud. Cu unele ocazii, cele trei clădiri gâzduiesc spectacole muzicale simultan în săli precum și în spații ad-hoc.

Extinderea Filarmonicii din Berlin în jurul Muzeului de Instrumente Muzicale și Institutului de Cercetări Muzicale a fost realizată sub îndrumarea partenerului lui Scharoun de birou, Edgar Wisniewski, care a preluat biroul de arhitectură după moartea sa. În anii 80, fațada sălii de concert a filarmonicii a fost placată cu plăci de aluminiu eloxate cu aur, fațada fiind inițial de beton, vopsită în combinație de alb cu ocru. Proiectul original al lui Scharoun avea în plan o placare similare, care însă nu a fost implementată la momentul respectiv din motive financiare.

Intenția lui Scharoun a fost de "a da forma potrivită unui loc al muzicii". Herrmann Mattern, care a fost prezentat lui Scharoun de către arhitectul peisagist Herta Hammerbacher (Scharoun întâlnind-o în contextul clădirii Haus Schminke din Loebau), a proiectat instalațiile exterioare ale filarmonicii.

După cum Blundell Jones menționează succint în lucrarea sa “Scharoun”, într-o perioadă în care majoritatea arhitecților au permis ca spațiul să fie dictat de grila de construcție, munca lui Scharoun s-a remarcat prin specificitate și individualitate. Din punct de vedere spațial și acustic, datorită interiorului deosebit proiectat de Scharoun, putem considera că Filarmonica din Berlin deține unul dintre cele mai frumoase spații de spectacol din lume.

Filarmonica a devenit un simbol al unei alte Germanii; o națiune nouă, democrată, care a căutat să se remodeleze pe sine cu ajutorul unor experiente culturale. Astăzi, filarmonica este nucleul Berlin Kulturforum care include cinci muzee, două săli de concert, dar și Biblioteca de Stat lui Scharoun.

Puternic controversată la început, astăzi universal privită ca o emblemă a orașului Berlin, Filarmonica din Berlin s-a ridicat în fața unei mari rezistențe. Între timp, această sală de concerte cu arhitectura sa unicî și acustică deosebită a devenit un model pentru multe alte săli de concerte de peste tot din lume. Datorită faptului că proiectul a fost copiat în nenumărate rânduri, Scharoun a primit comisioane din abundență pentru tot restul vieții.

Concluzii

Hans Scharoun a fost unul dintre cei mai importanți arhitecti germani ai secolului

XX, fiind un maestru în proiectarea spațiilor neobișnuite.

Deși a studiat și practicat arhitectura întreaga sa viață, perioada istorică în care a trăit i-a constrâns aria de dezvoltare la începutul carierei. Faptul că a rămas în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial l-a împiedicat din realizarea unor proiecte grandioase. Cu toate acestea, experimentele sale cu planificarea dinamică a spațiilor interioare au continuat și în Germania de-a lungul anilor dificili de război, Scharoun concentrându-se mai mult pe interioare decât pe exterioare o perioadă lungă de timp.

Fiind preocupat de arhitectura viitorului și având convingeri puternice ce nu erau neapărat în concordanță cu conceptele vremii, Scharoun a făcut parte din două asociații importante de arhitecți(Glaserne Kette și Der Ring) care au avut o influență puternică asupra proiectelor sale viitoare.

Odată ce al doilea război mondial a luat sfârșit, Scharoun și-a atins apogeul carierei în anii 50 când a contribuit la redefinirea spațiului public postbelic prin proiectele sale, creându-și o filozofie arhitecturală consolidată.

Fiind un exponent al arhitecturii organice, Scharoun a preluat modelele umane de comportament și le-a utilizat ca bază pentru conceptele sale arhitecturale. Prin mânuirea formelor și a conținutului lor simbolic a proiectat clădiri ale căror spații fluide oferă privitorului o experiență unică. Filarmonica din Berlin, cel mai faimos proiect al său, reprezintă realizarea în totalitate a aspirațiilor sale arhitecturale.

Scharoun a dezvoltat o nouă formă a spațiului arhitectural, desconsiderând specificațiile de construcție impuse. El a dorit mereu ca între elementele unei clădiri să existe o interdependență organică, părțile unei clădiri trebuind să fie ca "persoane într-o democrație", care contribuie împreună la întreg, păstrându-și în același timp propria identitate.

Bibliografie

Cărți și articole

1. Blundell Jones, P, Late works of Scharoun, 2012, Architecture Review, 937, pp.140-143.

2. Blundell Jones, P., Scharoun, Phaidon Press, London, 1997.

3. Boyd Whyte, I., The Crystal Chain Letters: Architectural Fantasies by Bruno Taut and

His Circle, Cambridge, MIT Press, 1985.

4. Bürkle, C., Hans Scharoun (Studio Paperback), London, Artemis, 1993.

5. Goulden, G., Contemporary architects, Bristol, Emanuel Pub., 1949.

6. Hvattum, M. și Hermanse C., Tracing Modernity: Manifestations of the Modern in

Architecture and the City. New York, Taylor & Francis Group, 2004.

7. Johnson, D. și Langmead, D., Makers of 20th Century Modern Architecture: A Bio- Critical Sourcebook, Greenwood, 1997.

8. Pearson, D., New Organic Architecture: The Breaking Wave, Los Angeles, University of

California Press, 2001.

9. Pugh, E., Architecture, Politics, and Identity in Divided Berlin, University of Pitsburg

Press, Pitsburg, 2014.

10. Sharp, D, The Illustrated Encyclopedia of Architects and Architecture, New York, Quatro

Publishing, 1991.

11. Syring, E., și Kirschenmann, J., Scharoun, Kohln, Taschen Paperback, 2004.

12. Treib, M., The Architecture of Landscape, 1940-1960, Philadelphia, Penn, 2002.

13. Unwin, S., Analysing Architecture, NewYork, Taylor&Francis, 2014.

14. Weston, R., Plans, Sections and Elevations: Key Buildings of the Twentieth Century,

Laurence King Pub., London, 2004.

15. Whyte, I. B. și Schneider, R., Die Gläserne Kette, Ostfildern, Hatje Cantz Verlag, 2011.

16. Wright, F. L., In the Cause of Architecture, New York, McGraw-Hill, 1975.

17. Berlin Architects’ and Engineers’ Society, 1915-1925: The early years of Hans Scharoun,

2009, documentul este disponibil online la adresa http://mitya.altaplana.be/Text- Fruehscharoun-E.html, accesat la data de 15.03.2015.

18. Craven, J., What Is Organic Architecture?, documentul este disponibil online la adresa

http://architecture.about.com/od/periodsstyles/g/organic.htm, accesat la data de 20.03

19. Favermann, M., Fuse Visual Arts Review: At MIT – Discovering Hans Scharoun, Architect and Visionary, documentul este disponibil online la adresa http://artsfuse.org/

107419/fuse-visual-arts-review-at-mit-discovering-hans-scharoun-architect-and-

visionary/, accesat la data de 12.03.2015.

20. Gutierrez, J., Building Homes, Building Politics, Central Europe Review, 1999, documentul este disponibil online la adresa http://www.ce-

review.org/99/21/gomez21.html, accesat la data de 20.03.2015.

21. Wang, W., The Philharmonie or the Lightness of Democracy, documentul este disponibil online la adresa http://theatrum-mundi.org/wp-content/uploads/2013/08/Wilfried- Wang-The-Philharmonie-or-the-Lightness-of-Democracy-2013.pdf, accesat la data de

17.03

22. *** One of the Great Master-Builders of the 20th Century, documentul este disponibil online la adresa http://www.stiftung-hausschminke.eu/en/

Besucherservice/Hans_Scharoun/ , accesat la data de 19.03.2015

23. ***Archivo histórico: Clásicos olvidados. Casa Schminke, documentul este disponibil online la adresa http://noticias.arq.com.mx/Detalles/17132.html#.VQ09ZY6sWCo, accesat la data de 20.03.2015

24. ***The beginning of organic construction in the Ruhr Region, documentul este disponibil online la adresa https://www.lwl.org/LWL/Kultur/fremde- impulse/die_impulse/Impuls-Scharoun-Schule/?lang=en, accesat la data de 17.03.2015

Surse imagini

 Fig. 1, Copertă – Desen creat de Hans Scharoun(1943-45), http://www.slate.com (accesat la data de 15.03.2015)

 Fig 2, pag. 7 – http://eng.archinform.net (accesat la data de 15.03.2015)

 Fig 3, pag. 9 – Treib, M., The Architecture of Landscape, 1940-1960, Philadelphia, Penn, 2002, pag. 131

 Fig 4, pag 10 – http://www.scharoun-kirche.de (accesat la data de 22.03.2015)

 Fig. 5, pag. 11 – http://www.bruno-taut.de (accesat la data de 20.03.2015)

 Fig. 6, pag. 11 – http://www.scharoun-kirche.de (accesat la data de 20.03.2015)

 Fig. 7, pag. 13 – http://www.die-neue-sammlung.de (accesat la data de

23.03.2015)

 Fig. 8, pag. 14 – http://www.werkbundsiedlung-wien.at (accesat la data de

23.03)

 Fig. 9, pag. 14 – http://www.urbansketchers.org (accesat la data de 16.01)

 Fig. 10 – pag. 17 – http://rubens.anu.edu.au (accesat la data de 16.01)

 Fig. 11, pag. 18 – http://www.urbipedia.org (accesat la data de 20.03.2015)

 Fig. 12, pag. 18 – http://www.urbipedia.org (accesat la data de 20.03.2015)

 Fig. 13, pag. 19 – http://www.lernraeume-aktuell.de (accesat la data de

17.03.2015)

 Fig. 14, pag. 19 – http://aasid.parsons.edu (accesat la data de 17.01.2015)

 Fig. 15, pag. 20 – http://leonardofinotti.com/projects/germany-embassy (accesat la data de 17.03.2015)

 Fig. 16, pag. 20 – Syring, E., și Kirschenmann, J., Scharoun, Kohln, Taschen

Paperback, 2004., pag 81

 Fig. 17, pag. 21 – http://en.wikiarquitectura.com (accesat la data de 19.03.2015)

 Fig. 18, pag. 22 – http://en.wikiarquitectura.com (accesat la data de 19.03.2015)

 Fig 19, pag. 23 – Weston, R., Plans, Sections and Elevations: Key Buildings of the Twentieth Century, Laurence King Pub., London, 2004. pag 125

 Fig. 20, pag. 24 – http://www.phillipchard.com/ (accesat la data de 24.03.2015)