Hackerii români ne convinge c ă, [618036]

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3055043

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=3055043 SECOLUL XX
23

Ștefan Bruno
2 ISBN

Civilizație carceral ă
3

BRUNO ȘTEFAN

MEDIUL PENITENCIAR ROMÂNESC
CULTUR Ă ȘI CIVILIZA ȚIE CARCERAL Ă

INSTITUTUL EUROPEAN
2006

Ștefan Bruno
4

Civilizație carceral ă
5 INTRODUCERE
În luna iunie 2004, de ținutul Ionu ț Cristinel Maftei, de 24 de ani, condamnat
la 5 ani închisoare pentru furtul a doi cai, a fost ucis în Penitenciarul din Ia și de
gardianul Gabriel Geger. Iritat de comportamentul nesupus, ironic și agasant al
deținutului, gardianul, aflat pe culoarul sec ției, l-a tras cu putere de mîn ă atunci
cînd încerca s ă facă un schimb de m ărfuri (țigări contra conserve) cu un de ținut din
celula alăturată prin vizete, izbindu-i capul de zidul celulei, dislocîndu-i cutia
craniană în fața celorlal ți zeci de de ținuți din celul ă, care asistau îngrozi ți, dar
pasivi la spectacolul crimei. De ținuții au fost amenin țați că vor păți același lucru în
cazul în care vor spune presei, familiilor sau celorlal ți locatari ai stabilimentului ce
s-a întîmplat și au fost înv ățați să spună că Maftei a fost ucis într-o alterca ție de
către un coleg de celul ă bolnav: [anonimizat].
În ciuda amenin țărilor, membrii familiei victimei au aflat adev ărul și nu s-au
sfiit să acuze de crim ă atît pe gardian, cît și Penitenciarul care a favorizat fapta, a
ascuns-o și a aruncat-o în cîrca unui de ținut iresponsabil, care, oricum, nu avea ce
căuta în celul ă, locul lui trebuind s ă fie la spitalul de psihiatrie. Mediatizarea
cazului în presa ie șeană și, parțial, în cea na țională, a obligat Procuratura și Direcția
Generală a Penitenciarelor la deschiderea unor anchete. Pentru a nu influen ța
desfășurarea lor, atît cadrelor, cît și deținuților li s-a interzis s ă dea declara ții presei
și altor persoane str ăine despre ceea ce s-a întîmplat – situa ție care a înt ărit și mai
mult suspiciunile de mu șamalizare a cazului.
Interviurile efectuate cu personalul și cu deținuții la cîteva s ăptămîni de la
amintitul eveniment s-au desf ășurat pe fondul mu țeniei și al secretului de serviciu.
Cei mai mul ți dintre angaja ți au adoptat imediat varianta oficial ă a colegului lor
aflat în culp ă, cel puțin declarativ. Ceilal ți, puțini la num ăr, au refuzat s ă se pro-
nunțe, insistînd s ă vorbeasc ă în afara institu ției, într-un cadru neoficial și sub ga-
ranția anonimatului. Ei și-au acuzat colegii de complicitate cu gardianul criminal
pe motivul înrudirii cu acesta, sistemul penitenciar stimulînd angajarea rudelor și
înrudirea dintre cadre. În aceea și măsură i-au acuzat de violen țe similare, rareori
finalizate prin uciderea condamna ților, dar nu mai pu țin abjecte și gratuite1. Pe de
altă parte, de ținuții nu au putut face nici o declara ție deoarece erau permanent
supraveghea ți de unul sau mai mul ți angajați în timpul discu țiilor, iar perspectiva
pedepselor îi îngrozea mai mult decît speran ța îmbunătățirii condițiilor de via ță în
urma dezv ăluirii atrocit ăților comise. Știind însă că există cineva dispus s ă asculte

1 Precum mutilarea de ținutului Gheorghe Gherasim de c ătre sadicul Corneliu Marolicaru,
care i-a tăiat pînă la urechi gura și apoi i-a cusut obrajii cu sîrm ă, atrocitățile continuînd cu
ruperea piciorului și fracturarea bazinului victimei – toate aceste fapte petrecîndu-se sub
privirile și hohotele de rîs ale gardienilor.

Ștefan Bruno
6 și opinia lor sincer ă, unii deținuți au putut vorbi în sp ălător, pe terenul de sport, la
ușa cabinetului medical și în alte medii unde libertat ea de comunicare era mai pu țin
îngrădită. Ei și-au spus opinia despre modul în care a fost ucis Maftei, despre
complicitatea celorlal ți gardieni din sec ție, despre abuzurile care au loc permanent în
închisoare, vorbind chiar și despre alte decese suspecte petrecute în ultima lun ă2. În
același timp, ei și-au exprimat speran ța că dezvăluirile lor vor contribui la arestarea
gardianului și aducerea lui în interiorul celulei, pentru a cunoa ște și acesta, pe
propria-i piele, duritat ea regimului de deten ție la care a contribuit din plin.
Voalate sau nu, declara țiile celor din Penitenciarul Ia și, precum și a familiilor
lor și a jurnali știlor, vorbesc despre un univers al violen ței și al abuzurilor curente,
despre o „banalizare a r ăului”, despre dou ă lumi care se organizeaz ă după legi proprii
în închisoare, lumi aflate în conflict, dar strîns legate între ele.
Situația de la Ia și nu este îns ă una excep țională, singular ă în sistemul pe-
nitenciar românesc. Cam în acela și timp, în Penitenciarul Rahova murea în mîinile
mascaților un de ținut în timp ce era b ătut, directoarea încercînd s ă convingă repre-
zentanții societății civile c ă individul a murit în urma unui anevrism absolut întîm-
plător, produs în timp ce era „înso țit” de forțele de ordine. Dou ă luni mai tîrziu, la
Penitenciarul pentru minori de la Crai ova, cinci tineri s-au baricadat în celul ă și au
dat foc saltelelor, trei dintre ei murind asfixia ți, în semn de protest fa ță de abuzurile
unor gardieni care le-au luat din bunurile primite de la p ărinți. Amploarea na țională
pe care a luat-o acest din urm ă caz (transmis pe toate posturile de televiziune la ore
de maxim ă audiență) a obligat conducerea Ministerului de Justi ție să-l demită pe
directorul penitenciarului, de și acesta fusese ini țial absolvit de orice r ăspundere de
către Direcția General ă a Penitenciarelor.
Dezbaterile televizate care au avut loc în urma acestui incident au adus în
atenția publicului situa ția penitenciarelor, încremenite într-o viziune a pedepsei
specifică societăților socialiste și totalitare, care produce efecte negative atît de ținu-
ților, cît și familiilor acestora și societății. Deși autoritățile au încercat s ă minimali-
zeze importan ța atrocităților petrecute, deci și a responsabilit ății lor, trecînd chiar la
discursuri autolaudative privind marile lor realiz ări, speciali știi din afara sistemu-
lui, proveni ți mai ales din organiza țiile neguvernamentale, au prezentat publicului
lumea carceral ă caracterizat ă prin promiscuitate, care le distruge atît de ținuților, cît
și cadrelor stima de sine, sent imentele de responsabilitate și de atașament la valorile
unei societ ăți normale. Dincolo de sco purile declarate ale reeduc ării, există un
univers penitenciar care se conduce dup ă reguli proprii, de multe ori nescrise, dar
apărute ca o consecin ță a celor scrise, univers care creeaz ă anumite cultume spe-
cifice, determinîndu-i pe membrii ei s ă simtă, să gîndeasc ă și să acționeze în
anumite feluri, neobi șnuite pentru cei afla ți în afara zidurilor, dar fire ști pentru cei
din interiorul lor.

2 Moartea suspect ă pe cimentul du șurilor a lui Ilie Cre țoaie, masacrarea lui Ciprian Petru
Melinte, care a fost lovit cu ciocanul în genunchi și testicule, decesele suspecte ale lui
Ciprian Sorin I ștoc, Mircea P ătrașcu, Ștefan Ghiocel B ălan sau Mihai Ro șu.

Civilizație carceral ă
7
Definiția culturii
Felul în care gîndesc și acționează oamenii care populeaz ă închisorile – de-
terminat de regulamente și de obișnuință – creeaz ă prin repeti ție anumite tipare,
matrici, care restrîng posibilit ățile de manifestare comportamental ă. Aceste tipiz ări,
intrate în rutin ă, devin bunuri comune, accesibile tuturor indivizilor implica ți,
penitenciarul tipizînd la rîndul lui oamenii și acțiunile lor individuale. Matrici sînt
denumite de unii autori „programe mentale” sau „ software -ul minții”3, prin ana-
logie cu modul în care sînt programate calculatoarele, pentru a înt ări ideea c ă
instituțiile determin ă comportamente și reacții previzibile din partea membrilor s ăi.
Un termen apropiat pentru software -ul carceral, dar mai des utilizat este
cultura penitenciar ă. În mod obi șnuit, prin cultur ă4 înțelegem stilul, atmosfera și
rafinamentul (cu rezultatele lui: educa ția, arta, literatura) care asigur ă unicitatea și
identitatea social ă a unei institu ții. Prin cultur ă penitenciar ă5 înțelegem credin țele,
valorile și ideile împ ărtășite de indivizii care populeaz ă penitenciarele la un
anumit moment . Aceste credin țe, valori și idei determin ă normele care apar și

3 Geert Hofstede, Managementul structurilor multiculturale. Software-ul gîndirii , Editura
Economic ă, București, 1996, p. 20.
4 Termenul de cultur ă a cunoscut în decursul timpului diverse defini ții. Reținem una din
primele defini ții antropologice, apar ținînd lui Edward B. Tylor din Primitive Culture (Londra,
1871): „ansamblul complex al cuno ștințelor, credin țelor religioase, al artei, moralei,
obiceiurilor și al tuturor celorlalte capacit ăți și obișnuințe pe care le dobînde ște omul ca
membru al societ ății”. Traian Herseni, în „Civiliza ția și cultura. 164 de în țelesuri” în
Almanahul civiliza ției (1969), prezint ă mai multe defini ții date culturii, dintre care o re ținem
și pe cea a lui A. Kroeber și C. Kluckhohn din 1952: „cultura const ă din modelele implicite și
explicite ale comport ării și pentru comportare, acumulate și transmise prin simboluri,
incluzînd și realizările lor în unelte. Miezul esen țial al culturii const ă din idei tradi ționale,
apărute și selecționate istoric și, în special, din valorile ce li se atribuie; sistemele de cultur ă
pot fi considerate, pe de o parte, ca produse ale ac țiunii și, pe de alt ă parte, ca elemente ce
condiționează acțiunea viitoare”.
O bibliografie util ă privind cultura: Claude Levi Strauss, Antropologie structural ă,
Editura Politic ă, București, 1978; Edward Sapir, Culture, Language and Personality. Selected
Essays , University of California Press, 1958; Pitirim Sorokin, Social and Cultural Dynamics ,
New York, 1957; Bronislaw Malinowski, A Scientific Theory of Culture , New York, 1960;
Ralph Linton, Fundamentul cultural al personalit ății, Editura Științifică, București, 1968;
Petre Andrei, Filosofia valorii , Editura Funda ției „Regele Mihai”, Bucure ști, 1945; Tudor
Vianu, Filosofia culturii și teoria valorilor , Editura Nemira, Bucure ști, 1998.
5 Cultura penitenciar ă înțeleasă ca formă a culturii organiza ționale. Pentru o mai complet ă
documentare asupra variatelor defini ții, teorii și concepte privind cultura organiza țională,
vezi Edgar H. Schein, Organizational culture and leadership , Editura Jossey-Bass, San
Francisco, 1992; B. Schneider, Organizational climate and culture , Editura Jossey-Bass,
San Francisco, 1990; Terrence E. Deal și Allan A. Kennedy, Corporate cultures: The rites
and rituals of corporate life , Addison-Wesley, Reading, 1982; Geert Hofstede,
Managementul structurilor multiculturale , Editura Economic ă, Bucure ști, 1996; Gary
Johns, Comportament organiza țional , Editura Economic ă, București, 1998.

Ștefan Bruno
8 modelele de comportament care se nasc din aceste norme. Termenul împărtășite nu
înseamnă că deținuții și cadrele au ajuns la un acord unanim acceptat asupra
acestor probleme (de și uneori se poate întîmpla acest lucru), ci mai degrab ă că ei
au fost expu și în același fel la ele și că au un minim de în țelegere comun ă a lor.
Cultura penitenciar ă se învață, nu se mo ștenește. Ea este generat ă de institu-
ție și nu provine din genele indivizilor, a șa cum deseori tind s ă afirme autorit ățile.
Ea reprezint ă „sistemul de operare” al institu ției, care genereaz ă un „mod de via ță”
pentru de ținuți și pentru personalul implicat. De oarece include idei, valori și
credințe, cultura penitenciar ă tinde să fie destul de stabilă în timp, persistînd, în
ciuda fluctua țiilor personalului, și generalizîndu-se la întregul sistem punitiv.
Modul de via ță al celor din interiorul zidurilor este dificil de citit și de
învățat de către cei neini țiați, veniți din afară, dar șochează prin particularit ățile lui.
Una din c ăile de a în țelege o cultur ă este aceea de a examina simbolurile, eroii,
ritualurile și valorile care caracterizeaz ă modul de via ță instituțional – acestea
reprezentînd pentru Geert Hoftede mecanismele de înv ățare și consolidare a culturii
pentru cei din ăuntru.
Simbolurile sînt cuvinte, gesturi, ilustra ții sau obiecte care prezint ă un aspect
particular ce este recunoscut numai de c ătre acei care sînt implica ți într-o anumit ă cul-
tură. Ele se exprim ă printr-un limbaj specific, care u șurează înțelegerea și comunicarea.
Eroii sînt persoane vii sau decedate, reale sau imaginare care întruchipeaz ă
caracteristicile unei culturi și servesc ca modele de comportament.
Ritualurile sînt activit ăți colective, inutile tehnic în atingerea scopului final,
dar esențiale social, fiind desf ășurate ca un scop în sine.
Valorile sînt tendin țe cuprinzătoare care se refer ă la preferin ța pentru anumite
stări de lucruri prin compara ție cu altele. Ele reprezint ă sentimente înc ărcate cu
puternice semnifica ții pozitive și negative, care determin ă natura normelor institu țio-
nale. Normele conduc la sta ndardizarea valorilor domina nte ale unui grup de oameni.
Pentru Geert Hofstede, „cele patru elemente ale culturii se prezint ă ca niște foi
de ceapă, în sensul c ă simbolurile reprezint ă manifestările cele mai superficiale ale
culturii, iar valorile – pe cele mai profu nde ale acesteia, într e ele situîndu-se eroii și
ritualurile.” 6
Nici unul din aceste elemente nu se prezint ă indivizilor în mod separat.
Cunoașterea și integrarea lor la nivel teoretic, mental solicit ă un considerabil efort
intelectual. Pentru simplificare, ele sînt transmise sub form ă de „rețete”, adic ă de
cunoștințe care furnizeaz ă regulile de comporta re adecvate institu țional.
Cultura „filtreaz ă” realitatea. Doar o mic ă parte din informa țiile din mediu sînt
integrate în cultura unei institu ții, și anume cele care legitimeaz ă cultura deja existen-
tă. Experien țele și informațiile care sînt re ținute se sedimenteaz ă, adică „îngheață” în
amintire ca entit ăți care pot fi recunoscute și reamintite sau „încremenesc în proiect”7
printr-un proces de anonimizare, care le desprinde de contextul original și le face
accesibile tuturor membrilor. Nimeni nu mai știe, de pild ă, cine a compus versurile

6 Geert Hofstede, op. cit. , p. 23.
7 Gabriel Liiceanu, Apel către lichele , Editura Humanitas, Bucure ști, 1991.

Civilizație carceral ă
9 „Nu da, Doamne, nim ănui/Viața deținutului”, dar ele înt ăresc literar ideea calvarului
vieții de pușcăriaș. Cultura selecteaz ă deci din mediu informa ții cărora le atribuie
puternice semnifica ții, pe care apoi le impune cu t ărie (uneori coercitiv) con științei
indivizilor prin „formule” stilizate. Unui observator din afar ă aceste „formule” pot s ă
îi apară ca avînd o func ționalitate și o valoare îndoielnic ă, sau chiar nici una. Dac ă
cineva ar întreba ce utilitate poate avea salutul r ăstit, sacadat „S ă tră-iți dom-nu-le co-
man-dant” înso țit de o ținută corespunz ătoare a corpului (pas caden țat, trupul drept,
burta supt ă, privirea înainte etc.), nu va g ăsi nici un r ăspuns. Dac ă ar face îns ă efortul
mental de demontare a acestor ritualuri și de înlocuire a lor, le va în țelege semnifica-
ția. Căci un deținut care s-ar adresa director ului închisorii cu „Hai noroc, b ă Gicule!”,
ducîndu-se spre el jovial și sărutîndu-l pe obraji, ar atenta la un întreg e șafodaj pe
care se sprijin ă cultura penitenciar ă.
Originile ordinii penitenciare rezid ă deci în tipizarea activităților indivizilor
din institu ție. Prin aceste tipiz ări, ei își acceptă poziția în organiza ție, demonstreaz ă
că au interiorizat în con știința lor lumea construit ă cultural a pu șcăriei, că i-au
acceptat standardele. Rolurile pe care le îndeplinesc reprezint ă de fapt ordinea, iar
ordinea este cultura. O dat ă instituționalizată, ea are tendin ța de a dăinui.
Datorită rolurilor diferite pe care le execut ă indivizii într-un penitenciar, are
loc un proces de segmentare cultural ă și de apari ție a unor subuniversuri de
semnifica ții separate social. Subuniversurile sî nt „sprijinite” de anumite colectivi-
tăți, adică de grupuri care produc încontinuu în țelesuri distincte și creează realități
obiective. Cele mai evidente sînt cele dou ă lumi: a de ținuților și a cadrelor. Și
lumile lor se divid în mai multe subuniversuri, structurate dup ă mai multe criterii:
sex, grad, vîrst ă, credință religioasă, nivel de instruc ție școlară, etnie etc.
Această multiplicare a culturilor face dificil ă problema stabilirii unui umbrar
simbolic stabil deasupra întregii societ ăți penitenciare, c ăci fiecare grup are alte
viziuni, alte percep ții privind lumea în care tr ăiește și lumea din afar ă. Numărul și
complexitatea lor le fac din ce în ce mai inaccesibile celor din exterior. „Ele devin enclave ezoterice, ermetic sigilate pentru to ți, în afara celor care au fost adecvat
inițiați în misterele lor. Autonomia din ce în ce mai mare a subuniversurilor ridic ă
probleme speciale de legitimare atît pe ntru cei din afar ă (
outsider -ii), cît și pentru cei
dinăuntrul ( insider -ii) subuniversului.”8 Greu va fi acceptat, de pild ă, un borfa ș
mărunt în comunitatea VIP-urilor închisorii. Ținerea la distan ță se face prin diferite
tehnici de intimidare, propagand ă, minciună, mită și manipulare a unor simboluri ale
prestigiului social.
Integrarea acestor subuniver suri în ordinea institu țională, în cultura penitencia-
ră are loc printr-un proces de reificare9, de percepere a fenomenelor umane ca și cum

8 Peter L. Berger și Thomas Luckmann, Construirea social ă a realității, Editura Univers,
București, 1999, p. 104.
9 Termenul este introdus în circula ție de Karl Marx în Capitalul , desemnînd „feti șismul
obiectelor de consum”. El a fost frecvent utilizat de al ți marxiști, precum Georg Lukács și
Lucien Goldmann, fiind similar cu cel de a lienare, derivîndu-i-se ulterior semnifica țiile
către anomie și nevroză. Termenul de reificare a fost demarxizat în ultimele dou ă decenii de
unii sociologi durkheimi ști, în special de Alfred Schutz, care l-a propus pentru a în țelege

Ștefan Bruno
10acestea ar fi lucruri, fapt e naturale sau divine, neuman e. Aceste subuniversuri devin
lumi obiective, înf ățișîndu-li-se oamenilor drept exterioa re lor. Microcosmosurile lor
sînt percepute ca reflect ări ale macrocosmosului carceral, ordinea celulelor, a cabine-
telor medicale, a cluburilor și atelierelor fiind, de fapt, palide reflect ări ale ordinii „de
la centru”, „de sus”, înt ărindu-le în felul acesta tuturor indivizilor din pu șcărie ideea
unor destine inevitabile, în raport cu care ei î și declină orice responsabilitate.
Cultura penitenciar ă este simțită ca o realitate obiectiv ă. Ea are o istorie care
antedateaz ă venirea indivizilor în institu ție și nu este accesibil ă doar prin reamintirea
biografiilor lor. Exist ă dinainte ca indivizii s ă populeze aceast ă lume și rămîne și
după plecarea lor. Îns ăși această istorie, ca tradi ție carceral ă, are un caracter de
obiectivitate. Ea î și arogă o anumit ă putere și rezisten ță în fața încercărilor de
schimbare sau eliminare, precum și o forță coercitivă stimulată prin mecanismele de
control cu care este dotat ă.
Definiția civiliza ției
Cultura este o dimensiune important ă a mediului penitenciar, dar ea singur ă nu
este mediul. Cultura este înso țită de civiliza ție. Mulți specialiști au considerat cei doi
termeni sinonimi. Distinc ția dintre cele dou ă concepte e f ăcută mai ales în literatura
germană, unde Kultur reprezintă expresia spiritual ă a unei comunit ăți, iar Zivilisation
aspectele materiale și tehnice ale unei societ ăți10. Nu voi insista asupra asupra
teoriilor care consider ă civilizația o extensie a culturii (în special A. Bondrea:
„civilizația nu e altceva decît cultura în ac țiune”11). Pentru simplificarea analizelor
ulterioare, s ă acceptăm perspectiva lui Simion Mehedin ți: „Civiliza ția și cultura sînt
noțiuni fundamental deosebite. Una prive ște lumea material ă; cealaltă e de natur ă
exclusiv sufleteasc ă. Pe toate treptele dezvolt ării omene ști, alături de un cuantum de
civilizație găsim și un cuantum corelativ de cultur ă” 12. Această distincție dintre cei
doi termeni tinde s ă devină general acceptat ă, teoretizările pe marginea lor r ărindu-se
semnificativ în ultimii ani13.

mai bine prima regul ă enunțată de Émile Durkheim în Regulile metodei sociologice : faptele
sociale trebuie privite ca lucruri. Vezi aceast ă evoluție a termenului în Camille Tarot, De la
Durkheim la Mauss. Inventarea simbolicului , Editura Amarcord, Timi șoara, 2001.
10 În acest sens, Simion Mehedin ți, Civilizație și cultură. Concepte, defini ții, rezonan țe, Editura
Trei, Bucure ști, 1999, propune o defini ție similar ă: „după cum frunza are dou ă fețe: una
strălucită, spre soare, alta mai întunecat ă, întoarsă spre pămînt (dar foarte însemnat ă, fiindcă prin
ea respiră și se hrănește planta), tot astfel via ța omenirii are dou ă aspecte: unul teluric –
civilizația, adică tehnica material ă; altul ceresc – cultura, sau suma tuturor produselor suflete ști,
prin care omul caut ă să intre în echilibru cu restul crea țiunii. Amîndou ă sînt inseparabile și
simultane (nu succesive, cum pretinde morfologia istoric ă a lui Spengler)” (p. 70).
11 Aurelian Bondrea, Sociologia culturii , Editura Funda ției România de mîine, Bucure ști,
1993, p. 130.
12 Simion Mehedin ți, op. cit. , p. 119.
13 O excelent ă antologie de texte clasice pe tema cuplului cultur ă-civilizație este editat ă de
John Rundell și Stephen Mennell, Classical Readings on Culture and Civilisation , Routledge,

Civilizație carceral ă
11Prin civiliza ție penitenciar ă înțelegem suma tuturor aspectelor materiale și
tehnice care contribuie la adaptarea omului la mediul carceral: aer, hran ă, haine,
bunuri, precum și circulația indivizilor, lucrurilor și informa țiilor. Civiliza ția
reflectă deci condi țiile de via ță sau calitatea vie ții.
În general, rapoartele privind starea închisorilor se refer ă la aspecte ce
privesc civiliza ția, la calitatea mediului, a rela țiilor institu ționale, a muncii, a hranei
și a produselor utilizate, interesul c ăzînd aproape exclusiv pe determinarea factori-
lor materiali responsabili de varia ția calității vieții de deten ție și a strategiilor
social-politice de ac țiune în vederea sporirii acesteia. În aceast ă direcție, interesul
specialiștilor s-a focalizat pe dezvoltarea unor indicatori semnificativi de stare (a
mediului, a rela țiilor, a alimenta ției etc.) și de evaluare a aspira țiilor. Aspectele de
civilizație penitenciar ă pot fi deci ierarhizate pe o scal ă ce porne ște de la
problemele elementare pîn ă la funcționări mai complexe, ca de pild ă redobîndirea
respectului de sine, ap ărarea demnit ății umane, în interiorul acestei scale situîndu-
se starea de s ănătate, accesul la asisten ța medical ă, condițiile de hran ă, educația și
calificările obținute, condi țiile de locuire, securitatea vie ții, aspectele recreative,
facilitățile de comunicare etc.
Reluînd analogia cu calculatoarele, dac ă prin cultur ă desemnăm „softul”
unei institu ții, prin civiliza ție înțelegem „hardul” acesteia.
Civilizația penitenciar ă se monitorizeaz ă. Monitorizarea este o metod ă de
măsurare și de observare importat ă în științele sociale din domeniile fizicii și medi-
cinei și constă în supravegherea sistematic ă a unor fenomene și procese a c ăror
evoluție probabil ă se va abate de la normalitate, cu scopul de a interveni înainte ca
ceva indezirabil s ă se produc ă și să scape de sub control14.
Analiza monitoriz ărilor făcute pînă în prezent mediului carceral a permis
structurarea civiliza ției pe trei palier e fundamentale: popula ția, penitenciarele și
serviciile. Generalizînd, putem spune c ă evaluarea gradului de civiliza ție al unei
instituții presupune o abordare tridimensional ă: oameni , locuri și servicii . Mai con-
cret, o m ăsurare exhaustiv ă a caracteristicilor socio-demografice a indivizilor care
populează instituția la un moment dat, apoi o m ăsurare a modului în care func țiile
organizației structureaz ă fizic suprafe țele, compartimenteaz ă spațiile atribuind roluri
și instituind ierarhii, iar în ultimul rînd, o evaluare a serviciilor furnizate de c ătre
instituție în interior și în exterior, a activit ăților desfășurate de c ătre indivizi atît din
punct de vedere calitativ, cît și cantitativ.

Londra/New York, 1998. Volumul cuprinde texte semnate de Immanuel Kant, Thomas
Jefferson, Alexis de Toqueville, Friedrich Sc hiller, Friedrich Nietzsche, Georg Simmel,
Thomas Mann, Sigmund Freud, Émile Durkheim, Lucien Febvre, Norbert Elias și alții.
14 Această definiție am propus-o prima dat ă în Bruno Ștefan, „Mediatizarea partidelor
politice la posturile de televiziune și impactul acesteia în opinia public ă”, în Revista
Română de Sociologie , serie nou ă, anul IX, nr. 1-2, Bucure ști, 1998, p. 48 și ulterior în
Bruno Ștefan, Manipularea și propaganda politic ă prin televiziune , Editura BCS, Bucure ști,
1999, arătînd că monitorizarea a fost aplicat ă inițial cu referire la respectarea drepturilor
omului în acele institu ții în care libert ățile erau frecvent înc ălcate.

Ștefan Bruno
12Civilizația presupune instituirea unor sta ndarde minime care reglementeaz ă
conduita indivizilor, înc ălcarea acestora coborînd institu ția la nivelul de barbarie și
primitivism. A șa cum mediul universitar impune criterii tot mai exigente mem-
brilor săi (cunoașterea limbilor de circula ție universal ă, publicarea cît mai multor
articole și cărți, participarea la conferin țe și reuniuni profesionale etc.), și mediul
carceral este supus unor exigen țe civilizatoare (un spa țiu minim alocat fiec ărui
deținut, o alimenta ție corespunz ătoare, un standard educa țional etc.). Organiza țiile
mondiale și continentale (ONU, Consiliul Europei etc.) elaboreaz ă permanent
recomand ări și coduri de legi care stabilesc pragul minim de civiliza ție, permițînd
poziționarea institu țiilor pe o scal ă ce porne ște de la primitivismul cel mai grosier
la civiliza ția cea mai rafinat ă.
Rapoartele periodice ale oficialit ăților vorbesc de sporirea permanent ă a gra-
dului de civiliza ție în stabilimentele din subordine. Rapoartele organismelor neguver-
namentale și ale celor interna ționale vorbesc de priva țiuni și sărăcie penitenciare și
de necesitatea alinierii aspectelor de civiliza ție la standarde moderne. Procesul civili-
zării închisorilor este unul sinuos. Norbert Elias15 spunea c ă acesta este dificil de
realizat din cauza constrîngerilor culturale și a reglement ărilor interne. Telefoanele
mobile sînt interzise în penitenciar – atît de ținuților, cît și cadrelor – deoarece ar con-
tribui, prin comunicarea cu cei din afar ă, în special cu presa, la distrugerea ordinii,
adică a culturii, deci a fundamentelor pe care s-au constituit stabilimentele de
pedeapsă.
Poate că cel mai bine a analizat raportul dintre cultur ă și civilizație Alfred
Weber16, care spunea c ă „procesul civiliza țional și mișcarea culturii sînt intrinsec
diferite; ele au forme divergente și legi diferite de dezvoltare și ne apar, în cursul
istoriei, ca fenomenologii mutual exclusive”. Procesul civiliza țional (lumea cunoa ște-
rii practice) este un proces de ra ționalizare și intelectualizare, cu trei componente:
iluminarea intelectual ă interioară (raționalizarea eului), corpurile cunoa șterii intelec-
tuale (științele) și aparatul extern intelectualizat (uneltele, echipamentele). Elemen-
tele civiliza ției nu sînt disparate, ci inte grate într-un cosmos de cuno ștințe, care sînt
acceptate social doar atunci cînd cultura se actualizeaz ă. De aceea pot exista produse
practice, utile, care nu- și vor găsi locul în anumite organiza ții. „Fenomenologia
actualizării și dezvoltării cosmosului civiliza țional, atît în aspectele sale practice, cît
și teoretice, implic ă faptul ca organiza țiile să opereze în sistemele lor de valori
procese de reconceptualizare și regîndire a tuturor elem entelor componente: simbo-
luri, credin țe, idei”17. Legea emergen ței civiliza ției spune c ă pot exista decalaje între
civilizație și cultură. Care din ele ridic ă sau trage în jos organiza ția depinde de
aranjamentele interne și de rela ția cu mediul extern. În mod normal, orice
organizație, inclusiv penitenciarul, trebuie s ă accepte toate elementele civiliza ției,
deoarece acestea sînt: a) universal valide și necesare; b) coerente intern și practic; c)
universal și egal utile oamenilor; d) egal inevitabile și e) intuitiv evidente.

15 Norbert Elias, Procesul civiliz ării, Editura Polirom, Ia și, 2001.
16 Alfred Weber, „Fundamentals of Culture-Soc iology”, în T. Parsons, E. Shills, K.D.
Naegele, J.R. Pitts, Theories of Society , The Free Press, New York, 1969, pp. 1274-1283.
17 Alfred Weber, op. cit. , p. 1277.

Civilizație carceral ă
13Mișcarea culturii are îns ă caracteristici exact opuse, pentru c ă: a) nu produce
lucruri universal valide și necesare; b) este intern limitat ă de organiza ție; c) nu este
valabilă în alte organiza ții; d) apare nu ca un cosmos obiectiv (cazul civiliza ției), ci
ca o „agresare spiritual-temperat ă de simboluri”; e) este dependent ă de contextul
istoric în care s-a constituit și îi rămîne fidel ă chiar și după dispariția acestuia.
O civilizare a pu șcăriilor este deci un proces greoi, datorit ă închiderii acestora
lumii externe, iar ea se produce for țat, la presiunile interna ționale, ale organiza țiilor
neguvernamentale și ale presei. În fa ța civilizării inevitabile, schimb ările sînt mai
întîi formale, de multe ori adoptate prin mimare a lor. Drepturile de ținuților sînt
subiect de frecvente ironii și batjocoriri din partea cadrelor. De și sînt interzise
apelativele jignitoare (b ă țigane!) și înlocuite cu altele de polite țe (domnule de ținut),
deseori sînt auzite cadre care îmbin ă ambele formule de adresare (domnule de ținut,
bă țigane!) spre distrac ția colegilor și ca o form ă de apărare a culturii în fa ța
agresiunii civiliza ției externe.
Termenul de dezvoltare nu se aplic ă la conținutul culturii, ci eventual la
mijloacele tehnice folosite în elabor area culturii. Cultura nu se dezvolt ă, ci se mișcă
în salturi, în ritmuri și cicluri, inconstant, nelinear, neprogresiv. Ea se dilueaz ă în
fața expansiunii civiliza ției. Precum spunea Oswald Spengler, culturile pot intra în
fazele de declin și prăbușire dacă acceptă unele realiz ări tehnologice. Alvin Toffler
a descris admirabil18 modul în care pilula anticoncep țională a contribuit la „revolu-
ția sexuală”; eliberînd femeile de sub spectrul sarcinii, pilula anticoncep țională a
schimbat rela țiile dintre femei și bărbați, trecînd în desuetudine tabuurile fecioriei
și ale unicului b ărbat din via ța unei femei.
O acceptare similar ă a introducerii legale a prezerv ativelor în penitenciare ar
însemna recunoa șterea existen ței relațiilor homosexuale dintre de ținuți – subiect care
ar deschide apoi altele din ce în ce ma i sensibile: bolile cu transmisie sexual ă, accep-
tarea „vorbitoarelor sexuale”, legalizarea prostitu ției, permisiile sexuale ș.a.m.d. În
acest sens, existen ța prezervativului reprezint ă un atentat la ordinea cultural instituit ă.
Acceptarea lui se va produce doar atunci cînd cultura va fi „pus ă la zid”, obligat ă și
să se modifice.
La fel, demilitarizarea penitenciarelor, recent produs ă la insisten țele forurilor
europene, a transformat doar formal ni ște vechi mili țieni în func ționari publici. Ea a
fost acceptat ă deoarece nu a produs o violare brutal ă a ordinii culturale existente sau
a „anterior constituitului”19. În realitate, comportamentele și relațiile nu s-au schim-
bat, ci doar uniformele – prilej cu care institu ția a primit resurse financiare
suplimentare.
Sarcina culturilor este de a p ătrunde în substratul social și civilizațional al
dezvoltării istorice, de a structura civiliza ția, a-i da form ă, lustru, stil și de a o
integra într-o nou ă ordine organiza țională. „Încremenirea în proiect” creeaz ă
decalaje, eviden țiind și mai mult anacronismul unor institu ții.

18 Alvin Toffler, Al treilea val , Editura Politic ă, București, 1989.
19 Termen folosit de Claudiu Niculae, Schimbarea organiza ției militare. O perspectiv ă
(neo)institu ționalistă, Editura Tritonic, Bucure ști, 2004.

Ștefan Bruno
14Cultura și civilizația unei institu ții sînt corelate de viziunea împ ărtășită de
autoritățile de la vîrful acesteia și, mai ales, de cele de care depinde func ționarea ei.
Reforma ini țiată de Bill Clinton în SUA în domeniul sanitar a avut consecin țe pro-
funde asupra culturii și civilizației sistemului medical: modernizarea și tehnologi-
zarea lui rapid ă a bulversat ierarhiile existente de cîteva decenii și ritualurile
practicate, virtu țile îndemîn ării fiind înlocuite de o precizie electronic ă a aparatelor.
Folclorul medical, eroii sistemului, credin țele și ideologiile dominante – toate
acestea au trecut în desuetudine sau s-au transformat radical. În acela și mod,
reforma penitenciar ă începută în Țările Scandinave acum patru decenii a
transformat stabilimentele de pedeaps ă în institu ții custodiale civile moderne,
făcînd să dispară argoul de ținuților, ritualurile interne și valorile pe care s-au bazat
vreme de aproape 200 de ani.
Metodologia
Relațiile dintre cultur ă și civilizație în mediul penitenciar sînt îns ă mult mai
complexe dac ă analizăm aporturile dintre elementele care le compun. O asemenea
analiză elemente și a relațiilor dintre el reprezint ă tocmai obiectivul acestei lucr ări.
Prezentarea elementelor culturii penitenciare necesit ă o abordare etnografic ă.
Simbolurile, ritualurile, ceremoniile și ideile vehiculate prin pu șcării nu au nici un
înțeles dacă le privim din exterior, ele fiind înc ărcate cu multe semnifica ții. Acestea
nu pot fi l ămurite prin metode cantitative (sondaje, teste psihologice etc.), ci printr-
o analiză etnografic ă. Ea implic ă însă participare, împ ărtășire, identificare cu
grupurile din interior. Aceasta din urm ă se realizeaz ă prin observa ția directă și prin
experimente. Cea mai bun ă modalitate de a surprinde lumea închisorilor este de a sta
în interiorul ei și a trăi împreun ă cu ea evenimentele banale sau senza ționale pe care
este silită să le accepte. Și apoi a încerca s ă le descifrezi sensurile, s ă le interpretezi și
să le clasifici. Asemeni unui puzzle, reconstituirea culturii unei institu ții se face prin
identificarea fiec ărui element și prin îmbinarea coerent ă a tuturor.
Pentru evitarea exceselor de subiectivism, o solu ție eficient ă este cea a des-
crierii acelor lucruri care pot fi identificate în mai multe a șezăminte penitenciare,
precum și a celor care au o anumit ă constanță în timp. Cultura organiza țiilor închi-
se nu se schimb ă cu ușurință la intervale scurte de timp. Compara ția ascute percep-
ția, fiind calea cea mai adecvat ă pentru a discerne ce este banal și ce este important,
permițînd clasificarea fenomenelor, ierarhizarea lor și demontarea mecanismelor
care le provoac ă. „Nu avem decît un mijloc pentru a demonstra c ă un fenomen este
cauza altuia: acela de a compara cazurile în care cele dou ă fenomene sînt simultan
prezente sau absente.”20
Comparația se realizeaz ă însă prin izolarea fenomenelor, prin scoaterea lor din
contextul care le-a produs. Iar aceast ă operație produce distorsiuni, f ăcînd explica țiile
mai sărace. Pentru evitarea neajuns ulterior, r ămîne solu ția sporirii num ărului de
cazuri în analiz ă.

20 Émile Durkheim, Regulile metodei sociologice , Editura Polirom, Ia și, 2002.

Civilizație carceral ă
15Comparațiile creeaz ă clasificări, tipologii și modele de în țelegere, iar acestea
permit generaliz ări. „Nu exist ă știință dacă nu există generalizare”, proclama o ma-
ximă aristotelian ă. Chiar dac ă realitatea nu încape în totalitate în clasific ările și
tipologiile utilizate (cu atît mai pu țin în teoriile folosite), acestea din urm ă permit
explicarea similarit ăților și diferențelor dintre fenomenele organiza ționale.
Departe de a le minimaliza importan ța, metodele cantitative trec pe plan
secund în analiza culturii închisorilor. Ele presupun creditarea naiv ă a unor opinii
exprimate cel mai adesea for țat și mincinos. C ăci atît cadrele, cît și deținuții se
feresc să-și exprime p ărerile, pentru a evita consecin țele neplăcute. Într-o cultur ă a
secretomaniei și a duplicit ății, în care aproape to ți se toarnă unii pe al ții superiorilor
și sînt la rîndul lor turna ți, răspunsurile la chestionare sînt fie date la nimereal ă, fie
încearcă să contureze o imagine dezirabil ă, și nu reală. În același timp, nu pot sur-
prinde acea lume care nu se vrea surprins ă prin întreb ări standardizate. Cum putem
formula întreb ările într-un chestionar despre limbajul secret, despre argou? Sau
despre frecven ța convorbirilor cu familia pe telefoanele mobile, cînd acestea sînt
oficial interzise și introduse ilegal în închisoare, în cozonaci sau ardei umplu ți? Sau
despre frecven ța turnătoriilor și a bătăilor – pe care orice reprezentant al autorit ății
le va contesta indignat?
Voi prezenta îns ă datele unor cercet ări făcute de oficialit ăți pentru a în țelege
cum încearc ă acestea s ă-și legitimeze strategiile reeducative aplicate. Voi prezenta și
rezultatele unor teste psihologice relevante mai ales pentru surprinderea consecin țelor
deprivărilor: tentative de sinucidere, perturb ări în ierarhia valorilor etc. În ultimii 15
ani, am aplicat de mai multe ori anumite baterii de teste psihologice pe loturi semnifi-
cative de angaja ți și deținuți, iar analiza lor mi-a permis atît identificarea unor profile
psihologice și comportamentale, cît și înțelegerea elementelor care au permis schim-
barea sau conservarea lor. În ciuda numeroaselor schimb ări care s-au produs în acest
interval în universul carceral, testel e au relevat o uimitoare generalizare și constanță
temporală, întărind ideea c ă fundamentele culturii penitencia re sînt exterioare indivi-
zilor care populeaz ă instituția în anumite momente, impunîndu-li-se cu o puternic ă
forță coercitivă.
Nu în ultimul rînd, interviurile pe care le-am efectuat cu sute de de ținuți și
membri ai personalului, precum și analiza documentelor și a lucrărilor publicate
despre domeniul avut în vedere au cont ribuit de asemenea la întregirea complexu-
lui metodologic utilizat în evaluarea culturii.
Studiul civiliza ției penitenciare a schimbat perspectiva de abordare, obligînd la o
analiză cantitativ ă exhaustiv ă. Baza principal ă a inclus anchetele organiza țiilor inter-
naționale și neguvernamentale, care au permis c onstruirea unor indicatori sociali.
Gruparea acestora pe trei dimensiuni fundamentale – popula ția, penitenciarele și
serviciile – mi-a facilitat schi țarea unei scale civilizatoare și a procesului de moder-
nizare institu țională. Pentru evaluarea respect ării standardelor interna ționale mini-
me de civiliza ție, speciali știi europeni au elaborat grile tot mai complexe de
analiză, pe care le-au aplicat tuturor țărilor continentale. Ordonarea acestor țări în
funcție de scorurile ob ținute la fiecare indicator a devoalat anumite tipare organi-
zaționale. Clasific ările rezultate au eviden țiat două tendințe opuse, care atrag ca un
magnet țările din aria lor de influen ță, în ritmuri și cu intensit ăți variate: una

Ștefan Bruno
16liberală, comunitar ă, la locomotiva c ăreia se afl ă țările europene anglo-saxone, și
alta conservatoare, na țională, reprezentat ă de țările foste comuniste. În ciuda declara-
țiilor pro-reformiste și modernizatoare ale unor autorit ăți naționale, penite nciarele din
administrarea lor r ămîn încremenite într-o viziune despre pedeaps ă de sorginte
totalitară, făcînd ca discursurile s ă pară mincinoase sau demagogice. Balansarea între
funcția represiv ă și cea recuperativ ă este însă constatat ă la aproape toate țările
europene. Gradul de civiliza ție instituțională crește sau descre ște în func ție de viziu-
nea despre pedeaps ă împărtășită de autorit ățile statelor, de libert ățile și drepturile pe
care le permit cet ățenilor și anumitor grupuri sociale, de modul în care este exercitat ă
justiția în societate, de atitudinea publicului fa ță de dreptate și criminalitate. Oscila ția
între închiderea infractorilor și recuperarea lor se produce în ciuda tuturor eforturilor
financiare și umane uria șe pe care le implic ă și indiferent de consecin țele avute
asupra societ ății, victimelor, infractorilor și familiilor acestora.
Analiza civiliza ției penitenciare presupune d escompunerea tuturor mecanis-
melor de func ționare a institu ției și repunerea lor în discu ție. Ce le men ține în
starea în care sînt? Care sînt pa șii necesari pentru modernizarea lor? Ce costuri
implică aceasta? Ce rezultate se produc în interior și în exterior în urma unei ase-
menea ac țiuni? Este rentabil ă civilizarea închisorilor? Cum pot fi ele rentabilizate,
sporind, în acela și timp, utilitatea social ă și umanismul tratamentelor la care sînt
supuși deținuții? Răspunsul la aceste întreb ări împarte speciali știi în dou ă tabere,
unii susținînd desfiin țarea închisorilor și alții înființarea altora noi. În ciuda dezvol-
tării extraordinare a penologiei ca știință, discursurile despre eficien ța pușcăriilor
sînt tot mai pu ține, predominînd cele despre necesitatea lor.
În locul unui capitol distinct despre abord ările teoretice, am preferat inserarea
acestora în toate capitol ele despre civiliza ție, cu referire strict ă la fiecare din indicatorii
analizați. În acest fel am evitat o prezentare seac ă a cifrelor și am axat analiza pe o
regîndire a problemelor, fapt care a facilitat ie șirea dintr-un cadru static (c ăci indicatorii
presupun m ăsurarea unei st ări la un anumit moment) și situarea într-un cadru dinamic,
cu referințe la trecutul recent și cu previziuni pentru viitorul apropiat.
Înțelegerea schimb ărilor care s-au petrecut și care urmeaz ă a se petrece în
mediul penitenciar românesc cap ătă un sens mai larg dac ă sînt prezentate într-o
perspectiv ă istorică mai ampl ă. Închisorile nu au avut acelea și funcții de la apari ția
lor și pînă în prezent. Studiul documentelor, al cronicilor vechi și al scrierilor
diferiților istorici relev ă variații uriașe în gîndirea despre pedeaps ă și despre rolul
închisorilor în diverse etape istorice. Ra ritatea documentelor referitoare la unele
perioade împinge uneori discursul spre specula ții, după cum abunden ța documente-
lor din alte epoci presupune o schematizare cîteodat ă prea simplist ă. În ciuda
acestor pericole inevitabile unei abord ări istorice, excursia în trecutul carceral ro-
mânesc a avut rolul de a deschide o fereastr ă către viitorul acestei institu ții. Închi-
soarea s-a situat cînd în centrul societ ății (în palatele domne ști și boierești), cînd la
periferia ei. Execu ția pedepsei a fost și publică, și ascunsă. O revenire la pedepsele
corporale publice este azi imposibil ă, în ciuda unora care solicit ă acest lucru. Dar o
readucere a închisorilor în spa țiul public nu mai este o utopie, a șa cum părea cu
cîteva decenii în urm ă.

Civilizație carceral ă
17Creionarea viitorului penitenciar a fost f ăcută prin prezentarea diverselor
măsuri reformiste luate de unele state. Amendarea cadrelor care comit abuzuri și
plata amenzilor c ătre deținuții-victime, monitorizarea video, br ățările electronice,
cartelele magnetice de acces în anumite spa ții, televiziunea public ă despre lumea
închisorilor, gestiunea privat ă, universitar ă, monahal ă sau de alte tipuri – toate
încercările de reformare ini țiate de diverse țări vor ajunge mai devreme sau mai tîrziu
să capete consisten ță și în spațiul penitenciar românesc. Ritmul schimb ărilor va fi tot
mai accelerat pe m ăsură ce România se va integra în Uniunea European ă. Fenomenul
de globalizare va nivela diferen țele civilizatoare existent e în prezent în diferite țări,
avînd consecin țe profunde asupra culturilor na ționale. Folclorul și argoul penitenciar
– acum bogat în expresivitate și continuu reînnoit – va dispare definitiv, împreun ă cu
un întreg arsenal simbolic, ritualic și valoric, a șa cum s-a întîmplat în țările dezvol-
tate ale Europei. Cele mai multe elemente ale culturii și civilizației penitenciare vor fi
supuse unor transform ări uriașe, nu din ra țiuni interne, ci la presiunea puternic ă
exercitată din exterior.
Fiind o institu ție totală, analiza închisorii presupune utilizarea unui complex
metodologic total. Îmbinarea variatelor metode de cercetare a impus eliminarea
explicațiilor despre modul în care s-a ajuns la rezultate și centrarea analizei pe
semnifica ția acestora. Deoarece anormalul e mult mai prezent în mediul carceral
decît în alte medii, cercet ători din domenii diferite ale cunoa șterii s-au aplecat
asupra lui cu mai mult interes. Analiza culturii și civilizației a permis atît prezen-
tarea unor studii sociologice, cît și a unora psihologice, psihiatrice, demografice,
istorice, arhitecturale, literare, juridice etc. Cultura și civiliza ția penitenciare
presupun o abordare multidisciplinar ă și este de a șteptat ca perspectivele matema-
tice, geografice, biologice, genetice, muzicale, sportive (dac ă au apărut sau dac ă se
vor manifesta pe viitor) s ă arunce o nou ă lumină asupra fenomenului.

Civilizație carceral ă
19ELEMENTELE CULTUR II PENITENCIARE
Simbolurile
Pentru orice individ – de ținut, angajat sau simplu vizitator –, drumul pe care
îl parcurge din strad ă (din lumea liber ă) către celulă este un drum înc ărcat cu
semnifica ții, în care toate elementele din jur îl ajut ă să înțeleagă faptul că a intrat
într-o altfel de lume. Din exterior, pu șcăriile se prezint ă oamenilor ca locuri ale
interzisului, în care ochiul neavizatului nu are cum s ă pătrundă, căci intrarea se
face pe baza unor aprob ări și decizii luate de undeva „de sus”. Por țile uriașe și
zidurile înalte, groase, ap ărate de sîrm ă ghimpată și păzite de poli țiști înarma ți
semnifică oricui separarea clar ă de lumea exterioar ă. Ele îngr ădesc un spa țiu care
se ordoneaz ă după alte reguli, bazate pe disciplin ă strictă, conjugat ă cu o serie de
sancțiuni specifice. Zidurile legitimeaz ă deci ruptura între dou ă lumi, justific ă
existența unui nou univers, a c ărui înțelegere se realizeaz ă treptat prin descifrarea
simbolurilor.
Termenul de simbol vine din limba greac ă (symbolon ) și se traduce prin
„semn de recunoa ștere” ( sym-ballo era un obiect, o moned ă tăiată în două ale cărei
părți, dacă erau apropiate și se potriveau, serveau drept prob ă a relațiilor de
prietenie, ospitalitate sau alian ță). O dată cu creștinismul, simbolul are în țelesul de
„semn de recunoa ștere inițiatic, secret”, desemnînd acel ceva care permite unei
comunități să se adune în jurul unui semn, al unei credin țe sau valori resim țite ca o
alianță sacră. Simbolul desemneaz ă „ceva (orice) care social reprezint ă, evocă,
semnifică altceva decît este”21. Pentru unii speciali ști22, simbolul semnific ă multe
lucruri; el este multivocal . Iar legătura dintre simbol și referent nu este arbitrar ă,
întemeindu-se pe o asociere de atribute. De exemplu, steagul afi șat la intrarea în
penitenciar nu reprezint ă doar o cîrp ă colorată în trei culori atîrnat ă pe un băț, ci
atașamentul la valorile na ționale, faptul c ă instituția servește patria. Mai mult,
steagul arat ă că instituția este una na țională, etatizată, supusă unui regim militar. El
semnifică și faptul c ă, în jurul lui, lumea se organizeaz ă metodic, disciplinat,
excluzînd anarhia și arbitrariul. El „vorbe ște”, de asemenea, și despre structurarea
riguroasă a unei lumi cu ierarhii precise și despre victoria legii asupra unor oameni
care au încercat s ă i se sustrag ă și să o încalce.
„Simbolurile sînt excitan ți exteriori destina ți să transmită ordine ale societ ății
sau grupurilor, car e prescriu cutare sau cutare com portament membrilo r… Simbolurile

21 Cătălin Zamfir, Laz ăr Vlăsceanu (coord.), Dicționar de sociologie , Editura Babel,
București, 1993, p. 546.
22 Victor Turner, „The Forest of Simbols”, 1967, în Dicționar de sociologie , editat de
Gordon Marshall, Editura Un ivers Enciclopedic, Bucure șt, 2003, p. 520.

Ștefan Bruno
20sociale sînt expresii care se substituie unei semnifica ții și îndeplinesc rolul de inter-
mediar între aceast ă semnifica ție și subiecții colectivi sau individuali chema ți să o
înțeleagă. Simbolurile sociale sînt semne care nu exprim ă decît par țial conținuturile
semnificative și care servesc drept mediatori între con ținuturi și agenți colectivi și
individuali care le formuleaz ă și cărora li se adreseaz ă… Orice simbol social are doi
poli: pe de o parte, el este un semn incomplet, o expresie inadecvat ă; pe de alt ă parte
el este un instrument de participare. Ace ști doi poli pot fi inegali, dar nici unul nu
poate disp ărea fără ca să fie distrus caracterul propriu al oric ărui simbol.”23
Închisorile sînt deci construite simbolic, înc ărcate cu sensuri multiple (diver-
gente uneori pentru anumite categorii de cet ățeni). Aceste re țele de semnifica ții se
dezvăluie lumii treptat. Cunoa șterea sensurilor lor se face gradual, pe m ăsura
inițierii în tainele stabilimentelor carcerale.
Pentru Carl Gustav Jung24, simbolul este energia unui arhetip, constela ția
conținuturilor con știente ale psihismului prin care se produce procesul de
compensare, adic ă de conștientizare într-o form ă camuflat ă a altor con ținuturi, ră-
mase suspendate în subcon știent datorit ă cenzurii. Aceast ă conștientizare se
produce în trei feluri: 1. cînd sensul nu este p ătruns în întregime și simbolul î și păs-
trează vitalitatea și atracția; 2. cînd este decriptat exhaustiv și devine alegorie; 3.
cînd este totalmente neîn țeles și se transform ă în halucina ții, psihoz ă, nevroză.
Simbolul are propensiunea de a forma „lan țuri” mereu proaspete în ce prive ște
momentele importante ale deten ției, avînd trei func ții: reprezentare, mediere și
unificare. Principalele coordonate ale gîndirii simbolice sî nt: 1. indistinc ția dintre
subiect și obiect; 2. identificarea p ărții cu întregul; 3. reducerea multiplului la
unicitate; 4. identificarea esen ței cu aparen ța; 5. instituirea izomorfismului total
dintre rela țiile spațio-temporare; 6. anularea grani țelor dintre nivelurile existen ței
(materie/spirit, animat/inanimat); 7. asimilar ea originii cu cauzalitatea; 8. hilozoismul
(antropomorfizarea cosmosului); 9. frenezia asociativ ă sau interpretarea oric ărei ase-
mănări ca identitate și a contingen ței drept cauzalitate; 10. parcelarea lumii în dou ă
zone distincte: sacr ă și profană, pură și impură, bună și rea, cadre și deținuți.
Pentru George C ălinescu, „un simbol nu este o no țiune prin care se în țelege
o alta, cum ar fi aurora prin care se în țeleg zorile. Un simbol este o expresie prin
care se exprim ă în același timp ordinea în microsistem și în societate. A fi ini țiat
înseamnă a fi instruit c ă cele două ordine sînt mereu conjugate”25.
Simbolurile nu sînt singulare, de și referenții pot fi. Simbolurile se grupeaz ă
în „coruri” care spun, la unison, acelea și lucruri. Acelea și semnifica ții ca steagul
mai capătă și tăblița de la intrare cu datele de identificare ale institu ției (Ministerul
de Justiție, Direcția General ă a Penitenciarelor, Penitenciarul de maxim ă siguranță
X) sau uniformele personalului și arestaților. Mai mul ți semnifican ți ajută deci la
confirmarea identit ății instituționale. Ei îndeplinesc rolul de agen ți de conservare a
acestei lumi.

23 Georges Gurvitch, Traité de sociologie , vol. I, PUF, Paris, 1967, p. 11.
24 Carl Gustav Jung, În lumea arhetipurilor , Editura Jurnalul Literar, Bucure ști, 1994.
25 George C ălinescu, Istoria literaturii române de la origini și pînă în prezent , Editura
Minerva, 1982, p. 120.

Civilizație carceral ă
21Există, în același timp, și „coruri” opuse, care devoaleaz ă alte realit ăți. Prin
închisori întîlnim frecvent de ținuți mutilați în urma multiplelor tentative de
sinucidere, care- și poartă cu mîndrie semnele venelor t ăiate. Fiecare grup î și
construiește ansambluri de semnifica ții, care vorbesc fie de refuzul identific ării cu
rolurile atribuite, fie de degradarea de statut, fie de succesul reeduc ării etc.
„Corurile de simboluri” interac ționează atît între ele, cît și cu penitenciarul la a
cărui confirmare contribuie. Universul simbolic astfel constituit ca surs ă a legitim ă-
rii reprezint ă un ansamblu de idei care integreaz ă diferite domenii de semnifica ții și
cuprind, într-o totalitate simbolic ă, ordinea penitenciar ă. Procesele simbolice sînt
procese de semnificare și se referă la alte realit ăți decît la cele strict individuale.
„Toate sectoarele ordinii institu ționale sînt integrate într-un domeniu de refe-
rință cuprinzător, care constituie un univers, în se nsul literal al cuvîntului, deoarece
orice experiență umană poate fi acum privit ă ca defășurîndu-se în cadrul lui … Uni-
versul simbolic este conceput ca o matrice a tuturor înțelesurilor social obiectivate și
subiectiv reale; întreaga societate și întreaga biografie a individului sînt v ăzute ca
avînd loc în acest univers. Este foarte important este c ă situațiile marginale din via ța
individului (marginale în sensul c ă nu sînt incluse în realitatea existen ței zilnice în
societate) sînt, de asemenea, incluse în universul simbolic . Astfel de situa ții apar în
visuri și fantezii ca zone de semnifica ții desprinse de via ța cotidian ă și sînt dotate cu
o realitate proprie. În cadrul universului si mbolic, aceste zone desprinse de realitate
sînt integrate într-un tot cu sens care le explic ă, poate chiar le justific ă… Capacitatea
lor de depozitare a în țelesurilor dep ășește cu mult domeniul vie ții sociale, astfel încît
individul însu și se poate localiza pe sine în acest univers, împreun ă cu experien țele
sale singulare.”26
Simbolurile penitenciare sînt, prin urmare, integrate într-un univers coerent de
semnificații, care furnizeaz ă ordine pentru perceperea subiectiv ă a experien țelor indivi-
duale. Nimic nu r ămîne pe dinafar ă. Nu exist ă enclave neinteligibile. Toate situa țiile
marginale sînt integrate într-o ierarhie simbolic ă, făcîndu-le implicit inteligibile și mai
puțin înfricoșătoare sau d ătătoare de speran țe deșarte. Altfel spus, universul simbolic
pune fiecare lucru la locul lui, legitimîndu-l și ordonîndu-l dup ă o logică și o ierarhie
instituționale.
Această integrare simbolic ă este crucial ă pentru func ționarea institu ției. Ea
operează zilnic roluri, priorit ăți și modalități de acțiune, plasîndu-le în contextul
celui mai general cadru de referin ță imaginabil. În acest fel, orice ac țiune intră în
rutina banaliz ării penitenciare27.

26 Peter L. Berger și Thomas Luckmann, op. cit. , pp. 114-115.
27 Termenul l-am întîlnit prima dat ă în Cr. Seyler, „La banalisation pénitentiaire ou le voué
d’une reforme impossible”, în Déviance et Société , 1980, vol. IV, nr. 2, p. 131. Originea
expresiei nu este indicat ă, dar se men ționează utilizarea lui în rapoartele Adun ării generale a
Consiliului superior al Administra ției Penitenciarelor franceze, banalizarea desemnînd condi-
țiile generale ale vie ții de deten ție. Ulterior, termenul a c ăpătat alte semnifica ții, în special
pregătirea deținutului pentru lumea din afar ă, depenalizarea și decarcerarea arestatului în
preajma liber ării (cf. Jean-Hervé Syr, Punir et rehabiliter , Éditions Économica, Paris, 1990).
Prefer îns ă semnifica ția inițială, cea de activitate ajuns ă în stadiul rutinei, al obi șnuitului.

Ștefan Bruno
22Înscrierea activit ăților în „natura lucrurilor”, în firesc și banal se face „co-
rect” la toate nivelurile organiza ționale. Orice individ în țelege că toate lucrurile din
interiorul unui penitenciar au sens și sînt integrate într-un univers ale c ărui
coordonate sînt inteligibile și coerente, au o utilitate simbolic ă definită, stabilă și
recunoscut ă social, fiind bine ancorate în interac țiunea social ă zilnică.
Precum voi demonstra într-un capitol ulterior, universul simbolic ordoneaz ă și
istoria. El plaseaz ă toate evenimentele într-o unitate bine închegat ă care include
trecutul, prezentul și viitorul. În ceea ce prive ște trecutul, stabile ște o „memorie”
care este împ ărtășită de toți indivizii socializa ți. În privin ța viitorului, stabile ște un
cadru comun de referin ță, în care se vor proiecta ac țiunile individuale.
Într-o institu ție închisă, universul simbolic se structureaz ă cu mai mult ă putere
decît într-o institu ție deschis ă, deoarece contactul cu alte universuri este redus sau
chiar inexistent. Lumea „din afar ă” are o putere prea șubredă de penetrare a uni-
versului simbolic „din ăuntru”. În plus, nu e interesat ă de acest lucru. Oamenilor
„liberi” mediul carceral le treze ște fiori; nu vor s ă-l cunoasc ă, evitînd orice contact
cu acesta. Într-un fel, ei percep pu șcăriile ca pe ni ște gropi de deversare a
deșeurilor umane, pe care societatea le creeaz ă pentru a sc ăpa de murd ăria lor. Iar
murdăria nu intereseaz ă atîta vreme cît e ținută la distanță, cît nu atinge pe nimeni.
Indiferența societății „libere” fa ță de pușcării ajută la întărirea unei culturi
specifice. De și firav și rudimentar alc ătuit – față de complexitatea culturii „libere”
–, universul simbolic penitenciar prezint ă o rezisten ță formidabil ă. Confruntarea
dintre universurile simbolice alternative implic ă problema puterii: care anume
dezvoltă mecanisme de legitimare mai conving ătoare, adic ă mituri, un limbaj
adecvat, arte specifice.
Confruntarea dintre dou ă lumi duce deseori la degradarea unor simboluri.
Schimbările organiza ționale care se produc fac s ă se piardă semnifica ția unor sim-
boluri. Demilitarizarea recent ă a dus la o degradare a statutului de militar. Cariera
militară nu mai reprezint ă un scop în sine pentru angaja ții din sistem, iar simbo-
lurile reușitei militare – încorporate în grade, uniforme, cit ări pe ordinea de zi etc.
au dispărut, fiind înlocuite cu cele ale func ționarilor civili. Au ap ărut în locul lor
ierarhii ale inspectorilor. Orice degr adare a unor simboluri produce frustr ări. Mili-
tarii de carier ă – care reprezentau clasa dominant ă a instituției – s-au v ăzut întrecu ți
în funcție și în responsabilit ăți de civili, care au urcat treptele ierarhiei f ără a
suporta priva țiunile instruc ției militare în școlile de specialitate. În acela și timp, și-
au văzut blocate oportunit ățile de avansare profesional ă prin interzicerea accesului
la funcția de comandant, rezervat ă de acum magistra ților (conform modelului
german, impus de autorit ățile din ministerul de resort). În plus, s-a destructurat o
lume organizat ă ierarhic, pe separ ări de caste, vizibil ă de pildă în modul în care era
împărțită popota în trei s ăli de mese: una pentru director și adjuncții săi, alta pentru
ofițeri și o a treia pentru subofi țeri, împărțire însoțită de o reparti ție discreționară a
hranei, a favorurilor și a beneficiilor.

Astfel, turn ătoria dintre de ținuți este un exemplu al banaliz ării penitenciare, ca și loviturile
aplicate de c ătre mascați, furturile din pachete sau personalizarea bunurilor publice.

Civilizație carceral ă
23În planurile inferioare ale realit ății carcerale, simbolurile se structureaz ă într-
un mod infantil. Procesul de infantilizare a simbolurilor se petrece, dup ă Mircea
Eliade28 în două feluri: „sau un simbolism «savant» sfîr șește, în cele din urm ă, prin
a sluji straturile inferioare, degradîndu- se astfel sensul lui primar, sau simbolul e
înțeles în chip pueril, adic ă excesiv de concret și desprins de sistemul c ăruia îi
aparține”. Pentru prima modalitate, s ă exemplific ăm cu bătaia deținuților, autorizat ă
în trecut, justificat ă teoretic și aplicată chiar de autorit ățile superioare ale institu ției.
Interzisă de lege, a fost transferat ă autorităților inferioare (masca ților) într-un mod
tacit și a devenit posibil ă numai în zonele greu accesibile ONG-urilor sau judec ă-
torilor: pe cîmp, pe culoarel e necontrolate de camerele de luat vederi, în unghiurile
moarte ale celulelor (în WC-uri, sub pat sau sub p ături) etc. Pentru cel de-al doilea tip
de infantilizare a simbolului s ă exemplific ăm folosindu-ne de cazul bibliotecii, al
cărei rol de furnizare a informa țiilor destinate educ ării spiritului a trecut pe un plan
secund, în favoarea rolului de trambulin ă pentru un statut social mai înalt. Atît
deținuții, cît și cadrele utilizeaz ă biblioteca pentru a le ar ăta celor de care depinde
cariera lor c ă dorința de îndreptare sau de educare este sincer ă, iar efortul este
susținut (biblioteca mai reprezint ă și locul de evadare din spa ții stresante).
Simbolurile infantile fac corp comun cu simbolurile elaborate, transformînd
un obiect sau un act în altceva decît se dovede ște a fi acel obiect sau acel act în
perspectiva experien ței profane. Rolul lor este de a unifica viziunea despre insti-
tuție și de a-l socializa pe individ la mediu.
Spațiul
Poate că cel mai bine în țelegem semnifica ția simbolurilor dac ă analizăm
modul în care este împ ărțit spațiul în universul carceral. Indivizii care populeaz ă
această lume – de ținuți sau cadre – înva ță încă de la intrarea în institu ție care sînt
spațiile interzise , la care accesul este limitat sau imposibil. Pentru de ținuți, clădirile
administra ției reprezint ă un astfel de spa țiu. Accesul lor este posibil doar sub
supraveghere, pe baza unor motive speciale. Circula ția liberă în acest spa țiu nu este
posibilă. Pentru cadre, celula de ținuților reprezint ă un astfel de spa țiu interzis,
accesul fiindu-le permis doar înso țiți de echipa de masca ți.
Într-o lume în care existen ța fiecărui individ se desf ășoară sub supravegherea
celorlalți colegi și a superiorilor, se na ște firesc dorin ța identific ării unui spațiu
personal , în care el s ă se simtă protejat. Pentru de ținuți acest spa țiu se rezum ă la
patul din celul ă29 sau chiar col țul de pat, în cazul împ ărțirii acestuia cu al ți arestați.

28 Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor , Editura Humanitas, Bucure ști, 1992, p. 405.
29 Poziția patului unui de ținut într-o celul ă spune lucruri semnificative despre pozi ția socială a
individului în colectivitate. Paturile de la „parter” sînt mult mai apreciate, fiind mai greu
observate de c ătre supraveghetori, de ținutul nefiind deranjat de lumina becului care
funcționează toată noaptea și avînd mai u șor acces în el și la sacoșele depozitate sub el.
Paturile de la etaj – în special cele de la nivelul 3 – sînt rezervate „nepo ților, „fraierilor” sau
„sifoanelor”. „ Șmecherul” st ă întotdeauna la „parter”. Cînd nu exist ă suficiente paturi la
„parter” pentru to ți „șemcherii, ace știa preferă să stea cîte doi sau trei în dou ă paturi alăturate
de la „parter”, decît s ă urce la etaj.

Ștefan Bruno
24Iar pentru autorit ăți – biroul de pe sec ție. Fiecare individ tinde s ă doteze acest
spațiu cu obiecte care s ă-i aducă oarecare confort, pl ăcere și control: postere,
ibricul de cafea, instrumentele de b ărbierit, radio sau alte obiecte personale. Da-
torită limitării acestui spa țiu personal, indivizii tind s ă-l extindă în zonele imediat
învecinate cu lucruri care îl duc cu gîndul „acas ă”, situație care creeaz ă deseori
conflicte între colocatarii acelui spa țiu. Luarea în posesie a spa țiilor personale ale
altor indivizi îi dezavantajaz ă pe cei mai slabi și mai lipsi ți de autoritate, care sînt
nevoiți să își găsească astfel de spa ții în WC-uri, pe culoare sau în diverse unghere
întunecoase. VIP-urile sau șefii abuzeaz ă deseori de spa țiile celorlal ți colegi. Am
întîlnit în pu șcării deținuți celebri și bogați care-și luau în st ăpînire locurile cele
mai bune din celul ă, impunînd chiar și eliberarea paturilor apropiate, pe cînd
ceilalți arestați dormeau pe jos sau se înghesuiau mai mul ți într-un pat, în pofida
supraaglomer ării deja existente. La fel cum deseori am întîlnit comandan ți de secții
care refuz ă să împartă biroul cu ceilal ți subalterni, obligîndu-i s ă stea pe culoare.
Lupta pentru privatizarea teritoriilor se petrece nu doar în locurile în care
indivizii î și petrec cea mai mare parte a timpului, ci și în alte spa ții de acces. În clu-
buri, pe terenurile de sport sau în zonele de plimbare, locurile sînt de asemenea îm-
părțite atît dup ă principiul „primul sosit, primul servit”, cît și după „cel puternic ia
ce dorește”. Plutonieri egali în rang și funcții, dar nu și în autoritate și relații își
împart aceste spa ții în arii de privilegii și arii de pedeaps ă. Cele mai sugestive
exemple sînt ale aresta ților celebri: Miron Cozma, Gabriel Bivolaru și Fane
Păvălache din Penitenciarul Rahova, care beneficiaz ă de cele mai bune celule, f ără
prea mulți colocatari, utilizînd la discre ție (și nu limitat la cîteva minute zilnic –
cum e cazul de ținuților de rînd) terenul de sport sau curtea de plimbare, avînd acces
nelimitat la vorbitor, la vizite și la pachete („favoruri” atribuite, în cel mai fericit caz,
de două ori pe lun ă unui deținut „cuminte” și retrase celor recalcitran ți în mod
frecvent). La fel, în Penitenciarul din Ia și celebrul pedofil Kurt Treptow are parte de
plimbări separate, înso țit doar de anumi ți colegi, și beneficiaz ă de un regim de
detenție special („pentru a nu afecta imaginea României în str ăinătate”, dup ă cum
justifică personalul care autorizeaz ă acest regim).
Spațiile personale se extind în cazul celor cu anumite atribu ții. Deținuții de la
bucătărie iau în st ăpînire acel spa țiu ori de cîte ori vor s ă stea departe de tulbur ările
zilnice din celul ă. La fel, are loc o privatizare a spa țiilor în magazii, în sp ălătoare,
în grădinile de zarzavat, în cocinile de porc i, în camerele sau subsolurile cu instala-
țiile electrice sau termice etc. Descriind acest proces, Goffman scria c ă „pacienții și
angajații coopereaz ă tacit pentru a permite apari ția unor spa ții concret delimitate, în
care nivelul obi șnuit de supraveghere și restricționare este mult redus, spa ții în care
pacientul poate desf ășura fățiș o serie de activit ăți interzise, avînd o oarecare
siguranță. Aceste locuri prezint ă și o marcat ă reducere a densit ății obișnuite a
populației pacien ților, fapt ce contribuie la calmul și liniștea ce le caracterizeaz ă.
Personalul nu cuno ștea existen ța acestor locuri sau, dac ă o cunoștea, fie evita s ă le
viziteze, fie, dac ă pătrundea în ele, renun ța la autoritate. Pe scurt, libertinajul avea
o anumită geografie. Voi numi aceste regiuni locuri libere . Ne putem a ștepta să le
găsim cu prec ădere acolo unde autoritatea unei organiza ții aparține unui întreg

Civilizație carceral ă
25eșalon de angaja ți, și nu unui set de piramide de comand ă. Locurile libere consti-
tuie culisele spectacolului obi șnuit oferit de rela țiile dintre angaja ți și persoanele
instituționalizate”30.
Găsirea unor locuri libere îi intereseaz ă deopotriv ă și pe deținuți, și pe cadre.
În pofida condi țiilor degradante, ele sînt permanent c ăutate deoarece sînt „inundate
de o senza ție de relaxare și autodeterminare, într-un puternic contrast cu starea de
neliniște ce domin ă în unele sec ții”31. Gardienii se adun ă pe casa sc ărilor pentru a
încinge o partid ă de zaruri sau de c ărți. Utilizeaz ă excesiv toaletele pentru relaxare
sau pentru ascunderea unor bunuri dobîndite ilicit. Întîrzie deseori la cabinetele
medicale, dac ă relația cu personalul medical este un a de prietenie sau de rudenie.
Cu cît mediul în care individul trebuie s ă-și petreacă o parte a existen ței este mai
neplăcut, cu atît vor fi valorizat e ca locuri libere acele spa ții care ofer ă o marjă mai
mare de libertate.
Aceste spa ții au roluri diferite în func ție de anotimp. Vara sînt c ăutate
locurile răcoroase, iar iarna – cele c ălduroase. Lupta pentru desf ășurarea unei acti-
vități în bucătărie e mai intens ă iarna, cînd ea joac ă nu numai rolul de suplimentare
a hranei, ci și pe cel de loc c ălduros.
Cel mai mare spa țiu dintr-o închisoare este îns ă spațiul de trecere . El este
format din gr ădini, aleile dintre sec ții și străzile destinate ma șinilor, exemple de
locuri în care sta ționarea nu e permis ă nimănui din interior. Ele sînt spa țiile de pro-
tocol, imediat observate de c ătre orice vizitator. Frumos î ngrijite, amenajate cu flori
sau copaci, cu marginile trotuarelor vopsite sau v ăruite întotdeauna proasp ăt, trebuie
să semnifice oricui imaginea unei loca ții ordonate, curate. Pentru orice str ăin aflat în
inspecție, acest spa țiu este penitenciarul. Aici sînt adu și din celule de ținuții pentru a
vorbi cu oficialit ățile. În centru sau în imediata apropiere este amplasat ă clădirea
administra ției și biserica (existent ă însă doar în pu ține așezăminte de acest gen).
Clădirea administra ției are acela și aspect ordonat, permanent între ținut. Prin
comparație cu clădirile aresta ților, e vizibil ă larghețea cu care se atribuie spa țiul unor
activități „elitiste”. Secretara sau contabila beneficiaz ă de un spa țiu considerabil mai
mare decît cel al unui gardian de pe sec ție, dotat cu toate utilit ățile posibile:
termopane, jaluzele moderne, mobilier scump, toalete recent faian țate, robinete
străine și oglinzi mari, telefoane și televizoare de ultim ă generație, calculatoare
performante etc. Nu de pu ține ori, biroul unei secretare es te mai mare decît celula în
care sînt înghesui ți 40-70 de de ținuți sau decît biroul a 10 subofi țeri.
Ceea ce șochează este însă goliciunea spa țiului de trecere în compara ție cu su-
prapopularea celui din celule și limitarea excesiv ă a acestuia din urm ă, destinat
supraviețuirii.
Discrepan ța spațială demonstreaz ă că există un interes în men ținerea supra-
aglomerării din partea conducerii pe nitenciarelor, chiar dac ă acest lucru exercit ă un
stres puternic asupra pe rsonalului inferior și asupra de ținuților. Explica țiile pot fi
multiple:

30 Erving Goffman, Aziluri. Eseuri despre situa ția socială a pacienților psihiatrici și a altor
categorii de persoane institu ționalizate , Editura Polirom, Ia și, 2004, pp. 201-202.
31 Erving Goffman, op. cit. , p. 202.

Ștefan Bruno
261. „supraaglomerarea necesit ă sume mari de bani care sînt investite în între-
ținere și construirea de noi penitenciare;
2. supraaglomerarea perpetueaz ă nevoia pentru asigurarea unei securit ăți
mai ridicate, implicînd dinamici privind personalul militar;
3. supraaglomerarea ofer ă posibilități considerabile de exercitare a unor presi-
uni profitabile (mit ă) asupra de ținuților din partea celor respons abili cu luarea deciziei
privind arestul, cau țiunea, eliberarea condi ționată sau supravegherea la toate punctele
de contact;
4. supraaglomerarea presupune un ritm încetinit al schimb ării și o bază
limitată a procesului de reform ă.” 32
Controlul asupra spa țiului implicit și controlarea unei culturi. Prin supraaglo-
merarea for țată, societatea liber ă este obligat ă să scoată din buzunar sume din ce în
ce mai mari, care sînt investite (atunci cî nd nu sînt deturnate în foloase proprii)
pentru înt ărirea sistemului punitiv existent, pentru crearea de mecanisme de securi-
tate sporite și nicidecum pentru schimbarea lor. În țelegerea modurilor în care sînt
gestionate spa țiile în interiorul zidurilor dezvolt ă o viziune asupra pedepsei și a
rolului pe care aceast ă instituție și-l asumă în fața societății. Iar aceast ă viziune
poate fi, în cel mai blînd caz, etichetat ă ca nedemocratic ă. Prezentarea, pe m ăsura
înaintării în analiza culturii carcerale, ne-o va releva în amploarea grotescului ei,
care genereaz ă deseori violen ță, împinsă uneori pîn ă la crimă.
Arhitectura închisorilor evidențiază cel mai bine viziunea autorit ăților despre
pedeapsă și despre gestionarea spa țiului. E drept c ă cele mai multe închisori au fost
construite în secolul al XIX-lea și reflectă filosofia corec țională a acelor vremuri.
Există însă și penitenciare construite în ultimii ani (de exemplu Rahova și Giurgiu),
încremenite într-o viziune ce nu a ținut cont c ă locurile de pedeaps ă returneaz ă so-
cietății niște deținuți mai greu de tratat decît fuseser ă cînd au intrat în penitenciar,
închisori pe care unii speciali ști le-au numit adev ărate „pagube penologice”33.
Penologia ca știință a contribuit la dezvoltarea unei școli de arhitectur ă
penitenciar ă, care a trecut prin mai multe faze: de la „închisoarea custodial ă”, preo-
cupată de securitatea institu țională și disciplina de ținuților, la „închisoarea progre-
sivă” caracterizat ă prin extinderea practicilor medicale, industriale și a programelor
reeducative, pîn ă la „închisoarea profesional ă”, în care via ța deținuților și inte-
racțiunile cu lumea liber ă sînt facilitate de autorit ăți.
Este un adev ăr că tipurile de pedeaps ă diferă în funcție de arhitectura cl ădirilor,
iar aceasta nu are un caracter accidental, ci reprezint ă expresia politicilor penale exis-
tente în anumite perioade. Dar aceste cl ădiri pot suporta modific ări, îmbunătățiri sau
chiar pot fi d ărîmate și reconstruite. Chiar dac ă este dificil s ă operezi schimb ări în arhi-
tectura așezămintelor de deten ție fără să investești sume semnificative de bani, aceasta
nu este o scuz ă pentru men ținerea unor condi ții ce violeaz ă drepturile omului și
demnitatea lor.

32 Graham W. Giles, Administrarea justi ției în comunitate. Standarde și reglement ări
internaționale , Editura Expert, Bucure ști, 2000, p. 11.
33 Howard Gill, „Correctional Philosophy and Architecture”, în Journal of Criminal Law,
Criminology and Police Science , nr. 53 (1962), pp. 312-322.

Civilizație carceral ă
27O închisoare corect ă este construit ă astfel încît s ă dezvolte bune rela ții între
deținuți, să fie înzestrat ă cu spații și oportunit ăți pentru dezvoltarea unor activit ăți
utile, să ofere condi ții decente de munc ă și viață. Epoca totalitarismului nu mai e
recomandat ă pentru nici un tip de de ținuți. De aceea s-au stabilit standarde minime
cu privire la suprafa ța și înălțimea celulei, la lumin ă și ventilație, la accesul la
grupurile sanitare din interiorul celulei, la buc ătărie, săli de sport și de baie, la
necesitățile de comunicare, la nevoile sexuale etc.
Închisorile române ști, atît cele vechi, cît și cele recent construite, au r ămas
tributare unei gîndiri totalitare, în ciuda recomand ărilor speciali știlor europeni care
afirmă că nici o închisoare nu trebuie s ă depășească 500 de persoane (de ținuți și
cadre), deoarece promiscuitatea survenit ă face inutil orice demers reeducativ, iar
costurile între ținerii sînt prea ridicate. În Marea Br itanie, de exemplu, s-a dezvoltat
o prestigioas ă școală de arhitectur ă, care a ținut cont c ă deținuții nu sînt simple
creaturi ținute într-un loc restrîns, ci persoane cu anumite nevoi, anumite caractere
și temperamente care tind natural s ă se manifeste34.
Supraaglomerate, cu o medie de peste 1.000 de ținuți într-o închisoare (existînd
și peste 2.000 de aresta ți în stabilimentele din capitalele zonelor geografice: Bucure ști,
Iași etc.), penitenciarele române ști au o patologie specific ă, favorizat ă de arhitectura
primitivă.
Efectele arhitecturii carcerale asupra cre ării unui climat psiho-social anormal
au fost demonstrate de Phillip Zi mbardo în 1971, în experimentul închisorii
pirandelliene , cunoscut la noi și cu numele de „experimentul falsei închisori”.
Psihologul a selectat din rîndul studen ților voluntari ai Universit ății Stanford (în
funcție de stabilitatea emo țională, sănătatea fizic ă, maturitatea și gradul de
cunoaștere a legilor) 10 persoane care au fost puse s ă joace rolul de ținuților și 11
persoane care au jucat rolul gardienilor. Pu și să locuiască în condi țiile reale ale
închisorii (în stabilimentul de la Palo Alto din California), studen ții au intrat curînd
în rolurile atribuite, ajungînd la manifest ări agresive de ostilitate și cruzime atît de
avansate încît experimentul a fost oprit în a șasea zi, de și trebuia s ă dureze 2
săptămîni. „Patologia observat ă cu ocazia acestui experiment nu poate fi atribuit ă
personalit ății subiecților, deoarece au fost exclu și, cu ocazia procedurilor de
selecție, toți studenții anormali. Sursa dezordinii comportamentale trebuie c ăutată
în interiorul institu ției, care stimuleaz ă dezvoltarea raporturilor de for ță dintre
oameni… Închisoarea este o construc ție paranoic ă, una care limiteaz ă libertățile
fundamentale ale oamenilor, creeaz ă stări anxioase și faciliteaz ă apariția unor
comportamente ridicole.”35 „Ambientul și structurile de putere din închisori sînt

34 Vezi în acest sens lucr ările lui Sean McConville, în special Prison Architecture – Policy,
Design and Experience , Architectural Pre ss, Londra, 2002, și cartea arhitec ților Allan
Brodie, Jane Croom și James O’Davies, English Prisons: An Architectural History , English
Heritage, Londra, 2002.
35 Phillip Zimbardo, „A Pirandellian Prison”, interviu publicat în New York Times
Magazin , nr. 330/1972. Subiec ții-deținuți au fost introdu și în celule și supuși aceluiași
regim ca și deținuții reali, ca s ă observe arbitrariul pedepselor, dependen ța, frustrările,
dezumanizarea, rasismul, obliga ți să obțină permisiunea pentru folo sirea toaletei, pentru

Ștefan Bruno
28factorii declan șatori ai ororilor care se petrec în penitenciare, și nu firea sadic ă a
corpului de supraveghetori sau natura antisocial ă a delincven ților închiși. Concret,
structurile de putere din închisori pretind gardienilor s ă pedepseasc ă deținuții
pentru abateri de la reguli, iar ace știa nu au nici o posibilitate de a exercita un
oarecare control asupra ambientului.”36
Timpul
Orice fenomen penitenciar se desf ășoară într-un anumit interval de timp.
Într-o institu ție închisă temporalitatea cap ătă alte valen țe decît într-un mediu
deschis. Esen ța pedepsei rezid ă, de fapt, în temporalitate și în modul în care este
gestionat timpul.
Temporalitatea penitenciar ă include o întreag ă claviatur ă de repere
temporale: în primul rînd durata, ca timp individual de a șteptare (cu diverse
amplitudini); apoi momentul de in trare (perceput diferit de primari și recidiviști),
urmat de ritmul de înaintare în pedeaps ă, structurat zilnic pe intervale orare bine
delimitate.
Pentru autorit ăți, timpul func țional este esen ța penitenciarului, c ăci el regle-
mentează secvențial principalele mecanisme care permit institu ției să-și îndepli-
nească funcția general ă de administrare a pedepsei. În raport cu aceast ă funcție,
întîlnim mai multe etape ale timpului func țional: timpul genetic, timpul ordonator,
timpul dinamic și timpul de a șteptare37.
Timpul genetic este cel în care individul ia cuno ștință de durata pedepsei, de
conținutul ei, de orarul diurn și cel nocturn. Poate fi constituit prin preceden ță (cînd
individul este arestat preventiv), concomiten ță și subsecven ță. Acesta este timpul
informării, cînd individul ia cuno ștință de ceea ce-l a șteaptă în închisoare. De
regulă, acest timp genetic – atît pentru aresta ți, cît și pentru angaja ți – este înc ărcat
cu zvonuri despre lumea în care urmeaz ă să intre, despre diversele combina ții
posibile. Este plin de incertitudine, iar durata lui este incalculabil ă pentru cel în

fumat, pentru scrierea unei scrisori, obliga ți să suporte frustr ările igienice, sexuale,
alimentare. Subiec ții-gardieni au trecut printr-un proces de dezindividualizare, prin
îmbrăcarea în uniforme, utilizarea ochelarilor și obligația de a respecta manualul ofi țerilor
corecționali de la San Quentin. Înc ă din prima zi au ap ărut incidente, gardienii devenind din
ce în ce mai agresivi, iar de ținuții mai pasivi. Zimbardo a observat c ă instituția permitea
dezvoltarea unor sisteme de privilegii pentru de ținuții „buni” și de sanc țiuni pentru cei
„răi”. Existen ța unor surse de putere asupra altor oameni i-a f ăcut pe subiec ții-gardieni s ă
înceapă să-i insulte pe subiec ții-deținuți, să li se adreseze în moduri agresive, impersonale,
depreciative, care au degenerat rapid în ostilitate și cruzime în forme degradante. „Într-un
mediu închis cresc tendin țele de a-i controla pe ceilal ți, iar violen ța izbucne ște rapid… Orice
individ normal se identific ă cu rolul atribuit, oricît ă abjecție ar cuprinde acesta” (Ph.
Zimbardo, interviul citat).
36 Hans J. Eysenck, Michael Eysenck, Descifrarea comportamentului uman , Editura Teora,
București, 1998, p. 53.
37 Această clasificare a timpului am g ăsit-o la Pavel Cîmpeanu, România: coada pentru
hrană. Un mod de via ță, Editura Litera, Bucure ști, 1994, p. 71.

Civilizație carceral ă
29cauză. În acest timp genetic, fiecare încearc ă să-și păstreze pozi ția socială
dobîndită anterior, la fel și o parte din bunurile care-i definesc personalitatea.
Timpul ordonator spulberă timpul genetic, deoarece marcheaz ă adaptarea indivi-
dului la mediu. Pune în rela ție oficială indivizii, care nu mai sînt percepu ți ca anonimi,
ci devin cunoscu ți ca purtători ai unor pozi ții sociale distincte; este un timp static, care
acționează, printr-o combina ție de consens și constrîngeri, la ordonarea ac țiunilor
umane. El desocializeaz ă și, în acela și timp, egalizeaz ă. Acțiunea ordonatoare a tim-
pului const ă în convertirea decalaj elor aleatorii ale intr ării în ritmul regulat al ie șirii.
Noii-veni ți și cei care p ărăsesc sistemul produc mi șcări în organiza ție.
Intrările și ieșirile din sistem creeaz ă un timp dinamic și anume timpul viu, a șteptat
cu curiozitate. El produce o dilatare a aglomer ării. Timpul dinamic este îns ă sec-
vențial. Mai apare și în cazul deplas ărilor și mișcărilor de popula ție între sec ții sau
între închisori. Este un timp neregulat, perturbator și operează decupaje în popula ția
carcerală. Aceste mi șcări produc emo ții puternice, speran țe și dezamăgiri, noi
legături și noi tentative de ascensiune pe scara ierarhiei sociale. Schimb ările de
statut produc schimb ări psihologice, de aceea timpul dinamic este timpul ac țiunilor
greviste, suicidare, al violen țelor și perturbărilor institu ționale.
Timpul așteptării este cel mai lung, dominat de o acalmie plat ă, în care toate
lucrurile par s ă fie clare. Este timpul mort, iner țial, a cărui trecere este a șteptată să
se produc ă cît mai rapid. El îi converte ște pe toți într-o comunitate de învin și. Este
timpul în care e șecul trebuie asumat intr ării în sistem, iar frustr ările s-au consolidat.
Risipa de timp este total ă și nimic din interior nu pare s ă ofere satisfac ții majore.
Ruptura cu lumea din afar ă este din ce în ce mai dramatic perceput ă. Oficial, poate
fi considerat „timpul liber”, dedicat relax ării sau efectu ării unor treburi individuale.
Real, este un timp al pasivit ății și ineficacit ății, al docilit ății generalizate, al
subzistenței resemnate. Nu întrune ște caracteristicile care îl pot defini ca „timp
liber”38: caracterul eliberator (căci nu elibereaz ă total de obliga ții), caracterul
gratuit (căci individul intr ă într-un p ăienjeniș de relații informale care au deseori
finalități materiale sau sociale: pariuri, jocuri, b ătăi etc.), caracterul hedonist (căci
nu poate fi asociat c ăutării bucuriei) sau caracterul personal (deoarece nu permite
individului s ă se elibereze de plictisul cotidian). În lumina acestui inventar, timpul
așteptării nu include loisirul, ci îl neag ă. Dominat de nevoi nesatisf ăcute, pătruns
de plictiseala unei inac țiuni coercitive, este un timp al devaloriz ării vieții, al
risipirii obligatorii, dar func țional pentru institu ție.
Disociabili din perspectiva ini țierii institu ționale, ace ști timpi se intersectea-
ză și se confund ă uneori. Timpul func țional nu este îns ă un timp investit, ci unul
pierdut, c ăci provoac ă disfuncții comportamentale. Adev ăratul investitor de timp
nu este de ținutul și nici personalul supraveghetor, ci societatea, care îl consider ă un
timp al siguran ței, al izol ării anormalit ății. Pentru de ținuți, acest timp este o plat ă
pentru nechibzuin ță, pentru prostia de a nu- și fi planificat eficient ac țiunile.
Oricum, vorbim de un timp sustras normalit ății. Esența pușcăriei const ă în gestio-
narea temporal ă a anormalit ății sancționate legal. Acest timp este utilizat oficial,

38 Joffre Dumazedier, Loisir et culture , Éditions du Seuil, Paris, 1966, p. 16.

Ștefan Bruno
30declarativ, pentru aducerea la normalitate a devian ților condamna ți, de aceea l-am
numit și funcțional.
Una dintre semnifica țiile majore ale timpului petrecut în închisoare îl defi-
nește, în aceea și măsură, drept purt ător și distrugător de valori. Aceast ă ambiguitate
temporală reflectă ambiguitatea unei institu ții care deterioreaz ă normalitatea,
instituind totodat ă o altă ordine social ă, care închide u șa unei lumi deschizînd-o
simultan c ătre o alta.
Avînd valoare, timpul este moned ă de schimb. Pre țul serviciilor prestate se
măsoară în durate: 4 ore planton, 10 ore de sp ălat, 5 minute de cotcod ăcit sau de stat
într-un picior, 2 zile de sp ălat WC-ul etc. Nu are loc un schimb, deoarece timpul
pierdut nu trece în mîinile cî știgătorului, iar el nu îl utilizeaz ă în mod mai profitabil,
ci doar îl transform ă din timp de a șteptare în timp dinamic. Adev ărata valoare de
schimb a timpului nu prive ște durata, ci eficacitatea sa ca mijloc de evaziune, de
rezistență la presiunea institu țională. Nu vorbim despre un timp creator de valoare.
Timpul ca moned ă de schimb reprezint ă, de fapt, forma simbolic ă de pierdere a lui,
strategiile de trecere mai rapid ă. El nu îndepline ște funcția de adjuvant al banilor, nici
măcar pentru supraveghetor.
Timpul petrecut în închisoare nu serve ște drept cadru de manifestare a
vreunei activit ăți utile, de aceea este un timp al inac țiunii forțate. Inacțiunea este
epuizantă și, mai presus de orice, plictisitoare. Acest sentiment de nepl ăcere sau
plictiseală este expresia vizibil ă a unei anxiet ăți colective. Atît personalul, cît și
arestații îi măsoară trecerea, a șteptînd ca scurgerea lui s ă se produc ă mai rapid.
Forma de m ăsurare a trecerii lui este AMR („au mai r ămas”). De aceea pot fi auzite
des discuții între de ținuți de genul:
„ – Care-i AMR-ul t ău?
– 2.545 zile. Dar al t ău?
– 3.210 zile. E ști mai norocos ca mine”.
Pentru de ținuți, AMR-ul se scrie pe pere ții celulei sau în diverse locuri
publice, ca semn al trecerii lor prin institu ție. Pentru cadre, el se m ăsoară în orele și
minutele care mai r ămîn pînă la terminarea programului zilnic. Nescurgîndu-se
uniform și netransformîndu-se în timp func țional la nivel individual, fiecare
concepe strategii de metamorfozare a lui. Unii de ținuți învață limbi străine pentru a
pleca din țară la eliberare, în timp ce gard ienii o fac în eventualitatea g ăsirii unui
loc de munc ă mai bun. Cei mai mul ți îl consum ă în dezbateri diverse, în f ăurirea de
planuri, în jocuri de noroc sau, pur și simplu, pentru a dormi mai mult.
Forma de pierdere a timpul ui este expr esia simbolic ă a unei gîndiri socialiste
totalitare și necreștine. Cum știm de la Max Weber, pentru protestan ți și deci pentru
oamenii cu un spirit capitalist „risipa de timp este cel dintîi, și în principiu, cel mai
periculos dintre p ăcate… Pierderea de vreme prin petreceri, tr ăncăneli, lux, chiar și
somnul prelungit peste cel necesar men ținerii sănătății, adică șase pînă la maximum
opt ore, sînt absolut condamnabile din punct de vedere moral”39. În închisoare,

39 Max Weber, Etica protestant ă și spiritul capitalismului , Editura Humanitas, Bucure ști,
1993, pp. 160-161.

Civilizație carceral ă
31pentru nimeni nu este valabil ă expresia „timpul înseamn ă bani” pe care Benjamin
Franklin a ridicat-o la rang de axiom ă: „Dați o înaltă prețuire timpului și, în fiecare
zi, aveți grijă să nu pierde ți nici o fărîmă din timpul vostru pentru c ă el este aurul și
argintul vostru”40.
Voi analiza în alt capitol timpul alocat muncii de ținuților, o activitate refuzat ă
celor mai mul ți (în special la Rahova și Jilava, de ținuții petrec 23 de ore și jumătate
pe zi în celule și doar jum ătate de or ă la plimbare, într-o curte restrîns ă). Am
considerat important s ă menționez că timpul nu se scurge economic, rentabil. Pu șcă-
riile române ști nu numai c ă nu produc profit societ ății, ca simbol al r ăscumpărării
pagubelor aduse ei, dar nici m ăcar nu se pot între ține singure, fiind de fapt mari
risipitoare de bani. Costul între ținerii unui de ținut depășește de dou ă ori salariul
mediu pe economie și este de cel pu țin 25 de ori mai scump decît supravegherea în
comunitate. Ceea ce ne duce la concluzia c ă timpul este gestionat astfel încît s ă
consume cît mai multe resurse ale societ ății, și nu să producă resurse acesteia.
Spiritul capitalismului, exprimat în ideea c ă valoarea timpului este cea a muncii
productive și utile, a fost înl ăturat de spiritul comunismului înc ă dominant în sistemul
penitenciar românesc, în care devalorizarea temporal ă este înso țită de o devalizare
economic ă a societății.
Pe cît este de necapitalist gestionat timpul în penitenciare, pe atît de necreștin
se dovede ște el. „Timpul este infinit de pre țios, căci fiecare or ă pierdută diminueaz ă
lucrul în slujba gloriei lui Dumnezeu” – spun exege ții creștini citați de Max Weber.
Într-o institu ție al cărei rol fundamental a fost cel al peniten ței – de aici și numele de
penitenciar –, deci al iert ării păcatelor, Dumnezeu a fost exclus total decenii de-a
rîndul și reintrodus uneori timid, alteor i cu fast prin biserici m ărețe, dar întotdeauna
nesemnificativ. Momentul alocat credin ței este infim sau inexistent în bugetul de
timp. Pentru nici un oficial isp ășirea pedepsei prin credin ță nu este o solu ție serioasă.
De aceea prefer ă să angajeze, pentru reeducare, pers onal din orice domeniu laic – de
la aviatori, muzicieni și chimiști la juriști și psihologi –, dar în nici un caz preo ți sau
personal bisericesc. Ace știa din urm ă sînt bătaia de joc a tuturor autorit ăților: „preo ți
penali” sînt numi ți cu dispre ț (de parc ă ceilalți nu sînt „psihologi penali”, „juri ști
penali” etc). Ei sînt accepta ți în institu ție mai ales pentru bunu rile pe care le pot
introduce ilegal (b ăutură și țigări în special) și aproape deloc pentru menirea
fundamental ă pe care o au în aceast ă lume: aceea de func ționari ai lui Dumnezeu, de
administratori ai divinit ății. Nevalorizarea lor este evident ă și în perpetuarea acelor
elemente pe care anglo-saxonii le subsumeaz ă noțiunii de unclean life (viață
necurată), în care includ rela țiile homosexuale, mutil ările, tentativele de sinucidere,
alimentația necorespunz ătoare etc.
Dacă nu este capitalist și nici cre știn, am putea crede c ă este un timp al
reeducării, al resocializ ării. „Nu e de nici un folos s ă ții un individ dup ă gratii dac ă
nu îl educi astfel încît s ă-l redai mai bun societ ății” – spunea John Howard în
raportul s ău despre starea închisorilor, acum aproape dou ă secole și jumătate. Toate
țările au îmbr ățișat viziunea resocializ ării, cel pu țin declarativ. O analiz ă a timpului

40 Ibidem , p. 37.

Ștefan Bruno
32alocat programelor educative în ansamblul timpului de pedeaps ă ne arată că
educația reprezint ă cel mult un vis, în realitate acestea fiind rare și aplicate unui
număr restrîns de de ținuți. O evaluare a calit ății lor ne șochează prin infantilismul
și primitivismul celor mai multe dintre ele. Directori de banc ă, avocați, manageri ai
unor firme sau lideri sindicali aresta ți pentru diverse fapte sînt pu și să deseneze
floricele și îngerași într-o caricatur ă de revistă a deținuților, să caligrafieze, precum
copiii de la gr ădiniță diverse poezii de dragoste de țară și maxime sau aforisme, s ă
decupeze din tot soiul de publica ții poze cu lanuri de grîu sau cu p ăsărele stînd cioc
în cioc și să le lipeasc ă cu grijă în paginile „revistei” pe care, cu nedisimulat ă
mîndrie profesional ă, educatorii le arat ă oricărui vizitator ca rod al eforturilor
reeducative. Al ături de frunze, ghinde și conuri de brad strident vopsite sau de pie-
tricele de rîu meticulos colorate cu pensula și puse într-un co ș de nuiele. Acestea
reprezintă produsele artistice de elit ă, a căror creație este rezervat ă doar deținuților
cultivați și cooperan ți. Marea mas ă a aresta ților nu au privilegiul manifest ării
talentelor deoarece materi alele de lucru sînt rare și, în consecin ță, distribuite dup ă
criterii riguroase, nescrise, dar genera l acceptate drept favoruri greu de ob ținut.
Nu trebuie s ă fii sprecialist într-un domeni u anume pentru a constata c ă
penuria programelor educative și slaba lor calitate reflect ă, în esen ță, disprețul
administra ției față de utilitatea lor social ă. Obligate s ă aloce un timp reeduc ării ca
simbol al ader ării formale la valori ale modernit ății, ele îl pervertesc, îl schimono-
sesc și îl caricaturizeaz ă c a s e m n c ă valorile institu ționale trebuie c ăutate în alt ă
parte. Exist ă o altă socializare ocult ă, care are rolul de a-i rupe pe indivizi total de
lumea din afar ă și de a-i adapta definitiv la lumea carceral ă. Iar rezultatele acestei
reeducări sînt evidente: jum ătate din de ținuți recidiveaz ă, iar ceilal ți reușesc cu
greu să se adapteze apoi societ ății libere. Pe de alt ă parte, cadrele devin incapabile
să lucreze eficient în alte institu ții în cazul demiterii, transferului sau șomajului.
Din acest punct de vedere, timpul reeduc ării este tot unul al rat ării, al eșecului.
Timpul carceral este îns ă un timp al securit ății, al siguran ței. Administra ția peni-
tenciarelor se mîndre ște că România are cea mai sc ăzută rată a evadărilor din lume, iar
acestea, cînd totu și se petrec, reprezint ă de fapt p ărăsiri ale locurilor de munc ă în
vederea rezolv ării unor probleme stringente. Penitenciarele sînt locurile cele mai bine
păzite din țară. Resursele uria șe consumate în sistemele de securitate, excesul de trupe
trimise în c ăutarea evada ților și generalizarea turn ătoriilor între de ținuți înlătură orică-
rui arestat ideea elabor ării unor strategii de p ărăsire ilegal ă a institu ției. „Gîndul
evadării e părăsit repede. Nu ai unde s ă te duci. Se d ă alarma în toat ă țara, trăiești cu
groaza că te vor prinde, n-ai unde s ă te adăpostești, n-ai bani, n-ai haine, nu po ți trece
granița.”41
Dacă tot sînt închi și între ziduri înalte, imposibil de escaladat, p ăzite de
subofițeri înarma ți, de ce se mai aloc ă timp pazei interne a de ținuților? Autorit ățile
spun deseori c ă indivizii pe care-i p ăzesc cu str ășnicie vin din lumi violente și nu pot
trăi natural în armonie, de aceea e necesar ă sporirea m ăsurilor de securitate pentru
prevenirea evad ărilor și manifest ărilor violente. P ărerea general ă a deținuților despre

41 Octav Bozîn țan, Hanul păcătoșilor, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucure ști, 2001.

Civilizație carceral ă
33gardieni este c ă „sînt niște șacali mai mari decît noi. Dac ă nu se grăbeau să se facă
albaștri, erau în locul nostru. Drojdie. Afar ă, nimeni nu are nevoie de ei. N-au nici
un Dumnezeu. Se ascund în g ăurile astea pentru c ă se tem. Cei mai mul ți nu se simt
în siguran ță decît în timpul slujbei, cînd zidurile care ne țin aici îi ap ără și pe ei de
ochii și gura celor din afar ă”42.
Timpul alocat siguran ței are, în realitate, rolul de a îndep ărta și mai mult
temnița de lumea liber ă. El face greoi și deseori inaccesibil accesul reprezentan ților
societății civile, al familiilor și cunoscu ților în institu ție. Nu doar aresta ților le este
limitat contactul cu ace știa, ci și cadrelor, care nu pot p ărăsi pușcăria înainte de pro-
gram și nici nu pot desf ășura activit ăți de cooperare în sprijinul colegilor din alte
organizații sau să le permit ă acestora accesul la locul de munc ă. Iar sub sanc țiunea
divulgării secretelor de servic iu, nu pot face declara ții presei sau speciali știlor despre
nici un aspect legat de munca lor, nici m ăcar despre cantitatea de carne alocat ă zilnic
unui deținut (informa ție chiar periculoas ă).
Cea mai mare parte a zilei de lucru a unui angajat în sistemul penitenciar
este alocat ă închiderii și deschiderii celulelor, precum și însoțirii și pazei aresta ților
în diverse puncte de interes: cabinet medi cal, teren de plimbare, club etc. În plus,
elaborării de rapoarte privind desf ășurarea acestor activit ăți.
De cealalt ă parte, ziua normal ă a unui de ținut se irose ște în diverse ritualuri de
securitate: preg ătirea pentru deplas ări interne, perchezi ția riguroas ă, așteptarea la cozi
și încasarea pedepselor pentru diverse înc ălcări ale acestor m ăsuri de securitate:
„Cînd sînt sco și din celul ă, deținuții trebuie s ă meargă în pas alerg ător, cu mîinile la
spate și capul aplecat, s ă nu se uite nici în stînga, nici în dreapta și mai ales s ă nu
vorbească cu nimeni pe drum. Dac ă gaborului înso țitor i se pare c ă deținutul nu se
mișcă îndeajuns de repede, îl love ște cu bastonul. În timpul zilei, pe hol e o
succesiune continu ă de pași grăbiți și de urlete, cînd cauciucul mu șcă în carne”43.
Timpul securit ății este așadar un timp al pedepsei . Încorsetarea în reguli nume-
roase, de multe ori nescrise sau neclare și contradictorii, face ca stresul s ă domine
lumea cadrelor. Spaima pedepselor, degrad ărilor, sanc țiunilor salariale sau chiar
penale îi determin ă pe angaja ți să instituie, la rîndul lor, o alt ă serie de pedepse celor
care le fac și mai greu serviciul. În acest fel, de ținuții ajung s ă suporte nu doar
pedeapsa priv ării de libertate, ci o sumedenie de alte sanc țiuni de care, pentru a
scăpa, se debaraseaz ă aruncîndu-le în sarcina altor de ținuți, în cadrul unei ierarhii și a
unor relații de putere bine stabilite.
Dezvoltarea anormal ă a raporturilor de for ță în interiorul închisorii a fost
demonstrat ă științific de Phillip Zimbardo în experimentul men ționat. Definirea
pușcăriei ca o prefigurare temporar ă pe pămînt a pedepselor ve șnice ale iadului a
fost făcută de scriitori celebri, precum Miguel de Cervantes, Victor Hugo,
Alexandre Dumas, Feodor Dostoievski, Osca r Wilde, Tudor Arghezi sau de o serie
de foști deținuți politici. Chiar dac ă au variat condi țiile de deten ție de la o epoc ă la
alta, rămîne semnificativ ă constan ța alocării unui timp însemnat siguran ței

42 Ibidem , p. 35.
43 Ibidem , p. 44.

Ștefan Bruno
34instituționale și pedepselor suplimentare . Iar acest lucru anuleaz ă sau diminueaz ă
drastic eforturile de reinser ție socială, de reeducare sau dezvoltare uman ă.
Limbajul
Fiind produse ale activit ății umane, universurile simbolice se modific ă în funcție
de acțiunile indivizilor. Dac ă modurile de administrare a spa țiului și timpului de pe-
deapsă contribuie la constituirea culturii penitenciare, limbajul are rolul de a o face mai
inteligibilă și de a o consolida, dat ă fiind calitatea sa de mijloc de comunicare. Fiind un
ansamblu de semne, de complexe, de articula ții cărora le sînt asociate diverse sensuri,
limbajul are rolul de a transmite experien țele senzoriale, emo ționale și voliționale ale
unui individ. Limbajul condi ționează modul în care oamenii v ăd, concep și
interpreteaz ă lumea din jur, fixînd gîndirea în cadre corespunz ătoare unei organiz ări
taxologice a realit ății.
Dacă limba condi ționează modul în care oamenii v ăd lumea, putem spune c ă
există atîtea viziuni cîte limbi o pot exprima. De aceea perspectivele asupra mediului
penitenciar difer ă în funcție de limba fiec ărui individ care îl perc epe (engleza, franceza,
româna etc.), dar mai ales în func ție de bagajul cultural exprimat de limba fiec ăruia.
Pentru Talcott Parsons și Edward Shils, limbajul este „fundamentul culturii,
întrucît el constituie cel mai general și mai elementar mecanism al comunic ării și,
astfel, al integr ării sociale la nivel cultural al organiz ării acțiunii… Limbajul ar trebui…
să aibă o structur ă direct comparabil ă cu structura altor mecanisme de acest fel, (…) de
exemplu cu moneda… pentru c ă limba are func ții sociale asem ănătoare cu ale banilor:
un mijloc simbolic de schimburi între diferitele grupuri sociale și între indivizi și… o
măsură a valorii”44.
Pentru Emile Durkheim, „este neîndoielnic c ă limbajul și, în consecin ță, siste-
mul de concepte tradus de el, este produsul unei elabor ări colective. Ceea ce exprim ă
este maniera în care societatea, în ansamblul ei, î și reprezint ă obiectele experien ței.
Noțiunile care corespund diferitelor elem ente ale limbii sînt deci reprezent ări
colective”45. Există așadar posibilitatea apari ției unor limbaje institu ționale, cores-
punzătoare modurilor în care organiza țiile gîndesc, tr ăiesc și exprimă fenomenele din
experiența proprie. Fiind prin defini ție un „ansamblu de semne, de conven ții sociale
adoptate de corpul social pentru a înlesni comunicarea dintre indivizi”46, limbajul
poate varia, a șa cum variate sînt și simbolurile institu ționale. Exist ă un limbaj vizual,
un limbaj olfactiv, un limbaj tactil, un limbaj gestual, un limbaj auditiv, precum și un
limbaj vorbit, articulat. Pentru simplifica re, le voi grupa pe pr imele cinci tipuri în
categoria comunic ării non-verbale, ca modalit ăți de reprezentare simbolice, distincte
de conversa ție, pe care o voi analiza drept cea mai important ă formă de conservare a
simbolismului carceral.

44 Talcott Parsons și Edward Shils, „Valori și sisteme sociale”, în Jeffrey C. Alexander, Steven
Seidman (coord.), Cultură și societate , Editura Institutul European, Ia și, 2001, pp. 40-41.
45 Émile Durkheim, Formele elementare ale vie ții religioase , Editura Polirom, Ia și, 1995, p. 82.
46 Ferdinand de Saussure, „Semne și limbă”, în Jeffrey C. Alexander, Steven Seidman
(coord.), op. cit. , p. 54.

Civilizație carceral ă
35
Comunicarea non-verbal ă
Orice individ care vine prima dat ă într-o pu șcărie – vizitator, arestat sau
angajat – observ ă că oamenii locului și-au dezvoltat un sistem de comunicare
gestuală, mutuală foarte eficace: priviri cu subîn țeles, ridic ări din sprîncene, strîmbat
din nas, scurte încrunt ări, semne obscene cu degetele sau cu alte p ărți ale corpului,
bătăi din picior, oftaturi prelungi etc. Persoanele din organiza ție emit semnale cu
scopul de a le da de în țeles celor din jur cum doresc s ă fie percepute sau cu ajutorul
cărora arată ce se întîmpl ă cu ele sau cu al ții. Aceste semnale sînt percepute de cei
inițiați în mod incon știent și cu o precizie surprinz ătoare. În rela ția cu noii veni ți ele
sînt chiar mai des folosite, ca form ă de protec ție sau de autoritate. În analiza
simbolurilor penitenciare, aceste „nimicuri” cap ătă o semnifica ție deosebit ă, pentru
că ele spun multe lucr uri despre institu ție. Nefiind întotdeauna con știente de ele,
indivizii nu le pot suprima și nici ascunde, chiar dac ă deseori doresc acest lucru,
deoarece suprimarea genereaz ă stări sufletești care ar demasca-o. De aceea limbajul
non-verbal este mai cinstit decît vorbele.
Fiecare individ emite în permanen ță mesaje ale corpului. Cercet ătorul Albert
Mehrabain a ajuns la concluzia c ă oamenii transmit mai mult de 90% din informa ții
în forme non-verbale, cuvintele ocupînd doar 8% din ansamblul sistemelor de comu-
nicare. Pentru în țelegerea lor s-a dezvoltat chiar o știință: kinezica – știința gesturilor
umane. Gesturile sînt definite ca „mi șcări expresive ale limbajul ui corpului în scopul
de a comunica sau de a înso ți reflexii, respectiv st ări și trăiri individuale. Individul
folosește aceste mi șcări ale corpului, în special cele ale fe ței și ale brațelor, pentru a-
și însufleți vorbele, pentru a sublinia, sl ăbi, întări, înlocui sau chiar contrazice
lucrurile spuse verbal”47. Încă din Antichitate filozofii au ar ătat cum putem folosi
gesturile pentru a convinge mai u șor pe cineva. Aristotel a scris chiar Retorica , în
care a arătat că limbajul non-verbal este cel pu țin la fel de eficace ca cel verbal,
deoarece se adreseaz ă unui nivel foarte sc ăzut al con știentului, gesturile fiind astfel
greu sesizabile, chiar și atunci cînd sînt examinate și analizate cu aten ție.
Cercetătorii au identificat mai multe canal e non-verbale: expresiile faciale,
mișcările corpului, accentul și timbrul vocii, aspectul exterior ( ținuta și îmbrăcă-
mintea), atingerile etc.
După Dale G. Leathers, fa ța este cel mai important izvor de informa ții, pentru
că expresiile faciale sînt numeroase și dau naștere unei lumi întregi de diferen țe în
perceperea în țelesurilor. În general, oamenii tind s ă evalueze personalitatea celorlal ți
în funcție de figura lor, considerî nd, de exemplu, o persoan ă cu fruntea înalt ă ca fiind
inteligentă, una cu buzele sub țiri ca fiind con știincioasă, una cu ochii apropia ți ca
fiind mai pu țin inteligent ă etc. Pe baza explica țiilor date de frenologie, s-a dezvoltat
în criminalistic ă teoria celebr ă a lui Cesare Lombroso, care spunea c ă poți recunoaște
infractorii dup ă urechile cl ăpăuge, fruntea te șită, nasul borc ănat, ochii ie șiți din orbite
și apropiați etc.

47 Horst Ruckle, Limbajul corpului pentru manageri , Editura Tehnic ă, București, 2001, p.
284.

Ștefan Bruno
36Expresiile faciale transmit în țelesuri variate: dezgust, fericire, interes,
supărare, nedumerire, dispre ț, uimire, furie, hot ărîre, frică, teroare, ur ă, aroganță,
reflexie, prostie, amuzament etc.
Ochii joac ă un rol important în comunicarea non-verbal ă, întrucît circa 80%
din impresiile senzoriale ale unui individ sînt înregistrate prin intermediul ochiului.
Putem recunoa ște imediat mesajele pe care le transmit dac ă privirea ochilor este
blîndă, catifelat ă, pătrunzătoare, dur ă, goală, absentă, sticloasă, blazată, fulgeră-
toare, scînteietoare, prietenoas ă, strălucitoare, evitant ă, îndrăgostită etc.
„Pe noii veni ții îi recuno ști ușor. Primul indiciu erau ochii. Dup ă cîteva luni
își pierdeau str ălucirea, deveneau mohorî ți, părînd acoperi ți de o a treia pleoap ă,
care nu lăsa să răzbată în afară nici un gînd, nici o senza ție. Reci și tăioși, păreau să
aparțină mai degrab ă unei reptile supuse numai propriilor instincte ancestrale –
foame, team ă, pîndă, ură. Își estompau func țiile dobîndite de-a lungul anilor, r ămî-
nînd numai por ți de înregistrare a imaginilor. Rareori, cînd se dep ăna cîte o poveste –
căci povești rămăseseră toate de-acum – despre cei r ămași acasă, despre trupuri
îmbietoare de femei sau despre științele lor ascunse, despre case și agoniseala de-o
viață, ochii își recăpătau, pentru o clip ă, strălucirea, redeveneau vii, participînd la
trăirile interioare ale ascult ătorilor. Povestea se termina și diamantele efemere rede-
veneau opace, substan ță amorfă în deșertul nefericirii. Simple ma șini de socotit, ochii
aceia, mașini de calcul f ără sentimente, știau exact cîte zile, cîte luni, cî ți ani mai sînt
de răbdat. Se închideau exteriorului pentru a l ăsa loc visului. Mascau permanenta
dedublare a individului, erau arm ă și scut, custozi ai vie ții libere, filtru și opreliști în
fața unei lumi din afara timpului.”48
Perceperea și comunicarea cu cei di n jur se face în func ție de gradul de
deschidere a ochilor. Exist ă o paletă foarte larg ă, de la privirea holbat ă, atotcuprin-
zătoare, pîn ă la pleoapele închise, menite s ă asigure lini știrea și ecranarea fa ță de
stimulii mediului, sau la ochii înl ăcrimați, ca expresie a suferin ței datorată neputinței.
Poate că cel mai frecvent este observat ă în închisoare privirea scurt ă, care
fixează individul ar ătîndu-i ac țiunea pe care trebuie s ă o execute. Ea corespunde
unei stări de concentrare, unei strategii și planificări. „Aruncat ă” rapid, rigid, ea
este expresia rela țiilor de autoritate dintre indivizi. Psihologul Mihael Argyle de la
Universitatea Exeter a m ăsurat durata contactelor vizuale dintre indivizii din
penitenciar. Rezultatul m ăsurătorilor sale a ar ătat că două persoane care sînt
împreună se privesc în ochi între 30 și 60% din timpul total petrecut în comun.
Dacă acest interval dep ășește 60% înseamn ă că există sentimente foarte puternice
între cele dou ă persoane, cum ar fi dragostea sau ura. Între cadre și deținuți, timpul
privirii ochi în ochi se reduce în medie la 20%, restul fiind priviri paralele, de sus
în jos sau de jos în sus, laterale sau fixate pe un obiect apropiat.
Nasul și gura transmit și ele mesaje non-verbale importante. N ările deți-
nuților se umfl ă de fiecare dat ă cînd un „c ăutat” se întoarce de la vizit ă cu pachete,
diagnosticînd exact valoarea bunurilor alimen tare ce pot face obiectul unor apro-
prieri. Strîmb ăturile din nas în fa ța meniului semnific ă neplăcere, indispozi ție, jenă,

48 Octav Bozîn țan, op. cit. , p. 65.

Civilizație carceral ă
37aversiune, sil ă, dezgust sau scîrb ă. Gura și buzele transmit senza ții de degustare,
savurare, protest, îngrijorare, triste țe etc. „Zîmbetul onest, caracterizînd prietenia
sau acceptarea unei idei, disp ărea și el. Buzele erau strînse, uscate și palide. Uneori
se schimonoseau în cîte un simulacru dus pîn ă la jumătate, repede p ărăsit.”49 Din
cele 18 tipuri de zîmbete identificate de Paul Ekman50 întîlnim frecvent zîmbetele
artificiale, amare, chinuite sau rînjetele care, dezvelind „din ții-arme”, arat ă celuilalt
poziția de atac. Sau rîsul prostesc sugerînd obr ăznicia, viclenia, r ăutatea, batjocura.
Capul plecat este pozi ția adoptat ă în relațiile cu orice autoritate, fiind expresia
omului supus, lipsit de voin ță, de elan și de speran ță. Orice autoritate va încerca s ă
aducă anumite critici unui cadru sau unui ar estat va constata imediat cum capul
acestuia se pleac ă resemnat, f ără să opună rezistență, fără să-și exprime opinia.
Această umilință, însoțită de datul din cap afirmativ, este înlocuit ă, o dată dispărută
autoritatea din cîmpul vizual, de o în ălțare a capului, ca un semn al cre șterii senti-
mentului propriei valori.
Expresia de umilin ță a capului e completat ă și de tunsoarea obligatorie. De și
oficial fiecare indi vid este liber s ă aibă ce frezur ă dorește, în realitate to ți deținuții și
toți angajații au părul tuns scurt, uneori ras. Iar în discu țiile neoficiale, au scos chiar
poze care demonstrau c ă înaintea intr ării în institu ție aveau p ărul lung. Supunerea în
fața autorității instituției are loc și printr-un proces de mutilare a personalit ății
anterioare.
Umerii subliniaz ă și ei anumite semnale. Adu și înainte, arat ă închiderea în
sine, resemnarea și slăbiciunea. Tra și în sus, exprim ă amenințarea, forța și
autoritatea. Ridica ți și coborîți, sugereaz ă îndoiala sau indiferen ța.
Numai mîinile par s ă iasă din starea de resemnare, c ăpătînd uneori o voiciune.
Cînd renun ță la poziția de umilin ță impusă în fața celor mai puternici, cu mîinile
lipite de corp sau duse la spate, individul intr ă într-o activitate vivace. Viteza
mișcărilor poate fi observat ă cel mai bine la jocurile de c ărți, cînd prestidigita ția face
să apară din neant un al cincilea as sau cînd reu șesc să subtilizeze din pachetele
deținuților diverse bunuri. Mîinile sînt „uneltele” de înv ățare a carierei infrac ționale,
făcîndu-se adev ărate „medita ții” cu cei neini țiați pentru a-i deprinde deschiderea
oricărui lacăt, a oricărei uși, pentru a șterpeli din buzunare diverse bunuri. Și tot ele
transmit fulger ător mesajele de auto ritate, cînd lovesc n ăpraznic în locurile cele mai
dureroase, dar f ără a lăsa semne. Iar degetele exprim ă singure gesturi, de regul ă
obscene, f ără ca restul mîinilor s ă-și aducă vreo contribu ție. Aduse în podul palmei,
semnifică iminenta b ătaie, pumnul strîns f iind expresia agresivit ății și furiei.
Corpuri inexpresive, uniforme, se deplaseaz ă dintr-un loc în altul în incinta
penitenciarului, într -un ritm impus parc ă din afară, de o voin ță exterioară persoanelor
aflate între ziduri. Mersul m ărșăluit, caden țat și-a pierdut, în ultimii ani, din valoare,
iar demilitarizar ea l-a trecut în desuetudine, de și nu de pu ține ori mai pot fi observate
picioare r ăpăind pe asfaltul pu șcăriei în tactul ținut de un conduc ător de coloane:
„Cadență, marș!”. Rămășițele unei viziuni militarizate a institu ției pot fi v ăzute în

49 Ibidem , p. 65.
50 Horst Ruckle, op. cit. , p. 150.

Ștefan Bruno
38mersul cu trunchiul țeapăn, dar cu picioarele tîrîite. Aceast ă inadecvare a ținutei
atrage aten ția prin falsa preocupare pentru disciplin ă, care denot ă și o dorință de
impunere ce frizeaz ă înfumurarea.
Într-un mediu în care statul degeaba, trînd ăvia în pat sau pe scaunele apar
unora drept form ă de dispre ț pentru rangul sau pozi ția lor, sînt deseori v ăzuți deținuți
și cadre stînd toat ă ziua în picioare, pozi ție extenuant ă, care presupune o balansare
permanent ă a corpurilor de pe un picior pe altul sau sprijinirea de diverse obiecte
înconjurătoare (ziduri, margini de pat, mese etc.). „Începusem s ă deprind tehnica
plimbărilor nesfîr șite. La Zoo, v ăzusem leul parcurgînd de sute de ori, cu pas egal,
netulburat, distan ța dintre gratii. De la geam la u șă, de la ușă la geam, itinerar unic pe
culoarul dintre paturi. Pa șii se succedau ritmic, mîinile le țineam la spate și nu
încercam s ă mă gîndesc la nimic. Dac ă mă gîndesc la pedeaps ă, înnebunesc… Cu
timpul, începi s ă faci economie de mi șcări și de vorbe, instinctul de conservare î ți
insuflă dorința de hibernare. Vrei s ă te culci și să dormi, să dormi și să nu mai știi
nimic și să te trezești în ziua eliber ării ca dintr-un vis urît.”51
Corpurile intr ă deci în rolurile institu ționale impuse. Modurile de comportare
pretinse indivizilor în organiza ție trebuie s ă exprime pozi ția socială care le este
atribuită indivizilor. Uneori, corpurile nu sînt în concordan ță cu rolurile impuse, iar
„ieșirea din rol” atrage sanc țiuni. Asumarea unor pozi ții nu este benevol ă. „Dacă
m-ai vedea în via ța privată…”, „Eu sînt cu totul altfel afar ă…”, „Nu mi-a ș fi
imaginat vreodat ă că ajung așa…” sînt afirma ții pe care le rostesc deopotriv ă cadre-
le și arestații, ca form ă de recuperare a unei demnit ăți umilite.
Cine stabile ște totuși comportamentele indivizilor în aceste organiza ții? Socio-
logii spun c ă ele au fost stabilite doar în mic ă parte prin consens, de regul ă fiind
impuse cultural. Unele comportamente se impun datorit ă voinței puternice a
anumitor indivizi, care ajung repede conduc ători și care traseaz ă anumite atitudini
specifice. Cei mai mul ți oameni se supun îns ă prescripțiilor impuse cultural, uneori
chiar normativ, adaptîndu- și gesturile, ținuta, atitudinea rolurilor ce le-au fost
atribuite într-un mod ce nu ține cont de voin ța lor. Teama de ridicol, de sanc țiuni și
frica de necunoscut contribuie la adoptarea cu succes a comportamentului cerut, ceea ce genereaz ă uneori chiar o mul țumire interioar ă. Se ajunge în acest fel la „peniten-
ciarizarea comportamentelor”, la
homo carceralus – forme ale personalit ății exempla-
re, identificate total cu institu ția, întîlnite la cadrele care nu mai pot p ărăsi pușcăria
pentru un alt loc de munc ă, deși nemulțumirile fa ță de salariu sau de alte forme de
recompens ă sînt mari, precum și la deținuții care devin total inadapta ți lumii libere,
căutînd, cu orice pre ț revenirea în închisoare.
Însușirea unui limbaj corporal impus se face și prin vestimenta ția indivizilor.
„Învelișul textil” are menirea de a m ări valoarea rolului, și nu a „con ținutului”.
Expresia „Haina face pe om” transmite ideea c ă îmbrăcămintea define ște personali-
tatea oamenilor. Într-un mediu în care originalitatea este un p ăcat și atrage pedepse
severe, hainele oficiale au rolul de depersonalizare și de masificare. Ținuta obliga-
torie devine grosolan ă, nepotrivit ă ca mărime și croială (mai ales pentru de ținuți),

51 Octav Bozîn țan, op. cit. , pp. 66, 86.

Civilizație carceral ă
39deseori veche și de acela și tip pentru to ți, în culori degradante: cenu șiu cu maro.
Voi vorbi în alt capitol despre estetica ur îtului vestimentar. Important este aici s ă
subliniez c ă asumarea culturii penitenciare, deci a comportamentelor cerute, este
facilitată de uniformele obligatorii în contactele oficiale. Iar aceste uniforme
simbolizeaz ă o filozofie a pedepsei de tip totalitar.
Limbajul oficial
Modalitatea cea mai important ă de conservare a universului simbolic este
conversația. Definit ă simplu ca o form ă prin care oamenii vorbesc între ei,
conversația are rolul de a explica fenomenele, lucrurile și procesele din mediu și, în
același timp, de a le modifica continuu. Prin conversa ție sînt eliminate anumite
segmente ale realit ății și întărite altele, ea avînd func ția de a „l ămuri prin vorbe”,
punînd în discu ție diverse atribute ale lumii. Aceast ă lămurire este una ordonatoare,
structurînd și creînd ierarhii. Limbajul cap ătă, implicit un caracter de obiectivizare.
Cuvintele nu numai c ă desemneaz ă lucruri, dar devin ele însele lucruri.
Etichetați ca „parazi ți”, „gunoaie”, „p ăduchi”, „trîntori”, „scursori”, de ținuții se
transform ă în păduchi și gunoaie și sînt trata ți ca atare. Limbajul camufleaz ă,
mistifică sau schimb ă realitatea în func ție de interesul utilizatorilor și de poziția lor
socială. Cînd reduc persoanele la obiecte sau lucruri, oamenii o fac din dorin ța de a
avea de-a face cu obiecte, și nu cu oameni. Utilizînd adjectivele, confer ă anumitor
persoane un rang inferior sau superior. Înc ărcătura simbolic ă a cuvintelor are
puterea de a afecta indivizii, atît mental, cît și fizic. Ele pot distruge, dar și crea
legături între indivizi. În jurul unor cuvinte ca „liberare”, „decret” sau „gra țiere” se
creează rapid solidaritatea între de ținuți, la fel cum cadrele sînt mi șcate la unison
de cuvinte precum „prim ă”, „program scurt” sau „delega ție”.
Conversa ția decupeaz ă secvențe din realitate și o reconstruie ște după alte
legi. Și aceasta deoarece fiecare individ are anumite „h ărți”52 mentale sau
lingvistice, percep ții interne sau concep ții despre anumite lucruri și fenomene. Ca o
conversație să se desfășoare corect, trebuie ca h ărțile partenerilor de discu ție să
coincidă, să se refere la acela și fond comun de idei. Cu cît oamenii petrec mai mult
timp împreun ă, cu atît aceste h ărți devin tot mai asem ănătoare. „Noi comunic ăm
imagini motivate, cadre locale de sim țire. Toate descrierile sînt par țiale. Noi nu
rostim chiar adev ărul; fragment ăm pentru a reconstrui alternative dorite, select ăm
și evităm. Nu afirm ăm ceea ce exist ă, ci ceea ce ar putea s ă fie, ceea ce am putea
înfăptui, ceea ce compun ochiul și amintirea. Inten ționalitatea se strecoar ă și
structureaz ă orice expresie uman ă, tulburînd ordinea limbajului… Limba este prin-
cipalul instrument al refuzului omului de a accepta lumea a șa cum este.”53
Percepția comun ă asupra realit ății creeaz ă și o limb ă comună. Ea se
constituie prin continuitate și coerență, dar și printr-o aparen ță de verosimilitate

52 Termen folosit de Alfred Korzybski în Science and Sanity și preluat de Charles U. Larson,
Persuasiunea. Receptare și responsabilitate , Editura Polirom, Ia și, 2004, pp. 122-123.
53 George Steiner, După Babel. Aspecte ale limbii și traducerii , Editura Univers, Bucure ști,
1983, p. 269.

Ștefan Bruno
40(necesară dispariției îndoielii). În multe institu ții, dialogurile dintre membrii ei par
de neînțeles celor din afar ă, pentru c ă fac referiri la situa ții numai de ei știute și
definite într-un anumit mod. Limba comun ă îi face pe oameni s ă vadă realitatea din
anumite unghiuri și cu anumite semnifica ții. „Limitele lumii mele sînt limitele
limbii mele” – spunea Wittgenstein. Cu cît o institu ție este mai închis ă, cu atît
discursul ei oficial este mai s ărăcăcios. Slabul contact cu lumea din afar ă creează,
de fapt, dou ă limbaje: unul oficial și unul neoficial.
Ceea ce caracterizeaz ă limbajul oficial al institu ției penitenciare este utilizarea
strategică a ambiguit ății. Exprimarea vag ă, generală sau neclar ă se face în scopul de a
permite cel mai înalt grad posibil de experien ță comună sau identificare. Nivelînd,
aducînd la acela și numitor comun toate situa țiile posibile, limbajul oficial șterge cu
buretele acele cazuri specifice putînd pune în discu ție ordinea institu țională. Am-
biguitatea se creeaz ă prin juxtapunere sau combinare de cuvinte și fraze în modalit ăți
uimitoare sau prezentînd pr oblemele dintr-o perspectiv ă nouă. Bunăoară, sintagma
responsabilitatea fa ță de societate a pușcăriei anuleaz ă toate abuzurile petrecute în
interiorul ei, devenite total nesemnificative prin compara ție cu acest m ăreț și convin-
gător țel. În acest fel, întreaga complexitate a problematicii penitenc iare se reduce la
formule cur ățate de nuan țe, simple cli șee verbale u șor de reținut și de memorat.
A considera limbajul oficial unul de sine st ătător ar fi, desigur, o exagerare,
multe dintre elementele sale lexicale reg ăsindu-se în domeniul militar, în cel
administrativ sau politic, de stilurile c ărora îl apropie și caracterul rigid sau ten-
dința eufemistic ă. De fapt, limbajul oficial, impr egnat de terminologie juridico-ad-
ministrativ ă și caracterizat prin rigiditate și conservatorism, poate fi analizat ca o
variantă (primitiv ă) a limbajului poli țienesc, foarte apropiat de ceea ce este
cunoscut ca „limb ă de lemn”54. Aproape neinfluen țat de schimb ările politice și de
modelele lingvistice, discursul reprezentan ților administra ției penitenciarelor ofer ă
paradigma pozi ției oficiale și autoritare, caracterizat ă de stîng ăcia organiz ării
discursive, produc ătoare de ambiguit ăți sau de tautologii neinten ționate. Nu este
vorba de rigiditatea fireasc ă oricărui stil tehnic, specializat, ci de aceea impus ă mai
ales de cli șee împrumutate din alte domenii – nu pentru a denumi obiecte, ac țiuni și
relații specifice, ci, de multe ori, pentru a exprima raporturi generale. Majoritatea
cuvintelor și a sintagmelor din aceast ă categorie continu ă să alcătuiască „registrul
înalt“ al rapoartelor și interviurilor oficiale.
Cazurile cele mai frapante de incompatibilitate stilistic ă, de non-proprietate
semantică sau de construc ție sintactic ă defectuoas ă apar pe un fundal constituit de
numeroase cli șee ale „limbajului de lemn“ abstract și oficial: „ În ceea ce ne prive ște,
Direcția General ă a Penitenciarelor, cu întregul s ău personal, se consider ă onorată de
a depune, în continuare, în mod necondi ționat, toate eforturile umane și materiale de
care dispune, pentru îndeplinirea misi unilor ce-i revin, în vederea realiz ării
procesului de reform ă”55. Unele dintre aceste cli șee s-au dovedit foarte rezistente:

54 Termenul a f ăcut-o celebr ă pe Françoise Thom cu cartea Limba de lemn , Editura Humanitas,
București, 1993, din care am extras cîteva cara cteristici care se potrivesc institu ției penitenciare.
55 Citatul încheie Raportul privind activitatea desf ășurată de Direcția General ă a Penitencia-
relor și unitățile subordonate, în anul 2003 , semnat de directorul general Emilian St ănișor,

Civilizație carceral ă
41ceea ce nu atr ăgea atenția înainte de 1989 a ap ărut după această dată, pe fondul
evoluției generale a limbajului public c ătre forme mai spontane, mai pu țin crispate și
mai puțin automatizate, ca o form ă de imobilism. De exemplu, omagiile aduse
autorităților statului de care depind în mod dire ct („beneficiind de îndrumarea de o
specialitate deosebit ă a Ministrului Justi ției”56) sau dorin ța de a-și arăta eficacitatea și
modernitatea („Cu ajutorul nemijlocit al Direc ției de Integrare European ă și
Euroatlantic ă din Ministerul Justi ției, s-a intensificat coope rarea cu stat ele membre
ale Uniunii Europene, factor esen țial în atingerea obiectivelor asumate prin
Programul Na țional de Aderare a României”). Toate rapoartele oficiale abund ă de
formulări de tipul „a- și aduce contribu ția”, „în cadrul”, „pe coordonate noi”, „noua
formulă organizatoric ă”, „în direc ția sprijinirii activit ății” etc. Limbajul birocratic
abstract, cli șeizat („am desf ășurat și desfășurăm o gam ă variată de activit ăți
educative”, „transpunerea în via ță”, „eforturile conjugate ale factorilor de resort”,
,,ridicarea pe un nivel superior”, „factorul om”) coexist ă cu mărci puternice ale
afectivității („constat ăm, cu mîhnire și regrete”, „în ciuda tuturor eforturilor”).
Aproape toate notele informative, rapoartele și extrasele din dosare surprind
prin multitudinea de dovezi de agramatism și platitudine. E paradoxal c ă o
instituție poate controla, în mod rudimentar, dar radical, destinele a zeci de mii de
oameni anual, dar nu prea are mijloacele de a controla, ubicuu, jocul gîndirii.
„E evident și ciudat, în acela și timp, c ă textele de acest tip nu sînt
fundamental informative și obiective, nu sînt deci interesate în a oferi cu o cît mai
mare exactitate un adev ăr care să slujească ulterior scopurilor propagandei, ci sînt
influențate de la început de propagand ă, conținînd o informa ție deja filtrat ă. Astfel,
persoanele care constituie obiectul cercet ării sînt numite elemente («circa 7500
elemente, unele din ele deosebit de virulente»), elemente periculoase, turbulen ți,
indivizi și individe ….
În limbajul oficial se poate identifi ca o terminologie de specialitate, alc ătuită
din cuvinte specifice precum filaj sau filor și mai ales din sensurile specializate ale
unor cuvinte din limba comun ă: obiectiv , informator , dispozitiv , relație, sursă,
aparat, activ , anturaj , teritoriu , a penetra , a racola , a recruta , a reține, a infiltra , a
depista . Numeroase sînt și expresiile și sintagmele caracteristice: a pune în lucru , a
lua în plasare , rețea informativ ă, destrămarea anturajului etc…
Funcțiile limbajului oficial sînt asimilate, toate, celei informative; replici de
păstrare a contactului sau de exprimare a afectivit ății sînt transcrise („spune c ă” )
într-un mod uniformizator, în care fiecare detaliu e poten țial relevant și nimic nu se
structureaz ă ierarhic și cauzal; se adaug ă la toate acestea evidenta stîng ăcie a expri-
mării repetitive și nediferen țiatoare. Descrierile sînt la fel de ciudate, atît prin ter-

raport ce poate fi citit pe site-ul DGP: www.anp.ro . Citatale urm ătoare, dac ă nu li se
menționează altă sursă, provind din rapoartele oficiale, publicate pe site sau în paginile
Revistei Administra ției Penitenciare .
56 Cele mai numeroase omagii constatate se pot citi în cartea Delincven ța juvenilă, scrisă de
Emilian St ănișor, directorul general al Penitenciarelor, în 2003, Editura Oscar Print, Bucure ști,
în care ministrul justi ției și coordonatoarea acestei teze de doctorat, Rodica St ănoiu, este citat ă
de mai bine de 100 de ori în mai pu țin de 50 de pagini, într-un mod omagial.

Ștefan Bruno
42minologia și frazeologia specific ă, cît și, ca mai sus, prin juxtapunerea tern ă a
trăsăturilor importante și a detaliilor accidentale.
Desigur, poate descoperi ridicolul un or astfel de texte doar cine reu șește să
uite, pentru o clip ă, intenția și perspectiva sistemului din care ele sînt produse, ca
agresiuni duse pîn ă la crimă împotriva intimit ății și libertății individului. Împotriva
fricii, repulsia se poate asocia totu și cu rîsul.”57
Limbajul oficial este expresia blocajului limbii într-un spectru expresiv foarte
îngust. Cuvintele lui nu sînt îns ă inocente, ci mai toate preinterpreteaz ă realitatea.
După Françoise Thom exist ă un „imanentism axiologic”, o prevalorizare sui generis ,
un magnetism ideologic insidios, ca re face ca fiecare cuvînt s ă polarizeze predis-
poziții și să ne arunce, prin surplusul de sens, într-o parte sau în alta. „Cuvintele nu
mai servesc la semnificare; sînt doar instrumente de selectare.”58 Limbajul oficial
„denunță aparențele” normalit ății comportamentale ale de ținuților, smulgînd m ăștile
pe care ace știa și le pun pentru a-i induce în eroare pe naivii și credulii care vin în
inspecție și îi aud plîngîndu-se, invitîndu-i pe ace știa din urm ă să se implice în
exercițiile demascatoare.
Limbajul oficial „are grij ă să amenajeze decorul în care- și clădește ficțiunile;
apoi le împopo țonează cu rămășițele realit ății interzise. Orice limb ă de lemn
comportă o modalitate deschis ă – limba de aparat – și modalitatea ascuns ă, pe care
o putem numi pseudo-limba natural ă”59.
El are iluzia pre țiozității („conjugarea eforturilor pentru prevenirea oric ăror
tulburări în aceast ă masă eterogen ă de deținuți, în calitatea lor de infractori”), dar,
în realitate, maimu țărește munca spiritului, simuleaz ă procesul de în țelegere și
creează iluzia unei activit ăți grele, făcută cu multă inteligen ță. „În fapt, gîndirea
legănată de toate aceste promisiuni bate pasul pe loc, dar nu- și dă seama”, ra țiunea
fiind ame țită prin tactica învîrtirii în cerc. În loc s ă o deschid ă, limba se transform ă
într-un mijloc de diluare sau de ucidere a gîndirii.
Substituindu-se limbii de circula ție, limba oficial ă devine un instrument de
îndocrinare, o unealt ă la discreția unei institu ții autoritare, încearcînd s ă încătușeze
mintea celor care îi calc ă pragul. Adoptarea limbii de lemn e facilitat ă de iluzia su-
periorității sistemului carceral. Utilizatorii ei sînt „adev ărații gestionari ai drep-
tății”, iar aceast ă superioritate nu se discut ă și nu se demonstreaz ă, fiind de la sine
înțeleasă, discutarea ei reprezentînd un sacrilegiu. E șecurile reeduc ării sînt, în acest
sens, datorate „acelor cadre” care nu s-au ridicat la nivelul institu ției, rămînînd la o
mentalitate retrograd ă.
Pentru psihanali ști, rădăcinile limbii de lemn trebuie c ăutate în copil ăria
celor care o impun sau o utilizeaz ă, unde s-ar descoperi numeroase sentimente de
nesiguran ță, frustrări, tendin țe de dominan ță, temeri fa ță de haos sau nevoi ale
ordinii – impuse de p ărinți prea autoritari. Dincolo de aceste explica ții psihanaliste,
limba de lemn a oficialit ăților s-a men ținut după 1989 deoarece penitenciarele

57 Rodica Zafiu, Diversitate stilistic ă in Romania actual ă, Editura Universit ății Bucure ști,
2002; vezi și ediția de pe Internet la http://www.unibuc.ro/eBooks/filologie/Zafiu/31.htm .
58 Françoise Thom, op. cit. , p. 50.
59 Ibidem , p. 91.

Civilizație carceral ă
43românești au fost obligate s ă accepte o militarizare accentuat ă, în ciuda tendin țelor
de întoarcere spre comunitatea civil ă. Mii de cadre ale securit ății, armatei și mi-
liției, care s-au ocupat cu propaganda în timpul lui Ceau șescu sau cu alte activit ăți
dezonorante, au fost înghi țite de sistemul penitenciar. Ele nu numai c ă s-au adaptat
rapid limbajului și așa desuet al administra ției, dar l-au adus „pe noi culmi”.
Datorită pozițiilor dominante pe care le-au de ținut în ultimii cinsprezece ani, ele au
impus și celorlalți colegi cli șeele propagandistice și ideologice pe care le-au utilizat
anterior. S-a ajuns astfel ca noii veni ți în organiza ție, absolven ți de facult ăți
umaniste, s ă fie obliga ți să-și adapteze studiile unui aparat lingvistic rudimentar, dar
justificativ. S-a dezvoltat o limb ă de lemn și în domeniile psihologiei și sociologiei,
studiile referitoare la mediul penitenciar fiind de cele mai multe ori primitive,
elementare, efectuate pe baza unui aparat metodologic simp list, completate cu texte
plagiate din diver și autori și relevînd concluzii triumfaliste și autolaudative.
Argoul penitenciar
În sens general, argoul poate fi definit ca limbajul grupurilor marginale ale
societății sau ca o form ă de protest lingvistic în fa ța autorităților totalitare. Argoul
penitenciar trebuie analizat în strîns ă legătură cu evolu ția argoului societ ății libere,
din care se inspir ă și pe care îl dezvolt ă.
Atitudinea fa ță de limbajul argotic a trezit reac ții contradictorii în lumea
specialiștilor, unii l ăudîndu-i expresivitatea, vi vacitatea, inventivitatea și pitorescul,
dar mulți criticîndu-i vulgaritatea, neglijen țele stilistice, oralitatea subversiv ă sau
originile asiatice, în special cele țigănești.
Primul glosar de „jergon” a fost întocmit în Fran ța în 1554, pentru ca justi ția
să înțeleagă ce spun inculpa ții. Ceva mai tîrziu, celebrul Vidoq – tîlhar angajat de
poliție – a alc ătuit un dic ționar de argou pe la sfîr șitul domniei lui Napoleon, ce
conține 800 de vocabule, care continu ă să fie consultat și azi. În România, înregis-
trarea sa a început tîrziu, pe la jum ătatea secolului trecut. N.T. Or ășanu, în 1861, în
Întemnițările mele politice , oferă o listă de termeni din limbajul de ținuților de drept
comun și din „jargonul cartoforilor de cafenele”. A preluat-o integral G. Baronzi, în
1872, în Limba român ă și tradițiunile ei , ca ilustrare pentru „limba c ărăitorilor”.
Termenii lor par ast ăzi învechi ți: lumînare („gîscă”), cocoană („găină”), barosan
(„curcan”), purcea cu sensul de „lad ă“, ochișori sau ochi de vulpe („monede de aur”),
bidiviu („băiat, bărbat tînăr”), chezaș („lacăt”), cînepă („păr”), zapciu („cîine”) etc.
Puține la num ăr, studiile române ști privind argoul au fost sistate o dat ă cu
instalarea comunismului la putere. „În politica lingvistic ă a totalitarismului
românesc, argoul a fost obiectul unei ostilit ăți permanente. Atitudine perfect
explicabil ă –, dat fiind poten țialul său subversiv și natura sa de limbaj al grupurilor
marginale – surprinz ătoare doar prin ducerea la extrem. Argoul era a șadar respins
pentru că folosirea lui apar ținea grupurilor – deopotriv ă de periculoase – ale plebei
(la care se sugereaz ă și o coloratur ă etnică) și ale elitei; viziunea utopic ă a
dispariției grupurilor marginale plasa argoul în categoria «resturilor» burgheze,
transmise numai prin canalul insuficient ideologizat al familiei.”60

60 Rodica Zafiu, op. cit.

Ștefan Bruno
44Chiar dac ă nu i se poate nega ipostaza de limbaj secret, „tehnic“ (de pild ă,
pentru a prescrie, eliptic, obiectele și fazele unui furt sau ale unei ac țiuni ilegale,
ferite de indiscre țiile cercet ărilor polițienești), argoul are și o altă ipostază, cea de
limbaj pur expresiv, folosit din dorin ța de individualizare a unui grup fa ță de altele,
din spirit de frond ă, de amuzament sau de manifestare a libert ății de spirit, utilizat
cu precădere de tineri. Din aceast ă perspectiv ă, argoul contribuie la înnoirea limbii
comune. Cuvinte precum fraier sau șmecher au intrat deja în limba obi șnuită, deși
în studiile publicate prin anii ’30, cei doi termeni erau inclu și în vocabularele
speciale, unde primeau glos ări și făceau obiectul disputelor etimologice. În peni-
tenciare, cei doi termeni desemneaz ă categorii distincte de aresta ți.
Aproape toate discu țiile despre argoul penitenciar încep cu cîteva exemple
canonice: mișto, nasol , gagiu și se limiteaz ă, uneori, la acestea, dac ă nu continu ă cu
alte cîteva, din acela și registru civil: marfă, nașpa, meseriaș, bengos , valabil ,
vrăjeală, trombonist , băiat de băiat, băiat de cartier , trotilat , a se da rotund , a zemui ,
venit cu pluta , fiul ploii , e groasă, măcăne etc.
Oficialitățile continu ă și astăzi să considere limbajul de ținuților artificial,
forțat, împestri țat, ca un microb în corpul limbii române. În realitate, el reprezint ă un
caz tipic de spontaneitate. Apar ținîndu-le interzi șilor, el desemneaz ă și acele obiecte,
lucruri și situații interzise. De pild ă, cele legate de sexualitate – subiect tabu pentru
autorități, dar bogat exprimat de de ținuți. Organele sexuale și activitățile sexuale
ocupă un loc distinct în argoul penitenciar, datorit ă multitudinii semantice și colo-
raturii expresive. De exemplu, sexul femeii e numit: scoică, bijboc , ghioc , mingeac ,
tarabă, zgaibă, muscă, bubă, blană, fîntînă, jos, găoace, fofoloanc ă, locul sfînt ,
fagure , prapure , crin, omidă, tîrtiță, pițipoancă, crăpătură, păsărică, miorița, lingurică,
buză, strîmtoare , moluscă etc. Poate c ă unii din ace ști termeni au fost sco și din uz în
ultima vreme, dar mai mult ca sigur au ap ărut alții noi, poate chiar mai expresivi.
La fel, argoul define ște clar ierarhiile dintre de ținuți, în condi țiile în care
limba oficial ă îi consider ă pe toți egali, nediferen țiați. Sau sistemele de comunicare
și transport al lucrurilor interzise (în special termenii „ caleașcă” sau „ tramvai ”).
Aceste exemple arat ă că argoul se formeaz ă prin dezvoltarea de sensuri figurate.
Relațiile metaforice și metonimice organizeaz ă cîmpurile semantice ale argoului,
lăsînd uneori s ă se întrevad ă schița unui mod de interpretare a lumii.
După Rodica Zafiu, „a observa, a pîndi se traduce prin a pune pleoapa sau a
da geană; prin substitu ție metaforic ă, a trage cu oblonul . Acțiunile umane sînt
reprezentate prin gesturile care le compun și care deta șează într-un fel p ărțile
corpului de întregul fiin ței: insul dă din buze (vorbește), dă pe gură (spune), bagă la
burduf (mănîncă), bagă la tărtăcuță (reține), bagă cornu-n pern ă (adoarme) etc.
Formula care descrie inten ția (personal ă, arbitrară) într-o transpunere corporal ă –
așa vrea mu șchii lui – a intrat în uzul familiar. În furt, mîna poate deveni un agent
autonom: transpunerea metonimic ă operează ironic o eliberare de realitatea actului,
ca în expresia a o scăpa la găleată (= a fura dintr-un buzunar). Furtul, în șelarea,
agresiunea sînt normalizate stilistic prin folosirea termenilor profesionali generici –
a opera , a lucra , meserie , mecanic (de buzunare) , dar și prin neologisme eufe-
mistice înc ă mai elegante: a anexa , a achiziționa, a anticări, a completa (= a fura); a

Civilizație carceral ă
45articula , a demonta (= a bate); album (= cazier), universitate , academie (= închisoare)
etc. Există chiar un vocabular tehnic tradi țional, care r ămîne destul de obscur, fie c ă
desemneaz ă specializări (borfaș, găinar, caramangiu , șuț, panacotist , bilaitor , cocofic ,
pisicar , maimuțar, ploscar , șmenar , șpringar ), fie că descrie obiecte vizate ( coajă,
mușamat, mort, panacot – toate sinonime pentru „portofel“), locul lor (la căldură, la
prima, la prim ărie – indicînd locul buzunarului), instrumentele furtului ( pontoarcă –
tip de cheie universal ă atestată de Orășanu în 1860, numit ă la fel și azi)…. O bun ă
parte a lexicului argotic cuprinde referiri la limbaj: ca tehnic ă a înșelării (a vrăji, a
cobzi , a cobzări, a iordăni, a duce cu papagalul , a băga texte ), ca act – condamnabil –
de denunțare (a sifona , a prădui, a cînta , a sufla , a ciripi ), ca practic ă a ironizării (a
face caterinc ă, a face caraga ță, a lua la mi șto…).”61
Comunicarea argotic ă izbucnește așadar spontan, afirmîndu-se dintr-o nece-
sitate de ap ărare, de avertizare, de diversiune sau de divertisment. Pentru George
Astaloș, „argoul este reflexul nesupunerii, este un act nem ărturisit de revolt ă. De-
asta (sau și de asta) puterile totalitare se încrînceneaz ă să sufoce acest agent
periculos al nesupunerii: argoul”62. El creeaz ă un sentiment de familiaritate și
complicitate, compensînd banalitatea limbajului oficial prin producerea de surprize
lexicale. Prin marea lui putere de a lua în glum ă sau de a ironiza autoritatea, o face
mai ușor de suportat unor oameni asupra c ărora ea se manifest ă violent.
Argoul nu este limbajul delincven ților, așa cum îl caracteriza un procuror
criminalist (într-un interviu cu titlul Să nu uităm că argoul este limbajul delincven-
ților!, în SLAST , nr. 34, 1982, p. 4). El este crea ția acelor grupuri sociale care au
reprezentat pentru autorit ățile statului un pericol în anumite perioade și care au fost
marginalizate, persecutate și arestate. La lexicul ar gotic au contribuit, dup ă 1948, mai
ales intelectualii și orășenii. „Pentru a intra în tainele vorbirii paralele, trebuie s ă ai
rădăcinile bine înfipte în pavajul metropolei sau al ora șelor și zonelor portuare…
Argoul nu este nici «limbaj secret al r ău-făcătorilor», nici «frazeologie particular ă» și
nici «signum social», cum au crezut lingvi știi celor 200 de ani de cercetare sistema-
tică a acestui tip de comunicare. El este, pur și simplu, o emana ție a creației poetice.
Cînd pătrundem în nobila lui mecanic ă de substituire de sens și cînd înv ățăm să o
mînuim, argoul ni se înf ățișează simplu și elegant ca marile teorii ale matematicilor
moderne, revigorate ciclic de poezia imaginarului științific… Argoul este o form ă de
ucenicie a libert ății.”63
Pentru mul ți specialiști, cei mai numero și termeni argotici au origine țigă-
nească, iar aceast ă conotație etnică este suficient ă pentru a justifica atitudinea dispre-
țuitoare și peiorativ ă la adresa celor care îl utilizeaz ă. În parte adev ărată, originea
țigănească a unor cuvinte, nu este îns ă singura, c ăci, fiind o limb ă dinamică și anti-
oficială, ea a împrumutat foarte multe cuvinte și expresii din alte limbi sau a repus în
circulație termeni de mult uita ți. În acest sens, limba turc ă a contribuit și ea sem-
nificativ la îmbog ățirea repertoriului argotic, ba chiar și a limbii române, c ăci, în
pofida tentativei unor filologi na ționaliști precum George C ălinescu sau George

61 Ibidem .
62 George Astalo ș, Pe muche de șuriu. Cînturi de ocn ă, Editura Tritonic, Bucure ști, 2002, p. 257.
63 Ibidem , p. 285.

Ștefan Bruno
46Pruteanu de a diminua influen ța turceasc ă asupra limbii române, numai în Dicțio-
narul Explicativ al Limbii Române se întîlnesc cîteva mii de cuvinte turce ști. Iar
termeni precum alișveriș, ciubuc , gagiu , cacialma , chiolhan , haleală, sarma , acadea
etc. nu sînt specifici numai de ținuților, fiind intra ți de mult în vorbirea curent ă. La
fel, germana a adus și ea un aport argoului românesc, prin termeni precum: fraier ,
șpil, țais, șmen. În general, primele introduceri în circula ție al cuvintelor și
expresiilor str ăine (în special provenind de la popoarele învecinate, dar mai recent
și din limbile englez ă și italiană) s-au realizat pe cale oral ă, familial-argotic ă și
doar intensa lor circula ție a făcut posibil ă asimilarea româneasc ă a unora (al ți
termeni, de și intens utiliza ți: marfă de marfă, băiat de băiat, nașpa, bengos , enșpe,
j`de mii etc. nu reu șesc să treacă granița oficializ ării lingvistice, fiind considerate
expresii s ărace în con ținut, cu nuan țe marcate doar de intona ție și context).
Utilizarea argoului presupune anumite abilit ăți; el se înva ță, se exerseaz ă
prin varia ții, prin jocuri de cuvinte, prin ambiguit ăți. Întrecerea în „poante“,
sinonimii și formule cu dublu în țeles pare esen țială pentru apartenen ța la comuni-
tatea deținuților; e oricum un criteriu pentru dobîndirea unei superiorit ăți între
arestați („Mormînt. M ă știți pe mine c ă umblu cu «jetul»? Eu n-am s ă vă «sifonez»
niciodată, cu toate c ă m-am gîndit c ă dacă «mă dați în primire», s-ar fi putut s ă-mi
«golesc gu șa»”).
Pentru a-și păstra funcția de limbaj secret, el se reînnoie ște permanent. Cînd
termenul crocodil ce desemna telefonul mobil a fost aflat de oficialit ăți, s-a produs
imediat înlocuirea lui cu aligator. Această mobilitate lingvistic ă are o rapiditate de
difuzare neîntîlnit ă în alte medii. Prin desele mi șcări de deținuți de la o pu șcărie la
alta, termenii devin na ționali, fiind întîlni ți în întregul sistem penitenciar. De plid ă,
jet sau sifon sînt cuvinte care identific ă turnătorul în orice închisoare. Iar caleașca e
un mijloc de comunicare și de transmitere a bunurilor, desemnînd în fapt o pung ă
Billa sau Metro în care se pun exhivele (bilețelele) sau țigările, cafeaua, bananele,
deodorantele, b ăutura, hainele sau orice altceva ce poate fi transportat cu tramvaiul
(sfoara ce leag ă două celule între ele).
Există însă și particularit ăți locale, termeni întîlni ți doar în anumite pu șcării.
La Penitenciarul Timi șoara, de exemplu, hidrant este cuvîntul folosit pentru a
nominaliza un poli țist sau un gardian discret; bomboana înseamnă cheie, otita –
telefon mobil, iar celularul este o înc ăpere de mici dimensiuni. Ariel este deținutul
care fură lucruri de la colegii de deten ție. Elev se traduce prin poli țist, școala , prin
pușcărie sau poli ție, după caz. I se spune albalux deținutului care, obligat, spal ă
rufele altuia. Dup ă cazarea în celul ă, orice nou de ținut este întrebat automat cîți
metri are pe factur ă, altfel spus, cî ți ani de deten ție a primit. Cînd detinu ții aud
formula ochi roșii, știu că în zonă urmează să apară comandantul închisorii.
Aproape to ți angajații de la niveluri inferioare (gardieni, masca ți, psihologi,
ofițeri) ajung s ă cunoască acest limbaj și să-l foloseasc ă atunci cînd vorbesc cu
deținuții, revenind la limbajul obi șnuit în rela țiile dintre ei și la cel oficial în
relațiile cu reprezentan ții altor institu ții.
E cert că argourile se caracterizeaz ă în primul rînd prin lexic, în vreme ce, la
nivel sintactic, prezint ă trăsăturile generale ale limbajelor predominant orale: o sintax ă

Civilizație carceral ă
47populară simplă, cu discontinuit ăți, elipse și redundan țe, cu evaziuni lexicale, cu
poetică substitutiv ă și cu ingeniozitate sintactic ă. Fără înțelegerea faptului c ă
înjurăturile – și în special trimiterile la origini – sînt elemente definitorii ale
limbajului de ținuților nu va putea fi reconstituit ă cu succes via ța cotidian ă din
închisori. Toate acele „facu- ți” și „dregu- ți” sînt la locul lor, fire ști și necesare
comunicării instituționale, ca și amenințările, jignirile, adres ările peiorative și alte
apelative de aceeia și țeapă, pe deplin justificate și indispensabile64.
Prezentăm mai jos un miniglosar argotic, alc ătuit în cea mai mare parte din
cuvintele culese personal de-a lungul ultimilor cinsprezece ani, dar completat cu termeni întîlni ți la George Astalo ș, în lucrarea
Pe muche de șuriu. O parte dintre
termeni sînt arhaici sau rar întîlni ți, iar o alt ă parte este cunoscut ă prin utilizarea ei
frecventă în limbajul cotidian. În penitenciare îns ă, acești termeni cap ătă uneori
alte nuan țe. Chiar dac ă această frescă lingvistic ă pare o fotografie în mi șcare, ea
ajută la constituirea sau reconstituirea univ ersului simbolic penitenciar.
MINIGLOSAR ARGOTIC
A băga tampon = a împinge
A chema la interval = a provoca la b ătaie pentru restabilirea ordinii în celul ă
A face pia ța = a face control în celule pentru confiscarea obiectelor interzise
A lua cu liru-liru = a îmbuna. Similar: a lua la perie
A se rașcheta = a se bărbieri
A șifona = a îmbrînci
Academie = cazier. Similar: album, evanghelie , patalama , salbă, cearceaf
Aliman = necaz. Similar: angara , dandana , șucăr
Alișveriș = a cump ăra, a umbla la pung ă, a face pia ța
Alviță = cîștig. Similar : pradă, ciubuc , pleașcă, lapte , plin
Amortizoare = sîni. Similar: bidoane , echipament , înaintare , lacto-bar , bordaj ,
bubecși, foale , ulcioare , balcoane
Angrosist = deținut versat, ini țiat în infrac țiuni
Arzoi = țigan. Similar: balaoache ș, cioroiplan , abanos , barabușter, cocalar ,
mirandolin ă, stăncuță, caramea
Babaroase = zaruri
Balconar = homosexual. Similar: bulangiu , buzilău, crețar, curlangiu , domnișoară,
fagurist , fetiță, goazăr, capră, lache , fochist
Balenă = dubă, mașina cu care sînt transporta ți deținuții
Bășicat = enervat. Similar: capsat , montat , opărit, șucărit, duhos

64 Mai multe despre argou pot fi întîlnite la Mihai Avasilc ăi, Fanfan, rechinul pu șcăriilor ,
Editura Boema, Ia și, 1994; Traian Tandin, Limbajul infractorilor , Editura Paco, Bucure ști,
1993; Nina Croitoru-Bobîrniche, Dicționar de argou al limbii române , Editura Arnina,
Slobozia, 1996; Dan Dumitrescu, Dicționar de argou și termeni colocviali ai limbii române ,
Editura Teora, Bucure ști, 2000; George Astalo ș, Utopii , Editura Vitruviu, Bucure ști, 1997;
Anca Volceanov, Dicționar de argou și expresii familiale ale limbii române , Editura
Livpress, Bucure ști, 1998.

Ștefan Bruno
48Berilă = deținut cu condamnare mare. Similar: călugăr, decan , putred , pîrnăiaș
Beton = calitate. Similar: brici, de comă, di grande , durere , giorno , marfă, zeiss
Bibliotecă = cărți de joc. Similar: terfeloage
Bididiu = deținut. Similar: sezonist , urs (analfabet), breteluță (minor), buticar ,
macarencar
Biloi = creier. Similar: bibilică, devlă, doxă, glagore , balcon , calculator , tărtăcuță
Bizon = individ. Similar: gagiu , gașper, gorobete
Blat = ascuns, discret; de provenien ță germană în original das Blatt . Similar: șest
Borș = sînge
Brățări = cătușe. Similar: mănuși, lanțuri
Bulău = închisoare. Similar: mititica , pîrnaie , pripon , pension , ocnă, răcoare , zdup
Bumbi = testicule. Similar: boașe, caise , bigi-bigi , bobine , alune , fudulii , ouă
Cacialma = mod de a p ăcăli; de provenien ță turcească; specific jocului de poker;
desemneaz ă păcăleala pe care i-o tragi adversarului s ă creadă că spui
adevărul. Similar: țeapă, tras în piept
Caleașcă = mijloc de transport al bunurilor și informațiilor de la o celul ă la alta sau
de la o clădire a închisorii la alta. Similar: tramvai . În limba francez ă: yoyo .
Cambuză = debara, c ămara cu alimente a fiec ărei celule
Canci = neînsemnat. Similar: apă de ploaie , baligă, vax-albina , pipică, zgîrci
Candriu = nebun. Similar: dilimache , sisi, sonel , băbălău, dulău, sandilău, țaparliu ,
crizat
Caraiman = buzunar; de origine ruseasc ă karman . Similar: sarsana , pungă
Carambol = bătaie, ciocnire, accident între de ținuți
Carete = hoț. Similar: coțcar, șpringar , șuț, teșcar, aspersor , cocor , julitor , piețar,
tiră, hubăr, mafler , hultan , alanjor , panacotist , angrosist
Călcare = jaf. Similar: cujbeală, cojeală, ciordeală
Chelar = polițist, gardian. Similar: jitar, trocar , țagher , acvilar , balaban , clocan ,
gardist , gealat , lingabăr, mamuc , organ , scatiu , șacal, șingală
Chiolhan = petrecere, chef, be ție. De origine turc ă. Similar: halima , zaiafet
Chitros = zgîrcit. Similar: trăistar, cioran , avar , cîrpănos, scîrțar
Ciocîrlan = naiv. Similar: fazan , gîscă, guguf , țugulan , balamut , împiedicat , ciuflex ,
leuștean, clift, plutaș, fiul ploii
Cioran = deținut care nu împarte mîncarea cu ceilal ți
Ciosvîrtă = deținut încrezut, dar desconsiderat de ceilal ți. Similar: figurant
Clenci = încurcătură. Similar: belea , tărășenie, îmbîrligătură
Coardă = prostituat ă. Similar: fleoarță, fufardea , acadea , amazoan ă, balerdă, chiftea ,
crăiță, dalilă, ambilușcă, jagardea , libelulă, matracuc ă, papiță, taxatoare ,
teleleică, vrăbiuță
Cocoașă = spinare, spate
Cofetărie = closet, bud ă. Similar: umblătoare , vecinul Costic ă, tron, zero-zero
Colțan = gardian. Similar: cuc, daraban
Conducte penale = macaroane. Similar: misugei
Coroi = frică. Similar: morcovi
Dinte = ciudă. Similar: oftică, parapon , cui, boală, pizmă

Civilizație carceral ă
49Drojdie de bere = sperm ă. Similar: sămînță, clei , zmac , măduvă, lapți, clăbuci,
spuză, lipici , peltea , mehlem , scrobeală, brînză, albuș, muci , zeamă, mujdei ,
frișcă, polen , lăptișor de matc ă, rod, zaț, lapte bătut
Elefant = bogat. Similar: boier , bogasin , putred , cu osînză, gros la ceaf ă
Exhiva = biletul ce se transmite neoficial de la un de ținut la altul
Fitile = a denigra. Similar: cotite , strîmbe , șopîrle , ștăngi, a săpa
Gaibarac = picior. Similar: copită, bulan , flapsuri , țurloi , caros , grisine
Gazon = păr. Similar: mărar, lînă, perie
Gheară = barbut
Ginit = văzut, observat, sesizat. Similar: bobit , bunghit , gimbit , ochit , bagă geana ,
pleoapa
Glajă = sticlă de vin. Similar: fiolă, capsulă, torpilă
Glojd = mîncare. Similar: haleală, potol
Gogoșari = chiloți. Similar: inexprimabili
Gușter = gardian, poli țist. Similar: caraliu , priponar , gabor , sticlete , curcan , caraulă,
urît
Impresii , impresar = deținut care nu se teme de cei periculo și
Jurubiță = haz. Similar: caterincă, hai, mișto
Loazbă = palmă. Similar: lopată, carabă, macaoază, scatoalcă
Mameluc = bleg. Similar: molîu , baligă, mănăstire, muhaia , nătîntoc , popleacă,
pulifrici , zdreanță
Mansardă = gură. Similar: aftă, bușon, ciocomeng ă, fermoar , mijă, ocarină, zotcă,
malaxor , muștiuc
Marafeți = bani. Similar: lovele , biștari, mălai, pitaci , arginți, boabe , mardei ,
țechini , firfirici , copeici
Marcă = deținutul cel mai temut în celul ă
Mascat = membru al for țelor de interven ție, care poart ă masca pe fa ță. Similar:
haidamac
Miserupist = indiferent. Similar: rece, fără grețuri
Mustărie = afacere cu obiecte interzise. Similar: manevră, mișculație, cioacă,
fușăraie, învîrteală, șmen, a da drumul la tramvai
Nasol = urît; cuvînt inspirat de deforma ția nazală a cuiva
Nasulie = gafă. Similar: a călca pe bec
Oale și ulcele = bătut măr, omorît în b ătaie; Similar: îndoit , potcovit , cardit , caftit ,
troznit , mierlit , făcut zdrean ță
Os = sexul b ărbatului. Similar: țeapă, făcăleț, știulete , burghiu , rîmă, pendulă, țipar,
șiștoi, carici , rangă, flaut , cosor , ciocan , zdrîng , nodurosu’ , bîzu’ , bîzdîc ,
daravelă, piron , guvid , coadă, sabie
Pachetar = deținut vizitat, care împarte mîncarea cu ceilal ți. Similar: donator
Pastiloman = deținut care se drogheaz ă
Pisică = deținut bolnav psihic
Pișpirică = deținut neînsemnat
Pompier = celibatar. Similar: solo
Prințesa = deținută începătoare. Similar: bijoc , aprod , lacrimă, mătreață

Ștefan Bruno
50Pulan = bastonul de cauciuc al gardienilor
Radio tam-tam = deținut informator. Similar: antenă, barabanc , castor , limbă,
papagal , turnesol , țînțar, privighetoare
Răcan = deținut tînăr, aflat la prima condamnare. Similar: boboc , carantină
Rechin = deținut recidivist. Similar: cobră, reptilă
Scărmănat = act sexual. Similar: amoc , tras, a-și da în coapse , gagicăreală, tumbă,
jbanț, a se da hu ța, nuntă, îmbucare , a bate untul , călare, a cînta la drîmb ă,
zbenguit , remaiat , descîntec , răsturnat , a face plinul , a cădea la așternut , la
drum de sear ă, a lua-o , darac , frecuș
Scoabă = cuțit, pumnal. Similar: șuriu
Scoică = sexul femeii. Similar: bijboc , ghioc , mingeac , tarabă, zgaibă, muscă, bubă,
blană, fîntînă, jos, găoace, fofoloanc ă, locul sfînt , fagure , prapure , crin, omidă,
tîrtiță, pițipoancă, crăpătură, păsărică, miorița, lingurică, buză, strîmtoare ,
moluscă
Sifon = denun țător. Similar: ciripeală, cloncănit, păcură, smoală, trîmbiță, a bate
din buze , jet, a vărsa gușa, a măcăni, a vomita , caiafă, canar , țamblagiu
Smardoi = deținut descurc ăreț care are pozi ție avantajoas ă în închisoare
Specială = băutură (interzisă în pușcărie). Similar: Adio Mam ă, aghiazmă, abureală,
glicerină, ulei, drojdie , sodă, pimos , basamac , genocid , matrafox , moacă, penală,
perfuzie
Strîmb = neadev ărat; mărturie fals ă
Șestache = a pîndi
Șlongher = batistă
Șmotru = corvoad ă, muncă umilitoare, grea
Șoaptă = denunț; semnific ă turnătoria la cadre a unui eveniment din celul ă. Similar:
melodie („băiatul compune melodii mari = denun ță pe toată lumea”); cîntare,
scuipat, vîndut
Șpil = șmecherie, pont, aranjament. De origine german ă spiel =joc. Similar: clenci ,
tîlc
Ștangă = bîrfă. Similar: cotită, fitil, șperlă
Șucăr = ceartă. Similar: bal, cîră, hîră, meci , zeamă lungă
Șucăr = scandal, sup ărare. De origine arab ă șucrî
Șulfan = descurc ăreț. Similar: cu carnea b ălțată, ștampilat , pisică
Șuț = hoț de buzunare. Sinonim: manglitor , palmagiu , ciupitor , zulitor , pungaș
Tovarăș = complice. Similar: ambasador , deputat , fartițier, mărginean , secretar ,
tabadură, tirangiu , emisar , șustangiu
Tractoare = pantofi. Similar: șalupe , catalige , bărci
Țambal = pat
Țuț = excelent. Similar: țîță de mîță, brici , parfum
Țuțăr = deținut care face sevicii altora. Similar: nepot
Zăbală = a închide gura; hipic: a struni calul; semnific ă muțenia în fa ța
anchetatorului. Similar: mucles

Civilizație carceral ă
51
Folclorul
Forma cea mai înalt ă, elevată de exprimare a univers ului simbolic peniten-
ciar o reprezint ă arta, iar din cadrul ei se deta șează folclorul de pu șcărie. El ofer ă o
posibilitate în plus de a în țelege specificul vie ții carcerale. Și aceasta deoarece nu
se cantoneaz ă în specificul unei institu ții penitenciare (Rahova, Jilava etc.) ci are
caracter na țional. Datorit ă frecventelor schimburi de de ținuți de la o închisoare la
alta, folclorul penitenciar s-a generalizat în întregul sistem punitiv românesc. Mai
mult decît atît, a ie șit din grani țele țării, răspîndindu-se și în închisorile țărilor
vecine. De exemplu, refrenul „E greu, e greu, e foarte greu/ Aici unde sînt eu”
poate fi auzit și în pușcăriile din Moldova sau Ungaria. În special cîntecele
ardelene („Pleac ă trenul de recru ți/ Încărcat cu de ținuți” sau „Pu șcărie, pușcărie/
Urîtă mi-ai fost tu mie”) sînt fredonate și în centrele de deten ție din Ungaria.
Această răspîndire regional ă, est-european ă a fost facilitat ă de caracterul sim-
bolic al folclorului penitenciar. În vers uri de genul celor ci tate este condensat ă o
explicație a destinului unor categorii de oameni. Ele descriu condi ția umană claus-
trată în spatele zidurilor, într-o form ă artistică, reușind să surprindă sentimente și
atitudini specifice: nedreptatea, ura, r ăzbunarea, suferin ța, disperarea, izolarea,
dragostea, resemnarea etc.
Poezia carceral ă comport ă două dimensiuni: o coordonat ă spiritual ă
desemnînd rela ția personal ă și personalizat ă instituită între deținut și divinitate și
alta profund uman ă – a suferin ței îndurate. Acestea reprezint ă în fapt universuri
compensatorii, întregindu-se r eciproc. Colateral intervine și dimensiunea estetic ă.
„Versurile descriu spa țiul de deten ție în cîteva dimensiuni fundamentale: foamea,
frica, bătaia, frigul. Înl ăuntrul lui, condamnatul î și construie ște un univers
compensatoriu: divinul , prezent, d ătător de speran ță, martor al suferin ței, și gar-
dianul , conotat negativ, sursa priva țiunilor. La mijloc eul, suferind, abandonat.”65
Printre temele frecvent întîln ite apare motivul încarcer ării, condamnarea
nedreaptă: „Pentr-un portofel furat/ șapte ani m-au condamnat/ șapte ani și-o zi în
plus/ să n-am dreptul la recurs”66. Sentimentul nevinov ăției este asociat cu
imaginea p ăsării închise în colivie și a lanțurilor ruginite, care sugereaz ă trecerea
nemiloasă peste cel încarcerat: „ Și-am căzut la pu șcărie/ ca pas ărea, mam ă-n
colivie/ și-am căzut nevinovat, m ăi/ ca pasărea-s de sup ărat, măi/ lanțurile m-au
ruginit/ și tăticu’, mam ă, n-a venit… Șapte lanțuri și-o cătușă/ mă țineau legat de-o
ușă/ și de ușă și de pat/ c-a șa-am fost eu condamnat”.
Ideea pedepsei arbitrare și fundamental nedreapt ă întărește sentimentul de
victimizare, precum și pe cel asociat lui, de răzbunare . În cîntecele carcerale,

65 Ioana Cistelecan, Poezia carceral ă, Editura Paralela 45, Pite ști, 2000, p. 4.
66 Versurile sînt preluate din Viorel Horea Țînțaș, Tristă-i duminica zilelor mele. 100 de
cîntece de pu șcărie din Gherla , Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2001 și din articolul cu
același nume al aceluia și autor, ap ărut în Revista Administra ției Penitenciare din România ,
aprilie 2002, pp. 18-25. Iar o alt ă parte din versurile prezentate au fost culese personal în
închisorile din G ăiești, Gherla, Jilava, Rahova și Iași.

Ștefan Bruno
52deținutul cere ajutor pentru pedepsirea procurorilor: „Cînd vii, mam ă, joi la mine/
adu un pistol cu tine / un cu țit și un pistol/ s ă-l omor pe procuror”.
Gîndul răzbunării se îndreapt ă și spre cei care l-au împins pe de ținut pe
drumul pu șcăriei. Femeia este ținta urii, datorit ă trădării, părăsirii sau indiferen ței
ei: „Mă vîndu gagica mea,/ dar-ar filoxera-n ea,/ mama ei de pocnitoare/ vedea-o-
aș cu burta mare”. Scenariile r ăzbunării se justific ă prin compara ția situațiilor în
care cei doi fo ști iubiți au ajuns: „Of, of, fato, m-ai tr ădat / of, m-ai dus la furat/ of,
of, tîrfo, te omor/ of, jur pe-al meu fecior/ tu st ăteai vara la soare/ iar eu stam la
închisoare/ tu schimbai localele/ eu schimbam plantoanele/ tu purtai geac ă bufantă/
iar eu zeghea șifonată/ tu purtai blugii raia ți/ iar eu pantaloni v ărgați/ mîncai
fripturi în ora ș/ eu mîncam doar arpaca ș/ tu ciocneai paharele/ pe mine bastoanele”.
Sau, în alt ă variantă la fel de frecvent întîlnit ă, mai veche și mai melodra-
matică: „Tu comanzi sticle de bere/ eu cu lan țuri la picere/ tu comanzi sticle-
nfundate/ eu sînt condamnat la moarte… Curvo, bei și chefuiești/ la mine nu te
gîndești/ și-am jurat pe fata mea/ c ă eu cînd m-oi libera/ s ă-mi moară familia/ via ța
ta eu ți-o voi lua”.
Și în timp ce ea se distreaz ă, se recăsătorește sau profit ă de dragostea altor
bărbați, deținutului nu îi r ămîne decît masturbarea: „E u fac harta României/ pe
cearceaful pu șcăriei”.
De multe ori pu șcăriașul e surprins încercînd s ă dialogheze cu Dumnezeu ,
reproșîndu-i destinul pe care I l-a dat: „Nu știu Doamne ce-i cu mine/ ce caut la
pușcărie/ cu ce Doamne Ți-am greșit/ tare r ău m-ai pedepsit/ m-ai b ăgat la
pușcărie/ viață grea mi-ai dat Tu mie/ Doamne, r ău m-ai pedepsit/ c ă ziua mi s-a-
mplinit/ s-a-mplinit la pu șcărie/ să fiu singurel pe lume”.
În alte cîntece, i se explic ă lui Dumnezeu situa ția tristă din pușcărie:
„Doamne, libertatea mea/ e la maior la cur ea/ mi-e dor tare de-un copan/ dar nu pot
de Moș Prodan/ c ă e pe tură pîndar/ și mă arde c-un bulan”. Creatorul e invocat
uneori chiar și pentru a-l ajuta s ă gîndeasc ă liber, căci chiar tendin ța de evaziune
imaginară e reprimat ă de existen ța unor condi ții dure de deten ție: „Coboar ă,
Doamne, privirea/ Și observă Mănăstirea/ Sfîntu Petru a creat/ Lazaret, Doamne,
blindat/ Iar deasupra are plas ă/ Nici gîndul s ă nu iasă”.
Condițiile din închisoare sînt explicate lui Dumnezeu într-o form ă gravă,
menită să-i întoarcă judecata de la fapt ă la pedeaps ă: „Doamne, ce grea este via ța/
Cînd te scoli de diminea ța/ Cu sirena care sun ă/ Cu cătușele la mîn ă/ Doamne ce
grea este via ța/ Cînd pe ochi se pune cea ța/ De la lacrimi care dor/ De la becul
care-i chior… Doamne, ce grea este via ța/ Cînd îți pierzi toat ă speranța”. Multe din
cîntecele de ocn ă se adreseaz ă divinității, iar invocarea lui Dumnezeu se face
uneori la fiecare strof ă, ca o form ă de suport moral și de accentuare a sentimentelor
de părăsire, neputin ță, tristețe sau răzbunare: „Doamne, numai eu m ă zbat cu
gîndul… Doamne, sînt la pu șcărie… Doamne, a secat sufletu-n mine… Doamne,
mîncat sînt de lan țuri grele… Doamne, pu șcăria m-a mîncat/ Doamne, m ă mir,
Doamne, cum am s ă scap”.
Disperarea dusă pînă la sinucidere, ca form ă de evadare și de răzbunare
pentru via ța grea suportat ă după gratii, e cîntat ă într-unul din cele mai frecvent

Civilizație carceral ă
53întîlnite cîntece de pu șcărie, ce a circulat din 1948 și pînă în prezent în variate
forme: „Dar-ar Dumnezeu s ă dea/ să ardă baraca mea/ s ă rămînă numai parii/ s ă se-
nțepe comisarii…. S ă ardă și coridorul/ pe unde venea maiorul.”
Persistența timp de decenii a unor cîntece de pu șcărie demonstreaz ă rădăci-
nile adînci ale culturii penitenciare române ști. Dincolo de schimb ările petrecute în
sistemul punitiv în ultimii ani, spa țiul carceral genereaz ă în România un tip de
folclor ce seam ănă izbitor de mult cu cel din închisorile naziste și comuniste. Atît
deținuții, cît și cadrele care au cunoscut penitenciarele țărilor occidentale spun la
unison că folclorul institu țional a disp ărut, deținuții fredonînd șlagărele la mod ă în
lumea liber ă, și nu cîntece proprii. Condi țiile de deten ție române ști, bazate pe pri-
vațiuni numeroase, pe umilin țe frecvente și pe traiul în comun într-un spa țiu res-
trîns genereaz ă un fenomen cultural desuet, dar cu reverbera ții în cultura societ ății
libere. Manelele, cîntate pîn ă nu demult mai ales în închisori, au trecut grani țele
acestora, fiind fredonate acum de mase largi de oameni care nu au avut de-a face cu
pușcăria, dar care rezoneaz ă la versuri precum Să moară dușmanii mei.
În cîntecele de carcer ă apare tema dușmanului , aflat nu doar în afar ă, ci mai
ales înăuntrul sistemului punitiv: „S ă mă ducă în subsoluri/ și să-mi dea cu
turnesoluri/ fantele de la anchete/ pus pe ochiuri și omlete/ care m ă umplu de bor ș/
ca mațu de caltabo ș/ și care mă lasă lat/ ca pe-o zdrean ță la uscat”.
Loviturile primite în timpul anchetei sau pe durata execut ării pedepsei sînt
atît de frecvent cîntate, încît ajung s ă contureze clar un univers al violen ței. Bătăile
încasate de la masca ți sau chiar de la gardieni ori ofi țeri sînt sugestiv redate: „Ba în
șale, ba-n cotoaie/ s ă mă rupă în bătaie/ nu tu mas ă, nu tu pat/ doar WC-uri de
spălat… Te ia și te pune-n rafturi/ ca s ă mi te țină-n cafturi/ Și-n șuturi cu șpițu-n
gură/ să-ți dea borșu-n saramur ă/ să te rupi și să te-ndoi/ de parc-ai dat patru-doi/
face-le-aș o poartă-n casă/ cînd or trage la mireas ă”.
Alte versuri, în acela și registru tematic, sînt edificatoare pentru în țelegerea
genezei urii fa ță de cadre: „Luai-ar vîntu în vîltoare/ ca pe foaia de țigare/ face-le-a ș
rînza calup/ c ă m-au blătuit la zdup”. Sau, în alt ă poezie mai colorat ă: „Îndoi-le-ar
marafetu/ șancăru și sculamentu/ Seca-le-ar de zemuri coiu/ cînd le-o da în pîrg
vioiu/ Vedea- și-ar nevestele/ c ălărind ferestrele/ Ca s ă-și facă scoica plinu/ din
muștiucu lui vecinu”.
Poetul anonim arunc ă blestemul și asupra sistemului politic de tip comunist-
totalitar, ce d ă putere discre ționară gardienilor asupra de ținuților: „Ăștia cu partidul
lor/ și nu vreau s-apuc s ă mor/ înainte s ă-i văd lați/ și cu marafe ții luați”.
Unele cîntece descriu resemnarea în fața unui destin implacabil: „C ă așa ne
fuse soarta/ care puse-nt re noi poarta/ cu lac ăte și zăvoare/ și paznici cu tr ăgătoare/ ca
să crapi de foc și dor/ fără drept de vorbitor/ s ă te dea cu halimoase/ și alte vorbe
frumoase”. Amărăciunea e fredonat ă în zilele de duminic ă, atunci cînd de ținutul
constată că a rămas nevizitat în s ăptămîna care a trecut. C ățărat pe geam sau într-un
colț al celulei, î și plînge nefericirea: „Trist ă-i duminica zilelor mele/ e trist ă și-i plină
de patime grele/ Trist ă-i duminica și ziua-n care/ am fost condamnat și băgat la
răcoare”. Acestea sînt, poate, cele mai vechi strofe cunoscute din folclorul peniten-
ciar românesc, avînd o vechime de cel pu țin 150 ani, fiind întîlnite în însemn ările lui

Ștefan Bruno
54N.T. Orășanu din 1861, apoi în Cînturile de ocn ă ale lui George Astalo ș din 1948 și
în cîntecele de la Gherla culese de Viorel Horea Țînțaș în 1992.
Folclorul carceral se centreaz ă asupra mediului de deten ție, pe care-l descrie
în toate aspectele negative: loc al suferin ței („Pușcărie, pușcărie/ Urîtă mi-ai fost tu
mie/ Pe-afar` dat ă cu var/ În ăuntru chin și-amar”. Sau „Aici e frig și ger/ Mil ă de la
cin` să cer?/ Nu exist ă îndurare/ Nici surîs de fat ă mare.”), centru al disper ării („De
la vorbitor m ă-ntorc/ Disperat și numai foc/ În camer ă-ncep să plîng/ iar tovar ășii
mă rîd”. Sau „Cît am stat la pu șcărie/ Nimeni n-a venit la mine/ Nu voiau ca s ă mă
vadă/ Ca pe-un cîine de pe strad ă/ Vizită am la o lun ă/ Nimeni la mine n-a fost/
Trăiesc singur f ăr` de rost)”, spațiu al priva țiunilor („fără apă și săpun/ cum e
dreptul la comun” sau „C ă de-atîta stat la coad ă/ am făcut clăbuci la noad ă”).
Privațiunile alimentare sînt explicate într-o form ă ce nu las ă nici o îndoial ă
asupra regimului de deten ție: „Ciorba zeam ă este caldă/ doar insecte-n ea se scald ă/
varza-i de ultimul tip/ doar c-o mîn ă de nisip… Iar e bine-n pu șcărie/ pentru cel care
nu știe/ apă este cîtă vreți/ și-n găleți și pe pereți… Iar e bine-n pu șcărie/ cum e
mierla-n colivie/ pîinea de la ceai se-nmoaie/ și spinarea de b ătaie/ Iar e bine-n
pușcărie/ în celul ă-s frați o mie/ n-ai nevoie nici de bani/ timp de 20 de ani”.
Iar regimul draconic din unele închisori e atît de dur încît a ajuns s ă fie subiect
de folclor: „F ă, Doamne drumul mai lung/ la Jilava s ă n-ajung/ c ă acolo e teroare/ ne d ă
frunze de mîncare… Br ăila-i pîrnaie grea/ mi-a distrus tinere țea/ și nu pot sc ăpa de ea”.
Țigara este în închisorile din România valu ta-forte, care poate atenua duritatea
regimului. Importan ța ei este recunoscut ă și într-o serie de versuri: „Vino, mam ă, cu
mîncare/ c-aici e teroare mare/ vino, mam ă, cu țigări/ ca să am de sărbători… Voi ce
la lună zburați/ nu uitați că aveți frați/ ce fumeaz ă doar Carpa ți/ doar Carpa ți din alea
scurte/ găsite pe jos în curte… Spune, f ă, iubirea mea / ți-a rămas ceva cafea/ ori
țigări, ori ciocolat ă/ că mi-e dor de tine, fat ă… Așa-i viața o țigare/ ajungi la chi ștoc și
moare/ trăi-o-aș să-i meargă buhu/ că-ntr-o zi o s ă-și dea duhu”.
Mama deținutului este un personaj frecvent întîlnit în cîntecele
condamna ților. Ea e persoana care îl în țelege cel mai bine pe arestat, care îl poate
ierta și aduce pe calea cea bun ă. Ea este obiectul unei diviniz ări, o eroin ă ce
înfruntă greutățile ca să-și vadă fiul și să-l ajute: „Vine m ăicuța plîngînd/ Doamne
de trei zile și trei nopți/ întreba jandarmii to ți/ măi maică, măi militare/ mam ă, care-
i drumul cu c ărare/ Doamne, care duce la-nchisoare”. Ca și în Miorița, mama e o
femeie bătrînă, amărîtă și dărîmată de durere: „Într-o cas ă biată mamă/ stă retrasă
lăcrimînd/ șterge ochii cu-o n ăframă/ de durere suspinînd/ s ă-l mai vad ă pe băiat/ o
scrisoare iar ăși scoate/ recitind-o, plînge-ncet/ și vorbind cu voce joas ă/ dragul
mamei, dragul meu/ te a ștept să vii acasă/ de-o vrea bunul Dumnezeu”.
Imaginea „bietei mame” care încearc ă să-și elibereze b ăiatul cu ultimele
puteri, cerînd mil ă și îndurare de la comandant și de la Dumnezeu apare în alt ă
doină: „Doamne, dar în poart ă cine-mi sta?/ M ăi nene, șade plîngînd mama mea/
Au trăiți, Domnule comandant/ M ăi nene, cel mai ca lumea b ăiat/ Nene, b ăiatu-i la
izolare/ Mare lupt ă pe mîncare/ Maic ă, scoate-mi-l la vorbitor/ Doamne, c ă-s
bătrînă și-am să mor/ Doamne la poarta închisorilor/ f ă, Doamne, fereastra u șă/
Doamne, lan țuri, praf, cenu șă/ Dă la santinele s ă adoarmă/ Măi nene, să-mi iasă
băiatul afară”.

Civilizație carceral ă
55Mama este suportul psihologic al celor mai mul ți deținuți și doar gîndindu-se
la ea își pot recunoa ște greșelile: „Mă gîndesc la mama mea/ s ă nu pățească ceva/
c-am mai fost la închisoare/ și pe mama r ău o doare/ las ă, mamă, c-am să scap/ și
nimic n-am s ă mai fac/ am s-ascult numai de tine/ totul o s ă fie bine/ Doamne, nu
știu ce să fac/ de pu șcărie să scap/ să merg lîng ă mama mea/ c ă-i bătrînă, săraca”.
Ea este chemat ă să cunoască soarta în care i-a ajuns copilul: „Hai, mam ă, la
vorbitor/ vezi c ă-i un sergent major/ și cînd și-or deschide poarta/ o s ă vezi care mi-
e soarta… Vinde, mam ă, vaca Perla/ și mă scoate de la Gherla/ vinde, tat ă, tot ce ai/
și mă scoate din pîrnai/ c ă m-am săturat de stat/ și de-atîta a șteptat”.
Dragostea față de femeia iubit ă este cîntat ă într-una din cele mai frumoase
poezii de pu șcărie: „Și-am iubit o copili ță/ din copil ăria mea/ si-am iubit-o cum
iubește/ marinarul barca sa/ Și am prins-o într-o sear ă/ cu un alt b ăiat din sat/ c-un
cuțit ce-aveam la mine/ inima i-am despicat”. Dorul de femeia de care a fost
despărțit agraveaz ă stările de triste țe și suferință: „Iar cînd se las ă seara/ și-mi vine
dor de tine/ m ă uit la poza ta/ lacrim ă în ochi îmi vine/ pe fereastra închisorii/ eu
stau seara și privesc/ și cu ochii plini de lacrimi/ tot la tine m ă gîndesc… Asear ă m-
am culcat/ pe tine te-am visat/ st ăteai pe pieptul meu/ m ă sărutai mereu”.
Gîndurile arestatului se îndreapt ă și spre copiii l ăsați acasă, cărora le
transmite dragostea lui: „ Și puștiului te rog s ă-i zici/ că tata îl iube ște/ și că de cînd
este aici/ la el se tot gînde ște”. Alteori suspin ă pentru soarta lor: „De fiul meu nu
știu nimic/ o fi prin țări străine/ o fi un om bogat/ sau un ocna ș ca mine?”.
Suferința datorat ă condițiilor dure de munc ă din unele închisori este
parodiată într-un mod artistic, ce exploateaz ă cu pricepere omonimele: „Bun ă
dimineața, roabă/ eu sînt rob și tu ești roabă/ hai să ne-apucăm de treab ă”.
Tema eliber ării înainte de termen, a decretului de gra țiere apare în mai multe
cîntece, uneori obsesiv: „Hai decret, decret, decret/ tu nu știi de cînd te-a ștept…
Stau cu ziarele pe piept/ și aștept să dea decret/ și tot aștept de un an/ s ă se schimbe
Cod Penal/ s ă se pună în vigoare/ s ă mă scap de închisoare”. Amnistia îndelung
așteptată induce îndoiala în inima de ținutului: „Asculta ți-mă pe mine/ c ă decretul
nu mai vine”.
Departe de a muri, folclorul de pu șcărie este viu și se îmbog ățește
permanent. Teme vechi precum liberarea („Și-ntr-o bun ă zi pe sear ă/ tot o să mă
dea afară/ cu hîrtii de liberare/ cazier și baftă mare”) sau visele erotice („C-așa-i
visu de pripon/ nu dormi bine nici în somn/ c ă-mi aduce în celul ă/ fîțe moarte dup ă
sulă/ cu țîțele jucăușe/ să le strîng printre c ătușe/ și crăcane pînă-n gît/ ca s ă-mi țină
de urît”), sînt înso țite de altele mai noi, precum dezgustul fa ță de politicieni („Că
politicul te freac ă/ și îți lasă pompa seac ă… c-așa-s ăștia, tu-le rasa/ dau tunuri de
plînge masa… Și s-o prind pe Coana Dana [N ăstase – n.n.]/ și să-i dau să-i umplu
vana/ și să i-o dau îndesat/ c ă prea tare ne-a furat/ ea și cu al său bărbat/ cît au fost
tartori în stat) sau binefacerile integr ării europene („că noi cînd ne-om integra/ vom
scăpa de carcera/ ce ne-a mîncat inima”).
În pofida excentricit ății unor versuri, poezia argotic ă decripteaz ă un univers
simbolic nebulos, care se prezint ă cunoscătorilor cu temele și frustrările sale
specifice. Genul folk introdus în literatura mondial ă d e G a r c i a L o r c a și în cea

Ștefan Bruno
56română de Miron Radu Paraschivescu, î și găsește teren propice în pu șcărie,
deoarece prezint ă reacția artistic ă a unei p ărți a popula ției la autoritatea de tip
totalitar a unor institu ții. El este o replic ă literar-muzical ă dată unui program
dogmatic, ce ignor ă diferențele dintre oameni, anuleaz ă sexualitatea, reprim ă
arbitrar și întreține forțat anormalitatea. De aceea folclorul penitenciar este unul
anarhist, rebel, cultivînd poetica subversiunii. Iar reac ția autorit ăților față de el
variază de la ignorare la dispre ț. Tratat ca o form ă a „subculturii carcerale” (termen
introdus în circula ție de Gresham M. Sykes67), este perceput ca o modalitate de
justificare a comportamentelor unor delincven ți irecuperabili. Chiar dac ă la ei se
întîlnesc mai frecvent zvîcniri poetice și muzicale („Pentru c ă orice țigan e
muzicant”, dup ă cum explic ă directorul unui mare penitenciar) decît la cadre
(„Căci rigoarea profesional ă nu poate fi cîntat ă în versuri”), cultura lor se sprijin ă
pe concepte total gre șite despre lume și viață, căci normalizeaz ă delațiunea sau, și
mai grav, crima („S ă știi, fă, că te omor/ cînd te prind în dormitor”).
Folclorul carceral între ține ficțiunile adolescen ței, cultivă universul reveriilor
infantile, valorizînd riscul și nesupunerea, precum și speranța devierii destinului
îndată după eliberare. Fa ță de folclorul lumii libere, joac ă același rol ca jazz-ul fa ță
de muzica simfonic ă: o formă de exprimare a spiritualit ății unor grupuri marginale,
ce valorizeaz ă acele lucruri pe care grupurile dominante, la un moment dat, într-o
societate le interzic o dat ă cu arestarea, adic ă libertatea, dragostea, bun ăstarea.
Tratarea folclorului penitenciar ca o form ă a folclorului organiza țional – așa
cum este, de pild ă, folclorul militar – ar putea elimina explica țiile cu tent ă peiorativ ă
și l-ar impune în con știința lumii libere mai rapid. Între cîntecele carcerale și cele de
cătănie există multe similitudini, atît în ceea ce prive ște conținutul, tematica
(liberarea, iubirea, via ța din cazarm ă, abuzurile etc.), cît mai ales în ceea ce prive ște
evoluția de la ignorare la mini malizare, apoi la acceptare, difuzare în lumea liber ă și
pînă la crearea de festivaluri na ționale ale cîntecelor de c ătănie. Din acest punct de
vedere, cînturile de ocn ă se află cu cîțiva pași în urma evolu ției sociale – comparativ
cu suratele lor militare –, iar viitorul lor este previzibil: pîn ă la dispari ția lor (ce se va
petrece atunci cînd vor dispare condi țiile care le-au creat), vor avea parte de o
recunoaștere oficial ă, probabil de o glorificare, se vor înregistra și difuza în medii cît
mai largi și vor fi incluse în spectacolele na ționale de folclor. Succesul manelelor
pare a confirma aceast ă ipoteză.
Ritualurile
Simbolurile penitenciare constituie primele mijloace prin care lumea din
interiorul zidurilor devine inteligibil ă, permițîndu-ne s ă traducem semnele pe care
le observăm. Probabil cel mai pregnant aspect al acestui proces de simbolizare este
calitatea ce i se confer ă, aceea de a func ționa irepro șabil. În general, oamenii nu î și
dau seama c ă ei sînt cei care confer ă lumii propria versiune simbolic construit ă.

67 Gresham M. Sykes, The Society of Captives: A St udy of a Maximum Security
Institution , Princeton University Press, Princeton, 1958.

Civilizație carceral ă
57Prin intermediul simbolurilor, se faciliteaz ă cunoașterea și înțelegerea pu șcăriei în
diversitatea ei, oamenii fiind cei care produc noile simboluri și le transform ă pe
cele vechi. Prin simbolism ne d ăm seama cine e puternic și cine e slab, iar prin
manipularea simbolurilor cei slabi î și întăresc autoritatea, impunîndu- și ideile și
făcînd mai suportabil ă autoritatea celor de la putere.
Simbolurile determin ă acțiunile sociale și definesc sentimentul de identitate
al individului. Ele înlesnesc în țelegerea proceselor care se petrec în penitenciare, și
se manifest ă, în mare m ăsură, sub forme simbolice. Multe din cele mai puternice
simboluri au calit ăți palpabile, ceea ce face mai u șoară tratarea lor ca obiecte.
Zidurile pot fi atinse, cîntecele pot fi ascultate, îmbr ăcămintea și tunsoarea pot fi
privite, hrana poate fi gustat ă, gesturile pot fi observate ș.a.m.d.
Simbolurile nu pot fi studiate corespunz ător prin metode cantitative și nici
prin sondaje sau teste psihologice. Nefiind cuantificabile, ele scap ă deseori
analizelor. Dar în acela și timp, nici o organiza ție nu poate exista f ără un ansamblu
de reprezent ări simbolice, iar orice analiz ă sociologic ă este săracă fără abordarea
acestora, c ăci prin intermediul lor rela țiile dintre indivizi și organiza ții capătă un
caracter obiectual.
Dacă simbolurile reprezint ă prima form ă de manifestare a culturii unei
instituții, ritualurile reprezint ă cel de-al doilea sine qua non .
Antropologii definesc ritualul ca pe o activitate repetitiv ă, standardizat ă din
punct de vedere cultural, cu un cara cter primordial simbolic, efectuat ă în scopul
influențării acțiunilor umane (sau cel pu țin permițîndu-le să înțeleagă mai bine locul
lor în lume) și fiind de domeniul supranaturalului68. Pentru Durkheim, riturile sînt
„reguli de conduit ă care îl înva ță pe om cum s ă se comporte în prezen ța obiectelor
sacre”69. Importan ța ritualurilor nu const ă în crearea unei modalit ăți de apropiere de
ființele supranaturale, ci în crearea unor modalit ăți de exprimare a dependen ței
sociale a oamenilor.
Ritualul poate fi definit ca „un comportament simbolic repetitiv și standardi-
zat din punct de vedere social”70 și reprezint ă o component ă evidentă a vieții
carcerale. Autorit ățile și deținuții încearc ă să-și sporeasc ă prestigiul cu ajutorul
ritualurilor. Ei se folosesc de ritualuri pentru a- și promova politica sau interesele în
interiorul penitenciarelor. Prin participarea la rituri, se identific ă mai ușor cu o
anumită viziune despre lume și despre pedeaps ă, ce poate fi perceput ă prin
reprezentări simbolice. Prin intermediul ritualurilor putem în țelege ce se întîmpl ă
în penitenciare, fiindc ă acestea reprezint ă o lume ce trebuie simplificat ă în mod
drastic, dac ă vrem să o înțelegem.
Cadrele folosesc ritualurile pentru a- și legitima autoritatea, iar de ținuții
ripostează prin rituri de delegitimare. Cei mai mul ți văd ritualul ca pe un soi de
înfrumuse țare a „adev ăratelor” activit ăți din penitenciar.

68 Raymond Firth, Elements of Social Organisation , Watts, Londra, 1951.
69 Émile Durkheim, Formele elementare ale vie ții religioase , Editura Polirom, Ia și, 1995.
70 David I. Kertzer, Ritual, politic ă și putere , Editura Univers, Bucure ști, 2002, p. 22

Ștefan Bruno
58După David I. Kertzer71, ritualurile se caracterizeaz ă prin cîteva elemente
importante. Formalismul este una din primele caracteristici ale ritualului. El respect ă
secvențe standardizate și extrem de rafinate și nu întîmpl ător e pus în scen ă în locuri
speciale și la date care au un în țeles simbolic aparte. Istoricitatea este altă caracteris-
tică a ritualului care face s ă înțelegem lumea unde tr ăim prin raportare, a prezentului
la trecut și a trecutului la prezent. „Impunînd modele subtile, dar statornice, ritualul
conecteaz ă trecutul, viitorul și prezentul, abrogînd timpul și istoria”72.
Ritualul are o matrice social ă, impunîndu-se gra ție condițiilor sociale în care
oamenii tr ăiesc.
Ritualul se adreseaz ă emoțiilor, și nu rațiunii. El ne afecteaz ă simțurile
pentru a ne oferi o logic ă a realității.
Dramatismul este o altă caracteristic ă. Fiecare om inventeaz ă mici drame, al
căror personaj principal este. Ritualul ofer ă oamenilor șansa de a participa la astfel
de drame și de a se observa interpretînd anumite roluri.
Simbolismul constituie substan ța ritualului.
Condensarea se referă la calitatea simbolurilor individuale de a unifica și
reprezenta o diversitate de conota ții.
Plurivocitatea reprezint ă varietatea conota țiilor conferite fiec ărui simbol.
Același simbol poate fi în țeles de oameni diferi ți în feluri diferite.
Ambiguitatea arată că simbolul nu are o conota ție exclusiv ă.
Conservatorismul arată că formele de ritual tind s ă se schimbe mult mai lent
decît alte forme de cultur ă.
Cu toate c ă sîntem înr ădăcinați în lumea material ă și influențați de forțe fizice,
le percepem și le evaluăm printr-un mecanism de simboluri. Comunic ăm prin simbo-
luri, iar una din modalit ățile de comunicare simbolic ă e ritualul. „Ritualurile sociale
creează o realitate care nu ar avea nici un sens f ără ele. Pentru c ă este foarte posibil
să știi ceva și pe urmă să descoperi cuvintele care s ă exprime acel ceva. Dar este
imposibil s ă avem rela ții sociale f ără evenimente de ordin simbolic.”73
Unul din cele mai importante aspecte al e ritualurilor carcerale este de a-i
familiariza pe noii membri cu valorile și tradițiile ce constituie cultura penitenciar ă.
Durkheim spunea c ă, prin ritual, oamenii proiecteaz ă într-un plan cosmologic ordinea
seculară și social-politic ă în care tr ăiesc. Prin intermediul ritualului, oamenii dau
valoare de simbol „sistemului de rela ții sociale «corecte» dintre indivizi și grupuri”.
Peste tot în lume oamenii au tendin ța de a sacraliza climatul social-politic în care tr ă-
iesc, pentru a reduce rolul arbi trariului în gestiunea organiza țiilor. Oricît de crunt ă le-ar
fi soarta, de ținuții rămîn supuși, adaptîndu-se arhetipurilor74 tradiționale ale vie ții de zi

71 Ibidem , pp. 22-25.
72 Barbara Myerhoff, Secular Ritual , Van Gorcum, Assen, 1977.
73 Antonio Gramsci, Texte filozofice alese , Editura Politic ă, București, 1979.
74 Pentru Carl Gustav Jung, arhetipul este o figur ă fundamental ă și primordial ă a imaginarului,
pe care individul o descoper ă în procesul de con știentizare a locului s ău în univers. El este
element al unei structuri a incon știentului colectiv, model ordonat și ordonator adînd înscris în
înconștient și dotat cu un dinamism constitutiv. Arhetipul este o schem ă, formă sau matrice

Civilizație carceral ă
59cu zi din penitenciar, cu credin ța că acele arhetipuri sînt inevitabile. Cei mai mul ți ac-
ceptă convențiile carcerale fiindc ă ele sînt singurele realit ăți posibile pe care le cunosc.
„Fiecare institu ție are o mitologie pr oprie, care-i explic ă originea, îi define ște
identitatea, îi justific ă activitățile și îi afirmă superioritatea. Miturile îi fac pe oameni
să reacționeze pozitiv la simbolurile vehiculate de liderii lor. Miturile promoveaz ă
statu quo -ul în vremuri de stabilitate și cartografiaz ă schimbările în vremuri de
restriște. Atunci cînd discursul unui individ e vitregit de limbajul mitologic și de lait-
motivele mitologice, ceea ce r ămîne nu are mult ă substanță. În practic ă, ritualul
deține un rol fundamental în propagare a miturilor. Simbolurile ce puncteaz ă sem-
nificativ derularea ritualului constituie premisele pentru în țelegerea vie ții sociale și,
totodată, determin ă atitudinea publicului fa ță de diverse personaje care populeaz ă
scena public ă.”75 Fiind non-verbale, ritu alurile nu au antonim. De aceea conduc la
armonizarea voin țelor fără să provoace reac ții recalcitrante. Ritualurile au rolul de a
integra activit ățile cotidiene într-un plan superior, ce ține de politica și valorile
organizației. Una dintre func țiile ritualului const ă în a produce solidaritate chiar în
absența oricăror convingeri comune.
Ajunși la cheremul semenilor lor, de ținuții simt nevoia de a se alina, sperînd
că în închisoare pot g ăsi și înțelegere sau dreptate. În virtutea acestui fapt, particip ă
la ritualuri de comuniune social ă, care exprim ă tendințe intime de solidaritate
socială. După Durkheim „nici o societ ate nu poate exista dac ă nu simte nevoia de a
afirma și reafirma, la intervale regulate, sentimentele și ideile colective ce consti-
tuie unitatea și personalitatea acesteia. Aceast ă reconstituire moral ă nu poate fi rea-
lizată decît pe calea reuniunilor, ședințelor și mitingurilor în cadrul c ărora indivizii,
fiind solidari unii cu ceilal ți, își reafirmă în comun sentimentele comune; ca rezul-
tat, avem de-a face cu ceremonii car e nu se deosebesc de ceremoniile religioase
obișnuite, fie ca gen de obiectiv, adic ă rezultatul ob ținut, fie prin procedura aleas ă
în vederea ob ținerii unui astfel de rezultat”76.
Ritualul nu reflect ă toate aspectele unei institu ții, doar pe acelea care îi
caracterizeaz ă pe toți membrii s ăi. Fiind o simplificare și stereotipizare a unor sim-
boluri, ritualul nu reflect ă realitatea, ci o deformeaz ă și o recreeaz ă.
Regulamentele penitenciare pot fi privite ca un totem, datorit ă procesului de
fetișizare a lor. Fiecare se aga ță de ele, pentru c ă reprezint ă instrumentul care poate
pune ordine în institu ție și controla anarhia.
Ernst Cassirer spunea c ă persoana care particip ă la ritual tr ăiește o emoție, nu
un gînd. În timp ce crezurile se schimb ă, ritualurile persist ă. După Durkheim, „ritua-
lul este un mijloc prin care ne exprim ăm dependen ța socială; valoroase în ritual sînt
implicarea emo țională și participarea noastr ă în comun nu explica țiile pe care le d ăm
acestor rituri”. Aceast ă solidaritate în lipsa unui consens este dat ă de ambiguitatea
simbolurilor utilizate. „Simbolurile sî nt «recuzita» ritualului, ele dau na ștere unor
sentimente comune de simpatie și identitate. Prin recuzit ă înțelegem acele elemente

transistoric ă și atemporal ă, al cărei rol este de a lumina o constela ție de semnifica ții latente și
dinamizante existente în via ța socială. Vezi C.G. Jung, op. cit.
75 David I. Kertzer, op. cit , p. 26.
76 Émile Durkheim, Formele elementare ale vie ții religioase , ed. cit.

Ștefan Bruno
60simbolice precum sloganul, cîntecele, încuraj ările, gesturile expresive, uniformele
etc. Deoarece aceste simboluri cap ătă o semnifica ție sentimental ă care simbolizeaz ă
sentimente nutrite în comun fa ță de institu ție, recurgerea constant ă la ele asigur ă o
retrăire comun ă și o reafirmare a acestor sentimente reciproce”77.
Persuasiv în ritual este felul în care descurajeaz ă gîndirea critic ă. Ceea ce
este exprimat este și adevărat, fiindc ă, prin formalizarea limbajului, ritul a devenit
singura alternativ ă.
Directorul penitenciarului este, f ără îndoială, cel mai mare actor de ritual și
cel mai priceput manipulator de simboluri. Îns ă el nu le controleaz ă în întregime,
deoarece acestea au un bagaj de conota ții și un trecut emo țional. Unele conota ții nu
pot fi create prin decrete.
Informațiile pe care le primim di n mediu sînt procesate gra ție unor sisteme
preexistente de cunoa ștere schematizat ă și abstractizat ă, sisteme cunoscute sub nu-
mele de stereotipii sau scheme, adic ă sisteme simbolice abstracte care ne structureaz ă
cunoașterea lumii sociale. Ele direc ționează atenția spre informa ții relevante, ghi-
dează interpretarea și evaluarea, propun inferen țe atunci cînd informa ția este
ambiguă sau deficitar ă și faciliteaz ă memoria. Prin procesul de categorizare a
experienței, alocăm un înțeles definitoriu evenimentelor din lumea înconjur ătoare.
Stereotipiile sînt scheme simplificate prin ca re sînt atribuite caracteristici favorabile
sau defavorabile tuturor persoanelor sau obi ectelor din mediu. Aceste scheme se
cristalizeaz ă cu ajutorul unor cuvinte ce con țin o anumit ă încărcătură semantic ă:
țiganul, comandantul, masca ții, jetul, carcera etc. În aceste persoane sau obiecte se
focalizeaz ă o reprezentare puternic ă, ce provoac ă imediat anumite atitudini sau
dispoziții psihologice. Prin stereotipii, individul se confund ă cu grupul din care face
parte, iar to ți membrii unei colectivit ăți par identici, nediferen țiați unii de al ții. „Un
stereotip social exist ă atunci cînd mai mul ți membri ai unui grup accentueaz ă
diferențele existente între membrii grupului lor și membrii altui grup.”78 În acest
sens, ritualurile au rolul de a produ ce rapid departajarea dintre cele dou ă grupuri
existente în penitenciare: cadre și deținuți. Stereotipurile sînt deci mecanisme
proiective, de oarece permit indivizilor s ă-și exprime tendin țele inconștiente.
Relațiile de putere sînt înv ăluite într-o mantie simbolic ă mistificatoare, impus ă
de existen ța ierarhiei. Cu cît inegalitatea spore ște într-o institu ție care are idei egalita-
riste, cu atît este mai r ăspîndită mistificarea. Prin mistificare – reprezentarea
simbolică a ordinii politice într-o manier ă care difer ă de relațiile de putere reale din
cadrul unei organiza ții – se legitimeaz ă inegalitatea și sînt încurajate tot felul de
reprezentări ale ordinii politice. „Mistifica rea este un produs al structuraliz ării sociale
a realității. Prin ea are loc o «destructuralizarea social ă a realității» și «o structura-
lizare social ă a ignoran ței», încurajate de cei de la putere pentru a-i împiedica pe
oameni să-și dea seama de rolul dependent pe care îl joac ă, deși într-un anume sens
ei chiar vor s ă-l joace.”79

77 David I. Kertzer, op. cit , p. 29.
78 Willem Doise, Jean-Claude Deschamp, Gabriel Mugny, Psihologie social ă experimen-
tală, Editura Polirom, Ia și, 1996, p. 26.
79 James D. Shaughnessy, The Roots of Ritual , Eredmans, Grand Rapids, Michigan, 1973, p. 47.

Civilizație carceral ă
61Cei ce ob țin puterea o institu ționalizeaz ă pentru a o face mai pu țin vulnerabil ă
la atacurile rivalilor; ei î și depun puterea în „banca ritual ului”. Aceasta se face prin
ritualizarea treptat ă a modului de comunicare. Cu cît procesul ritualiz ării continu ă, cu
atît mai pu țin comunicarea apare drept crea ția celui ce informeaz ă și pare să fie
repetarea unui set de roluri distribuite de func ția ce pare s ă-l dețină pe el. Astfel,
realitatea e r ăsturnată și creația deținătorului de putere pare s ă-l fi creat pe el.
Una din tr ăsăturile distincte ale ritualului este abilitatea de a armoniza
simboluri contradictorii, în timp ce diminueaz ă percepția de incongruitate.
Oamenii î și formeaz ă imaginea de sine prin identificare simbolic ă în grupurile
unde trăiesc. Prin simboluri, indivi dul este integrat în grup și tratat ca membru
privilegiat. De aceea acceptarea într-un grup se face printr-un ritual de ini țiere, de re-
crutare , numit deseori botez . Scopul major al acestui ritu al este de a-i modifica
definiția individului despre el însu și față de aceea avut ă anterior, cu prilejul altor
roluri și loialități. Cu cît este mai mare tranzi ția spre noul rol, cu atît sînt mai
elaborate aceste rituri80. Complementare sînt ritualurile de purificare și poluare, un
sistem de tabu-uri și practici rituale care îi deosebesc pe membri de restul lumii. „În
ritualurile de ini țiere, omului i se confer ă un alt nume, fiindc ă ceea ce prime ște prin
ritual e un nou eu.”81 De regul ă, porecla. Ritualul creeaz ă roluri sociale. Ele sînt și
ritualuri de de-învestire . Individului îi sînt luate, în cadrul unui ceremonial,
simbolurile autorit ății pe care a de ținut-o.
Legăturile de dependen ță față de lumea liber ă sînt permanent reînnoite prin
ritualurile vizitelor oficialit ăților. Meticulozitatea organiz ării acestor vizite simbo-
lizează identificarea autorit ăților cu cei de la putere. Ele arat ă că penitenciarele nu
sînt chiar la marginea lumii, c ă de ele se ține cont, c ă există o putere care le regle-
mentează viața. Aceste ritualuri au și rolul de a-i impresiona pe vizitatori. În acela și
timp, ele exprim ă continuitatea autorit ății, în ciuda schimb ărilor de personal.
Ritualurile de legitimitate sînt înso țite de ritualuri de obedien ță. Apar îns ă, în re-
plică, și ritualuri de rebeliune . Ele servesc la adîncirea inegalit ăților de putere. „Prin
acest ritual, indivizi i sînt capabili s ă-și ventileze resentimentele determinate de rolul in-
ferior ocupat în societate, iar pentru c ă fac acest lucru îi permit sistemului s ă dureze.” 82
Mitingurile de protest constituie unul din cele mai eficace mijloace de
demonstrare a solidarit ății. Ele nu numai c ă întăresc comunicarea cu autorit ățile,
dar reîntăresc solidaritatea și amplific ă opoziția față de cadre. Sînt organizate în
locuri simbolice: în fa ța sediului administrativ, sub geamul directorului. E vorba de
o capturare simbolic ă a unui spa țiu. Au loc înl ănțuiri de constela ții simbolice de
mare încărcătură: sloganurile sînt atent alese, ținuta e semnificativ ă etc.
Riturile contestatare sînt frecvent interpretate ca o form ă de perpetuare a armo-
niei sistemului. Ele reprezint ă supapele de siguran ță care îngăduie manifestarea opo-
ziției, dar fără consecințe nefaste, p ăstrîndu-se intacte sistemul și liderii acestuia.

80 Arnold van Gennep, Riturile de trecere , Editura Polirom, Ia și, 2000.
81 Ernst Cassirer, „Filosofia formelor si mbolice” (1955), în G.G. Constandache, Introducere
în filosofia contemporan ă. Texte și comentarii , Editura Politehnic ă, București, 1990.
82 Max Gluckman, Essays on the Rituals of Social Relations , Manchester University Press,
Manchester, 1962.

Ștefan Bruno
62Cei care și-au dezvoltat mijloace rituale de controlare a conflictelor și-au creat
un avantaj competitiv asupra acelora care nu de țin un astfel de mecanism de control.
Konrad Lorenz spunea c ă „toate mijloacele care asigur ă comnicarea neechivoc ă sînt
folosite identic în manifest ările de ritualizare. Mimica exagerat ă, repetiția redundant ă
și intensitatea caracteristic ă se eviden țiază în majoritatea ceremoniilor umane. Acce-
lerarea măsurată, frecvența și amplitudinea constituie simptomele care caracterizeaz ă
comportamentul ceremonial… Explozia de form ă și culoare, toat ă pompa și spectacu-
lozitatea sînt perfec ționate de-a lungul istoriei cultu rii în scopul atingerii acelora și
obiective”83.
Jocurile de fotbal dintre cadre și deținuți simbolizeaz ă dominația autorității,
iar a reuși să-ți învingi „st ăoînii” se traduce, în plan simbolic prin posibilitatea
eliberării de opresori.
Din momentul în care au ap ărut ostilitățile, au fost create și ritualurile care s ă
le exprime. Ele îmbrac ă forme diferite de manifestare, reu șind uneori s ă limiteze
agresiunea fizic ă prin recurgerea la forme simbolice de beligeran ță. Multe rituri
sînt organizate doar de o singur ă tabără, proferînd inferioritatea moral ă a celorlal ți
și glorificînd superioritatea participan ților. Importan ța lor este una psihologic ă:
reduc nivelul de anxietate și le dau impresia, mult mai s ănătoasă, că au totuși cît de
cît un control asupra vie ții lor. „Exerci ții de alinare a con științei, ele asigur ă un fel
de anestezie social ă celor pe care îi influen țează”84.
În cazul lu ării de ostatici din rîndul cadrelor, printr-un proces de transformare
simbolică, însuși guvernul a devine ostatic. De ținuții nu-și pun speran ță în privința rea-
lizării unui dialog cu publicul; ei sper ă doar să atragă atenția de moment a lui, cu ajuto-
rul unor ac țiuni dramatice, bazate pe un simbolism complex. Adopt ă simbolurile justi-
ției de stat, îns ă cu un sens inversat, ar ătînd că și arestarea lor, este, de fapt tot o r ăpire.
Oamenii se simt oprima ți de forța covîrșitoare a autorit ăților atunci cînd nu
dispun de un mecanism de organizare. Absen ța unei organiz ări și inferioritatea sînt
deseori înrudite. Cadrele încearc ă să prevină apariția oricăror forme de organizare
pentru a-și menține controlul asupra de ținuților, iar domina ția lor trebuie s ă fie în
mod constant recreat ă. Nici un om nu poate argumenta în genunchi. Acela și
sentiment care îl men ține în aceast ă atitudine fizic ă îl va men ține într-o atitudine
mentală echivalent ă.
În Veneția renascentist ă, oficialitățile țineau un registru – Libro Cerimoniale –
unde consemnau care ceremonie anume a a vut loc pentru care demnitar anume,
pentru ca, în viitor, oaspe ții să fie primiți cu ritualul cuvenit fiec ăruia. Ei erau interesa ți
nu doar de impresionarea str ăinilor, ci și de propria pozi ționare în cadrul ritualului.
Pentru Bronislaw Malinowski, „cu cît natura este mai mult în țeleasă, cu atît
ritualul este mai pu țin necesar; oamenii înlocuiesc o mare parte a magiei cu știința.
Valoarea riturilor rezid ă în atracția exercitat ă asupra ignorantului, care nu este în
stare să-și dezvolte pe deplin facult ățile critice… F ără credință nu există rit”85.

83 Konrad Lorenz, Cele opt p ăcate capitale ale omenirii civilizate , Editura Humanitas,
București, 1996, p. 24.
84 David I. Kertzer, op. cit , p. 148.
85 Bronislaw Malinowsky, Magic, Science and Religion , Free Press, Glen coe, 1945, p. 14.

Civilizație carceral ă
63
Ritualurile de ini țiere
Prima impresie marcant ă pentru un individ care sose ște întîia oar ă în peni-
tenciar e contrastul puternic între realitatea deten ției și ideile pe care le avea înainte
despre așa ceva: o experien ță interesant ă și inedită, posibilitatea de a reflecta în
liniște asupra vie ții de pînă atunci și asupra viitorului, singur ătatea necesar ă pentru
clarificarea min ții etc. Îns ă încă de la intrare are loc o c ădere psihic ă și morală.
Arhitectura opresant ă, încăperile standardizate reprezentînd antiteza comfortului,
gratiile de la geamuri, diferen ța enormă între clădirea cadrelor și cea a de ținuților,
gardul înalt, înt ărit cu sîrm ă ghimpată și păzit de poli țiști înarmați, răceala cadrelor,
ținuta degradant ă a celorlal ți arestați, hainele lor uzate, rupte, murdare, mirosind
puternic a transpira ție, prea mari sau mult prea mici pentru statura lor, dîndu-le un
aspect jalnic, înc ălțămintea scîlciat ă, tunsoarea de cele mai multe ori aproape zero,
accentuînd parc ă și mai mult ideea c ă ei sînt altfel decît oamenii obi șnuiți, palmele
murdare, înnegrite, unsuroase, pline de b ătături, vrînd parc ă să spună că în închisoare
munca nu-i o joac ă, ci se aplic ă la maximum posibil, disciplina sever ă, depersona-
lizată, militarizat ă pînă la absurd, ce-i oblig ă pe aresta ți să se adune în plutoane și să
meargă în caden ță, bătînd asfaltul din curtea penitenciarului și ocolind-o inutil de
zeci de ori – toate acestea, observate în primele clipe la intrarea în institu ție, înlătură
oricărui nou venit ideea c ă în pușcărie poate s ă-și păstreze elementele de normalitate
ale comportamentului. În tr-un asemenea mediu – și intuind c ă lucrurile stau și mai
rău decît a v ăzut la început – sentimentul de autoap ărare al individului se înt ărește,
fixat pe instinctul de conservare și stimulat de dorin ța de a rezista mai u șor și cu mai
puține pierderi pe durata deten ției.
Intrarea unui individ pentru prima dat ă într-un penitenciar produce un șoc
foarte puternic, deoarece are loc o deposedare radical ă de vechile roluri, de identi-
tățile sale sociale. Experien ța carceral ă include confruntarea cu dezordinea, de și
închisoarea se define ște prin contribu ția sa la men ținerea ordinii sociale. Prin
înjosirile, degrad ările, umilirile și pîngăririle eului – procese care definesc ritualul
botezului –, se produce o distrugere a demnit ății umane și a capacit ății de apărare a
interiorității individului. Din aceast ă perspectiv ă, putem vorbi de o politic ă de
apartheid spa țio-temporal.
Ritualurile de ini țiere sînt în mod necesar degradante: deposedarea de
obiectele personale, pierderea unor drepturi civile (cum ar fi dreptul de a dispune de bani, de a completa cecuri, de a vota, de a adopta, de a cump ăra și vinde mobi-
lier și bunuri de valoare mare etc.)
86, vizita medical ă obligatorie, contactul cu
directorul și înmînarea cazarmamentului o dat ă cu instructajul privitor la „regulile
casei” și desemnarea unor spa ții personale ori a unor roluri institu ționale, toate sînt
procese prin care trec atît de ținuții, cît și cadrele în momentul angaj ării (cu excep ția

86 Proces pe care Erving Goffman îl definea prin conceptul de „moarte civil ă”, în Aziluri.
Eseuri despre situa ția socială a pacien ților psihiatrici și a altor categorii de persoane
instituționalizate , op. cit. , p. 25.

Ștefan Bruno
64privării de unele drepturi civile). Acesta este un tratament de mas ă, impersonal,
care are rolul de a integra noul „client” în rutina func ționării carcerale.
În cazul femeilor de ținute, umilirea este și mai dificil ă. Despuierea corpului,
expunerea lui unor agresiuni reale sau sim bolice, tratarea lor ca obiect, palparea
brutală sau cu subîn țeles, tunderea obligatorie a podoabei capilare, urî țirea corpului
în procesul de „desp ăduchiere” și „dezinfectare”, îmbr ăcarea într-o ținută standard,
în culori ale murd ăriei (gri cu maro) și în mărimi dispropor ționate, precum și obli-
gația de a ar ăta supunere și obedien ță față de aceste tratamente de internare și față
de personalul care le efectueaz ă produc un șoc greu de suportat.
Ruptura nu înseamn ă doar separarea de familie, de prieteni, de colegi, ci și
separarea de sine, de trecutul de om liber al fiec ăruia. Atentatul la imaginea de sine
este necesar ă pentru tratarea tuturor indivizilor în acela și mod.
Deținutul nu are nici o putere asupra vie ții sale cotidiene. Nu poate alege
momentele cînd s ă mănînce, să doarmă, să se plimbe, persoanele cu care s ă împartă
aceeași cameră sau acela și pat. Dispare astfel orice autonomie, orice ini țiativă, orice
responsabilitate. „Regulile formale și informale care organizeaz ă diferitele aspecte
ale vieții sale cotidiene sînt organizate pentru infantilizarea sa, pentru regresia sa
psihologic ă. El nu poate s ă-și repare singur tele vizorul adus de acas ă (și asta dacă i se
permite un televizor, c ăci un frigider nu are voie s ă dețină), ci trebuie s ă se supun ă
formalităților administrative care impun un ritual al repara țiilor. Infantilizarea ține și
de slaba informare de care dispune. El descifreaz ă greu simbolistica penitenciar ă,
neexistînd un manual al activit ăților pe care are voie s ă le facă sau nu. Aceast ă
carență în informare între ține incertitudinea și insecuritatea. Dac ă un deținut trebuie
spitalizat, data transferului la spital nu îi va fi comunicat ă decît în ultimul moment,
pentru ca el s ă nu-și programeze și organizeze evadarea cu acea ocazie.”87
În botezul impus de autorit ăți, cea mai semnificativ ă etapă este cea de
conferire a altei identit ăți. Dacă înainte vreme, în timpul nazi știlor sau comuni ști-
lor, deținutului i se atribuia un num ăr în locul numelui, care disp ărea cu aceast ă
ocazie, în ultimii ani are loc o extindere obligatorie a numelui. El nu se mai
prezintă cu denumirea „Sînt de ținutul 11452” (considerat ă de speciali ști ca o form ă
de mutilare a eului), ci cu denumirea: „Sînt de ținutul Popescu Ion, 27 ani, con-
damnat pentru viol la 5 ani închisoare”. În acest fel, fapta i se lipe ște obligatoriu de
identitate, chiar și atunci cînd pedeapsa este contestat ă în justiție și individul este
arestat preventiv. Ceea ce surprinde în procedurile de încarcerare este c ă preven-
tivii, deci cei prezumtivi nevinova ți, sînt deținuții cei mai prost trata ți. Ei suport ă
cea mai brutal ă formă de încarcerare, primesc hainele, p ăturile și saltelele cele mai
murdare, mai rupte și mai grosolane, sînt pedepsi ți cu cea mai mare severitate
pentru cele mai m ărunte gesturi, nefiindu-le men ționate interdic ția și pedepsele
alocate, sînt tun și în formele cele mai umilitoare, desfigurîndu-li-se înf ățișarea într-
o batjocur ă fățișă, sînt îmbrînci ți, loviți, înjurați, înjosiți prin diferite procedee,
obligați să tacă sau să adopte un respect for țat, să ia diverse pozi ții umilitoare (s ă se

87 Dominique Lhuilier, Aldona Lemiszewska, Le choc carceral. Survivre en prison , Éditions
Fayard, Paris, 2001, p. 32.

Civilizație carceral ă
65tîrască pe burtă, să stea drep ți sau crăcănați la perchezi ții, să fie controla ți și în
fund, chipurile, pentru a verifica dac ă nu au ascuns acolo droguri), s ă cerșească,
prin rugăminți politicoase și insistente orice lucru m ărunt, cum ar fi o coal ă de
hîrtie pentru a scrie o cerere, un chi ștoc de țigară sau chiar un fum de la țigara altui
camarad. Acest tratament degradant la care sînt supu și arestații preventiv are rolul
de a le reduce orice form ă de apărare în procesul juridic, de a-i prezenta instan ței în
postura de infractori, de pu șcăriași. Pentru c ă, în viziunea cadrelor, orice arestat a
făcut ceva r ău de a ajuns în închisoare, iar ascunderea faptelor și căutarea chi-
chițelor juridice în vederea absolvirii pedepsei reprezint ă o jignire adus ă colegilor
polițiști care l-au arestat.
Dacă deținutul este obligat s ă se prezinte cu o identitate în care sînt inclus ă
obligatoriu fapta și pedeapsa, va fi apelat de cadre în alte modalit ăți, mai pres-
curtate, dar nu mai pu țin umilitoare: „B ăi țigane, poponarule, co țcarule, violatorule,
criminalule” etc. În acest fel, noua lui identitate, deja înjosit ă, este definitiv
degradată. Stilul intim sau cu grad redus de formalism anuleaz ă orice posibilitate
de distanțare social ă, creînd o complicitate cu cadrele, aflat ă însă în raporturi de
subordonare, de ținutul neputînd s ă le apeleze în acela și mod. De cele mai multe ori,
poreclele puse de cadre sau de colegii de celul ă sînt imediat adoptate în apelarea
individului: Piticu, Surdu, Mutu, Bau-Bau, Macumba, Grizatul, Flocea etc.
Luat în primire de un subofi țer și plimbat pe la cabinetul medical și la
laboratorul de psihologie, unde i se fac sumare controale, neurmate, de regul ă, de
nici o măsură, decît în cazuri foarte grave, el va în țelege încă de la început c ă nu va
găsi între zidurile acestei institu ții nici o apropiere sufleteasc ă. Venit în închisoare
ca urmare a unor fapte antisociale, el prezint ă serioase tulbur ări de comportament,
o moralitate grav alterat ă și un trecut înc ărcat ce-i apas ă conștiința. După atîția ani
de neînțelegere, sper ă să poată vorbi în sfîr șit, să fie ascultat, s ă fie înțeles. În
schimb, e pus s ă răspundă întrebărilor unor teste prin „da” sau „nu”, întreb ări ce
nu-i permit s ă-și descarce sufletul și să spere la un ajutor sincer și cald. Primind un
diagnostic pe care nu-l în țelege, e trimis apoi o perioad ă (ce dureaz ă, de regul ă, mai
mult de 21 de zile cît e legal) la carantin ă pentru a se acomoda cu via ța de deten ție.
Șocul e mare și aici: insomnii, plînsete, dezorientare, sl ăbire, apoi sentimentul de
victimizare, de culpabilitate, nesiguran ța și așteptarea pîn ă la intrarea în colectiv.
Destul de repede, dezam ăgirea ia locul disper ării. Părăsit de familie, jefuit de
bunurile personale de c ătre ceilalți deținuți mai vechi, obligat s ă ia contact cu
mentalități și stiluri de via ță greu de conceput înainte, va în țelege că e imposibil s ă
rămînă la distanță de partea rea a vie ții de grup.
B.N., de 18 ani, arestat pentru furt, m ărturisește88: „Cînd am intrat în camer ă,
prima oar ă au venit șmecherii și plantoanele s ă mă vadă. M-au luat la întreb ări și au
încercat să mă înjoseasc ă (să îl supună perversiunilor sexuale – n.n.). N-am vrut și au
zis că mă bat. Am țipat, am ie șit la raport și i-am spus comandantului. M-a mutat la o
altă cameră. Acolo al ți doi țigani tîrgovi șteni au încercat s ă mă spurce. Am refuzat,

88 Interviurile au fost preluate din Bruno Ștefan, Minorii în deten ție, teza de licen ță
elaborată în 1993, nepublicat ă.

Ștefan Bruno
66m-au bătut, mi-au luat hainele și m-au lăsat în pace. Comandantul nu le-a f ăcut
nimic. Noroc c ă am întîlnit un planton care-i cuno ștea pe cei din ora șul meu și a fost
pila mea. Tipul m-a ap ărat pînă s-a liberat. Dar pentru c ă mă apăra trebuia s ă-i spăl
ciorapii, s ă-i dau din mîncarea mea și din pachetele primite de acas ă”.
B.E., de 19 ani, arestat pentru furt: „La carantin ă are loc botezul. Acolo
primești de toate: b ătăi, palme, șmotru, bastîr, capace, mistrii, spagheman, spurca-
rea în gur ă sau în fund. Cine se opune lor cap ătă respect. Dar pentru asta î ți trebuie
forță. Cine pic ă de fraier a șa rămîne tot timpul în pîrnaie”.
Înțelegînd înc ă de la început c ă ajutorul cadrelor nu va veni decît prea tîrziu
sau în cazuri limit ă și că izolarea de ceilal ți este imposibil ă, convinși că vor fi
etichetați tot restul existen ței, cu sentimentul c ă vor fi dep ășiți de viață în ciuda
eforturilor pe care le vor face, personalitatea lor alunec ă treptat-treptat spre un
proces de alienare. Frustra ți de nenum ărate lipsuri, neputînd s ă-și descarce, siste-
matic și firesc, emo țiile și afectivitatea, în structura psihic ă a deținuților se produce
o autointoxica ție, exteriorizat ă prin resentimente: ur ă, invidie, dorin ță de răzbunare.
Avînd un perimetru de mi șcare foarte redus în mediu penitenciar, la ei apare
un fenomen ancestral de teritorialitate – comportamentul (individului) de ap ărare a
teritoriului propriu – care se manifest ă printr-o exagerat ă îndîrjire în ap ărarea
„spațiului personal”: locul de culcare, de alimentare, de munc ă și, de aici, printr-o
agresivitate m ărită.
Nevoiți să renunțe la o serie de obiecte de uz personal și la multe din pl ăcerile
pe care și le puteau oferi în via ța liberă (la alcool, jocuri de noroc, la o via ță sexuală
normală), impunîndu-li-se un regim de via ță sever, controla ți în toate activit ățile și
gîndurile de un aparat de securi tate bine pus la punct, vor sim ți că pedeapsa și traiul
în închisoare îi duc la degradare psihic ă. Revoltați la început, protestînd, refuzînd și
sustrăgîndu-se regimului penitenciar, vor fi adu și treptat la „normal” atît de c ătre
cadre, cît și de unii de ținuți interesați în menținerea acestei st ări de spirit.
Procedurile de internare sînt înso țite de botezul de ținuților „care fac tot ce le
stă în putere ca s ă-i arate cît mai limpede nou sositului în ce situa ție jalnică se află.
În cadrul acestui ritual de trecere, nou sositu l poate fi chemat cu apelativul «pifan»
sau «boboc», cuvinte care îi arat ă că e doar un simplu individ institu ționalizat și,
mai mult decît atît, c ă are un statut mult inferior chiar și în acest grup, aflat oricum
pe o treapt ă inferioară”89.
Botezul în celul ă are loc pentru a stabili pozi ția socială pe care de ținutul o va
ocupa în viitor. El începe de multe ori cu confesiunea noului venit, care tinde s ă-și
povesteasc ă fapta așa cum s-a petrecut ea în realitate . În ritualul botezului intervi-
ne, în acel moment, „prostirea”, fenomenul prin care un de ținut mai versat îi ofer ă
noului venit suport moral, prin reinterpre tarea faptelor lui penale într-un mod
liniștitor. Remu șcările lui sînt repede înlocuite de justific ări ale faptelor comise,
„fabricate” în penitenciar, la care individul ader ă deoarece îi ofer ă rațiuni deculpa-
bilizante. Diminuarea gradului de vinov ăție îi ușurează conștiința și îi modific ă
poziția față de pedeaps ă, pe care o apreciaz ă din ce în ce mai aspr ă.

89 Erving Goffman, op. cit. , pp. 27-28.

Civilizație carceral ă
67T.F., de 18 ani, condamnat la 4 ani pentru viol în grup: „Lucrurile nu au stat
așa cum scrie în dosar. Eram 3 tovar ăși la bar și ea se tot uita la noi. Am invitat-o la
masa noastr ă și apoi la mine acas ă să bem ceva și să ascultăm muzică… Ea s-a dat
la mine prima oar ă, apoi a vrut și cu ceilal ți. Părinții ei au obligat-o s ă spună că a
fost violat ă” (aceast ă interpretare se poate întîln i la foarte multe persoane
condamnate pentru viol – n.n.).
O.E., de 19 ani, condamnat la 4 ani pentru viol: „Mult timp am regretat fapta
comisă. Și acuma cred c ă pentru ce am f ăcut pedeapsa e prea mic ă. Dar vede ți dvs.,
noi citim aici ziare și privim zilnic la televizor și vedem c ă se fac în țară fapte mai
grave decît ale noastre. Și cînd e prins unul cu aceea și faptă ca a mea și condamnat
la o pedeaps ă mai mică, eu să nu mă revolt? Unde e dreptatea? Cei care dau bani cu
sacul la judec ători scapă mult mai ieftin și doar săracii sînt pedepsi ți”.
C.N., de 27 ani, condamnat pentru traf ic de droguri la 7 ani: „Pentru un praf
cît negru sub unghie am primit 7 ani, iar b ăiatul lui Țiriac e liber, de și, la cîte dro-
guri s-au g ăsit la el, ar trebui s ă primeasc ă peste 200 de ani. Iar Mutu se plimb ă
liber prin toat ă lumea pentru fapte mai grave decît ale mele”.
Selectarea și generalizarea unor aspecte negative din via ța cotidian ă sînt
necesare pentru „confec ționarea” unor argumente „obiec tive” în sprijinul propriului
comportament trecut, actual sau poten țial. „În acest mecanism se afl ă sursa unui mod
specific de a vedea lumea de c ătre deținuți, și anume ca fiind bazat ă pe individua-
lism, omul trebuind s ă profite de orice ocazie pentru a- și atinge scopurile, indiferent
de mijloacele folosite. Aceast ă convingere conduce la lipsa remu șcărilor pentru
faptele comise.”90
Pentru acest suport psihologi c, vital pentru a face fa ță durității vieții de
detenție, arestatul nou venit trebuie s ă plătească un preț, iar acesta se stabile ște în
funcție de pozi ția lui social ă anterioar ă. Dacă este căutat de rude și primește pachete
cu alimente sau haine, va trebui s ă le împart ă cu „șmecherul” care îi va oferi pro-
tecție. Dacă este sărac și necăutat, va trebui s ă efectueze o serie de munci înjositoare
pentru protectorul s ău: să-i spele hainele (în special chilo ții și ciorapii), s ă-i ofere din
mîncarea lui, s ă spele WC-urile în locul acestuia, s ă facă suplimentar de planton etc.
Plata are loc imediat și reprezint ă forma de acceptare a statutului de nepot.
Refuzul ei atrage imediat represalii: b ătăile, sustragerea pu ținelor bunuri r ămase în
cazul unei busculade aranjate, violul sau tentativa de viol, mutil ările sau acciden-
tările intenționate. Ele se repet ă permanent pîn ă cînd deținutul clacheaz ă și acceptă
protecția unui alt colocatar al celulei. Doar pu țini indivizi scap ă de aceste violen țe,
grație forței fizice, rela țiilor de simpatie pe care le poa te genera de la început sau
dezinteresului acordat persoanei sale de c ătre ceilalți deținuți.
Într-un mediu care anuleaz ă orice solitudine, în care spa țiul personal al celui
mai norocos de ținut se apropie de un metru p ătrat, toți participă la botezul unui nou
venit. Teama de represalii în cazul refuzului de participare creaz ă o nouă înjosire a
celorlalți, datorată faptului (adus la con știința tuturor) de a nu fi luat nici o m ăsură.

90 Gheorghe Florian, Dan Sterian și Mihai Stamatescu, Studii psihosociologice privind
mediul penitenciar , editat de M.I. și D.G.P., Bucure ști, 1987.

Ștefan Bruno
68Botezul î și atinge punctul culminant al umilin ței la duș, cînd spectacolul
batjocoririi se centreaz ă pe nuditatea arestatului, subiect al ironiilor ustur ătoare.
Această formă de pre-viol în grup e înso țită de un viol verbal (impotentule, p ăpușă
etc.), apoi de amenin țările cu lovirea peste sex sau castrarea și chiar de atingeri ale
trupului novicelui.
Botezul nu numai c ă este cunoscut de c ătre cadre, dar este și stimulat. „Înjo-
sirile sînt motivate oficial pe alte temeiuri, cum ar fi ra țiunile sanitare (legate de
curățenia latrinelor prin rota ție), responsabilitatea pentru via ță (legată de hrănirea
forțată), pregătirea pentru via ța din afară (legată de regulile privind ținuta corporal ă și
vestimentar ă), «siguran ța» (legată de regulamentele restric tive din închisori)… Dife-
ritele temeiuri pentru înjosirea eului sînt, foarte des, simple ra ționalizări, determinate
de eforturile de administrare a activit ății cotidiene a unui num ăr mare de persoane
într-un spa țiu limitat și cu cît mai pu ține resurse cheltuite.”91
Tot printr-un ritual de ini țiere trec și cadrele care se angajeaz ă în sistemul
penitenciar. Majoritatea sînt recrutate în func ție de dorin ța și rîvna de a face carier ă.
Ceea ce conteaz ă însă este obedien ța față de ordinele superiorilor. Privite din afar ă
din aceast ă perspectiv ă, ele par ni ște aparate perfect ascult ătoare și funcționînd
mecanic. „Exist ă chiar un narcisism în aceast ă obediență oarbă, întrucît, reflectîndu-
se în puterea care-i d ă ordin, el î și exaltă propria impunitate.”92 Cei care îi recruteaz ă
mizează pe lipsa de cultur ă și de instruc ție și pe nivelul social inferior din care
provin. Cadrele rasate și culte constituie o minoritate deseori ironizat ă.
Componentele psihologice esen țiale în reu șita unui botez al cadrelor sînt93:
1. capacitatea de a dezumaniza de ținutul;
2. aderarea la cruzime (neutralitatea pudorii, ororii, scîrbei, ru șinii – ca
reacții etice);
3. obediența de robot asumat ă ca virtute (el nu trebuie s ă gîndeasc ă, ci să
execute și să fie mîndru c ă face tot ce i se cere);
4. impunitatea;
5. omnipoten ța politică, psihologic ă, financiar ă;
6. asumarea unui ideal de masculinitate aspr ă;
7. existența unor umilin țe ale trecutului (în familie, în clasa social ă).
În botezul cadrelor, îndoctrinarea este deci elementul fundamental. Noilor
angajați li se inoculeaz ă ideea că deținuții sînt niște gunoaie sau rebuturi umane, a
căror nocivitate trebuie neutralizat ă. Această viziune conduce la ideea unei rela ții
de tip stăpîn-sclav. Psihologii de la organiza ția Amnesty Interna țional spun c ă la
cadre domin ă un superego combinat cu un spirit de elit ă. Antrenamentele, ritualu-
rile și jargonul specific pe care-l cultiv ă (prețiozitatea limbii, de care am vorbit într-
un capitol anterior) au rolul de a le inocula ideea c ă alcătuiesc un corp de elit ă al
societății. Accesul spre statutul de profesioni ști este dat de trecerea examenului de
înrăire, ca parte esen țială a ritualului de botez. Înr ăirea unui nou angajat se petrece

91 Erving Goffman, op. cit. , p. 51.
92 Ruxandra Cesereanu, Panopticum. Tortura politic ă în secolul XX , Editura Institutul
European, Ia și, 2001, p. 87.
93 Ibidem , p. 97.

Civilizație carceral ă
69sub supravegherea atent ă a unui cadru mai vîrstnic, care-i evalueaz ă tehnicile de
umilire înv ățate în școala de instruire sau de la superiorii s ăi direcți. Examinarea nu
trebuie realizat ă oricum, ci în cadrul unui spectacol, al unui ceremonial. Printre
tehnicile de umilire utilizate, men ționăm: ridiculizarea trupului, umilirea verbal ă
(sexuală sau religioas ă), raderea b ărbii și a părului, scuiparea de ținuților, lovirea
bine gîndit ă și proporționată, perchezi țiile fulger, interzicerea unor alimente sau
produse (Coca Cola, radioul, șahul etc.), scoaterea de ținuților pe platou în ținută
sumară în timpul iernii, ruperea hainelor, a nasturilor, interzicerea podoabelor etc.
În procesul de înr ăire, cadrele sînt înv ățate să fie prudente, s ă amenințe doar
atît cît le st ă în putere s ă înfăptuiască, să judece la rece, s ă pedepseasc ă fără să lase
urme, să se adapteze schimb ărilor politice, sociale, culturale, astfel încît s ă-și mențină
puterea pîn ă la pensie. Împrietenirea cu de ținuții este sever sanc ționată, de aceea
foarte rar ajung angaja ții să aibă relații de amici ție cu deținuții sau să-și ceară iertare.
O asemenea situa ție ar anula tot efortul îndoctrin ării și l-ar aduce pe angajat în situa-
ția de a ceda psihic. Orice fi rav sentiment de prie tenie este considerat nepotrivit cu
munca lor, iar cel ce-l practic ă va fi sanc ționat cu mutarea din angrenajul respectiv.
Cadrele care se angajeaz ă în sistemul penitenciar știu că nu au voie s ă
vorbească despre fenomenele care se petrec în timpul serviciului, nu pot da decla-
rații presei f ără autorizația conducerii, nu au voie s ă colaboreze cu alte institu ții, nu
au voie s ă dea telefoane în timpul serviciului și sînt chiar stimulate s ă-și ascundă
identitatea în fa ța cunoscu ților din lumea civil ă. Toți angajații sînt înv ățați să spună
că lucrează în mediul militar, iar pentru mai mult ă credibilitate, li se spune s ă
menționeze și unitatea militar ă UM 0xxx. Mu țenia și secretizarea obligatorie a
activităților curente duc la o ruptur ă aproape total ă a angajaților de vechii lor colegi
și prieteni din lumea liber ă. Ca o form ă de compensare, le este favorizat ă angajarea
familiei și impusă aproape obligatoriu înrudirea cu unele cadre mai vechi prin
căsătorii, botezuri, cununii. Nepotismul în administra ția penitenciar ă a fost stimulat
printr-o hot ărîre a conducerii DGP. Anulat ă la presiunea societ ății civile, ea a
rămas sub forma unei circulare, prin care se men ționa că sînt favorizate la angajare
acele persoane care au rude în interiorul sistemului. Nepotismul ca virtute e vizibil și în studiile f ăcute asupra cadrelor. Cu nedisimulat ă mîndrie se prezint ă cazul
închisorii din Gherla, unde s-a generalizat sistemul angaj ărilor din tat ă-n fiu și al
înrudirilor dintre angaja ți pînă într-acolo încît s-a ajuns ca to ți angajaț
ii să aparțină
uneia din cele 4-5 familii dominante.
Botezul unui cadru (în special al unui cadru militar, casta dominant ă în
sistem) presupune atribuirea unei noi identit ăți. Numelor li se adaug ă porecle ce
semnifică aspirația la casta unor r ăzboinici, a unei elite militare, poreclele fiind un
însemn al puterii: Cîinele, Boxerul, Cobra, Șacalul, Puma, Monseniorul, Fulgerul,
Campionul, Vipera, Rechinul, Tigrul, Vamp irul, Tarzan, Hercule etc. Toate aceste
porecle sau pseudonime atest ă o trăsătură aparte a militarului și în special a mas-
catului: gradul lui de brutalitate, m ăiestria în arta loviturilor. Astfel, Cîinele este, în
Penitenciarul Rahova, mascatul care știe să bage groaza în de ținuți numai mîrîind
și arătîndu-și dantura, Boxerul e mascatul care-l transform ă pe arestat într-un sac
de box, Monseniorul are arta schingiuir ii rafinat, vorbind politicos, dar lovind

Ștefan Bruno
70năpraznic într-un mod calculat, rece, impersonal ș.a.m.d. Masca ții doresc s ă-și
circumscrie poreclele unei serii de personaje faimoase în breasl ă; în ultimă instanță
însă, efectul e de ridicol onomastic.
„Aceste nume de r ăzboi sînt false, pentru c ă ei nu lupt ă corect împotriva
unor războinici, ci înfrunt ă și batjocoresc ni ște trupuri și minți fragilizate. În acest
fel, pretinsa cast ă militară de care apar țin e falsă, pentru c ă, în ultimă instanță, sînt
niște lași: chinuie ni ște oameni care nu au cum s ă se apere… Dup ă ce îl bat pe
deținut – dup ă «meci» –, au preten ția ca cei doi parteneri s ă se comporte ca doi
boxeri care nu trebuie s ă-și poarte ranchiun ă… Mascatul este urma șul călăului din
Antichitate și Evul Mediu.”94
Îndoctrinarea presupune o pervertire a limbajului. Gardianul spune adesea c ă
el nu pedepse ște, ci face ordine sau execut ă ordinele superiorilor. Pe de ținutul pe
care tocmai l-a b ătut de fapt l-a operat, iar pe cel pe care l-a obligat s ă-și trădeze
colegii l-a f ăcut să cînte sau s ă ciripeasc ă. Această retorică defensivă, și în același
timp, orgolioas ă ține de încercarea de legitimare a existen ței lor, prin apartenen ța la
o instituție pretins nobil ă: DGP, SRI, DIAS, SPIR, SIPA, Armat ă, Poliție etc.
Complicitatea celorlalte cadre civile – și în special a medicilor – a existat
dintotdeauna. Mengele este o porecl ă dată deseori medicilor din penitenciare, prin
analogie cu celebrul tor ționar nazist. Existen ța lor ține de o fals ă umanizare a siste-
mului. Atîta timp cît asist ă la violen țele din închisori f ără să li se opun ă,
legitimeaz ă în fapt sistemul, conferindu-i valoare „ științifică”.
Esența botezului const ă în a-l adapta pe individ la mediu, în a-l rupe radical
de lumea din care a provenit, în a-i distruge vechiul sistem de valori și a-i
demonstra c ă închisoarea este singura ordine social ă posibilă, singura de ținătoare a
adevărului pe toat ă durata șederii lui în institu ție. Botezul produce identificarea mai
rapidă cu rolul (de nepot, de sifon, de gardian, de mascat ș.a.m.d.) și reafirmă, cu
mai multă claritate, sursele de autoritate, în ciuda deselor schimb ări de personal sau
de arestați din sistem. El are rolul de a-i familiariza pe noii veni ți cu valorile și
cultura organiza ției, cu structura de rela ții informale existent ă, în care rolul
„protectorului” este hot ărîtor pentru destinul novicelui.
Botezul trebuie s ă producă o impresie puternic ă asupra noului venit în
închisoare, de a șa manieră încît el s ă contribuie la atragerea – din lumea lui de
provenien ță în interiorul zidurilor – a cît mai multor resurse materiale, financiare și
relaționale. De ținutul trebuie s ă știe că viața lui depinde de cantitatea pachetelor
primite, iar cadrele înva ță că trebuie s ă pună în slujba sistemului toate rela țiile
externe de care dispun, pentru a- și facilita cariera. De aceea botezul are rolul de a
legitima sistemul existent și pe deținătorii puterii din cadrul acestuia.
Ritualurile adaptative
O dată „botezat”, noul venit înva ță cum func ționează sistemul de sanc țiuni și
privilegii. Acesta ajut ă la reconstruc ția eului, puternic degradat în urma botezului.
Regulile casei nu mai sînt privite cu dispre ț, ignorate sau refuzate, ci cu interes

94 Ibidem , pp. 76, 81.

Civilizație carceral ă
71crescut, în vederea identific ării acelor mecanisme care îi pot facilita adaptarea.
„Privilegiile din institu țiile totale, trebuie sublinia t, nu constau în indemniza ții
speciale, în favoruri sau în valori, ci doar în absen ța privațiunilor pe care individul,
în mod normal, nu se a șteaptă să fie nevoit a le suporta. Conceptele înse și de
pedeapsă și privilegiu nu sînt croite din stofa vie ții civile.”95 Dreptul la vizit ă, legal
permis oric ărui deținut, poate fi pierdut dac ă autoritățile consider ă necesar. Dreptul
la hrană nu poate fi interzis, dar antipa tia cadrelor îl poate aduce pe de ținut în
situația de a primi mai pu țină mîncare sau hran ă de calitate mai proast ă sau chiar de
a-i fi dată în condiții umilitoare (în castroane infecte, aruncat ă pe jos, cu scuipat în
ele etc.). Iar pe de alt ă parte, cadrele știu că oricînd pot fi sanc ționate la salariu din
cauza unor plîngeri aranjate, pot fi s ărite la prime sau avans ări, pot fi retrogradate
sau mutate disciplinar pentru vini minore sau închipuite, chiar și excluse din sistem
în baza unor aliniate legale periculoase: corup ție, violență, furt etc. De aceea, unaul
dintre primele înv ățăminte este s ă-și păzească bine spatele. „Aici to ți sînt cu ochii
pe tine; fii și tu cu ochii pe toat ă lumea. S ă nu te lași surprins într-o discu ție și, mai
ales, să nu discuți combina țiile cu glas tare.”96
Într-o lume a priva țiunilor, ritualurile adaptative sînt ritualuri de exploatare a
sistemului. Celulele au locuri privilegiate și locuri de pedeaps ă, paturi ale veteranilor
și paturi ale celor pedepsi ți, dar cele mai multe sî nt paturi ce se pot cump ăra și vinde.
Există și celule ale recalcitran ților și celule ale VIP-urilor, fiecare cu dot ări specifice.
De cealalt ă parte, pentru cadre exist ă posturi călduțe, la birouri, dar și posturi în care
gardianul este permanent umilit, înjurat de de ținuți, care distrug stima de sine și sînt
sursa unui stres puternic.
În ciuda egalitarismului afirmat public de conducerea penitenciarelor, via ța
din interiorul zidurilor este foarte diversificat ă, după cum diversificate sînt și
condițiile de existen ță, care îi pun pe indivizi de condi ții egale în pozi ții inegale.
Consecința inegalit ăților este lupta pentru privilegii și evitarea sanc țiunilor. De și
pedepsele sînt uneori foarte mari, nu sînt într-atît de radicale încît s ă facă să dispară
interesul de a lupta pentru noi privilegii. Arbitrariul lor duce, în unele cazuri, la
clacare. Unele cadre p ărăsesc institu ția cînd consider ă că nu mai merit ă efortul de a
lupta pentru beneficii atît de m ărunte, pe care le-ar ob ține cu ușurință de la alt ă
slujbă din viața civilă. Deținuții nu pot îns ă părăsi prea ușor instituția. Două soluții
bîntuie uneori min țile celor care nu mai pot îndura nedrept ățile și duritatea vie ții
carcerale: sinuciderea și nebunia. „De obicei, de ținutul înțelege că nu se va sinuci-
de, dar gîndul puterii de a- și lua viața îl fortific ă. Rudă de gradul II a sinuciderii
este automutilarea, des practicat ă în sistemul punitiv. Deseori are sensul unui
protest. Nebunia este și ea o ispit ă și o formă de eliberare din supliciu (chiar o
formă de mîntuire), dar de ținutul nu poate avea certitudinea c ă va izbucni vreodat ă,
pentru că nebunia nu poate fi controlat ă și provocat ă la comand ă.”97 Au existat îns ă
și cazuri cînd de ținuții au colapsat, fie din pricina b ătăilor, fie din imposibilitatea

95 Erving Goffman, op. cit. , p. 54.
96 Octav Bozîn țan, op. cit. , p. 96.
97 Ruxandra Cesereanu, op. cit. , p. 167.

Ștefan Bruno
72de a îndura batjocura și încălcarea demnit ății umane (cazul directoarei de la
Creditbank, înnebunit ă în pușcăria din Rahova a fost intens mediatizat).
Ritualurile adaptative se tra duc prin expresia des întîlnit ă „A-ți face pușcăria
ușoară”, adică posibilitatea de a crea condi ții normale într-un mediu anormal: a
avea un pat bun, o p ătură bună, a-și bea cafeaua de diminea ță, a putea comunica
ușor cu ceilal ți deținuți și cu familia, a putea telefona oricînd, a fi tratat cu respect
de către ceilalți etc. Înțelegerea importan ței acestor ritualuri presupune descifrarea
etapelor carierei penitenciare. Din aceast ă perspectiv ă, există modalit ăți de
exploatare a sistemului specifice fiec ărei perioade petrecute în închisoare. Primele
vizează reconstruc ția unei minime demnit ăți și dispari ția sentimentului de
insuportabilitate. În fa ța abandonului familial și a ostilității celor din jur, arestatul
formuleaz ă frecvente cereri și plîngeri adresate administra ției pușcăriei: pentru
mutarea b ătăușilor din celul ă sau pentru mutarea lui în alt ă celulă, pentru ob ținerea
unor medicamente specifice și pentru continuarea tratamentului început înaintea
arestării, pentru comunicarea cu familia etc.
Toate ritualurile adapta tive au rolul de a-i ar ăta individului c ă este în
continuare st ăpînul propriei vie ți, că poate controla mediul înconjur ător, precum și
rolul de a-l imuniza în fa ța lumii sumbre din ăuntru. Ele îi readuc o preocupare
sporită față de sine, vizibil ă în utilizarea excesiv ă a unor parfumuri scumpe, a unor
haine de firm ă (pe care nu le poate folosi decît în interiorul celulei, c ăci, la ieșirea
din ea, este obligat s ă poarte uniforma specific ă), a unor țigări rafinate, a unor
cafele de calitate superioar ă etc.
Preocuparea pentru propria imagine continu ă cu fabricarea unor pove ști despre
sine cît mai impresionante: despre aven turile pe care le-a avut, despre rela țiile cu sus-
pușii vremii, despre succese, despre „adev ărata” istorie a faptei care l-a adus dup ă
gratii. De și nu sînt crezute, ceilal ți își reprimă neîncrederea (poate pentru a stimula
un comportament similar în cazul lor) și ajung să îl trateze pe colegul lor a șa cum îi
place lui s ă audă. Astfel, un individ e prezentat de ceilal ți ca „omul lui Fane
Spoitoru”, altul ca „du șmanul lui Cataram ă sau al lui Iorgovan”, altul ca victim ă a
mafioților PSD-i ști sau a escrocilor din justi ție, un altul ca „directorul Bancorex”
(deși a fost, în realitate, doar un contabil m ărunt) sau „creierul FNI”, altul ca „emi-
nența cenușie a marii lovituri de la firma X” ș.a.m.d. Fiecare tinde s ă construiasc ă o
legendă legată de persoana sa, în care a jucat rolul principal și în care un viitor m ăreț
s-a frînt din cauza unei neaten ții sau a unui complot c ăruia i-a căzut victim ă. Aceste
povești cu final trist au ro lul de a demonstra c ă persoana respectiv ă nu este o
infractoare sau c ă nu merita s ă ajungă în închisoare.
Chiar și cadrele fabric ă despre ele legende similare. În cariera lor profesional ă
dinaintea angaj ării în sistem au lucrat cu cei mai mari oameni din țară sau din
străinătate. Mascatul Vipera poveste ște oricui c ă a fost garda de corp a lui Ion Iliescu,
iar mascatul Hercule ar e o poveste impresionant ă despre cum a salvat el via ța unor
mari demnitari (ambasadori și parlamentari). Doctorul X se laud ă cu participarea la
mari congrese interna ționale și își atîrnă în cabinet pliantele înr ămate în care e
menționat numele s ău. Iar psihoaga Y relateaz ă iubirea ei cu marele Cristian Andrei
– realizatorul emisiunii tv 9595 – întrerupt ă brusc de o tîrf ă care l-a obligat s ă se
însoare cu ea.

Civilizație carceral ă
73Aceste legende trebuie s ă întărească oricui ideea c ă ei nu sînt ni ște ratați,
scursuri ale breslelor din care fac parte, c ă trecutul m ăreț demonstreaz ă că pot avea
oricînd un viitor pe m ăsură, iar prezen ța în aceast ă instituție se datoreaz ă fie unei
pauze de celebritate, fie unei provoc ări intelectuale (de și rezultatele științifice ale
unei asemenea provoc ări, concretizate în c ărți, studii sau conferin țe, sînt nule sau de
foarte slab ă calitate). Modul în care î și fac meseria în închisoare contrazice multe din
relatările elogioase despre sine, iar colegii îi discrediteaz ă pe la spate permanent
(„dacă e așa deștept, ce caut ă aici?” sau „cum de n-a fost în stare s ă-i pună un
diagnostic corect lu i Z”?). Dar aceste pove ști sînt stimulate deoarece devin sursa
unor slăbiciuni ce pot fi exploatate. O dat ă gîdilat orgoliul doctorului prin stimularea
repovestirii a mia oar ă a felului în care a f ăcut operația dificilă din anul 19xx, el va
accepta mai u șor să facă mici favoruri colegului care l-a ascultat cu un pref ăcut
interes.
În paralel cu legendele roman țate fabricate de fiecare, circul ă așadar și
informațiile negative, pe care cei mai mul ți încearcă să le ascund ă, dar care r ăzbat
fie din dosarele lor, fie din bîrfele lan sate de camarazi. Pentru unii, legendele
proprii nu au nici o valoare. Violatorilor de copii nu le este permis ă nici o scuz ă,
nici o explica ție, iar istoria violului este amplificat ă negativ pîn ă într-acolo încît
arestatul este b ătut, tăiat, furat, umilit cu orice prilej de c ătre camarazi și nici
cadrele nu se poart ă mai bine cu ei. La fel, pove știle masca ților sau unor gardieni
sînt luate peste picior, mai ales de c ătre deținuți, în prezen ța altor cadre („b ăi,
animalule!”, „tu e ști doar un mili țian prost!”, „ce crezi c ă a găsit șeful statului la o
brută ca tine?”).
Cum legendele sînt surs ă a ironiilor și agasărilor, unii î și dezvoltă mecanisme
de apărare, de evitare a confrunt ării cu agen ții stresori. Cînd povestea roman țată a
furtului e contrazis ă de un „tovar ăș” arestat pentru aceea și faptă, condamnatul va
încerca să se mute în alt ă secție decît acesta, chiar și în alt penitenciar. Iar cînd un
cadru a fost retrogradat pentru fapte de corup ție, violență sau furt, va evita compania
colegilor care cunosc bine cum s-au petrecut lucrurile și va căuta un suport social în
acele persoane care îi încurajeaz ă stima de sine.
O altă component ă a ritualurilor adaptative este compensarea. Ea se refer ă la
folosirea capacit ăților personale într-un anumit domeniu, pentru a echilibra e șecul.
Fiecare persoan ă tinde să-și caute acele elemente care s ă-l facă atît de util, încît s ă
se identifice cu ele și nu numai cu o poveste pu țin crezută. Unul descoper ă că știe
să scrie scrisori frumoase familiei, altul c ă este un bun poet sau un cînt ăreț plăcut,
un altul e cel mai bun buc ătar sau cel mai bun tîmplar, reparator tv, instalator. Din
rîndul cadrelor, unul vorbe ște frumos și e pus purt ător de cuvînt sau înso țitor al
delegațiilor oficiale, altul se pricepe la calculatoare, iar unul e cel mai bun
negociator cu de ținuții în perioada conflictelor. C ăutarea unei specializ ări aparte
(nu neapărat certificat ă de diplome și legal dobîndit ă) este o preocupare important ă
a fiecărui individ din angrenajul carceral.
„Ancorele carierei”98 se dezvolt ă prin încerc ări succesive și șanse care apar
în primele luni de la intrarea în institu ție. Pe măsură ce persoana cap ătă o identitate

98 Edgar Schein, Career dynamics , Addison-Wesley, Reading, 1978, p. 11.

Ștefan Bruno
74ocupațională mai clară, se formeaz ă percepția unui tipar distinct al talentelor, sco-
purilor, nevoilor și valorilor proprii. Dup ă Edgar Schein, exist ă 5 tipare fundamen-
tale: competen ța tehnică/funcțională (experien ța anterioar ă în exercitarea efectiv ă a
acelei munci), competen ța managerial ă (abilitatea de a coordona, de a influen ța și
de a trata cu cei de la niveluri mai înalte), siguranța (stabilitatea pe termen lung a
postului și claritatea perspectivelor de avansare), autonomia (libertatea de mi șcare
și evitarea constrîngerilor, chiar cu pre țul renunțării la alte oportunit ăți) și creati-
vitatea (dorința de a inventa ceva care s ă fie realizarea lor exclusiv ă). Așa cum
ancora împiedic ă barca să plutească în voia valurilor, ancorele carierei penitenciare
țin individul centrat pe anumite tipuri de activitate. Dac ă unii își iau din întîmplare
însărcinări incongruente, ancora carierei lor ac ționează, trăgîndu-i înapoi spre
activități mai potrivite.
Deși cei mai mul ți caută să își ancoreze cariera în activit ăți care să aibă
legături puternice cu ce vor face dup ă părăsirea pușcăriei, condi țiile privative ale
detenției produc rupturi uneori totale în tre modul în care este practicat ă meseria în
închisoare și modul în care e utilizat ă în afară. Absența materiilor prime și a pieselor
de schimb presupune c ăutarea unor substitute care devin mai importante decît
primele. Lipsa curelelor de transmisie la motoare duce la utilizarea unor cîrpe înno-
date, iar c ăutarea cîrpelor devine mai important ă decît căutarea curelelor fire ști.
Cutiile de conserve au roluri func ționale atît de neobi șnuite (din ele se pot face bibe-
louri, cuțite, ascunz ători, cărți de joc etc.), încît nasc meserii neobi șnuite, care nu au
nici o căutare pe pia ța liberă. Iar cadrele devin atît de specializate în rutina acti-
vităților curente, dominate de siguran ță și secretizarea oric ăror fapte m ărunte, încît î și
pierd abilit ățile firești de comunicare și capătă sentimentul rat ării pentru societate.
Generalizarea activit ăților mărunte și neconforme cu standa rdele profesionale înv ă-
țate în școală îi determin ă pe unii angaja ți interesa ți de profesionalizarea lor s ă
părăsească rapid institu ția, întărind astfel percep ția selecției negative a personalului.
Nefiind o institu ție ce favorizeaz ă perfecționarea membrilor s ăi în meserii
utile și atractive din punct de vedere social, închisoarea compenseaz ă prin acorda-
rea unor favoruri, unor beneficii. Acestea se ob țin gradual, pe m ăsura modific ărilor
comportamentale și a viziunilor despre pu șcărie, pedeaps ă și rolul acestora în
societate. În procesul de socializare carceral ă, etapei de înjosire și de degradare a
vechii personalit ăți îi urmeaz ă faza reconstruc ției eului, pe baza interioriz ării unui
nou set de convingeri despre lume și despre sine. Recompensele acestei interio-
rizări constau ini țial în înlăturarea nepl ăcerilor și privațiunilor, dar ajung uneori
pînă la crearea unor averi considerabile. Într-o prim ă etapă, fiecare va încerca s ă
exploateze inegalit ățile existente în folos propriu.
Pentru de ținuți, confortul este dat de averea de ținută în sacoșe. Ca și în cazul
soldaților care adun ă în valize bunurile care le definesc statutul social, aresta ții
înțeleg că umplerea saco șelor personale (cu haine, alimente, țigări) reprezint ă
garanția pentru un trai mai bun, iar modalit ățile de umplere sînt variate. „Zarurile
aruncate pe cimentul sp ălătorului nu se odihneau nici ziua, nici noaptea. Sarsanale-
le se dublau, se triplau, se înzeceau, altele f ăceau implozie pîn ă la a nu mai con ține
decît aer, ele însele fiind mizate pe o ultim ă mînă, păguboasă și aceea. Pîn ă și cîrpa

Civilizație carceral ă
75trasă de la ma șină, cu șiret la cap ăt, avea pre ț. Țigările se transformau în pîine,
conservele în tricouri și chiloți, pozele porno în salam, zah ărul în irezistibile hîrtii
de bancă, bune și ele cînd cump ărai de la gabor – alt pion al jocului – un post mai
important, o mutare din camer ă ori o internare la infirmerie. Sau de la cei mai mari,
cînd vreun raport de pedepsire se f ăcea dispărut din dosar… Cu bani po ți cumpăra
orice: băutură, mîncare, țigări, un post mai bun (zidar, zugrav, mecanic de între ți-
nere, buc ătar). Posturile fixe î ți garantau un grad ceva mai mare de libertate și
posibilitatea unor combina ții din care scoteai parale. Era o filier ă întreagă prin care
pantofii sau pulov ărele civile se transformau în alimente, acestea în țigări sau
conserve, alt ă valută forte. La rîndul lor, erau re vîndute, redevenind bani. În func ție
de suma cotizat ă, erai men ținut pe post sau aruncat pe curs ă, către alt penitenciar,
sau pe camer ă, la nefolosi ți. Prețurile creșteau în func ție de importan ța a ceea ce
voiai să faci. Ascun și în ciorapi, în chilo ți, banii circulau ca la pia ță… Cînd treci de
la foarte r ău, de la îngrozitor și cumplit la mai pu țin rău ți se pare c ă l-ai apucat pe
Dumnezeu de un picior.”99
Funcționarea unei pie țe negre, clandestine este posibili ă atît datorit ă pachetelor
primite de la familiile condamna ților, cît și bunurilor puse în circula ție de cadre.
Pentru asigurarea unui serviciu cît mai u șor, angaja ții alimenteaz ă această piață în
special cu țigări, pe care le revînd la un pre ț mai ridicat, dar pe care le și distribuie în
schimbul unor favoruri. Pia ța neagră este condus ă de „baroni”, selecta ți din rîndul
„șmecherilor”, cunoscu ți și acceptați de autorit ățile de rang inferior.
Pentru angaja ți, adaptarea la mediul penitenciar implic ă un proces de
corupție. Închisoarea este o institu ție care ruleaz ă sume de bani și bunuri de valori
ridicate, iar trecerea unora dintre acestea în proprietate privat ă se produce treptat,
pe măsura sporirii gradului de obedien ță față de conducere. Uneori acest proces
este stimulat prin hot ărîri ale administra ției centrale; de exemplu, achizi ționarea
unei cantit ăți lunare de carne din depoz itele închisorii, la un pre ț modic sau chiar
gratuit. Cine deschide site-ul oficial al administra ției și împarte cantit ățile de carne
alocate de stat la num ărul de de ținuți obține o medie de aproximativ 2 kg pe
săptămînă – cantitate cu mult peste media consumului unui om normal. Dar de ținu-
ții nu primesc nici 100 g/s ăptămînă. Printr-o hot ărîre a conducerii, cantitatea de
carne alocat ă deținuților se împarte și angajaților, care pot primi gratuit sau pot
cumpăra la preț nesemnificativ carne și alte bunuri. Aceast ă hotărîre a deschis poarta
corupției, exproprierea fiind aproape total ă, trecîndu-se în proprietatea angaja ților sau
rudelor acestora nu numai alimente, dar și alte lucruri de valori mai ridicate:
calculatoare, materiale de construc ții etc. Spre exemplu, ciuperc ăria de la Jilava a
încăput pe mîinile unei familii angajate în penitenciar, care cump ără ciupercile la
prețuri de 7-8 ori mai mici și le revinde pe pia ța liberă, profitul neintrînd în bugetul
instituției, ci în buzunarele proprii și ale direc ției. Iar din materialele de construc ții
primite pentru construirea unor noi penitenciare sau unor sec ții noi, s-au ridicat
impunătoare vile ale angaja ților din conducerea penitenciarului, cu for ța de munc ă
gratuită a arestaților (fenomenul a atins cote explozive în anii 1995-1996, fiind des

99 Octav Bozîn țan, op. cit. , pp. 102-103.

Ștefan Bruno
76prezentat în pres ă). Lucrările externalizate se dau (f ără licitații sau prin licita ții
aranjate) rudelor care î și înființează ad-hoc firme și care cotizeaz ă la direcția cen-
trală pentru perpetuarea lor. Deseori pot fi v ăzute în fa ța sediului DGP camioane
descărcînd „mici aten ții” pentru personalul administra ției: lăzi de căpșune, de mere,
de carne etc.
Procesele de „rotunjire a veniturilor” nu sînt specifice numai mediului
penitenciar. Presa a relatat deseori despre fenomene similare care se petrec în armată, în poliție, în SRI și în general în institu țiile statului care administreaz ă bani
publici. Ele nu sînt deci ini țiate de o mîn ă de răufăcători infiltra ți în sistem, ci sînt
generate, controlate și gestionate de sistem, cu complicitatea conducerii de la vîrf.
Procedeele de corup ție a autorit ăților penitenciare au fost descrise mai am ănunțit
de Gresham M. Sykes
100, încă din 1958, ca ritualuri de exploatare a sistemului. Ele
se petrec uneori chiar cu complicitatea unor aresta ți, care beneficiaz ă de mici
favoruri și care sînt folosi ți ca paravan (care garanteaz ă în fața comisiilor venite în
control că au primit alimente din bel șug și că au subtilizat chiar ei materialele de
construcție cu ajutorul tovar ășilor din afar ă). Cel mai adesea ele se petrec departe
de ochii de ținuților sau ai cadrelor inferioare, fiind puse la cale cu cît mai pu țini
complici. Criminologii au demonstrat c ă regulile din închisori creeaz ă posibilitatea
infracțiunii, a miturii și a corupției și genereaz ă nu o piață neagră, ci o multitudine
de piețe negre în penitenciare, la care au acces doar anumite categorii de indivizi:
există o piață neagră a tutunului, alta a locurilor de munc ă în exterior, alta a
alimentelor, a b ăuturilor, drogurilor, prostitu ției, dar și o piață în care autorit ățile de
la vîrf își negociaz ă bunuri de valori mult mai mari. Dac ă în unele cazuri ele sînt
menținute din necesitatea de a satisface nevoi elementare fire ști, în altele sînt create
din dorința de îmbog ățire rapidă a celor din fruntea închisorilor și acoperite legal
de șefii DGP. De exemplu, într-un capitol di n Raportul anual de activitate, intitulat
hilar „Gestionarea judicioasă (s.n.) a banilor publici”101, conducerea DGP justifica
necesitatea achizi ționării unor autoturisme luxoase pentru capii pu șcăriilor locale și
pentru liderii din administra ția centrală.
De altfel, oricine va împ ărți bugetul și bunurile alocate de c ătre stat anual
acestei institu ții la numărul de deținuți și cadre va fi uimit s ă constate c ă fiecărui
individ din sistem îi revin lunar, în medie, sume de multe sute de euro, sume din
care cei mai mul ți nu primesc nici a zecea parte. Aceast ă constatare ne duce cu
gîndul la cunoscuta „lege a fier a oligar hiei” a lui Robert Michels care demonstra
că cele mai multe bunuri tind s ă intre pe mîna cît mai pu ținor indivizi pe m ăsură ce
instituțiile se birocratizeaz ă și se închid supravegherii externe102.

100 Gresham M. Sykes, The Society of Captives , Princeton University Press, Princeton,
1958 , capitolul „Corruption of Authority”, pp. 260-278.
101 Vezi în acest sens Revista Administra ției Penitenciarelor din România , primele numere din
anii 2002-2004, în care sînt prezentate ace ste fapte, mascat e printr-o clasic ă limbă de lemn.
102 Pentru Robert Michels, organiza țiile dau na ștere la o domina ție a unor func ționari care,
printr-un proces de „îmburghezire, ajung s ă formeze o clas ă aparte: oligarhia. Cu cît
organizația se birocratizeaz ă mai mult – cum e cazul închisorilor – cu atît func ționarii se
îndepărtează de scopurile pe care s-au angajat s ă le slujeasc ă și se orienteaz ă către scopuri

Civilizație carceral ă
77Ritualurile adaptative au deseori caracter ilicit, datorat nu atît mecanismelor
de exploatare a sistemului, cît mai ales viziunii despre rolul închisorii și al pedespei
în societate, care impune o ruptur ă radicală cu exteriorul și căutarea bun ăstării
(chiar a fericirii) în interiorul zidurilor. Consecin țele acestor ritualuri adaptative pot
fi observate în statisticile oficiale care prezint ă România ca țara cu cel mai mare
număr de recidivi ști din Europa – deci de persoane care înva ță atît de bine s ă trăias-
că în lumea carceral ă încît aceasta devine pentru ei singura lume posibil ă.
Fenomenul de „penitenciarizare” descris de Donald Clemmer103 presupune nu doar
o adaptare la condi țiile din interior, ci și o deculturalizare, o pierdere a capacit ăților
de a achizi ționa deprinderi recent dobîndite de societatea larg ă. Din aceast ă pers-
pectivă, putem vorbi nu doar de o arestare a corpului condamnatului, ci mai ales de
o arestare a gîndirii. Într-o carte care a primit Premiul Nobel, Czeslaw Milosz spunea că oamenii ajung s ă-și redefineasc ă viziunea despre sine și despre societate
atunci cînd se fac presiuni asupra lor, acceptînd tot felul de complicit ăți și
combinații pentru suportarea obstacolelor: „Dac ă aceste obstacole ar fi îndep ărtate
dintr-o dat ă, s-ar trezi într-un vid care, poate, s-ar dovedi mult mai dureros”
104.
Din punct de vedere al eficien ței, corectitudinii și normalit ății sistemului
punitiv, ritualurile adaptative ar trebui s ă contribuie la re afirmarea integrit ății, demni-
tății și valorii fundamental e a individului, și nu la acceptarea viziunii conform c ăreia
deținutul este o scursur ă a societății și nici cadrele nu sînt mai presus, de vreme ce
lucrează cu deșeuri și gunoaie. Ritualurile de adap tare ca forme de legitimare a
puterii și ordinii sociale anterior instituite sînt înso țite de ritualuri contestatare, de
rebeliune, care ventileaz ă resentimentele acumulate de indivizii de pe treptele infe-
rioare ale ierarhiilor și permit reînnoir ea, remodelarea și reîmprosp ătarea formelor de
adaptare care sus țin sistemul carceral.
Ritualurile contestatare
În viziunea func ționalistă, ritualurile care contest ă ordinea institu țională
(auto-mutil ările, sinuciderile, evad ările, răscoalele, grevele foamei etc.) sînt în mod
consecvent interpretate ca o form ă de perpetuare a sistemului, ca supape de sigu-
ranță care îngăduie oricărei opoziții să se disipe, f ără consecin țe nefaste.
Pentru oficialit ăți, existen ța acțiunilor contestatare se datoreaz ă faptului c ă
regulamentele au conota ții diferite pentru diferi ți indivizi, nu datorit ă ambiguit ății
acestora, ci bagajului intelectual al membrilor institu ției. Pe de alt ă parte, crizele
apar pe fondul inevitabilelor competi ții dintre indivizi, urm ările traiului în comun
într-un spa țiu îngust, precum și ale existen ței alăturate a dou ă stiluri de via ță (a
cadrelor și a deținuților) cu valori, idealuri și resurse diferite.

personale, urm ărindu-și interese deseori contrare celor oficiale. Ei fixeaz ă proceduri și
regulamente care suprim ă inițiativele particulare și care slăbesc controlul extern, dar îl
întăresc pe cel ini țiat de ei, ca surs ă de îmbog ățire, de domina ție și de creare a unui statut
social ridicat. Vezi Go rdon Marshall (coord.), Dicționar de sociologie Oxford , Editura
Univers Enciclopedic. Bucure ști, 2003, p. 362.
103 Donald Clemmer, The Prison Community , Cristopher Publishing House, Boston, 1940.
104 Czeslaw Milosz, Gîndirea captiv ă, Editura Humanitas, Bucure ști, 1999, p. 76.

Ștefan Bruno
78Fiind inevitabile, riturile contestatare sînt de multe ori ini țiate, planificate și
controlate chiar de c ătre cadre, ca forme de urgentare a lu ării unor decizii. S ă nu
uităm că din punct de vedere etimologic krisis înseamnă „decizie” în limba greac ă. A
decide înseamn ă a adopta o concluzie definitiv ă asupra unui punct litigios. Aceasta
implică o deliberare, un arbitraj între dou ă părți aflate în cump ănă. Criza este o
profundă reevaluare, impus ă de incapacitatea de a alege, timp în care climatul
organizațional este în continu ă degradare.
Dintre formele de contestare ritualizate de autorit ăți, se remarc ă meciurile de
fotbal dintre cadre și deținuți. Această formă de conflict simbolic ini țiat periodic în
închisori ofer ă deținuților speran ța schimbării raporturilor de for ță, căci învingerea
cadrelor se traduce în posibilitatea eliber ării, cel pu țin a emo țiilor inhibate și a
disipării ostilităților. Organizarea meciurilor de c ătre angaja ți are însă alte temeiuri
pentru ace știa – de a glorifica superioritatea lor.
Același rol îl au și publicațiile închisorilor , în care se permite difuzarea unor
cîntece „interzise”, a unor texte în argou sau a relat ării greutății vieții de deten ție
(fără referiri personale îns ă). Aceste publica ții – în fapt, simple coli de hîrtie prinse
într-un dosar cu șină – circulă 2-3 zile prin celulele condamna ților, după care sînt
confiscate de educatori și păstrate cu grij ă, pentru a fi ar ătate oricărui vizitator
extern ca dovezi ale libert ăților de exprimare. În contrapartid ă, autoritățile reacțio-
nează în paginile Revistei Administra ției Penitenciarelor din România , omagiind la
momente aniversare diver și angajați contesta ți.
Și comunitățile terapeutice sînt tot forme de dezamorsare a conflictelor. De și
privite cu dispre ț atît de de ținuți cît și de cadre („ ăia care se țin de mîn ă”) și menți-
nute într-o pozi ție marginal ă, „comunit ățile” sînt alimentate permanent cu per-
sonaje incomode, violente sau care pun în discu ție ordinea institu țională. Acestor
persoane li se inoculeaz ă ideea că nemulțumirile lor (exprimate uneori g ălăgios sau
violent) sînt manifest ări ale unei boli psihice, care necesit ă îngrijirea atent ă a unor
psihologi grijulii și înțelegători. „Comunit ățile” îndeplinesc func ția de neutralizare
a violențelor și nemulțumirilor, împiedicînd crearea solidarit ății între de ținuți prin
extragerea din colectiv a liderilor și personalit ăților puternice și etichetarea lor ca
indivizi cu tulbur ări psihice. Aceast ă etichetare nu este f ăcută fățiș; deținuților li se
spune că au șansa să-și exprime toate nemul țumirile într-un cadru organizat și în
fața unor speciali ști valoroși, care pot contribui la schimbarea în bine a vie ții carce-
rale. În spatele lor sînt îns ă lansate zvonuri c ă au devenit „sifoane”, „jeturi”, c ă
„toarnă pe gușă” toate secretele la urechile cadrelor, fiind astfel proscri și definitiv
și forțați să trăiască pe mai departe în „comunitate”, unde nu le r ămîne decît
adoptarea variantei oficiale a reeduc ării.
Tot în cadrul ceremoniilor contest atare controlate de autorit ăți intră și
vizitele oficialit ăților sau ale reprezentan ților ONG-urilor . Imposibil de interzis, ele
sînt pregătite cu minu țiozitate: bordurile aleilor sînt revopsite, buc ătăriile sînt cur ă-
țate și sînt scoase la înaintare acele pe rsoane considerate un succes al reeduc ării,
pentru ca vizitatorii s ă se poată convinge de respectarea standardelor umane. Ace știa
sînt plimba ți pe trasee dinainte stabilite, oferi ndu-li-se spre observare celulele de
„protocol” și locurile de mîndrie institu țională, ocolindu-se cu grij ă zonele și

Civilizație carceral ă
79persoanele care pot macula imaginea ce se dore ște a fi construit ă. Vizitatorilor li se
omoară timpul prin a șteptări îndelungate în birouri și prin bombardarea lor cu
problemele unor de ținuți senili, retarda ți sau bine instrui ți, pentru a le disp ărea
cheful de a inspecta WC-urile, celulele preventivilor, temni țele de pedeaps ă sau
alte locuri sensibile care ar putea contura o alt ă față a pușcăriei. Dacă vizitele unor
personalit ăți (din ministere, pres ă, ONG-uri, facult ăți, institute de cercetare etc.) se
perpetueaz ă, acestea se bucur ă de o grij ă specială, primind la plecare mici aten ții,
unele cadre for țat prietenoase oferindu-se s ă le conceap ă rapoartele despre vizite
sau furnizîndu-le subiecte interesante , dar deloc periculoase pentru siguran ța
instituției. Cei interesa ți să viziteze penitenciarele sînt de multe ori împiedica ți,
cererile lor fiind refuzate sau aprobate cu mare întîrziere105, iar la vizite le este
dificil să stabileasc ă contacte cu acei de ținuți inteligen ți, care pot prezenta coerent
aspectele vie ții de deten ție. VIP-urile intens mediatizate (Miron Cozma, F ănel
Păvălache sau diver și directori, avoca ți, patroni etc.) sînt ținute la distan ță, vizita-
torilor spunîndu-li-se c ă acestea refuz ă să vorbeasc ă cu ei, de și ceilalți arestați le
transmit dorin ța lor de comunicare. Atunci cînd scopul vizitei îl reprezint ă discuția
cu un deținut anume, acesta este rapid f ăcut prezentabil (îmbr ăcat într-o uniform ă
curată, parfumat, sp ălat și bărbierit), scos din celul ă (ca vizitatorul s ă nu poată
dicuta cu arestatul în mediul lui) și nelăsat niciodat ă singur, supraveghetorul avînd
sarcina să țină situația sub control. De și toți își dau seama imediat c ă li se ofer ă o
imagine cosmetizat ă a pușcăriei, atît de ținuții cît și vizitatorii accept ă tacit aceast ă
paradă instituțională ca una din pu ținele legături dintre cele dou ă lumi, ce aduce o
îmbunătățire, chiar dac ă temporar ă, a condițiilor de trai (c ăci hrana e mai consistent ă
în acele zile, hainele sînt sp ălate și schimbate, u șile la WC-uri reparate, instala țiile
refăcute etc.).
Tot în cadrul ritualurilor contestatare ini țiate de cadre intr ă și piesele de
teatru în care de ținuții joacă diverse roluri, spectacolele de folclor sau slujbele
religioase – care adun ă invitați din exteriorul institu ției, chema ți să se conving ă de
faptul că în penitenciare totul merge bine. Asemenea manifest ări rituale au loc
destul de rar, pentru a na ște emoții colective, datorit ă coloritului și pitorescului lor
într-o existen ță cenușie, ternă.
Mai puțin controlate sînt manifest ările de protest f ățiș, ostilitățile ce îmbrac ă
forme violente. Cele mai frecvente sînt agresiunile verbale . În general, sînt folosite
apelativele jignitoare, dar rar înso țite de reac ții din partea cealalt ă. Ele sînt ini țiate
mai ales în prezen ța altor colegi. De fa ță cu alte cadre, un angajat se va adresa unui
deținut cu expresia „mi șcă, țigane!”, înso țită chiar de îmbrînceli sau loviri u șoare.
Iar un deținut nu va ezita s ă îl cheme pe un gardian cu „b ăi, milițian prost!” atunci

105 S-a ajuns pîn ă într-acolo încît cercet ătorii interesa ți să studieze fenomenele penitenciare
trebuie să dea mită ca să obțină dreptul de a vizita anumite penitenciare (în altele accesul
fiindu-le interzis, cum ar fi Jilava), cerîndu-li-se cu insisten ță să-și schimbe tema, în cazul
în care aceasta ar deranja autorit ățile din DGP. Cercet ătorii sînt verifica ți și trebuie s ă
manifeste mult ă bunăvoință și admira ție față de politica aplicat ă de conducerea
administra ției, pentru a li se permite accesul la documente și comunicarea cu de ținuții, fiind
întotdeauna supraveghea ți cu atenție.

Ștefan Bruno
80cînd de fa ță sînt și alți colegi de celul ă. Aceste apelative sînt atît de des folosite,
încît nu mai stîrnesc reac ții de protest decît atunci cînd individul este jignit în
prezența colegilor de rang egal sau inferior. Familiaritatea apelativelor peiorative
face greu posibil ă menținerea unei distan țe sociale, mai ales în cazul persoanelor cu
un nivel de instruc ție școlară scăzut.
Înjurăturile și amenințările îmbog ățesc paleta agresiunilor verbale. Ele sînt
numeroase și de intensit ăți variate. Atunci cînd îi este c ălcată în picioare stima de
sine, individul „ia foc”, reac ționînd fie prin înjur ături scrîșnite pe sub din ți, fie
adresate direct, fie prin desc ărcări în colectiv, fie prin violen țe fizice. Utilizarea
frecventă a lor sl ăbește autocontrolul, gradul de responsabilitate, imaturizeaz ă
individul din punct de vedere social și îl instabilizeaz ă emotiv-ac țional. Ele înt ăresc
sentimentele de inferioritate, compensate prin aspira ția de a se pune în valoare și de
a dobîndi superioritatea106. O cercetare f ăcută în 1996 pe loturi paralele de de ținuți,
gardieni și cetățeni liberi arat ă că în închisoare oamenii utilizeaz ă înjurăturile de 23
de ori mai mult decît în libertate, rezultatele testelor CPI, EPI și Raven demon-
strînd că nu inteligen ța sau trăsăturile de personalitate sînt responsabile de aceast ă
diferență, ci mediul penitenciar, care induce oamenilor din interiorul zidurilor „o
tendință accentuat ă spre impulsivitate și un poten țial agresogen ridicat; nivel de
maturizare social ă, capacitate de judecat ă și respect reduse, cu un autocontrol și
capacitate de autodisciplinare mici; instabilitate emo țională și dificultăți în resta-
bilirea echilibrului psihic, deregl ări somatice difuze, iar pe plan psihic st ări de
anxietate; egocentrism, centrare pe pl ăceri personale și distracții, nivel al eficien ței
intelectuale sub medie, nesiguran ță de sine și interese înguste”107.
Degradarea comportamentelor umane în închisoare – permis ă prin ritualurile
inițiatice și cele adaptative – continu ă cu agresiunile fizice . După K. Lorenz și I.
Eibl-Eibesfeldt, agresivitatea apare din dorin ța de conservare a personalit ății, fiind
vitală pentru supravie țuirea într-un mediu ostil, care impune restric ții în satisfacerea
unor nevoi elementare: de hran ă, adăpost, dragoste etc. „Tendin ța crescută spre com-
portamentul agresiv este urmarea caracteristic ă a aglomer ării… Traiul în mijlocul
unor oameni pe care nu-i cunoa ștem și nu îi dorim activeaz ă continuu sistemul com-
bativ… Suprasolicitarea nervoas ă duce la decompensarea co mportamentului social al
omului”108.
Deși o serie de reglement ări au rolul de a reduce manifest ările violente, frec-
vența lor este în continuare ridicat ă, deoarece ajung s ă fie preferate în locul pedep-
selor oficiale. Întrucît sistemul penitenciar este organizat pe principiul pedepselor –
măsuri aplicate, de regul ă, copiilor și animalelor –, indivizii î și modeleaz ă

106 Alfred Adler, Cunoașterea omului , Editura IRI, Bucure ști, 1996, pp. 99-100.
107 Marius Florea, „Tr ăsături personale și motivații subiective la infractorii institu ționa-
lizați”, în Revista de știință penitenciar ă, nr. 2 (25) din 1996, pp. 194-207. Înjur ăturile sînt
mai numeroase la persoanele tinere și scad semnificativ pe m ăsura înaint ării în vîrst ă, atît la
persoanele din penitenciar, cît și la cele libere (fiind deci și expresia unui teribilism
lingvistic adolescentin), raportul ajungînd la 4:1 în cazul celor trecu ți de 50 de ani.
108 Konrad Lorenz, Așa-zisul rău. Despre istoria natural ă a agresiunii , Editura Humanitas,
București, 1998, pp. 28, 30.

Civilizație carceral ă
81comportamentele în a șa fel încît s ă evite utilizarea sanc țiunilor legale, dezvoltînd la
rîndul lor o serie de sanc țiuni, mai violente, dar mai pu țin dezavantajoase. Astfel se
pot explica numeroasele capace, castane, palme, bastîr, mistrii și celelalte tipuri de
pedepse pe care le utilizeaz ă cadrele în rela țiile cu de ținuții și deținuții între ei.
Oricît de larg ă și variată ar fi paleta agresiunilor utilizate, acestea sînt oricum prefe-
rate introducerii unor note oficiale în dosar, care ar însemna anularea posibilit ății
eliberării condiționate sau a unor drepturi (la vizit ă, la pachet etc.). Întrucît spaima
sancțiunilor planeaz ă și asupra cadrelor, pedepsele fizice creeaz ă chiar o complici-
tate între victim ă și agresor. Cînd recalcitran ții nu intră în acest joc, ei sînt muta ți
pe alte sec ții sau chiar în alte penitenciare , pentru a nu deveni exemplu și a atrage
sprijinul celorlal ți colegi.
Nu poate fi îns ă negată existența unor indivizi cu un poten țial violent mult
crescut, care g ăsesc în închisoare ocazia r ăzbunării pentru e șecurile din via ță,
descărcîndu-și agresivitatea asupra unor persoane mai slabe și lipsite de ap ărare.
Existența unor oameni violen ți și periculo și justifică măsurile de securitate și
sistemele de pedeaps ă. Ponderea lor este îns ă redusă, cele mai multe violen țe fiind
conjuncturale, generate de stresul vie ții carcerale.
Incapacitatea ap ărării și disperarea instituie o serie de ritualuri de autoagre-
siune . Definite ca manifest ări violente îndreptate împotr iva propriului corp, autoagre-
siunile sînt sus ținute de o reducere de grade diferi te a instinctului de conservare.
Rănirile pe care și le provoac ă indivizii iau forme diverse: cele mai multe sînt
tăieturile pe corp și mai ales pe bra țe sau gît, înghi țirea unor obiect e dure (cuie,
sîrme, cozi de linguri, termometre , lame de ras, cioburi de sticl ă) sau a unor substan țe
toxice, amputarea unor degete , fractuarea unor membre, suturarea gurii sau a pleoa-
pelor, înfigerea unor cuie în cap sau în alte p ărți ale corpului (în limb ă, în urechi,
între coaste, în organele genitale etc.). Frecven ța acestora este uria șă: numai în
primul semestru al anului 2001 medicii au tratat 348 de b ărbați, 65 de minori și 19
femei (mai mult de 2 mutil ări pe zi), estimarea lor fiind îns ă mult mai mare, c ăci
numeroase t ăieri ale venelor nu sînt raportate și nici acele autoagresiuni cu
consecințe medicale reduse.
Motivele autoagresiunilor, identificate de psihologul Cristina Pripp de la
DGP, sînt: impresionarea personalului pentru a ob ține un beneficiu (de exemplu,
mutarea în alt ă cameră), intimidarea altor de ținuți, impunerea în ierarhia grupului
de către nou veni ți, evitarea unor agresiuni din partea altor de ținuți mai puternici,
manifestarea ostilit ății față de un membru al personalului, evitarea unei pedespe
disciplinare, c ăutarea adeziunii colegilor de deten ție, lipsa țigărilor și a imposibi-
lității de a se împrumuta, etc.109 Aceste motive înt ăresc convingerea c ă auto-
agresiunile sînt consecin ța infantiliz ării, promiscuit ății și privațiunilor carcerale,
căci în societatea liber ă ar părea bizar ca un individ s ă se mutileze pentru beneficii
atît de mici (în general, mutil ările sînt o raritate în organiza țiile civile, libere). În
penitenciar ele sînt expresia insuportabilit ății: „Nu mai rezist ă în bătăi sau în

109 Studiul este prezentat de Gheorghe Florian, Fenomenologie penitenciar ă, Editura Oscar
Print, Bucure ști, 2003, pp. 109-110.

Ștefan Bruno
82celular, unde sînt uita ți cu lunile. Singur între patru pere ți, îți vine să înnebune ști.
Sînt unii care g ăsesc cîte un cui și, cu tocul de la pantof, dac ă nu cu altceva, și-l bat
în cap. Se taie cu sticle, cu lame sau cu ce g ăsesc. Fac uneori greva foamei, ăștia îi
spun refuz de hran ă, dar încep num ărătoarea zilelor abia cînd nu te mai ții pe
picioare și deja miro și a hoit”110.
Din aceea și perspectiv ă trebuie s ă înțelegem și celelalte ritualuri contesta-
tare: greva foamei, sinuciderile, evad ările, răscoalele. Criminologii au demonstrat
de mult c ă regulile produc proteste, din cauza conceptualiz ării diferen ței ca delinc-
vență, regulile fiind, în fapt, expresia legitim ării autorit ății celor ce de țin puterea în
penitenciar. Greva foamei este ritualul de protest prin care un individ î și exprimă
nemulțumirea fa ță de încetineala cu care i se rezolv ă situația juridică sau față de
tratamentul arbitrar, care-i lezeaz ă demnitatea. Este remediul g ăsit pentru rezolva-
rea nefericirilor provocate de institu ție, cu efecte deseori întîrziate, considerat ca un
„șantaj” căruia nu i se acord ă o semnifica ție deosebit ă decît atunci cînd ac țiunea se
prelungește peste limitele care afecteaz ă funcțiile vitale ale organismului. În
general, greva foamei este o ac țiune cu șanse scăzute de reu șită, fiind imediat
stopată de cadre prin amenin țarea cu transferul grevistului într-un alt penitenciar
din colțul opus al țării în cazul continu ării ei.
Dacă acțiunile protestatare men ționate pîn ă acum au leg ătură aproape exclu-
sivă cu condițiile detenției, sinuciderea este expresia radical ă a neputin ței, remediul
definitiv al nefericirii, cu leg ături puternice și în ceea ce prive ște relațiile cu
familia, sensibil deteriorate. Aser țiunea lui E. Durkheim conform c ăreia „sinuci-
derea variaz ă proporțional cu gradul de integrare în grupul social c ăruia individul îi
aparține”111 este continuu confirmat ă în închisori, din cauza lipsei de importan ță,
inutilității, neaccept ării, îndepărtării sau excluderii din grup și din familie. Cerce-
tările efectuate în penitenciarele din Fran ța, Marea Britanie, SUA, Canada și
Australia au confirmat c ă rata sinuciderii este semnificativ mai mare în rîndul
deținuților decît în rîndul popula ției libere. Suicidul este constatat mai ales la
bărbați, la tineri, celibatari, aresta ți preventiv sau condamna ți la pedepse mari, la
puțin timp de la încarcerare, cu predilec ție în ziua de sîmb ătă, alegînd spînzu-
rătoarea ca metod ă favorită, iar ca loca ție – spitalul sau izolatorul.
Într-o lucrare cunoscut ă, Sorin M. R ădulescu îl citeaz ă pe Jack Douglas ( The
Social Meanings of Suicide , Princeton University Press, 1967), care spunea c ă
„acțiunile suicidare pot servi ca mijloace de dobîndire a comp ătimirii celorlal ți, de
stîrnire a sentimentelor de simpatie, mil ă și compasiune, sentimente pe care însu și
sinucigașul le împărtășește cu ceilal ți, autocomp ătimindu-se; ac țiunile suicidare pot
avea și semnifica ția culpabiliz ării (blamării) altora pentru autosuprimarea vie ții,
servind, astfel, ca mijloc de r ăzbunare”112.
Ponderea crescut ă a sinuciderilor în închisori este pus ă de speciali ști în
corelație cu noua semnifica ție pe care corporalitatea subiectului o dobînde ște o dată

110 Octav Bozîn țan, op. cit. , p. 43.
111 Émile Durkheim, Despre sinucidere , Editura Institutul European, Ia și, 1991.
112 Sorin M. R ădulescu, Devianță, criminalitate și patologie social ă, Editura Lumina Lex,
București, 1999, p. 241.

Civilizație carceral ă
83cu încarcerarea. Fiind obiectul preocup ărilor altor persoane (supraveghetori,
medici, ofi țeri, psihologi etc.), „corpul dobînde ște valoare nu doar pentru sine (ca
mijloc de comunicare) ci și pentru ceilal ți, care sînt obliga ți să se ocupe de el,
aceiași care îl supun frustr ărilor (priva țiunilor). Devenind o valoare, el poate fi
atacat de individul însu și prin for ța de care dispune, corpul devenind mijloc de
presiune asupra altora, de vreme ce ceilal ți au responsabilitatea de a-l supraveghea
și de a-l îngriji, dac ă el are nevoia aceasta… Corpul devine astfel singura arm ă de
care subiectul dispune în încercarea sa de a lua în st ăpînire rela țiile sale, de a sc ăpa
de poziția pasivă pe care o resimte ca prea angoasant ă”113.
Considerate ca forme ale șantajului emo țional, semnalele pe care sinuciga șul
le dă pentru a- și face cunoscut ă intenția sînt tratate cu interes redus. Tentativele de
sinucidere sînt mult mai numeroase și apar, de regul ă, pe fondul alcoolismului, far-
macodependen ței sau tulbur ărilor de personalitat e, care induc st ări depresive, iar
modalitățile de interven ție pentru desc ărcarea tensiunilor sînt reduse într-un mediu
închis.
Evadarea ca formă de protest împotriva încarcer ării este solu ția care bîntuie
mintea fiec ărui deținut, dar care este abandonat ă imediat, datorit ă conștientizării
faptului c ă va fi prins imediat și va suporta o serie de consecin țe neplăcute:
pierderea unor drepturi, suplimen tarea pedepsei etc. Deoarece sanc țiunile se abat
nu numai asupra evada ților, ci și asupra gardienilor responsabili cu paza lor ( și
chiar asupra comandan ților închisorii și secției respective), autorit ățile au instituit
mecanisme severe de supraveghere, care au f ăcut ca România s ă fie țara cu cele
mai puține evadări din Europa: o singur ă evadare în anul 2004. Excesivele resurse
alocate siguran ței au redus oportunit ățile de evadare, iar pedepsele aplicate
colegilor de celul ă, pentru c ă nu au sesizat din timp ac țiunea, au transferat o parte
însemnată din atribu țiile de control în mîinile de ținuților.
Ritualurile contestatare grave sînt rare în penitenciarele române ști, în ciuda
stării cronice de nemul țumire. Grevele și acțiunile de protest sînt reprimate imediat,
deoarece relatarea lor în pres ă atrage consecin țe negative asupra întregului
personal. Ac țiunea recent ă a tinerilor de ținuți de la Craiova care s-au baricadat în
celulă și și-au dat foc în semn de protest pe ntru sustragerea unor bunuri din pachete
de către cadre a înt ărit și mai mult vigilen ța autorităților.
În ultimii 15 ani au avut loc în penitenciarele române ști doar dou ă revolte de
mare amploare, în 1989 și 1997, pe fondul pierderii puterii de c ătre autorit ățile opre-
sive. Actele de nesupunere colectiv ă au fost tolerate și stimulate de o serie de cadre
din conducere a centrală interesate de crearea unui cl imat de haos în rîndul societ ății
libere. Nu este întîmpl ător faptul c ă revolta din 1989 a început la Jilava pe 17
decembrie, înaintea re voltei populare a bucure ștenilor și în acela și timp cu cea a
timișorenilor („Revolu ția română a început în pu șcărie” – spun cu ironie cadrele,
referindu-se la acele evenimente). Decizia de interz icere a mijloacelor de informare
și zvonurile lansate – c ă deținuții vor fi trimi și să lupte împotriva ungurilor care vor

113 Marina-Sorina Țogoie, „Tentativa suicidar ă și suicidul în mediul penitenciar. Semni-
ficații și modalit ăți de prevenire”, în Revista Administra ției Penitenciare din România ,
aprilie 2002, p. 74.

Ștefan Bruno
84să ia Ardealul sau c ă s-a dat deja un decret de liberare, pe care Ministerul de Interne
refuză să-l pună în aplicare – au creat climatul de nemul țumire care a aprins scînteia
revoltei din 1989. Interzicerea m ăsurilor de interven ție, chiar și a celor de mutare
disciplinar ă în alte institu ții a aresta ților rebeli, a înt ărit ideea c ă revolta a fost
stimulată de conducerea DGP. Întinderea ei pe o perioad ă mai lung ă de o lun ă a
permis înl ăturarea acelor cadre incomode din Ministerul de Interne și a facilitat
ascensiunea for țelor de securitate în structurile de conducere ale DGP – fenomen care
s-a generalizat în anii imediat urm ători în întreg sistemul penitenciar.
Scenariul pus la cale în 1989 a fost aplicat și în cazul revoltei din 1997. Pe
fondul pierderii puterii de c ătre PDSR și al previzibilelor schimb ări din sistemul
punitiv, cadrele au favorizat extinderea revoltei în toate penitenciarele din țară:
deținuții au fost stimula ți – cu ajutorul zvonurilor despre posibilele eliber ări con-
diționate și despre agravarea imediat ă a condițiilor de trai – s ă intre în greva
foamei; televiziunile și presa au fost chemate s ă transmită largi reportaje; liderii
PDSR Rodica Mihaela St ănoiu și Ortansa Brezeanu au amplificat tensiunile prin
vizitele în penitenciare și prin sus ținerea grevi știlor, dar și a interven țiilor brutale
imediate. De altfel, chiar secretarul de stat de la Ministerul de Justi ție, Dorin
Clocotici, afirma în pres ă (România liber ă și Ziua din 21 februarie 1997) c ă „ac-
țiunea e pus ă la cale de grup ări ostile actualei puteri pentru a acredita ideea c ă
puterea nu e în stare s ă gestioneze țara”, „faptul c ă revendic ările deținuților de la
diferite penitenciare sînt id entice ne duce la concluzia c ă există o acțiune concertat ă
și că deținuții sînt manipula ți”, suspiciunile îndreptîndu-se în mai multe direc ții:
gardienii – din dorin ța de a opri demilitarizarea, Ministerul de Interne – din dorin ța
de a avea din nou în subordine DGP, structur ile de securitate – pentru a opri valul
înlocuirilor cu personal civil și PDSR – pentru a- și menține controlul în sistem prin
oamenii amplasa ți în posturi-cheie. Și rapoartele APADOR-CH au ar ătat că
personalul a încurajat de ținuții, interzicînd intrarea în penitenciar a reprezentan ților
ONG-urilor de specialitate și reprimînd s ălbatic „prin tratamente inumane și chiar
tortură”, în ciuda Planului-Cadru aprobat de conducerea Ministerului de Justi ție.
Analiza celor dou ă revolte ne duce la concluzia c ă ele nu puteau s ă aibă loc
fără complicitatea la vîrf a cadrelor din conducerea DGP (de altfel, orice „mascat”
se mîndre ște că poate reprima singur orice revolt ă, fără ca lumea din afar ă să ia
cunoștință de ea, dac ă este lăsat să acționeze). Ele nu au avut rolul de a îmbun ătăți
condițiile vieții din închisori, ci de a opri valul reformator: au sporit militarizarea,
în ciuda iminentei demilitariz ări, au înăsprit libert ățile arestaților, au sporit salariile
și beneficiile cadrelor, au dus la lichidarea fizic ă a deținuților incomozi, au înl ăturat
specialiștii liberali din posturile de decizie sau chiar din sistem, au men ținut
politizarea instituit ă abuziv dup ă 1990, ar ătînd oric ărui individ cu preten ții
reformiste din conducerea țării că măsurile pe care le va lua se vor izbi de o nou ă
revoltă, chiar mai radical ă.
Discutînd cu oameni din conducerea în chisorilor despre posibilitatea trecerii
acestora în subordinea administra ției locale, reac ția lor a fost violent ă: „dacă vor și
șefii – e OK; dac ă nu, le ar ătăm noi primarilor: îi aducem în pu șcării și scoatem
deținuții pe platou. S ă le dispară cheful să pună laba pe noi. Punem de-o grev ă de-i

Civilizație carceral ă
85înnebunim”. Afirma ția a fost f ăcută de o persoan ă din conducerea penitenciarului
Rahova și întărită de cadre superioare din Ia și, Focșani, Gherla, Giurgiu, Jilava –
semn că un scenariu pentru o posibil ă revoltă a fost deja elaborat. El a fost chiar
prezentat de un ofi țer al forțelor speciale, pe etape: 1. crearea unei atmosfere
tensionate pe sec ții (spaima transferurilor iminente); 2. aplicarea sever ă a regula-
mentelor (sanc ționarea excesiv ă a deținuților și a cadrelor); 3. introducerea unor
decizii arbitrare (mai ales legate de liberarea înainte de termen); 4. generalizarea
ambiguităților (în ce prive ște programul zilnic, permanent modificat); 5. lansarea
zvonurilor (despre gravele deterior ări ale vieții care vor urma curînd); 6. preg ătirea
din timp a cadrelor de rezerv ă; 7. utilizarea presei pentru amplificarea grevei la în-
treg sistemul carceral; 8. stimularea libert ăților de comunicare și de asociere (dez-
voltarea schimburilor pe „calea șcă” și mărirea orelor de plimbare); 9. identificarea
potențialelor victime și stimularea lor s ă declanșeze acțiunile greviste; 10.
intervenția în forță pentru men ținerea controlului.
Departe de a reprezenta un mare pericol, ritualurile contestatare sînt un
mijloc de reafirmare a legitimit ății autorităților. Ele se bazeaz ă pe construc ția
simbolică a felului în care este perceput ă închisoarea: un loc al criminalilor și rău-
făcătorilor, care trebuie definitiv izola ți de societate. Ritualurile contestatare pu-
blice reînt ăresc aceste concep ții, șubrezite de rapoartele liberale ale ONG-urilor.
Spectacolul lu ării unor ostatici din rîndul cadrelor impresioneaz ă opinia public ă,
aceștia fiind prezenta ți ca întruchiparea ordinii sociale arestate. Manipularea de ți-
nuților pentru a comite astfel de fapte are loc tot printr-un proces de transformare
simbolică, sechestrarea cadrelor semnificînd ar estarea guvernului care i-a aruncat
pe deținuți în închisoare. Se adopt ă simbolurile justi ției de stat, îns ă cu sens inver-
sat. Ostaticul nu este r ăpit, ci arestat și judecat de „tribunalul poporului”. De și nu
au speran ța înlăturării definitive a abuzurilor, de ținuții își doresc aducerea lor la
cunoștința publicului, necunoscînd faptul c ă orice acțiune a lor este reinterpretat ă
ca fapt terorist, huliganic sau criminal.
Ritualurile contestatare ascund și dezvăluie, tulburînd și clarificînd în acela și
timp. Submineaz ă autoritatea, pentru a o reîntîri în for ță, după o eliberare a
tensiunilor. Reecreaz ă solidaritatea prin reafirmarea superiorit ății regulamentelor.
Generalizeaz ă sentimentele de vin ă, pe care le înl ătură apoi prin cele de obedien ță.
Reduc nivelul de anxietate și dau oamenilor impresia c ă au totuși un control asupra
vieții lor. Atrag aten ția publicului, dar o abat în direc ții controlate. F ără ele,
sistemul însu și nu mai are sens.
Eroii
Pentru Geert Hofstede eroii sînt „p ersoane vii sau decedate, reale sau
imaginare, despre care se presupune c ă au caracteristici care se bucur ă de o înalt ă
apreciere într-o cultur ă și care servesc drept modele comportamentale”114. Chiar
personajele din desenele animate sau din filme pot servi ca eroi într-o cultur ă.

114 Geert Hofstede, op. cit. , p. 294.

Ștefan Bruno
86Termenul de „erou” este preferabil celui de „lider”, deoarece extinde analiza
și asupra unor personaje decedate, imaginare sau simbolice și se referă mai ales la
caracteristicile personale ale acestora și mai puțin la cele dobîndite ca urmare a
deținerii unor func ții.
În orice organiza ții pot apăra eroi, deoarece surse ale autorit ății se găsesc atît
în oameni, cît și în funcțiile pe care le de țin. Cu cît o institu ție se birocratizeaz ă, cu
atît ea creeaz ă mai multe reguli, care devin forme de legitimare a puterii. Situa țiile
conjuncturale c ărora o organiza ție trebuie s ă le facă față recreează alte surse ale
autorității, deci ale apari ției unor noi eroi. Ordinea institu țională nu poate fi conce-
pută fără atribuirea de roluri specifice membrilor s ăi, deci fără acceptarea inegalit ă-
ților. În ciuda egalitarismului asumat, închisorile abund ă în inegalit ăți. Gestionarea
lor oferă posibilitatea exercit ării influen țelor personale de c ătre unii asupra altora.
Eroilor le sînt atribuite o serie de tr ăsături specifice: inteligen ță, energie,
încredere în sine, spirit dominator, motiva ția de a conduce, stabilitatea emo țională,
onestitatea și nevoia de realizare. Ei întruchipeaz ă dorința de reducere a tensiunilor,
de aplanare a conflictelor, de rezolvare a dezacordurilor și de menținere a moralului.
În istoria imaginarului penitenciar, se reg ăsesc mai multe tipuri de eroi: cel
providențial, conduc ătorul, salvatorul. Prin ace știa se exprim ă viziunea coerent ă și
completă a unui destin colectiv. În jurul lor se manifest ă prin accese puternice emo-
ția, așteptarea, speran ța, adeziunea. Cei mai mul ți sînt eroi normali, dar reg ăsim și
eroi excep ționali.
Cariera eroilor e împ ărțită în trei timpi: afirmarea, gloria și martiriul.
Ascensiunea lor nu se face în grab ă. Procesul de „eroificare”, de trecere de la real
la mitic, la imaginar implic ă anumite procese de manipulare, anumite jocuri și
puneri în scen ă. Acest proces se realizeaz ă în mai multe perioade succesive,
sensibil diferite unele de alte le prin tonalitatea lor afectiv ă. Există în procesul de
„eroificare” – în opinia lui Raoul Girardet115 – un timp al a șteptării, unul al ac țiunii
și altul al amintirii. În primul se formeaz ă și se răspîndește imaginea unui erou
dorit, imagine ce cristalizeaz ă în jurul ei expresia colectiv ă a unui ansamblu, adesea
confuz, de speran țe, visuri, nostalgii ( și de multe ori imaginea nu se încarneaz ă
într-un personaj existent, a șteptarea fiind zadarnic ă). În al doilea timp, al ac țiunii,
visele sînt pe cale s ă se împlineasc ă, iar manipularea joac ă un rol foarte mare în
elaborarea mitului eroului. În cel de-al tr eilea timp, al amintirii, imaginea lui,
proiectată în trecut, se modific ă în conformitate cu capriciile memoriei, cu
mecanismele sale selective, cu reful ările și exagerările sale.
Cînd un individ cap ătă o imagine public ă, în aceast ă imagine se combin ă mai
multe reprezent ări, aspirații și exigențe, din cele mai diverse, cîteodat ă contradic-
torii: cînd ordinea și aventura, cînd revolta și supunerea; erou tragic, dar garant al
asigurării unui viitor mai bun.
Eroul apare mereu ca un combatant, ca un rebel, întotdeauna amenin țat, aflat
la marginea pr ăpastiei, dar refuzînd s ă se supun ă ordinii impuse de șefi. Fie c ă
reinstaureaz ă sau bulverseaz ă o ordine, el se implic ă într-o realitate ce st ă sub

115 Raoul Girardet, Mituri și mitologii politice , Editura Institutul European, Ia și, 1997.

Civilizație carceral ă
87semnul rupturii. Se afirm ă și se define ște în contextul prezentului imediat, un
prezent al mizeriei, confuziei, întunericului. Datorit ă lui, ce va fi „dup ă” nu va mai
fi ca „înainte”. Legendei sale îi sînt asociate acelea și imagini și simboluri ale ver-
ticalității, dreptății și speranței.
Eroul este reflexul unui sistem de valori și al unei mentalit ăți. Ajung eroi cei
care încarneaz ă valorile general împ ărtășite de deținuți/cadre și care le recompune,
le însuflețește și le redă comunității cu mai mult ă forță. Asta îi d ă o mare autoritate
morală.
Eroii apar în momente de criz ă, manifestat ă sub diverse forme: blocaje
instituționale, respingerea pe nedrept a unor drepturi, discreditarea for țată a unor
colegi, dezordinea din sistem, amenin țarea presei etc. Apar într-o criz ă de legitimitate
sau de identitate, cînd regulile au fost înc ălcate sau modificate abuziv, strivind dem-
nitatea colegilor, cînd r ăspunsurile autorit ăților nu sînt clare. Apari ția lor se face pe
fondul unui traumatism carceral, cînd medi ul e bulversat de spaime, cînd legiti-
mitatea liderilor oficiali e compromis ă, cînd se produc ruptur i în profunzimea men-
talităților, iar suspiciunea, îndoiala sau dispre țul se substituie identific ării, supunerii
față de ordinea institu țională stabilită. Refuzul supunerii conduce la c ăutarea febril ă a
unor noi forme de adeziune.
Pentru cel care cî știgă putere și autoritate printre de ținuți/cadre, rolul esen țial
este cel al ini țiatorului. Fiec ăruia dintre cei care îl urmeaz ă el îi deschide por ți pînă
atunci închise, îi autorizeaz ă o cutezan ță pînă atunci neexprimat ă, îi înlătură o
timiditate mult timp resim țită. Se impune ca un model în care fiecare poate opera și
poate încerca s ă se recunoasc ă. El uime ște, emoționează, captiveaz ă și subjugă, e
capabil de o fascina ție care confer ă fiecărui gest, fiec ărui cuvînt o rezonan ță afec-
tivă de mare profunzime. Pentru a-i merita st ima, pentru a beneficia de prietenia, de
bunăvoința sa, nu exist ă sacrificiu de care cei mai umili dintre membrii grupului s ă
nu se simt ă, să nu doreasc ă a fi capabili.
Eroul se impune prin îndr ăzneală, prin capacitatea sa de a respinge și de a
contesta. El tulbur ă monotonia vie ții cotidiene, distruge interdic ții vechi, inverseaz ă
regulile admise în celule, elibereaz ă energii mult timp reprimate.
Stăpîn și complice, agent de mediere și coagulare social ă, eroul se impune la
nivel spiritual și afectiv. A recunoa ște autoritatea sa și a se reg ăsi în ea înseamn ă
deopotriv ă a se regăsi pe sine și a-i regăsi pe ceilal ți. Nu conteaz ă dacă e vorba de
întreaga lume dintr-un penitenciar sau doar de o fac țiune a ei. Prin el ceilal ți împăr-
tășeșc aceleași emoții, aceeași fervoare, aceea și speranță la acelea și apeluri, acelea și
cuvinte de ordine, acelea și referințe și aceleași certitudini. În jurul s ău, prin supunere,
devoțiune sau entuziasm, este restabilit ă comunicarea afectiv ă (sistematic reprimat ă
de autorități) și se consolideaz ă o nouă rețea socială.
Eroul este „agent al socializ ării sufletelor”, dup ă formula lui Maurice Barrès,
sau „agent al schimb ării și garant al stabilit ății – statut paradoxal de care se leag ă
însăși condiția sa tragic ă”, după Thomas Carlyle116.

116 Thomas Carlyle, Cultul eroilor , Editura Institutul European, Ia și, 1996.

Ștefan Bruno
88Condiția sa este tragic ă din pricina însingur ării, alienării. Unii dintre ei se
sinucid. Din acest punct de vedere, mai to ți sinuciga șii din penitenciar transmit prin
gestul lor un mesaj disperat despre neputin ța suportării unui regim alienant.
Eroii nu sînt recunoscu ți de autorit ăți, iar cînd acest lucru este inevitabil,
recunoașterea lor e doar temporar ă. Ei sînt apoi supu și unui proces de umilire,
trimiși la izolare, refuzîndu-li-se drepturi elementare (deseori, chiar cele pentru
care s-au zb ătut), iar apoi expulza ți în alte penitenciare, pentru a li se stinge faima.
Oficial, nu exist ă eroi. În realitate îns ă, ei apar întotdeauna cînd grupurile sînt
amenințate sau oprimate, cînd între aceste grupuri și autoritatea șefilor exist ă un
echilibru fragil. Într-un univers carceral în care dezordinea a explodat, ei dau spe-
ranțe că acesta poate fi ținut sub control și stăpînit. În inimi, în con științe, echilibrul
rupt se reface, iar universul î și recapătă coerența.
Dincolo de ceea ce explic ă, mitul eroilor are și o capacitate mobilizatoare.
Funcției de restructurare mental ă a imaginarului carceral îi corespunde func ția de
restructurare social ă. Protejînd valorile, eroii ajut ă grupurilor de de ținuți și cadre să
devină conștiente de identitatea lor și să reclădească starea de coeziune social ă
degradată anterior.
Pentru Mircea Eliade117, mitul eroului e conceput ca o povestire ce se refer ă
la trecut, dar care p ăstrează în prezent o valoare eminamente explicativ ă, în măsura
în care clarific ă și justifică anumite peripe ții ale destinului uman sau unele forme
de organizare social ă. Pentru Roland Barthes118, noțiunea de mit se confund ă cu cea
de mistificare: iluzie, fantasm ă sau camuflaj, mitul altereaz ă datele observa ției
experimentale și contrazice regulile ra ționamentului logic, se interpune ca un ecran
între adev ărul faptelor și exigențele cunoa șterii. Pentru Claude Lévi-Strauss119,
mitul eroului are o func ție de însufle țire creatoare; „ansamblu de imagini motrice”,
el este un apel la mi șcare, o incitare la ac țiune și apare ca un stimulator al unor
energii de o putere extraordinar ă.
Descompunerea în p ărți distincte a mitului eroului, divizarea lui și numerota-
rea, clasificarea constituie un proces riscant, deoarece „mitul este o unitate secret ă
care nu poate fi în țeleasă în urma unui proces de f ărîmițare. Temele se dubleaz ă la
infinit, credem c ă au fost desp ărțite unele de altele și că pot fi men ținute separate
doar pentru a constata c ă se reunesc din pricina unor afinit ăți neprevăzute”120. Fluide,
cu contururi imprecise, ca re se suprapun, se întrep ătrund și se pierd uneori unul în
altul, miturile au caracter polimorf, producînd rezonan țe multiple și numeroase
semnifica ții, nu doar complementare, ci ch iar opuse, dar cel mai frecvent
ambivalente.
Poate că înțelegem cel mai bine rolul eroului din sistemul penitenciar dac ă
examinăm evoluția a două personaje exemplare, unul apar ținînd cadrelor și altul
lumii deținuților: e vorba de psihologul Gheorghe Florian, fostul director al
penitenciarului Rahova, și Miron Cozma, fostul lider sindical al minerilor din

117 Mircea Eliade, Aspecte ale mitului , Editura Humanitas, Bucure ști, 1996.
118 Roland Barthes, Mythologies , Éditions du Seuil, Paris, 1957.
119 Claude Lévi-Strauss, Mitologice I. Crud și gătit, Editura Babel, Bucure ști, 1995.
120 Ibidem , p. 25.

Civilizație carceral ă
89Valea Jiului. Nu exist ă angajat al DGP care s ă nu-l cunoasc ă pe Gheorghe Florian,
după cum nu exist ă deținut să nu știe cine este Miron Cozma. Amîndoi se bucur ă
nu numai de recunoa ștere, ci și de o adeziune profund ă cu comunitatea în imagi-
narul cărora trăiesc. În persoana lor sînt întruchipate dou ă modele de eroi care
străbat toate timpurile și meridianele: sfîntul și războinicul. Cele dou ă tipuri de eroi
reprezintă și două tipuri de cunoa ștere simbolic ă deosebit de importante care se
dezvoltă în cultura societ ății carcerale. Sfîntul și razboinicul demonstreaz ă o
perceptie dual ă, care înfățișează o lume plural ă, o lume a cadrelor și una a de ținu-
ților, o lume cu nedrept ăți stabilite prin regulamente și cutume.
Ambii au trecut prin faza a șteptării, în care personalitatea s-a format înv ățînd
mecanismele de func ționare a lumii carcerale, apoi prin faza ac țiunii, cînd persoana
lor a întruchipat cel mai bine speran țele de reformare a sistemului, datorit ă
succesului personal dovedit (c ăci orice angajat î și dorește să aibă o carieră ca a lui
Gheorghe Florian, s ă scrie cărți ca el, să se bucure de o recunoa ștere interna țională
similară, să construiasc ă o pușcărie după mintea lui și să facă experien țe științifice
de mare amploare ca el, iar orice arestat vrea s ă beneficieze de condi ții de deten ție
asemănătoare cu cele ob ținute de Miron Cozma: celul ă cu puțini colocatari, cu
frigider, acvariu, telefon, acces nelimitat la terenul de sport, la vizite, la pachete,
libertatea de a utiliza bani, posibilitatea de a negocia programul, hrana etc.). Și
amîndoi au trecut prin faza martiriului, fiindu-le mai întîi maculat ă imaginea cu
diverse zvonuri (despre imoralitatea lor, despre complicitatea cu conducerea sau cu
diverse persoane compromise), apoi fiind înl ăturați din penitenciarul care i-a
consacrat ca eroi (Rahova), r ămînînd despre ei amintirea unor vremuri de succes,
amplificat ă de legende privind curajul lor și piedicile care le-au stat în cale.
Gheorghe Florian și Miron Cozma nu sînt cei mai importan ți eroi ai
sistemului penitenciar românesc, dup ă cum nu sînt nici singurii. Revoltele din 1989
și 1997 au generat eroi care au f ăcut să vibreze inimile multor oameni. Ca și
nenumăratele sinucideri și tentative de sinucidere, evad ări și tentative de evadare,
greve ale foamei și altercații. Cînd via ța nu le-a fost curmat ă în mod violent, au fost
mutați în alte loca ții, pentru a li se stinge faima. În locul lor au r ămas amintirile.
Cîteva zile, lipsa lor a fost dureros resim țită, după care au devenit idoli, iar faptul
că unii din cei r ămași i-au cunoscut i-a urcat mai sus cu o treapt ă în ierarhia
neoficială a valorilor, dîndu-le ascendent asupra celorlal ți. Treburile și evenimen-
tele zilnice i-au aruncat apoi în uitare. Pentru a- și perpetua amintirea, unii au scris
cărți de studii sau de memorialistic ă, dar și amintirea aceasta s-a a șezat treptat într-
un colț dintr-o bibliotec ă, căpătînd semnifica ție doar pentru cî țiva cărturari intere-
sați de domeniu. Al ții și-au perpetuat imaginea prin cîntece devenite celebre, prin
vorbe de duh sau prin porecle atribuite celor din jur. Dar cei mai mul ți au fost
trecuți în uitare, pentru c ă eroii sînt incompatibili cu sistemele totalitare.
Lumea aresta ților
Orice mediu închis genereaz ă un tip de rela ții interpersonale care au un
conținut specific, o dinamic ă și modalități deosebite de structurare și manifestare.
Grupurile de de ținuți, pe lîngă elementele comune – structura formal ă și informal ă

Ștefan Bruno
90a statusurilor și rolurilor, a comunica ției și a puterii –, are și particularit ăți care le
diferențiază mult, modificîndu-le uneori, surprinz ător, personalitatea.
Modul de structurare a societ ății deținuților este asem ănător cu acela al
societăților militarizate: to ți membrii ei sînt egali și au acelea și drepturi. Acest
lucru e cerut atît de de ținuți, cît mai ales afirmat de personal. În spatele acestei
afirmații, relațiile interpersonale sînt îns ă puternic ierarhizate. De și nimeni nu
poartă trese pe uniforma de pu șcăriaș, gradele fiec ărui deținut sînt vizibile oricui,
ținuta făcîndu-i să capete un aer special, care-i determin ă pe ceilal ți să le acorde
exact cît merit ă pentru treapta social ă la care au ajuns. Societatea de ținuților are
aristocrații, proletarii și devianții ei, ierarhiile fiind foarte vizibile. Criteriile
oficiale de clasificare (dup ă delictul f ăcut, clasă socială de provenien ță, origine
etnică sau regional ă, vîrstă, tip de arest: prevenitv, primar, recidivist, etc.) se traduc
în împărțirea lor în diferite spa ții de deten ție, cu priva țiuni și facilități diferite.
Peste aceste criterii se suprapun cele f ăcute de de ținuți. Ierarhiile se dezvolt ă în
funcție de ceea ce poate oferi fiecare. Lumea de ținuților e construit ă pe schimb: de
bunuri, de servicii, de informa ții. Traficul dintre de ținuți – deseori facilitat de cadre
– reglează condițiile de deten ție. Există o mobilitate și o viață activă în penitenciar,
fiecare gest, fapt sau lucru avînd o rezonan ță puternică în acest mediu, reglînd sau
dereglînd rela țiile sociale. Este fireasc ă și naturală dorința tuturor de a se diferen ția
de turma penal ă în care administra ția plaseaz ă toată lumea pe picior de egalitate, iar
deținuții nu ezit ă să plătească pentru un confort diferit. „Penitenciarul este un
formidabil laborator de observare a raporturilor de for ță și a relațiilor care se pot
stabili într-o societate marginal ă.”121
În fruntea acestei ierarhii stau întotdeauna de ținuții recidivi ști sau cei cu
vechime („veteranii”), iar apoi cei puter nici din punct de vedere fizic. Ace știa le
oferă nou veni ților ajutor pentru adaptarea mai u șoară în mediul penitenciar, cerînd
în schimb bunuri sau servicii. Ini țierea în misterele acestei societ ăți este vital ă
pentru orice proasp ăt sosit. Ea îi înl ătură sentimentele de nesiguran ță, teamă,
suferință și îi oferă rațiuni deculpabilizante și un nou sens vie ții. Plata pentru aceste
modele valorice primite variaz ă de la individ la individ. Pentru cei slabi, cu un ego
scăzut, cu un nivel de instruire foarte redus și o inteligen ță liminară, ea se poate
întinde pe toat ă durata deten ției.
Fiind un mediu dur, plin de priva țiuni, valorile mora le fundamentale –
dreptate, cinste, echitate, omenie, demnitate, sinceritate, modestie etc. – cap ătă conți-
nuturi diferite. Dreptatea se bazeaz ă pe forță, cinstea înseamn ă loialitate fa ță de grup
și față de lideri, demnitatea e tradus ă prin impunerea voin ței proprii, iar respectul e
echivalent cu teama fa ță de cel puternic. Cu aceste norme și valori de ținutul ia
contact înc ă de la intrarea în școală.
Pentru a în țelege mai bine func ționarea grupului de de ținuți, este important
să descifrăm sistemul de statusuri și roluri și ierarhia lui.
La stadiul inferior se afl ă clasa „sclavilor”, „fraierilor” sau „nepo ților”.
Aceștia sînt cei care aranjeaz ă paturile și spală lenjeria altora. Ei au ajuns în situa ția

121 Hubert Bonaldi, D’une prison à l’autre , Éditions Bernard Grasset, Paris, 1977.

Civilizație carceral ă
91aceasta și din cauza sl ăbiciunilor de caracter, dar mai ales a rela țiilor lor cu familia.
Vizitele rudelor au o importan ță capitală în diferen țierea aresta ților. În clasa „ne-
poților” intră cei ce nu sînt c ăutați de familie aproape deloc (cei orfani, cei foarte
săraci, cei cu foarte mul ți frați etc.). Nefiind vizita ți, neprimind pachete de acas ă, ei
nu au ce oferi celorlal ți pentru a se ridica în ierarhia grupului. Și nu numai atît: ei
au nevoie de anumite lucruri pe care administra ția nu le ofer ă. Dintre acestea, cele
mai importante sînt țigările. Ele sînt valuta forte a închisorii („ai țigări – ești
boier”). Pentru o țigară unii spal ă ciorapii și chiloții altora; pentru un pachet î și
vînd uniforma sau lucrurile mai de pre ț. „Așteptau docili în sp ălător ca unul s ă
termine și celălalt să-i ia locul. Pîn ă le venea rîndul fumau din cî știg, sporov ăiau
sau dădeau cu zarul – activitate și ea interzis ă, dar cu atît mai atr ăgătoare. Fiecare
avea mald ărul lui de bulendre pe care le p ăzea cu sfin țenie. Dac ă se întîmpla s ă
rătăcească vreuna, î și pierdea clien ții. Nu-i r ămînea decît s ă se mulțumească cu
castronul zilnic și să fumeze penale îngrozitor de puturoase, țigări răsucite în ziar
din chiștoacele aruncate de al ții sau făcute din paiele scoase din saltele.”122
Această clasă socială a sclavilor nu este uniform ă precum s-ar putea crede.
Ea este, la rîndul ei, structurat ă puternic. Principalul criteriu este cel al excluderii,
al repulsiei: fa ță de criminalii de copii, violatori, toxicomani, bolnavi de SIDA sau
de hepatit ă, homosexuali, travesti ți, incestuo și. Respingerea lor este o form ă de
purificare și de întărire a imaginii de sine. Exist ă o rigiditate moral ă exclusivist ă,
care îi trateaz ă pe acești indivizi ca agen ți ai decăderii umane.
Pe treapta cea mai de jos se afl ă „bulangiii” sau „spurca ții” – cei supu și
perversiunilor sexuale pe cale oral ă sau anal ă. Aceștia sînt, de regul ă, selectați
dintre românii mai aspectuo și fizic și care la data „înjosir ii” erau puternic deprima ți
psihic și moral, deci vulnerabili într-un grad ridicat. Niciodat ă țiganii nu ajung în
situația aceasta; ei sînt îns ă cei care „spurc ă”. O dată intrat în aceast ă categorie, din
ea nu se mai iese pîn ă la liberare. Bulangiii sînt b ătaia de joc a tuturor de ținuților.
Cu ei nu st ă nimeni la mas ă, pe ei toat ă lumea îi înjur ă și îi bate. De eticheta asta nu
se scapă nici prin mutarea în alt ă pușcărie. Numele lor circul ă și prin celelalte
aresturi, purtate de de ținuții transfera ți de la o institu ție la alta.
Detinuții nu sînt în nici un fel revolta ți de tratamentul la care sînt supu și
homosexualii. Atrocit ățile comise împotriva acestora sînt percepute ca f ăcînd parte
din orînduirea fireasca a lumii lor. G.C., condamnat în mai multe rînduri pentru furt, poveste ște despre chinurile „bulangiilor”: „Sînt obliga ți aproape în fiecare zi
să se plimbe printre paturi, îmbr ăcați în haine de femeie. În aplauze frenetice li se
scandează numele, care din Dan devine Dana, din Cristi, Cristina și așa mai
departe. Sînt pu și apoi să danseze și să se dezbrace într-un mod cît mai excitant.
«Șmecherii» îi iau apoi la o partid ă de sex oral și anal în baie. Cei mai mul ți sînt
violați, iar cei care fac sex cu ei folo sesc, în loc de prezervative, pungi de
plastic.”
123

122 Octav Bozîn țan, op. cit. , p. 181.
123 Interviu publicat în Evenimentul zilei din 8 februarie 2005, sub titlul „Via ța și moartea
în pușcărie”, semnat de C ătălin Bulat și Dorelina Bellu.

Ștefan Bruno
92Nici violatorii de copii, femei sau de b ătrîne nu au parte de o soart ă mai
blîndă. Reacția de ostilitate fa ță de ei merge de la izolare pîn ă la agresarea zilnic ă.
Respingerea lor este motivat ă prin explica ții de genul: „avem și noi mame, surori,
prietene și copii”, „ ăștia nu merit ă să trăiască”, „ăștia nu sînt normali”.
Marginaliza ți, dar cu fric ă, sînt criminalii și cei închi și pentru tentativ ă de
crimă. Sînt înjura ți, dar evita ți, existînd un soi de team ă organică ce stopeaz ă pînă
la un punct prostul tratament. Ace știa își suportă relativ bine deten ția. Avînd
pedepse mari, la „vie țași” s-a creat o ruptur ă definitivă între trecut, prezent și viitor.
Rudele și prietenii l ăsați afară sînt amintiri ale trecutului, prezentul fiind o certitu-
dine, iar viitorul total neînsemnat. Majoritatea î și găsesc liniștea și iertarea cu
ajutorul misionarilor sectan ți. Fiind închi și în celule separate, ei au slabe contacte
cu ceilalți deținuți. În general, ho ții, proxene ții și drogații se grupeaz ă într-o
comunitate de gusturi, p ăreri, vocabular și idei.
Într-o altă categorie, dar în aceia și clasă de „nepo ți”, se află „ogăreii” sau
„pisicile”, cei care car ă sacoșele altora, care-i ajut ă pe „șmecheri” la ateliere. În
cazul în care ei primesc un pachet, acesta e repede confiscat de cei puternici, lor
nemairămînîndu-le decît foarte pu ține bunuri.
Ceva mai stila ți sînt „jupînii”, care reu șesc să mai păstreze puțină demnitate
în această lume umil ă de sclavi. Fac și ei patul altora pentru o țigară, însă pot să
refuze în anumite condi ții muncile degradante, dependen ța lor de țigări fiind mai
scăzută decît a altora.
În aceeiași clasă, o notă distinctă o fac „sifoanele”, „jeturile” sau „turn ătorii”,
cei care trag cu urechea și „dau cu ciocul” la cadre și la ofițerul SRI. Izola ți de ceilal ți
membri ai colectivit ății pentru c ă se supun autorit ăților pentru vagi promisiuni de
liberare condi ționată, ei suport ă, de cîte ori se ive ște prilejul, b ătaia de joc și răz-
bunarea liderilor.
O clasă aparte o formeaz ă „impresiile” – cei care nu sînt pu și la curățenie,
care nu fac serviciu pentru nimeni, nu împart pachetele cu nimeni. Termenul vine de la expresia: „ai impresia c ă…”, folosit ă atunci cînd cineva încearc ă să-i umi-
lească și ei se opun. Num ărul lor e relativ mare; ei sînt cei cu un nivel de
școlarizare mai ridicat, condamna ți pentru furturi m ărunte și se situeaz ă printre cei
mai bine socializa ți la lumea de afar ă.
„Băiețașii” sînt mi ștocarii acestei societ ăți. Ei se dau de ștepți și încearcă s
ă-i
prostească pe alții. Ponderea lor e neînsemnat ă, însă rolul lor e foarte important,
căci animă această colectivitate în general monoton ă și inertă.
În vîrful acestei piramide stau „ șmecherii”. Ei sînt feri ți de „prăduială” (în
sensul că faptele lor nu ajung la urechile cadrelor – n.n.), nu „toarn ă”, le fură altora
din pachete. În aceast ă categorie se ajunge prin vechime, for ță și șiretenie, dar și
prin protec ția unui prieten sau unei rude afla te în penitenciar într-o pozi ție ierarhic ă
superioară. Țiganii sînt cei mai predispu și să ocupe aceste locuri. În rîndul
șmecherilor intr ă, de regul ă, cei cu fapte deosebit de grave (omoruri, lovituri cauza-
toare de moarte, violuri etc.). Fiecare dintre ei au cî țiva sclavi – unul le face patul,
altul le car ă bagajele. Ei sînt cei mai adaptabili la via ța carceral ă și cu legăturile
morale slabe sau inexistente. Pozi ția lor social ă e cunoscut ă și de cadre, care sînt

Civilizație carceral ă
93dispuse s ă le tolereze o cantitate considerabil ă de pung ășii ale lor în schimbul
asigurării ordinii, securit ății și adaptării – valorile cele mai importante ale regimu-
lui penitenciar. Puterea lor este de cele mai multe ori legalizat ă: ei sînt șefi de
dormitoare, șefi de clas ă, șefi de atelier. Abilitatea lor în tratarea cu personalul
penitenciarului le asigur ă puterea absolut ă în grup. Ei sînt cei ce fac posibil ă
transmiterea „tradi țiilor” de la o genera ție la alta, stabilesc regulile, ierarhiile și
impun ritmul de desf ășurare a vie ții de zi cu zi. Ei sînt „autorit ățile morale” ale
celulelor și administratorii justi ției. Pentru c ă sînt cei mai puternici, reusesc sa-si
ofere confortul maxim care poate fi ob ținut în condi ții de deten ție. „În închisorile
mari, capii lumii interlope pot s ă aducă și femei în celul ă. Daca ai suficien ți bani,
poți să faci rost și de droguri”, explic ă deținutul T.P. din Penitenciarul Rahova124.
Fiecare categorie poate fi recunoscut ă după locul pe care îl ocup ă în camer ă
și după patul pe care îl are. „ Șmecherii” dorm jos, pe patul num ărul unu. Un dormi-
tor de închisoare obi șnuit are patru rînduri de paturi suprapuse. Acestea încep de la
ușa metalică a celulei și se întind pîn ă în capătul camerei, pe un singur rînd. Locul
șefului este în primul pat de jos, aflat în vecin ătatea ușii. În patul de deasupra dorm
cei care sînt c ăutați de familii. Ace știa sînt „proteja ții șmecherilor” deoarece
primesc pachete cu mîncare și țigări. În paturile trei și patru, adic ă sus de tot, dorm
„fraierii”, cei lipsi ți de protec ție, care nu au reu șit să se impun ă. De regul ă, sînt
timizi, frico și sau căutați mai rar de familii. Ei sînt folosi ți de șmecheri la cur ățenie
și la alte treburi de acest gen. Din rîndurile lor se recruteaz ă viitorii homosexuali
pasivi. „Șmecherii” îi studiaz ă cu atenție, iar cei mai frumo și și mai efemina ți sînt
supuși unor adevarate terori fizice și psihice pentru a fi transforma ți în „fetițe”.
Mulți cedează și, o dată „dezvirgina ți”, devin „bulangii”, adic ă femeile „ șmech-
rilor” – continu ă deținutul Petre în interviul citat. Acest statut le confer ă o oarecare
protecție din partea „ șmecherilor”, dar atrage și stigmatizarea. „Bulangiii” nu au
voie să mănînce cu ceilal ți la un loc și nu au voie s ă-și dea cu p ărerea într-o
chestiune în care trebuie s ă se ia o decizie comun ă. Nu au voie s ă ia hotărîri nici
măcar în ceea ce-i prive ște pe ei în șiși. Devin persoane de rangul doi.
Dacă relațiile homosexuale dintre b ărbați sînt reprimate în întreg sistemul
penitenciar românesc, rela țiile dintre femei sînt tolerate, „degetoaiecele” (termen
care desemneaz ă femeile care joac ă rolul de b ărbat) stîrnind vii pasiuni și animînd
viața în secțiile de femei. „Seara, dup ă stingere, se acopereau cu p ătura cîte dou ă și
își șopteau tainice cuvinte de iubire. Erau alternativ fete și băieți, cuplurile formate
durînd destul de mult ă vreme. Ini țial pedepsite prin izolare și mutarea în alte
camere, cuplurile au fost ulterior tolerate: nu f ăceau probleme, nu r ămîneau îns ăr-
cinate. Ulterior, deveneau b ăieți de-a binelea. Se tundeau scurt, purtau pantaloni cu
șliț în față, simulînd comportamentul masculin. Gelozia le st ăpînea pe multe dintre
ele și dacă un alt «b ăiat» le sufla feti ța, avea loc o b ătaie în toat ă regula.”125
„Scenele de dragoste ies deseori de sub paravanul de p ături ce înconjoar ă
paturile pe cele pa tru laturi. «El» o pup ă pe ea pe bra țe, pe burt ă sau pe picioare

124 Ibidem .
125 Octav Bozîn țan, op. cit. , p. 205.

Ștefan Bruno
94ziua în amiaza mare sau petrec ore î ndelungate în WC, oprind accesul celorlalte.
Dacă iubirea e mare, sincer ă și nedisimulat ă și una din degetoaiece se elibereaz ă,
«văduva» prime ște vizită și pachet de la liberat ă. Uneori pachetul e atît de mare c ă
zici că a devalizat tot Mall-ul. Sînt și cazuri în care liberata îi asigur ă «văduvei» la
liberare cas ă, mașină și o convie țuire pașnică” – spune Anca Ionescu, 65 de ani,
condamnat ă la 2 ani de închisoare pentru delapidare126.
Ierarhiile din interiorul pu șcăriilor sînt structurate în func ție de tipologia
populației încarcerate. Dup ă eliberarea de ținuților politici din 1964, penitenciarele
au fost umplute în propor ție de două treimi de ho ți și proxene ți. Predominan ța lor a
făcut să se impun ă viziunea lor despre via ță, valorile lor, ierarhiile și normele lor de
conviețuire. Expresia „tovar ăș” – care desemna în afar ă complicele la înf ăptuirea
unei ilegalit ăți127 – s-a generalizat în închisori, de semnînd asocierile dintre doi sau
mai mulți indivizi: tovar ăși de pachet, tovar ăși de munc ă, tovarăși de pat etc. Rela ția
de tovărășie este una utilitar ă, pragmatic ă, avînd rolul de a îmbun ătăți condițiile de
detenție. Grupurile de de ținuți se separ ă în subgrupuri de tovar ăși – indivizi care
acceptă să-și împartă bunurile cu al ții, pentru a beneficia de protec ția lor. Uneori
astfel de rela ții de tovărășie se transform ă în prietenii adev ărate. Dar teama c ă vor fi
etichetate ca rela ții homosexuale sau c ă partenerul va trece vreodat ă în tabăra
adversă, „turnînd pe gu șă” tot ce știe și înfundîndu- și mai adînc tovar ășul în mizerie,
creează rare relații de prietenie sincer ă. De altfel, nici cadrele nu încurajeaz ă astfel de
relații de prietenie, din teama conspir ării în vederea evad ării sau a cre ării unor
solidarități mai puternice împotriva lor. De și solidaritatea dintre de ținuți este redus ă,
așteptarea ca loialitatea fa ță de colegii de celul ă să se manifeste este mare, iar ea este
vizibilă în adoptarea rapid ă a viziunii conform c ăreia orice colaborare cu cadrele este
o formă de „sifonare”, de turnare a celorlal ți arestați.
Absența solidarit ății și ruptura radical ă dintre cele dou ă grupuri – de cadre și
deținuți – sînt simptomele unui fenomen de anomie institu țională. Biografia fie-
cărui individ se construie ște prin eviden țierea apartenen ței de grup și a spe-
cificității, fiind colorat ă de piedicile pe care i le pun colegii și „ceilalți”, precum și
de luptele duse pentru dep ășirea acestor piedici. În acest sens, fiecare istorie perso-
nală are o intrig ă cu caracter prototipal. Într-un spa țiu închis, etichetarea unui
individ ca apar ținînd unei categorii sociale (de șmecher, fraier, sifon etc.) limiteaz ă
foarte mult libertatea de ac țiune și de gîndire a actorilor sociali, care sînt obliga ți să
parcurgă anumite instan țe de socializare, s ă achiziționeze anumite tabuuri culturale,
prejudecăți, resentimente, nostalgii etc. Ori ce aspect al culturii carcerale este
utilizat simbolic sau emblematic cu scopul de a crea un sentiment de distan țare față
de membrii celuilalt grup și de eviden țiere a loialit ății față de grupul de aparte-
nență. Apelul la tradi ții și la simboluri reprezint ă, de fapt, un instrument pentru
legitimarea accesului la resursele economice și teritoriale. Înc ărcătura simbolic ă

126 Anca Ionescu, Reflexii penitenciare , manuscris nepublicat
127 Termenul de „tovar ăș” a fost preluat de comuni știi ilegaliști de la de ținuții de drept comun
cu care au convie țuit în închisorile regale și, de aici, a fost impus tuturor membrilor de partid.
În ciuda conota ției nobile care i s-a dat în regimul comunist, termenul p ăstrează în lumea
interlopă și în închisori aceea și semnifica ție inițială: de partener la înf ăptuirea unei ilegalit ăți.

Civilizație carceral ă
95înlocuiește dialogul, care nu se face decît mediat, într-o form ă osificată, prin
interpuși (aflați, de regul ă, în fruntea ierarhiei) care au înv ățat atît limbajul oficial,
cît și modalitățile de presiune și șantaj.
Comunitatea cadrelor
Deși, privită din afară, pare o lume omogen ă și greu diferen țiabilă, lumea
angajaților este și ea puternic structurat ă. Cea mai vizibil ă diferențiere este cea
dintre angaja ții cu studii superioare și cei fără studii superioare. Sistemul de
privilegii oficializat împarte beneficiile și rolurile institu ționale în func ție de
nivelul de instruc ție școlară. Valoarea bunurilor organiza ționale care pot fi trecute
în proprietate privat ă variază în funcție de diplome, vechime și relații. Accesul la
alimente, concedii, delega ții, vizite în str ăinătate este evident limitat gardienilor,
cărora nu li se recunoa ște decît rolul de chelari, de port-chei, de deschiz ători și
închizători de uși. Pentru a li se recunoa ște un rol educativ – și pentru a avea deci
acces mai mare la resursele institu ției – gardienii g ăsesc modalit ăți numeroase de
manifestare: grev ă prin exces de zel, privarea de ținuților de repaos sau de vizite,
bombardarea superiorilor cu rapoarte, mimarea sarcinilor etc.
Lupta pentru accesul la privilegii genereaz ă categorii distincte de angaja ți.
Cel mai întîlnit tip este „robotul”, care ac ționează la comand ă, aplică regulile
mașinal și depersonalizat. El pare un aparat perfect ascult ător, funcționînd mecanic
fie de la început, fie dup ă antrenament. „ Și-a intrat perfect în rol, iar acest lucru
fisurează însuși conceptul de umanitate.”128 Este interesat de respectarea unor
standarde, f ără să-și mai pun ă problema utilit ății lor sau a consecin țelor utiliz ării
lor. Știe, de pild ă, că trebuie s ă împiedice orice sinucidere și, ca urmare, instituie
un sistem de turn ătorie între de ținuți, dar nu intervine decît atunci cînd func țiile
vitale ale organismului sinuciga șului sînt în stare de degradare accentuat ă. Se
înconjoar ă de hîrtii și documente care s ă-i legalizeze toate ac țiunile, fiind mai
degrabă interesat de respectarea legii în lite ra decît în spiritul ei. „Pentru a men ține
curățenia capului pacien ților și pentru ca ace știa să poată fi ușor categoriza ți,
raderea complet ă a părului se dovede ște eficient ă, în ciuda efectului nepl ăcut
asupra înf ățișării.”129
Învață să-și înfrîneze orice sentimente de afec țiune față de deținuți, privind cu
detașare toate priva țiunile la care ace știa sînt supu și și privîndu-i, la rîndul lui, cu
aceeași atitudine impersonal ă. Înțelege că modalitatea cea mai important ă de a
executa sarcinile de serviciu este in stituirea unui control total asupra de ținuților din
subordine, iar preocuparea pe ntru a justifica lingvistic și juridic acest control ajunge
să joace un rol central. De ținutul nesupus este rapid et ichetat ca fiind periculos și
încadrat într-un alt regi m de tratament. Discu țiile șoptite dintre mai mul ți condamna ți
sînt privite ca planific ări ale evad ării și sînt sanc ționate ca atare. Simptomele de
boală sînt privite ca false și prefăcute manifest ări ale dorin ței unui turism medical și
tratate în consecin ță. Camerele lor s-au transformat în farmacii ambulante, ajungînd

128 Ruxandra Cesereanu, op. cit. , p. 110.
129 Erving Goffman, op. cit. , p. 78.

Ștefan Bruno
96să prescrie și să administreze tratamente f ără consultarea prealabil ă a medicului, într-
un mod primitiv și deseori d ăunător. „Aveam gastrit ă dinainte de arestare, iar la
fiecare durere de stomac îmi d ădea gardianul doar aspirine. În cîteva luni am ajuns pe
masa de opera ții a spitalului cu ul cer perforat” – poveste ște N.I., arestat preventiv
pentru furtul unui telefon mobil.
Din cauza înfrîn ării tuturor sentimentelor, ajunge s ă fie vlăguit, să se retragă
în activități birocratice și rudimentare, devenind din ce în ce mai nemul țumit de
politica superiorilor și de corup ția generalizat ă („unii iau cu buzunarele, al ții cu
camioanele” – este expresia de nemul țumire utilizat ă de angaja ții inferiori din cele
mai multe penitenciare).
Al doilea tip de angajat este „carieristul”, individ amabil, dar vanitos. Îi
place să pară intelectual, vorbind în citate și maxime. Uneori hîtru sau șugubăț,
deseori ironic, el intr ă în categoria prostului fudul. Lipsit de scrupule, depune o
rîvnă interesat ă ca să crească în rang. Aspira ția de a apar ține unei „elite” îl
predispune la corup ție și violență. Este bine ancorat în prezent, dar folose ște cu
abilitate trecutul și planifică viitorul în care are de jucat un rol tot mai important.
Maestru al combina țiilor, nu se d ă în lături de la fapte de corup ție și ocolește cu
abilitate legile atunci cînd interesele i-o cer, atr ăgîndu-și și alți colegi de partea lui,
pentru a nu fi singurul responsabil al ilegalit ăților comise. Parvenitismul îl face s ă-
și însușească o anumit ă filosofie despre dreptate și pedeaps ă, bazată pe stereotipii
și categoriz ări simpliste: bine și rău, corect și greșit etc. Aceast ă filosofie de via ță îi
oferă rațiuni deculpabilizante pentru nedrept ățile grave care se petrec în
penitenciar, pe care le îmbrac ă într-o form ă lingvistic ă rudimentar ă ce o impune și
superiorilor. Petrec ăreț și guraliv, creeaz ă complicit ăți între indivizi apar ținînd unor
nivelurile ierarhice diferite, care-i asigur ă ascensiunea sau îi garanteaz ă siguranța
postului. În rela ția cu aresta ții este interesat de transformarea lor într-o mas ă ușor
de manevrat, împ ărțind favoruri ( țigări, băutură și chiar femei) acelor de ținuți care-
i ușurează munca. Simte instinctiv pericolul pe care-l reprezint ă anumite persoane
(deținuți, colegi, superiori sau vizitatori) și încearcă din răsputeri să le neutralizeze
acțiunile, înfrîngîndu-le rezisten ța prin munci de uzur ă. În cazul de ținuților
recalcitran ți urmărește îndeaproape botezul, care le frînge voin ța și spiritul nesupus
și îi trimite la munci degradante și istovitoare: sp ălarea WC-urilor, cur ățarea carto-
filor, spălarea podelelor, amenajarea bor durilor etc. În cazul colegilor și superio-
rilor considera ți periculo și, îi învăluie într-o mantie a zvonurilor și bîrfelor, îi
bombardeaz ă cu tot felul de cereri m ărunte, stimulîndu-i pe de ținuți să utilizeze
exagerat dreptul peti ționar, pîn ă cînd ace știa clacheaz ă, iar el apare ca salvator al
situațiilor penibile. În cazul vizitatorilor str ăini, îi abate de la scopul lor,
impunîndu-le un ritm încet, un traseu dinainte stabilit și contacte cu de ținuți
agasanți, nebuni sau exagerat de pro ști.
Al treilea tip de angajat este „rafinatul”, individ cu studii superioare și cu
pretenții de om de știință. Este inteligent, dar pervers. Î și alege de ținuții cei mai
educați, pe care vrea s ă-i supună, să le distrug ă rezistența. Are nevoie de recunoa ș-
tere profesional ă și scrie multe articole în revistele de specialitate. Nu se d ă în
lături de la plagiat și deseori articolele sale au o calitate științifică îndoielnic ă, de

Civilizație carceral ă
97care nu este îns ă conștient, de vreme ce le etaleaz ă cu mîndrie. Îi place s ă facă
paradă de cultura pe care o de ține și adesea îngr ămădește fără nici o noim ă teorii
ale diverșilor speciali ști în lucrările pe care le public ă, copiindu-le ad literam chiar
din cărțile cele mai cunoscute. În Revista de știință penitenciar ă și Revista
Administra ției Penitenciarelor din România sînt numeroase studiile cu un aparat
metodologic rudimentar și concluzii primitive, dar care sînt înso țite de teorii și
citate numeroase, menite s ă le asigure greutatea științifică. În breasla din care
provin (sociologi, psihologi, juri ști, medici, militari etc.) au o pozi ție marginal ă și
evită contactele cu cei situa ți în fruntea ierarhiei profes ionale, tocmai pentru a nu- și
evidenția bagajul profesional sc ăzut. Activit ățile cotidiene m ărunte, dar nu mai
puțin stresante le reduc apetitul pentru lectur ă și pentru preg ătirea profesional ă.
Aceasta are loc oarecum for țat, prin conferin țele la care sînt obliga ți să participe cu
referate. Stilul rafinat se manifest ă mai ales în rela țiile cu oficialit ățile venite în
vizită, ei fiind sco și la înaintare ca s ă dea o confirmare profesional ă sistemului de
privilegii. Cei mai mul ți dintre ei se grupeaz ă în comunit ățile terapeutice, cabinete-
le medicale sau în administra ția central ă – serviciile considerate cele mai profe-
sioniste din întregul sistem penitenciar.
Alt patrulea tip e „violentul”, brutalul, sadicul. Deseori complexat, are o
satisfacție a umilin ței și a violen ței. Face cu entuziasm și frenezie toate murd ăriile
sistemului penitenciar, considerîndu-se o victim ă a datoriei. „În general, sînt fiin țe
marcate de un defect fizic, de gr ele handicapuri psihice sau de o soart ă deloc de
invidiat.”130 După cum spun de ținuții, ponderea violen ților nu este mare, fiind
situată undeva între 5 și 10% din totalul angaja ților, dar asta nu le minimalizeaz ă
importanța, căci acțiunile lor ajung s ă fie definitorii pentru tot ce înseamn ă pușcărie
în România. Este exagerat s ă-i consider ăm pe toți angajații ca pe o hoard ă de
sadici, torturînd și maltratînd fiin țe umane din instinct, pl ăcere sau cu sete. Cei care
acționează în acest mod sînt pu țini la num ăr și nici nu sînt aprecia ți de conducere.
Este evident c ă o epurare a lor a avut loc în ultimii 15 ani, din dorin ța de delimitare
de practicile comuniste utilizate pîn ă în 1989. Dar, în aceea și măsură, este evident
că angajarea în fiecare penitenciar a cîtorva elemente din aceast ă categorie este
necesară nu doar pentru c ă ele îndeplinesc toate activit ățile mizerabile inerente
sistemului, ci și pentru c ă mențin imaginea unei lumi dure, brutale, de care orice
cetățean liber trebuie s ă se fereasc ă să o cunoasc ă personal. Violen ții, brutalii
contribuie prin atrocit ățile pe care le s ăvîrșesc nu numai la supunerea celor din
interiorul zidurilor, ci și la obedien ța cetățenilor liberi. Spectrul închisorii – deci al
înjosirilor inevitabile, violen țelor gratuite, promiscuit ății și mizeriei – a planat în
ultimii 70 de ani asupra tuturor celor care îndr ăzneau să aibă păreri contrare
regimurilor aflate la putere și care au în țeles că, dacă își vor manifesta p ărerile fără
să aibă un puternic sprijin politic, pot lua drumul pu șcăriei, căci oricui îi pot fi
găsite sau fabricate fapte de natur ă penală.

130 Tzvetan Todorov, Confruntarea cu extrema. Victime și torționari în secolul XX , Editura
Humanitas, Bucure ști, 1996, p. 118.

Ștefan Bruno
98Violenții sînt îndocrina ții fanatici ai sistemului punitiv, pe care psihologii i-
au catalogat ca isterici, perver și, sado-masochi ști, paranoici, homosexuali,
schizoizi. Credincio și ideologiei totalitare, ei sînt convin și că pe umerii lor a a șezat
societatea o responsabilitate uria șă: aceea de a-i pedepsi pe delincven ți, un soi de
ființe plămădite dintr-o alt ă materie, inferioar ă și periculoas ă, pe care ei trebuie s ă
o neutralizeze. Î și trag seva din dogmatismul ideologic al unor activi ști politici
aflați, de regul ă, la putere. Simpatia lor fa ță de socialism și PSD nu este doar un
alibi (ca în cazul celorlal ți colegi), ci și o motiva ție suficient de puternic ă pentru
brutalitățile manifestate, c ăci, cel pu țin în viziunea lor, socialismul și PSD
consideră că pușcăria are rolul de a-i teroriza într-o asemenea m ăsură pe deținuți
încît, o dat ă eliberați, să facă tot posibilul ca înapoi s ă nu se mai întoarc ă, pentru a
nu mai trece înc ă o dată prin chinurile iadului, întruchipat de institu ție.
Al cincelea tip e angajatul „bun”, uman și lipsit de brutalitate. E patern, bo-
nom, alintat uneori „bunicu ța”. El e astfel tocmai ca de ținuții să simtă și mai apăsat
diferența. E considerat fraier pentru c ă nu dă din coate s ă răzbată pentru a urca în
ierarhia penitenciar ă pentru că nu se înfrupt ă precum ceilal ți din bunurile adminis-
trate și pentru c ă se mulțumește cu ce are, interesat mai mult s ă ajute și să dăruiască.
Toleranți față nedreptățile din jur, se ab țin să le judece, încercînd deseori s ă le
îndrepte. Într-o lume în care e șecul, patologicul, disperarea, nepu țința, corupția și
violența sînt principalele coordonate care definesc penitenciarul, ei consider ă că toate
acestea sînt prilejul tr ăirii unor experien țe umane, divine, medicale, psihologice de
mare profunzime, provoc ări pentru repunerea valorilo r în ordinea lor fireasc ă. Ei sînt
cel mai bine ancora ți în lumea exterioar ă pușcăriei, membri importan ți ai breslelor
lor, în general oameni one ști, cu legături morale puternice, dedica ți meseriilor lor:
medici, preo ți, psihologi, sociologi etc. Chiar dac ă unii dintre ei au avut alte calific ări
înaintea angaj ării în penitenciar (aviatori, mu zicieni, sportivi etc.), au reu șit să
interiorizeze valorile noii meser ii, depunînd eforturi pentru preg ătirea profesional ă.
Nici eroi, nici sfin ți – deși doar din rîndul lor ies astfel de personaje –, ei î și raportea-
ză conduita nu la valorile organiza ției, ci la cele ale profesiei. Munca lor nu are
grandoarea și spectaculosul eroilor, dar prezen ța lor asigur ă liniștea în institu ții: sting
multe conflicte înainte de a lua amploare și se fac portavocea celor nedrept ățiți. Dar
chiar și în împrejur ări excepționale activitatea lor trece neobservat ă, fiind de
domeniul firescului.
Ponderea lor este redus ă, deși la cei mai mul ți angajați găsim fapte bune în
anumite momente. Patologia specific ă penitenciarelor face ca angaja ții să-și re-
prime bun ătatea, umanitatea. Sentimentele de camaraderie și de afecțiune sincer ă
cu deținuții sînt sanc ționate de regulamentele in terne, iar teama de a nu c ădea în
plasa deselor intrigi care se țes în jurul tuturor îi transform ă pe cei mai mul ți în firi
închise, suspicioase, retrase. Prezen ța lor în penitenciar este mai degrab ă pasageră,
meteorică; neputîndu-se adapta sau neputîndu- și efectua meseria la standardele
învățate, migreaz ă spre organiza țiile non-guvernamentale sau în alte țări.

Civilizație carceral ă
99
Valorile
Pavel Popescu Neveanu consider ă că valorile sînt „structur ări personologice ce
permit raportarea i ndividului la sine și la alții. Ele sînt determinante și definitorii
pentru întregul sistem atitudinal al personalit ății umane, definind, global, și nu par-
ticular, modul de a fi , în notele sale esen țiale, atît al unui individ luat distinct, cît și al
unor diverse grupuri sociale ce prezint ă particularit ăți specifice”131. Altfel spus, valorile
dau semnifica ții, acordă importan ță unor persoane, comportamente, fenomene sau
situații prezente sau viitoare. Aceste semnifica ții devin etalon, norm ă de apreciere ce
stă la baza judec ăților, „un punct de plecare de la care celelalte lucruri cap ătă sens”132.
Pentru Geert Hofstede valorile sînt „tendin țe generale de a prefera anumite
stări de lucruri în raport cu altele”133, orientări emoționale generale cu semnifica ții
pozitive sau negative, c ărora le sînt asociate reac ții psihologice de atrac ție sau
respingere. Ele sînt cele mai importante elemente ale unei culturi, sînt nucleul culturii, deoarece dau semnifica ție tuturor celorlalte elemente: simboluri, ritualuri
și eroi, ordonînd realit ățile prin transformarea preferin țelor în norme. Dac ă primele
trei elemente ale culturii sînt vizibile și ușor de clasificat, analiza valorilor este
dificilă și deseori ambigu ă, întrucît acestea sînt mai degrab ă deduse din ac țiunile
oamenilor. Sistemele de valori sînt dobîndite timpuriu (psihologii spun c ă pînă la
vîrsta de 10 ani majoritatea c opiilor au interiorizat normele și valorile fundamenta-
le ale culturii în care tr ăiesc) și rămîn în structura de personalitate, fiind greu de
modificat ulterior. Ele nu sînt produsul min ții și activității individului, ci al
experienței sociale. Ele au rezultat în timp și s-au decantat din situa ții concrete de
viață, care au facilitat adapt ările, au dobîndit o expresie simbolic ă și au devenit
dezirabile pentru urm ătoarele ac țiuni și relații ale unei comunit ăți.
Oamenii cu un sistem puternic de valori au direc ție și țel în viață. Comporta-
mentul lor este u
șor de înțeles pentru c ă valorile p ătrund în aproape tot ce fac.
Loialitatea se poate recunoa ște ușor în comportamentul unei persoane care se
conduce dup ă această valoare. Pentru Geert Hofstede, valorile reprezint ă programe
mentale sau software -ul minții după care se conduc oamenii în via ță. Oamenii cu
sisteme de valori puternice imprim ă organiza țiilor în care intr ă pecetea credin ței
lor. Institu țiile cu culturi puternice reflect ă și ele valorile dup ă care se conduc. Ele
sînt permanent afirmate și întărite prin practicile și activitățile cotidiene, prin
ceremoniile, ritualurile, ședințele, sistemele de recompense și pedepse și prin întreg
comportamentul conduc ătorilor. Contactul indivizilor cu institu ții care au valori
puternice și incompatibile afecteaz ă eficiența și adaptarea personal ă, producînd
chiar dezechilibre majore în sistemul psihic, personalitatea lor alunecînd spre
patologic. Succesul institu țiilor depinde în mare m ăsură de rezonan ța valorilor
personale cu cele organiza ționale.

131 Bruno Ștefan, Pavel Popescu Neveanu, Manuela Ghiuru țan, Atitudini și valori în
administra ția publică locală, Editura BCS, Bucure ști, 2001, p. 80.
132 Daniel Pemartin, L’entreprise vue par ses salariés. Systèmes de valeurs, stéreotypes,
mythes, rumeurs , Les éditions d’organization, Paris, 1990.
133 Geert Hofstede, op. cit. , p. 25.

Ștefan Bruno
100
Ierarhia valorilor categoriale
Pentru explicarea diferen țelor culturale dintre organiza ții, comportamentele și
practicile zilnice au fost categorizate, ob ținîndu-se anumite st ereotipii. Putem cu-
prinde mai mult ă informație dacă o organiz ăm în categorii. Includerea în categorii
are la baz ă perceperea similarit ății între diferite persoane, situa ții sau evenimente. O
categorie ne d ă posibilitatea s ă fim aten ți la anumite dimensiuni, anume la di-
mensiunile din care ea îns ăși a fost constituit ă. Stereotipiile – ca elemente mentale –
ne fac judec ățile mai ușoare și mai simple, fiind cadre de referin ță ușor de găsit în
memorie, cu o interven ție prompt ă dobîndită prin repetare. Studiile asupra valorilor
și culturilor organiza ționale au operat cu categoriz ări și dimensiuni variate. S-au
impus îns ă atenției cele care au avut un grad de generalizare mai ridicat, care au avut
cele mai pu ține erori de categorizare și cele care d ădeau semnifica ție nuanțelor,
detaliilor și gesturilor cotidiene.
Una din primele cercet ări pe tema valorilor îi are ca autori pe G.W. Allport,
P.E. Vernon și G. Lindzey. Ea a fost realizat ă prima dat ă în 1931 și se bazeaz ă pe
clasificarea tipurilor umane f ăcută de Spanger, m ăsurînd importan ța relativă a șase
interese de baz ă sau structuri motiva ționale ale personalit ății, denumite de ei valori
categoriale:
1. teoretice – caracterizate de observa ție și raționament, interesul dominant
fiind descoperirea adev ărului; individul vrea s ă fie critic și rațional,
tinzînd să-și ordoneze și să-și sistematizeze propria cunoa ștere;
2. economice – centrate pe ceea ce este util, concret și rentabil, interesul
căzînd pe lucrurile practice, pe afaceri și pe acumularea de bog ății;
3. estetice – valorizînd cel mai mult frumuse țea și armonia, g ăsind o
deplină satisfacție în experien țele artistice;
4. sociale – evaluînd cel mai mult altruismul și dăruirea filantropic ă,
individul fiind bun, simpatic, neegoist, apreciindu-i pe ceilal ți oameni
după ceea ce au ei mai bun;
5. politice – centrate pe putere și influență, individul urm ărind să devină
conducător, plăcîndu-i întrecerea și lupta;
6. religioase – alimentate de nevoia de a accede la o în țelegere universal ă,
prin reflec ții metafizice și credința într-o putere unic ă, individul urm ărind
comuniunea cu cosmosul, raportîndu-se mistic la integr alitatea acestuia.
Aplicarea testului privind valorile categoriale în închisori în perioade
diferite134 a relevat o uimito are generalizare și constanță temporar ă. Cu puține dife-
rențe, rezultatele par a fi similare în în chisori din diverse regiuni geografice și în pe-
rioade distincte, semn c ă ele sînt inerente sistemului penitenciar, și nu indivizilor
care-l populeaz ă în anumite momente. Compar area cu alte grupuri sociale135 eviden-

134 Testele ce urmeaz ă a fi prezentate au fost aplicate prima dat ă în 1997 în Jilava, Gherla și
Găiești, în 2000 în Rahova și Craiova, iar în 2004 în Rahova și Iași, pe loturi de 115-150 de
deținuți și 30-40 de angaja ți în fiecare închisoare.
135 Testele au fost aplicate pe un lot de 50 de lideri sindicali și 210 petroli ști în 1997 (Bruno
Ștefan, Corneliu Li ță Ștefan, Andreea Mihalcea, Organizațiile sindicale și dilemele

Civilizație carceral ă
101 țiază rupturi valorice radi cale în sistemul axiologic penitenciar fa ță de cel specific
populației libere. Orientarea economic ă este dominant ă în raport cu toate celelalte
valori, atît la de ținuții primari și recidiviști, cît și la cadre, în ponderi semnificativ mai
mari decît la alte grupuri sociale. Ea scade pe m ăsura anilor petrecu ți în penitenciar
(vechime în pedeaps ă sau în munc ă) și în rîndul femeilor, dar cre ște la aresta ții
primari și preventivi, lupta pentru supravie țuire și satisfacere a trebuin țelor primare
fiind mai vizibil ă în rîndul lor. Doar de ținuții și angajații vîrstnici se apropie de
scorurile ob ținute de grupurile libere te state (muncitori petroli ști și funcționari pu-
blici) la valoarea economic ă.
Orientarea politic ă, a doua ca importan ță carcerală, este diferit estimat ă, în-
deosebi din perspectiv ă sexuală. Bărbații sînt mai preocupa ți decît femeile de
luptele pentru putere din interiorul penitenc iarelor. Cu cît închisorile sînt mai mari
(cu mai mul ți arestați și angajați), cu atît cresc și ponderile valorii politice – feno-
men diferit de cel existent în institu țiile libere, unde valoarea politic ă se situeaz ă pe
al patrulea loc, la foarte mic ă distanță de cea artistic ă și religioas ă. Luptele și com-
petițiile sporesc pe m ăsura scăderii nivelului de instruc ție școlară, „șmecherii” fiind
în general persoane cu un grad de școlarizare redus.
Valoarea religioas ă este situat ă pe locul trei de c ătre deținuți, dar pe ultimul
de către cadre (acestea fiind, din acest punct de vedere, în concordan ță cu funcțio-
narii publici). Într-o lume în care abuzurile și privațiunile sînt mult prea numeroase,
credința în Dumnezeu pare un factor important al suportabilit ății. Rangurile înalte
ale acestei valori nu se traduc prin dorin ța indivizilor de a tr ăi experien țe mistice,
de a căuta integrarea în absolut prin retragerea din via ță, ci prin a șteptarea unei
minuni care s ă le salveze via ța, în mod radical degradat ă.
La scoruri apropiate se situeaz ă pentru de ținuți și angajați valoarea teoretic ă,
situată pe locul patru de ambele categorii soci ale din penitenciar. Interesul pentru
căutarea adev ărului reiese și din desele „afaceri judiciare”, procese pe care de ținuții
le intenteaz ă diverșilor indivizi care încearc ă să-i eticheteze definitiv ca oameni
fundamental r ăi. Valoarea teoretic ă atinge punctul culminant la cei cu o vechime
mică (sub un an) în pedeaps ă sau în func ție, în special la tinerii aresta ți preventiv și
la cei cu un nivel de instruc ție școlară mai ridicat. Ei sînt mai interesa ți de aspectele
legale decît de cele practice, g ăsind în litera legii un sprijin pentru reconstruc ția
eului și sporirea stimei de sine.
Valoarea social ă este penultima ca importan ță instituțională. Dragostea,
prietenia și spiritul filantropic par incompatibile cu idealurile asumate de peniten-
ciar. „Condi țiile deten ției nu permit oamenilor s ă rămînă oameni. Toate sentimen-
tele umane – dragoste, prietenie, gelozie, caritate, mil ă, cinste, ambi ție – ne-au
părăsit la internare. Nu cunoa ștem nici orgoliu, nici amor propriu; gelozia și
pasiunea par a fi ni ște concepte mar țiene… Ne-a r ămas ura – sentimentul cel mai

tranziției, Editura BCS, Bucure ști, 2001), 303 reprezentan ți ai administra ției publice locale:
primari, consilieri locali și județeni, func ționari publici în 2001 (Bruno Ștefan, Pavel
Popescu Neveanu, Manuela Ghiuru țan, Atitudini și valori în administra ția publică locală,
Editura BCS, Bucure ști, 2001) și 350 de studen ți bucureșteni în 2002 (Bruno Ștefan, Pavel
Popescu Neveanu, Orientări valorice în mediul studen țesc, studiu nepublicat).

Ștefan Bruno
102 durabil. Pu șcăria e o școală de viață totală și iremediabil negativ ă. Nimeni nu a r ămas
vreodată cu ceva substan țial bun sau util de pe urma ei. De ținutul înva ță aici lingu-
șeala, minciuna, micile și marile josnicii.”136 „La pîrnaie înve ți tot ce e r ău. Te scoli
la comand ă, te îmbraci la comand ă, instructorii te bat, cei mari îi trag în bulan pe cei
mici; dup ă ce crești, faci și tu pe alții. Nimeni nu- ți spune un cuvînt frumos, nimeni
nu te mîngîie. Dac ă ai un prieten mai bun cu care stai de vorb ă, ceilalți zic că ți-o pui
cu el.”137 Sociabilitatea nu este o virtute nici pentru angaja ți; presați de superiori, șan-
tajați de unii de ținuți, mînați de interese meschine și ilegale, ei înva ță să fie sus-
picioși, să nu aibă încredere în nimeni, s ă se foloseasc ă de toate sl ăbiciunile celor din
jur. Doar în rîndul femeilor s-au constata t ponderi ale valorii so ciale ceva mai ridi-
cate, precum și la angaja ții vîrstnici sau în pragul de misiei, transferului, pension ării.
Ultima valoare este cea estetic ă, legată de form ă și armonie. Slaba ei
apreciere nu înseamn ă respingerea ei de c ătre indivizi, ci cotarea ca nesemnifica-
tivă în sistemul axiologic institu țional. Grija pentru frumos, savurarea artistic ă a
ritualurilor și însemnelor carcerale par a fi lucruri total str ăine indivizilor care
populează penitenciarele. Inapeten ța pentru frumos e vizibil ă și în kitschurile
artistice pe care le produc de ținuții și cu care se mîndresc educatorii. Sau în noul
look pe care l-au adoptat din 1990 și pe care îl men țin cu îndărătnicie, ce îmbin ă în
uniforme culorile murd ăriei (maro cu gri la de ținuți sau albastru murdar cu cenu șiu
la angaja ți). Pasiunea pentru urît, estetica urîtului inund ă nu numai privirea
vizitatorului, ci și nările acestuia, care strîmb ă firesc a dezgust în fa ța amestecului
de transpira ție urît mirositoare cu parfum de esen țe tari. Mizeria în care sînt ținuți
deținuții (avînd acces la ap ă caldă doar 3 minute pe s ăptămînă) pare consecin ța mi-
zeriei în care muste ște trupul angaja ților de rang inferior. Pu țind a transpira ție
nespălată de mult, cu hainele soioase, bo țite și degradate, cu pantofii scîlcia ți și
șapca decolorat ă, unii angaja ți par întruchiparea barbariei. Iar cînd peste ei se
deșartă flacoanele de parfum ieftin în ap ropierea unor vizite, efectul este de un
dezgust total. Doar printre femei se constat ă o creștere a ponderilor valorii estetice,
fapt vizibil și cu ochiul liber – celulele lor fiind mai curate și mai îngrijite.
Tipologia valorilor personale și interpersonale
Psihologul L.A. Gordon a construit dou ă teste ce se completeaz ă reciproc, cu
obiective distincte, dar care prezint ă același sistem constructiv, con ținutul întreb ă-
rilor și a scalelor rezultate fiind îns ă distinct: SIV ( Study of Interpersonal Values )
și SPV ( Study of Personal Values ). Testele SIV și SPV vizeaz ă 6 tipuri distincte de
valori, fiecare cumulînd constructiv cîte 15 variante de r ăspuns de la diferi ți itemi.
Nu există opțiune categoric ă, exclusivist ă către anumite direc ții, nici individual,
nici social, pentru c ă și una și cealaltă ar indica o patologie individual ă sau social ă.
Valorile cuprinse în SIV vizeaz ă preponderent rela ția personal ă cu ceilal ți,
modul personal de a se raporta la al ții și al acestora la propria persoan ă. Acest accent
interpersonal nu înseamn ă că valorile nu sînt ale propriei personalit ăți. Ele nu sînt

136 Aleksandr Soljeni țîn, Arhipeleagul Gulag , Editura Univers, Bucure ști, 1999, p. 231.
137 Octav Bozîn țan, op. cit. , p. 82.

Civilizație carceral ă
103 efectiv valori ale desf ășurării relațiilor interpersonale, de și sînt profund implicate în
acestea, ci sînt valori personologice, ale propriei persoane, dar care vizeaz ă relațiile
interpersonale. Inventarul valorilor inte rpersonale cuprinde 6 mari categorii:
1. bunăvoință (benevolence ): să tratezi lumea cu o deosebit ă înțelegere,
fiind prietenos și binevoitor cu ceilal ți; să fii generos cu al ți oameni, s ă-i
ajuți pe cei săraci și să contribui la ac țiuni de binefacere; s ă împarți ceea
ce ai la al ți oameni, s ă primeze ajutorul dat altora în fa ța propriilor
interese; s ă muncești pentru binele altora și al societ ății;
2. conformitate (conformity ): să faci ceea ce este acceptat și corect, respec-
tînd regulile și regulamentele, standardele sociale și un cod strict de com-
portare; să-ți faci datoria la un nivel cît mai înalt al standardelor morale; s ă
te compor ți cu respect fa ță de superiori; s ă faci ceea ce este considerat
corect și normal din punct de vedere social, s ă faci întotdeauna ceea ce este
permis și moral din punct de vedere al colectivit ății din care faci parte;
3. independen ță (independence ): să fii liber s ă faci ceea ce vrei și cum îți
place, să ai libertate personal ă completă; să lucrezi așa cum îți place, fără
să te conduc ă cineva, s ă fii independent în propria activitate, s ă poți
abandona lucrul atunci cînd dore ști; să-ți trăiești viața așa cum îți place,
să te conduci dup ă propriile principii și decizii;
4. conducere (leadership ): să ai o poziție și funcție de conducere; s ă ai o po-
ziție de autoritate, s ă ai multă influență; să ai subordona ți pe care s ă îi
comanzi; s ă fii conduc ătorul grupului din care faci parte, s ă fii cel care
are poziția centrală în luarea deciziilor, s ă iei singur decizii și să răspunzi
de un proiect important;
5. recunoaștere (recognition ): să ai o ocupa ție sau func ție de mare r ăspunde-
re, să fii considerat de al ții ca o persoan ă important ă; să fii cunoscut și ad-
mirat de oameni pentru ceea ce faci; s ă fii înconjurat sau s ă fii împreun ă cu
oameni importan ți (influen ți); să fii cunoscut dup ă nume, să fii popular
printre alții, să fii respectat de al ții care să facă aprecieri favorabile despre
tine;
6. sprijin (support ): să-i faci pe ceilal ți să fie de acord cu tine, s ă te
încurajeze, s ă se preocupe de situa ția ta, să-și arate interesul fa ță de tine,
să te trateze cu în țelegere și amabilitate, s ă te aprobe în ceea ce faci și să
vrea să te ajute, s ă-ți facă servicii; s ă obții afecțiunea acestora.
Studiul valorilor interpersonale domina nte în mediul penitenciar românesc
evidențiază un comportament conformist la toate nivelurile ierarhiilor formale și
informale. Subordonarea fa ță de reguli și față de superiori pa re virtutea suprem ă, mai
ales printre angaja ți, unde nonconformismul este ap reciat doar de 1,36% (fa ță de
13% la recidivi ști – de 10 ori mai refractari imperativelor institu ționale). Obedien ța
ca virtute interpersonal ă principal ă explică de ce ritualurile de ini țiere practicate nu
își pierd din importan ță, ele avînd rolul de a frînge orice spirit nonconformist
Spiritul conduc ător, autoritarismul și puterea de a comanda și a influen ța se
bucură de aprecierea celor mai multe persoane din închisori, care situeaz ă această
valoare pe locul doi în ierarh ia valorilor interpersonale. De și mai mult de 25% din

Ștefan Bruno
104 indivizii testa ți dezavueaz ă autoritarismul ca mod de manifestare public ă, se pare
că, o dată ajunși în postura de a lua decizii privind soarta altora, nu se pot ab ține să
nu îl practice. Tendin țele autoritare cresc pe m ăsura înaint ării în vîrst ă și sînt ceva
mai reduse în rîndul femeilor.
Independen ța se eviden țiază ca a treia valoare la nivel institu țional, dar
prima pentru cei proasp ăt arestați sau angaja ți și pentru cei cu un nivel de instruc ție
școlară ridicat. Ponderea sc ăzută a acestor categorii socio-demografice face ca
spiritul independent s ă nu cunoasc ă multe oportunit ăți de manifestare.
A patra valoare, situat ă și ea cu scoruri ridicate în ierarhia orient ărilor relațio-
nale, prive ște recunoa șterea. Eticheta ți de societate ca scursuri sau de șeuri umane,
deținuții au o uria șă nevoie de reconstituire a propriei lor imagini. Și cadrele se simt
foarte puțin admirate și apreciate pentru ceea ce fac în închisoare, tînjind dup ă
recunoașterea și aprobarea popula ției, atît din interiorul zidurilor cît și din afara lor.
Preocuparea excesiv ă pentru imagine îi face s ă renunțe la convingerile lor personale
și să se conformeze ritu alurilor adaptative.
Valoarea de sprijin e respins ă de mai mult de jum ătate din angaja ți și un sfert
din aresta ți. Condamna ții par mai dornici s ă fie tratați cu înțelegere și toleranță
decît angaja ții. Blînde țea și încurajarea sînt elemente de sl ăbiciune rapid întoarse
împotriva celor care le manifest ă. De aceea suportul este o valoare în general
respinsă în închisori.
Corelată cu suportul este bun ăvoința – valoarea interpersonal ă cea mai pu țin
apreciată instituțional. Ponderile sc ăzute obținute la test ările efectuate în diferite
perioade arat ă că reaua-voin ță, preocuparea excesiv ă față de propria persoan ă și indi-
ferența față de ceilal ți sînt virtu țile agreate organiza țional, iar deschiderea c ătre
ceilalți, rezolvarea problemelor lor, generozitatea și prietenia par sentimente
interzise.
Studiul valorilor personale (SPV) se centreaz ă pe acele aprecieri care privesc
propria persoan ă, într-un mod mult mai pronun țat pentru sine și într-o relativ ă
independen ță de relațiile cu ceilal ți. Testul cuprinde 6 mari tipuri de valori:
1. autorealizare (achievement ): să am cele mai înalte standarde de realizare
personală; să realizez ceva dificil, important, semnificativ, la un nivel
superior și într-o manier ă distinsă; să-mi îmbun ătățesc aptidutinile și atitu-
dinile personale, atingînd maximum de competen ță, dar tinzînd permanent
atît spre realizarea de sine cît și spre autodep ășire; să am o slujb ă care să
mă pună la încercare, care s ă fie important ă și în care s ă am o remarcabil ă
activitate; s ă lupt cu probleme complexe, dep ășind orice obstacol;
2. hotărîre (decisiveness ): să am convingeri puternice și ferme; s ă țin ferm
la propriile opinii și convingeri, avînd o pozi ție foarte bine definit ă în
problemele vie ții; să ajung direct la ceea ce este mai important într-o
problemă și să iau hotărîri clare și rapide, f ără amînări; să acționez foarte
hotărît, abordînd direct problemele pe care le am, solu ționîndu-le rapid
printr-o ac țiune perseverent ă;
3. orientare spre scop (goal orientation , în român ă – finalitate ): să am scopuri
bine definite, clare, precise, cunoscînd exact ceea ce încerc s ă realizez; s ă

Civilizație carceral ă
105 cunosc precis care es te scopul principal; s ă-mi canalizez eforturile spre
obiective foarte clare, planificîndu-mi munca și modul de ac țiune; să
termin ceva, o dat ă ce am început, dîndu-mi întreaga silin ță pentru asta;
4. spirit organizat (orderliness ): să-mi planific programul din timp, s ă fiu
metodic, organizat, sistematic în activitatea pe care o desf ășor; să acțio-
nez întotdeauna conform unui plan prelabil stabilit; s ă am o via ță bine
organizată, cu deprinderi de via ță bine structurate; s ă-mi păstrez lucrurile
curate și ordonate, la locul lor, s ă fiu curat și ordonat;
5. pragmatism (practical mindedness, în român ă – minte practic ă): să fiu
practic și eficient, ob ținînd un profit maxim din lucrurile și banii mei (s ă
am „partea leului”); s ă am grijă de lucrurile mele, de ceea ce am în
proprietate; s ă aleg cu grij ă lucrurile pe care le cump ăr, să mă coste cît
mai puțin; să fac lucruri care vor fi pl ătite;
6. varietate (variety ): să fac lucruri noi și diferite, cu o gam ă variată de
experiențe; să fac multe și frecvente c ălătorii, chiar în locuri noi și
neobișnuite; să trăiesc experien țe noi, chiar și aventuri; s ă mă preocup de
petreceri și de întîlniri, indiferent de sensul lor.
Principala valoare personal ă este pragmatismul, preocuparea fa ță de propriile
cîștiguri, grija fa ță de bunurile dobîndite. Dorin ța de cîștig nu îi apropie pe oamenii
din pușcării de filozofia american ă, de tip protestant, a utilitarismului, ci mai
degrabă desele exproprieri for țate și utilizarea lor ca scalvi, în munci umilitoare și
gratuite, îi determin ă să pună preț mai mare pe pu ținele bunuri care pot fi dobîn-
dite. Chiar și cadrele trec aceast ă valoare pe primul lor, a ngajarea lor în penitenciar
fiind motivat ă preponderent extrinsec pozitiv, interesele materiale fiind fundamen-
tale în stabilitatea pe post.
Varietatea este a doua valoare personal ă, explicabil ă prin dorin ța de
respingere a monotoniei și apreciere a aventurii, diversit ății și comportamentelor
stranii și neobișnuite. „Pentru mul ți viața apare lipsit ă de sens și scopuri majore.
Trăind de pe o zi pe alta, f ără a avea scopuri clare și de lungă durată, fără o imagine
adecvată asupra rolurilor pe care trebuie s ă le îndeplineasc ă în societate, via ța lor se
scurge monoton și în secven țe mici. V ăzînd mereu acelea și lucruri – acela și pat,
aceeași cameră, aceeași mîncare, acelea și figuri, acela și calendar din care taie în
fiecare zi cîte o cifr ă suspinînd AMR 1415, AMR 1414, 1413…, acela și cer pe care
nu întrevede nici o speran ță de libertate –, via ța trece în penitenicar plicticos și
extrem de încet. Impresia general ă e cea a unei aneantiz ări profunde. Zilele trec
toate la fel, traversate din cînd în cînd de imaginea unui film sau a unei c ărți cu o
lectură fără sfîrșit, de zborul unei p ăsări care trece în aceast ă liniște derizorie și
totală a unor vie ți care nu au nici un sens și nici o importan ță pe pămînt.”138
Autorealizarea coreleaz ă puternic cu varietatea, de care se și apropie ca
scoruri. Femeile îi acord ă chiar o importan ță mai mare decît o fac b ărbații (și în
special cei proveni ți din mediul rural, cu pu țini ani de studii absolvi ți). Dorința de a

138 Bruno Ștefan, Minorii în deten ție, lucrare de diplom ă susținută la Universitatea
București, 1993, p. 69.

Ștefan Bruno
106 face ceva important, care s ă îi ridice din statutul social dec ăzut pe locuri apreciate în
ierarhiile sociale îi determin ă pe mulți indivizi din închisori – în special pe tineri și pe
cei cu un nivel educa țional ridicat – s ă privească mediul în care se afl ă ca o adev ărată
provocare, ce le poate aduce recunoa ștere și le poate îmbun ătăți aptitudinile.
Hotărîrea și dorința de a lua decizii sînt valori diferit ierarhizate în constela ția
axiologică a indivizilor. „ Șmecherii” și o parte însemnat ă a gardienilor o situeaz ă pe
primul loc, pe cînd „fraierii” proveni ți din mediul rural și preoții o situeaz ă pe ultimul
loc. Fermitatea în convingeri și rapiditatea în decizii sînt apreciate de cei situa ți în
fruntea ierarhiilor, care reu șesc să instaureze regimuri dictatoriale în celule, în paralel
cu lingușirea superiorilor.
Spiritul ordonat este semnificativ ma i apreciat de femei decît de b ărbați, de
cei căsătoriți și de cei trecu ți de 30 ani, dar în ponderi sc ăzute în ierarhia personal ă.
Ansamblul personalului testat prezint ă un nivel mai ridicat de apreciere a ordinii în
activitatea desf ășurată, pe cînd de ținuții par a a ștepta interven ții externe pentru
organizarea vie ții din institu ție.
Orientarea spre scop este ultima valoare personal ă apreciată (deși în cazul
altor categorii sociale: muncitori, func ționari din administra ția publică, studenți, ea
este situat ă pe primul loc, la mare distan ță de celelalte valori). Aproape to ți își văd
zilele petrecute în pu șcărie ca fiind f ără rost, fără finalitate. Imposibilitatea
realizării unor lucruri bune creeaz ă o resemnare generalizat ă. „Lanțul cel mai solid
era deznădejdea general ă, resemnarea complet ă față de condi țiile lor de sclavi…
Lipsa unui viitor îi închide pe to ți ca într-o carapace, din care sper ă – deșartă
speranță – să iasă întregi într-o bun ă zi.”139
Studiul valorilor finale și instrumentale
Milton Rokeach a distins între dou ă mari orient ări în tipologia valorilor:
– cele care reprezint ă obiective filozofice majore, care dau individului
rațiunea de a fi, c ărora le sînt ata șate semnifica ții precum: fericirea, libertatea,
plăcerea pacea – pe care le-a numit valori finale sau terminale;
– cele care servesc la justificarea ideilor și acțiunilor cotidiene, utilizate în
recunoașterea social ă: curajul, polite țea, onestitatea, ambi ția, stăpînirea de sine – pe
care le-a numit valori instrumentale.
Aplicarea „Chestionarului de valori finale” pe loturile de de ținuți menționate
mai sus140 a arătat că valorile cardinale sînt, în ordinea rangului, urm ătoarele: 1)
familie armonioas ă, întemeierea unei familii unite; 2) fericire, via ță plină de

139 Aleksandr Soljeni țîn, op. cit. , p. 346.
140 Am aplicat testul în 1997 în trei închisori, iar în 2000 în alte dou ă, pe loturi de 115-150
de deținuți/închisoare. Cercetarea a fost coordonat ă împreună cu Pavel Popescu Neveanu și
realizată cu sprijinul studen ților de la Facultatea de Psihologie a Universit ății Independente
„Titu Maiorescu”, finan țator fiind Funda ția Soros pentru o Societate Deschis ă. Refuzul
unor angaja ți de a completa și chestionarele Rokeach face imposibil ă compara ția dintre
valorile de ținuților și cele ale angaja ților. Menționez că nu au fost diferen țe între rezultatele
obținute în 1997 și cele din anul 2000. Textul de mai jos reprezint ă o sinteză a raportului
Orientări valorice în mediul penitenciar , elaborat în anul 2000.

Civilizație carceral ă
107 mulțumiri; 3) realizare în dragoste și pe plan sentimental; 4) respect fa ță de mine
însumi, demnitate; 5) în țelepciune, în țelegerea matur ă a vieții; 6) prietenii adev ă-
rate și profunde.
Putem considera, plecînd de la aceste op țiuni, că familia reprezint ă un factor
important pentru de ținuți, element central și de susținere, care le ofer ă sprijin și
încredere. Acest lucru este de în țeles avînd în vedere privarea de ținuților de tot ce
aparține lumii din afara penitenciarului, între care familia constituie un element
foarte aproape de structura lor intern ă și de formarea lor.
Se observ ă că toate categoriile de de ținuți au considerat familia drept cea mai
important ă valoare, constituind pentru ei principala surs ă de alimentare afectiv ă.
Puținele legături păstrate cu familia prin intermediul scrisorilor și vizitelor la vorbitor
asigură un puternic suport moral și pot chiar direc ționa conduita de ținutului.
Urmărind valorile ulterior alese ca importan ță, se observ ă o înclinare a
opțiunilor spre registrul afectiv: fericire, mul țumire, realizare în dragoste, prietenii.
Este important ă această situare a alegerilor f ăcute în sfera afectiv ă dacă reconside-
răm condiția lor de de ținuți în spațiul uman pe care îl au la dispozi ție pentru a
investi afectiv sau/ și a primi afec țiunea din partea cuiva. Este o diferen ță conside-
rabilă între lumea din afar ă și mediul penitenciar, mai ales în plan afectiv.
La valoarea „realizare în dragoste și pe plan sentimental” se observ ă o
diferență între rangurile ob ținute la furt și viol, respectiv 3 și 2, observa ție în urma
căreia se poate afirma c ă hoții sînt mult mai interesa ți de viața lor sentimental ă și
realizările pe plan afectiv.
La valoarea „fericire și viață plină de mulțumiri” se înregistreaz ă rangul 2 pe
total, fără a se observa modificarea lui la fiecare categorie de infrac țiuni; putem
spune că deținuții sînt interesa ți de aceast ă valoare.
Următoarele valori pentru care au optat de ținuții chestiona ți: respectul fa ță
de sine și înțelepciunea, în țelegerea matur ă a vieții. Înțelepciunea înregistreaz ă pe
total de de ținuți rangul 5, dar la omor și viol se observ ă o scădere a rangului (13,
respectiv 16). Aceast ă lipsă de interes a valorii în țelepciune am putea s ă o explicăm
astfel: ho ții urmăresc un anumit plan de ac țiune și metode specifice ce necesit ă un
nivel crescut al elabor ării gîndirii.
Demnitatea este o valoare fa ță de care cei chestiona ți au manifestat interes
prin opțiunea pe care au f ăcut-o (ragul 4).
Valoarea prietenii adev ărate și profunde este bine valorizat ă (rangul 6), fapt
explicabil prin nevoia de ținuților de a fi sus ținuți afectiv.
Urmărind ultimele șase valori (cele mai respinse), se observ ă situarea pe
ultima pozi ție a uneia care se încadrez ă în registrul afectiv. Aceast ă valoare-tumult,
viață afectivă plină de evenimente și întîmplări, comunică o urmă de nesiguran ță,
de ceva care se desf ășoară rapid, fără un control clar.
Alte valori cu un grad mare de respingere au fost: 19) siguran ță de sine,
securitate psihic ă, autoprotec ție; 18) valoare profesional ă, siguranța că-mi fac bine
profesia; 17) salvarea sau mîntuirea sufletului; 16) apropiere de natur ă și artă; 15)
umanitate, s ă-i ajut pe cei mai tineri și neajutora ți.

Ștefan Bruno
108 Siguranța de sine este o valoare fa ță de care de ținuții manifest ă o respingere
accentuată (rang 19). S-ar putea explic a acest lucru printr-o în țelegere deficitar ă a
formulării.
Față de valoarea profesional ă deținuții au manifestat dezinteres,
înregistrîndu-se pe total rangul 18. Am putea interpreta acest fapt ca pe o condi ție
ce a favorizat s ăvîrșirea infrac țiunii. La categoria omor, se observ ă o valorizare
crescută a profesiei.
Opțiunea pentru urm ătoarele trei valori ca fiind între cele mai respinse poate
aduce informa ții cu privire la structura intern ă a personalit ății a acestor oameni:
prin respingerea valorilor, ei dau dovada existen ței unei laturi a personalit ății lor
lipsită de simț estetic și spirit de întrajutorare.
Salvarea sau mîntuirea sufletului (rangul 17) este mai bine valorizat ă la
categoria omor (rang 11), fapt constatat și la valoarea umanitate, ajutorarea celor
mai tineri (rang 15).
Viața plină de plăceri și distracții ocupă o poziție medie în ierarhie, îns ă la
criminali aceast ă valoare este lipsit ă de interes (rang 20). Valoarea confort, via ță
îmbelșugată, este apreciat ă mult mai slab de c ătre criminali în raport cu op țiunile
hoților și violatorilor.
La valoarea independen ță, posibilitatea de a hot ărî singur, se observ ă o
diferență semnificativ ă între rangurile ob ținute la categoriile viol și omor, explicat ă
probabil prin faptul c ă violatorii opteaz ă mai mult pentru o via ță liberă, față de
criminali, pentru care independen ța nu este o valoare hot ărîtoare.
Valorile instrumentale pe care de ținuții chestiona ți le-au situat în vîrful
ierarhiei au fost, în ordinea cresc ătoare a rangurilor, urm ătoarele: 1. cinste, sincerita-
te, dragoste de adev ăr; 2. autocontrol, st ăpînire de sine și disciplin ă; 3. curățenie exte-
rioară, aspect îngrijit, curat; 4. dragoste; sp irit afectiv, tandru, sensibilitate; 5. bun ă
dispoziție, inimă ușoară, veselie; 6. ajutorare, colegialitate, spirit de grup. Primele trei
sînt diferen țiate clar din punct de vedere al me diilor (7,13; 7,93; 8,71), ulterior
diferența dintre medii diminuîndu-se.
Valorile instrumental e sînt un indicator al conduite i, al mijloacelor folosite
pentru atingerea scopurilor existen țiale majore, relevate de ierarhia valorilor finale.
Se constat ă că deținuții optează pentru o conduit ă cinstită, sinceră, în care se pune
accentul pe autocontrol și disciplin ă, dar nu se neglijeaz ă aspectul exterior, care
trebuie să fie îngrijit și curat. Dragostea, spiritul afectiv sînt diferit apreciate de cele
trei categorii de de ținuți: furt (rang 3), omor (rang 10), vi ol (rang 17), în timp ce buna
dispoziție este sensibil mai pu țin valorizat ă la criminali decît la ceilal ți. Ajutorarea și
colegialitatea constituie și ele un factor important în conduita de ținuților.
Valorile cele mai slab apreciate de de ținuți se referă în special la conduita
socială: indulgen ță, înțelegerea oamenilor și educarea lor, comunicativitate. La fel
de puțin apreciate capacitatea și competen ța profesional ă (rang 18). Imagina ția este
slab valorizat ă din cauza inutilit ății ei practice și ținînd cont c ă la majoritatea
deținuților există un pragmatism accentuat.
Din analiza rezultatelor pe cele trei categorii de infrac țiuni (omor, viol, furt) se
constată că anumite valori sînt date într-o ierarhie diferit ă față de cea pe total de de ținuți.

Civilizație carceral ă
109 La omor, valorile puternic acceptate sînt: raportare și credință religioas ă
(rang 3); orizont larg de cuno ștințe, minte deschis ă, receptiv ă (rang 4); polite țe,
comportare manierat ă (rang 5); inteligen ță, minte ascu țită, gîndire logic ă (rang 6)
Politețea este mai înalt valorizat ă de criminali decît de ho ți și violatori, de și
o valoare aproape similar ă (ascultător, supus, p ătruns de respect) este slab apreciat ă
(rang 16). Urm ărind frecven țele la aceast ă a doua valoare, se constat ă un fapt
inedit: diferen ța de rang este dat ă de măsura în care este respins ă de criminali
(41%), în raport cu ho ții (22%) și violatorii (14%), și nu de acceptarea ei (35% la
omor; 34% la furt; 43% la viol). O alt ă valoare evident respins ă de criminali este
curajul (rang 19).
La violatori se constat ă o apreciere mai mare a dou ă valori care sînt aparent
în opoziție: ascult ător, supus (rang 6), respectiv curaj, cutezan ță în susținerea
punctului de vedere (rang 3).
La hoți nu exist ă diferențe deosebite în aprecierea valorilor fa ță de cea pe
total deținuți, dat fiind faptul c ă această categorie constituie mai mult de jum ătate
din eșantionul total pe care s-a realizat cercetarea.
Sistemele de valori și norme formale și informale
Valorile unei culturi se constituie în sisteme axiologice, care adun ă elementele
de constan ță comportamental ă și atitudinal ă a indivizilor și grupurilor. Acest fapt nu
trebuie să inducă însă ideea unor valori ve șnice, pentru c ă ele sînt supuse presiunilor
situaționale, interpret ărilor și schimbărilor. Am analizat pîn ă acum acele elemente ale
culturii care s-au dovedit mai rezistente în timp, avînd un caracter obiectiv. Dar
această rezistență și obiectivitate nu reprezint ă o garanție a persisten ței lor în viitor.
Valorile sînt ordonate în sisteme sa u scale de valori, iar acestea difer ă de la
un grup social la altul și chiar de la un individ la altul. Aceste sisteme au un statut
aparte, căci sînt „situate în centru și deasupra”141, adică implică transcenden ța și
superioritatea, impunîndu-le ca o eviden ță și ca un absolut. Chiar dac ă din exterior
putem relativiza valoarea colabor ării deținuților cu cadrele, din interior „sifonarea”,
turnătoria, este o ac țiune ce atrage consecin țe uneori radicale. Aceast ă ordonare a
semnifica țiilor atribuite unor aspecte implic ă o ierarhie preferen țială, asimilabil ă
unei filozofii de via ță ce stă la baza raporturilor dintre oameni. Aceast ă filozofie
este o construc ție cognitiv ă, pentru c ă atribuie valen țe unor aspecte pozitive sau ne-
gative din mediu (turn ătoria, respectarea „codului de onoare”, a ierarhiilor existente
etc.), cărora le confer ă o logică internă. Construc ția ideologic ă (voi aborda în alt
capitol ideologia politic ă ce stă la baza ei) devine norm ă de referin ță, de evaluare a
fenomenelor. Ea este influen țată de condi țiile de deten ție, dar și de valorile
împărtășite de autorit ățile centrale (conducerea DGP, a fiec ărui penitenciar), care
tind să privilegieze anumite argumente și idei și să le neglijeze pe altele.
În plan practic, valorile se convertesc în norme. La modul cel mai general,
normele indic ă un standard acceptat sau un model. Sociologii consider ă că valorile
sînt irelevante dac ă nu sînt conexate normelor. Ceea ce diferen țiază normele

141 Petre Iluț, Structurile axiologice , Editura Didactic ă și Pedagogic ă, București, 1995, p. 67.

Ștefan Bruno
110 (regulile) de opinii este implicarea sanc țiunii. Atunci cînd normele s-au constituit,
membrii grupului sînt gata s ă intervină și să sancționeze în cazul în care norma este
încălcată. Valorile îndeplinesc a șadar o func ție în organiza ție, iar normele traduc
această funcție în comportamente. Normele înl ătură conflictele existen ței în comun
a grupurilor umane și pot avea caracter de obligativitate (norma juridic ă) sau numai
de constrîngere (norma moral ă).
În penitenciar ac ționează, ca și în societate, trei tipuri de norme142:
1. organizaționale – care privesc mecanismul de func ționare a institu ției
(legea de executare a pedepselor);
2. acționale – care indic ă regulile de evaluare „corect ă” a situa țiilor
cotidiene și a evenimentelor ce intereseaz ă colectivitatea de ținuților;
3. relaționale – referitoare la modalit ățile considerate eficiente în raporturile
deținut-deținut, deținut – grup de de ținuți, deținuți – personal.
Aceste norme au func ții variate:
a. exprimă și promoveaz ă cerințele funcționale ale sistemului: disciplina,
controlul etc.
b. expresie ac țională a cunoștințelor acumulate despre pedeaps ă;
c. mod simplificat de decizie, de rezolvare a problemelor complexe;
d. modalitate simpl ă de exercitare a controlului;
e. crearea consensului și reducerea incertitudinii.
Pentru Talcott Parsons, normele sînt accep țiuni privind ceea ce trebuie s ă
facă un individ, care devin p ărți ale motiv ării unei persoane prin intermediul
socializării, așa încît oamenii ac ționează în conformitate cu normele unei institu ții
deoarece doresc s ă se conformeze. Pentru Erving Goffman, normele sînt percep ții
ale acțiunilor care-i duc pe al ții la validarea unei identit ăți, oamenii conformîndu-se
lor pentru a- și demonstra lor și altora că sînt un anumit tip de persoan ă. Deși nu
cred în valoarea lor, de ținuții se supun regulilor pentru a ar ăta celorlal ți că sînt
oameni care știu să respecte prescrip țiile oficiale, c ă sînt oameni normali.
Atunci cînd normele oficiale sînt puternic restrictive și punitive, membrii
unor organiza ții creează norme informale. În pu șcării ele exprim ă generalizarea
experienței dobîndite de de ținuți și angajați și au ca scop crearea unor rela ții și con-
diții de viață și de munc ă suportabile din punctul lor de vedere. Normele informale
îndeplinesc rolul de mecanism de ap ărare a personalit ății, oferind ra țiuni deculpabi-
lizante (înl ătură remușcările pentru fapta comis ă), dar și căi de exploatare a
sistemului penitenciar, de ob ținere a unor privilegii sau de sl ăbire a controlului și
acțiunilor coercitive. Analiza lor prezint ă partea „nev ăzută” a vieții din penitenciar,
modul în care se conserv ă un sistem de rela ții interpersonale, în care sînt avantaja ți
recidiviștii sau anumite categorii de personal. Ele explic ă modalitățile de constituire a
structurilor de putere și a ierarhiilor pe care noul arestat le g ăsește o dată cu depu-
nerea lui în penitenciar, cu o structur ă și funcționalitate bine determinate. Înc ălcarea
lor atrage sanc țiuni deseori violente, de aceea supunerea vine automat și în mod
pasiv, nu din convingere sau interes. „Individul aflat în interiorul colectivului nu

142 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciar ă, Editura Oscar Print, Bucure ști, 2001, p. 50.

Civilizație carceral ă
111 este niciodat ă (sau doar în foarte pu ține cazuri) con știent de stilul de gîndire
predominant care exercit ă aproape permanent o for ță extraordinar de constrîng ă-
toare asupra gîndirii sale și cu care îi este imposibil s ă intre în contradic ție.”143
Normele informale deriv ă din cele oficiale, pe care le completeaz ă, le
ocolesc sau le atenueaz ă coerciția. Existen ța lor este adesea negat ă de oficialit ăți,
fapt ce denot ă o anumit ă surzenie institu țională sau o încremenire într-o naivitate
care permite autorit ăților să ignore nevoile grupurilor din subordine, la ad ăpostul
unor regulamente mereu invocate.
Soliditatea normelor informale e dat ă de congruen ța cu diferitele mituri și
credințe, cu morala și valorile dominante în penitenciar, dar și cu modul de
organizare și funcționare a vie ții carcerale, c ăci normele presupun interac țiuni,
relații sociale care au ca fundament anumite simboluri, ritualuri, eroi și valori.
Consisten ța normelor informale depinde deci de consisten ța elementelor culturii
instituționale. În penitenciar ele structureaz ă masa de aresta ți și angajați anonimi,
oferind rămășițe de prestigiu unor indivizi priva ți de el datorit ă faptei comise sau
slujbei degradante. Constituind un indicator al st ării de spirit și a mentalit ății
grupurilor dominante în sistem, normele informale spun lucruri semnificative
despre filosofia de via ță, despre viziunea asupra drept ății, pedepsei și reeducării
existente la aceste grupuri. Iar aceast ă filosofie avantajeaz ă deținuții recidivi ști și
cadrele foste militare, cu un nivel educa țional scăzut. Deși evoluția societății ro-
mânești din ultimii ani a trecut în desuetudine modelele autoritare, militariste și
violente de rela ționare și de pedeaps ă, ceea ce poate constata orice vizitator al
penitenciarelor este persisten ța acestora. Indivizii nu ader ă la ele din convingeri sau
din nevoia imperioas ă de putere și violență, ci din faptul c ă ei le găsesc la intrarea
în închisoare cu o structur ă și o funcționalitate bine determinate. Puterea normelor
informale îi transform ă pe indivizii angrena ți în sistemul carceral în spectatori
pasivi, impunîndu-le o supunere oarb ă și o stare de a șteptare pîn ă la eliberare,
avansare, transfer sau pîn ă la producerea unor schimb ări radicale de ordin politic
sau divin. De și colaborarea dintre cadre și deținuți în vederea cre ării unui climat
psiho-social pl ăcut este un deziderat general, sanc țiunile în cazul „sifon ării” îi
împiedică pe deținuți să se apropie prea mult de angaja ți, după cum și interdicția
împrietenirii cu de ținuții limiteaz ă colaborarea de cealalt ă parte. Men ținerea unui
mediu puternic coercitiv, ap ăsător și artificial duce la epuizarea psihologic ă a
indivizilor, dar nu și la schimbarea normelor. For ța reglement ărilor neoficiale
creează modalități de adaptare perverse, producînd în acela și timp o pierdere a
interesului pentru normele de conduit ă ale lumii libere (ceea ce psihologii numesc
regresiune sau c ădere psihic ă).
Călcarea în picioare a demnit ății întărește dezvoltarea unor coduri ale
onoarei. Orgoliul r ănit, umilin țele în amorul propriu sînt parate prin strategii de
construire a reputa ției și a stimei de sine. Tr ăind sub privirile altora, fiecare individ
e supus unei evalu ări, care variaz ă de la ur ă la admira ție, de la dispre ț la

143 Ludwig Fleck, The Genesis and Development of a Scientific Fact , University of Chicago
Press, Chicago, 1979, apud Mary Douglas, Cum gîndesc institu țiile, Editura Polirom, Ia și,
2002, p. 29.

Ștefan Bruno
112 indiferență. Deoarece reputa ția poate atenua mult duritatea vie ții din închisoare, s-
au dezvoltat de-a lungul timpului reguli de cre ștere a prestigiului. De și multe din
ele au la baz ă strategii de înfruntare cu cei din grupul advers, exist ă și indivizi care
reușesc să se impun ă prin restabilirea cooper ării, dar comportamentul lor nu devine
model de urmat ce se poate generaliza. Cl ădirile degradante și insalubre, promiscui-
tatea și suprapopularea for țată, arbitrariul și inegalitatea, umilirile și înjosirea perso-
nalității, lentoarea justi ției și sustragerea de la controalele exterioare, suspiciunile
întreținute prin predominan ța imperativelor de securitate în detrimentul celor de
dezvoltare uman ă – toate acestea contribuie la men ținerea unui sistem normativ
formal și informal anacronic. De și structura popula ției carcerale e radical diferit ă de
cea existent ă acum 15 ani și este în continu ă schimbare, crescînd num ărul toxicoma-
nilor, delincven ților sexuali și a evazioni știlor fiscali, cadrul normativ care ghideaz ă
viața în institu țiile de pedeaps ă continuă să fie mai degrab ă apropiat de cel existent în
închisorile comuniste decît de cel din penitenciarele stat elor vest-europene. Acest
fapt este observabil de orice vizitator str ăin, care constat ă ineficiența reglement ărilor
internaționale, inapeten ța pentru democratizare a sistemului penitenciar românesc.
O rememorare a codului de onoare exis tent în închisorile politice din anii
1948-1964 ne arat ă o viziune burghez ă și creștină asupra închisorii, specific ă intelec-
tualității arestate, radical diferit ă de codul de onoare al condamna ților contemporani.
Radu Ciuceanu – fost de ținut politic – prezint ă un „decalog al ocna șului”144:
1. În pușcărie să nu faci azi ce po ți face mîine.
2. Tăcerea e cel mai mare r ău al temni ței.
3. Să nu vorbe ști multe, ci mult.
4. În pușcărie există numai dou ă categorii: cei mor ți din afar ă și cei vii
dinăuntru.
5. În temniță Dumnezeu se poate ascunde sub orice uniform ă de milițian,
iar dracul în hainele v ărgate ale oric ărui deținut.
6. În celulă nu ai decît un singur du șman: tu însu ți.
7. Orice mîncare e bun ă în celulă, cu excep ția aceleia care lipse ște.
8. Dacă-ți vine să plîngi, nu consuma toate lacrimile dintr-o dat ă.
9. Nu căuta speran ța atîrnată de pereții temniței; ea are aici un singur s ălaș:
în obișnuința de toate zilele.
10. În temniță te eliberezi în fiecare zi.
Existența unor coduri ale onoarei legitimeaz ă puterea anumitor grupuri sau
persoane asupra altora. Puterea devine legitim ă atunci cînd ob ține ascultare, f ără a
recurge prea frecvent la for ță, ceea ce presupune ca oamenii s ă o accepte deoarece
întruchipeaz ă valori general recunoscute. Normele se bazeaz ă deci pe consens
și/sau obedien ță. Iar acestea se realizeaz ă prin uniformitatea de gîndire,
neacceptarea pluralit ății de puncte de vedere și de stiluri comportamentale.
Pentru Muzafer Sherif, „normele informale apar atunci cînd oamenii
interacționează în situații fluide și extraodinare”145, evoluția lor fiind în leg ătură cu

144 Radu Ciuceanu, Intrarea în tunel , Editura Meridiane, Bucure ști, 1991, p. 3.
145 Muzafer Sherif, The psychology of social norms , Harper & Row, New York, 1966, apud
Ștefan Boncu, Psihologia influen ței sociale , Editura Polirom, Ia și, 2002.

Civilizație carceral ă
113 dezvoltarea consensului de grup. Ele reprezint ă standarde sau scale constînd din
categorii ce definesc o marj ă de comportamente și atitudini acceptabile pentru anu-
mite grupuri sociale, dar ner ecunoscute oficial. În institu țiile (societ ățile) cu grad
ridicat de autoritarism, normele formale și informale se schimb ă mai lent,
arbitrariul perpetuîndu-se timp de mai multe genera ții, pe cînd în institu țiile non-
autoritariste normele se deterioreaz ă mai rapid, deoarece indivizii tind s ă facă
judecăți mai apropiate de „normele naturale”. Iar t ăria normelor informale este în
strînsă legătură cu complicitatea autorit ăților. Robert Jacobs și Donald Campbell au
demonstrat într-un expe riment de laborabor c ă perpetuarea unor norme timp de mai
multe genera ții se realizeaz ă cu ajutorul interesat al persoanelor cu autoritate în
instituție (în cazul de fa ță – directorii de penitenciar sau membrii din conducerea
Direcției Generale a Penitenciarelor sau din Ministerul de Justi ție). „Deteriorarea
unei norme culturale se produce din cauz ă că oamenii simpli fac de fiecare dat ă
judecăți mai apropiate de norma natural ă decît complicii sau cet ățenii în vîrst ă care
le servesc de mentori… O norm ă culturală nu se poate dezvolta f ără interesul auto-
rităților… care o stimuleaz ă cu recompense pentru conformism și sancțiuni pentru
comportamente rebele… Tradi țiile instituite arbitrar supravie țuiesc, prin procese de
influență socială, grupurilor concrete de indivizi care le-au creat, dac ă presiunea
externă este scăzută sau inexistent ă… Personalit ățile autoritare joac ă un rol decisiv
în crearea de norme informale prin izolarea de mediul extern și controlul riguros al
activităților curente.” 146
Activitatea normativ ă care utilizeaz ă frecvent sanc țiuni genereaz ă comporta-
mente defensive, limitînd eficacitate normelor, creînd tensiuni și conflicte între
instanțele care aplic ă normele și colectivit ățile care sînt obligate s ă se supun ă lor.
Caracterul contradictoriu al sistem elor valorico-norma tive (firesc dat ă complexitatea
problemelor din grupurile care compun institu ția penitenciar ă), transfer ă interesul
indivizilor de la solu ționarea problemelor la respecta rea normelor, ge nerînd o serie
de patologii specifice: rigidita te, îngustime a cîmpului cognitiv și moral, plafonare în
gîndire și acțiune, înclina ție spre combina ții, aranjamente ilegale și corupție, evaziu-
ne și independen ță față de sistemele externe de control, rezisten ță față de schimb ările
care se petrec în societate și în lumea penitenciarelor din țările democrate.

146 Robert C. Jacobs, Donald T. Campbell, „The Perpetuation of Arbitrary Tradition
through Several Generations of a Laboratory Microculture” (1961), în John Rundell și
Stephen Mennell (ed.), op. cit. , p. 655.

Civilizație carceral ă
115 DIMENSIUNILE CIVILIZA ȚIEI PENITENCIARE
Variațiile conceptuale ale civiliza ției
Termenul de „civiliza ție” este mai greu de definit decît cel de „cultur ă”, s-a
născut mult mai tîrziu și a dispărut de mult din preocup ările speciali știlor în științele
sociale. El se refer ă la aspecte foarte diferite: nivelul tehnicii, felul manierelor, dez-
voltarea cunoa șterii științifice, uzan țele de locuit, rela țiile sexuale, formele de
pedepse, prepararea mînc ării, asisten ța medical ă și socială etc. „Dac ă privim cu
atenție, nu exist ă mai nimic care s ă nu se poat ă petrece într-o form ă «civilizat ă» sau
«necivilizat ă»; iată de ce de fiecare dat ă pare destul de dificil ă sintetizarea în cîteva
cuvinte a ceea ce poate fi desemnat prin «civiliza ție».”147
Conceptul de civiliza ție a pătruns în societ ățile de la cur țile princiare ca defi-
nind polite țea, curtoazia, manierele, considera ția. Prima oar ă termenul a ap ărut într-
o mică scriere a lui Erasmus din Rotterdam, De civilitate morum puerilium (Despre
buna creștere a copiilor ), publicată în 1530, ce prezint ă modul în care trebuie s ă se
comporte oamenii în societate, în special bunele maniere privind ținuta corporal ă
(utilizarea furculi ței și a cuțitului la mas ă, suflatul nasului și scuipatul, pudoarea în
relațiile sociale etc). Despre standardele de comportament elevat în Evul Mediu au
scris cu mult înainte mai mul ți autori, utilizîndu-se îns ă termenul de curtoazie sau
cel de maniere. Dup ă Norbert Elias, în lumea medieval ă „procesul civiliz ării constă
mai ales din transformarea structural ă a oamenilor în direc ția unei mai pronun țate
consolidări și diferențieri a controlului reac țiilor emoționale, implicit a tr ăirilor – de
exemplu, în forma unei avans ări a pragului de pudoare și a celui de aversiune – și a
conduitei lor – la mas ă, de pildă, în forma diferen țierii tacîmurilor”148.
Intrarea oficial ă în circula ție a cuvîntului are loc pe la jum ătatea secolului
al XVIII-lea, prin lucrarea lui Mirabeau Traité de la population (Tratat despre
populație) din 1756, care punea probl ema „resorturilor civiliza ției” și a „luxului unei
civilizații false”.
De la apari ția lui în epoca modern ă, termenul de civiliza ție a fost înso țit de
unul mult mai vechi – cel de cultur ă. Cicero afirmase înc ă din antichitate: „Cultura
animi philosophia est”. Immanuel Kant a fost primul care a definit raportul dintre cultură și civilizație: „Sîntem în mare m ăsură cultivați prin artă și știință și sîntem
civilizați pînă la saturație prin tot felul de polite ți și onorabilit ăți sociale… Ideea de
moralitate ține de cultur ă. Însă utilizarea acestei idei, care conduce doar la simi-
litudinea etic ă întru loialitate și onorabilitate exterioar ă, înseamn ă civilizație”
149. În

147 Norbert Elias, op. cit. , vol. I, p. 49.
148 Ibidem , p. 7.
149 Immanuel Kant, Scrieri moral-politice , Editura Științifică, București, 1991, p. 226.

Ștefan Bruno
116 acest sens, civiliza ția este complementar ă culturii și se opune barbariei, primitivis-
mului, sălbăticiei. Acest concept este o expresie a con științei de sine a lumii apu-
sene, care a în țeles că dezvoltarea științelor duce la dezvoltarea unor noi atitudini
ale oamenilor fa ță de ei înșiși, în direc ția unui control mai accentuat al reac țiilor
emoționale și a unei autodistan țări față de presiunea autorit ății statale.
„Cea mai mare parte a avantajelor vie ții sociale, în special în formele sale
mai avansate pe care le numim «civiliza ție», se bazeaz ă pe faptul c ă individul be-
neficiază de mai multe cuno ștințe decît bănuiește. S-ar putea spune c ă civilizația
începe atunci cînd, în urm ărirea scopurilor sale, individul se poate folosi de mai
multă cunoaștere decît a acumulat el însu și și cînd poate dep ăși limitele propriei
ignoranțe, profitînd de cuno ștințe pe care nu le posed ă.”150 În acest sens, civiliza ția
avansează prin extinderea num ărului de opera ții importante pe care orice individ le
poate îndeplini f ără să se gîndeasc ă la ele.
Procesul de civilizare se refer ă la două aspecte: transmiterea în timp a cunoa ș-
terii și comunicarea între contemporani a informa țiilor pe care ei î și bazează acțiunea.
„Esențial pentru func ționarea procesului de civiliza ție este ca fiecare individ s ă poată
acționa pe baza propriei cunoa șteri, întotdeauna unice, cel pu țin în măsura în care se
referă la circumstan țe particulare, și ca el să-și poată utiliza deprinderile individuale
și oportunit ățile în cadrul unor limi te cunoscute, pentru a- și atinge obiectivele…
Dezvoltarea civiliza ției se bazeaz ă pe recunoa șterea inevitabilei ignoran țe a tuturor,
cu privire la mul ți dintre factorii de care depind bun ăstarea și îndeplinirea scopurilor
noastre… Progresul și chiar supravie țuirea civiliza ției depind de existen ța unui maxi-
mum de oportunit ăți pentru producerea unor accidente. Aceste accidente apar din
combinarea cuno ștințelor și aptitudinilor, deprinderilor și obiceiurilor acumulate de
indivizi, precum și atunci cînd oameni preg ătiți se confrunt ă cu anumite circumstan țe
cărora le pot face fa ță.”151
Civilizația nu este o stare natural ă și nu s-a n ăscut dintr-un proiect. Nu se
bazează pe geniul unui singur om, ci pe cel al multora. Ea a ap ărut nu într-o genera-
ție, ci după secole și pe durata mai multor genera ții. Cato spunea c ă nu a trăit nicio-
dată vreun om atît de genial încît s ă nu-i scape nimic, dup ă cum nici puterile adunate
ale tuturor oamenilor unei vremi nu ar putea lua toate prevederile pentru viitor, f ără
ajutorul experien ței și al încerc ării timpului.
Civilizația, progresul și dezvoltarea sînt adesea descrise ca sinonime. Ele
desemneaz ă schimbarea în direc ția înainte, o schimbare în sens pozitiv, o perfec țio-
nare. Caracteristica dinamic ă a conceptelor e combinat ă cu o judecat ă de valoare.
Acest mod de a privi e specific perioadei iluministe, preluat din științele experi-
mentale moderne.
Civilizația măsoară creșterea bun ăstării. În sens larg, bun ăstarea include
consumul de bunuri și servicii și calitatea rela țiilor umane. Ea e legat ă de nevoile
umane, pe care trebuie s ă le cunoasc ă și să le împlineasc ă. Nu doar a celor funda-
mentale, minimale (hran ă, adăpost, îmbr ăcăminte, echipamente de uz casnic și

150 Friedrich A. Hayek, Constituția libertății, Editura Institutul European, Ia și, 1998, p. 47.
151 Ibidem , pp. 53-54.

Civilizație carceral ă
117 servicii comunitare: apa, igien ă, transport), dar și a celor sociale și culturale: edu-
cație, comunicare, art ă etc. Civiliza ția desemneaz ă o combina ție de scopuri și mij-
loace aplicate unui grup social, vizînd dez voltarea nivelului de trai, participarea
oamenilor la deciz iile care le afecteaz ă existența și adaptarea în mod fericit la
mediul fizic și social.
Din a doua jum ătate a secolului al XIX-lea, cuvîntul civiliza ție capătă un
sens nou, mai ales sub influen ța ideologiei socialiste: ansamblul caracteristicilor pe
care le prezint ă viața cotidian ă a unui grup într-o anumit ă perioadă. Dacă se poate
vorbi de civiliza ția Atenei în timpul lui Pericle sau a Parisului în vremea lui
Ludovic al XIV-lea – civiliza ții unice și deci incomparabile cu altele – înseamn ă că
există o multitudine de civiliza ții, așa cum exist ă o multitudine de culturi, iar
nuanța elitistă a termenului trebuie s ă dispară, așa cum trebuie s ă dispară și crite-
riile de clasificare a civiliza țiilor. Căci nu se poate compara civiliza ția industrial ă
cu civiliza ția eschimo șilor – ambele expresii intrate în limbajul uzual de mai bine
de 100 de ani. Pot exista a șadar tot atîtea culturi și civilizații cîte popoare, grupuri
și organiza ții există.
Problema singularului și a pluralului nu este una doar gramatical ă, ci mult
mai complex ă, căci elimină din analiz ă prețuirea, manierele, considera ția, elitismul
și acordă atribute de valoare – dar im posibil de clasificat – oric ărui tip de asociere
umană. Dacă s-a vorbit de civiliza ția canibalilor africani, de ce nu s-ar putea vorbi
și de o civiliza ție penitenciar ă? Termenul nu a fost folosit înc ă de speciali ști, deși
cel complementar lui – cultura penitenciar ă – a fost utilizat frecvent. Dar îl putem
folosi pentru c ă face referire la anumite categorii de indivizi precis localizate
spațio-temporar, cu un mod de via ță diferit de al altora.
Analiza civiliza ției penitenciare este îngreunat ă de mai multe obstacole.
Primul e dat de nerecunoa șterea ideii c ă toate drumurile duc la Roma, mai precis, de
ideea că există un model unic sau cel pu țin central de dezvoltare c ătre care se în-
dreaptă toate institu țiile penitenciare, cu viteze diferite și cu puncte de plecare dife-
rite, model definit prin aplicarea unor princi pii generale de administrare a pedepsei.
Acest model presupune o constrîngere a unor țări de a se defini prin raportare la el, a
cărui forță și chiar avantaje nu le neag ă, dar pe care nu sînt dispuse s ă-l identifice cu
o viziune universal ă despre civilizarea unei institu ții totale.
Viziunii universaliste (de sorgine occidental ă) îi e opus ă o viziune ce pune în
centru particularit ățile fiecărui sistem penal, date de specificitatea culturilor și a
religiilor na ționale. Aceast ă viziune limiteaz ă comunicarea cu cealalt ă, impunînd un
pact de neagresiune. Exagerarea specificit ății poartă în sine germenele unui r ăzboi al
civilizațiilor. Afirmarea pluralismului civiliza țiilor carcerale este, în realitate, o
reacție antimodernizatoare.
Teoriile privind limitele cre șterii s-au opus și ele viziunii universaliste, c ăci
opuneau tema echilibrului temei dezvolt ării și moderniz ării, ca și cum procesul
civilizării nu e decît o faz ă provizorie, de smulgere brutal ă din tradi ție, dar care
trebuie să conducă rapid la o nou ă ordine, la un alt control, la o alt ă formă de etatism.
Este necesar deci s ă descoperim de ce sînt atît de diferite sistemele
penitenciare din diferite țări, de vreme ce toate sînt angajate în acela și proces de
administrare a pedepsei și deci să ne aplecăm asupra teoriilor care le-au generat.

Ștefan Bruno
118 Tema central ă a filosofiei iluministe a fost triumful progresist al ra țiunii și
raționalizării, eliminînd credin țele și formele de organizare tradi ționale. Aceast ă
mișcare general ă de modernizare s-a tradus prin dezvoltarea regulilor generale ale
dreptului și a metodelor de contabilizare a eficien ței. Dar, mai presus de toate, a dat
o importan ță centrală educației, ca form ă de dominare a instinctelor și pasiunilor de
către rațiune. Bazat ă pe individualism și profit, educa ția occidental ă s-a axat pe
reducerea formelor de control al vie ții private. Aceast ă educație atinge inclusiv
tema egalit ății, văzută doar ca o idealizare a invidiei. Liberalismul anglo-saxon
(promovat de David Hume, Adam Smith, Adam Ferguson, dar și de francezi
precum Montesquieu, Benjamin Constant și Alexis de Tocqueville) a pus accentul
pe corectarea caren țelor educa ționale ale delincven ților și pe reducerea coerci ției.
Liberalismul francez (reprezentat de Enciclopedi ști și Rousseau, Condorcet, dar și
de englezul Thomas Hobbes) s-a axat pe sporirea coerci ției și pe impunerea unor
instituții de izolare a delincven ților.
Ambele filosofii au cunoscut o vast ă difuziune în țările vest-europene, dar au
suferit grave modific ări prin contactul cu filosofia marxist ă, care prop ăvăduia
intervenția statului ca agent principal și chiar unic de administrare a pedepsei.
Modelul occidental a fost vreme îndelungat ă bombardat cu critici ce vizau
duritatea condi țiilor de deten ție și a celor de munc ă, fiind acuzat de favorizare a
exploatării arestaților. În plan teoretic, accentul criticilor a c ăzut pe raționalitatea
minimală încorporat ă în sistem și pe ineficien ța acțiunilor reeducative.
Secolul XX nu a fost dominat, precum secolul al XIX-lea, de modelul
occidental, de ra ționalismul și liberalismul lui. În mod evident, el a fost dominat de
modelele etatiste de civiliza ție carceral ă. Acțiunea statului a variat îns ă de la
contraciviliza ție la anticiviliza ție. Modelul sovietic, dominant în România anilor
1947-1965, mo ștenitor și el al filosofiei iluministe și al progresului tehnologic
(deoarece propov ăduia înlăturarea tradi țiilor și a credin țelor, cu domnia ra țiunii), s-
a bazat pe o reac ție la strategiile civilizatoare „burgheze”. Iar intoxicarea ideolo-
gică și naționalistă a făcut o ruptur ă radicală cu tot ceea ce însemna civiliza ție.
Antimodernizarea presupunea închiderea sistemului fa ță de influen țele străine,
dezvoltarea unei tradi ții și identități puternice și căutarea explica ției neajunsurilor
în influen ța anumitor etnii inferioare sau periculoase (maghiarii, evreii, țiganii,
arabii). C ăutarea specificit ății „socialiste” și „române ști” avea ca scop respingerea
însăși a temei civiliza ției.
Eforturile intelectualit ății comuniste de a crea modele alternative de civiliza-
ție carceral ă nu au rămas fără urmări. În lupta împotriva profitului și eficienței pe
care institu ția occidental ă le urmărea constant, s-a impus ca alternativ ă eliminarea
totală a banilor, ajungîndu-se la o dependen ță cvasitotal ă față de bugetul statului,
iar, de aici, la o lupt ă pentru ob ținerea cît mai multor resurse de la acesta. De aceea
este greu de vorbit de modele practice de civiliza ție, mai exact fiind vorba de
rezistență și de contraatac ideologic. Modelele anticivilizatoare și contracivilizatoa-
re au fost promovate aproape exclusiv de elitele intelectuale și politice și aproape
infim de ansamblul de ținuților și angajaților.

Civilizație carceral ă
119 Resuscitarea specificit ății juridice dup ă 1989 s-a f ăcut de la vîrful puterii
politice, care a animat înc ă de la preluarea guvern ării ideea celei „de-a treia c ăi de
dezvoltare” și a unei „democra ții originale”.
Pînă în secolul al XIX-lea nimeni nu- și punea problema definirii corecte a
civilizației; ea însemna cre șterea continu ă a bunăstării individului și a tuturor.
Aplicarea ei însemna dezvoltarea unor strate gii de modernizare. Secolul XX a scos
ideea civiliza ției din temele de interes major, accentuînd-o pe cea a specificit ății cul-
turale. În locul civiliza ției s-au impus al ți termeni, care pun în valoare rolul statului,
ca agent al modeniz ării. În societ ățile totalitare s-au f ăcut planuri anuale și cincinale.
Există două mari tipuri de civiliza ție penitenciar ă: una capitalist ă și una
comunistă sau, mai exact, civiliza ții care au fost dominate sau influen țate de
marxism și civilizații care nu au avut de-a face cu marxismul. Caracteristicile care
diferențiază cele dou ă sisteme sînt bine cunoscute, dar trebuie amintite din cauza
unor confuzii între ținute adesea deliberat de teoreticienii comuni ști. Pentru ei,
proprietatea nu prezint ă, în declara ții, o importan ță esențială, deoarece deciziile sînt
luate de manageri în func ție de criterii ra ționale.
După Bronislaw Malinowski, „o institu ție care încalc ă proprietatea privat ă a
membrilor s ăi degradeaz ă civilizația… Nimeni nu are dreptul s ă atace proprietatea
plurală și în acela și timp să spună că prețuiește civiliza ția… Proprietatea, ca
principiu juridic ce determin ă relația fizică dintre om și mediul s ău natural și arti-
ficial, constituie precondi ția oricărei acțiuni civilizatoare”152. După David Hume,
civilizația se bazeaz ă pe trei legi fundamentale: cea a stabilit ății posesiunii, cea a
transferului prin consim țămînt și cea a îndeplinirii promisiunilor.
Legate de proprietate sînt și problemele profitului și ale rezultatelor ob ținute –
minimalizate prin c ontrolul centralizat și nesituarea pe o pia ță concuren țială. Deoare-
ce diferen țele dintre indivizi nu sînt important e, nici ideea tratamentului individual
nu este deloc important ă. Anulîndu-se ideile de propri etate, schimb, profit, indivi-
dualism – inerente oric ărui proces civilizator –, a fost treptat înl ăturată însăși ideea de
civilizație, considerat ă ca nefiind neutr ă sau obiectiv ă. Centrul interesului sociologic
a fost deplasat c ătre concepte precum „dezvoltare social ă”, „sistem social” sau
„calitate a vie ții”, care includ ideea specificit ății și originalit ății – în fond, un amestec
de reprezent ări relativ obiectuale cu altele ideologice. Lansate în Occident de socio-
logii atașați de ideologia socialist ă și rapid adoptate de țările comuniste în aniii 1970-
1980, aceste concepte veneau în continuarea criticilor la adresa „crizei de sens a
civilizației capitaliste”153, fiind înc ărcate de un dulceag umanism și caracterizate prin
transferarea accentului de pe evaluarea bun ăstării pe cea a satisfac ției față de viață.
Căutarea alternativelor lingvistice la civiliza ție a încetinit o vreme fundamen-
tarea unor indicatori sociali care s ă permită compara ții mai complexe. Dezbaterile
moderate de UNESCO154 pînă în 1989 prezint ă eforturile intelectualit ății marxiste de

152 Bronislaw Malinowski, Freedom and Civilization , Londra, 1944, p. 133.
153 Cătălin Zamfir, „Evolu ția tematicii calit ății vieții: o analiz ă sociologic ă”, în Ioan M ărginean
și Ana Bălașa (coord.), Calitatea vie ții în România , Editura Expert, Bucure ști, 2002, p. 12.
154 Ioan Drăgan (coord.), Modernizare și dezvoltare. O perspectiv ă culturologic ă. Culegere
de texte din publica ții UNESCO , Editura Universit ății București, 1992.

Ștefan Bruno
120 a refuza compara țiile între țări pe diferite paliere și acceptarea doar a unor criterii
vagi și de mare generalitate, care nu puneau în inferioritate sistemele totalitare.
Primul manual ONU de indicatori sociali, din 1978, a l ăsat intenționat deoparte
probleme sensibile precum: educa ția școlară, handicapa ții, popula ția inactiv ă,
migrația, consumul de tutun și alcool și numeroase aspecte referitoare la s ănătate și
securitate social ă. Pînă în 1990, ONU a efectuat patru anchete mondiale asupra
criminalit ății. Pentru Europa și America de Nord, datele au fost exploatate de
Institutul pentru Prevenirea și Controlul Criminalit ății (HEUNI) de la Helsinki. În
1995 a fost publicat raportul comparativ pe anii 1986-1990155. El reliefeaz ă
dificultățile metodologice în stabilirea indicatorilor de civiliza ție carceral ă:
definiții, clasific ări, reguli de calcul, absen ța informa țiilor, probleme de centra-
lizare a informa țiilor, dificult ăți lingvistice, erori de m ăsurare etc.
Încercările Comisiei Europene de Statistic ă EUROSTAT de a elabora setul
de indicatori statistici relevan ți au fost sortite e șecului, Portrait social de l`Europe
din 1993 fiind o lucrare mult prea sumar ă, reunind mai degrab ă punctele de vedere
ale politicienilor, decît pe cele ale speciali știlor în criminologie.
Cu ocazia celei de-a șasea conferin țe a directorilor administra țiilor peniten-
ciare organizat ă la Strasbourg în 1983 sub egida Consiliului Europei s-a decis
elaborarea unor rapoarte anuale privind demografia carceral ă, la inițiativa lui Pierre
Tournier, cunoscut criminolog francez, primul raport fiind prezentat în 1990156.
Prea puțin riguros la început, el s-a dezvoltat prin aproxim ări succesive, reu șindu-
se îmbogățirea chestionarului cu noi aspecte. De la 10 indicatori în 1990 s-a ajuns
la 15 în 1993 și la 23 în 2000. Rapoartele au c ăpătat denumirea de SPACE
(Statistique pénale annuelle du Conseil de l`Europe ). Încă de la început, ele au
stîrnit controverse, importan ța lor a fost minimalizat ă și unele state au refuzat
prezentarea datelor în formatul standard propus.
Indicatorii sociali ai civiliza ției carcerale
Indiferent c ă vorbim de civiliza ția penitenciar ă, de sistem penitenciar sau de
calitatea vie ții de deten ție, ne referim la ansamblul elementelor de natur ă fizică,
economic ă, socială, culturală, politică, de sănătate etc. în care tr ăiesc și lucrează
cadrele și deținuții, la con ținutul și natura activit ăților pe care le desf ășoară, la
serviciile la care au acces, la modelele de consum adoptate, la modul de via ță, dar
și la stările subiective de satisfac ție/insatisfac ție, fericire/nefericire etc.
Pentru a analiza cît mai corect starea obiectiv ă a civiliza ției penitenciare
(structura, func ționalitatea, performan ța), dar și starea subiectiv ă a ei (satisfac ția,
climatul psiho-social), este necesar ă alcătuirea unor indicatori sociali relevan ți,

155 HEUNI, Crime and criminal justice in Eu rope and North America (1986-1990) ,
Helsinki, 1995.
156 Pierre Tournier, M.D. Barre, „Enquête sur les systèmes pénitentiaires dans les États
membres du Conseil de l’Europe: démograp hie carcérale comparée”, în Conseil de
l’Europe, Bulletin d’information pénitentiaire , număr tematic, nr. 15, 1990.

Civilizație carceral ă
121 care să acopere totalitatea elementelor componente și care să permită comparații în
timp și cu alte institu ții similare. Indicatorii constituie instrumente de m ăsurare
fiabile și precise a rezultatelor ob ținute în procesul civiliz ării, a modului în care
obiectivele institu ționale au fost atinse. Indicatorii sînt normativi, c ăci pot fi inter-
pretați în funcție de criterii sau puncte de referin ță precise (de exemplu, eficien ța
poate fi evaluat ă în funcție de starea recidivei). În acela și timp, ei sînt și integrativi,
căci furnizeaz ă informații pentru o interpretare cantitativ ă simplă și facilă, care
permite luarea unor deciz ii la nivel superior.
Indicatorii m ăsoară aspecte institu ționale importante într-o manier ă clară și
fără echivoc, cu un nivel de abstractizare ridicat, evaluînd într-o m ăsură pertinent ă
eficiența, rezultatele institu ționale și gradul de civiliza ție atins la un anumit
moment. Ca sistemul de indicatori s ă fie relevant, trebuie s ă fie cuprinz ător, să
ofere informa ții importante despre situa ția prezent ă nu doar la nivel global, ci și la
nivel de individ, de celul ă sau de penitenciar. Fiabilita tea indicatorilor este determi-
nată de posibilitatea repet ării măsurătorilor. Ea ne arat ă încrederea pe care o putem
avea că variațiile de la un moment la altul nu sînt date de erori de m ăsurare.
Pentru construc ția sistemului de indicatori sociali voi utiliza Manualul
Națiunilor Unite din 1989157, dar și anchetele penale anuale SPACE I ale
Consiliului Europei. O list ă a indicatorilor este prezentat ă mai jos, cu specifica ția
că pentru o parte dintre ei exist ă date statistice oficiale.
I. Populația
a. număr total de de ținuți;
b. structura popula ției pe sexe, vîrste, ocupa ții, domeniu de activitate,
pregătire școlară, mediu de provenien ță, județ, regiune, na ționalitate, cet ățenie,
religie, stare civil ă, situație familial ă (număr total de membri, de persoane aflate în
întreținere, structura social ă a lor);
c. structura de ținuților după infracțiuni, după situația juridică și după durata
pedepselor primite și executate;
d. mișcarea natural ă a popula ției: decese, omoruri și sinucideri (rata brut ă
de mortalitate, rata mortalit ății după vîrstă, cauze), evad ări, migrații (transferuri la
alte penitenciare, durata medie de ședere într-un penitenciar, structura motivelor
transferurilor), reducere a pedepsei;
e. căsătorii, divor țuri, nașteri, avorturi, rela ții sexuale (rate brute, dup ă
vîrstă, faptă și sex);
f. Structura personalului angajat,
II. Penitenciarele
a. număr total de institu ții
b. repartiția lor pe jude țe și regiuni, num ăr mediu de de ținuți și angajați,
număr mediu de celule, de paturi; situa ția grupurilor sanitare, b ăilor, bucătăriilor,
cămărilor, sălilor de mese;

157 United Nations, Handbook on Social Indicators , New York, 1989.

Ștefan Bruno
122 c. suprafața locuibil ă, număr de persoane în celul ă, condițiile de locuit:
lumina și aerisirea, igiena, cur ățenia, paturile și așternuturile, apa rece și caldă;
d. frecvența utilizării aparatelor de radio, televizoarelor, casetofoanelor,
frigiderelor, ma șinilor de sp ălat, telefoanelor, aparatelor foto și camerelor de luat
vederi; alte propriet ăți; siguran ța și calitatea spa țiilor de depozitare. tipurile de
bunuri interzise. motivele interdic țiilor;
e. suprafața administrativ ă: număr mediu de persoane, dot ări, condiții de lucru;
f. suprafața de pedeaps ă (izolatoarele) și tipurile de pedepse: frecven ța și
durata izol ărilor, bătăilor, utiliz ării cătușelor și lanțurilor, a reducerii hranei, a
privării de anumite drepturi.
III. Serviciile
a. hrana: consumul total, structura c onsumului alimentar pe principalele
produse (carne și produse din carne, lapte și produse din lapte, legume, fructe,
cereale etc.); consumul zilnic de calorii pe de ținut; oferta de produse alimentare,
calitatea lor, modul de preparare a hranei, de servire a ei, igiena în locurile de
pregătire și de păstrare a hranei, tacîmurile; plîngerile fa ță de serviciile alimentare,
greva foamei; suplimentarea necesarului de hran ă din exterior, posibilitatea
cumpărării alimentelor, frecven ța alimentelor primite de la vizitatori; tipurile de
alimente interzise;
b. asistența medical ă: structura personalului medical; num ăr anual de
consultații, frecven ța consulta țiilor unui de ținut, accesul la tratament; tipurile de
boli constatate; rela ția deținut-personal medical, calitatea serviciilor sanitare,
frecvența plîngerilor împotriva tratamentului medical, traficul de medicamente;
c. educația: rata de școlarizare, de promovare, repeten ția, abandonul școlar;
numărul de studen ți și distribuția lor pe domenii de studiu; cheltuielile publice și
private cu înv ățămîntul; calitatea serviciilor educa ționale: calificarea personalului
didactic, eficien ța lui, spa țiul de înv ățămînt, echipamentul utilizat, accesul la
biblioteci, la c ărți și reviste, frecven ța lecturilor;
d. munca: propor ția persoanelor ocupate, fluctua ția forței de munc ă;
structura popula ției ocupate pe sectoarele de activitate; num ărul mediu al orelor de
lucru pe s ăptămînă, al zilelor de concediu și nelucrătoare pe an. calitatea condi țiilor
de muncă, relația cu personalul (mai ștri, ingineri, muncitori civili, etc.); salarizare
și beneficii, distribu ția salariului.
e. timpul liber: volumul, organizarea, posibilit ățile de petrecere, tipuri de
activități; sport, cultur ă, religie; rela țiile cu exteriorul: frecven ța și durata
convorbirilor telefonice, a scrisorilo r, vizitelor, permisiilor, leg ăturilor cu avoca ții,
cu autorit ățile publice, cu ONG-urile, cu reprezentan ții religiilor, cu presa, cu
familia, prietenii, diver și cunoscu ți, cu inspectorii, contacte profesionale; circula ția
informațiilor; contacte libere și contacte supravegheate; preg ătirea pentru eliberare:
căutarea unui loc de munc ă, a unei locuin țe; calitatea și eficiența programelor
reeducative și culturale
f. alți indicatori privind serviciile: politica administra ției naționale;
sistemele de control; perceperea eficien ței de către public.

Civilizație carceral ă
123
Populația
Numărul de deținuți și rata încarcer ării
La jumătatea anului 2005 erau priva ți de libertate în închisorile române ști
38.805 indivizi. De-a lungul anilor postdecembri ști, popula ția penitenciar ă a variat
între 38.805 și 52.047 de persoane. Chiar dac ă aceste varia ții sînt mari, fiind vizi-
bilă în ultimii ani o descre ștere a num ărului de indivizi aresta ți, aceste cifre
situează România într-un model justi țiar sovietic sau, mai corect, postcomunist.
Rata de încarcerare de peste 200 de de ținuți la 100.000 de locuitori plaseaz ă
România în plutonul țărilor cu cele mai severe sisteme juridice, pluton condus de
Federația Rusă și Ucraina și urmat de Estonia, Letonia, Moldova, Lituania și
Polonia, cu o severitate ceva mai ridicat ă decît România, și de Azerbaidjan,
Ungaria, Cehia, Slovacia, Georgia – cu o severitate mai sc ăzută. Acestea sînt, de
altfel, și țările care s-au opus democratiz ării institu țiilor de pedeaps ă și adoptării
unor pedepse neprivative de libertate, țări criticate pentru corup ția ridicată și pentru
implicarea justi ției în afaceri politice dubioase.
Prin compara ție cu acest model punitiv de sorginte totalitar ă, la celălalt pol se
situează Islanda, Cipru, Lichte nstein, Slovenia, Croa ția, Norvegia, Finlanda,
Danemarca, Irlanda, Malta și Elveția – cu rate de încarcerare situate între 38 și 70 de
deținuți la 100.000 de locuitori, de 3-6 ori mai sc ăzute decît România. În general,
marile state vest-europene (Fran ța, Germania, Italia, Marea Britanie) au rate medii de
detenție situate la aproximativ 100 de aresta ți la suta de mii de locuitori.
Deși criticat constant în rapoartele Uni unii Europene, acest model sovietic
are o uimitoare rezisten ță, opunînd democratiz ării alte vitur ți, cum ar fi siguran ța
pazei – aceste țări avînd printre cele mai sc ăzute rate ale evad ării. În ciuda clauzei
de salvgardare care permite amînarea sau chiar anularea integr ării României în
Uniunea European ă – clauză care stipuleaz ă clar obligativitatea democratiz ării
sistemului penitenciar –, România se laud ă singură, prin reprezentan ții administra-
ției penitenciare, c ă are cea mai performant ă echipă managerial ă a sistemului, care
a făcut minunate realiz ări, de vin ă pentru neajunsurile amintite fiind „institu țiile
guvernamentale și neguvernamentale, personalit ăți și oameni de afaceri din diferite
sectoare, care refuz ă să discute și să găsească mijloacele practice care pot fi între-
prinse… bisericile și alte organiza ții religioase… și în primul rînd comunitatea, chiar
dacă ea nu este convins ă încă de acest lucru… Cînd schimb ările dorite nu reu șesc să
fie materializate, este u șor să proclami lipsa voin ței politice și să blamezi guvernul
că nu răspunde pozitiv la ideile bune. Dar nu întotdeauna este responsabilitatea
guvernului s ă inițieze schimb ări sociale, chiar și în domeniul penal”158.
Problema num ărului de de ținuți al unui stat are foarte mare importan ță în
analiza democratiz ării acelei țări. Ea reflect ă independen ța individului în fa ța

158 Ana Bălan, „Sistemul penitenciar din România. Realit ăți și perspective în procesul de
aderare la Uniunea European ă”, în Emilian St ănișor, Ana B ălan și Cristina Pripp (coord.),
Universul carceral , Editura Oscar Print, Bucure ști, 2004, p. 232.

Ștefan Bruno
124 statului, absen ța temerii c ă poate fi încarcerat pentru opinii și comportamente
divergente de cele ale puterii existente într-un stat la un moment dat. Pierre V.
Tournier (director la CNRS – Cesdip), profesor la Universitatea Paris I Pantheon-Sorbona și consultant științific al Consiliului Europei) a demonstrat
159 că deflația
carcerală este un indicator important al democratiz ării justiției unei țări, reușind să-l
impună în analizele Comisiei Europene înc ă de la primele anchete anuale efectuate.
Inflația carceral ă (termen ce desemneaz ă creșterea num ărului de de ținuți al unei
țări) reflect ă lipsa de respect a autorit ăților față de banul public (dat fiind c ă
încarcerarea este o opera ție costisitoare, cu efecte pr eponderent negative), dar mai
ales puterea arbitrar ă a unui stat întoars ă agresiv împotriva propriilor cet ățeni, sever
sancționați pentru delicte minore.
Conform analizelor Comisiei Europene, România ar trebui s ă aibă în 2007
un număr de 28.000-30.000 de de ținuți, număr ce ar trebui s ă scadă în următorii 5
ani sub 25.000.
Ultimii ani au reprezentat, din punctu l de vedere al drepturilor civile,
recunoașterea oficial ă a discrepan țelor dintre legea penal ă româneasc ă și standar-
dele europene statuate de Conven ția european ă pentru ap ărarea drepturilor omului
și libertăților fundamentale, completat ă cu Protocoalele adi ționale și interpretate de
Curtea European ă a Drepturilor Omului de la Strasbourg. În urma condamn ării
statului român pentru violarea mai multor drepturi ale de ținuților, favorizate de
Codul de procedur ă penală, care era unul din cele mai restrictive și mai severe din
Europa, a fost elaborat (dar nu și adoptat), dup ă îndelungi refuzuri și tentative de
cosmetizare, un nou cod penal, în acord cu standardele europene.
Scăderea num ărului de de ținuți din ultimii ani se datoreaz ă în cea mai mare
măsură presiunilor organiza țiilor europene și neguvernamentale și aproape deloc
scăderii actelor infrac ționale sau clemen ței justiției și a autorit ăților statului. Rata
ridicată de încarcerare nu se datoreaz ă faptului c ă românii respect ă mai puțin legile
decît cetățenii statelor vest-europene, ci absen ței sistemelor alternative de pedeap-
să. Ea suprasolicit ă atît sistemul penitenciar, cît și pe cel al justi ției penale,
amenințînd în acela și timp stabilitatea societ ății civile. Ea implic ă o serie de
cheltuieli care dezechilibreaz ă bugetul unui stat și creează o stare de amenin țare la
siguranța publicului, favorizînd acele partide care clameaz ă instaurarea ordinii și a
justiției represive.
Repartiția pe sexe și infracționalitatea feminin ă
Din totalul persoanelor arestate, 4,47% sînt femei. De și numărul femeilor
deținute se men ține relativ acela și în ultimii (în jur de 2.000), ponderea lor tinde s ă
devină similar cu cel din țările Uniunii Europene: 5%. În primii ani postdecem-
briști, această pondere era situat ă sub 2,5%, ceea ce plasa România în rîndul țărilor
cu o justi ție punitiv ă îndreptat ă preponderent împotriva b ărbaților. Mai ales dup ă
editarea unui num ăr special al celei mai prestigioase reviste de penologie, Prison

159 Pierre V. Tournier, „Prisons immuables?”, în, D. Soulez Larivière, H. Dalle (ed.), Notre
Justice , Éditions Robert Laffon, 2002, pp. 314-328.

Civilizație carceral ă
125 Sevice Journal dedicat femeilor încarcerate (în 2002), a sporit aten ția acordat ă
persoanelor de sex feminin af late în locuri de deten ție.
Pînă în 1993, diferen țele de abordare în func ție de sex nu erau luate în
considerare nici de speciali știi occidentali. Se accepta tacit o discriminare juridic ă
în favoarea femeilor. De pild ă, Helen Allen160 demonstra c ă femeile care comit acte
de violență au mai mari șanse decît b ărbații să fie declarate bolnave mintal și să fie
dejudiciarizate, fiind mai degrab ă supuse unui tratament psihiatric decît încarce-
rării. De asemenea, predomin ă rata femeilor str ăine condamnate sau apar ținînd
unor minorit ăți considerate inferioare (sau n ăscute în țări sărace).
În general, violen ța feminin ă era considerat ă un răspuns direct la rela țiile de
prost tratament la care au fo st supuse. Stereotipurile tradi ționale, care vedeau femeia
gentilă, supusă, fragilă, ajunsă la ultimul prag de suportabilitate în fa ța agresiunii
masculine, debilizat ă de violen ța mediului în care a tr ăit, deprimat ă de presiunile so-
ciale cărora nu le mai poate face fa ță, incapabil ă să se controleze din cauza factorilor
hormonali și sindromului premenstrual, au fost confirmate de unii psihologi.
Într-o carte celebr ă161, psiholoaga Anne Campbell demonstra c ă femeile
utilizează violența diferit de b ărbați. După ea, pentru b ărbați „agresiunea este un
mijloc de exercitare a controlului asupra altor persoane și corespunde nevoii de
recuperare a puterii sau a stimei de sine”, pe cînd pentru femei „agresiunea este o lipsă temporar ă de stăpînire de sine, provocat ă de o presiune irezistibil ă a senti-
mentelor de culpabilitate”. Exist ă deci o agresiune instrumental ă – ca mijloc de
impunere a puterii – și o agresiune expresiv ă – ca form ă de liberare a unei tensiuni
acumulate. Femeile sînt socializate diferit de b ărbați. Reprezent ările sociale care ne
ghidează comportamentele în via ță se bazeaz ă, în cazul stresului și agresivit ății, pe
evitarea lor la femei și pe provocarea acestora la b ărbați. Încă de mici, b ăieții învață
să-și exprime violen ța prin jocuri – ca o component ă esențială a virilității și afirmă-
rii sociale –, pe cînd fetele înva ță să-
și reprime agresivitatea (exprimarea ei fiind o
formă de eșec personal sau o patologie dat ă de o socializare inadecvat ă). Această
reprimare creeaz ă stări de depresie și dezechilibre psihice, femeile delincvente
fiind cel mai adesea în conflict cu sine, pe cînd b ărbații delincven ți sînt în conflict
cu alții. Aceast ă socializare diferit ă explică de ce bărbații produc mai multe acte
criminale decît femeile și de ce femeile delincvente sînt privite deseori ca victime.
Din acest punct de vedere, repartizarea infrac țiunilor pe sexe este un indica-
tor important al civiliza ției carcerale, deoarece impune tratarea diferit ă și estimarea
periculozit ății sociale.
Problema criminalit ății feminine a început s ă-i preocupe în mod deosebit pe
specialiștii în penologie, deoarece femeile au, la data încarcer ării, cel pu țin un copil
minor dependent de ele, iar cre șterea copiilor departe de mamele lor sau în mediul
închisorilor creeaz ă traume suplimentare. Datele statistice arat ă că cele mai nume-
roase infrac țiuni făcute de femei au fost îndrep tate împotriva unor persoane
aproapiate (so ț, concubin, copil, p ărinți, socri, fra ți), fiind considerate crime
pasionale, f ără nici un pericol la adresa societ ății. Deoarece studiile au constatat la

160 Allen, Helen, Justice Unbalanced: Gender, Psyc hiatry and Judicial Decisions , Open
University Press, Milton Keynes, 1987.
161 Anne Campbell, Men, Women and Aggression , Basic Books, New York, 1993.

Ștefan Bruno
126 femeile arestate cel mai sc ăzut grad de periculozitate institu țională, tratamentul
aplicat lor tinde s ă devină mai relaxant și permisiv.
De la regimul bazat pe o paz ă severă, pe inactivitate sau munc ă necalificat ă,
s-a trecut tot mai accentuat la programe de educa ție ce ating teme precum: pla-
nificarea familial ă, contracep ție, violen ță domestic ă, traiul în comun și divorțul,
planificarea unui viitor pozitiv, preg ătirea profesional ă pentru munci atractive,
menținerea sănătății, întărirea încrederii în sine etc. Deoarece aceste programe sînt
încă la început, ele sînt de multe ori respinse de c ătre femei, din mai multe motive:
lipsa de credibilitate a educatoarelo r (uneori foste securiste reciclate și aproape
întotdeauna persoane blazate, indiferente, scîrbite de munca lor), calitatea îndoiel-
nică a cursurilor, programarea lor la or e nepotrivite, utilizarea unui limbaj prea
greoi, neadaptat nivelului de educa ție al arestatelor, neîncr ederea în utilitatea lor,
atribuirea unor scopuri ascunse și persuasive etc.
Studiile recente privind bandele de fete, traficul de droguri și de persoane,
participarea voluntar ă la acțiuni violente, folosirea frecvent ă a alcoolului și drogu-
rilor ca stimulente și specializarea în anumite roluri criminale au schimbat perspec-
tivele de abordare. Promovat ă de media, se dezvolt ă o nouă modă infracțională
printre femei, de aceea este de a șteptat ca ponderea femeilor în totalul persoanelor
arestate să crească – așa cum s-a întîmplat în Statele Unite ale Americii. Estimarea
specialiștilor este c ă rata femeilor încarcerate va dep ăși 10% în anul 2010 în
Europa de Vest și că vor crește acțiunile de furt și tîlhărie îndreptate împotriva
persoanelor str ăine, scăzînd ponderea crimelor pasionale.
Cît privește delincven ța feminin ă din România, ea se va situa la acelea și cote
în următorii ani – în jur de 2.000 de femei arestate –, dar aceast ă cifră va reprezenta
circa 7-8% din totalul persoanelor încarcerate. Vor disp ărea din rîndul lor
prostituatele și cele arestate pentru furturi minore și va crește numărul femeilor
aparținînd minorit ăților sau celor de cet ățenie străină.
Rata minorilor aresta ți
În ultimul an ponderea minor ilor în totalul persoanelor arestate a fost de 2%.
Față de anii 1991 și 1992, cînd se aflau în deten ție peste 5.500 de minori, sc ăderea la
850 în 2005 este semnificativ ă, deși față de țările vest-europene procentul minorilor
arestați este înc ă ridicat: 2% fa ță de 0,5%. Aceast ă scădere nu se datoreaz ă doar
diminuării numărului de infrac țiuni comise de minori, ci, în primul rînd, modific ării
legislației în domeniu prin impunerea preeminen ței măsurilor educative asupra
pedepsei închisorii și prin aplicarea m ăsurilor alternative la deten ție. Presiunea f ăcută
în special de c ătre organiza țiile neguvernamentale, de c ătre cercet ătorii din afara
sistemului și de către forurile interna ționale a obligat statul s ă desființeze școlile
speciale de munc ă și reeducare a minorilor – adev ărate lagăre de concentrare în care
erau arunca ți mii de adolescen ți, obligați să suporte un regim draconic pentru fapte
minore (peste 50% din cei interna ți în 1991-1993 erau condamna ți la pedepse de
peste 2 ani pentru furturi de valori mai mici de 100 de dolari162).

162 Bruno Ștefan, Minorii în deten ție, lucrare de diplom ă susținută la Universitatea
București în 1993.

Civilizație carceral ă
127 Locul acestor școli speciale a fost luat de Centrele de Reeducare (de la Tg.
Ocna, Găiești, Buziaș) și de penitenciare le pentru minori și tineri (de la Tichile ști și
Craiova). Cei mai mul ți adolescen ți arestați sînt însă închiși în diverse penitenciare
pentru adul ți, deseori în celule separate, dar și în camere cu persoane majore. Dac ă
Centrele de Reeducare au cunoscut în ultimii ani o îmbun ătățire vizibil ă a calității
condițiilor de cazare și școlarizare și au introdus programe de recuperare (încercînd
să se transforme din institu ții custodiale în comunit ăți educaționale), penitenciarele
unde sînt închi și peste 75% din minori sînt într-o stare de degradare avansat ă.
Celulele adolescen ților aresta ți preventiv de la închisoarea bucure șteană Rahova
(una din cele mai moderne și mai noi închisori din țară) sînt cele mai degradate din
toată închisoarea: f ără uși la grupul sanitar, nev ăruite, cu geamuri sparte și
tîmplăria distrus ă, cu saltelele cele mai putrezite, pe care dorm mai mul ți minori în
același pat, supraaglomerate artificial și fără dotările minimale întîlnite în alte
celule: televizor, radio. De și prezumtivi nevinova ți sau fără condamnare definitiv ă,
aceștia suport ă cel mai draconic regim de deten ție, obliga ți să-și întrerup ă studiile,
nescoși la munci pl ătite, dar utiliza ți din plin la munci interne umilitoare, neînca-
drați în nici un program reeducativ.
Structura faptelor s ăvîrșite de minori difer ă semnificativ de cea a faptelor
adulților: predomin ă furturile și tîlhăriile (peste 80%), omorurile și violurile avînd
o frecven ță redusă, efectuate de regul ă fără premeditare, sub influen ța alcoolului
sau drogurilor, avînd ca victime persoane cunoscute, atacate f ără complici sau cu
parteneri de fapt ă cu vîrste mai mari. În ciuda teoriilor care afirm ă că cifra neagr ă a
criminalit ății juvenile nu a cunoscut o sc ădere în aceea și măsură în care a sc ăzut
cifra minorilor aresta ți, este semnificativ ă schimbarea tipurilor de infrac țiuni
comise de adolescen ți în ultimii ani. A crescut rata prostitu ției juvenile și, în gene-
ral, a infrac țiunilor referitoare la via ța sexuală (abuzurile sexuale, h ărțuirile, ex-
ploatarea sexual ă a copiilor, producerea de materiale pornografice), sc ăzînd, în
schimb, violurile și incesturile. Dup ă unii speciali ști, nici acestea nu au sc ăzut, ci
au rămas necunoscute, din teama de sanc țiuni, de răzbunare, de dezonoare – multe
din persoanele violate refuzînd s ă declare fapta la poli ție.
Există conduite delincvente specifice minorilor și tinerilor (asocierea în
bande, violen ța, traficul și utilizarea drogurilor, furturile de ma șini etc.), ce necesit ă
o abordare distinct ă, de aceea este important s ă înțelegem de ce se produc cele mai
multe infrac țiuni la vîrste fragede.
Este un lucru știut că omul cunoa ște în evolu ția sa o perioad ă extrem de
sensibilă în jurul vîrstei de 14-18 ani. Ace știa sînt anii adolescen ței, cînd individua-
lizarea este extrem de puternic ă și imagina ția se îmbog ățește rapid, cînd aspira țiile
se nuanțează și se concretizeaz ă în acte creatoare, cînd conduita devine tot mai
instabilă, ducîndu-l nu de pu ține ori pe tîn ăr în conflict cu ambian ța. Mulți pedago-
gi și psihologi au descris universul adolescen ței ca un univers cu caracteristici
specifice, referitoare la dorin ța de independen ță, la căutarea unei identit ăți prin
opoziție cu universul p ărinților, perceput drept prea rigid, plin de prejudec ăți, străin,
învechit, meschin, mercantil, lipsit de puritate și de idealuri. S-a ar ătat că perioada de
trecere de la starea de copil la cea de adult d ă naștere unor comportamente care pot fi
ușor catalogate ca deviante: agresivitatea, nonconformismul, instabilitatea psihic ă,

Ștefan Bruno
128 evaziunea, aventura, indisciplina, etc. – speciali știi în delincven ța juvenilă arătînd
că cele mai multe din delictele comise de adolescen ți au la origine asemenea
manifestări specifice vîrstei. Bine-n țeles că nu toți adolescen ții care trăiesc în acest
univers specific trec prin faza delincven ței. Pentru a fi delincvent mai trebuie ceva
în plus, iar explicarea acestui „altceva” a dat na ștere multor teorii în domeniu. Unii
autori spun c ă e vorba de o imaturitate afectiv ă, alții că – din contr ă – de o maturi-
tate precoce. Unii vorbesc de sl ăbiciuni de caracter, considerîndu-i pe minori ca
victime ale influen ței unor subiec ți perverti ți și înțelegînd delictele în special ca
fenomene de sugestie, de imita ție ce caracterizeaz ă interiorul grupurilor de tineri.
Nu puțini sînt cei care au pus în discu ție fragilitatea moral ă, arătînd că strada, fil-
mele, discotecile și publicațiile „imorale” exercit ă o presiune considerabil ă asupra
lor, acuzînd în acest sens societatea. Presiunea social ă delictogen ă nu are efecte
asupra tuturor tinerilor, ci doar asupra acelora care au cunoscut perturb ări grave ale
procesului de socializare, pe diferite paliere ale lui: familie, școală, anturaj.
În familiile minorilor delincven ți se constat ă frecvent stiluri educative con-
tradictorii, lipsa de afec țiune a mamei sau, din contr ă, afecțiunea exagerat ă, lipsa de
autoritate a tat ălui sau o autoritate excesiv ă (fapte ce creeaz ă sechele caracteriale
greu reparabile), lipsa de supraveghere și control, folosirea insuficient ă, inadecvat ă
a mijloacelor disciplinare, rela țiile conflictuale dintre p ărinți sau dintre p ărinți și
copii, situa țiile de concubinaj sau promiscuuitate , alcoolismul sau bolile psihice,
absența unor modele valorice și culturale adecvate, în general o dezangajare a
părinților, familia p ărăsindu-și atributele sale fundamentale.
În condițiile în care rolul socializant al școlii e tot mai pu țin conștientizat de
educatori și pedagogi, cînd atitudinile minorilor de refuz a obliga țiilor școlare și
comportamentele lor predelincvente (furt, fug ă, evaziune, fraud ă școlară, dezanga-
jare precoce) nu sînt depistate sau, mai r ău, sînt tolerate sau neglijate, cînd copiii
proveniți din familiile-problem ă sînt evita ți de tot mai mul ți profesori, cînd valorile
socio-morale școlare sînt afirmate tot mai firav și mai formal – e de în țeles de ce tot
mai mulți adolescen ți au umplut în ace ști ani de tranzi ție beciurile poli ției, celulele
pușcăriilor și casele corec ționale.
Fuga de-acas ă l-a antrenat și ea pe minor în înv ățarea comportamentelor
deviante, fiind generat ă de dorin ța de evadare dintr-un mediu familial neprimitor,
lipsit de c ăldură sufleteasc ă sau înțelegere, insuportabil, din care minorul prefer ă să
scape prin „dezertare” decît prin „lupt ă”, fuga tinzînd mai degrab ă să reducă o
tensiune interioar ă greu de îndurat, decît s ă realizeze o adaptare de fond la un
conflict exterior. Metamorfozarea fugii în vagabondaj se impune ca o solu ție de
autoprotejare. Situa țiile cărora tînărul trebuie s ă le facă față ca vagabond impun
anumite modele comportamentale: un sentiment exagerat al libert ății, o mare sete
de a trăi prezentul, ziua de azi, f ără nici o grij ă, fără sentimentul prevederii și
pregătirea zilei de mîine, o absen ță a orizontului temporal, o lips ă de răspundere și
sentimentul c ă nu se poate bizui decît pe sine însu și, în orice situa ție s-ar afla.
Analizînd aceast ă problem ă, Roger Mucchielli163 arăta că vagabondul prezint ă

163 Roger Mucchielli, Comment ils deviennent delinquants. Genèse et developpement de la
socialisation et de la dissocialité , PUF, Paris, 1972, p. 72.

Civilizație carceral ă
129 unele caracteristici specifice: nevoi alimentare minime; nevoi sexuale aproape
inexistente; afirmarea de sine extrem de redus ă; teama de a provoca ostilitate în
mediul prin care trece; dezvoltarea sentimentului libert ății; dezinteresul complet
pentru comunicare; o pl ăcere a vie ții și a jocurilor.
Aflat în deriv ă, minorul se asociaz ă în bandă sperînd s ă găsească în ea un
mediu de certitudine și siguranță, posibilitatea de a se identifica cu un grup restrîns,
solidaritate și posibilitatea cunoa șterii de sine și a celuilalt, satisfacerea nevoii de
afecțiune și o sporire a sentimentului de putere. În general, la constituirea bandelor
concură o serie de factori, printre care cei mai importan ți sînt: apropierea domici-
liilor, acela și loc de frecventare școlară, slujbă identică, timp liber asem ănător
cheltuit, activit ăți distractive comparabile, în țelegere reciproc ă facilă.
Intrat în band ă, minorul este supus unui proces de socializare negativ ă,
refuzînd integrarea adecvat ă în societate și acceptînd alte roluri sociale decît cele
pentru care fusese ini țial „programat”, pentru c ă banda este astfel organizat ă și
structurat ă încît impune membrilor un „cod” de drepturi și obligații mutuale, care
sînt diferite sau opuse celor apar ținînd societ ății globale. Provenind, de regul ă, din
medii frustrate (s ărăcie, mizerie, șomaj etc.), tinerii se asociaz ă în bande pentru a- și
realiza scopurile și interesele prin ac țiuni ilicite, c ăci pe „căi” normale ele sînt greu
sau imposibil de realizat. Sau, pentru a vorbi în termenii lui R.A. Cloward și L.E.
Ohlin, „subculturile delincvente” grupeaz ă de regulă indivizi care, deoarece le sînt
blocate sau obstruc ționate oportunit ățile economice sau culturale, utilizeaz ă mijloa-
ce ilegitime de reu șită.
O dată acceptat ca membru, minorul se transform ă treptat-treptat, persona-
litatea lui c ăpătînd trăsături specifice: pasivitate și lene, instabilitate, agresivitate,
ciudă, neîncredere, violen ță, impulsivitate, lips ă de interes fa ță de societate,
preocupări sexuale mascate, reu șită rapidă, nevoia de evaziune, anxietate de fond și
sentiment de culpabilitate.
Majoritatea ac țiunilor sînt, de fapt, de natur ă mai degrab ă predelincvent ă, iar
ele se petrec de cele mai multe ori în cadrul grupurilor: consum de alcool, înc ăieră-
ri, tulburarea ordinii publice, proferarea de cuvinte injurioase, ținută imorală,
practicarea jocurilor de noroc, vagabondaj, mici furturi de la familie, rude sau
prieteni, vizionarea de filme și practicarea unor sporturi „violente”.
Aceste asocia ții marginale de copii rata ți și frustrați se transform ă în bande
criminale, în „subculturi bazate pe crim ă și violență” doar atunci cînd riposta so-
cietății împotriva lor este mare. De-abia în aceast ă fază se manifest ă refuzul
societății, al normelor sale, al valorilor și al particip ării sociale. Azvîrli ți din inte-
riorul familiei, neîn țeleși de cadrele școlare, respin și de societate atunci cînd ultima
lor speran ță de afirmare de sine și echilibru sufletesc era legat ă de grup, ei cap ătă
ceea ce A. Hesnard numea „voluptate criminal ă”. Afirmarea de sine și voința de a
avea putere sînt motiva țiile normale ale unui eu normal. Ele devin criminogene
cînd conțin „negarea celuilalt sub forma ni micirii sau spolierii lui, nega ție care,
prin agresivitate, trece din stadiul dialectic în stadiul ofensiv”164.

164 Ibidem , p. 96.

Ștefan Bruno
130 De-abia în aceast ă fază ei devin propriu-zis delincven ți, avînd acea „matrice
a desocializ ării” bine structurat ă și caracterizat ă – tot dup ă Mucchielli – prin:
1. refuzul particip ării la viața socială normală;
2. refuzul societ ății și al valorilor sale;
3. marea capacitate de adaptare la realitate și încrederea în sine;
4. un narcisism morbid – în țelegînd prin asta o centralizare asupra sinelui,
cu satisfac ții permanente de sine, admirarea de sine, supraestimarea;
5. intoleranța la frustrare, asociat ă cu nevoia de putere, de for ță;
6. agresivitatea, afirmarea de sine și hipogenialitatea;
7. egocentrismul etic – ca sistem de valori în universul delincventului
constituit prin:
a) valorizarea negativ ă a dezangaj ării sociale, prin valorizarea:
I. agresivității;
II. forței brutale;
III. libertății – ca dezangajare social ă;
IV. obiectului pe care trebuie s ă și-l însușească;
b) valorizarea pozitiv ă a idealizării de sine, a puterii ego-ului:
I. onoarea și amorul propriu;
II. dominație – putere;
III. plăcerea, folosirea averii și dorința de a avea;
IV. lăcomia de bani, atribuirea și conservarea;
V. afirmarea de sine și realizarea scopurilor personale.
De-abia cu aceste tr ăsături structura mintal ă a minorului delincvent devine
organizată, coerentă, reprezint ă un Univers al Desocializ ării, cînd con știința lui
morală și legăturile lui sociale sînt puternic perturbate.
Soții Sheldon și Eleanor Glueck au demonstrat înc ă din 1930 acest lucru,
tabelul lor de predic ție socială, elaborat prin compararea a dou ă eșantioane de 500 de
minori, unul de delincven ți, altul de nedelincven ți, arătînd că probabilitatea de a
obține cele mai mari scoruri de delincven ță o au minorii proveni ți din familiile lipsite
de coeziune (96,9), cei lipsi ți de afecțiunea (86,2) și supravegherea mamei (83,2). Un
minor care, de pild ă, e bătut frecvent de tat ăl său (72,5), nu este supravegheat de
mamă (83,2), iar tat ăl său își manifest ă ostilitatea fa ță de el (75,9), la fel ca și mama
sa (86,2), va ob ține un scor total de 317,8, avînd aproximativ 90% șanse să devină
delincvent. Sau dac ă un minor face parte dintr-o familie lipsit ă de coeziune (96,9),
unde ambii p ărinți se văd foarte rar și-și petrec timpul în afara c ăminului, el va avea 9
șanse din 10 s ă devină delincvent și numai una s ă rămînă nedelincvent165.

165 Sheldon și Eleanor Glueck, Delinquants en Herbe , Éditions Insomniaque, Lyon, 1956,
prezintă un „Tabel de predic ție socială”, în care propune identificarea delincven ților potențiali pe
baza a 5 factori sociali:
Clasificare (scor) Rat ă de
delincven ță Rată de non-
delincven ță Nr. total de
cazuri
Mai puțin de 200 8,2% 91,8% 293
Între 200-250 37,0% 63,0% 108
Între 250-300 63,5% 36,5% 192
Peste 300 89,2% 10,8% 297

Civilizație carceral ă
131 „Nesocializat, nedisciplinat și needucat, în primele sale încerc ări de a se
exprima și de a se forma, copilul recurge la minciun ă, la șiretenie, la mînie, la ur ă,
la furt, la agresiune, la atac și la alte forme de comporta ment asocial. El este con-
strîns să învețe, în confruntarea sa precoce cu lumea adult ă, pentru a- și dezvolta
personalitatea și pentru a cî știga afecțiune, pentru a- și construi sentimentul de
securitate, de aprobare pe care aceast ă lume a adul ților îl asigur ă, un comportament
nonconformist de egoism și delincven ță, sperînd c ă astfel poate cî știga dragostea și
acceptarea p ărinților săi”166.
Încercările de explicare a actului delincvent ca o „reac ție agresiv ă contra an-
goasei de castrare”, ca o „afirmare excesiv ă a virilității în condi țiile fricii în fa ța pasi-
vității femeii” sau ca manifestar e a unei gene criminale dominante în structura eredi-
tății par mai degrab ă niște exhibiții intelectuale decît explica ții științifice. E drept c ă
pot fi constatate abera ții cromozomiale la unii infractori sau c ă sentimentele de
inferioritate pot lua și una din formele amintite mai sus, dar asta se întîmpl ă la un
număr foarte mic de delincven ți. Cei mai mul ți dintre ei sînt victimele unor medii
sociale infestate sau, pentru a vorbi în termenii lui Kurt Lewin, ei sînt copii normali
situați însă într-un cîmp psihologic de for țe provocatoare, în care for țele de control
sînt slabe sau inexistente.
Binențeles că drumul pe care îl parcurge un minor de la normalitate la de-
vianță nu este întotdeauna acela și. În penitenciare pot fi întîlni ți copii ce provin din
familii bine structurate, care n-au avut probleme școlare și nici nu s-au asociat în
bande de delincven ți, ci au furat – poate pentru prima oar ă în viața lor – din dorin ța
de aventur ă, iar alții îndemna ți de sărăcie și mizerie, încercînd s ă-și ajute familia.
Pot fi găsiți, de asemenea, adolescen ți care, într-un moment de gelozie crunt ă, și-au
ucis prietena. Ace știa nu prezint ă un comportament delincvent organizat, a șa cum a

Factori predictivi Scoruri de delincven ță
Disciplina minorului asigurat ă de tată
– slab ă 5 9 , 8
– sever ă dar prietenoas ă 9,3
– prea sever ă sau neregulat ă 72,5
Supravegherea minorului de c ătre mamă
– corespunz ătoare 9,9
– exemplar ă 5 7 , 5
– necorespunz ătoare 83,2
Afecțiunea tatălui pentru minor
– cald ă și supraprotectiv ă 3 3 , 8
– indiferent ă sau ostilă 7 5 , 9
Afecțiunea mamei pentru minor
– cald ă sau supraprotectiv ă 43,1
– indiferent ă sau ostilă 8 6 , 2
Coeziunea familiei
– puternic ă 2 0 , 6
– slab ă 6 1 , 3
– absent ă 9 6 , 9
166 Ibidem , p. 245.

Ștefan Bruno
132 fost caracterizat mai sus. Dar asemenea cazuri sînt totu și rare. Marea majoritate a
tinerilor aresta ți au ales calea infrac țională pentru că valorile cele mai importante
ale unei societ ăți (familia, școala, munca) au fost complet împr ăștiate. Proveni ți din
medii familiale perturbate (separ ări, divorțuri, recăsătoriri, antecedente penale), cu
un nivel de școlarizare situat de cele mai multe ori la studiile primare, lipsi ți de o
formație profesional ă, șomeri sau rareori angaja ți – și atunci cu salarii ce nu le
permit să-și satisfacă nevoile și să facă față tentațiilor oferite de societate –, ei aleg
cariera de delincven ți. Motiva țiile directe ale comportamentului lor sînt reprezen-
tate de o mixtur ă între plăcerea de a se bucura de considera ția grupului de prieteni,
nevoia de excita ție și avantajele materiale. S ărăcia și mizeria, îmbinate cu dorin ța
de aventur ă specifică vîrstei, i-au adus pe mul ți în pușcării; o mașină furată sîmbătă
seara pentru a face o plimbare de o or ă cu prietena a fost de-ajuns pentru arestarea
pe toată perioada adolescen ței. Justiția, care a refuzat s ă le înțeleagă eșecurile, a
preferat să le agraveze și să le reprime, condamnîndu la pedeapsa închisorii.
După 1990, delincven ța juvenilă a fost din ce în ce mai prezent ă în presă și
deci în aten ția publicului. Cercet ările speciali știlor au ar ătat că modul de prezentare a
faptelor lor în pres ă a influen țat decizia tribunalului și atitudinea responsabililor din
penitenciare. Iar presa a fost interesat ă mai ales de spectaculozitatea faptei, de
satanizarea f ăptașului și inocentizarea victim ei, ignorînd multe aspecte semnificative:
motivațiile reale, complicii, vîrsta fraged ă etc. Mai ales în primii ani postdecembri ști,
judecarea lor a fost foarte sever ă, utilizîndu-se pedeapsa înch isorii pentru fapte mi-
nore, fără posibilitatea pedepsirii în mediul deschis și cu șanse minime de eliberare
condiționată. Efectul a fost c ă la scurt timp de la eliberarea din școlile speciale de
muncă și reeducare mai mult de jum ătate din cei „interna ți” erau apoi aresta ți și în-
chiși ca recidivi ști în penitenciarele pentru adul ți. După începerea negocierilor de
aderare la Uniunea European ă, autoritățile române au în țeles că imperativele
educaționale și clinice trebuie s ă prevaleze în fa ța celor militare și de securitate.
Înțelegerea cauzelor delincven ței juvenile presupune un tratament special al
minorilor aresta ți. Efectele acestui tratament sînt vizibile, de și doar la nivelul unei
foarte mici p ărți din totalul minorilor aresta ți, în special cei interna ți în Centrele de
Reeducare (circa 180 de minori): camere cu cîte 3-4 paturi, s ăli de sport, s ăli de
spectacole, școli modernizate, programe educative, terapeutice și de reabilitare
socială. Valorile pe care se fundamenteaz ă aceste așezăminte pornesc de la ideea c ă
vîrsta fraged ă, lipsa de experien ță, vulnerabilitatea la toate influen țele negative din
închisori – toate acestea înt ăresc comportamentele criminale ale minorilor închi și
în penitenciare, recuperarea lor fiind mai u șoară într-o comunitate terapeutic ă de
mici dimensiuni, a șa cum sînt Centrele de Reeducare.
Estimările speciali știlor pentru urm ătorii ani arat ă că va crește numărul
deținuților străini și al celor din comunit ățile marginalizate, ponderea minorilor în
totalul persoanelor arestate urmînd s ă crească la peste 5%, iar în cifre absolute s ă
depășească 1.500 persoane.

Civilizație carceral ă
133
Statutul juridic al de ținuților
Marcelo F. Aebi, profesor de criminologie la Universit ățile din Sevilla și
Lausanne, a coordonat în anul 2003 Ancheta Statistic ă Penală Anuală a Consiliului
Europei SPACE I167. Conform analizelor prezentate de el, situa ția juridic ă a
persoanelor aflate în deten ție este un indicator important în evaluarea gradului de
civilizație al unui stat. Sînt considerate sistem e penale represive cele cu o pondere
ridicată a persoanelor arestate preventiv, f ără condamnare definitiv ă sau condam-
nate în prim ă instanță (aflate în stare de recurs). La jum ătatea anului 2004, Admi-
nistrația Națională a Penitenciarelor raporta c ă România are aproximativ 3.000 de
arestați preventiv și tot atîția condamna ți în primă instanță, ceea ce înseamn ă că
15% din totalul aresta ților nu au situa ția juridică definitivat ă, fiind deci prezumptiv
nevinovați. Acest procent a sc ăzut semnificativ în ultimii ani, de la 35% în 1999,
23% în 2002 și 15% în 2004, apropiindu-se de modelul țărilor europene anglo-
saxone (Austria, Danemarca, Germania, Marea Britanie) și situîndu-se mai bine
decît alte țări, precum Fran ța, Italia, Turcia. Ceea ce toate rapoartele organiza țiilor
internaționale și neguvernamentale scot în eviden ță cînd prezint ă problema de ținu-
ților necondamna ți este durata mare a arestului preventiv și prostul tratament la
care sînt supu și aceștia.
Este cunoscut cazul de ținutei care a stat mai bine de 3 ani în arest preventiv
pentru tentativa nereu șită de furt a unui l ănțișor de aur de la mîna unui arab,
deoarece arabul a plecat ulterior din țară și nu s-a mai prezentat la proces. Ea a fost
eliberată nu în urma numeroaselor interven ții la cele mai înalte autorit ăți din stat
(președinție, parlament, prim-ministru, ministru de justi ție), ci în urma interven ției
reprezentan ților Comisiei Europene, nu înainte de a primi o condamnare mai mare
decît perioada petrecut ă în arest, pentru ca statul s ă nu fie nevoit s ă-i plătească
daune pentru încarcerarea îndelungat ă.
Și sînt cunoscute, în aceea și măsură condițiile degradante în care sînt caza ți
arestații preventivi și cei condamna ți în prim ă instanță, fără hotărîre definitiv ă.
Aceștia suport ă cea mai mare rat ă a supraaglomer ării, închiși în celule cu zeci de
colocatari (spre deosebire de cei cu pede pse lungi, care stau cîte 4-6 într-o celul ă).
Din cauza provizoratului situa ției lor, sînt exclu și de la continuarea studiilor
școlare, nu sînt sco și la munc ă nici cînd solicit ă acest lucru, stînd practic întin și în
pat peste 23 de ore pe zi. Din acelea și considerente nu sînt inclu și nici în programe-
le reeducative și terapeutice, constrîn și la o stare vegetativ ă, cu consecin țe nefaste
asupra st ării de sănătate fizică și mintală. Multe din celulele preventivilor sînt
nezugrăvite, culoarea pere ților fiind greu de definit din cauza genera țiilor de
fumători, a tusei și a altor activit ăți care le-au transformat într-o nuan ță a mizeriei.
Datorită interdicțiilor de tot felul, sînt nevoi ți să-și rezolve problemele prin

167 Marcelo F. Aebi, SPACE I – Statistique penale annuelle du Conseil de l’Europe , 2003, vezi
și http://www.coe.int/T/F/affaires_juridiques/coop%E9ration_juridique/ Emprisonnement et
_alternatives/Statistiques_SPACEI/ pc-cp%20_2004%206rev%20-%20f%20SPACE%20I%
202003_.pdf .

Ștefan Bruno
134 improviza ții rudimentare: cu dou ă fire electrice fierb ap ă pentru g ătit și spălat,
usucă rufele pe marginea paturilor sau pe sfori întinse între paturi, transformînd
celulele în dizgra țioase spălătorii și bucătării. Cînd u șa celulelor se deschide, vizi-
tatorii sînt izbi ți de un val dens de aburi, de un aer fetid, mirosind a boal ă, infecție,
mîncăruri stricate și haine umezite. Din cauza patur ilor suprapuse pe 3 nivele, a
distanței mici dintre ele și a sforilor întinse cu rufe, lumina și aerul pătrund cu greu
în aceste celule. U șa de la toalet ă deseori lipse ște sau este deschis ă, iar robinetele
de la chiuvet ă sînt frecvent stricate, producînd o risip ă inutilă de apă, în fața căreia
autoritățile se arat ă mereu indiferente.
Condițiile primitive de deten ție pe care sînt obliga ți să le suporte aresta ții
necondamna ți se datoreaz ă unei viziuni de sorginte totalitar ă, care consider ă că
orice persoan ă care se confrunt ă cu o acuza ție penală este evident vinovat ă și
trebuie privat ă de libertate pîn ă cînd faptele sînt dovedite, ca s ă nu aibă posibili-
tatea să facă tot felul de aranjamente pentru a sc ăpa de vigilen ța justiției. Temeiul
pentru care oamenii care au probleme penale sînt aresta ți preventiv, și nu libera ți pe
cauțiune nu e legat de periculozitatea acestora, ci de prezum ția de vinov ăție. Există
opinia clar conturat ă că cei aresta ți de poliție sînt vinova ți, iar judecarea lor în
libertate le-ar favoriza g ăsirea probelor de nevinov ăție, zădărnicind astfel munca
polițiștilor. Aceast ă viziune tr ădează o lipsă de respect fa ță de valorile civiliza ției,
față de drepturile fundamentale ale omului. De-abia recentele scandaluri legate de
arestarea înainte de judecare a unor persoane bogate și influente (în special Dinu
Patriciu, dar și Corneliu Iacobov, Dumitru Sechelariu) au adus în discu ția publicu-
lui condițiile inumane de deten ție și considerarea arestului preventiv ca o form ă de
abuz a puterii asupra cet ățenilor prezumtiv nevinova ți, care sînt împiedica ți să-și
dovedeasc ă nevinovăția. Încă din 1977 sociologul Nicolas Herpin demonstra168 că,
la delicte egale, un preventiv care se prezint ă liber la audien ță este mai rar condam-
nat sau prime ște o pedeaps ă mai mică decît un preventiv aflat deja în închisoare. Și
peste 60% din procesele preventivilor aresta ți durează mai puțin de 15 minute,
apărarea durînd în mai bine de 90% din cazuri mai pu țin de 5 minute.
Acceptarea liber ării pe cau țiune pînă cînd cazul este definitivat ar rezolva
problema supraaglomer ării și ar fi în concordan ță cu multe din principiile de baz ă
ale omeniei și decenței. O modificare a legii dup ă modelul american ar suplimenta
fondurile la bugetul justi ției și ar reduce cheltuielile cu încarcerarea.
Pe de altă parte, crearea unor case de arest preventiv în fiecare jude ț, după
modelul anglo-saxon, care s ă nu aminteasc ă de condi țiile inumane din beciurile
poliției sau din închisori, ar fi în spiritul comunitar european. Iar reducerea duratei
arestului preventiv ar reprezenta m ăsura cea mai important ă care trebuie luat ă în
regim de urgen ță. Conform analizelor Comisiei Europene, România va trebui s ă
aibă, la momentul integr ării europene, case distincte de arest preventiv (cel mai
probabil, aflate în subordinea Consiliilor Jude țene), cu durate de deten ție clar

168 Nicolas Herpin, L’Application de la loi: deux poids, deux mesures , Éditions du Seuil,
Paris, 1977.

Civilizație carceral ă
135 specificate și cu posibilitatea eliber ării pe cau țiune. În închisori nu ar trebui s ă se
mai găsească din 2007 nici un arestat preventiv.

Repartiția deținuților după infracțiuni
Statisticile penale continentale prezint ă România ca țara cu cei mai mul ți hoți
aflați după gratii (43% ho ți și 17% tîlhari), a șa cum Fran ța apare ca țara cu cei mai
mulți violatori condamna ți (23%). Exist ă o predilec ție a românilor spre furt și a
francezilor spre viol sau exist ă sisteme juridice ce sanc ționează mai sever aceste
fapte? În ultimii ani, în pres ă au fost prezentate frecvent cazuri de furturi f ăcute de
români. O dat ă cu deschiderea grani țelor, organele de poli ție ale statelor occidentale s-
au confruntat cu un val de ho ți de origine român ă, întărind ideea unui popor pus pe
furat. Aceast ă concepție a devenit o axiom ă nu doar pentru popo arele vestice, ci și
pentru români. La ea se raporteaz ă și sistemul juridic na țional, care pedepse ște cu mai
multă severitate infrac țiunile de furt și tîlhărie decît sistemele juridice ale altor țări.
Ceea ce pare un dat nu este oare un fenomen trec ător? Franța și Italia aveau
și ele în anii ’70 cam aceea și pondere (de cca 60%) a ho ților în pușcării și au ajuns
acum să dețină doar 17% indivizi condamna ți pentru furt și tîlhărie. Aceast ă scăde-
re s-a datorat cre șterii continue a gradului de civiliza ție și educație din aceste țări,
precum și schimbării atitudinii juridice fa ță de aceste infrac țiuni considerate mino-
re. Pedepsei cu închisoarea pentru furt i- au fost preferate alte tipuri de pedeaps ă:
munca în folosul comunit ății, probațiunea sau o serie de sanc țiuni difuze, cu impact
în structura moral ă a individului.
Din acest punct de vedere, dac ă privim reparti ția deținuților după infracțiuni,
constatăm că România se situeaz ă într-un grup de state foste comuniste și care au
avut după 1989 prelungite guvern ări socialiste: Slovacia 61%, Cehia 61%, Lituania
58%, Moldova 57%, Letonia 53%, Bulgaria 53%, Estonia 52%, Ungaria 50%. Spre
deosebire de acestea, în țările vestice media ho țiilor și a tîlhăriilor pedepsite cu
închisoarea este undeva la 20-25%, în condi țiile în care aceste țări au și o rată mică
de încarcerare. Exist ă deci un pattern juridic socialist-comunist care domin ă siste-
mele penale est-europene în m ăsuri variate, în ciuda declara țiilor pro-reformiste ale
guvernanților lor. Cu cît ata șamentul la acest model comunist este mai puternic, cu
atît sînt mai numeroase laudele la adresa virtu ților lui și criticile sistemelor occi-
dentale. Deschizînd site-urile administra țiilor penitenciare din țările foste comunis-
te, oricine poate citi despre minunatele realiz ări întreprinse și despre performan țele
sistemelor lor punitive prin compara ție chiar cu cele vest-europene.
Dincolo de declara țiile demagogice ale conducerii închisorilor din țările
estice, problema furturilor și a tîlhăriilor trebuie în țeleasă într-un context mai larg,
continental. În țările dezvoltate predomin ă furturile din magazine, pe cînd în țările
slab dezvoltate ale Europei predomin ă furturile din apartamente. Altfel spus,
vesticii sînt ispiti ți să fure atunci cînd bunurile sînt la vedere, pe cînd esticii sînt
tentați să fure atunci cînd bunurile sînt ascunse și, uneori, doar b ănuite. Vesticii
fură bunuri aflate în spa țiul public, pe cînd esticii fur ă bunuri aflate în spa țiul intim.
Vesticii fur ă lucruri noi, în special bunuri de larg consum, ce pot fi rapid revîndute,
pe cînd esticii fur ă lucruri vechi, cu valoare sentimental ă, care pot fi revîndute cel

Ștefan Bruno
136 mai adesea în tîrgurile de vechituri. Diferen ța ține așadar de civiliza ție. Din acest
motiv exist ă temeri întemeiate c ă acceptarea esticilor în Uniunea European ă va
aduce cu sine o cre ștere a periculozit ății în spațiul intim, privat, familial, pu țin
violat pîn ă acum de ho ții occidentali. Observînd comportamentul infractorilor est-
europeni din Fran ța, Hervé Vieillard-Baron constata c ă „brutalitatea marcheaz ă în
realitate raporturile lor sociale… reac țiile lor sînt adesea de o impulsivitate extre-
mă… viața părînd a nu avea mare pre ț pentru ei, moartea este pentru localnici tot mai
amenințătoare…. Fur ă fără să se asigure, se mul țumesc cu pu țin, neatingîndu-se de
valori artistice… Sînt murdar i, au nevoi minimale, subzisten ța e precar ă, iar alcoolul
este mai totdeauna un stimulent periculos”169.
Sistemele juridice comuniste au sanc ționat un tip de delincven ță care rar se
mai găsește în țările occidentale. Și aceasta deoarece „procesul de aplicare a legii…
operează în asemenea mod încît s ă ascundă infracțiunile celor puternici împotriva
celor slabi, dar și pentru a eviden ția și exagera infrac țiunile celor slabi împotriva
tuturor”170. Este evident c ă resursele alocate de poli ție depistării infracțiunilor
violente sau micilor furturi – ambele comise de c ătre cei apar ținînd categoriilor
sociale defavorizate – sînt mult mai mari decît cele disponibile pentru depistarea infracțiunilor comise de cei afla ți în păturile superioare ale societ ății, așa cum e
cazul evaziunilor fiscale. Iar pedepsele celor dovedi ți cu infrac țiuni economice sînt
mult mai blînde decît cele ale ho ților mărunți. În ciuda faptului c ă România este
prima țară din Europa și a treia din lume la pirateria pe Internet, ea nu de ține nici
măcar 10 persoane arestate pentru furturile din spa țiul virtual. Și aceasta deoarece
cyber-crima este controlat ă și gestionat ă de Serviciul Român de Informa ții, care îi
recrutează pe cei care produc mici furturi pe Internet și îi trimite chiar la specializare
în străinătate, punîndu-i ulterior s ă fure în interesul lui, pe o pia ță controlat ă de SRI,
cu ramifica ții în tot spa țiul fost comunist european. De și România și-a luat anga-
jamentul de a lupta împotriva furturilor prin sistem electronic, nu a reu șit să le
stăvilească nici mă
car cu 1%, ajungînd chiar ca num ărul polițiștilor care se ocup ă
de aceste cazuri s ă fie semnificativ mai mare decît num ărul infractorilor aresta ți, iar
bugetul alocat lor s ă depășească cu mult sumele recuperate în urma muncii lor. Și
aceasta deoarece poli ției virtuale îi cad în plas ă doar acei indivizi care refuz ă
înregimentarea în structurile SRI și care vor s ă aibă o carieră infracțională pe cont
propriu. Atît în România, cît și în Bulgaria, Moldova, Ucraina și Rusia, furturile de
pe Internet sînt în realitate dezincriminate și intrate în sfera spionajului, devenind
astfel un aspect important din aria de preocup ări a serviciilor secrete. Studiul ini țiat
în cadrul Biroul de Cercet ări Sociale cu tema: Hackerii români ne convinge c ă,
oricît de mult ar fura to ți românii posesori de calculatoare de pe Internet programe
pentru uz propriu, ei nu ar ajunge s ă intre în topul ho ților din lume dac ă cei mai
mulți specialiști dintre ei nu ar fi integra ți într-un sistem de furt bine organizat la
nivel est-european și finanțat din bugetul de stat.

169 Hervé Vieillard-Baron, Les banlieues. Des singularités françaises au réalités mondiales ,
Éditions Hachette, Paris, 2001, p. 87.
170 Steven Box, Power, Crime and Mystification , Routledge/Kegan Paul, Londra, 1983.

Civilizație carceral ă
137 La fel stau lucrurile și în cazul pirateriei artis tice, unde România se situeaz ă
din nou pe primul loc din Europa, f ără a avea îns ă nici o condamnare acordat ă
vreunui ho ț al unei produc ții artistice. Statul a refuzat timp de 7 ani de la Revolu ție
să aprobe legea drepturilor de autor și încă tot atîția să o aplice. De-abia în ultimii
ani a fost de acord s ă plătească sumele ce se cuvin arti știlor din redifuzarea presta-
țiilor lor la posturile de radio și televiziune oficiale, închizînd și acum ochii la
fraudele care se produc în acest domeniu, cu prejudicii totale estimate de CREDIDAM la peste 1 miliard de euro anual.
171
Iar furturile fiscale, prin b ănci și prin eviden țele contabile, sînt pedepsite
doar atunci cînd individul deranjeaz ă anumite persoane din sfera puterii, fiind
arătate cu mult fast pe micul ecran ca un simbol al reu șitei luptei împotriva corup-
ției, sancționate în realitate cu foarte mare blînde țe. Este de notorietate faptul c ă
Gabriel Bivolaru a primit o pedeaps ă de 5 ani pentru fraude de milioane de euro,
cînd tot 5 ani au primit sute sau chiar mii de persoane prinse c ă au furat un telefon
mobil sau un televizor. Dup ă cum tot de notorietate este c ă numeroși alți indivizi
apropiați puterii au primit NUP (neînceperea urm ăririi penale) sau au fost elibera ți
fără ca procesele lor s ă mai aibă loc, în condi țiile în care în dosar ele lor erau probe
care-i învinuiau de furtul a multe milioane de euro.
Fără îndoială, una din caracteristicile principale ale sistemului juridic
românesc este pedepsirea celor care atenteaz ă la proprietatea și interesele indivi-
zilor aflați la putere. În ciuda socialismului acestei fraze, ea exprim ă un fapt funda-
mental: în închisori se g ăsesc indivizi apar ținînd unor grupuri sociale dispre țuite
public, condamna ți sever pentru furturi m ărunte. Aceasta este una din explica țiile
pentru care nici unul din cei închi și nu consider ă corectă pedeapsa care i s-a dat.
„Escrocii mici sînt aici. Cei mari sînt liberi și se bucur ă de recunoa șterea public ă a
virtuților lor”, „Ho ții mari îi țin închiși pe hoții mici”, „Închisoarea-i pentru fraieri.
Deștepții sînt afar ă” – acestea sînt expresii des auzite prin închisori.
Estimările penologilor europeni men ționează că România î și va reduce la
jumătate numărul aresta ților condamna ți pentru furt și tîlhărie în urm ătorii 5 ani,
urmînd să aibă maximum 10.000 de persoane arestate pentru aceste fapte. O schim-
bare semnificativ ă se va produce și în ceea ce prive ște tipurile de furturi pedepsite
cu închisoarea, urmînd a spori ponderea celor aresta ți pentru furturi „intelectuale”
și de valori foarte mari, în detrimentul celor aresta ți pentru furturi m ărunte și de
valori mici.
Nici în privin ța omorurilor România nu are o pozi ție avantajoas ă. Cu 7.000
de arestați pentru crim ă, ea are un num ăr aproape dublu de criminali fa ță de țări cu
populație mai mare: Fran ța (3.400) sau Germania (4.500), fiind întrecut ă doar de
Ucraina (20.000) și Federația Rusă (105.000). Prin compara ție, în Statele Unite ale
Americii sînt aresta ți anual cca 20.000 de indivizi pentru crim ă, la o popula ție de
15 ori mai mare decît România.

171 Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Arti știlor Interpre ți (CREDIDAM),
Raport de activitate 2004 , București.

Ștefan Bruno
138 Analiza omorurilor efectuate de români arat ă o scădere a vîrstei f ăptașilor și
o creștere a cruzimii faptei. Datele Ministerului de Justi ție arată că numărul crimi-
nalilor minori s-a redus de peste 3 ori în ultimii 15 ani (de la 210 criminali aresta ți
în 1990 la 61 în 2002), dup ă cum s-a redus semnificativ și numărul criminalilor (de
la 10.000 în 1990 la 7.000 în 2003), de și ponderea lor în totalul persoanelor ares-
tate a rămas relativ aceea și: 20%.
Numărul de criminali este un indicator al civiliza ției unui stat. Cu cît ci-
vilizația avanseaz ă, se produce o diminuare a lor, ca urmare a educa ției și a
valorizării tot mai sporite a vie ții. Speciali știi au demonstrat de mult c ă inegalitățile
sociale, și nu veniturile mici produc o cre ștere a criminalit ății. Atunci cînd spiritul
comunitar, bazat pe leg ături de întrajutorare într e membrii unei colectivit ăți, se des-
tramă ca urmare a dezvolt ării unui sector mic, dar str ălucitor de afluen ță extrava-
gantă, populația săracă este obligat ă să se compare permanent cu personalit ățile
intens mediatizate, sporindu- și permanent nevoile. Aceast ă compara ție sporește
violența. Criminalitatea scade cu cît coeziunea social ă este mai mare, cu cît partici-
parea la organiza țiile locale cre ște, cu cît scade mobilitatea geografic ă și cu cît
vizitele între vecini sînt mai numeroase.
Infracțiunile de omor sînt, în cele mai multe cazuri, fapte impulsive și puțin
organizate. Ele sînt efectuate, de regul ă, de către făptaș singur, f ără complici, în
condițiile unei st ări de intoxicare prealabil ă cu alcool. De multe ori victima este o
persoană cunoscut ă dinainte, cu care individul a avut rela ții. Inexisten ța armelor de
foc face fapta mai barbar ă, victima fiind deseori înjunghiat ă, cu plăgi multiple (prin
comparație, în SUA 70% din victime au fost ucise cu o arm ă de foc).
Datorită pedepselor mari și fricii ce o inspir ă celorlalți deținuți, criminalii
beneficiaz ă în închisori de un regim aparte. Cei mai mul ți dintre ei sînt considera ți
deținuți periculo și, deși periculozitatea unui individ în închisoare se stabile ște în
funcție de comportamentul în rela ție cu ceilal ți, și nu în func ție de fapta comis ă.
Criminalii se adapteaz ă cel mai bine mediului penitenciar, datorit ă resemnării în
fața pedepselor lungi. Ei ajung rapid la o total ă dependen ță de institu ția închisorii,
din cauza izol ării prelungite de lumea exterioar ă, incertitudinii viitorului și pierde-
rii progresive a sim țului realit ății. Oferta educa țional-terapeutic ă fiind rară și săracă
în conținut, seduce tot mai pu țini criminali, care se orienteaz ă spre tot felul de
aranjamente interne.
Previziunile speciali știlor sînt tot mai sumbre în privin ța criminalilor români.
Deși numărul lor a sc ăzut simțitor în ultimii ani, este a șteptată o creștere a omoruri-
lor efectuate de cet ățeni români imediat dup ă integrarea european ă a țării, urmînd
ca o stabilizare în jurul cifrei de 5.500 de criminali aresta ți să se produc ă după
2010, iar ponderea lor în totalul popula ției arestate s ă ajungă la 12-15%.
În ce prive ște situația violatorilor, România are un num ăr relativ asem ănător
cu Spania, Turcia, Germania (aproximativ 2.200), fiind dep ășită de Rusia (23.400),
Franța (8.400), Marea Britanie (5.500) și Ucraina (3.700). În țările vestice violul
este mai adesea pedepsit deoarece este mai frecvent adus în aten ția organelor de
poliție. În țările estice sînt mai puternice temerile de sanc țiuni, de r ăzbunare, de
dezonoare, faptele r ămînînd secrete.

Civilizație carceral ă
139 Nici celelalte infrac țiuni sexuale – incestul, h ărțuirea sexual ă, abuzul sexual,
prostituția, exploatarea sexual ă a copiilor etc. – nu sînt prea frecvent aduse în fa ța
tribunalelor. Din cauza interzicerii pe mai departe a caselor de toleran ță, infracțiu-
nile sexuale cunosc o larg ă răspîndire, precum și modalități de manifestare cît mai
perverse: în parc ări, pe străzi și autostrăzi, moteluri, cluburi private, agen ții de
manechine sau de plasare a dansatoarelor sau secretarelor, clien ții recrutîndu-se
prin presă, prin liniile erotice etc.
Este de așteptat ca legalizarea prostitu ției să reducă o parte din infrac țiunile
sexuale, în special prostitu ția, dar să crească o altă categorie de infrac țiuni, în
special cele legate de h ărțuirea sexual ă.
Structura de ținuților după durata pedepselor
Este un fapt cunoscut c ă pedepsele lungi produc schimb ări negative în com-
portamentul de ținuților, care nu mai pot fi ulterior reintegra ți cu ușurință în societate.
Deși societatea î și dorește să fie apărată cît mai mult timp de infractorii periculo și,
menținerea lor îndelungat ă în închisoare reprezint ă un pericol pentru societate. Înc ă
de acum 250 de ani Ce sare Beccaria atr ăgea atenția asupra acestui lucru: „pentru ca o
pedeapsă să nu constituie un act de violen ță asupra cet ățeanului ea trebuie s ă fie
esențialmente public ă, promptă, necesară, cea mai u șoară dintre pedepsele aplicabile
în circumstan țele date, propor țională cu delictul și stabilită prin lege”172.
În România, pedeapsa cea mai frecvent aplicat ă este închisoarea cuprins ă
între 3 și 5 ani: peste 35% (13.000 de de ținuți), urmată de cea cuprins ă între 5 și 10
ani: 24,5% (9.000 de de ținuți) și de cea cu durate între 1 și3 ani: 20,5% (7.500 de
deținuți). Cei cu pedepse între 10 ani și închisoare pe via ță reprezint ă 15,5% (5.750
de deținuți). Sub 1 an au pedepse doar 4,5% (1.500 de de ținuți). Comparînd aceste
date cu cele din alte țări europene, iese în eviden ță severitatea sistemului penal
românesc. Pedepsele sub o lun ă, sub 3 luni și sub 6 luni nu exist ă, iar cele sub 1 an
sub extrem de rare. Procen tul persoanelor condamnate la pedepste sub un an este
cel mai mic din Europa. Prin compara ție, în Germania 44% din aresta ți au primit
pedepse sub 1 an și o situație asemănătoare se g ăsește și în Olanda, Suedia, Fran ța,
Finlanda, Austria, Irlanda, Marea Britanie etc. Speciali știi occidentali au ajuns la
concluzia c ă individul nu trebuie s ă se obișnuiască cu mediul penitenciar, deoarece
recuperarea lui va fi mai greoaie. Pentru cele mai multe infrac țiuni (dar nu și pentru
cele foarte grave și cu periculozitate mare) se prefer ă arestul pentru o perioad ă
scurtă, de cîteva luni, urmat de pe depse neprivative de libertate.
În sistemul pun itiv românesc, și pedepsele cuprinse între 1 și 3 ani sînt conside-
rate blînde și se acord ă de două ori mai rar decît în țările vestice pentru fapte similare.
Chiar și unele țări foste comuniste (Bulgaria, Cehia, Ungaria, Slovacia) au un procent
ridicat de de ținuți condamna ți cu închisoarea între 1 și 3 ani: aproximativ 38%.
Frapează similaritatea cu țările din aria de influen ță sovietică (Federația
Rusă, Azerbaidjan, Ucraina, Armenia, Moldova), în care domin ă pedepsele cu-
prinse între 3 și 10 ani și sînt nesemnificative pedepsele cu durate mici și foarte

172 Cesare Beccaria, Despre delicte și pedepse , Editura Științifică, București, 1965, p. 178.

Ștefan Bruno
140 mari. Închisoarea pe via ță este rar aplicat ă, deși numărul criminalilor este destul de
mare. Paradoxal, justi ția pare blînd ă cu infractorii periculo și, dar sever ă cu
infractorii m ărunți. Severității deciziei de condamnare îi e contrapus ă blîndețea eli-
berării înainte de termen. În România, peste 75% din de ținuți sînt elibera ți înainte
de ispășirea în totalitate a pedepsei. Și astfel, pedeapsa cea mai mic ă posibilă, care
trebuie să fie un act juridic normal, devine un fapt de clemen ță lăsat la îndemîna
unor judec ători, care îl acord ă pe baza rapoartelor unor gardieni, poli țiști sau SRI-
iști, care își fac din acest privilegiu un mijloc de îmbog ățire, de șantaj și care, nu de
puține ori, creeaz ă adevărate rețele de foști deținuți, pe care le utilizeaz ă în interes
propriu sau, chiar mai grav, pentru producerea altor infrac țiuni. Prin severitatea
pedepselor s-a ajuns a șadar în situa ția în care criminalitatea din țară (desemnînd
prin conceptul de criminalitate totalitatea infrac țiunilor comise) s ă fie un fenomen
controlat, supravegheat și gestionat de o serie de reprezentan ți ai statului, cu aju-
torul foștilor deținuți infiltrați în grupările delincvente. Nu surprinde, prin urmare,
faptul că activitățile infrac ționale ale unor indivizi ajung s ă fie rapid cunoscute
public atunci cînd autorit ățile din fruntea statului (pre ședinte, premier, mini ștri sau
secretari de stat) pornesc o campanie împotriva lor, ie șind la iveal ă – fără să mire
pe nimeni – faptul c ă organele de control știau de mult de producerea acestora, c ă
le-au lăsat să se înfăptuiască fără să intervină pentru prevenirea lor. Afirma ția că
statul produce infrac țiuni – și dintre cele mai grave – cu ajutorul organelor de ordi-
ne, care utilizeaz ă pentru acest lucru re țele de foști deținuți, devine mult mai crud ă
dacă amintim c ă escrocheriile financia re ale unor politicieni și oameni de afaceri au
fost cunoscute înc ă de cînd erau în faz ă de proiect, au fost urm ărite atent cînd s-au
desfășurat și au fost ascunse justi ției în vederea șantajării lor. Recentele cazuri
Omar Hayssam, Dinu Patriciu, Corneliu Iacubov sau Dumitru Sechelariu sînt printre pu ținele de la nivel înalt care au ajuns s ă fie cunoscute de opinia public ă.
Dacă în aceste cazuri nu știm în ce m ăsură s-au utilizat re țele de fo ști deținuți
pentru aflarea informa țiilor, știm de la raziile poli ției în grup ările de prostituate, de
hoți de mașini, de sp ărgători de apartamente c ă istoria lor infrac țională nesancțio-
nată legal era de mult cunoscut ă grație unor astfel de indivizi infiltra ți.
În concluzie, pedeapsa se acord ă în sistemele juridice de tip comunist nu atît
pentru sanc ționarea faptelor delincvente comise, cît pentru utilizarea infractorilor în
exercitarea controlului social. Ceea ce propunea poli ției pe vremea lui Napoleon
celebrul tîlhar Vidoq – șantajarea fo știlor deținuți pentru controlarea lumii interlope
– a ajuns un fapt generalizat.
Din contr ă pedepselor prelungite, de
ținuții ajung s ă se adapteze lumii
carcerale, pierzînd deprinderile traiului într-o societate liber ă. Obiceiurile turn ării
(„sifonării”) deținuților între ei, pentru ob ținerea unor privilegii m ărunte, sînt trans-
ferate dup ă eliberare în grupurile în care ace știa se integreaz ă, deseori c ăzînd chiar
ei victime ale turn ătoriilor. Se ajunge în situa ția în care, o dat ă condamnat pentru o
hoție măruntă, individul devine infractor de carier ă, severitatea pedepsei croindu-i
un destin ce-l arunc ă definitiv la periferia societ ății și a normalit ății.
Indicatorul „durata pedepselor cu închisoarea” prezint ă un aspect important
al gradului de democratizare a justi ției unei țări. A ajuns un adev ăr incontestabil

Civilizație carceral ă
141 faptul că pedepsele prelungite necesit ă costuri financiare ridicate pentru între ține-
rea deținuților, au consecin țe negative grave asupra comportamentului de ținuților,
familiilor acestora și, mai grav, asupra societ ății. Deoarece natura infrac țiunilor
comise în România nu difer ă semnificativ statistic de natura infrac țiunilor comise
în alte țări, este de a șteptat să se produc ă schimbări radicale în ceea ce prive ște
durata pedepselor acordate, în sensul reducerii acesteia și/sau complet ării cu pedep-
se neprivative de libertate. Aceste schimb ări vor avea efecte asupra diminu ării
numărului de de ținuți în închisori, vor contribui la dispari ția culturii penitenciare și
vor ajuta la recuperarea – nu de c ătre poliție, ci de c ătre societate – a de ținuților
eliberați.
Evadările din închisori
Dintre indicatorii privind mi șcarea popula ției în penitenciare sînt sco și în
evidență de către autorit ăți cei privind evad ările și părăsirile locurilor de munc ă. Cu
multă mîndrie, reprezentan ții administra ției centrale a închisorilor afirm ă că
„penitenciarele din România au devenit cele mai sigure penitenciare din Europa,
după cum arat ă Consiliul Europei în statistica evad ărilor, în anul 2001 evadînd un
singur de ținut, în timp ce din sistemele penitenciare din țările europene au evadat,
de exemplu, 38 de ținuți din penitenciarele franceze, 22 din Anglia, 8 din Spania…
Diferențele sînt de-a dreptul spactaculoase dac ă ne referim la cifrele men ționate în
raportul statistic al Consiliului Europei sub titlul «alte forme de evadare»… unde
numărul acestora în 4 ani (27) este nesemnificativ în raport numai cu situa ția din
2002 a țărilor de referin ță: Franța – 172, Anglia – 1.044, Spania – 34, Danemarca –
625, Finlanda – 395, Norvegia – 197, Macedonia – 121”173. Din acest motiv
indicatorul „evad ări ale deținuților” este considerat de autorit ățile române „criteriul
principal de performan ță a sistemului penitenciar” și este prezentat în mod laudativ
în toate studiile, dezbaterile și rapoartele prezentate publicului.
Trebuie ar ătat că aceste informa ții conțin o doză important ă de minciun ă și de
adevăr nespus. Exist ă numeroase țări care nu au avut parte de nici o evadare: Albania,
Andorra, Azerbaidjan, Cipru, Estonia, Islanda, Letonia, Lituania, Luxemburg, Lichtenstein, Malta, Muntenegru, Slovacia, Irlanda de Nord. Iar cu o evadare în
decursul unui an – cum e ca zul României – s-au prezentat și alte țări: Armenia și Cehia.
Ceea ce este mai important este c ă rata evad ărilor la 10.000 de de ținuți
situează România în plutonul unor țări foste comuniste (Ucraina, Cehia, Slovacia,
etc.) care pun un accent exagerat pe siguran ța locurilor de deten ție, în detrimentul
programelor de recuperare. Este de mult știut că, pentru a ascunde mizeria fenome-
nelor care se petrec în interiorul zidurilor, s ărăcia sau absen ța programelor
reeducative, abuzurile și corupția autorit ăților, stabilimentele penitenciare s-au
izolat tot mai mult de societate. Printr-o abil ă deturnare de fonduri, mare parte din
sumele primite de la bugetul statului au fost canalizate c ătre sporirea siguran ței,

173 Constantin B ădițoiu, George Vasilescu, Marius Ștef, „Analiza comparativ ă a raportului
statistic al Consiliului Europei referitor la sistemul penitenciar european”, în Emilian
Stănișor, Ana B ălan, Cristina Pripp (coord.), p. 196.

Ștefan Bruno
142 achiziționării de noi mecanisme de represiune: arme tot mai sofisticate, sisteme de
supraveghere electronic ă, ziduri tot mai înalte, mai bine p ăzite și întărite cu garduri
cu curent electric, masca ți tot mai numero și, mai bine pl ătiți, mai bine echipa ți.
Cele mai multe închisori – vechi și inadecvate – au fost modernizate cu sisteme de
pază și intimidare a de ținuților. În plus, au ap ărut după 1997 noi închisori (în
special Rahova și Giurgiu) construite dup ă o viziune specific ă totalitarismului
sovietic, care au ridicat numeroase bariere nu numai pentru st ăvilirea comunic ării
cu lumea exterioar ă, ci și a comunic ării dintre de ținuți. Gratiilor de la geamuri și
ușilor blindate și dublate cu gratii de la celule li s-au ad ăugat alte numeroase u și pe
culoare, pe sec ții, pe casa sc ărilor, ziduri de sîrm ă ghimpată sau de cărămidă între
clădiri, între terenurile de sport, de plimbare etc. Tot spa țiul unei închisori este
parcelat de ziduri atent p ăzite. Mobilitatea intern ă este sugrumat ă de numeroase
filtre, iar activitatea gardienilor const ă în închiderea și deschiderea por ților după ce
cererile de ținuților de acces la diferite locuri (cabinet medical, club, bibliotec ă,
birouri etc.) au fost atent analizate și selectate. Imobilitatea impus ă de aceste filtre
facilitează turnătoriile dintre de ținuți, făcînd imposibil ă orice tentativ ă de evadare.
În plus, considerarea evad ării ca infrac țiune de Codul Penal și pedepsirea
făptașului cu severitate – anomalie juridic ă întîlnită în mai toate țările din spa țiul
CSI – reduc orice inten ție de părăsire a locurilor de munc ă de către deținuții care
lucrează în afara penitenciarelor. Pedepsind evadatul – de și este de datoria oric ărui
deținut să încerce acest lucru –, și nu gardianul care avea sarcina pazei, sistemul
penitenciar cî știgă astfel un plus de siguran ță, inexistent în țările democrate.
Prin compara ție, administra țiile penitenciarelor unor țări occidentale au cedat
paza închisorilor unor firme private, ai c ăror angaja ți nu au dreptul s ă calce în interio-
rul institu țiilor, ci doar s ă prindă evadații, firmele fiind r ăspunzătoare pentru evad ă-
rile comise, și nu deținutul, care nu poate fi pedeps it pentru tentative sau reu șite. Iar
în interior, num ărul angaja ților care se ocup ă de paza și ordinea interne este foarte
mic, ei intervenind rapid la orice tulburare a ordinii. Marea majoritate a sumelor acordate închisorilor sînt îndreptate spre programe de adaptare dup ă eliberare, de
școlarizare, de terapie, de religie etc. Pen itenciarele occidentale sînt dominate de per-
sonal civil, și nu militar – a șa cum a fost cazul României ultimilor 15 ani post
decembriști.
Din cauza inexisten ței unor criterii clare de departajare a de ținuților pe
regimuri de pedeaps ă, s-a ajuns în situa ția în care aresta ți deloc periculo și sînt
obligați să suporte regimuri severe de deten ție, în închisori de maxim ă siguranță,
sporind și mai mult nemul țumirile și tensiunile interne și justificînd astfel în ochii
autorităților necesitatea sporirii m ăsurilor de securitate. Este evident c ă măsurile de
securitate exagerate din închisorile statel or foste comuniste sînt impuse nu de
periculozitatea de ținuților, ci de viziunea despre pedeaps ă a autorit ăților și de
corupția acestora. Poate c ă nu este exagerat a spune c ă investițiile în securitate sînt
făcute mai pu țin pentru a ap ăra societatea de de ținuți, cît pentru a ap ăra autoritățile
de opinia public ă și de controalele societ ății civile. A șa cum se întîmpl ă în multe
instituții parazitare dependente de bugetul statului – armat ă, SRI, poli ție, dar și
multiplele agen ții și departamente guvernamentale –, o parte însemnat ă din banii

Civilizație carceral ă
143 primiți sînt aloca ți securității lor pentru ascunderea incompeten ței, corupției și de
cele mai multe ori a inactivit ății și neîndeplinirii scopurilor pentru care au fost
înființate și plătite din bani publici.
Prin urmare, este clar c ă indicatorul „evad ări ale deținuților” devoaleaz ă un
aspect important al viziunii despre pedeaps ă a autorităților, o rată mică a evadărilor
însemnînd, în realitate, un regim abrutizant de deten ție, o filosofie despre rolul
închisorii de sorginte sovietic ă, un sistem s ărac în programe cultural-educative,
multiple complicit ăți interne imorale și ilegale, priva țiuni și îngrădiri suplimentare
celor stabilite de tribunale și, mai presus, o a șezare a activit ăților interne într-o
ordine pervers ă, în care absurdul devine firesc, iar incompeten ța o virtute cu
mîndrie afi șată tuturor.
Sinuciderile și decesele
Moartea în închisoare preocup ă nu numai familia și cunoscu ții deținutului
defunct, ci și publicul larg, deoarece ea intr ă, incontestabil, în responsabilitatea
statului. În mai toate închisorile din lume decesele se produc la vîrste tinere (media
fiind de 32 ani), vîrste la care este aproape imposibil s ă se vorbeasc ă de moarte
naturală. Este deci datoria statului s ă prezinte rapoarte publice în toate cazurile de
decese petrecute în închisori, în care s ă fie detaliate circumstan țele producerii
morții, eforturile de împiedicare a ei, evalu ările medicale și psihiatrice ale victime-
lor și vinovaților, precum și măsurile reparatorii întreprinse.
Sinuciderile aresta ților au f ăcut obiectul unor preocup ări aparte al
specialiștilor încă de la apari ția închisorilor, deoarece ele erau considerate reac ții
extreme de insuportabilitate a vie ții carcerale. Înc ă din 1880 raportul inspectorului
medical prezentat Board of Prison Commissioners a Angliei și Țării Galilor
stabilea cîteva aspecte174 care au fost confirmate de numeroase cercet ări făcute de
atunci și pînă în zilele noastre. Astfel, riscul de sinucidere este mai mare în primele
săptămîni ale încarcer ării, mai mare la de ținuții aflați în arest preventiv, la aresta ții
pentru crime, delicte sexuale și la cei condamna ți la pedepse îndelungate. Sinuci-
gașii au frecvent antecedente psihia trice, iar riscul sinuciderii cre ște la acei de ținuți
care au mai încercat s ă-și ia viața în trecut. Riscul de sinucidere este mult mai
ridicat la de ținuți decît la popula ția general ă, e semnificativ mai ridicat la celibatari
și divorțați, precum și la cei care și-au pierdut recent un p ărinte, un copil sau pe
cineva foarte apropiat. Alcoolismul și toxicomania sînt factori favorizan ți. Numărul
sinucigașilor e mai mare în închisorile cu regim sever (de maxim ă siguranță) decît
în cele cu regim semi-deschis. Ei î și iau viața seara, de regul ă prin spînzurare sau
prin tăierea venelor. Manifest ă înainte semne vizibile de depresie, afi șînd un
comportament care permite citirea inten ției lor. Toate studiile privind suicidul în
arest au eviden țiat rolul important al culturii carcera le ca factor de risc. Sinuciderile
se produc uneori în serie, speciali știi vorbind chiar de epidemii suicidare.

174 David Nussbaum, „Le suicide dans les pénitenciers fédéraux du Canada”, în Forum , vol.
IV, nr. 3/1992; vezi și http://www.csc-scc.gc.ca/tex t/pblct/forum/e05/051j_f.pdf .

Ștefan Bruno
144 Philippe Chemithe și Pierre Tournier au publicat acum 25 ani rezultatele
unuia din cele mai ample studii privind sinuciderile în închisori175. Ei demonstrau
că două treimi din sinuciga și își iau viața în perioada de deten ție preventiv ă:
„Arestații preventivi sînt supu și unui șoc psihologic în primele momente ale
încarcerării, anxietatea crescînd în apropierea deciziei judiciare”. Printre condam-
nați, 82% se sinucid în primele 2 luni de la aflarea verdictului. Rata sinuciderii
scade o dat ă cu vîrsta, „persoanele de 16 ani tind s ă se sinucid ă de 6 ori mai des
decît cei trecu ți de 21 ani”. Un sfert din sinuciga și sînt cetățeni străini. O treime din
sinucigași își iau viața înainte, în timpul sau imediat dup ă ce au fost supu și unui
regim de izolare, de carcer ă. Sinuciderea de ținuților constituie rezultatul unei
interacțiuni între un individ profund tulburat de o decizie judiciar ă care-l exclude
din societate și un mediu carceral care îl dezbrac ă de identitatea anterioar ă,
oferindu-i o alta degradant ă, umilitoare, insuportabil ă.
Există așadar o serie întreag ă de factori favorizan ți ai sinuciderii, dar ei nu
constituie în sine o cauz ă a sinuciderii. Cunoa șterea lor este îns ă vitală pentru
prevenirea unor asemenea acte. De mul ți ani speciali știi au elaborat o scal ă a riscului
de sinucidere. Înc ă din 1980 Serviciul Corec țional din Canada și Home Office din
Marea Britanie au elaborat programe de prevenire a sinuciderii, care au avut rezultate pozitive. În primul rînd, au contribuit la o îmbun ătățire general ă a mediului carceral,
la o umanizare a pedepsei. În al doilea rînd, au acordat o însemn ătate deosebit ă
tehnicilor medicale de re animare a victimelor dup ă tentativa suicidar ă, ceea ce a dus
la o ameliorare vizibil ă a stării de sănătate a persoanelor arestate
176. Procedura stan-
dard vizeaz ă mutarea posibilului sinuciga ș într-o altă celulă, supravegherea lui 24 din
24 de ore, contactarea de urgen ță a familiei sau prietenilor care îi pot ridica moralul,
examinarea medical ă și stabilirea unui tratament cu antidepresive, ameliorarea
hranei, schimbarea regimului de deten ție și de munc ă etc.
Strategiile de prevenire a sinuciderii se aplic ă și în cazurile tentativelor și
autoagresiunilor. Este evident c ă numărul acestora este semnificativ mai mare,
mulți deținuți utilizîndu-le pentru ob ținerea unor beneficii imediate.
Cei mai mul ți criminologi sînt de acord cu ideea c ă violența în penitenciare,
îndreptată împotriva propriei persoane sau a alteia, este o reac ție „inevitabil ă și
logică la un regim violent și represiv”177, existînd incontestabil o patologie institu-
țională: detenția prelungit ă, aproape întotdeauna considerat ă nedreapt ă, creează
tulburări mintale grave. Iar traiul în comun 24 de ore pe zi într-un spa țiu restrîns
favorizeaz ă violența, transferul st ărilor emoționale de la o persoan ă la alta făcîndu-
se cu mult ă ușurință. Într-o sec ție de 100 de de ținuți se produc mai mult de 500 de
acțiuni violente într-un an: b ătăi, mutilări, baricad ări, greve ale foamei, sinucideri,

175 Philippe Chemithe, Pierre Tournier, Contribution statistique a lîétude des conduits
suicidaires en milieu carcéral (1975/1978) , 2 vol., Centre National d’Études et de
Recherches Pénitentia ires (CNERP), 1979.
176 C. Lloyd, Suicide and Self-Injury in Prison: A Literature Review , Home Office
Research and Planning Unit Report, Her Majesty’s Stationery Office, Londra, 1990
177 P. Scratton, J. Sim, P. Skidmore, Prisons Under Protest , Open University Press, Milton
Keynes, 1991, p. 17; vezi și http://www.csc-scc.gc.ca/text/pblct/forum/e043/e043k_f.shtml .

Civilizație carceral ă
145 crime. Este deci necesar ă existența unui personal bine instruit care s ă poată
canaliza agresivitatea inevitabil ă în acțiuni care s ă nu dea na ștere la crime.
Vreme îndelungat ă regimurile comuniste au fost acuzate pentru crimele
produse în închisorile lor. Deschiderea c ătre lumea occidental ă după 1989 a relevat
un lucru surprinz ător: rata mortalit ății în penitenciarele di n estul Europei este mai
mică decît în vestul continentului, în ciuda supraaglomer ării, sărăciei și privațiu-
nilor suplimentare. În statisticile Consiliului Europei, România se prezint ă cu un
număr de 118 decese anual, din care 4 sinucideri, cu o rat ă de 23 de decese la
10.000 de de ținuți. Ea are mai pu ține decese și sinucideri decît Fran ța (244 decese,
din care 122 sinucideri), Marea Britanie ( 166 – 94), Germania (162 – 71), Italia
(160 – 52), Spania (152 – 24).
Explicațiile specialistilor178 tind să se axeze pe complicit ățile dintre cadre și
deținuți, deseori aflate la limita moralit ății și legalității, dar care au efecte pozitive,
reducînd num ărul deceselor și agresiunilor împotriva autorit ăților. În realitate,
crima în penitenciarele române ști cade întotdeauna în responsabilitatea gardienilor
și șefilor de sec ții, care sînt sanc ționați sever, dac ă nu chiar demi și sau, mai grav,
condamna ți. Pentru prevenirea crimei, ace știa își creează rețele de informatori atît
de numeroase încît cuprind aproape întreaga popula ție penitenciar ă, permițînd o
izolare rapid ă a celor violen ți, cu tendin țe de evadare, de sinucidere sau de revolt ă.
Probabil c ă astfel de complicit ăți se produc și în țări care au o rat ă a morta-
lității carcerale mai mic ă decît România (Danemarca, Olanda, Irlanda, Turcia,
Slovacia, Polonia, Cehia – sub 20 de decese la 10.000 de de ținuți). Datorit ă sporirii
numărului de psihologi în închisori este de a șteptat ca ponderea deceselor s ă scadă
în următorii ani.
Rata mică a crimei în interiorul zidurilor nu anuleaz ă însă obligația autorită-
ților de a prezenta rapoarte publice detalia te privind modul în care acestea se
produc, rapoarte care în prezent sînt f ăcute de ONG-uri, în special de APADOR-
CH. Refuzul autorit ăților de a explica publicului și familiei deceda ților cauzele
reale care au dus la moartea fiec ărui deținut denot ă un dispre ț față de viața acestor
categorii de oameni și o iresponsabilitate criminal ă.
Personalul penitenciar
În luna septembrie 2004, Administra ția Națională a Penitenciarelor raporta
că avea 12.688 de persoane angajate în si stem, din care peste 6.500 se ocupau de
supravegherea de ținuților (restul lucrînd în direc ție, la ateliere, tratament,
administra ție). Cu orice ocazie, autorit ățile române se plîng de lipsa personalului,
spunînd c ă rata deținuți-supraveghetori este una din cele mai mari din Europa (6,1),
trecînd îns ă sub tăcere faptul c ă deține unul din cele mai birocratice sisteme
penitenciare, în care personalul din administra ție ocupă o pondere de aproape 3 ori
mai mare decît personalul din administra țiile occidentale.

178 C. Wichmann, R. Serin, J. Abracen, Les délinquantes ayant un comportement
d’autodestruction: une enquête comparative , rapport de recherche R-123, Service
Correctionnel du Canada, Ottawa, 2002.

Ștefan Bruno
146 Despre eterna penurie a efectivelor angajate vorbesc speciali știi din mai
toate țările. „Este imposibil s ă faci să progreseze condi țiile carcerale dac ă nu faci să
progreseze simultan condi țiile personalului. Angaja ții trăiesc în condi ții dure și
muncesc într-o societate care nu le recunoa ște meritele.”179 „Este bine cunoscut c ă
nimic nu se poate reforma în închisori dac ă nu se ob ține adeziunea personalului
penitenciar… Toate reformele trebuie s ă ia în calcul necesitatea sporirii
funcționarilor penitenciari.”180 Deși raportul de ținuți-supraveghetori este în Fran ța
de 2,3, Comisia Senatului privind închisorile181 declara c ă „stabilimentele
penitenciare sufer ă de un subefectiv cronic”.
Este vizibil pentru oricine analizeaz ă situația penitenciarelor române ști că
numărul personalului a crescut în ultimii 5 ani într-o propor ție mai mare decît a
scăzut numărul deținuților, la fel cum au crescut și beneficiile acordate angaja ților.
Trebuie spus foarte clar c ă pentru 3 de ținuți statul a angajat un individ c ăruia îi
plătește o leafă echivalent ă a 3 salarii medii pe economie, oferindu-i suplimentar
beneficii substan țiale constînd în hran ă, haine, ad ăpost, concedii, asisten ță medica-
lă permanent ă, cursuri de calificare etc., închizînd ochii la numeroasele beneficii pe
care și le obține în mod imoral și, uneori, ilegal.
Mai ales dup ă anul 2001, structura personalului angajat în sistemul penitenciar
a cunoscut modific ări radicale. A cr escut rapid num ărul oamenilor angaja ți în direcția
centrală, precum și numărul personalului socio-medica l. S-a produs o feminizare
bruscă a personalului, mizîndu-se pe faptul c ă femeile p ărăsesc mai greu locul de
muncă, se supun mai u șor ordinelor, reduc tensi unile din colectivele de de ținuți și
creează un climat mai pl ăcut printre angaja ți. Au fost încurajate angaj ările nevestelor
și căsătoriile dintre cadre, în ideea stingerii nemul țumirilor salaria ților și a creării
unei mai puternice dependen țe a lor de autorit ățile centrale.
Masivele angaj ări au adus în sistem personal slab calificat. Angaja ții civili
cu studii superioare (psihologi, sociologi, asisten ți sociali, medici, juri ști) au venit
în special de la facult ăți particulare de calitate îndoielnic ă, fiind chiar printre cei
mai slabi absolven ți ai lor. F ără experien ță profesional ă căpătată în alte institu ții,
cei mai mul ți au avut doar atuul rudelor angajate în sistem.
Situația personalului slab calificat nu e specific ă doar României. Patrick
Mounaud, directorul ENAP ( Școala Națională de Administra ție Penitenciar ă) din
Franța, declara Comisiei de anchet ă a Senatului: „majoritatea nu au nici o voca ție
pentru munca pe care o fac… S ărăcia, ușurința concursului și cunoștințele i-au adus
aici… Să fim realiști: și un copil poate cî știga concursul de admitere”182.
Este evident c ă nu se poate vorbi de voca ție, căci nici un p ărinte nu-și dorește
și nu-și crește copilul ca s ă ajungă să lucreze la pu șcărie. Institu ția a fost și mai este

179 Robert Banditer, Rapport de la Commission de l’enquête parlementaire sur la situation
dans les prison francaises , pe site-ul: http://www.reseau voltaire.net/article8279.html .
180 Ivan Zakine, reprezentantul Comitetulu i European pentru Prevenirea Torturii,
Rapport… , pe site-ul prezentat la nota precedent ă.
181 Jean Jacques Hyest, Guy-Pierre Cabanel, Prison: un humiliation pour la République ,
Raport al Senatului Fran ței, vezi și http://www.senat.fr/rap/l99-449/l99-449.html .
182 Ibidem .

Civilizație carceral ă
147 încă perceput ă ca loc de pedeaps ă pentru militarii cu abateri disciplinare și pentru
ratații din celelalte domenii ci vile. Cei care simt voca ția pentru lucrul cu de ținuții (în
special preo ții, psihologii, sociologii și asistenții sociali) sînt, de regul ă, marginaliza ți
sau chiar exclu și din sistem, l ăsînd locul liber acelor indivizi care se supun ordinelor,
și nu vocilor interioare (de con știință, profesionale sau religioase).
Selecția negativ ă a personalului este în mare m ăsură responsabil ă de
imaginea acestuia în exterior. Deseori angaja ții se plîng de faptul c ă societatea nu
le apreciaz ă munca și nu le recunoa ște valoarea, exagerînd periculozitatea la care
se expun permanent. Dar refuz ă să-și arate valoarea în asocia țiile și breslele profe-
sionale și trec sub t ăcere faptul c ă periculozitatea le este recompensat ă financiar, în
condițiile în care ea nu este dovedit ă, căci agresiunile fizice împotriva lor sînt
practic inexistente. De mul ți ani nu s-a înregistrat oficial nici un atac împotriva
vreunui angajat.
Imaginea negativ ă a personalului este dat ă de penibilul muncii efectuate
(mai toți angajații sînt asimila ți gardienilor, a c ăror imagine este cea de „port-chei”,
„chelari”, deschiz ători și închizători de uși), dar și de absen ța aproape total ă a
randamentului, de ineficacitatea muncii. C ăci recidivarea a jum ătate din de ținuți
este consecin ța unei munci prost efectuate. Este demonstrat de numeroase studii c ă
recidiva de ținuților este consecin ța nu atît a caracterului și comportamentului
arestaților, cît a prizonieratului care le distruge abilit ățile de adaptare normal ă într-
o societate liber ă, creîndu-le o dependen ță totală de mediul penitenciar.
De aceea discursurile despre eforturile de reintegrare a aresta ților par de șăn-
țate și demagogice cînd sînt f ăcute de personaje din administra ție care au serioase
carențe profesionale, care opun o rezisten ță agresivă atunci cînd se propune
introducerea unor noi metode de lucru cu aresta ții, blocînd prin tot felul de
mecanisme diversele încerc ări de reformare.
Nu am exagera dac ă am spune c ă pericolul cel mai mare la adresa civiliza ției
penitenciare vine din partea unor oameni foarte puternici din aparatul administrativ,
anume din partea speciali știlor în administra ție – promotori ai eficien ței și preocupa ți
exclusiv de ceea ce ei consider ă a fi binele public. De și teoreticienii mai pot vorbi
încă de controlul democratic al acestor activit ăți, toți cei care au o experien ță directă
în domeniu sînt de acord c ă, așa cum s-a exprimat nu demult parlamentarul Nati
Meyr, „dac ă controlul Ministerului de Justi ție a devenit un mit, controlul Parla-
mentului nu este și nu a fost niciodat ă altceva decît o poveste cu zîne”.
Așa cum se constat ă și în închisorile franceze, consecin țele recrut ărilor
masive de personal sînt numeroase: o slab ă comunicare cu administra ția central ă
(informațiile circulînd într-un singur sens) și cu ceilal ți colegi din alte închisori, o
defazare între obiective și mijloace (între misiunea pe care o au de îndeplinit:
reintegrarea cu succes a de ținuților în societate și asigurarea unor condi ții optime
de arest și, pe de alt ă parte, mijloacele financiare și umane de care dispun). Absen ța
comunicării cu speciali știi din breasl ă (recomandat ă pentru păstrarea secretului de
serviciu) înt ărește sentimentul deprofesionaliz ării, sporind invidiile și rivalitățile de
tot felul. Orice specialist venit din afar ă este privit ca un du șman pus s ă perturbe un
angrenaj în care cei din interior nu au reu șit încă să pună ordine. În plus, slaba

Ștefan Bruno
148 valorizare și nerecunoa ștere a succeselor (c ăci există, indiscutabil, și succese
profesionale, dar care nu sînt deloc mediatizate) scot închisorile și pe angaja ții ei
din circuitul comunic ărilor științifice importante sau, mai exact, din spa țiul public.
Ritmul de munc ă anormal, cu orar decalat, produce efecte asupra vie ții private și
asupra sănătății fizice și mintale a angaja ților.
Absența unui statut al personalului, care s ă prevadă drepturile și obligațiile
specifice, face ca acesta s ă se supun ă legii privind statutul cadrelor militare și
numeroaselor ordine și instrucțiuni ale ministrului justi ției, în ciuda demilitariz ării
recent produse. Noul statut al func ționarilor publici din Administra ția Națională a
Penitenciarelor (aprobat prin legea 293/2004) este înc ă necunoscut, ambiguu și nu
înlătură privilegiile castei militarilor.
Fără îndoială că o reformă a sistemului penitenciar implic ă o schimbare radical ă
în structura și compozi ția personalului. Deschiderea c ătre comunitate va antrena o
revalorizare a muncii angaja ților din sistem. Dezvol tarea muncii în echipe și încura-
jarea comunic ării cu exteriorul vor fi inevitabile. Înmul țirea organiza țiilor de control
externe și independente de administra ție va forța adoptarea unor standarde profe-
sionale. Mai presus, va for ța un răspuns al administra ției la toate problemele ridicate.
Cu cît efortul bugetar va fi mai mare, cu atît vor fi mai numeroase interesele
pentru o gestionare mai eficient ă a banilor publici. Este previzibil c ă în următorii 5
ani numărul angaja ților va cre ște cu peste 30%, dep ășind 15.000 de persoane, la o
populație de maximum 30.000 de de ținuți. Această birocratizare a administra ției va
obliga la sporirea ponderii cheltuielilor extrabugetare. Prin angajarea lucr ătorilor în
ateliere (a c ăror pondere este acum de 1% în totalul angaja ților), munca de ținuților
va fi orientat ă spre obținerea unui randament sporit și a unor venituri din ce în ce
mai numeroase. Dac ă acum ponderea veniturilor extrabugetare nu dep ășește 5%
din totalul veniturilor, în urm ătorii 5 ani aceasta va cre ște la peste 30%, tendin ța
fiind spre acoperirea în întregime a cheltuielilor și chiar spre aducerea la bugetul
statului de noi venituri.
Dacă acum închisorile sînt conduse de magistra ți (decizie luat ă de ministrul
justiției Rodica St ănoiu, în mod formal pentru alinie rea la standardele germane, dar
în mod real pentru sporirea puterii breslei din care ea face parte), într-un viitor
apropiat ele vor fi conduse de manageri. Ineficien ța dovedit ă a magistra ților în
fruntea închisorilor (recunoscut ă și de ministrul care i-a însc ăunat) e dat ă nu doar
de numirea celor mai mul ți pe criterii dubioase (rudenie, apartenen ță politică sau
mită), ci mai ales de lipsa lor de experien ță managerial ă și de viziunea despre
pedeapsă care le-a fost oficial impus ă de puterea politic ă ce i-a numit în func ții
prea mari pentru ei.
Scoaterea la concurs a tuturor posturilor de func ționari publici din angrenajul
penitenciar va spori transparen ța instituțională și îi va înlătura pe acei indivizi care au
jucat un rol important în men ținerea sistemului în aria de influen ță sovietică. Elimi-
narea favoritismelo r unor categorii so ciale (magistra ții) și a interdic țiilor de
participare la concurs a alor categorii (militarii), precum și sporirea cerin țelor profe-
sionale vor avea consecin țe pozitive asupra climatul ui psiho-social din pu șcării și
asupra perceperii de c ătre societatea liber ă a unor angaja ți pînă acum total dispre țuiți.

Civilizație carceral ă
149
Alți indicatori privind popula ția
Comisia European ă a centralizat doar cî țiva indicatori privind popula ția.
Obținerea datelor de la fiecare țară de pe continent nu a fost un lucru simplu de
făcut. Cele mai multe țări din Estul comunist au refuzat vreme îndelungat ă să
prezinte o situa ție statistic ă privind mediul penitenciar. Și acum unele țări refuză să
predea anumite date, iar atunci cînd sînt predate, exist ă suspiciunea falsific ării lor.
Tenacitatea unor criminologi occidentali a f ăcut ca num ărul indicatorilor s ă
crească de la an la an, iar raport ările să fie cît mai riguroase. Exist ă însă o serie de
aspecte importante privind popula ția care au r ămas necuantificate.
Un prim aspect este cel privind gradul de școlarizare a arestaților. Conform
autorităților române183, 8% sînt analfabe ți, 17% au studii primare, 46% studii
gimnaziale, 15% studii profesionale, 12% studii liceale și 1% studii universitare.
Ceea ce frapeaz ă la aceste cifre este c ă ele nu sînt similare cu situa ția școlară a
populației generale. Delincven ța sancționată legal se recruteaz ă din păturile sărace
și puțin școlarizate ale societ ății. Deși prejudiciile cele mai mari sînt produse de
clasa cea mai școlită – prin infrac țiuni financiar-bancare –, ponderea aresta ților cu
diplomă universitar ă este infim ă. Acest fapt denot ă fie o incapacitate a poli ției de a
o descoperi și a justiției de a o judeca, fie o tolerare a acestor infrac țiuni și o
centrare pe infrac țiunile grupurilor marginale ale societ ății. Este de a șteptat ca în
următorii ani s ă crească numărul deținuților cu grad ridicat de școlarizare, pîn ă la o
suprapunere cu structura educa țională a populației societății libere.
Tot legat de acest aspect al școlarizării, trebuie prezentat efortul de instruire
făcut pentru educarea de ținuților în pușcării. În toate țările se aloc ă sume importante
pentru cre șterea num ărului de ani de studii, considerîndu-se c ă educația contribuie la
sporirea civiliza ției, la pre țuirea tot mai înalt ă a persoanelor, bunurilor și a vieții
celorlalți oameni din jur. În acest sens, raport ările statistice viitoare trebuie s ă pre-
zinte num ărul de ore efectuate, num ărul de participan ți, programa cursurilor, num ărul
profesorilor, s ălile de curs, materialele utilizate, accesul la ele etc.
Un al doilea aspect neeviden țiat de statistici este cel privind naționalitatea
deținuților. Este un lucru cunoscut c ă țiganii ocup ă o pondere important ă în structura
etnică a popula ției carcerale, semnificativ mai mare decît cea existent ă în afara
zidurilor. Aceast ă centrare pe infrac țiunile rromilor a fost deseori criticat ă, statul fiind
acuzat de purificare etnic ă sau, mai blînd, de discriminare a minorit ății rrome. C ă
întreaga etnie este considerat ă infractoare reiese și din apelativele cu care autorit ățile se
adresează deținuților: „băi țigane”, „mi șcă țigane”, „cioroiule”, „coloratule”, etc.
Deși reprobabil ă, centrarea excesiv ă pe delincven ța unei etnii minoritare este
întîlnită și în alte țări. În Statele Unite ale Americii sînt mult mai dur sanc ționate
infracțiunile negrilor, hispanicilor și asiaticilor, decît cele ale albilor. În Fran ța și
Germania exist ă o numeroas ă populație turcă și arabă încarcerat ă, în Spania o
populație bască, în Marea Britanie o popula ție nord-irlandez ă. Mai mult decît atît,
numărul străinilor aresta ți este mult mai mare în țările civilizate decît în celelalte

183 Emilian St ănișor, Ana B ălan, Cristina Pripp (coord.), op. cit. , p. 222.

Ștefan Bruno
150 țări. În Fran ța 24% din aresta ți au cetățenie străină, preponderent african ă. Justiția
pare preocupat ă de apărarea valorilor etniei dominante din societate. Un studiu
efectuat de Cristian Laz ăr și Ioan Durnescu184 demonstra c ă proporția deținuților
minori în func ție de originea etnic ă este de 51,2% români, 39,5% rromi și 9,3% alte
naționalități (maghiari, lipoveni, turci etc.). „Propor ția rromilor minori este de dou ă
ori mai mare decît a celor adul ți, fapt care poate fi explicat fie printr-un debut al ca-
rierei infrac ționale la vîrste mai mici în c azul rromilor, fie prin faptul c ă, în cadrul
procesului de individualizare a pedepsei, instan ța consider ă că familia de rromi nu
reprezintă un mediu sigur și propice pentru reintegrarea social ă a minorului de etnie
rromă.”
Reducerea în ultimii ani a num ărului rromilor încarcera ți este pus ă de unii
analiști pe seama deschiderii grani țelor, fiind evident ă o înmulțire a infrac țiunilor
făcute în Occident de rromii de cet ățenie român ă. Este de a șteptat ca în viitorul
apropiat s ă crească ponderea de ținuților de origine arab ă, ca urmare a intr ării
României în r ăzboiul antiterorist, cît și a arestărilor tot mai numeroase a asiaticilor
care vor încerca s ă intre ilegal în țară.
Pe fondul unei culturi na ționaliste accentuate în ultimii 15 ani de unele
partide politice, sporirea de ținuților străini și a celor apar ținînd altor minorit ăți va
oferi o satisfac ție populației majoritare, care se va vedea tot mai bine ap ărată în fața
agresiunilor str ăinilor de for țe de ordine tot mai vigilente.
În al treilea rînd, sînt importan ți indicatorii privind ocupația persoanelor
înainte de arestare . Nu exist ă cifre relevante pentru acest indicator, dar pentru orice
observator închisoarea pare refugiul unei popula ții cu ocupa ții defavorizate,
marginale sau f ără ocupație. O analiz ă a indicatorilor privind statutul ocupa țional la
momentul arest ării ar impune cu necesitate ela borarea unor programe de integrare
comunitar ă în activit ăți atractive a unor grupuri social e aflate la periferia societ ății și
căzute în dizgra ția ei.
Nu sînt cunoscu ți nici indicatorii privind mediul de reziden ță (urban rural) și
nici cei privind zona geografic ă de provenien ță. Este sanc ționată delincven ța celor
din orașe (care sînt expu și la numeroase tenta ții) mai mult decît delincven ța rurală?
Există județe cu delincven ță mai numeroas ă și județe cu delincven ță scăzută? Ana-
lizele acestor indicatori ar putea devoala aspecte interesante de sociologie juridic ă.
Căci delincven ța ar putea fi privit ă ca un e șec al coeziunii sociale, al disip ării
spiritului comunitar în anumite me dii, schimbîndu-se viziunile na ționale privind
criminalitatea cu unele regionale, cu trimitere direct ă la responsabilitatea unor
decidenți locali.
De mare semnifica ție sînt și indicatorii privind starea civil ă a arestaților, atît la
intrarea în închisoare, cît și la momentul p ărăsirii ei. C ăci în arest se produc
schimbări în statutul marital al persoanelor. Probabil c ă numărul divorțurilor e mai
mare decît num ărul căsătoriilor care au loc în timpul execut ării pedepsei. C ă închi-
soarea afecteaz ă familia de ținuților este un lucru de mult știut. Dar eviden țierea

184 Cristian Laz ăr, Ioan Durnescu, „Identificarea propor ției și caracteristicilor socio-
culturale ale popula ției de rromi din penitenciarele române ști”, în Revista de știință
penitenciar ă, nr. 1-2/2000, pp. 72-84.

Civilizație carceral ă
151 schimbărilor produse în statutul civil al celor aresta ți ar obliga redeschiderea unor
subiecte tabu, cum sînt cele privind rela țiile intime dintre parteneri – neinterzise
oficial, dar inexistente și imposibil de men ținut. Demonstrarea ef ectelor distructive
asupra familiilor ar repune în discu ție problema vorbitoarelor intime și a permisiilor
pentru satisfacerea nevoilor sexuale.
Este clar din cele prezentate pîn ă acum că populația carceral ă a cunoscut
mutații majore în ultimii ani, iar apropierea României de standardele europene de
civilizație accelereaz ă aceste schimb ări. Categoriile sociale cele mai numeroase
existente acum în închisori nu se vor mai reg ăsi în acelea și ponderi în urm ătorii
ani. Va sc ădea num ărul minorilor aresta ți, va cre ște ponderea femeilor, vor
dispărea aresta ții preventivi, va cre ște numărul persoanelor condamnate pentru
infracțiuni sexuale și economice, al bolnavilor cu probleme psihice, dar va sc ădea
numărul hoților mărunți în defavoarea infrac țiunii gulerelor albe. Pedepsele vor
avea durate mai mici, iar regimul de deten ție va fi mult îmblînzit. Controalele
externe vor contribui la profesionalizarea personalului și la deschiderea lui c ătre
societatea civil ă și către breslele profesionale. Gradul de libertate tot mai mare de
care vor beneficia atît angaja ții cît și arestații va spori complexitatea fenomenelor
interne (agresiuni, sinucideri, crime, evad ări, dar și căsătorii, vorbitoare sexuale,
permisii etc.). Pe m ăsură ce avanseaz ă, civilizația duce la o cre ștere a autonomiei
indivizilor, la o mai mare participar e a lor la deciziile care le afecteaz ă viața, la o
creștere a nivelului de cultur ă și educație școlară, la un respect m ărit față de
personalitatea și nevoile celorlal ți, în paralel cu o eficientizare a activit ăților și o
reducere a cheltuielilor bugetare.
Penitenciarele
Stabilimentele de pedeaps ă
La începutul anului 2005 în România func ționau 36 de penitenciare, din care:
– 9 de maxim ă siguranță, în care exist ă și secții închise și semideschise:
Aiud, Arad, Bucure ști-Jilava (de tranzit și prevenție), Bucure ști-Rahova,
Craiova, Gherla, Ia și, Mărgineni, Poarta Alb ă;
– 23 închise, în care exist ă și secții semideschise;
– 1 penitenciar cu regim semideschis: Pelendava;
– 1 penitenciar pentru femei: Tîrg șor;
– 2 penitenciare pentru minori și tineri: Craiova, Tichile ști;
– 3 centre de reeducare pentru minori: G ăești, Buziaș, Tîrgu Ocna;
– 6 spitale-penitenciar: Bucure ști-Jilava, Coliba și, Dej, Poarta Alb ă, Tîrgu
Ocna, Bucure ști-Rahova.
– Alte unități din sistem:
ƒ Școala Militar ă de Administra ție Penitenciar ă Tîrgu Ocna;
ƒ Baza de Aprovizionare, Gospod ărire și Reparații București;
ƒ Subunitatea de paz ă și escortare a de ținuților transfera ți.

Ștefan Bruno
152 Există 10 județe care nu au nici un penitencia r, persoanele condamnate din
aceste jude țe fiind depuse, de regul ă, în închisorile jude țelor învecinate.
Mai puțin de 40% din unit ățile de deten ție au o vechime mai mic ă de 40 de
ani, 26% au o vechime de cel pu țin 100 de ani, 30% au fost construite cu peste 160
de ani în urm ă, iar închisorile din Gherla și Aiud au fost construite în 1540,
respectiv 1786. Unele penitenciare nu au fost proiectate ca unit ăți de executare a
pedepselor, fiind foste bar ăci utilizate pentru organizarea de șantiere, foste caz ărmi
militare sau cl ădiri de arest preventiv. Regimul comunist nu a investit în institu țiile
de pedeaps ă, ci, mai mult, a desfiin țat în 1977 aproape 75% dintre ele. Planurile de
modernizare propuse dup ă 1990 au fost sortite e șecului, atît din cauza modului
defectuos de repartizare a fondurilor, cît și a furturilor organizate, sistematice.
Presa a relatat c ă în anii 1992-1996 au crescut mult mai mult spa țiile de cazare din
vilele angaja ților decît din stabilimentele de pedeaps ă.
Dependen ța cvasitotal ă de bugetul statului și managementul defectuos au adus
închisorile la un nivel mai grav chiar de cît cel dinainte de 1989. Alimentarea
defectuoas ă cu apă caldă și cu apă rece în fiecare celul ă; lipsa centralelor termice
proprii și utilizarea unor centrale locale vechi, mari consumatoare de combustibil
solid, care puneau probleme de mediu, de depozitare a combustibililor și a deșeurilor
rezultate în urma procesului de ardere; lipsa s ălilor de mese; absen ța grupurilor
sanitare și a spațiilor de depozitare a bunurilor personale; primitivismul spa țiilor de
cazare; lipsa sp ălătoarelor și a mașinilor automate de sp ălat, a atelierelor și a sălilor
cultural-educa ționale; absen ța terenurilor de sport; inexisten ța vorbitoarelor intime;
lipsa sistemelor de ventilare a aerului – toate acestea au caracterizat stabilimentele penitenciare post decembriste și le mai caracterizeaz ă încă într-o mare m ăsură.
„Condițiile de via ță într-o închisoare se num ără printre factorii importan ți
care determin ă sensul de autostim ă și demnitate a de ținutului. Locul unde el sau ea
doarme, ceea ce lui sau ei i se permite s ă poarte, ce, cum și unde mănîncă, dacă are
un pat cu cearceafuri și pături sau doarme pe podea și se acoper ă cu zdren țe, dacă
el sau ea are tot timpul acces la toalet ă sau trebuie s ă ceară voie gărzii (sau uneori
să pledeze pentru acest lucru) ori de cîte ori are nevoie s-o foloseasc ă, toate acestea
au o extraordinar ă influență asupra bun ăstării fizice și mentale a lui sau a ei.”185
Localizarea stabilimentelor este un criteriu esen țial al calit ății lor. Ea
condiționează o bună parte a vie ții de deten ție, ca și concepția opiniei publice despre
închisoare. Excluderea lor din ora șe marcheaz ă simbolic identificarea lor ca gropi de
deversare a de șeurilor umane, a rebuturilor sociale. Dificult ățile reintegr ării sînt ac-
centuate și de accesul greoi al vizitatorilor la aresta ți. Vizitele prietenilor sînt practic
anulate, rămînînd doar cele ale rudelor directe, apropiate.
Parcul imobiliar penitenciar se caracterizeaz ă printr-o arhitectur ă vetustă, ce
nu corespunde exigen țelor impuse de codul de procedur ă penală în materie de
detenție: celule individuale pentru preventivi, condi ții minime de igien ă, de aer, de
lumină, de spațiu de mișcare.

185 Națiunile Unite și Penal Reform Interna țional, A pune regulile în ac țiune. Un manual
internațional privind o bun ă practică în penitenciare , Haga, 1995, p. 63.

Civilizație carceral ă
153 Arhitectura inadecvat ă e completat ă de o degradare avansat ă, datorată unei
neglijență a administra ției și de o supraaglomerare permanent ă. Utilizate 24 de ore
pe zi, clădirile au un grad de uzur ă considerabil. Lipsa creditelor a f ăcut dificil ă
modernizarea lor. Renov ările au vizat în primul rînd loca țiile conducerii și
personalului superior, spori nd contrastul dintre acestea și dormitoarele de ținuților.
Celulele sînt deseori ni ște încăperi imense, în care dorm și peste 80 de
indivizi, în paturi suprapuse pe 3 nivele și în multe cazuri cîte 2 sau 3 in și într-un
singur pat. O gaur ă în podea serve ște drept toalet ă, condițiile igienico-sanitare fiind
rudimentare. La insisten ța forurilor interna ționale, unele celule au fost compar-
timentate și reamenajate pentru a permite construc ția unei toalete. Darea în
folosință a primei închisori post dece mbriste în 1997 la Bucure ști-Rahova a stîrnit
ample discu ții deoarece celulele au fost constr uite de la început pentru un num ăr
mic de locatari, cu acces la grup sanitar propriu. De aceea nu pu ține au fost
comparațiile cu un hotel de 3 stele.
Fiecare dormitor a fost dotat cu o cambuz ă. Termenul – un arhaism de
provenien ță turcească, întîlnit în mediul militar și marinăresc prin secolul al XIX-
lea – desemneaz ă cămara cu alimente și efecte personale. Accesul la cambuz ă îl au
doar șeful de camer ă, ajutorul și cambuzierul, un fel de trezorier, de gestionar al
averilor tuturor colacatarilor. Pe raftur ile cambuzei sînt numeroase farfurii,
castroane, bidoane și borcane pline cu mînc ăruri gătite, aduse calde de acas ă, dar
alterate din cauza condi țiilor de p ăstrare. Lîng ă ele sînt „ghiulelele”, legume,
fructe, brînzeturi, mezeluri, conserve. Pe rafturile de sus sînt a șezate de-a valma
pături, sacoșe și amintiri (albume foto, reviste), iar pe ultimul raft de jos e sacul cu
pîine uscat ă și mîncarea pentru cîini sau p ăsărele. Focar de infec ție facilitat de
interzicerea frigiderului, cambuza e supus ă controlului permanent. Mai ales cînd
deținutul e scos în curte, supraveghetorii îi r ăscolesc bagajele, aruncînd ceea ce e
considerat periculos: alimente care miros, furculi țe și cuțite (interzise deoarece pot
fi utilizate ca arme).
Bucătăriile sînt sordide, muceg ăite și cu igrasie uneori, dar mai ales îmbibate
de grăsime. Pardoseala și pereții sînt parc ă ceruite cu un strat gros de gr ăsime,
așternut de la aburii care r ămîn în interior, în absen ța unui sistem de ventila ție. Lipsa
mijloacelor normale de cur ățenie (solu ții de curățat, aspiratoare, detergen ți etc.) face
inutilă munca de între ținere. De atîta frecat cu cîrpa ud ă și cu peria de sîrm ă, faianța
s-a deteriorat, pierzîndu- și aspectul ini țial, pictura sau modelul de pe ele estompîndu-
se sau, uneori, ref ăcîndu-se cu ajutorul dîrelor de gr ăsime prelinse aleator.
Atît bucătăriile, cît mai ales c ămările de lîng ă ele sînt pline de gîndaci, de la
numeroasele alimente învechite. Fleicile de sl ănină stau lîng ă sacii de f ăină plini de
gărgărițe sau lîngă cei de cartofi plini de gîndaci de Colorado. Șobolanii și șoarecii sînt
locatari obi șnuiți ai acestor cl ădiri și, mai ales, ai zonei unde se depoziteaz ă gunoaiele.
Băile păstrează încă stilul arhitecturii cazone de la începutul secolului XX.
Sălile uriașe nu sînt nici acum compartimentate pentru a permite ca igiena corporal ă
să fie un act intim, ferit de privirile celorlal ți. Băile nu au nici u și, pentru a facilita
observarea de ținuților de către supraveghetori. Arhitectura b ăilor denot ă o viziune
despre pedeaps ă și despre de ținuți specifică totalitarismului care a dominat secolul

Ștefan Bruno
154 trecut, în care arestatu l trebuie supravegheat și la duș ca să nu încerce tot felul de
acțiuni subversive și trebuie, de asemenea, umilit prin expunerea nudit ății lui priviri-
lor celorlal ți și ironiei cadrelor. Aceast ă formă de viol colectiv d ărîmă și reconstru-
iește ierarhii informale, în func ție de lungimea organelor sexuale, ar ătate ostentativ
sau ascunse ru șinos în căușul palmelor. Structura camerelor de baie permite utilizarea
lor ca locuri de pedeaps ă, multe din ac țiunile violente dintre de ținuți petrecîndu-se
aici, la ad ăpostul aburilor și al zgomotelor f ăcute de complici și de apa căzută.
Prin drămuirea apei calde, îmb ăierea capătă un ritual asem ănător celui întîlnit
la recruții din armat ă. Încolona ți în pielea goal ă, doar cu s ăpunul sau șamponul în
mînă, deținuții așteaptă pe culoar intrarea în sala de du ș. La semnalul subofi țerului de
gardă, ei năvălesc în interior pentru a pri nde rapid un loc sub una din g ăurile din
țevile din tavan, a șteptînd începerea rapid ă a săpunelii, pentru a nu sc ăpa prea mul ți
stropi din pre țioasa apă caldă. Căci apa curge maximum 5 minute, dup ă care se
oprește, lăsîndu-i pe cei neexperimenta ți plini de s ăpun pe cap și pe corp. Spectacolul
fiind penibil, este sursa bucuriilor subofi țerilor, care opresc apa înainte de termen sau
îi dau drumul fie prea rece, fie prea fierbinte, pentru a nu fi utilizat ă. Ca să scape de
aceste batjocoriri inutile, cei mai mul ți deținuți se spal ă în toaleta din celule,
încălzind apă la reșourile improvizate cu ajutorul a dou ă fire trase de la becul electric.
Și cum ritualul îmb ăierii colective este obligatoriu, ei prefer ă doar să aștepte lîng ă
dușuri trecerea timpului și terminarea spectacolului voyeuristic.
„Condițiile fizice extrem de proaste ad ăugate la violarea dreptului de ținu-
tului la demnitate pot, de asemenea, s ă ducă la o pedeaps ă crudă și neobișnuită, pot
fi periculoase pentru s ănătatea deținutului sau chiar pentru via ța sa și, ca atare,
violează dreptul lui de a fi protejat de tortur ă și de pedeaps ă sau de un tratament
inuman sau degradant… În unele cazuri aceste condi ții pot fi aplicate dinadins
pentru a ruina un de ținut, a-l intimida, a-l for ța să depună mărturie, să se confeseze
etc. În unele cazuri ele apar din neglijen ță. În orice situa ție, ele constituie o violare
severă a unuia din drepturile de baz ă ale omului.”186
La ora actual ă civilizația pare str ăină preocupărilor tuturor forurilor adminis-
trative, dac ă prin acest cuvînt se în țelege ideea transform ării sociale, economice și
culturale a unui ansamblu ce poate fi numit institu ție penitenciar ă. Pe de o parte,
pentru că aceste institu ții nu sînt personaje principale sau m ăcar locurile cele mai
luminate ale vie ții publice. Pe de alt ă parte, pentru c ă actorul social cel mai impor-
tant implicat – statul – are un rol din ce în ce mai slab în societate și pe care și-l
joacă din ce în ce mai prost. Suferind de un profund sentiment de inferioritate și
neputință, refugiindu-se în trecut, privit uneori ca paradis pierdut, în mit sau în
utopie, dominat de false reprezent ări despre sine și despre rolul pe care îl are în
schimbarea atitudinilor, statul creeaz ă o institu ție inhibat ă psihic, lipsit ă de
motivațiile individuale și colective indispensabile civiliz ării sale.
Trei factori principali au contribuit la deziluzia fa ță de sistemul penitenciar:
recunoașterea crescînd ă a faptului c ă organizarea totalitar-socialist ă e contraproduc-
tivă; recunoa șterea și mai tran șantă a faptului c ă, în loc să ducă la ceea ce fusese

186 Ibidem .

Civilizație carceral ă
155 gîndit ca o mai mare justi ție socială, ea duce de fapt la o nou ă ordine a rangurilor,
mai arbitrar ă și mai greu de eludat decît oricare alta, precum și conștientizarea
faptului c ă, în locul mai marii liberaliz ări a regimului de deten ție, ea duce la apari ția
unui nou despotism.
Nu mai încape nici o îndoial ă că monopolul statului asupra sistemului de exe-
cutare a pedepsei genereaz ă mecanisme nelimitate de corup ție și abuzuri. Dup ă cum
afirma Leon Tro țki, „într-o țară în care singurul patron este statul, a te opune înseam-
nă a muri lent de foame. Vechiul dicton – cine nu munce ște nu mănîncă – a fost
înlocuit de altul nou: cine nu ascult ă nu mănîncă”. Monopolul angaj ărilor, al contro-
lului, al resurselor, în ca re guvernul este unicul patron și proprietar al stabilimentelor
carcerale și unicul gestionar al destinelor unei popula ții de mărimea unui ora ș, și-a
dovedit ineficien ța. Pentru c ă puterea înseamn ă, de obicei, putere de coerci ție John
Milton: „Îndelungata prezen ță a puterii îi corupe chiar și pe oamenii cei mai one ști”,
Montesquieu: „Experien ța constant ă ne arată că orice om învestit cu putere este
capabil să abuzeze de ea și să-și ducă autoritatea cît de departe poate”, John Adams:
„Puterea na ște întotdeauna abuzuri, atunci cînd este nelimitat ă și neechilibrat ă”, Lord
Acton: „Puterea tinde s ă corupă, iar puterea absolut ă corupe absolut”, Immanuel
Kant: „Posesia puterii degradeaz ă inevitabil libera judecat ă a rațiunii”.
Cum coerci ția înseamn ă controlul altcuiva asupra datelor esen țiale ale
acțiunii unui individ, ea poate fi evitat ă doar permi țîndu-i individului s ă-și asigure
o sferă privată, unde să fie protejat de astfel de ingerin țe. Garanția că anumiți
factori nu sînt controla ți deliberat de altcineva îi poate fi oferit ă doar de c ătre alte
autorități externe, înzestrate cu puterea necesar ă. Acesta este domeniul în care
coerciția unui individ de c ătre altul nu poate fi împiedicat ă decît prin amenin țarea
statului cu coerci ția.
Punerea în discu ție a propriet ății statului asupra stabilimentelor de pedeaps ă
a stîrnit indignarea unanim ă a angajaților de la toate nivelurile ierarhice. Modelele
alternative au fost respinse cu vehemen ță. Numeroase critici au fost aduse
penitenciarelor private, penitenciarelor mîn ăstirești și celor aflate în subordinea
primăriilor, consiliilor jude țene și universit ăților. În articole numeroase s-a încercat
acreditarea ideii c ă trecerea la un alt regim de propr ietate ar genera noi abuzuri,
mai greu de st ăpînit, noi tensiuni interne și o umilire a personalului obligat s ă se
supună unor persoane dubioase. „S ă fim subordona ții lui Vanghelie? Niciodat ă!” –
au sărit indigna ți mai toți angajații Penitenciarului Rahova (situat în sectorul 5). La
fel cum indigna ți au fost și de ideea subordon ării lor unor „afaceri ști dubioși”187,
care ar prelua închisoarea în proprietate privat ă, sau unor „preo ți penali”, privi ți
acum cu dispre ț de către toate celelalte cadre. Cum respins ă a fost și ideea trecerii
în subordinea universit ăților, așa cum au trecut Gr ădina Botanic ă în administrarea
Facultății de Botanic ă și unele sta țiuni geologice, geografice și meteorologice în

187 „S-a demonstrat c ă închisorile particulare sînt criminogene, adic ă măresc rata criminalit ă-
ții. Fiind o afacere, patronii închisorilor doreau s ă aibă cît mai mul ți clienți” – declara
directorul general al DGP, Emilian St ănișor, într-un interviu luat de Florian Bichir pentru
Evenimentul zilei din 28 martie 2004, justificînd astfel refuzul accept ării penitenciarelor
private în România.

Ștefan Bruno
156 grija facult ăților de profil. Controlul cadrelor di dactice universitare – care a existat
în perioada interbelic ă – este contestat acum pe motivul neprofesionismului lor
(deși aceste cadre didactice au predat celor mai mul ți dintre angaja ți).
În țările civilizate se experimenteaz ă tot mai frecvent g ăsirea unor alternative la
spargerea monopolului stat ului asupra închisorilor. Succesele penitenciarelor
mînăstirești în reducerea recidivei sub pragul de 10% au impulsionat Bisericile catolice
și protestante s ă solicite trecerea în administrarea lo r a cît mai multor închisori. În SUA
se estimeaz ă că în următorii ani între 5 și 10% din aresta ți își vor executa pedeapsa în
stabilimente monahale. Tot o pondere asem ănătoare vor de ține și închisorile private, în
general cele de mici dimensiuni. Iar închisorile marilor metropole vor trece în
administrarea (sau copropriet atea) centrelor universitare, care le vor utiliza ca loc de
efectuare a practicii studen țești și ca laboratoare de cercetare pentru cadrele didactice.
Dacă aceste discu ții sînt acum doar în faza incipient ă, inițiate de institu țiile re-
ligioase și universitare din SUA și Japonia, dar respinse puternic de c ătre adminis-
trațiile penitenciarelor, nu acela și lucru se poate vorbi despre trecerea închisorilor în
subordinea prim ăriilor, consiliilor locale și județene. Spiritul comunitar, care domin ă
societățile capitaliste avansate și care s-a concretizat pîn ă acum în trecerea poli ției și
a caselor de arest preventiv în subordinea autorit ăților locale, impune analiza transfe-
rului propriet ății închisorilor c ătre organele alese ale localit ăților, precum și alegerea
comandan ților penitenciarelor de c ătre popula ția liberă, prin acela și sistem electiv
prin care sînt ale și primarii și consilierii.
Mai devreme sau mai tîrziu, problema schimb ării propriet ății se va pune și în
România, de și acum se consider ă că soluția cea mai bun ă a fost deja adoptat ă în
1991, cînd pu șcăriile au trecut de la Ministerul de Interne la Ministerul de Justi ție.
Chiar dac ă nici unul din modelele alternative men ționate mai sus nu reprezint ă un
panaceu, este cert c ă acceptarea tuturor pe pia ța administr ării pedepsei va crea o
competiție benefic ă pentru societate și pentru de ținuți, va degreva bugetul statului
de unele cheltuieli, va sparge monopolul condi țiilor de încarcerare și va impune
standarde de civiliza ție mult superioare celor existente în condi țiile de monopol.
Gradul de ocupare institu țională
În ultimii ani a fost vizibil ă o schimbare a parcului penitenciar. Confruntat
cu supraaglomerarea (definit ă ca o neglijen ță criminal ă), statul a fost nevoit s ă
aloce semnificative sume pentru modernizarea închisorilor. Dup ă modelul francez
(care, prin Legea 22 din iunie 1987, a hot ărît construirea a 13.000 locuri de deten ție
în 25 de închisori și apoi a înc ă 4.000 și 6.000 la o capacitate de 15 m.p.), guvernul
a finanțat terminarea lucr ărilor începute la noile penitenciare din Arad, Giurgiu,
Rahova, Buzia ș, Tîrgu Ocna, dînd în folosin ță peste 5.000 de locuri de deten ție și
modernizînd alte aproape 7.000 în anii 2001-2003. S-a construit un nou spital
penitenciar la Rahova și s-au modernizat alte 4 la Poarta Alb ă, Dej, Coliba și și
Tîrgu Ocna, numite de de ținuți „Palate de cristal” datorit ă dotărilor moderne,
scumpe și contrastante cu celulele-dormitoare.
La 31 mai 2005, Administra ția Națională a Penitenciarelor raporta urm ă-
toarea situa ție statistic ă:

Civilizație carceral ă
157

Efectiv
existent Număr de paturi instalate la
31.05.2005 Nr.
crt. Unitatea
Total MinoriCapacitate
legală la
6 m.p. Indice
de
ocupare TotalLoc
deținereInfir-
meriiG.A.Z.Alte
spații
AIUD 1003 19 1028 97,57 1657 1647 10 0 0 1 din care tranzit 12
ARAD –
Centru 177 1 320 55,31 294 276 18 0 0 2
– R-104 1143 7 1626 70,3 1778 1742 36 0 0
3 BACĂU 1369 32 468 292,52 1006 876 44 86 0
4 BAIA MARE 704 27 540 130,37 942 900 42 0 0
5 BISTRITA 670 1 739 90,66 938 932 6 0 0
6 BOTOSANI 1306 33 1307 99,92 1262 1250 12 0 0
7 BRAILA 828 1 698 118,62 958 949 9 0 0
BUCURE ȘTI-
JILAVA 2547 0 1628 156,45 2475 2453 12 10 0 8
din care tranzit 50
9 CODLEA 1125 23 670 167,91 903 859 14 30 0
10 COLIBA ȘI 1243 11 1274 97,57 1375 1327 10 38 0
11 CRAIOVA 1923 1 1501 128,11 1688 1504 62 0 122
Ferma
Șoimus
12 DEVA 976 25 1251 78,02 1293 1276 17 0 0
13 FOCȘANI 900 18 691 130,25 758 681 9 68 0
GALAȚI 1434 2 821 174,67 1227 1161 36 30 0 14 din care tranzit 10
GHERLA-
Centru 1391 0 1558 89,28 1606 1545 61 0 0 15
– Cluj 207 26 294 70,41 318 314 4 0 0
16 GIURGIU 1545 9 1836 84,15 1836 1766 70 0 0
17 IAȘI 1741 26 1456 119,57 1820 1810 10 0 0
18 MĂRGINENI 1621 13 1167 138,9 1606 1596 10 0 0
19 MIRCUREA
CIUC 527 3 435 121,15 641 609 18 14 0
20 ORADEA 719 19 715 100,56 832 814 18 0 0
21 PELENDAVA 101 0 140 72,14 120 120 0 0 0
PLOIEȘTI 765 23 566 135,16 642 615 19 8 0 22 – Berceni 32 0 60 53,33 107 107 0 0 0
POARTA
ALBĂ- Centru 1119 9 1611 69,46 1501 1501 0 0 0
23 – Valul lui
Traian 492 0 823 59,78 874 874 0 0 0

Ștefan Bruno
158 RAHOVA-
BUCURE ȘTI 1767 63 1852 95,41 2140 2044 0 96 0 24
din care tranzit 15
25 S.N.P.A.P.
TG. OCNA 34 0 52 65,38 46 46 0 0 0
26 SATU MARE 764 7 504 151,59 717 687 30 0 0
27 SLOBOZIA 1027 14 760 135,13 1051 906 81 20 44
Depozit
28 TIMIȘOARA 1367 25 1169 116,94 1535 1502 6 21 6 Poligon
BuziaȘ
TÎRGȘOR 442 4 491 90,02 498 486 12 0 0 29
Movila Vulpii 75 0 90 83,33 90 90 0 0 0
30 TÎRGU JIU 730 5 560 130,36 790 735 35 20 0
31 TÎRGU
MUREȘ 679 18 484 140,29 732 686 6 40 0
TULCEA –
Centru 862 1 1056 81,63 1466 1331 98 30 7 Stana 32
– Chilia Veche 55 0 201 27,36 220 220 0 0 0
33 TURNU
SEVERIN 825 4 687 120,09 988 922 36 30 0
34 VASLUI 827 19 601 137,6 732 714 18 0 0
TOTAL
PENITENCIARE 37062 489 33730 109,88 41462 39873 869 541 179
din care tranzit 87
35 P.M.T.
CRAIOVA 255 127 640 39,84 465 437 16 12 0
36 P.M.T.
TICHILE ȘTI 226 32 850 26,59 344 274 20 46 4 Stana
TOTAL P.M.T. 481 159 1490 32,28 809 711 36 58 4
37 SPITAL
COLIBAȘI 209 7 311 67,2 311 311 0 0 0
38 SPITAL DEJ 181 0 246 73,58 207 27 180 0 0
SPITAL
JILAVA 290 5 575 50,43 433 397 0 0 36
Deservire 39
din care tranzit 3
40 SPITAL
POARTA ALBĂ 169 0 242 69,83 242 242 0 0 0
41 SPITAL
RAHOVA 85 0 108 78,7 108 108 0 0 0
42 SPITAL TG.
OCNA 129 0 372 34,68 307 307 0 0 0
TOTAL
SPITALE 1063 12 1854 57,34 1608 1392 180 0 36
din care tranzit 3
43 C.R. BUZIA Ș 42 42 148 28,38 148 140 8 0 0

Civilizație carceral ă
159 44 C.R. G ĂEȘTI 76 73 150 50,67 150 148 2 0 0
45 C.R.
TG.OCNA 81 81 263 30,8 110 110 0 0 0
TOTAL C.R. 199 196 561 35,47 408 398 10 0 0
din care tranzit 90
TOTAL
GENERAL 38805 856 37635 103,11 44287 42374 1095 599 219
În fiecare penitenciar din cele 34 existente sînt în medie 1.100 de ținuți și 350
angajați. Penitenciarele sînt în continuare institu ții mamut, departe de situa ția din
țările vestice ale Europei, unde media num ără 250 deținuți și 150 cadre. Efortul uria ș
de modernizare din ultimii ani a fost a șadar îndreptat spre men ținerea clădirilor exis-
tente (și a filosofiei despre pedeaps ă încorporat ă în ele), și nu spre construirea altora
noi, deși resursele financiare alocate ar fi permis acest lucru. Iar închisoarea de la
Giurgiu, recent dat ă în folosin ță (ca și cea de la Rahova, Bucure ști), este un exemplu
clar al persever ării într-o viziune totalitar ă despre pedeaps ă, modelul arhitectonic
adoptat fiind copiat dup ă închisorile d ărîmate acum în mai toat ă Europa.
În ciuda eforturilor bugetare uria șe, există încă numeroase stabilimente aflate
în condiții foarte proaste, ce necesit ă urgent demolarea, orice modernizare fiind
inutilă. Cele mai degradate închisori sînt Jilava, Codlea, Baia Mare, Poarta Alb ă,
Vaslui, Tichile ști, Aiud, Boto șani, Brăila, Craiova, Pelendava, Deva, Drobeta,
Focșani, Iași, Mărgineni, Slobozia, Tîrg șor, Tîrgu Jiu, Timi șoara. Repara țiile capi-
tale pe care le implic ă au în vedere nu numai structura de rezisten ță, recomparti-
mentarea spa țiilor, instala țiile electrice, termice și sanitare, sistemele de ventilare și
canalizare, ci și refacerea drumurilor de acces la ele, construc ția unor cl ădiri au-
xiliare necesare (cluburi, b ăi, biblioteci, s ăli de cursuri, depozite etc.). Iar repara-
țiile necesit ă cheltuieli mai mari decît construc ția unor stabilimente noi. Solu țiile
adoptate în ultimii ani s-au dovedit ineficace, unit ățile dezafectate preluate de la
Ministerul Ap ărării neavînd ap ă curentă, gaze, canalizare, costurile de refacere
fiind mari, iar rezultatele nesatisf ăcătoare (este cazul fostelor unit ăți militare de la
Valu-lui-Traian, Movila Vulpii, Teleajen).
Toate încerc ările de reformare și modernizare au implicat costuri uria șe, iar
îmbunătățirile nu s-au v ăzut decît în vilele cadrelor de conducere și într-o serie de
clădiri foarte pu țin utilizate, cum e cazul spitalelor, la care de ținuții ajung doar în faza
ultimă a bolii, unde apar atura ultramodern ă (ce nu exist ă nici în spitalele civile) zace
nefolosită din cauza lipsei speciali știlor și costurilor ridicate de între ținere. Sau al
cluburilor ar ătate cu mîndrie vizitatorilor, dar în care de ținuții au acces tot mai îngr ă-
dit, neputînd efectua activit ățile pentru care au fost construite. Sau al bisericilor cons-
truite în curtea unor închis ori pentru demonstrarea cre știnismului și umanismului
autorităților, dar în care aresta ții intră doar la marile s ărbători, ele ofer indule coman-
danților prilejul s ă invite diverse personalit ăți civile să se conving ă de prețuirea pe
care o acord ă religiei ortodoxe.
Este tot mai clar c ă România nu putea s ă amîne la nesfîr șit modernizarea
închisorilor și că deciziile de cosmetizare a unor cl ădiri degradate și inadecvate

Ștefan Bruno
160 scopurilor pedepsei au fost gre șite. Studiile speciali știlor188 au arătat că cele mai
multe închisori trebuie d ărîmate și reconstruite, deoarece au atît o uzur ă fizică
uriașă, cît mai ales una moral ă, încorporînd în arhitectura lor o viziune despre
individ ca o simpl ă creatură care trebuie controlat ă, și nu ca un om cu nevoi speci-
fice, caracter și aspirații diferite, care pot fi canalizate spre activit ăți utile societ ății
și lui însuși. Prețul administr ării pedepsei în închisorile mari este mult mai ridicat
decît în cele mici, iar riscurile sînt mult mai mari și au consecin țe grave pe termen
lung. O nou ă generație de închisori trebuie s ă se impun ă în viitorii ani, construit ă
pe baza unui plan arhitectonic modern, de mici dimensiuni, plasat ă în interiorul
localităților, cu celule mici, pentru 1-4 de ținuți, dotată cu bucătării, săli de mese, de
sport, de studiu, adecvat ă unei popula ții cu un nivel educa țional și cu aspira ții tot
mai ridicate.
Menținerea timp de peste 15 ani a unei supraaglomer ări a închisorilor este
consecința modului defectuos în care resursele umane și materiale au fost
organizate și alocate și mai puțin rezultatul unei cre șteri continue a criminalit ății în
paralel cu s ărăcirea tot mai accentuat ă a statului. Fenomenul de decarcerare produs
în ultimii 2-3 ani în închisorile române ști nu este rezultat din cre ștere brusc ă a
înțelepciunii autorit ăților (deși acest lucru îl las ă să se înțeleagă, atunci cînd se
laudă singure pe site-urile oficiale și în revistele și cărțile pe care le editeaz ă), ci are
caracter global, ini țiat în SUA în anii pre ședinției lui Bill Clinton, din considerente
economice („este mai convenabil s ă construim spitale și școli decît pu șcării, iar pe
infractori s ă-i supraveghem în comunitate decît în închisori” – afirma el în nume-
roase declara ții, construindu- și discursurile electorale cu care a cî știgat alegerile pe
tema reformei s ănătății, prin reducerea cheltuielilor cu între ținerea închisorilor).
Numărul deținuților s-a redus în toate țările civilizate, de și rata infrac ționalității a
fost în continu ă creștere. Decarcerarea este un fenomen strîns legat de liberalismul
penal, care a trecut în desuetudine paternalismul statal punitiv și generator de ine-
galități, sărăcie și risipă excesivă a banului public. Paradoxal, tematica liberal ă și
conservatoare a fost adoptat ă de partidele și candidații de stînga într-o manier ă mai
radicală, statul convertindu-se dintr-unul penal într-unul social. „Colonizarea
mentală a elitei politice europene de c ătre ideologia neo-liberal ă a individualismu-
lui și a pieței… va duce la construc ția unui stat social continental… în care Europa
polițienească și penitenciar ă va pierde teren.”189
Inflația carceral ă care a dominat Europa și în special țările foste comuniste în
ultimele decenii ale secolu lui XX s-a datorat unei cre șteri irezistibile a duratei
încarcerării, unei limit ări a eliber ărilor condi ționate, unei absen țe a alternativelor de
pedeapsă și unui abandon al c ăutărilor lor, în ideea c ă o pedeps ă, o dată pronunțată,

188 Allan Brodie, Jane Croom, James Davies, „Prisons in the Twentieth Century”, în Prison
Service Journal , nr. 125 din septembrie 1999, pp. 29-33; vezi și www.rchme.gov.uk .
189 Loïc Waquant, „L’État-pénitence tend à se substituer à l’État-providence”, interviu în Le
Monde , 7 decembrie 1999. Loïc Waquant este profesor de sociologie la Universitatea
Berkeley din California și autorul unei celebre c ărți: Les Prisons de la misère , apărută în
1999 la Éditions Raison d’agir, lansat ă de Pierre Bourdieu.

Civilizație carceral ă
161 trebuie executat ă în totalitatea sa, în ciuda consecin țelor negative și a costurilor
ridicate, pentru a nu știrbi autoritatea unei puteri și așa serios sl ăbite și contestate.
Existența de ani îndelunga ți a unei supraaglomer ări, cum e cazul închisorii
din Bacău, care are o rat ă de încarcerare de aproape 300%, dar și a celor de la
Galați, Jilava, Baia Mare, M ărgineni, Tîrgu Jiu, Codlea, Vaslui, Ploie ști, Satu
Mare, Slobozia, Tîrgu Mure ș (cu rate de încarcerare de 130-175%), este nu doar
consecința unei politici penale represive – a șa cum men ționează APADOR-CH și
Comitetul pentru Prevenirea Torturii – ci și a unei neglijen țe manageriale. Este
greu de acceptat c ă un comandant care prime ște sute de euro lunar pentru fiecare
arestat și dispune de un capital uman uria ș nu poate începe construc ția unor noi
dormitoare, dar î și permite luxul de a dota birourile angaja ților cu mobilier modern,
cu aparatur ă de ultimă generație, cu instala ții electrice și sanitare foarte scumpe, în
spații uriașe, alocate unei singure persoane. Supraaglomerarea este evident o
neglijență criminală în condițiile în care administra ția centrală alocă sute de mii de
euro – pentru racordarea la internet a tuturor birourilor administrative și dotarea lor
cu calculatoare – unui personal care nu știe să le utilizeze, amînînd la nesfîr șit
rezolvarea condi țiilor de cazare, îngr ămădindu-i pe de ținuți în spații înguste,
neventilate. Mai ales pe timp de var ă, în aceste închisori aerul este irespirabil –
chiar și numai acest fapt constituind un tratament inuman.
Suprafața locuibil ă
Închisoarea poate fi definit ă ca o institu ție menită să-i facă pe indivizii
condamna ți să-și ispășească pedeapsa prin intermediul unor ac țiuni precise: distri-
buirea lor în spa țiu, constituirea, în jurul lor, a unui aparat de supraveghere minu țios
elaborat, de men ținere a aresta ților într-o vizibilitate permanent ă etc. Puterea punitiv ă
a societății a reușit să-și atribuie, gra ție închisorii, un spa țiu special consacrat în care
se manifest ă, spațiu care devine pedeapsa îns ăși. Pentru Michel Foucault, închisoarea
e mai mult decît un spa țiu punitiv – e o structur ă reproductiv ă a societății însăși.
„Din punct de vedere arhitectural , închisoarea poate fi considerat ă o formă
ocultată a locuinței, a edificiului public, a spa țiului religios (biserica).”190 Lipsa inti-
mității și forța cu care sînt impu se regulile de convie țuire anuleaz ă funcția locuinței
(cea de spa țiu familial, de „acas ă”). Răsturnarea principiului g ăzduirii, prin îngr ămă-
direa la un loc a unor indivizi diferi ți și nu pe principiul asoc ierilor benevole, anu-
lează funcția de edificiu public care, în opinia lui Norberg-Schulz191, trebuie s ă
întrupeze un Weltanschauung comunitar, cu dezideratele sale, nu un spa țiu al retrac-
tilității. Imposibilitatea exteriorit ății și a trăirilor spirituale anuleaz ă funcția reli-
gioasă, definită ca loc al întîlnirilor cu divinitatea, ca loc al peniten ței, al purific ării
de păcatele comise. Ocultînd cele trei func ții (locuință, edificiu public și spațiu re-
ligios) specifice unei arhitecturi civile, spa țiul carceral s-a construit ca o delimitare de

190 Mirela Carbaza-Ormeni șan, „Spațiul carceral – instrumentalizare excesiv ă, ocultarea
binomului religie-putere”, în JRSI , nr. 2/2002, p. 178.
191 Ch. Norberg-Schultz, Genius Loci (paysage ambiance architecture) , Éditions Pierre
Mardaga, 1981.

Ștefan Bruno
162 societate. Ridicatete de cele mai multe ori la periferia acesteia, închisorile au repre-
zentat spa țiul în care for ța represiv ă a statului s-a putut mani festa plenar, devenind tot
mai dură pe măsură ce puterea i-a fost restric ționată, treptat, de societate.
Pervertirea tipurilor arhitecturale civile a corespuns nevoii de reconstruire a
unui alt tipar de societate. Panopticon -ul propus de Jeremy Bentham la sfîr șitul
secolului al XVIII-lea este imaginea arhitectonic ă a acestui tipar. Ocultînd func țiile
arhitecturii civile, închisoarea contrapune alte dou ă funcții, cărora le dă o mare
însemnătate: cea de disciplinare și cea de siguran ță. “Arhitectura nu mai este f ăcută
doar pentru a fi v ăzută (fastul palatelor) sau pentru supravegherea spa țiului exterior
(geometria fort ărețelor), ci pentru a face cu putin ță un control interior articulat și
detaliat, pentru a-i face vizibili pe cei care se afl ă înăuntru.”192
„Organizînd «celulele», «locurile» și «pozițiile», formele de disciplin ă fabrică
spații complexe: deopotriv ă arhitecturale, func ționale și ierarhice. Spa ții ce asigur ă
fixarea și permit circula ția; decupeaz ă segmente individuale și stabilesc leg ături
operatorii; marcheaz ă locuri și indică valori; garanteaz ă supunerea indivizilor, dar și
o mai bun ă economie a timpului și a gesturilor. Sînt spa ții mixte: reale, dat fiind c ă
determină dispunerea cl ădirilor, a s ălilor, a mobilierului, dar și ideale, întrucît asupra
acestor amenaj ări sînt proiectate caracteriz ări, evaluări, ierarhii. Prima din marile
operații ale disciplinei este, prin urmare, construirea de «tablouri vii», ce transform ă
aglomerările dezordonate, inutile sau periculoase în mul țimi ordonate.”193
Cele trei mari procedee disciplinare – stabilirea unui ritm, constrîngerea la
anumite ocupa ții, reglarea ciclurilor de repeti ție – și-au găsit întruchiparea
arhitectonic ă în celulele institu țiilor de pedeaps ă. Ele permit exercitarea controlului
ierarhic, aplicarea sanc țiunilor pentru neconformare și evaluarea sistematic ă a
deținuților. Altfel spus, puterea devine vizibil ă, totală și greu de controlat.
Ceea ce caracterizeaz ă sistemul celular este c ă el conține un mecanism penal
inerent: acord ă privilegii în împ ărțirea beneficiilor (por țiile de mîncare, reparti ția
paturilor etc.), are propriile legi (în fruntea c ărora troneaz ă interdicția sifonării),
creează delicte specifice (de exemplu colaborarea cu cadrele), are forme caracte-
ristice de sanc ționare (sp ălarea WC-urilor, plata în țigări, cafea etc.) și instanțe
proprii de judecat ă (formate, de regul ă, din șmecheri și bătăuși).
Fiind un cîmp de comparare și diferențiere, celulele im pun reguli imposibil
de eludat. Ierarhizînd indivizii între ei, produc, în acela și timp, o omogenizare
(pentru orice vizitator de ținuții par toți la fel). Iar prin mecanismul excluderii
(violatorilor de copii, turn ătorilor, homosexualilor etc.) produc o disciplin ă supli-
mentară celei impuse juridic, prin actul de condamnare. Mai presus de toate, de-
limitează tot mai accentuat indivizii care le populeaz ă de lumea din afara zidurilor.
Această delimitare este vizibil ă în solidaritatea dintre fo știi deținuți aflați în
libertate, plasa ți deja în structuri ierarhice și gata de tot felul de complicit ăți. Dar și
incapacitatea adapt ării la lumea normal ă după eliberare, toate statisticile ar ătînd că,
o dată cunoscut ă lumea închisorii, individul are mai mari șanse ca înainte s ă revină

192 Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi. Na șterea închisorii , Editura Humanitas,
București, 1997, p. 251.
193 Ibidem , p. 218.

Civilizație carceral ă
163 la ea sau în pozi ția corpului, c ăci penitenciarul are ca scop nu doar modelarea
spiritului, ci și a trupului. Pot fi cu u șurință găsite indicii ale marii aten ții acordate
corpului – corp manipulat, modelat, dresat, corp ce se supune, r ăspunde, cap ătă
abilități sau a cărui forță crește sau scade la comand ă.
Observînd compozi ția celulelor-dormitoare, este imposibil s ă ignorăm conclu-
ziile teoriei spa țiului vital. În înc ăperi de 15 metri p ătrați stau 15-20 indivizi,
îngrămădiți în paturi pe 3 niveluri, cî te 2 sau 3 în pat. Pare c ă cifra de 6 metri p ătrați
alocată prin lege fiec ărui deținut și raportată ca fiind respectat ă este calculat ă prin
adăugarea culoarelor, sc ărilor și sălilor auxiliare nelocuibile (cluburi, b ăi, bucătării,
altare etc.). Rapoartele organiza țiilor neguvernamentale arat ă o puternic ă asemănare
a celulelor închisorilor române ști cu cele din Republica Moldova, Azerbaidjan,
Ucraina, Armenia, unde de ținuților li se aloc ă prin lege (mai re alist) doar 2 metri
pătrați ca spațiu.
Încă de la apari ția penitenciarelor, speciali știi au ridicat problema nocivit ății
celulelor colective, propunînd regimul celular individual. Dar pe mai departe se
construiesc celule mari, în care s ă încapă cît mai mul ți arestați. Pentru c ă acestea
permit exercitarea unui control prin pozi ționarea indivizilor în re țele de rela ții.
În Uniunea European ă, suprafața locuibilă pentru fiecare de ținut este de 12-16
metri pătrați. Recompunerea structurii celulelor la aceste standarde este una din cele
mai mici schimb ări care trebuie f ăcute, dar este amînat ă sau încetinit ă sub pretextul
supraaglomer ării și al structurii arhitecturale învechite. Nu necesit ă un efort prea
mare ca celulele uria șe, cu zeci de aresta ți, să fie compartimentate în mici celule
individuale, iar toate închisorile s ă fie reproiectate pentru respectarea standardelor
minime, în condi țiile în care num ărul arestaților va fi tot mai mic de la an la an.
Dotările celulelor și bunurile de ținuților
Că vrem sau nu s ă recunoa ștem, închisorile sînt pubele ale societ ății,
deținuții sînt gunoaiele, iar angaja ții sînt gunoierii statului. În fiecare zi, duba de-
versează în pușcării noi gunoaie, iar pe altele le returneaz ă societății, reciclate
adesea anapoda, strîmb, cu defecte ascunse de controlul tehnic de calitate. Locuri
vetuste și insalubre, dominate de suprapopulare și promiscuitate, arbitrarii și
inegalități, umiliri și interdicții, penitenciarele frapeaz ă prin absen ța sau pervertirea
celor mai elementare drepturi umane. Cum ar fi dreptul de a respira. În închisori,
aerul este un vector privilegiat de infec ție. Respirat de peste 30 de de ținuți, aerul
dintr-o înc ăpere de 12 metri p ătrați este impregnat de emana țiile tuturor. Printr-o
fereastră mică, el nu se poate reîmprosp ăta rapid. Acest fapt creeaz ă un ritual al
accesului la geam, favorizîndu-i pe cei puternici. Am v ăzut la Jilava un VIP al
celulei care st ătea singur la geam, îngr ămădindu-i pe ceilal ți colocatari într-un col ț
al camerei pentru a nu-i altera puritatea aerului.
Schimbările climaterice din ultimii ani au agravat și mai mult problema
aerisirii. C ăldurile de peste 35 grade Celsius au încins betoanele, asfaltul și zidu-
rile, încăperile devenind adev ărate cuptoare. Fumatul în celule și mîncărurile
alterate din cambuz ă au sporit toxicitatea aerului. Tot mai rarefiat și mai îmbîcsit,
aerul carceral este expresia putrefac ției trăite în comun de de ținuți. Închisoarea este

Ștefan Bruno
164 greu de suportat în primul rînd olfactiv, odoarea înt ărind oroarea. Transpirînd abun-
dent unele lîng ă altele, trupurile de ținuților intră vara într-o stare de iner ție, pasivitate
și imobilism, mi șcările și gesturile reducîndu-se la maximum pentru a nu altera și
mai mult aerul. Starea de conserva re produce o dezindividualizare corporal ă, iar
absența elementelor de personalizare a trupului (haine, parfumuri, coafuri) spore ște
senzația de mortificare a corpului. Economia de mi șcări și de vorbe insufl ă dorința
de hibernare.
Plimbarea zilnic ă de o oră este refuzat ă tot mai des deoarece se produce într-
un spațiu aflat în b ătaia soarelui, absen ța umbrei și a vegeta ției sporind starea de
disconfort. Corpul și nevoile lui fundamentale – respira ție, mîncare, somn, eliminare,
menținere a unui nivel termic stabil – trec printr-un proces de acultura ție imposibil de
stopat. Pierderea capacit ăților fundamentale de a comunica și coopera, produs ă prin
procesul de acultura ție – o dezv ățare sau desocializare favorizat ă termic –, îi face pe
indivizi incapabili s ă se descurce în afara institu ției în viața de zi cu zi.
Expresia „a sta la r ăcoare” este valabil ă doar pentru lumea angaja ților. Nea-
vînd geamuri, culoarele par adev ărate oaze termice, ventilate de la un etaj la altul de
casa scărilor – locul preferat de gardie ni în zilele toride. Toate rug ămințile deținuților
de a fi lăsați pe culoare, în subsolurile cl ădirilor, în ateliere, birouri sau în alte
asemenea paradisuri climaterice sînt respinse pe motivul înc ălcării regulamentului de
ordine interioar ă. Majoritatea strategiilor adapta tive din timpul verii vizeaz ă sporirea
accesului la aceste spa ții de culise, „geografii ale libert ății” cum le-a numit Erving
Goffman.
Deformat, dereglat, anesteziindu-i-se tr ăirile și emoțiile, corpul trece printr-o
desensibilizare psihic ă și fizică, vizibilă în ușurința cu care suport ă înfingerea unor
cuie în cap, în limb ă, în membre sau diverse p ărți ale trupului, îngurgitarea unor
obiecte dure – sîrm ă, cioburi, cuie, ace etc – în t ăierea venelor, în mutilarea mem-
brelor. Cele mai multe autoagresiuni se produc în toiul verii, pe fondul pierderii
bruște a vitalit ății mentale și corporale, din cauza absen ței sistemelor de ventilare, a
frigiderelor și a altor minime elemente de civiliza ție, interzise cu fermitate de
autorități.
Pentru sporirea spa țiilor de depozitare a de ținuților, celulele au fost golite de
orice mobilier. Nici un dulap, nici o mas ă, nici un scaun, nici un frigider și nici un
alt obiect masiv nu trebuie s ă ocupe locul în care ar putea fi plasat un pat în care s ă
fie cazați 2-3 aresta ți. Absența minimelor dot ări sporește importan ța cambuzei și a
sacoșelor personale de rafie, situate sub u ltimul pat. Lupta pentru un loc ferit de
prăduială, într-un col ț umbros se d ă între veteranii și forțoșii celulelor. Dar și între
celelalte categorii de sclavi se duce o lupt ă pentru men ținerea bunurilor primite de
acasă – și așa înjumătățite cu brutalitate de o serie de gardieni rapaci, lupt ă care
capătă nuanțe tragice, cum a fost cazul tinerilor de la Craiova care și-au dat foc în
semn de protest pentru sustragerea unor adida și din pachetele aduse de p ărinți.
Doar televizoarele sînt date de ținuților în unele camere și se permite
aducerea lor de c ătre familiile de ținuților din alte camere. Televizorul reprezint ă
principala racordare la comunitate permis ă de autorit ăți, după îndelungi refuzuri și
numeroase confisc ări. El este și acum folosit ca modalitate de pedeaps ă, celulele cu

Civilizație carceral ă
165 locatari agresivi fiind sanc ționate frecvent cu interzicerea accesului la micul ecran.
Mai complicate sînt problemele repara țiilor în cazul defec țiunilor, permise numai
deținuților specializa ți și întotdeauna aprobate doar pe baza unei cereri scrise.
Frecvente sînt cazurile în care de ținuții așteaptă săptămîni îndelungate sosirea unui
depanator – un arestat și el – pentru modificarea pozi ției antenei sau pentru
efectuarea unor repara ții minore.
Dacă accesul la televizor a fost statuat ca un drept al de ținuților, nu acela și
lucru se poate spune despre a ccesul la alte aparate electr ocasnice. Radioul este uneori
permis, dar casetofonul este interzis cu des ăvîrșire, pentru a nu pu tea fi înregistrat
vreun cadru în timpul exercit ării abuzurilor sau pentru a nu transmite în exterior
probe care ar putea incr imina sau dezincrimina pe cineva. Din acest motiv, și telefoa-
nele mobile sînt interzise, mai ales dup ă apariția celor cu camer ă video încorporat ă.
Ascunse prin conserve, prin borcanele cu ardei umplu ți sau în diverse alte moduri
care ar putea sc ăpa filtrelor electronice de la in trare, telefoanele mobile reu șesc
uneori să ajungă în mîna de ținuților, sporind nelini ștea cadrelor. Nici chiar acestea nu
au voie cu telefoane mobile în incinta institu ției (cu excep ția comandan ților), pentru a
nu cădea tentației de a le da spre folosin ță deținuților în schimbul unor aranjamente.
Interdicția lor încalc ă principiul reinser ției în societate, sub pretextul protej ării
judecătorilor și altor autorit ăți de apelurile insistente. Sînt permise apelurile de la
telefoane fixe, doar sub supraveghere și doar în limita cîtorva minute lunar, dup ă ce
șefii de sec ție aprobă contactarea anumitor persoane. Pentru apelarea oric ăror
persoane din afara familiei, situate în ierarhii sociale înalte (deputa ți, miniștri,
directori, primari, diverse personalit ăți și VIP-uri etc.) se duce o munc ă de lămurire
pentru renun țarea la convorbirea telefonic ă și utilizarea comunic ării scrise194.

194 APADOR-CH, Raport anual 2002 : „Cu toate c ă, potrivit Constitu ției României
convorbirile telefonice sînt asimilate coresponden ței scrise – avînd deci de urmat acela și
regim –, nici în cursul anului 2002 lucrul acesta nu a fost respectat în marea majoritate a penitenciarelor. Ca și în anii preceden ți, prin modul în care sînt amplasate telefoanele
publice destinate de ținuților, supraveghetorii aud ce vorbesc de ținuții la telefon. Este, de
asemenea, men ținută în continuare o procedur ă destul de complicat ă și greoaie pe care
deținuții și persoanalul trebuie s-o urmeze pentru a fi aprobate convorbirile pe care de ținuții
le solicită. Aceștia trebuie s ă precizeze inclusiv ce num ăr vor să apeleze, cu ce persoan ă
urmează să vorbescă și chiar și ce anume vor s ă vorbeasc ă. Pentru cazurile în care s-ar
impune supravegherea coresponden ței unui de ținut, este necesar ca lucrul acesta s ă fie făcut
în condiții de strict ă legalitate, pe baza unui mandat emis în condi țiile legii și a unor
proceduri specifice, de asemenea stabilite prin lege. Este necesar ca responsabilii peniten-
ciarelor să se preocupe mai mult de cre șterea num ărului de telefoane pe care de
ținuții să le
poată da în decursul unei luni. Lucrul acesta este posibil atît prin instalarea de noi posturi
telefonice cît și prin optimizarea activit ății și o mai mare solicitudine fa ță de nevoile de ținu-
ților. Ultimul aspect se dovede ște destul de important în condi țiile în care sînt penitenciare
(Tîrgu Jiu, de exemplu) în care de ținuții pot să dea un telefon pe s ăptămînă, în timp ce în
multe dintre celelalte acest lucru este posibil numai o dat ă sau de dou ă ori pe lun ă, deși
numărul de posturi telefonice și al deținuților nu difer ă în nici un caz în asemenea propor ții
între penitenciarele cu practici atît de diferite . Important este, de asemenea, ca personalul
din penitenciare s ă nu mai considere telefonul ca pe o recompens ă (sau «facilitate»), ci ca

Ștefan Bruno
166 Urmărite vreme îndelungat ă (pentru a nu divulga secretele institu ției sau
pentru a nu o def ăima), scrisorilor le-a fost permis ă libera circula ție, în urma unor
răsunătoare și costisitoare procese, în care de ținuții au dat statul în judecat ă la
Curtea European ă a Drepturilor Omului. De-abia în urma scandalurilor iscate i s-a
permis Po ștei Române s ă intre și să ridice coresponden ța zilnic, f ără ca scrisorile s ă
mai treacă prin filtrele ofi țerilor de informa ții.
De teama utiliz ării lor în scopuri subversive, o serie întreag ă de instrumente și
aparate minimale sînt interzise. În nici o celul ă nu există prăjitoare de pîine, robot de
bucătărie, mixere, gr ătare, nici m ăcar cuțite și furculițe. Într-o societate avansat ă
nevoile nesatisf ăcute nu mai sînt nevoi fizice, ci consecin țe ale civiliza ției. Rezulta-
tele materiale ale civiliza ției ajung s ă le fie necesare tuturor celor ce au ajuns s ă le
cunoască. Adam Smith spunea c ă „starea de progres, cînd societatea înainteaz ă către
noi achizi ții, și nu cea în care s-a atins întregul necesar de bog ății, este starea în care
condiția săracilor, a celei mai mari p ărți din popula ție, pare a fi cea mai fericit ă și mai
confortabil ă. Ea este grea în starea de stagnare și mizerabil ă în cea de declin. Starea
de progres este cu adev ărat starea vesel ă și sănătoasă pentru toate straturile societ ății.
Stagnarea este trist ă; declinul, dezolant”195.
Interzicerea unor bunuri elementare creeaz ă comportamente perverse, mult
mai grave, mai costisitoare și mai greu de controlat. Pia ța neagră se dezvolt ă rapid,
putîndu-se cump ăra nu numai bunurile la care au acces liber to ți indivizii din afara
închisorii, ci chiar și lucruri interzise în societate. Unii dintre cei aresta ți pentru
consum și trafic de droguri reu șesc să-și procure substan țele halucinogene și în
pușcărie, vînzîndu-le la pre țuri mult ridicate. Cei mai mul ți dintre dependen ții de
droguri își găsesc refugiul în inhalarea altor substan țe mai periculoase: prenadez,
lac pentru mobil ă etc. Dup ă cum aristocra ții penitenciarelor se pot bucura de
băuturi alcoolice rafinate, iar sclavii de b ăuturi făcute din after shave cu coji de
fructe, din pîine și zahăr sau din diverse legume l ăsate la macerat. Iar șmecherii pot
avea oricînd parte de o partener ă pentru nevoile sexuale, pe cînd fraierii recurg la
ajutorul confra ților sau al retarda ților psihic pentru rela ții homosexuale.
Nevoile interzise î și găsesc așadar căi neobișnuite de satisfacere, producînd
specializări, structurînd rela țiile interumane pe criterii nicicînd luate în considerare
în libertate. Cea mai fireasc ă soluție este cea a ridic ării interdic țiilor, permi țînd
accesul la toate bunurile existente pe pia ța normală a societății.

pe un drept al de ținuților. Dacă telefonul este asimilat coresponden ței scrise, iar de ținuții au
dreptul să trimită cîte scrisori vor, rezult ă că ei ar trebui s ă poată să dea și cîte telefoane vor
(desigur, în limita posibilit ăților tehnice din penitenciare). În sensul acesta, dar și al
eliminării unei birocra ții restrictive și nejustificate, asocia ția consider ă că se impune
modificat sau abrogat ordinul directorului general al DGP nr 820/1998. O situa ție deosebit ă
a fost întîlnit ă în penitenciarul Bac ău, unde de ținuții puteau s ă dea telefoane numai între 28
și 31 ale fiec ărei luni, între orele 9-13 și 15-18, reprezentan ții unității explicînd c ă celelalte
zile sînt rezervate primir ii vizitelor. Reprezentan ții asociației au considerat acest program
cu totul restrictiv și nejustificat și au solicitat conducerii penitenciarului s ă renunțe la el,
inclusiv pentru c ă una din nemul țumirile cele mai serioase ale de ținuților ținea de acest
fapt”. Vezi textul integral pe www.apador.org .
195 Friedrich A. Hayek, op. cit. , p. 66.

Civilizație carceral ă
167 Această soluție ridică însă probleme legate de rapo rturile de putere din
instituție. Căci nu mai încape nici o îndoial ă că închisorile sînt locurile în care statul
își exercită în modul cel mai excesiv put erea. Iar puterea reprezentan ților lui produce
contraputere, genereaz ă rezistență, subversiune, abatere, delict și nesupunere din
partea condamna ților. Închisoarea este un cîmp de for țe care se manifest ă în forme
organizate, pe baza unor stra tegii rafinate de-a lungul secolelor ei de existen ță.
Aceste structuri de putere interac ționează într-un mod ambiguu, î și negociaz ă
permanent prerogativele și teritoriile, luptînd pentru diverse fragmente sau zone de
incertitudine. A șa cum demonstra Michel Crozier196, în mai toate institu țiile se duce
o luptă continuă pentru acapararea acelor zone care scap ă reglement ărilor legale, ele
devenind surse de legitimare a puterii , zone de libertate sau de siguran ță. Luptele
pentru cucerirea puterii sînt vi zibile în rîvna cu care de ținuții învață legile pentru a-i
da în judecat ă pe reprezentan ții pușcăriilor pentru diverse înc ălcări ale drepturilor lor,
pentru sporirea acestor drepturi și pentru limitarea puterii statului. Iar interzicerea
unor bunuri fire ști în casele oric ărui cetățean liber – neinterzise of icial de nici o lege
– reprezint ă o modalitate de men ținere a puterii și a controlului, nu atît asupra
deținuților, cît asupra societ ății în ansamblul ei. „Închisoarea nu urm ărește să suprime
infracțiunile, ci mai curînd s ă le deosebeasc ă unele de altele, s ă le repartizeze, s ă le
întrebuințeze. Urmărește nu atît s ă-i facă ascultători pe cei ce sînt gata s ă încalce
legile, ci tinde s ă încadreze înc ălcarea legilor într-o tactic ă de aservire. Penalitatea
este o modalitate de a gestiona ilegalismele, de a trasa limite de toleran ță, de a oferi
cîmp liber unora și de a face presiuni asupra altora, de a exclude, pe de o parte, și de
a o face folositoare, pe de alta, de a le neutraliza pe unele și de a profita de pe urma
altora… Delincven ța ca ilegalism controlat este un agent în slujba ilegalismului
grupurilor conduc ătoare.”197
Rezistența autorităților, manifestat ă prin interzicerea unor bunuri și reducerea
sau pervertirea unor drepturi, nu es te ceva specific României sau țărilor estice, de și în
aceste spa ții ea s-a manifestat cu mai mult ă brutalitate și un timp mai îndelungat,
grație comunismului care a sprijinit-o. Ea a fost și mai este înc ă întîlnită în unele
închisori din țările civilizate. Speciali știi au descoperit îns ă că acceptarea tuturor
bunurilor legale și modernizarea celulelor nu diminueaz ă puterea autorit ăților, ci doar
îi înlătură brutalitatea, rafinînd-o, transformî nd-o, descoperindu-i noi forme de ma-
nifestare, mai stilate, mai eficace, mai rentabile. Pe scurt, mai civilizate. A șa cum
acceptarea fumatului în penitenciare nu a diminuat, ci mai degrab ă a sporit puterea
cadrelor (de și acestea au opus o rezisten ță îndîrjită libertății de a fuma), g ăsind în
aceasta noi surse de profit și de putere, este limpede c ă ridicarea interdic țiilor de
posesie a bunurilor va genera noi modalit ăți de exprimare a puterii. Aceasta ar
antrena îns ă o serie de schimb ări în structura rela țiilor dintre indivizi, bazate pe o mai
mare autonomie de mi șcare, pe o mai mare marj ă de libertate individual ă, pe respect
reciproc și rafinament în arta comunic ării.

196 Michel Crozier, Le Phénomène bureaucratique. Essai sur les tendances bureaucratiques
des systèmes d’organizations modernes et su r leurs relations en France avec le système
social et culturel , Éditions du Seuil, Paris, 1965.
197 Michel Foucault, op. cit. , p. 396.

Ștefan Bruno
168 Cu dragoste sau sil ă, de voie sau de nevoie, România va intra mai devreme
sau mai tîrziu într-un sistem penal european, în care interac țiunile umane se vor
înmulți, vor căpăta amploare, se vor generaliza și vor fi mai minu țios reglementate.
Iar efectele benefice ale acestei integr ări vor fi v ăzute nu doar de persoanele
încarcerate, ci și de cetățenii simpli, în a șa măsură încît vor con știentiza că au fost
victimele unei ideologii falimentare, care a fundamentat un sistem penal retrograd.
Politica totalitar ă va pierde teren în fa ța intereselor comunitare și a reglement ărilor
juridice interna ționale. Puterea se va retrage din sfera public ă instituțională în cea
privată, devenind ceva personal, ca și viața sexuală. Pentru a pune îns ă orgoliul
între paranteze, trebuie ca fiecare s ă acorde celui diferit de el mult credit, respect și
considera ție. Acum îns ă nimeni nu pare dispus s ă facă primul pas, fie și numai
pentru că ura i-a înt ărit celuilalt b ănuiala că urmărește ceva ascuns prin astfel de
gesturi fățarnice.
Spațiul administrativ
Structura militarizat ă a institu ției este vizibil ă în dispunerea ierarhizat ă a
spațiilor administrative. Diferen țele de statut dintre angaja ți au fost transpuse în
arhitectura cl ădirilor cadrelor. Loca țiile ofițerilor (casta cea mai important ă pînă la
demilitarizarea institu ției recent produs ă) erau pîn ă de curînd cele mai privilegiate
din punct de vedere al spa țiului repartizat fiec ărui militar, dot ărilor și accesului la
cele mai importante informa ții care confereau puterea în închisoare (dosare,
telefoane etc.). Competen ța profesional ă a lucrătorului de penitenciar se confunda
cu competen ța militară, statuînd astfel primatul func ției de siguran ță în defavoarea
celei de reintegrare. De altfel, toate celelalte cadre (medici, psihologi, economi ști,
juriști etc.) preferau statutul de militari pentru a accede în structurile de comand ă
ale sistemului și pentru a beneficia de o serie de privilegii (salariu m ărit în func ție
de grad, ob ținerea unei locuin țe de la stat, petrecerea concediilor în sta țiuni sau în
locații cu circuit închis, repartizarea unor cote alimentare, asigurarea vestimenta ției
etc.). Aceast ă subordonare fa ță ierarhia militar ă anula practic autonomia profesio-
nală, nici o opozi ție față de ordinele superiorilor nemaifiind posibil ă.
În plus, militarizarea si stemului a favorizat dez voltarea unor sectoare sau
domenii ale c ăror servicii erau mult mai rentabil a fi cump ărate selectiv, f ără a se
dezvolta o structur ă birocratic ă proprii. Din cauza secretiz ării activităților din închi-
sori, s-a preferat anga jarea unor persoane mai slab calif icate, decît apelarea la spe-
cialiștii recunoscu ți în lumea civil ă. Fidelitatea fa ță de sistem, subordonarea strict ă și
militarizarea activit ăților medicale, juridice, psihologice au r ăsturnat piramida
valorilor profesionale, prin cipalul criteriu de selec ție a angaja ților devenind cel al
non-valorii.
Pe de alt ă parte, statutul militar asigura personalului o pozi ție socială în
colectivitate mult mai ridicat ă decît cea pe care ar fi avut-o în institu ții libere. În
mai toate societ ățile democrate personalul închisorilor are un status social mai jos
decît al altor persoane si milare ca nivel de educa ție din comunitate. În sistemele
postcomuniste, statutul angaja ților penitenciarelor a fost mult ridicat prin asocierea
cu casta militar ă – foarte bine apreciat ă, după cum relev ă toate sondajele de opinie.

Civilizație carceral ă
169 Administrarea poli țienească a închisorilor a men ținut – prin modul de gestio-
nare a pedepsei și a spațiului carceral – ideea de ținuților văzuți ca dușmani, ca
inamici ai societ ății. Obiectivul închisorii este s ă păzească societatea de aceste ele-
mente distructive, umilindu-le și distrugîndu-le moralul. „În societ ățile democrate
închisoarea nu mai este un cîmp concentra țional, iar de ținuții nu sînt privi ți ca
inamici. Închisorile nu au nimic de-a face cu domeniul militar, cu ap ărarea sau cu
dușmanii. Într-o societate democratic ă, închisoarea este un serviciu public. Este un
loc ce seam ănă cu o școală sau un spital. Ea trebuie s ă fie controlat ă de puterea
civilă. Și trebuie s ă contribuie la binele public. În consecin ță, administra țiile
penitenciare sînt responsabile în fa ța societății pentru realizarea acestui bine public.
Publicul trebuie informat despre situa ția și despre evolu ția închisorilor.”198
Perceperea de ținuților ca du șmani ai societ ății a recompus nu numai spa țiul
de detenție, ci și pe acela al administra ției: depărtate de cl ădirile deținuților, aflate
într-o stare fizic ă mult mai bun ă, clădirile administra ției sînt și ele încărcate cu
simboluri ale ierarhiei și prestigiului. „Spre exemplu, dreptul de a avea ma șină de
serviciu, posibilitatea decor ării biroului, accesul la linie telefonic ă internațională,
telefonul mobil, fax, e-mail etc., toate acestea într-un mediu economic s ănătos,
prosper, sînt pur și simplu mijloace utile îndeplinirii obliga țiilor profesionale. În
închisoare toate aceste «mijloace de produc ție» se îmbog ățesc cu conota ții de
afirmare a statusului. O alt ă hermeneutic ă a produselor fizice este legat ă de dreptul
la diferen ță. Un caz foarte interesant l-a reprezentat dreptul de a nu purta uniform ă.
Loiale valorilor militare, respectînd uniforma militar ă și însemnele militare,
vîrfurile ierarhiei sistemului penitenciar și-au rezervat dreptul de a nu purta
uniformă, obligînd restul personalului s ă o poarte, chiar dac ă mediul de desf ășurare
a activității militare la nivel central nu o impunea.”199
Tradiția polițienească centrată pe nevoia de securitate a restructurat spa țiul
închisorii pentru îndeplinirea unor ritualuri de manifestare a puterii. Pentru efectua-
rea apelurilor publice de diminea ță și de sear ă s-au asfaltat platouri imense,
reducînd și mai mult spa țiul deținuților. Platourile aveau nu numai rolul apel ării
deținuților sau al m ărșăluirii lor în pas de defilare, ci și pe acela al serb ării unor
ceremonii fastuoase, cu prilejul z ilei penitenciarelor, zilei na ționale, în ălțărilor în
grad, avans ărilor, pension ărilor sau manifest ărilor cultural-educative care implicau
vizitatori externi. Unui spa țiu fortuit, eminamente militar, i s-a atribuit prin exten-
sie o serie de atribu ții inutile, costisitoare și grandioase, care s-au perpetuat și după
producerea demilitariz ării sau au cunoscut o metamorfozare religioas ă, fără nici o
rezonanță pozitivă în sufletul de ținuților. Spațiul religios (biserica și curtea ei,
altarul de pe fiecare sec ție) este tot un spa țiu al puterii, accesul de ținuților fiind
limitat, ocultîndu-i-se astfel func ția fundamental ă de mediere cu divinitatea. Iar

198 Vivien Stern, director de ce rcetare la Centrul International de Studii Penitenciare, Kings
College London, Prisonniers vus comme ennemis ou comme citoyens? La responsabilité de
l’État , alocuțiune prezentat ă la Congresul Comisiei Interna ționale Pastorale Catolice în
Închisori, 19 august 2003; vezi textul pe www.icps.uk .
199 Cristian Laz ăr, „O analiz ă sociologic ă a sistemului penitenciar”, în Revista de Știință
Penitenciar ă, nr. 3-4/1998, p. 51.

Ștefan Bruno
170 personalului religios i-a fost minimalizat atributul de func ționari ai lui Dumnezeu,
în favoarea aceluia de func ționari penitenciari de rang secund, auxiliar.
Spațiul administrativ a fost construit ca un spa țiu al diferen țierii. Atît fa ță de
deținuți, cît și față de diversele niveluri ierarhice. Fa ță de deținuți este vizibil în
contrastul puternic dintre cur ățenia, dotările, extensia și libertățile lui și mizeria,
sărăcia, limitările și abuzurile spa țiului carceral. Fa ță de celelalte niveluri ierarhice,
este vizibil în luxul și privilegiile staff-ului și austeritatea și privațiunile angaja ților
inferiori. Cel mai elocvent este exprimat ă această realitate prin existen ța în pușcării
a trei săli de mese: pentru subofi țeri, pentru ofi țeri și pentru director și adjuncții săi;
sau în cabinetele medicale de pe sec ții și birourile medicilor șefi, ca și în camerele
comandan ților de sec ții și birourile personalului administra ției centrale.
Trecerea penitenciarelor în serviciul public impune o modificare fundamental ă
nu numai a culturii organiza ționale, ci și a spațiului închisorii. Acceptarea de ținuților
drept cetățeni este un principiu esen țial statuat de articolul 10 al Pactului Interna-
țional privind Drepturile Civile și Politice: „Toate persoanele private de libertate
trebuie tratate cu umanitate și cu respectul acordat demnit ății inerente vie ții umane”.
Adică printr-o empatie uman ă similară celei dintre profesor și elev sau dintre medic
și pacient. Acest principiu presupune restructurarea spa țiului pentru facilitarea unei
corecte reinser ții a deținuților în societate: spa ții de vizit ă a familiei și prietenilor pe
durate prelungite, spa ții necesare efectu ării unor tratamente me dicale normale etc. Și
pentru responsabilizare a personalului în fa ța societății, acesta trebuind s ă fie mai
puțin preocupat de izolarea arestatului de comunitate, cît mai ales de normalizarea
comportamentului lui.
O soluție în acest sens este acceptarea contractului personalizat de executare
a pedepsei, dintre de ținut și comandantul sec ției unde acesta este repartizat. Acest
contract presupune obliga ția administra ției de a oferi condi ții clare și decente
privind cazarea și hrana, munca, s ănătatea, formarea profesional ă, indemniza țiile
cuvenite, contactele familiale etc. El implic ă responsabilitatea personalului în cazul
recidivei, al tratamentului inuman, al reinser ției sociale, garantînd de ținutului o
protecție împotriva abuzurilor, dar mai ales faptul c ă rolul închisorii este s ă se
preocupe de redarea lui c ătre societate ca un element util. Acest aspect ar sparge
barierele dintre „ei” și „noi”, permi țînd apropierea dintre angaja ți și arestați, dintre
angajați și familiile aresta ților, dintre aresta ți și victimele acestora. Contractul
facilitează medierea, permi țînd victimei s ă-și exprime durerea și pe infractor s ă o
asculte și să conștientizeze. Un astfel de contract de deten ție presupune în țelegerea
închisorii ca locul cel mai bine structurat pentru mediere, care s ă permită victimei
să îi spună infractorului cît de mult o doare și de ce, iar infractorului s ă îi poată
spune victimei de ce a comis fapta, ceea ce ar permite adresarea de scuze și
solicitarea iert ării, în vederea reconcilierii și îndreptării. Mai presus, contractul de
detenție presupune asumarea trecerii de la paradigma justi ției retributive la cea a
justiției restaurative, concretizat ă în următoarele principii200:

200 Howard Zehr, „Justice that heals; the vision”, în Stimulus , vol. II, Noua Zeeland ă,
august 1994, apud Andrei Pa șcu, „Justi ție restaurativ ă”, în Revista de Știință Penitenciar ă,
nr. 3/2000, p. 74.

Civilizație carceral ă
171 Justiție retributiv ă Justi ție restaurativ ă
1. Infracțiunea atac ă statul și legile lui. 1. Infrac țiunea atac ă oamenii și
relațiile.
2. Justiția se concentreaz ă pe stabilirea
vinovăției, 2. Justiția încearc ă să identifice nevoi
și obligații,
3. astfel încît dozele de durere s ă poată
fi măsurate. 3. astfel încît situa ția să poată fi
îndreptată.
4. Justiția este înf ăptuită printr-un
conflict între adversari, 4. Justiția încurajeaz ă dialogul și
înțelegerea reciproc ă,
5. în care infractorul este considerat
împotriva statului, 5. oferă victimelor și infractorilor
rolurile principale și
6. regulile și intențiile influen țînd
rezultatele. O parte pierde și cealaltă cîștigă. 6. judecata se face pe baza extinderii la
care sînt asumate responsabilit ățile, sînt
satisfăcute nevoile și este încurajat ă
vindecarea (atît a indivizilor cît și a
relațiilor).
Din acest punct de vedere, dac ă închisoarea trebuie s ă fie locul de exercitare a
justiției restaurative, spa țiul administrativ trebuie s ă devină locul de mediere, de
îndreptare a r ăului făcut și de căutare a solu țiilor celor mai adecvate pentru ob ținerea
reparației, reconcilierii și reasigurării echilibrului social. Reconstruc ția lui trebuie s ă
faciliteze schimbul de opinii, emo ții, sentimente, gînduri și trăiri între cele dou ă părți
(victime și agresori), între familiile celor dou ă părți și implicit, între acestea și corpul
social. Aceasta presupune recunoa șterea faptului c ă spațiul administrativ actual
corespunde unei viziuni profund viciate despre justi ție și pedeapsă, exprimat ă plastic
de judecătorul Dennis Challeen din Wisconsin, SUA201:
„Vrem ca ei s ă aibă stimă și valorizare de sine,
Așa că le distrugem stima de sine.
Vrem ca ei s ă fie responsabili,
Așa că le luăm orice responsabilitate.
Vrem ca ei s ă fie o parte a comunit ății,
Așa că îi izolăm de comunitate.
Vrem ca ei s ă gîndeasc ă pozitiv și constructiv,
Așa că îi înjosim și îi facem nefolositori.
Vrem ca ei s ă nu fie violen ți,
Așa că îi punem acolo unde sînt înconjura ți de violen ță.
Vrem ca ei s ă fie oameni blînzi și iubitori,
Așa că îi supunem urii și cruzimii.
Vrem ca ei s ă nu mai fie ni ște duri,
Așa că îi punem acolo unde durii sînt respecta ți.
Vrem să nu se mai întov ărășească cu ratații,
Așa că adunăm toți ratații sub acela și acoperiș.

201 Apud Andrei Pa șcu, art. cit. , p. 77.

Ștefan Bruno
172 Vrem ca ei s ă nu ne mai exploateze,
Așa că îi punem acolo unde to ți se exploateaz ă unii pe al ții.
Vrem ca ei s ă își controleze propriile vie ți și propriile probleme și să nu mai
fie niște paraziți,
Așa că îi facem s ă devină total dependen ți de noi”.
Spațiul administrativ penitenciar trebuie s ă fie locul în care victimele și
agresorii joac ă rolurile principale și în care statul renun ță la rolul de dirijor
atotputernic, concentrîndu-se nu pe r ăzbunare și pedeaps ă, ci pe vindecarea r ănilor
tuturor celor implica ți și afectați de actul infrac țional. El trebuie s ă fie locul în care
victimele se vindec ă de frică, de sentimentele de vulnerabilitate și neputință, de mînie
pe sine însu și, pe sistem, pe rude, pe infractor, pe Dumnezeu, loc în care victimele
găsesc răspunsuri pentru ceea ce li s-a întîmplat și restaureaz ă o anumit ă ordine în
viața lor și a celor afecta ți de actul delincvent. În sistemul penitenciar actual, justi ția
nu face decît s ă „fure” experien țele dramatice tr ăite de persoanele agresate, s ă și le
asume în numele statului, ignorînd victimele din procesul de pedeaps ă, care se simt
din jou trădate și nerespectate, nu de infractor de aceast ă dată, ci de statul pus s ă le
apere. Spa țiul închisorii trebuie s ă fie în acela și timp locul vindec ării infractorului,
unde el s ă învețe să dobîndeasc ă cinstea, sentimentul de valoare personal ă și de
respect, atît fa ță de propria persoan ă, cît și față de ceilalți oameni, s ă conștientizeze
consecințele faptei f ăcute, să-și asume repararea prejudiciului produs și să-și dezvolte
acele abilit ăți care îl pot ajuta s ă trăiască normal în societate.
Scos din tutela justi ției și trecut în administrarea mai multor sisteme mana-
geriale (private, universitare, religioase, comunitare/prim ării, consilii jude țene și
locale sau al bres lelor profesionale și organiza țiilor neguvernamentale), penitenciarul
unei societ ăți cu adevărat democrate trebuie s ă devină o instituție reparatorie, care s ă
identifice nevoile și să ofere o vindecare a r ănilor produse victimelor, comunit ății,
infractorilor, rudelor și relațiilor dintre aceste p ărți. Într-o astfel de institu ție, rolul
principal revine moderatorilo r, persoanelor care mediaz ă părțile aflate în conflict,
pregătind-o pe fiecare pentru asumarea unor responsabilit ăți în recompunerea
armoniei sociale. Astfel de persoane trebuie s ă aibă solide cuno ștințe psihologice și
sociologice și să aibă libertatea de mi șcare în arii teritoriale cît mai largi, împreun ă cu
deținuții aflați în responsabilitatea lor: la familiile lor, la victim ă acasă și la rudele
acesteia, în mediile lor de via ță (serviciu, vecini, biseric ă etc.). Pe baza unui contract
restaurativ, atît de ținutul cît și cadrul angajat î și asumă obligații și responsabilit ăți,
dar și drepturi și beneficii, cu costuri clar stipulate și cu așteptări previzibil pozitive
pentru ei, pentru victime, pentru familiile acestora și pentru colectivitate. Anulînd în
acest fel sau cel pu țin diminuînd func țiile represive ale închisorii și reconstruind
spațiul pentru exercitarea func ției reparatorii.
Sancțiunile și pedepsele
Organigrama penitenciar ă se bazeaz ă pe o ierarhizare strict ă și pe o compli-
citate a cadrelor în fa ța fricii: de un de ținut care se poate sinucide sau poate fi
omorît, de un scandal, de sosirea unor politicieni sau a unor jurnali ști (și nimic nu e

Civilizație carceral ă
173 mai periculos pentru o institu ție totalitar ă ca dezv ăluirea mediatic ă a tuturor
aranjamentelor f ăcute la limita legilor), de iscarea unei revolte, de sanc țiunile unor
șefi iritați, de schimbarea brusc ă a regulamentelor etc. Fiecare angajat poate fi
acuzat oricînd de neglijen ță și poate fi sanc ționat cu blam, avertisment, retrogra-
dare, declasare, mutare disciplinar ă, suspendare, destituire sau chiar condamnare.
Administra ția central ă prezintă anual situa ția acestor sanc țiuni aplicate la sute de
salariați, precum și situația părăsirii sistemului: între 5 și 7% din angaja ți pleacă în
fiecare an (în parte prin pension ări, dar cei mai mul ți prin demisii) și un num ăr
aproape dublu suport ă diverse pedepse. Acest fapt creeaz ă o adevărată fobie în ce
privește insecuritatea, determinînd o mai puternic ă înclinare spre severitate și disci-
plină strictă. Spaima pedepselor, dublat ă de un puternic complex de inferioritate,
accentuat de slaba valorizare a lor în fa ța opiniei publice, anturajului și chiar și în
fața arestaților, creeaz ă o stare de tensiune ce se r ăsfrînge și asupra popula ției
încarcerate. Ea se concretizeaz ă deseori în exces de zel (superiorii fiind bombarda ți
cu numeroase cereri, noti țe, rapoarte), în acceptarea unei anumite dezordini și
inegalități, într-o rigiditate profesional ă și o atmosfer ă de suspiciune.
Puterii ilegale a celui mai insignifiant angajat de a întocmi rapoarte discipli-
nare, de a controla eliberarea condi ționată și de a crea o stare de nemul țumire explo-
zivă în rîndul aresta ților, i se adaug ă existența unor sisteme punitive suplimentare.
Într-o societate civilizat ă, privarea de libertate este cea mai grav ă pedeapsă care se
poate aplica unui individ. Pedepse suplimen tare acesteia sînt inacceptabile moral și
juridic. Dar ele se produc în închisoa re la un nivel foarte ridicat. Sanc țiunile
împotriva aresta ților sînt consecin ța inaccept ării în totalitate a condi țiilor de deten ție,
a reacției împotriva abuzurilor comise la adresa lor, a numeroaselor reguli formale și
informale contradictorii, a interdic țiilor de tot felul, a stresului, fricii și a disperării.
Existența unei justi ții interioare în toate închisorile este vizibil ă în locațiile
de pedeaps ă. Fie o clădire cu regim special, fie un cartier sau sec ție disciplinar ă, fie
celule de izolare, spa țiile de pedeaps ă se caracterizeaz ă printr-o înr ăutățire a con-
dițiilor de via ță: izolate de restul celulelor, de maximum 2 metri p ătrați, murdare,
întunecoase, f ără paturi (cei pedepsi ți dormind pe o banc ă de ciment sau pe paturi
care se ridic ă în cursul zilei), f ără căldură, uneori f ără ferestre. Ocupan ții sînt
obligați să stea zile întregi doar cu pîine și apă, fără să fie scoși la plimbare.
Inactivitatea total ă și lipsa comunic ării fac ziua extrem de lung ă. Teama contact ării
unor boli în urma șederii prelungite pe banca de ciment îi oblig ă la o legănare
nesfîrșită de pe un picior pe altul. Efectul asupra moralului este imediat: f ără să
vadă nimic, fără să audă nimic, fără să știe cît e ora, f ără vizite, fără acces la
scrisori, la ziare, la contacte umane, f ără hrană suficient ă, fără lumină naturală sau
cu utilizarea luminii electrice intempestiv în timpul nop ții, imobiliza ți uneori cu
cătușe, cu lanțuri sau cu tranchilizante (pe motivul împiedic ării vătămării corporale
proprii), aresta ții sînt dezorienta ți, devitaliza ți, abrutiza ți202.

202 Din declara ția adresat ă judecătorului de P.T., de 18 ani, elev premiant la Colegiul
Economic Arad, arestat preventiv pentru c ă a pălmuit un coleg ce refuza s ă-i plătească o
datorie de 200.000 de lei și trimis la izolare pentru c ă a fost martorul unei alterca ții
finalizate cu sustragerea unui pachet cu cîteva țigări: „Din acel moment am fost închis timp

Ștefan Bruno
174 Toate presiunile forurilor interna ționale pentru desfiin țarea regimurilor
speciale de pedeaps ă s-au lovit de refuzul autorit ăților, justificat de nevoia de
menținere a ordinii interioare, de existen ța unui element de presiune pentru confor-
marea la norme.
Motivațiile reale ale utiliz ării carcerei sînt deseori diferite de cele oficiale, la
fel ca și durata execut ării pedepselor cu izolarea. Din dorin ța de a nu i se trece în
dosar tot felul de vini reale sau închipuite (împiedicîndu-i-se astfel eliberarea înainte de termen) și de a nu i se g ăsi ulterior motive s uplimentare de pedeaps ă,
deținuții acceptă să fie trimiși la izolatoare f ără avizul medicului și al comisiei de
disciplină, pe durate prelungite
203. Nu de pu ține ori gardienii au declarat c ă deținuții
solicită ei înșiși intrarea la izolare, din dorin ța de a scăpa de unii colegi de celul ă,
din dorința de a sta în lini ște, din dorin ța de a beneficia de vizita medicului o dat ă
la 3 zile și a comandantului sau judec ătorilor la inspec ția săptămînală.
Dacă trimiterea la izolare este considerat ă de autorit ăți cea mai grea pedeaps ă
disciplinar ă și este din ce în ce mai pu țin utilizat ă datorită presiunilor forurilor
internaționale și neguvernamentale (care o consider ă un tratament inuman și degra-
dant), pedepsele mai pu țin grave sînt tot mai numeroase. Cele mai abrutizante sînt
loviturile aplicate de reprezentan ții forțelor speciale de ordine, alc ătuite din ni ște
tineri zdraveni, special antrena ți, îmbrăcați în negru și cu cagule pe cap, care îi lovesc
peste rinichi sau peste mîini și picioare pe aresta ți fără să stea mult pe gînduri.
Obișnuiți să nu gîndeasc ă, fiind numai dresa ți să reacționeze la „ ținta vie în mi șcare”,
aceștia mai și provoac ă uneori conflicte în situa țiile în care în penitenciar domne ște
calmul, ca tot ei s ă le „stingă”, iar mai apoi s ă raporteze despre activitatea întreprins ă.
„Am avut o gr ămadă de plîngeri c ă ei scot de ținuții din camer ă în miezul nop ții și îi

de șapte săptămîni într-un cavou subteran de beton, avînd un spa țiu vital de trei metri
pătrați, acesta incluzînd și suprafața patului. Cerul îl vedeam o dat ă la două zile, cîte 20 de
minute, iar de întuneric nu am avut parte deloc în tot acest timp, datorit ă iluminării
artificiale permanente. Am sl ăbit 6 kilograme mîncînd pîine uscat ă și mîncare pe care și
cîinii ar refuza-o, încercînd s ă evit cioburile de sticl ă și sîrmele strecurate în ea. Nu mai
insist asupra detaliilor pentru c ă acestea sînt nenum ărate, dar, oricum, normele de
încarcerare erau mai mult decît spartane și sfidau toate caracteristicile condi ției umane…
Neavînd cu cine vorbi, am avut numai de pierdut, inclusiv pe latura spiritual ă, fapt
concretizat la ora actual ă prin aceea c ă nu mai sînt capabil nici s ă vorbesc coerent și elevat,
așa cum o f ăceam pînă în urmă cu două luni… Sănătatea mea a avut mult de suferit și acum
urmez un tratament cu injec ții de penicilin ă.” Textul este publicat pe www.PerTu.ro .
203 Așa cum au constatat reprezentan ții Asociației pentru Ap ărarea Drepturilor Omului în
România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), de multe ori „comisiile de disciplin ă nu-i
audiază pe toți deținuții față de care au fost puse în mi șcare procedurile disciplinare, mai
ales atunci cînd împotriva de ținuților respectivi se preconizeaz ă a fi decise sanc țiuni mai
puțin severe. Dat fiind faptul c ă pedepsele disciplinare, chiar și cele mai pu țin severe, au
consecințe asupra situa ției deținuților, inclusiv atunci cînd sînt luate în discu ție cererile
acestora de liberare condi ționată, APADOR-CH a considerat constant c ă audierea de c ătre
comisie a de ținuților – în fapt, posibilitatea lor de a se ap ăra cu privire la învinuirile care li
se aduc prin „rapoartele de incident” – se impune în toate cazurile” (APADOR-CH, Raport
anual 2002 , pe www.apador.org ).

Civilizație carceral ă
175 bat. Aceste cazuri sînt de obi cei foarte greu de demonstrat. Și problema e c ă tu faci
plîngere, dar n-ai dovada. Nu bat cu mart ori. Martorii sînt eventual cei 2-3 in și care
dau în tine. E cuvîntul t ău împotriva cuvîntului lor.”204
Existența forțelor speciale în închisori („bra țul înarmat al legii”) corespunde
viziunii totalitare despre pedeaps ă adoptată de administra ția centrală. În ele și-a găsit
refugiul partea cea mai represiv ă a statului, limitat ă de numeroasele reglement ări in-
ternaționale pe care a fost nevoit s ă le accepte. Cu ac țiunile lor rezoneaz ă aproape to ți
funcționarii institu ției, foști polițiști deveniți prin decret func ționari publici, c ărora li
s-au confiscat toate atributele puterii de c ătre niște guvernan ți slabi și corupți, supuși
la toate mofturile occidentalilor. C ă aceasta este ideea lor despre pedeaps ă stau
mărturie desele înrudiri ale personalului cu masca ții, acoperirea abuzurilor lor în fa ța
numeroaselor comisii de anchet ă și retragerea din fa ța lor de fiecare dat ă cînd aceștia
intervin în for ță.
În pofida reglement ărilor interna ționale care interzic folosirea lan țurilor,
cătușelor și a altor mijloace de constrîngere, prin ordinul directorului general al DGP
din octombrie 2004 s-au reintrodus lan țurile în închisori nu numai pe durata
transportului în afara institu ției, ci și în interior, atunci cînd de ținuții se duc la vizite
sau la pachet. Nefiind reglementate situa țiile în care pot fi folosite, aceste „dispozi-
tive de siguran ță” (căci autoritățile refuză să le numeasc ă lanțuri, deși au zale legate
unele de altele, de care se prind c ătușele de la mîini și de la picioare) sînt utilizate
chiar și pentru legarea de ținuților de pat. Ele pot fi v ăzute mai ales în sec țiile de „pe-
riculoși”, unde sînt trimi și mai toți arestații care fac sesiz ări diferitelor foruri externe.
Pentru limitarea sanc țiunilor disciplinare, organiza țiile interna ționale au
solicitat directorilor tuturor închisorilor s ă prezinte situa ția reală a aplicării lor. Ca
și alte țări foste comuniste, România a refuzat pîn ă în prezent s ă prezinte situa ția
statistică privind sanc țiunile și mijloacele de constrîngere utilizate205.

204 „Teoria lan țului”, interviu cu Diana Olivia C ălinescu, avocat APADOR-CH, în Dilema
veche , an I, nr. 37 din 24-30 septembrie 2004, p. 10.
205 Întrebările din chestionarul Observatoire Intern ational des Prisons (OIP) referitoare la
sancțiunile și pedepsele din închisori au fost:
1. Care este natura regimurilor speciale în locurile de de ținere? Clădire rezervat ă, regim
de izolare, cartier disciplinar, altele (preciza ți).
2. Care a fost natura sanc țiunilor pronun țate în locul de de ținere? Aplicarea unui regim
special, transfer ări, declasări, altele (preciza ți).
3. Care este durata maxim ă de aplicare a unui regim special unui de ținut în cl ădirile
rezervate, în regimul de izolare, în cartierul disciplinar, în alte loca ții?
4. Pentru a prelungi aceast ă perioadă au fost puse în aplicare stratageme pentru a evita
reglementarea? Da – Nu. Dac ă da, care au fost?
5. Toate sanc țiunile aplicate sînt prev ăzute în regulament? Da – Nu.
6. Dacă da, identifica ți-le pe cele care relev ă următoarele situa ții: maltrat ări corporale, în-
chiderea într-o celul ă întunecoas ă, pedepse crude, inumane sau degradante. Descrie ți-le.
7. Care este num ărul următoarelor sanc țiuni pronun țate în cursul anului: regim special,
regim de izolare, cartier disciplinar, transfer ări?
8. Ținerea la izolare exclude orice no țiune de privare senzorial ă? Da – Nu.
9. Locul de izolare în care este plasat de ținutul dispune de o fereastr ă? Da – Nu.

Ștefan Bruno
176 Este de la sine în țeles că închisoarea este institu ția publică în care se produc
cele mai multe incidente: referitoare la ordine și deplasare, la refuzul de a se supune,
la fabricarea, posesia sau utilizarea unor obiecte interzise, la munc ă, la comunicarea

10. Deținutul plasat la izolare poate s ă-și păstreze ceasul? Da – Nu.
11. Mesele unui de ținut aflat la izolare sînt servite la ore fixe? Da – Nu.
12. Pe timpul nop ții se folose ște lumina electric ă intempestiv? Da – Nu.
13. Ritmurile biologice ale de ținuților pedepsi ți sînt perturbate? Da – în ce fel? – Nu.
14. Deținuții izolați sînt supu și aceluiași regim obi șnuit de deten ție ca și ceilalți deținuți în
ce privește coresponden ța, vizitele, cantina, regimul al imentar, presa, radioul, tv,
dreptul la munc ă, măsurile de aplicare a pedepselor, plimb ările în aer liber? Da – Nu.
Dacă nu, descrie ți regimurile aplicate.
15. Ținerea la izolare constituie o sanc țiune disciplinar ă? Da – Nu.
16. Celula de izolare dispune de acelea și amenajări ca și o celulă obișnuită? Da – Nu.
17. Cartierul de izolare este separat de cel disciplinar? Da – Nu.
18. Medicul închisorii viziteaz ă de cel puțin 2 ori pe s ăptămînă pe deținutul izolat? Da – Nu.
19. Este solicitat frecvent avizul me dicului pentru prelungirea izol ării peste 3 luni? Da – Nu.
20. Indicați motivul ținerii la izolare la cererea de ținutului și la prescrierea medicului.
21. Șeful închisorii se consult ă de fiecare dat ă cu judec ătorul și cu comisia de aplicare a
pedepselor înainte de a lua decizia? Da – Nu.
22. Este remis de ținutului un document scris în car e sînt relatate toate formalit ățile și
deciziile referitoare la punerea în izolare? Da – Nu.
23. Dacă o măsură de izolare a fost reînoit ă, de cîte ori a fost f ăcută?
24. Deținutul pedepsit dispune de c ăi de recurs împotriva unei sanc țiuni? Da – Nu. Dac ă
da, în fața căror autorit ăți?
25. Poate deținutul să fie asistat de ap ărătorul său dacă se folose ște de una din aceste c ăi de
recurs? Da – Nu.
26. Dacă da, deținuții au fost urm ăriți în justiție pentru o mi șcare colectiv ă sau o revolt ă?
Care au fost pedepsele pronun țate? Au fost pronun țate pedepse colective? Care a fost
natura acestora?
27. Se întîmpl ă ca împotriva de ținuților să fie exercitate presiuni psihologice? Da – Nu.
Dacă da, descrie ți modalitățile.
28. Se întîmpl ă ca un deținut să fie sancționat prin obliga ția de a fi dezbr ăcat? Da – Nu.
29. Descrieți condițiile în care sînt practicate perchezi țiile corporale.
30. Dacă aceste perchezi ții dau posibilitatea unor abuzuri, indica ți care sînt acestea.
31. Deținuții sînt pu și uneori s ă îndeplineasc ă o funcție care implic ă puterea? Da – Nu.
Dacă da, de ce natur ă?
32. Care sînt mijloacele de constrîngere și pentru cît timp se folosesc: centura de
imobilizare, c ătușele, lanțurile, medicamentele, altele (preciza ți)?
33. Se face un examen medical înainte și după? Da – Nu.
34. Ce mijloace de constrîngere sînt folosite în timpul transferului, din motive medicale la
indicația doctorului și din ordinul directorului pentru a împiedica v ătămarea lui însu și
sau a altora sau de a produce pagube? Preciza ți modul de constrîngere și împrejur ările
în care a fost folosit.
35. Se întîmpl ă ca transportul de ținuților să se efectueze în condi ții necorespunz ătoare de
aerisire și lumină sau cu un mijloc care le impune o suferin ță fizică? Da – Nu.
Chestionarul complet poate fi citit în Gheorghe Florian, Dinamică penitenciar ă, Editura
Oscar Print, 1999, Bucure ști, pp. 153-188 sau pe www.oip.org .

Civilizație carceral ă
177 dintre deținuți, la trafic, la vorbitor, la izolat or etc. Insultele, injuriile, amenin țările
verbale, îmbrîncelile și agresiunile, amenin țările cu arme, degradarea bunurilor admi-
nistrației sau ale colegilor, furturile, violurile și agresiunile cu caracter sexual,
evadările, incitările la revolt ă, mișcările de protest, sinuciderile, omorurile, auto-
mutilările, refuzurile de hran ă, discrimin ările rasiale, religioase, medicale, sexuale –
toate aceste sînt greu de cuantificat, din cauza producerii lor în num ăr tot mai mare.
Comandantul unei sec ții din Penitenciarul Rahova estima num ărul incidentelor
produse pe sec ția lui la peste 500 într-un an (exceptînd înjur ăturile și insultele),
specificînd c ă nu au fost pedepsite decît 10% dint re ele. O monitorizare a acestor
tulburări ar eviden ția nu atît nebunia popula ției penale sau dorin ța irezistibil ă de a
pedepsi a cadrelor, cît mai ales nocivitatea sistemului penitenciar.
Alți indicatori privind penitenciarele
În analiza gradului de civiliza ție penitenciar ă trebuie lua ți în considerare o
serie de al ți indicatori relevan ți. Repartiția închisorilor în func ție de regimul de
detenție (deschis, semi-deschis, închis, maxim ă siguranță etc.) ar putea l ămuri cîți
indivizi suport ă variatele condi ții de duritate, precum și cît timp. C ăci, deși legea nu
reglementeaz ă prea clar, în România func ționează un regim de deten ție progresiv,
arestații cunoscînd mai întîi partea dur ă a închisorii, în locurile intitulate peiorativ în
regulamente „carantin ă” și apoi în celulele supraaglomerate de pe sec țiile de maxim ă
siguranță, trecînd apoi prin tot felul de loca ții în care severitatea se reduce treptat, fie
că sînt mai pu țini locatari într-o camer ă, fie că sînt scoși la muncă. Această gradare a
pedepsei este aplicat ă tuturor aresta ților, indiferent de fapta comis ă, anulînd astfel
principiul individualiz ării pedepsei. În plus, considerarea gradului de periculozitate a
unui condamnat în func ție de infrac țiunea făcută, și nu de comportamentul avut în
penitenciar (c ăci există oameni care au fost aresta ți pentru fapte f ăcute cu violen ță, dar
care au în închisoare un comportament pozitiv) produce situa ții nedrepte, „periculo șii”
nefiind sco și la muncă în exterior, lucrul acesta avînd impact asupra deciziei comisiei
de liberare condi ționată. Tot ei sînt sco și la plimbarea zilnic ă numai cu echipa de
intervenții după ei, uneori cu c ătușe la mîini în timpul plimb ărilor sau al deplas ărilor de
la un punct la altul, c ărînd cu mîinile legate baxuri de ap ă minerală sau pachetele
primite de la rude ori tomberoanele de gunoi sau diversele cazane și lopeți.
Indicatorul suprafața penitenciarului și compartimentarea lui (alei, terenuri de
sport, lăcașuri de cult, infirmerie, spital, ateliere de lucru, centru de preg ătire, vorbi-
toare, săli de spectacole, bibliotec ă, săli de curs, magazii etc.) permite evaluarea
modului în care institu ția își îndepline ște rolurile fundamentale atribuite de societate:
siguranță, reeducare, mediere. Modul în care spa țiile sînt distribuite rolurilor eviden-
țiază prioritățile reale ale organiza ției, dincolo de cele declarate oficial.
Tipul de celul ă: lățime, lungime, în ălțime, num ăr de paturi, dimensiunile
ferestrei, tip de ventila ție, puterea (în wa ți) a becurilor și frecvența utilizării lor,
instalațiile sanitare, cantitatea de ap ă caldă și rece folosit ă lunar de un de ținut –
toate acestea faciliteaz ă o măsurare corect ă a condițiilor de deten ție, dat fiind c ă
arestații petrec cea mai mare parte a timpului lor în celule, iar aspectul acestora
influențează climatul psiho-social general. Este știut că, din dorin ța de a păstra

Ștefan Bruno
178 celulele într-o stare cît mai bun ă de curățenie și ordine, gardienii interzic lipirea
pozelor sau afi șelor, folosirea unor cuiere sau a unor banale cuie în perete,
utilizarea etajerelor sau rafturilor exterioare și a altor aspecte care ar personaliza
spațiul de locuit care, în orice societate, reprezint ă forme de manifestare ale
personalit ății, extensii ale sinelui.
Modelul de civiliza ție adoptat de institu ția penitenciar ă româneasc ă are cîteva
caracteristici importante: 1. spa ții largi, dar prost compartimentate, predominînd
suprafețele administrative, militare și de securitate; 2. birocratizarea excesiv ă a
administra ției; 3. aderarea la gigantism (lansar ea de proiecte-mamut, aplicate în tot
sistemul); 4. tendin ța de a imita sistemele penitenciare ale țărilor dezvoltate, de a se
raporta la ele și de a-și arăta superioritatea fa ță de ele (vezi mîndria de a ar ăta tuturor
că România are cea mai sc ăzută rată a evadărilor din lume, de și acest lucru s-a f ăcut
cu costuri uria șe și prin înc ălcarea unor drepturi fundamentale); 5. excluderea
participării și a inițiativei membrilor simpli – cadre sau de ținuți –, deveni ți milogi ai
sistemului; 6. dispre țul față de drepturile de ținuților, considerate adev ărate mofturi
prin compara ție cu drepturile victimelor sau ale cadrelor (dispre țuite și ele, la rîndul
lor); 7. indiferen ța față de mizerie, foamete, frig, boli, violuri, b ătăi, furturi, abuzuri
etc. – considerate probleme minore fa ță de „adevăratele probleme”, legate de integra-
rea în Uniunea European ă; 8. predominan ța subocup ării, a inactivit ății sau a unor
activități brute, monotone și neatractive; 9. monopolul asupra pedepsei și viziunea
retributivă asupra justi ției; 10. utilizarea dubl ei pedepse, sanc ționarea abuziv ă,
evitarea oric ărui control din partea societ ății civile sau a organelor de stat și ignorarea
rezultatelor controalelor, atunci cînd ele sînt efectuate.
Orice evaluare onest ă a penitenciarelor române ști ajunge, inevitabil, la
concluzia e șecului lor. Func ționînd în afara cadrului normativ european – pe care
formal l-a îmbr ățișat, dar pe care îl submineaz ă prin dispre țul și lejeritatea cu care
îl încalcă – și în afara unei viziuni democrate despre pedeaps ă și dreptate,
închisorile post comuniste se caracterizeaz ă printr-un exces al disciplinei și pedep-
sei, excedînd cadrul juridic. Prin primitivismul și barbarismul instituit, ele
„schițează sub o form ă parodică, o zoologie a subspeciilor sociale, o etnologie a
civilizațiilor de răufăcători, cu riturile și limba lor proprii”206
Serviciile
Hrana
Încă de la înfiin țarea lor, închisorile au fost criticate pentru priva țiunile
alimentare la care îi supun pe cei încarcera ți. Anchetele ministrului de interne francez
Jean Antoine Chaptal din 1801 ( Rapport au ministre de l’In térieur sur la réforme des
prisons ), ale lui Gustave de Beaumont și Alexis de Tocqueville în Statele Unite din
1831 ( Le Système pénitentiaire aux États-Units ), ale lui Charles Lucas din 1838 ( De
la réforme des prisons ) și ale tuturor organiza țiilor neguvernamentale care s-au

206 Michel Foucault, op.cit. , p. 371.

Civilizație carceral ă
179 ocupat de starea închisorilor au abordat problema hranei, subliniind la unison situa ția
de înfometare la care sînt supuse persoanele arestate pretutindeni în lume.
Fobia înfomet ării îi afecteaz ă nu numai pe de ținuți, ci și pe angaja ți, percepu ți
ca niște brute nes ătule, puse pe jaful și așa insuficientei hrane alocate aresta ților de
către stat. În ciuda tu turor rapoartelor privind precaritatea sistemului alimentar207,
răspunsurile autorit ăților au fost de fiecare dat ă seci, evazive, neconving ătoare. Pe
site-ul administra ției centrale, datele statistice obligatorii sînt incomplete, iar r ăspun-
surile la problemele ridicate de ONG-uri sînt inexistente: „Hr ănirea, zilnic ă, a fost
asigurată pentru un efectiv mediu, de 45.000 de ținuți și un număr de 12.000 cadre.
Pentru prepararea hranei, au fost consumate: carne – 1.484 tone; ceap ă – 671 tone;
cartofi – 7.306 tone; fasole boabe – 1.853 tone; legume – 3.005 tone; ulei – 244 tone;
zahăr – 432 tone; subproduse carne – 1. 155 tone; brînzeturi – 329 tone.”208 O medie
a consumului de carne pe individ (de ținut și angajat) la jum ătate de kg pe s ăptămînă
(și tot atîta de subproduse de carne: oase, sl ănină) nu ar justifica în nici un caz acu-
zele de subnutri ție. În fapt, prin introducerea dreptului angaja ților la hran ă din rațiile
acordate de stat de ținuților, se produce o devalizare a produselor alimentare, de ținuți-
lor nerevenindu-le nici m ăcar 100 de grame de carne pe s ăptămînă. Pentru prevenirea
acuzelor de înfometare, statul a alocat an de an cantit ăți tot mai mari de produse
alimentare, dep ășindu-se consumul alocat persoanelor din alte institu ții asistate
(spitale, azile, c ămine de b ătrîni etc.), situa ția hranei r ămînînd îns ă neschimbat ă.
O altă cauză a problemei delicate a hranei o reprezint ă absența cantinelor din
închisori. Cu foarte pu ține excep ții, deținuții primesc masa în dormitoare, din ni ște
cazane portabile („marmite”), în care buc ățile de carne r ămîn la fund, fiind
distribuite preferen țial, cei mai mul ți primind o zeam ă cu urme de legume și
grăsime, indiferent c ă este vorba de ciorb ă sau tocan ă. Familiarizîndu-se cu
periodicitatea vizitelor ONG-urilor și a inspectorilor superiori, personalul știe cînd
să suplimenteze por țiile de mîncare cu carne și legume, pentru a nu ap ărea în culp ă
și pentru a umfla statisticile efectuate cu aceste ocazii.
Cele mai multe rapoarte interna ționale situeaz ă România în grupa țărilor
comuniste, la care s-au constatat sistematic cele mai mici valori în ceea ce prive ște
compoziția hranei, modul ei de preparare, bog ăția calorică, echilibrul componente-
lor, varietatea meniului, igiena din buc ătărie, condi țiile de refrigerare, capacit ățile

207 În Raportul APADOR-CH privind vizita la bl ocul alimentar Rahova din decembrie 2003
se menționează: „Meniul zilei fusese urm ătorul: diminea ța – la comun și la regim (194 de
porții), ceai, brînz ă, marmelad ă și biscuiți (diabeticilor li s-au dat ou ă și lapte); la prînz – la
comun și regim, ciorb ă de legume și tocăniță de cartofi cu carne; seara – la comun, paste
făinoase cu sos și carne de porc, iar la regim, paste f ăinoase cu lapte. Pentru masa de prînz
și cea de sear ă fuseseră scoase de la depozit 99 kg de carne de porc, 51 kg de subproduse și
100 kg de sl ănină. În felul doi de la comun existau practic numai buc ăți de slănină (deși
cantitatea de carne înscris ă în documentele contabile era egal ă cu cea de sl ănină), iar
«carnea» pentru felul doi de la regim, aflat ă într-un vas separat, însemna aproape numai
oase și grăsime. «Carnea» pentru prepararea mesei de sear ă, aflată în frigider, însemna și ea
aproape numai gr ăsime” (www.apador.org ).
208 Vezi www.anp-just.ro .

Ștefan Bruno
180 de stocare a alimentelor, instala țiile și utilajele de preparare, respectarea standarde-
lor religioase (preg ătirea „cușer” evreiasc ă vizînd neatingerea bucatelor de tacîmu-
rile și alimentele impure, preg ătirea „halal” pentru musulmanii din ce în ce mai
numeroși, pregătirea vegetarian ă pentru budi ști, yogini), respectarea tipurilor de
diete prescrise de medici, normele de igien ă privind cur ățarea veselei, depozitarea
resturilor alimentare etc.
Elementele care caracterizeaz ă hrana acordat ă în închisori sînt: monotonia
meniului, alc ătuirea lui aproape exclusiv din cartofi, f ăinoase și grăsimi, prepararea
ei fără o curățare atentă a bucatelor (în compozi ția mîncărurilor intrînd adesea nisip,
pămînt, cioburi, sîrme sau gîndaci), dispre țul față de regimul bolnavilor și al celor de
alte religii, în hrana c ărora sînt puse inten ționat grăsimi de porc sau cantit ăți nepermi-
se de sare, servirea într-u n mod neatractiv (aruncat ă în silă în castronul scos prin
vizetă), prepararea ei f ără minimele ingrediente care îi pot da un gust bun (con-
dimente, ceap ă, usturoi, bulion etc.), interdic ția unor feluri de mîncare elementare
considerate un lux neperm is (salate, cartofi pr ăjiți, pește, fructe) etc. Nu întîmpl ător
în unele închisori sosirea mînc ării e anun țată chiar de buc ătari sau gardieni cu
apelativele dizgra ției: „vine voma!”. Și nu întîmpl ător aceste disfunc ționalități au fost
cauza unor toxi-infec ții alimentare colective și a numeroase alte boli.
Citind pe Internet meniul dintr-un penitenciar elve țian, orice est-european
încarcerat ar r ămîne șocat: micul dejun: cîteva soiuri de ca șcaval la alegere, pîine cu
unt, o cea șcă de cafea sau de ciocolat ă fierbinte; prînzul: salat ă, legume, pe ște sau
carne; cina: salam la alegere, șuncă, supă, sucuri, dulciuri. Iar meniul variaz ă așa încît
el nu este niciodat ă același în două zile dintr-o s ăptămînă. Prin compara ție, este mai
simplu să spui ce lipse ște din meniul unui ares tat român: lipsesc c ărnurile de pui, de
vită, de pește, lipsesc fructele , legumele, dulciurile, condi mentele. În ultimii ani
meniul a cunoscut u șoare îmbun ătățiri, mai ales în penitenciarele cele mai vizitate de
autorități și de străini: Bucure ști, Timișoara, Arad, Buzia ș.
Eforturile administrative de îmbun ătățire a hranei sînt suplimentate de pachetele
alimentare trimise de rude. „O dat ă pe lună îi trimit un colet voluminos: 2 kg zah ăr, 2
salamuri, vreo 10 conser ve de tot felul, cafea, țigări, fructe și legume. Tot o dat ă pe
lună vin la el în vizit ă cu mîncare g ătită, cu supe calde și cu prăjituri să-i ajungă pînă
data viitoare. Dar știu că nu le mănîncă singur, că le varsă la comun, c ă altfel o pățește.
La vorbitor, cînd m ănîncă, eu ies afar ă, că nu suport s ă-l văd cum taie încet felii sub țiri
de salam și le mestec ă pe îndelete, savurînd fiecare înghi țitură. Mănîncă îndelung,
cercetînd cu mîinile tremurînde con ținutul fiec ărui castron cu de-ale gurii preg ătit de
mine acas ă. Mi-e fric ă și să-l privesc. A devenit alt om, bolnav, h ămesit, slăbit, cu
privirea de om b ătrîn. Parcă doar pachetele mele îl mai țin în viață.”209
Bunurile primite de-acas ă fac posibil ă schimbarea compozi ției hranei date de
închisoare: „orezul care- ți vine… pr ăjești o ceap ă, bagi un pic de bulion și i-ai
schimbat și aspectul și gustul, de exemplu. C ă, dac-ar fi s ă stai 20 de ani în
pușcărie, 20 de ani nu mai m ănînci cartofi pr ăjiți deloc?”210.

209 Interviu cu M.P., so ția unui de ținut din Rahova, luat la vorbitor în luna iulie 2004.
210 Eugen Istodor, „Asta e pu șcăria lui Ness, cafea și Coca-Cola”, în Dilema veche , an. I, nr.
37, din 24-30 septembrie 2004, p. 9, interviu cu Dobrovolski, de ținut din Rahova.

Civilizație carceral ă
181 Sărăcia și primitivismul alimentar între țin inegalit ățile dintre de ținuți,
sporind contrastul dintre cei c ăutați și cei necăutați de rude. Traficul pe cale șcă, în
spălătoare sau la plimbare înflore ște, cei săraci și nevizitați prestînd diverse servicii
pentru ob ținerea unor suplimente de hran ă.
Țările occidentale au experimentat în ultimii ani diverse modalit ăți de rezol-
vare a problemei hranei, iar succesele ob ținute în unele cazuri au permis schimbarea
sistemului tradi țional. Fran ța a urgentat construirea de can tine, introducînd în meniul
fiecărei mese o cantitate de țigări și posibilitatea supliment ării, contra cost, cu diverse
produse de lux: icre, morun și chiar fudulii de taur. Olanda a renun țat la prepararea
hranei în închisori, preferînd cump ărarea ei din exterior, fiecare de ținut putînd
solicita firmei de catering ce meniu dore ște, în limita unei sume impuse, dar existînd
posibilitatea ca fiecare individ s ă poată plăti în plus pentru diverse alte bunuri
solicitate. Italia a dotat celulele (sau un grup de celule) cu buc ătării („chicinete”),
deținuții făcîndu-și singuri de mîncare ce bucate doresc, avînd posibilitatea depo-
zitării produselor în frigidere și congelatoare, la care au acces nelimitat. Germania a
angajat buc ătari profesioni ști, care prepar ă hrana în func ție de solicit ările aresta ților,
fiecare de ținut anunțînd cu cîteva ore înainte ce vrea s ă mănînce la fiecare mas ă.
Chiar dac ă aceste solu ții sînt în unele cazuri mai scumpe decît sistemul
tradițional, ele sînt în acord cu normele interna ționale care stipuleaz ă că „deținuții
trebuie să primeasc ă o alimenta ție variată, bine preparat ă și prezentat ă și care să
corespund ă calitativ și cantitativ regulilor dietetice și de igien ă”. „O reducere a
cheltuielilor alimentare duce la o cre ștere uriașă a cheltuielilor medicale, tratarea
bolilor ap ărute în urma poastei alimenta ții costînd mai scump sistemul penitenciar
decît asigurarea unei hrane de calitate.”211
Așa cum cercet ările de management demonstreaz ă că sărăcia este expresia
unei proaste organiz ări și a unei viziuni gre șite despre via ță, putem extrapola
concluziile și afirma c ă sărăcia și primitivismul hranei din închisori sînt expresia
unui management defectuos, a doptat în urma interioriz ării unei concep ții greșite
despre pedeaps ă și despre drepturile omului, de sorginte totalitar-socialist ă. În
ciuda tuturor criticilor aduse acestei filosofii, autorit ățile caută remediul tot în ea,
soluțiile adoptate vizînd fie sporirea bazelor de aprovizionare proprii, fie solicitarea
unor resurse suplimentare de la bugetul statului.
Asistența medical ă
Față de popula ția civilă, populația carceral ă cunoaște o stare de degradare
accentuată a sănătății, precarit ățile de tot felul, excluderile și condițiile de deten ție
constituind factori de risc ai s ănătății, care se suprapun pe fondul unei alter ări grave a
stării sanitare produse în libe rtate. Închisoarea este lo cul în care se concentreaz ă
problemele de s ănătate cele mai diverse, adesea de o gravitate accentuat ă, ale unor
persoane care au acumulat nume roase handicapuri nu numai sociale și culturale, dar
și medicale și psihiatrice. Alcoolismul și toxicomania sînt specifice inadapta ților

211 Commission Nationale Consultative des Droits de l’Homme, Étude sur les droit de
l’homme dans la prison , 11 martie 2004.

Ștefan Bruno
182 social, iar bolile venerice și hepatice provin din absen ța igienei și a educației. Cele
mai multe persoane au probleme somatice la momentul încarcer ării mult mai grave
decît cele constatate la popula ția liberă. Bolile dermatologice, digestive, cardio-vas-
culare, pulmonare, dentar e, psihice, sexuale c ăpătate în libertate se agraveaz ă în în-
chisoare. Studiul dr. D. Gonin212 atribuie aceast ă „derivă sanitară” mediului carceral:
„Toate sim țurile se atrofiaz ă. Stomacul face ulcer, pielea face bube, din ții cad,
urechile se înfund ă. Are loc o dec ădere a func țiilor vitale ale corpului. Schimb ările
hormonale sînt înso țite adesea de hipertensiune, stres, angoas ă. Psihiatrii sînt de
acord că detenția este un factor structurant al bolilor psihice: psihoze, depresii,
angoase, tulbur ări de personalitate. Deten ția induce comportamente autodistructive.
Ea reactiveaz ă și alte boli cronice, ținute sub control în libertate”213.
Problemelor constatate de numeroa sele rapoarte privind starea de s ănătate a
deținuților li s-au ad ăugat în ultimul timp altele noi, legate de cons umul de droguri
și de substan țe halucinogene. Închisoarea a devenit locul de refugiu al aurolacilor,
al drogaților și al bolnavilor psihici care inhaleaz ă tot felul de substan țe toxice
(prenadez, lac de mobil ă, vopsea etc.). Ei s-au al ăturat astfel celorlal ți consumatori
de droguri legale (alcool, tutun, diverse medicamente), fenomenele de politoxico-
manie fiind majore în mai toate stabilim entele. Interzicerea drogurilor în peniten-
ciare, chiar și a celor legale, duce la c ăutarea unor substitute mai nocive pentru
sănătate (alcool f ăcut din lo țiune de b ărbierit, țigări făcute din paie etc.), agravînd
și mai mult bolile deja existente. Chiar dac ă nu deținem date statistice privind con-
sumul de droguri înainte de arestare și în închisoare, ne putem închipui c ă marea
majoritate a de ținuților au fost în libertate alcoolici și fumători înrăiți, obiceiuri pe
care au încercat s ă și le conserve în starea de arest.
Și alte boli ale noilor decenii sînt mult mai bine reprezentate în pu șcării decît
în afara lor. Nici o alt ă instituție publică nu cumuleaz ă atîția bolnavi de SIDA sau
seropozitivi precum închisoarea. Pe fondul unei inculturi crase, cei infecta ți cu HIV
sînt supuși oprobiului public, fiind exclu și din grupurile de de ținuți, fiind înjura ți,
bătuți, furați mai frecvent decît al ți bolnavi.
Suprapopularea carceral ă faciliteaz ă răspîndirea rapid ă a tuturor bolilor, nu
doar a celor contagioase, ci și a celor cardiace (din cauza sedentarismului, tabagis-
mului, obezit ății), stomacale, respiratorii, anale (fisuri, abcese, noduli, SIDA –
produse de frecventele rela ții homosexuale). Violen țele iscate frecvent între de ți-
nuți produc și ele noi boli: pl ăgi, tăieturi, coaste rupte, t ăieri ale unor membre etc.
Duratele prelungite de deten ție faciliteaz ă automutil ările și tentativele de sinuci-
dere, aducînd pe masa de opera ție oameni care au înghi țit cuie, sîrme, cioburi, ace,
care și-au tăiat organele sexuale, degetele sau și-au tăiat burta încercînd s ă-și
extragă diverse organe interne. Bolile mintale, favorizate de anxietate, dar și de
disfuncționalități în condi țiile de via ță și de ereditate, sînt tot mai numeroase,
transformînd închisorile în aziluri psihiatrice. Conform estim ărilor medicilor din

212 D. Gonin, La santée incarcérée , Éditions L’Archipel, Paris, 1991.
213 C. de Beaurepaire, „Psychopathologie et dé tention: données et réflexion clinique”, în
Revue fran çaise des affaires sociales , vol. 51, nr. 1, 1997, p. 32.

Civilizație carceral ă
183 Penitenciarul Ia și, peste 30% din aresta ți suferă de grave probleme psihice,
delincven ța lor fiind consecin ța unei inalien ări ce necesit ă intervenția terapeutic ă din
spitalele de specialitate, și nu din închisori, unde posibilit ățile de tratare medical ă sînt
reduse (cel mai adesea se prescriu antid epresive, anxiolitice, psihotrope, litium).
„Psihiatria nu are voca ție pentru tratarea delincven ților. Determinan ții psiho-socio-
logici sau culturali relev ă o sferă privată în care alegerile religioase, politice sau
sexuale impun un cadru terapeutic inexistent în închisori.”214 Proasta mîncare și
igiena precar ă agravează bolile dentare și așa numeroase la data arest ării.
Complexit ății problemelor medicale i s-a r ăspuns printr-o ofert ă medicală
minimală. Despre caren țele actelor medicale s-a vorbit mult, mai ales despre insu-
ficiența medicamentelor și instrumentelor necesare actului medical, despre dele-
garea unor competen țe medicale c ătre infirmieri sau gardie ni, despre preponderen ța
siguranței în fața prevenției medicale, despre num ărul redus de cadre medicale,
despre slaba lor preg ătire profesional ă și despre prostul tratament acordat de ținu-
ților. Cele mai multe plîngeri legate de calitatea actului medical se refer ă la modul
în care doctorii îi trateaz ă ca pe niște scursori ale societ ății, ca pe ni ște cobai pe
care își testează ideile medicale. „Neavînd posibilitatea de a- și alege medicul, de-
ținuții sînt în imposibilitatea de a face recurs la tratamentul prescris. De asemenea,
nu au de unde s ă-și cumpere medicamentele… De ținutul este un pacient s ărac, ce
nu își poate plăti medicul și tratamentul.”215
Gravitatea și diversitatea patologiei cu care se confrunt ă arestații au crescut
numărul interven țiilor ce necesitau spitalizarea. În fa ța problemelor legate de spita-
lizarea într-o clinic ă exterioar ă închisorii (transportul bol navului, paza lui permanen-
tă, relațiile cu ceilal ți bolnavi, costurile ridicate datorate utiliz ării serviciilor altor case
de asigurări de sănătate etc.), în ultimii ani s-a lu at decizia construirii unor noi spi-
tale-penitenciar și moderniz ării mai multor cabinete medicale. Aceast ă măsură a
ridicat problema angaj ării unor noi cadre medicale, în condi țiile unei insuficien țe
cronice de personal. Marea ma joritate a doctorilor prefer ă să părăsească serviciul din
închisori din pricina veniturilor reduse (absen ței oricăror surse suplimentare – aten ții,
bani, ciubucuri – provenite de la pacien ți, ca în cazul doctorilor din institu țiile civile),
condițiilor primitive de lucru, ordinelor c ărora trebuie s ă se supună încălcînd regulile
deontologice (sînt nevoi ți să accepte înc ătușarea deținuților de patul de spital – fapt
considerat tortur ă de organismele interna ționale), pacien ților abrutiza ți și aduși în
situația de a nu putea urma tratamen tele prescrise din cauza condi țiilor de deten ție, de
hrană sau absen ței medicamentelor etc.
Medicii din sistemul penitenciar provin în special din rîndul medicilor mi-
litari școliți înainte de 1989, obi șnuiți deja cu priva țiunile inerente sistemului, afla ți
în pragul pension ării și greu adaptabili la tehnicile medicale și tratamentele
moderne. Supraaglomera ți prin turismul medical din închisori, c ăci spitalele sînt
„mici paradisuri”216 sau „palate de cristal” (unde disciplina este îndulcit ă, regimul
alimentar îmbun ătățit, iar accesul la medicamente este gratuit), ce stimuleaz ă chiar

214 Thierry Albernhe (coord.), Criminologie et Psychiatrie , Éditions Ellipses, Paris, 2000, p. 114.
215 Dominique Lhuilier, Aldona Lemiszewska, op. cit.
216 Maurice Diennet, Le Petit Paradis , Éditions Robert Laffont, Paris, 1972.

Ștefan Bruno
184 simularea unor dureri sau a unor boli închipuite, medicii sînt nevoi ți să trateze tot
mai superficial fiecare caz în parte, f ăcînd tot mai greu diferen țierea între un bolnav
real și unul închipuit.
Obligați, în plus, de tot felul de reglement ări sau complicit ăți interne s ă trateze
și personalul penitenciar, medicii se v ăd în situa ția de a reduce se rios timpul alocat
tratării deținuților. „La Tîrgu Jiu, de exem plu, s-a constatat faptul c ă cei doi medici
generaliști (a căror sarcin ă exclusivă ar trebui s ă fie cei aproape 1.300 de de ținuți)
acordă una, trei sau uneori chiar cinci ore pe zi cadrelor din unitate (circa 240, plus
membrii familiilor lor) și personalului Tribunalului și Parchetului local (în jur de 250
de persoane). La Vaslui, medicii se ocup ă de cadre zilnic între orele 7șș-9șș și 14șș-
15șș. La penitenciarul din Bac ău, singurul medic generalist are în grij ă exclusiv ca-
drele, iar la Ploie ști cabinetul medical rezerv ă cadrelor dou ă ore pe zi. APADOR-CH
repetă că o asemenea practic ă nu are cum s ă nu afecteze calitatea actului medical
care ar trebui asigurat de ținuților. Reprezentan ții asociației au constatat c ă sînt
frecvente cazurile în care un medic este pus în situa ția să acorde în jur de 70-80 sau
mai multe consulta ții și tratamente pe zi, pe durata celor 7 ore de program zilnic.
Problemele cele mai acute ale deficitului de personal medical au fost întîlnite la
penitenciarele din Tulcea (din 3 posturi de medici generali ști era încadrat numai
unul) și la cel din Giurgiu, unde din 6 medici de medicin ă generală și 1 stomatolog,
prevăzuți în statul de organizare, erau încadra ți numai 2 generali ști.”217
Ruptura de lumea exterioar ă și izolarea impus ă cadrelor pe durata progra-
mului de lucru (nu au voie cu telefoane mobile, nu au voie s ă primeasc ă vizitele
unor colegi, nu au voie s ă părăsească închisoarea înainte de terminarea programului
etc.) afecteaz ă formarea lor continu ă. Absența de la simpozioane și comunic ări
medicale, din spa țiul public profesional contribuie la izolarea lor tot mai accentuat ă
față de ceilalți colegi de breasl ă, rămînînd în urma lor în ceea ce prive ște însușirea
unor noi practici, tehnici și informații de specialitate.
Farmaciile fiind absente din sistemul penitenciar, camerele gardienilor s-au
transformat în adev ărate depozite de medicamente, prescrise adesea f ără avizul
medicilor. Cabinetele medicale dispun de o dotare farmaceutic ă precară, obligîndu-i
pe doctori s ă prescrie algocalminul în cazul oric ărei boli, datorit ă prețului lui sc ăzut
și ușurinței procur ării. Lipsa medicamentelor a dezvoltat un trafic cu pastile și
substanțe farmaceutice, favorizat și de existen ța numero șilor toxicomani care î și
găsesc în anumite medicamente drogurile necesare asigur ării rației zilnice.
Dotarea excep țională a spitalului Rahova (o afacere de multe milioane de euro,
făcută la limita legii, cu firmele unor senatori membri ai partidului aflat la putere) a
creat un adev ărat nomadism interinstitu țional, dubele diverselor închisori desc ărcîndu-
și bolnavii în spitalul bucure ștean cu o frecven ță din ce în ce mai mare, c ăci spitalizarea
este un fel de concediu carceral, pe care mul ți deținuți fac tot posibilul s ă-l obțină.
Frecvența sinuciderilor (de peste 10 ori mai numeroase decît în lumea liber ă)
și multitudinea tentativelor de sinucidere și a autoagresiunilor pun personalul în
imposibilitatea efectu ării unui tratament eficace, fapt repro șat de cele mai multe

217 APADOR-CH, Raport anual 2002 , București, ediția electronic ă.

Civilizație carceral ă
185 organisme interna ționale și neguvernamentale, care consider ă aceste ac țiuni dovada
iresponsabilit ății corpului medical.
Absența asistenței dentare periodice, constatat ă în toate închisorile, contri-
buie la agravarea st ării de sănătate general ă, interven țiile stomatologice fiind f ăcute
adesea în ultimele momente, cînd nu mai e altceva de f ăcut decît extragerea
rădăcinii și a nervilor. Aceste interven ții sînt repro șate cel mai frecvent, fiind
considerate acte de tortur ă. Limitările tehnice fac rare implanturile sau îmbr ăcarea
protezelor cu ceramic ă, precum și interven țiile chirurgicale sub anestezie general ă.
Inexistența ortodon ților și ortopezilor las ă pe mîna generali știlor tratarea celor mai
multe leziuni osoase, care utilizeaz ă algocalminul ca panaceu. Absen ța reumatolo-
gilor, neurologilor, oftalmologilor, ORL-i știlor sau dermatologilor limiteaz ă calita-
tea actului medical, trimiterile la spital f ăcîndu-se doar în cazurile de urgen ță.
Absența medicului de gard ă forțează improviz ările, mai ales atunci cînd au loc
acțiuni grave (iar sinuciderile și loviturile cauzatoare de moarte se produc, de
regulă, seara și noaptea), în locul unei interven ții de urgen ță bolnavul aflat pe
moarte fiind obligat s ă aștepte sosirea salv ării de la spitalul civil, efectuarea
formalităților de ieșire din penitenciar etc.
Sănătatea deținuților nu trebuie s ă mai fie o problem ă strict penitenciar ă,
căci ea afecteaz ă starea de s ănătate a popula ției. Maladiile întîlnite în închisori
(SIDA, rîie, tuberculoz ă etc.) necesit ă implicarea unui corp medical exterior,
precum și luarea în considerare a de ținuților în strategiile terapeutice na ționale. De
aceea reforma s ănătății în mediul penitenciar trebuie s ă intre în vizorul organiza-
țiilor medicale superioare. Colegiul medicilor trebuie s ă se sesizeze și în cazul
abaterilor sau neglijen țelor doctorilor din pu șcării (epidemia de rîie de la Codlea
din anul 2002 este dovada iresponsabilit ății cadrelor medicale, nesanc ționate pîn ă
în prezent). Reforma sanitar ă presupune în țelegerea închisorii ca spital și a
delincven ței ca o boal ă socială și deci recompunerea politicii institu ționale în func-
ție de imperativele sanitare. Pute rea cadrelor medicale trebuie s ă iasă din cabinetele
sau spitalele în care a fost retras ă și să se extind ă la întreg spa țiul închisorii, mai
ales la nivelul celulelor. Gardienii existen ți în prezent – fo ști subofițeri, actual-
mente func ționari, cu o preg ătire școlară redusă – trebuie înlocui ți cu personal cu
pregătire sanitar ă (asistenți, infirmieri), iar prezen ța medicilor în celule trebuie s ă
fie mult mai vizibil ă. Tratarea de ținuților ca pacien ți internați obligă efectuarea
consultațiilor și în celule, precum și intrarea închisorilor într-un circuit medical
național: loc de practic ă pentru studen ții facultăților de medicin ă și stomatologie,
loc pentru schimburi de experien ță, pentru congrese și conferin țe etc.
Reglement ările privind asigur ările de s ănătate, atît în timpul arestului
preventiv, pe tranzit, cît și imediat dup ă eliberare, trebuie s ă se produc ă rapid, pentru
a nu crește și mai mult num ărul indivizilor care mor în beciurile poli ției sau la cîteva
momente dup ă eliberare pentru c ă nu au posibilitatea continu ării tratamentelor. Este
cunoscut cazul unui de ținut din Ia și care a refuzat eliberarea, solicitînd rearestarea
pentru continuarea injec țiilor cu insulin ă, refuzul administra ției ducînd la decesul lui
chiar în fa ța porții închisorii.

Ștefan Bruno
186 Reforma sanitar ă în penitenciare face posibil ă diminuarea efectelor patogene
ale institu ției și dezvoltarea celor reparatorii, cu beneficii uria șe pentru aresta ți și
pentru societate.
Educația
Problema educa ției este fundamental ă pentru în țelegerea gradului de civi-
lizație a unor grupuri sociale, institu ții, popoare etc., pentru c ă ea se define ște ca
modalitate de achizi ție a cuno ștințelor și de dezvoltare a abilit ăților necesare unei
adaptări la mediu cu realism și unei modific ări a acestuia în vederea sporirii
bunăstării și autonomiei individuale, printr-un control al reac țiilor emo ționale și
printr-un respect acordat bunurilor și libertății celorlal ți. Din acest punct de vedere
deținuții sînt văzuți ca persoane la care s-a produs o ruptur ă, un blocaj educa țional.
Acțiunile care-l fac pe un individ s ă devină infractor sînt dete rminate de o profund ă
lipsă de respect fa ță de ceilalți, sînt dovada unui puternic egocentrism, care nu ia în
calcul nevoile și libertățile celorlal ți, trădînd în acela și timp o lips ă de respect fa ță
de sine însu și, o slabă valorizare a lui însu și și a celorlal ți din jur. Pedeapsa cu
închisoarea este acordat ă de judec ători pentru schimbarea în sens pozitiv a infrac-
torului, în ideea deschiderii unor noi orizonturi și a învățării unor noi deprinderi și
cunoștințe utile lui și societății. Rolul pedagogic al închisorilor a fost afirmat înc ă
de la înfiin țarea acestora. Pe frontispiciul unei închisori fondate în 1702 în Marea
Britanie scrie c ă „nu e de nici un folos a silnici pe cei r ăi dacă nu-i faci mai buni
prin aceasta”. De la John Howard și Cesare Beccaria și pînă în prezent, to ți
teoreticienii și specialiștii au postulat necesitatea educ ării persoanelor arestate. În
toate studiile întreprinse peste tot în lume, aresta ții au un nivel de școlarizare redus,
ei fiind „devian ți școlari” înainte de a deveni devian ți sociali. Dac ă școala nu a fost
o instituție atractiv ă în libertate, este greu de presupus c ă ea devine interesant ă în
închisoare. Repulsia este înt ărită și de infantilizarea pe care școala o presupune:
tratarea adul ților ca niște copii, obligarea lor s ă repete texte și exerciții considerate
inutile etc. Neoferind nici o meserie interesant ă și nici o carapace intelectual ă
pentru a înfrunta existen ța, școala nu este pentru cei închi și decît o alt ă preocupare
care îi scoate din celul ă, le umple timpul și îi face să vorbeasc ă și despre altceva.
Dacă școala le repugn ă și în închisoare, educa ția este pentru ei vital ă. În
primul rînd, pentru a în țelege procesul la care sînt supu și, legile care le permit
reducerea pedepsei. În toate stabilimentele exist ă deținuți care citesc cu aten ție legile
și dau în judecat ă statul, penitenciarul, vi ctimele, familiile, cuno ștințele pentru ob-
ținerea anumitor beneficii. De ținuții care au „afaceri” (procese judiciare în curs) sînt
priviți cu respect de c ătre ceilalți și ajutați să înțeleagă mai bine mecanismele justi ției
și sensurile legilor. În schimb, de ținuții care încearc ă să studieze anumite lec ții
predate sau s ă facă anumite exerci ții sînt taxa ți ca „intelectuali”, devenind rapid ținta
ironiilor ustur ătoare și a bătăii de joc a celorlal ți.
Rolul personalului ca promotor al educa ției – așa cum recomand ă toate
organismele interna ționale – este ignorat atît de angaja ți cît și de deținuți. De către
angajați, deoarece ace știa sînt supu și unor munci tot mai diverse și unor
reglement ări tot mai contradictorii și mai schimb ătoare. De c ătre deținuți, deoarece

Civilizație carceral ă
187 angajații sînt privi ți adesea ca ni ște indivizi brutali și fără educație, de la care nu au
nimic bun de înv ățat. Persisten ța imaginii negative a personalului este dat ă și de
graba cu care și-au însușit o diplom ă de la cele mai proaste facult ăți particulare
(unii dintre ei cump ărînd-o de la universit ăți contestate de Comisia de Acreditare a
Facultăților și lăudîndu-se cu acest lucru) f ără să parcurgă ciclul firesc al procesului
educațional: audierea cursurilor, participarea la seminarii, preg ătirea pentru exame-
ne și promovarea lor cu succes. Excep ție fac puținii speciali ști pe care condamna ții
îi caută pentru dezbaterea unor subiecte interesante, legate de sistemul juridic, de
înțelegere a personalit ății, a bolilor etc.
În marea lor majoritate, cursurile ținute în închisori sînt audiate din motive
exterioare con ținutului lor intrinsec. Fie pentru c ă profesoara are o ținută sau un
fizic ce le treze ște fantasme erotice, fie pentru c ă le aduce țigări și îi lasă să fumeze
în clasă, fie pentru c ă întreține legătura cu unii membri ai familiei sau c ă le aduce
romane de aventuri, ziare sau a lte bunuri „culturale”. Chiar dac ă aspectul lor edu-
cativ este scos în eviden ță în toate rapoartele, influen ța lor pozitiv ă asupra compor-
tamentului celor încarcera ți este minim ă sau inexistent ă. Fără îndoială că anumiți
arestați au un interes crescut pentru sporirea nivelului de instruc ție școlară, făcînd
eforturi pentru înv ățarea în condi ții total inadecvate (cu 20-30 sau chiar 100 de
colegi de celul ă, într-un zgomot perpetuu, corup ți de discu țiile permanente și
variate). Refugiul în educa ție are rațiuni multiple: înl ăturarea sentimentelor de vino-
văție, căutarea unei gratifica ții imediate, sporirea accesului la pozi ții instituționale
ridicate etc.
După unii speciali ști, „educa ția este un instrument de putere”218, căci
urmărește modelarea personalit ății fără să țină cont că fiecare individ este singur
competent s ă decidă ce trebuie s ă facă în viață. Dincolo de acest aspect persuasiv,
învățămîntul în unele închisori este adesea în concuren ță cu munca, aresta ții
beneficiind de un num ăr redus de ore de instruire. Din acest motiv, doar foarte
puțini deținuți au fost înscri și în programele de continuare a studiilor: „La data de
15 iunie 2003, în școlile și clasele din sistemul penitenciar au promovat cursurile
un număr de 1.382 de de ținuti și minori, astfel: 658 la cls. I-IV și 724 la cls. V-
VIII”. Și tot un num ăr asemănător au fost califica ți sau inițiați în diverse meserii:
„tîmplari (252), l ăcătuși mecanici (113), zidari (86), apicultori (73), buc ătari (65),
confecționeri (64), legumicultori (41), operato ri calculator (41), dactilografi (24),
mecanici auto (39), coc ător-cofetari (14) etc.”219 Lipsa de atrac ție față de aceste
meserii e dat ă de slaba lor valorizare și de convingerea c ă ele nu ajut ă la reinser ția
lor social ă reală. Pe de alt ă parte, de ținuții aparțin unei categorii sociale instabile,
care-și schimbă adesea locuin țele, serviciile, preocup ările.
Încadrarea în programele școlare este limitat ă pentru anumite categorii de
deținuți: pentru cei afla ți la izolare, pentru preventivi, pentru cei cu pedepse mici,
pentru cei afla ți în pragul liber ării etc. Aceste limit ări încalcă principiile reeduc ării
și ale accesului la înv ățămînt.

218 Alain Cugno, Sortir de l’education , pe www.farapej.fr .
219 DGP, Raport de activitate 2003 , capitolul „Activitatea cultural-educativ ă”, ediția electronic ă.

Ștefan Bruno
188 Oferta educa țională săracă (profesori pu țini sau slab preg ătiți, ore de curs
înlocuite de activit ăți lucrative diverse, absen ța manualelor și a minimelor dot ări
didactice, programarea cursurilor la ore nepotrivite – seara, dup ă sosirea de la
muncă etc.) este completat ă de o serie de programe ini țiate de organiza țiile negu-
vernamentale: „materiale și meșteri sau instructori pentru activit ăți de tip artizanat;
materiale pentru pictur ă; instrumente și profesori pentru grupuri muzicale; decor,
costume și actori și/sau regizori pentru spectacole de teatru; îndrum ător pentru
cenaclu literar; actor coordonator al unui grup de tip revist ă satirică; tehnore-
dactare, hîrtie și copiator pentru reviste; materiale și organizarea propriu-zis ă de
expoziții; materiale și jurnaliști pentru realizarea studiourilor tv și/sau radio; dona ții
de cărți, reviste și ziare; programe de alfabetizare (în penitenciarele unde nu a
existat posibilitatea angaj ării de către penitenciar a unui profesor); programe de
pregătire pentru liberare; programe de asisten ță juridică; programe de preg ătire
profesional ă (învățarea unei meserii noi pentru reintegrare post-liberare); programe
de asisten ță religioas ă; donații pentru de ținuții necăutați; programe de asisten ță
pentru de ținuții cu familii, în special pentru rezolvarea problemelor copiilor;
evenimente organizate cu ocazia s ărbătorilor; organizarea de concursuri pentru:
pictură, literatur ă, artizanat, teatru; grupuri de educa ție prin teatru în scopul reso-
cializării; consiliere psihologic ă; grupuri de reducere a comportamentului violent;
grupuri de adaptare la stresul pe nitenciar; comunitatea terapeutic ă – program
complex de modificare a comportamentului infrac țional, reducere a comportamen-
tului violent și pregătirea pentru reinser ție în societate; consiliere pentru reducerea
stresului penitenciar – program pentru cadrele de penitenciar”220. Se estimeaz ă că
mai bine de jum ătate din indivizii încarcera ți au participat la unele din programele
ONG-urilor și că aceste institu ții au atras anual peste 1 milion de euro din fonduri
externe pentru derularea acestora.
Mai importante decît aceste programe sînt pentru aresta ți lecturile. „Uitarea
timpului care nu trece este f ără îndoială principala func ție a lecturii în închisoa-
re.”221 Deoarece cititul reduce agita ția din celule, unele cadre încurajeaz ă această
practică, împrumutînd deseori c ărți de la bibliotecile publice. C ăci fondul de carte
al bibliotecilor din penitenciare este adesea redus, alc ătuit după 1990 aproape în
exclusivitate din dona ții. Dezinteresul bibliotecarilor pentru semnarea unor proto-
coale cu diverse institu ții (ministere, școli, funda ții, ambasade, edituri etc.) pentru
achiziționarea de c ărți este dat și de lipsa unui spa țiu adecvat pentru depozitare și
pentru lectur ă. În ciuda faptului c ă bibliotecile sînt instrumente esen țiale în pro-
cesul de educare și formare a personalit ății, rolul lor este marginalizat, dovad ă fiind
faptul că în ultimii ani penitenciarele nu au achizi ționat din fonduri proprii nici o
carte. Situate de regul ă în clădirile social-educative, accesul la biblioteci este
permis doar în urma aprob ării unei cereri scrise, dup ă cum nici accesul la rafturile
cu cărți nu este permis. Propunerile de construire a unor mi ni-biblioteci în cluburile

220 Mihaela S ăsărman, Programe și proiecte ale organiza țiilor neguvernamentale în
penitenciarele din România , GRADO, Bucure ști, 2003.
221 Joëlle Guidez, „Lir e en prison”, în Bulletin des Bibliohtèques de France , vol. 47, nr. 5
din iunie 2002, p. 74.

Civilizație carceral ă
189 de pe fiecare sec ție/etaj au fost refuzate din diverse motive. Ani îndelunga ți au fost
interziși o serie de autori și titluri de c ărți (pînă în 1997 erau interzi și Soljenițîn,
Dostoievski și cărțile deținuților politici, ca și vizionarea Memorialului durerii la
televiziunea de stat222), ridicarea interdic țiilor nefiind înso țită de achizi ționarea
lecturilor tabu. Interzicerea calculatoarelor și a accesului de ținuților la Internet este
o altă formă de limitare a dreptului la lectur ă. În ultimii ani depozitele bibliotecilor
au sporit cu c ărți în limbi str ăine (arabă, engleză, chineză) lăsate de diver și deținuți
străini sau de ambasadele unor țări.
Tendința de a ocupa aproape în exclusivitate programul de ținuților cu
proiecte educative – a șa cum este constatat ă în țările civilizate ale Europei – va
produce muta ții semnificative în lumea închisorilo r în viitorii ani. Profesorii din
diferite institu ții libere vor putea s ă propună diverse cursuri și programe, ofertele
lor urmînd a fi acceptate și plătite în func ție de num ărul de cursan ți. Stimularea
intervenției speciali știlor în activit ățile educative va duce la cre șterea num ărului de
deținuți înscriși la facult ăți (în prezent doar 7 condamna ți urmează o formă de
învățămînt superior) sau la diverse cursuri externe. Valorizarea eforturilor de
școlarizare de c ătre comisia de reevaluare a pede psei va stimula înscrierea unui
număr tot mai mare de aresta ți la cursurile ini țiate.
Munca
Utilizarea de ținuților la munc ă a fost vreme îndelungat ă o practic ă obișnuită,
chiar obligatorie. Aducerea în aten ția publică a condițiilor dure de munc ă la Canalul
Dunăre-Marea Neagr ă, în construc ții, la drumuri sau în carierele miniere în anii
sovietizării României îi determin ă pe mulți să creadă că exploatarea barbar ă a
condamna ților este o practic ă specifică regimurilor comuniste. În fapt, folosirea
deținuților la munci grele a fost generalizat ă în secolele XIX și XX pe tot globul,
chiar și în țările civilizate. În SUA, „grupurile în c ătușe” – cohorte de aresta ți mun-
cind în condi ții care le prejudiciau s ănătatea și fiind supu și unui tratament brutal din
partea supravegheto rilor – au fost v ăzute frecvent pîn ă pe la mijocul anilor ’60,
făcîndu-i pe unii speciali ști să considere perioada primelor decenii postbelice ca fiind
„împotmolit ă în cea mai obscur ă perioadă a politicii penale americane”223. În Anglia
și Țara Galilor, de-abia în 1970 Consiliul Consultativ al Sistemului de Justi ție Penală
a propus (prin „Raportul Woo tton”) reglementarea muncii de ținuților, legea din 1973
cu privire la competen ța instanțelor judec ătorești penale stipulînd c ă un deținut poate

222 Dreptul la lectur ă este un drept ce nu poate fi limitat de decizia nici unei instan țe judecăto-
rești sau administrative. Lectura implic ă însă o autonomie intelectual ă ce se sustrage cîmpului
concentra țional, la fel ca și credința religioas ă. Ea consacr ă dreptul individului de a se retrage
din lume și de a se racorda la o alt ă realitate, liber aleas ă. Interzicerea unor c ărți, limitarea
accesului la ele sau interzicerea lect urilor în format electronic încalc ă dreptul la lectur ă.
223 M.M. Feeley, R. Berk și A. Campbell: Between two Extremes: an Examination of the
Efficiency and Effectiveness of Community Service Orders and their Implications for the
U.S. Sentencing Guidelines (1992-1993), 66 S. Cal. L. Rev. pp. 155-156. Utilizarea acestei
practici poate fi vizualizat ă în unul din statele din sudul Statelor Unite la începutul sec. XX
în filmul Cool Hand Luke , cu Paul Newman în rolul principal.

Ștefan Bruno
190 fi condamnat la minim 40 de ore și maximum 240 de ore de munc ă în serviciul
comunității, doar dac ă el consimte s ă execute o asemenea pedeaps ă. În Canada,
Codul Penal din 1970 stipula „condi ții rezonabile de munc ă”, utilizată doar ca parte a
programului de proba țiune, sub supravegherea organiza țiilor neguvernamentale: So-
cietatea John Howard, Armata Salv ării, Grupările Aborigenilor etc. Iar Consiliul
Europei a recomandat țărilor membre de-abia în 1992 (Recomandarea R[92]16 a
Comitetului de Mini ștri a Consiliului Europei din 19 octombrie 1992) utilizarea unui
cadru normativ care s ă împiedice condi țiile inumane de munc ă224. Sistemul englez a
inspirat și alte țări europene (Olanda și Germania în 1975, Fran ța în 1982), care au
reglementat prin lege num ărul minim și maxim de ore de munc ă ce pot fi prestate,
condițiile și beneficiile pentru condamnat.
Datorită presiunilor externe și interne, România s-a aliniat și ea practicilor eu-
ropene, interzicînd obligativitatea muncii. Condamnarea la munc ă sau munc ă silnică
a fost abrogat ă, iar folosirea de ținuților la munc ă fără acordul lor și fără un beneficiu
pentru ei (salarizare, reducere a pedepsei) a fost considerat ă dublă pedeapsă sau, mai
grav, tratament inuman.
Aceste reglement ări au schimbat radical situa ția din unele închisori. Nemai-
fiind obliga ți să-i scoată la muncă, angajații nu s-au mai zb ătut pentru g ăsirea și
negocierea unor contracte externe, ținîndu-i închi și pe deținuți peste 23 de ore pe zi
în celule, cu consecin țe nefaste asupra st ării lor de s ănătate fizică și mintală. Mai
ales în penitenciarele din Capital ă (Rahova și Jilava), aresta ții nu au posibilitatea s ă
iasă la muncă nici dacă solicită acest lucru sau dac ă îndeplinesc criteriile legale (s ă
nu fie infirmi, b ătrîni, bolnavi, aresta ți preventiv, recidivi ști sau condamna ți pentru
fapte grave și cu pedepse de 20 ani sau pe via ță). Această iresponsabilitate manage-
rială este justificat ă de teama producerii unor evad ări sau părăsiri ale locului de
muncă (fapte pentru care sînt pedepsi ți angajații, de la simplul gardian la coman-
dant), de teama ca munca s ă nu fie considerat ă degradant ă de către unii jurnali ști
interesați, precum și prin fluctua ția mare de aresta ți. În fapt, patronii unor firme
care au solicitat angajarea unor de ținuți și au fost refuza ți de conducerea închisorii
au declarat c ă motivele refuzurilor au fost cu totul altele, ținînd de neacceptarea
unor ilegalit ăți propuse de administra ție (angajarea la „negru” a unora, plata unor
comisioane nelegale c ătre direcție, trimiterea unor aresta ți la lucru la vilele unor
persoane din conducerea penitenciaru lui etc.). Aceste practici imorale și ilegale nu
se întîlnesc doar în închisori, ci și în alte medii militare, unde solda ții sînt sco și la
muncă la construc ția caselor comandan ților sau la firmele unor indivizi afla ți în tot
felul de complicit ăți cu conducerea institu țiilor.
Legală sau nu, munca este solicitat ă de tot mai mul ți condamna ți, pentru c ă
permite p ărăsirea celulelor și contactul cu tot felul de persoane civile, care îi pot
ajuta – uneori benevol, dar de cele mai multe ori contra cost – s ă obțină o serie de
bunuri sau informa ții prețioase: un pachet de țigări, de cafea, un ziar, uneori chiar
un loc de munc ă după liberare. În plus, scoaterea la munc ă se soldeaz ă cu

224 Edwin A. Tollefson, „Munca neremunerat ă în beneficiul comunit ății ca sentin ță în
Statele Unite, Canada și Uniunea European ă”, în Revista Institutului de Reforme Penale din
Republica Moldova , pe www.irp.md .

Civilizație carceral ă
191 reducerea unor zile de pedeaps ă, favorizînd astfel eliberarea înainte de termen, iar
plata unei treimi din salariu permite acumularea unei sume de bani utile în momentul p ărăsirii închisorii
Din aceste considerente, unele penitenciare au acceptat trimiterea la munc ă a
cît mai multor aresta ți. La Iași, de pildă, aproape jum ătate din de ținuți sînt scoși la
munci în exteriorul închisorii, restul fiind fie bolnavi, b ătrîni, recidivi ști sau peri-
culoși, fie refuzînd aceast ă activitate. O dat ă făcut public anun țul intrării deținuților
pe piața forței de munc ă, tot mai mul ți patroni au fost interesa ți de angajarea lor,
deoarece salariul este cel minim pe economie, disciplina este foarte sever ă, deținuții
nu vin be ți sau nu se îmbat ă la locul de munc ă, nu fură și nu trag chiulul, fiind, în
plus, păziți de gardieni care îi p ăzesc la rîndul lor și pe ceilal ți muncitori, civili.
Dincolo de aceste aspecte pozitive, discu țiile cu de ținuții au scos în relief o
serie de inconveniente legate de munc ă
225. În primul rînd, b ătăile pe care le primesc
frecvent și fără motiv de la supraveghetorii masca ți. Acestea între țin o stare de
tensiune, orice plîngere fiind soldat ă cu interzicerea muncii și nefiind solu ționată
niciodată în favoarea lor. În al doil ea rînd, hrana este insuficient ă prin compara ție
cu efortul pe care trebuie s ă-l depună. Cei mai mul ți au propus renun țarea la gr ăsi-
mea pusă în exces în mesele de prînz și seară și suplimentarea micului dejun. În al
treilea rînd, programul prelungit peste 8 ore pe zi și sîmbăta și duminica afecteaz ă
celelalte activit ăți, cultural-sportive și educative: ei nu mai pot participa la ore (nu-
și pot continua școlarizarea), la meciurile de fotbal, la slujbele religioase, la pro-
gramele ONG-urilor și nu mai au timp pentru o serie de activit ăți igienice: s ă spele,
să calce, să coasă, să repare etc. Propunerea lor a fost ca m ăcar în week-end ziua de
lucru să se limiteze la 4 ore. În al patrulea rînd, munca le afecteaz ă programul de
vizite, rudele neg ăsindu-i în închisori la momentul vizitei și fiind obligate s ă-și
schimbe programul în func ție de orarul lor de munc ă. Ei au propus prelungirea
orelor de vizit ă și după-amiaza pîn ă seara tîrziu, f ără ca deținuții sau rudele s ă se
învoiască de la lucru. În al cincilea rînd, condi țiile de lucru sînt foarte dure, acci-
dentele frecvente (degete rupte, r ăniri etc.), iar igiena și protecția muncii las ă
deseori de dorit. Ei nu beneficiaz ă de drepturile fire ști ale unor muncitori: nu au
concedii pl ătite, nu au dreptul de a crea un sind icat, de a delega un reprezentant
care să negocieze cu firmele sau cu autorit ățile, nu au dreptul la grev ă, nu au
dreptul la pauz ă etc. De aceea munca este deseori privit ă ca o form ă de sclavie,
preferată doar pentru c ă nu există alternativ ă. Sclavia ca recompens ă este o form ă
de barbarie asem ănătoare celei feudale, în care de ținuții preferau s ă tragă la galere,
la vîsle în locul încarcer ării. În al șaselea rînd, re ținerea a trei sferturi din bani de
către penitenciar este o form ă legalizată de furt, banii nefiind utiliza ți pentru îmbu-
nătățirea condi țiilor de deten ție, ci pentru modernizarea cl ădirilor administra ției,
schimbarea uniformelor cadrelor etc. Iar sfertul ce le revine (echivalentul în lei a maximum 20 de euro pe lun ă) nu este administrat corect, pus în b ănci la dobînd ă,
ci expus devaloriz ării, suma diminuîndu-se de la lun ă la lună, de la an la an.

225 Concluziile au reie șit în urma discu țiilor purtate în vara anului 2004 cu peste 100 de
deținuți din Penitenciarul Ia și, precum și cu 2 patroni angajatori.

Ștefan Bruno
192 Oricum, munca la diverse firme particulare este preferat ă muncii în fabricile
proprii, ale Regiei Multiproduct, unde condi țiile sînt mai dure și abuzurile mai
frecvente. Și categoric preferat ă muncii în atelierele din închisori, multe din ele
vechi, neaerisite, în care absen ța medicinei muncii și a normelor elementare de
protecție creează accidente și favorizeaz ă apariția unor noi boli.
La presiunea organismelor interna ționale și cu finan țare extern ă uriașă, a
demarat recent un proiect de modernizare și construire a atelierelor în toate închi-
sorile. Schimb ările preconizate vor fi majore: în primul rînd, se va reduce timpul cu
deplasarea la locul de munc ă (ce ajunge – cu apelurile de la plecare și de la sosire –
la peste 3 ore pe zi); în al doilea rînd se va schimba compozi ția personalului, prin an-
gajarea unui num ăr semnificativ de mai ștri, ingineri și tehnicieni din lumea liber ă; în
al treilea rînd vor putea s ă-și sporeasc ă veniturile prin vînzar ea produselor efectuate;
în al patrulea rînd, vor c ăpăta o calificare pe ca re o vor putea utiliza și după eliberare.
Chiar dac ă atelierele vor recompune noi rela ții de putere și noi surse de profit pentru
unii angaja ți sau aresta ți „șmecheri”, reducînd schimburile cu exteriorul, ele vor
aduce evident un plus de umanitate, chiar și prin simplul fapt c ă munca în halele
uriașe este preferabil ă statului în pat în celule înguste lîng ă numeroși colocatari.
Din păcate, calific ările oferite sînt toate la un nivel primar: l ăcătuși, tîmplari,
strungari, zidari, sudori, bobinatori, tinichigii auto, legumicultori și betoniști –
pentru bărbați, iar pentru femei – croitorese și țesătoare. Întreba ți ce meserie le-ar
plăcea să aibă după eliberare, cei mai mul ți răspund: ziari ști, șoferi, fotografi,
mecanici auto, actori, chelneri, electricieni, vînz ători etc. Toate aceste meserii – de
naturi diferite – valorizeaz ă individul care le execut ă. Și cei mai mul ți dintre indi-
vizii încarcera ți declară că dacă le-ar putea înv ăța ar rupe-o cu tot trecutul lor. Dar
așa ceva le este refuzat în închisoare. Destinul lor proiectat de educatori e în mari
hale și uzine, practicînd meserii depersonalizante, prost pl ătite, care nu le vor permite
un trai decent, demn și o poziție socială care să se depărteze cu mult de cea avut ă
înainte de ares tare. Refuzîndu- și viitorul prescris de autorit ăți, unii se antreneaz ă
pentru alte meserii posibile: prof esori de sport, de judo, fotbali ști, cascadori, cînt ăreți,
dansatori, muzicieni, poli țiști etc. Îns ă doar atunci cînd program ul le permite. Iar
programul îi oblig ă mai întîi la muncile interne nepl ătite: amenajarea aleilor, a
clădirilor, sp ălarea WC-urilor, cur ățarea cartofilor, sp ălatul vaselor, al podelelor etc.
Ieșirea în viitor a penitenciarelor de sub tutela Ministerului de Justi ție va
schimba radical regimul muncii aresta ților. În primul rînd, munca va fi efectuat ă
pentru plata prejudiciilor aduse victimelor. Acestea se simt în prezent în șelate de
statul care beneficiaz ă de pe urma muncii de ținuților ca urmare a prejudiciilor adu-
se lor. Victima va trebui s ă fie recompensat ă material pentru daunele care i s-au
adus, fie c ă e vorba de plata unor bunuri deteriorate sau furate, fie c ă e vorba de
violuri, lovituri sau crime. De și este extrem de greu s ă stabileasc ă cineva un pre ț
pentru via ța luată sau deteriorat ă, infractorii vor trebui s ă plătească tuturor victime-
lor daune, ca o form ă de reparare material ă a durerii.
În al doilea rînd, munca trebuie organizat ă astfel încît ea s ă fie rentabil ă și
pentru de ținuți și pentru închisoare. Pen itenciarele vor ajunge s ă se între țină
singure, deoarece au la dispozi ție un capital uman și o bază materială care sînt

Civilizație carceral ă
193 prost gestionate. Dac ă infracțiunea afecteaz ă nu doar victima, ci și statul, atunci și
acesta din urm ă trebuie s ă beneficieze de pe urma pedepsirii infractorilor. La ora
actuală, deși prejudiciat, tot statul pl ătește costurile arest ării, iar acestea nu sînt
deloc mici: hr ănirea, cazarea, îmbr ăcarea, asigurarea tratamentelor medicale, pro-
gramele cultural-educative, paza și personalul – toate acestea cost ă cîteva sute de
euro lunar pentru fiecare arestat. Nici statul, nici cet ățenii, nici victimele și nici
condamna ții nu au nici un beneficiu de pe urma închiderii în celule. Utilizarea lor
la munci brute este consecin ța nu doar a inteligen ței scăzute a infractorilor
încarcerați, ci mai ales a inteligen ței manageriale sc ăzute. Calificarea încarcera ților
în meserii rentabile și utilizarea lor la munci importante ar permite atragerea unor
resurse uria șe. În mod normal, veniturile unui om sînt limitate doar de mintea lui.
Deschiderea min ții spre cî știg ar revolu ționa sistemul carceral. Libertatea de ți-
nuților de a juca pe burs ă, de exemplu, ar putea îmbog ăți rapid nu numai pe unii
deținuți sau angaja ți, ci chiar unele penitenciare. Posibilitatea de a- și utiliza banii în
bănci, în fonduri de investi ții, în diverse specula ții financiare i-ar specializa pe
deținuți în dobîndirea acelor abilit ăți care să le asigure prestigiu și respect în socie-
tatea în care urmeaz ă să se integreze dup ă eliberare. Dar interzicerea utiliz ării
minimei tehnologii (telefon, calculator, Internet) îi men ține nu numai pe aresta ți, ci
și pe angaja ți într-o stare de primitivism intelectual și material, gîndirea fiindu-le
captivă (după expresia lui Czeslaw Milosz), arestat ă de o ideologie a s ărăciei și a
violenței, a barbariei și a răzbunării, specific ă unui totalitarism desuet, trecut ă deja
în ilegalitate, dar p ăstrată de stat ca o form ă de virtute în rela ția cu cei exclu și.
Chiar și în țările civilizate munca este utilizat ă ca o pedeaps ă, infractorii
fiind astfel expu și oprobiului public. Cel mai des de ținuții sînt trimi și la muncile
necalificate aflate în subordinea prim ăriilor și consiliilor locale sau la firmele cu
care acestea au contracte și se ocup ă de activit ăți de interes edilitar: plantarea
puieților, tăierea copacilor, îngrijirea spa țiilor verzi, repararea obiectivelor cultural-
artistice (acoperi șurile caselor de cultur ă, vopsirea statuilor, b ăncilor, leag ănelor),
întreținerea sistemului de evacuare a apelor, cur ățarea zăpezii, amenajarea sta țiilor
de autobuz, s ăparea gropilor pentru montarea stîlpilor și indicatoarelor, cur ățarea
cimitirelor și parcurilor, asfaltarea str ăzilor, renovarea edificiilor publice, adunarea
gunoaielor de pe str ăzi, amenajarea gropilor de gunoi, între ținerea incineratoarelor
de la spitale, lipirea afi șelor, repararea c ărților din bibliotecile publice, amenajarea
orașelor în apropierea s ărbătorilor (de Cr ăciun, Paște, Anul Nou, ziua ora șului) etc.
Deseori de ținuții sînt folosi ți și la muncile agricole și silvice: cultivarea și recolta-
rea legumelor și fructelor, colectarea semin țelor, plivirea planta țiilor, între ținerea
pășunilor, amenajarea parcurilor și ocoalelor silvice, t ăierea sanitar ă a pădurilor,
colectarea de plante medicinale, cur ățarea terenurilor de resturile defri șărilor (bu-
tuci, rădăcini, rumegu ș etc.), cosirea ierbii, repararea ma șinilor și uneltelor agricole
etc. De-abia dup ă îndelungi re țineri a fost acceptat ă munca de ținuților în căminele
de bătrîni, handicapa ți și de copii, mai întîi la treburile administrative și apoi la cele
de îngrijire a persoanelor asistate. Acest fapt a presupus nu numai o selec ție atentă
a arestaților, ci mai ales acceptarea individualiz ării pedepsei și renunțarea la
tratarea tuturor la fel, indiferent de competen țe, abilități și calificări. Pe măsură ce
civilizația va intra tot mai adînc în structurile carcerale, aresta ții vor fi stimula ți să

Ștefan Bruno
194 lucreze în munci tot mai diverse și mai complexe, iar ei vor reprezenta o surs ă
important ă de îmbog ățire pentru victime, pentru penitenciare și pentru stat. În
viitor, problemele care vor ap ărea în leg ătură cu munca de ținuților se vor referi la
competiția cu persoanele care muncesc în liber tate, la dreptul de asociere sindical ă,
la reparti ția veniturilor, la tipurile de parteneriate și la deplasarea în afara
localităților și chiar a grani țelor.
Timpul liber
În închisoare timpul liber este un timp al recuper ării sinelui, al reconstruirii
imaginii de sine și a demnit ății. „Fronda calculat ă, luciditatea modest ă, revolta pru-
dentă, toleranța amuzată, rezistența însingurat ă – toate acestea sînt modalit ăți de
construire a personalit ății carcerale, de salvare a unui minimum de libertate și demni-
tate, de reabilitare de sine și restaurare identitar ă.”226 Timpul liber depinde – mai
mult decît în libertate – de resursele financiare ale fiec ăruia, căci diferențele de statut
social sînt mult mai vizibile într-un spa țiu restrîns și supus priva țiunilor de tot felul.
Aristocrații sistemului îl consum ă cu delicii tacticos savur ate la vedere, pe cînd
sclavii îl risipesc adesea în discu ții nesfîrșite sau în reverii prelungite, în fa ța
televizorului sau în cîntece despre libertate, iubire sau avere. Oricum, în toate moda-
litățile de manifestare, timpul liber apare ca form ă de absenteism. Din cauz ă funcției
sale subversive, el a fost c ontrolat, segmentat, gestionat și tolerat cu mare aten ție,
canalizat spre activit ăți care nu pun în pericol ideologia și valorile institu ționale.
Afinitățile permit traversarea mai u șoară a timpului liber. Ele permit închegarea
unor grupuri, favorizeaz ă solidaritățile dintre de ținuți și structureaz ă diversele tipuri de
colaborare. Dar și ele se opresc la limita prieteniei și a dezvăluirilor intime, din teama
de a nu fi „sifonat” sau din teama de a nu fi catalogat ca „bulangiu” și azvîrlit pe ultima
treaptă a ierarhiei informale.
Timpul liber presupune și învățarea păstrării unei distan țe față de anumite
persoane, ca o form ă de refuz al unui viitor iden tic sau de refuz al degrad ării. Dacă
din afară toți deținuții par la fel, prin și într-un malaxor care niveleaz ă inevitabil
comportamentele, gîndurile și relațiile, din interior tendin țele centrifuge sînt mult mai
evidente, cei proveni ți de la marginea societ ății, fără suport familial sau afectiv sau
cu diverse handicapuri fizice sau mintale fiind exclu șii dintr-o societate a exclu șilor.
La începutul perioadei de deten ție, fiecare înva ță cum să-și gestioneze timpul
liber, descoperind punctele slabe ale sistemului. Investi ția în educa ția adaptării este
o investiție în libertate. Nu e întîmpl ător că în toate închisorile exist ă instituția
„caleștii”, iar înv ățarea utiliz ării ei este o form ă de ocultare a interdic țiilor, facili-
tînd comunic ările și schimburile oficial interzise. Fiind la discre ție și necesitînd
irosirea cît mai variat ă a lui, timpul liber este tot mai frecvent alocat rela țiilor pe
caleașcă. La geamuri au loc licita ții permanente, informa țiile și bunurile circulînd
mai rapid decît orice sistem de po ștă rapidă din lume. În batiste, în co șulețe sau în
plase, exhivele (scrisorile, bile țelele) circul ă împreună cu diverse pachete de țigări,
de cafea, de zah ăr sau de alte delicatesuri de dimensiuni variate. Chiar și dragostea
își face loc pe calea șcă, micile aten ții însoțind nu doar bile țelele de amor dintre

226 Dominique Lhuilier și Aldona Lemiszewska, op. cit. , p. 127.

Civilizație carceral ă
195 celulele femeilor și cele ale b ărbaților, ci și rodul masturb ărilor, pe care femeile și-l
introduc în organele genitale, r ămînînd îns ărcinate, spre disperarea cadrelor care
sînt acuzate de superiori c ă au facilitat rela țiile sexuale.
Existența celulelor de femei în apropierea celor de b ărbați focalizeaz ă aten-
țiile tuturor asupra persoanelor de sex o pus. Fiecare e studiat, etichetat, catalogat și
acceptat sau nu ca partener sexual, calea șca funcționînd la intensitatea maxim ă.
Chiar dac ă au parteneri acas ă sau în alte închisori (la care țin în mod exagerat,
făurindu-le un soclu monumental pe care îi a șază divinizîndu-i), to ți se angreneaz ă
– dacă au posibilitatea – în iubiri de scurt ă sau mai lung ă durată, pentru trecerea
timpului într-un mod care s ă nu le atrofieze sim țurile și să nu-i brutalizeze și mai
mult. Căci apropierea sexului opus estompeaz ă urîciunea chipurilor mohorîte, livide,
nerase sau p ămîntii ale lor și ale celorlal ți colegi de celul ă. Și, mai presus, îi ține la
distanță de practicile homosexuale, canali zîndu-le obiceiurile spre masturbare.
Activitatea sexual ă cea mai des practicat ă, masturbarea creeaz ă anumite
ritualuri și interdic ții. Este sanc ționată masturbarea în pat, în v ăzul tuturor, în
apropierea cambuzei și a bunurilor celorlal ți, toaleta fiind locul special amenajat
pentru așa ceva, în țesat pînă la refuz cu poze cu trupuri dezbr ăcate, decupate din
diverse reviste. Pe lîng ă ele, cei mai mul ți se ajută cu albume speciale, pline cu
pozele partenerilor. Furtul acestor albume și folosirea lor în toalet ă echivaleaz ă cu
violarea nevestei, fapt aspru pedepsit. Pentru prevenirea alterca țiilor pe aceast ă temă,
cadrele furnizeaz ă deseori de ținuților reviste pornografice, s timulîndu-le sexualitatea
fantasmatic ă, încercînd astfel s ă limiteze num ărul relațiilor și violurilor homosexuale.
Dacă pușcăria este o form ă de castrare psihologic ă, homosexualitatea le apare
unora ca un mijloc de reafirmare a virilit ății, stimulat ă de absen ța vorbitoarelor
sexuale și de neglijen ța sau răutatea unor gardieni. Golit ă de orice înc ărcătură
afectivă ce este întîlnit ă deseori între partenerii din libertate, homosexualitatea din
celule este o form ă de reafirmare a puterii, de men ținere a ierarhiilor, f ără emoții, fără
sentimente, deseori f ăcută din plictiseal ă sau apărută în urma tulbur ărilor mintale.
Stigmatizat ă la bărbați, homosexualitatea este tolerat ă la femei, riscul îmboln ăvirilor
cu SIDA sau alte boli venerice fiind minim în cazul femeilor. Pe de alt ă parte,
homosexualitatea feminin ă nu este asociat ă cu violul, fiind o rela ție acceptat ă de
ambele partenere. De aceea în celulele lor au loc dese scene de gelozie, plînsete,
înșelări, dar și acte de tandre țe, relațiile durînd uneori și după eliberare227 .
„Mizeria sexual ă impusă, experien ța sexuală la vedere, spectacolele sexuale
și violurile – toate aceste «dezordini sexuale» sînt între ținute forțat de adminis-
trație. Neautorizarea rela țiilor sexuale este un semn al puterii discre ționare a acestei
instituții.”228

227 „Măritate prea devreme, cu so ți care nu au știut să se poarte tandru cu ele, femeile
descoperă de-abia în închisoare ce înseamn ă mîngîierea, alintarea și dragostea. Cînd tr ăirile
sînt intense și de lungă durată, relația nu ia sfîr șit nici dup ă eliberarea uneia din ele, cea
rămasă primind vizita eliberatei, care-i preg ătește și locul în care s ă trăiască împreun ă
viitorii ani” (Anca Ionescu, Reflexii penitenciare , manuscris nepublicat).
228 Dominique Lhuilier și Aldona Lemiszewska, op. cit. , p. 188. În acest sens, e relevant ă
rezistența autorităților atunci cînd se pune problema distribuirii prezervativelor de c ătre

Ștefan Bruno
196 Pentru desc ărcarea tensiunilor și pentru epuizarea excesului de energie fizic ă
și mintală (evident mai mare la tineri), de ținuții sînt sco și zilnic la plimbare și
stimulați să se implice în unele activit ăți sportive. Fotbalul este sportul cel mai
solicitat, dar absen ța terenurilor pentru to ți deținuții îi face pe mul ți să rămînă pe
margine, spectatori ai meciurilor dintre favori ții gardienilor și norocoșii sorții. Lip-
sa terenurilor și echipamentelor pentru cele mai mu lte tipuri de sporturi îi deter-
mină pe cei mai mul ți să se limiteze doar la gimnastica de între ținere. Nici aceasta
nu se face într-un mod organizat, pe muzic ă, deoarece benzile audio înregistrate cu
muzică pentru mi șcarea aerobic ă sînt interzise.
Nefiind utilizat ă în activit ăți sportive, ora zilnic ă de plimbare în aer liber este
ocupată cu diverse jocuri: table, c ărți, rummy și rareori șah. Prin tot felul locuri din
îngusta curte de lîng ă clădirea cu celule se formeaz ă numeroase grupuri de juc ători,
rezerve și suporteri, care particip ă la adevărate campionate, pe mize uneori mari,
pierzătorii făcînd servicii scumpe cî știgătorilor (sp ălarea toaletei, a hainelor, uneori
licitînd în avans pachetele ce urmeaz ă a fi primite de la rude, sau chiar diverse
activități înjositoare). Deoarece jocurile de noroc antreneaz ă resurse materiale ma-
jore și schimbă relațiile dintre indivizi, autorit ățile le interzic, confiscînd c ărțile sau
zarurile. Dar cum orice interdic ție își găsește în închisoare c ăi de ocultare, și jocu-
rile de noroc continu ă nestingherite, cu zaruri f ăcute din pîine și cărți făcute din
hîrtiile de ciocolat ă sau din tot felul de cartoane.
Cum cititul, sculptura sau pictura nu sînt activit ăți practicate decît de un
număr mic de indivizi, dintre activit ățile recreative r ămase cel mai mult seduce
televizorul. Știrile îi captiveaz ă nu atît pentru c ă îi țin conecta ți la lumea exterioar ă
închisorii, cît mai ales pentru c ă îi informeaz ă despre viitorii clien ți ai stabilimen-
telor și despre mersul proceselor unor colegi. Rela ția arestaților cu presa este una
ambivalent ă și tensionat ă229. Transmisiunile unor știri sau reportaje din închisori
pervertesc realitatea (a șa cum o v ăd ei) sau ascund multe lucruri importante,
maculîndu-le și mai mult imaginea public ă, întărind stigmatizarea deja existent ă.
Anumiți reporteri sînt ținta unor ironii permanente, apari ția lor pe micul ecran –
chiar atunci cînd transmit despre lucruri total str ăine mediului penitenciar – trezind
antipatii la unison. Pe seama lor se fac bancuri ce stîrnesc hohote de rîs neîn țelese
de un neini țiat. Am asistat la o scen ă în care un perdant la un joc de zaruri a fost
pus să-l imite pe C ătălin Radu T ănase – reporter la Pro-TV – în prezen ța cîtorva

organizațiile neguvernamentale, cadrele negînd existen ța relațiilor sexuale sau atribuindu-le
unor degenera ți, puțini la num ăr.
229 Pascal Décarpes, Prison et médias: une relation ambivalente et conflictuelle qui
stigmatise , Université Lille II, Droit et Santé, Faculté des sciences juridiques, politiques et
sociales, octobre 2001. În aceast ă lucrare de diplom ă, autorul prezint ă nu numai o moni-
torizare a apari țiilor în pres ă a subiectelor despre penitenciarele franceze, ci și interviuri cu
persoanele implicate în cele mai importante evenimente (de ținuți, gardieni, reprezentan ți ai
administra ției centrale) și cu exper ți recunoscu ți, în special cu Véronique Vasseur, autoarea
cărții Médicin-chef a la prison de la Santé , Éditions La Cherche Midi, 2000. Lucrarea
demonstreaz ă că închisoarea nu are cum s ă dezvolte alte modalit ăți de relaționare cu presa
atîta vreme cît închisoarea se fere ște de mediatizare, iar presa e în c ăutarea senza ționalului.

Civilizație carceral ă
197 sute de de ținuți, care s-au amuzat copios de modul în care el descria opulen ța din
închisori și exagera drepturile și atrocitățile celor din interiorul zidurilor.
Din cauza unor experien țe negative avute cu presa, jurnali știi sînt privi ți cu
ostilitate atunci cînd vin în penitenciare, mul ți deținuți refuzînd s ă vorbeasc ă cu ei
deoarece știu dinainte c ă informațiile care vor ajunge la pub lic vor fi deformate,
bagatelizate sau exagerate. Pe de alt ă parte, ei folosesc presa atunci cînd se afl ă în
conflict cu unele cadre sau cu c onducerea închisorii, folosind-o ca form ă de șantaj.
Amenințările cu demascarea în pres ă au uneori efect asupra angaja ților, care știu că
își vor reabilita cu greu imaginea în urma unor ac țiuni mediatice. Poate c ă interdic-
ția utilizării telefoanelor mobile are rolul to cmai de a împiedica transmiterea unor
înregistrări sau comunicate c ătre presă.
Obișnuită la periferia societ ății, închisoarea (prin indivizii care o populeaz ă:
arestați sau angaja ți) este mai sensibil ă decît alte institu ții publice la apari ția în presă
a unor relat ări despre ea. Dac ă deținuții îi evită ei înșiși pe jurnali ști, fără să fie supuși
unor constrîngeri, cadr ele sînt obligate s ă refuze interviurile sau s ă se mențină în
limitele unei ambiguit ăți sau ale unui discurs despre respectarea legii și duritatea
condițiilor de munc ă. Pentru a- și îndeplini func țiile, închisoarea tinde s ă dezvolte o
autonomie fa ță de societate, s ă evite discu țiile cu persoane publ ice (cele mai multe
percepute ca fiind interesate sau nepr ofesioniste), care o pun mereu în pozi ții de jus-
tificare a unei politici care dep ășește autoritatea ei, legate in evitabil de modul în care
funcționează justiția în societate. Prin evitarea presei, închisoarea se exclude și mai
mult din spa țiul public, f ăcînd apoi din aceast ă excludere un motiv de nemul țumire și
o justificare a tuturor ac țiunilor negative care se petrec în interiorul ei.
Dacă relația cu presa este una iritant ă și rară, comentariile pe marginea emisiuni-
lor radio și tv și articolelor din presa scris ă ocupă o mare parte a timpului liber. Fiecare
emisiune urm ărită e întoars ă pe toate fe țele, discu țiile despre subiectele abordate,
despre ținuta, hainele, stilul participan ților purtîndu-se uneori pîn ă noaptea tîrziu.
Dacă accesul la telefon este restric ționat, iar convorbirile ascultate de gardieni,
scrisorile r ămîn o preocupare a celor mai mul ți deținuți, chiar și a celor care nu știu
să scrie. Func ția de scriitor, de compozitor al coresponden ței este una foarte apre-
ciată. Din teama de a nu pierde sprijinul celor de acas ă (căci un nec ăutat e căzut
automat în dizgra ția colectiv ă), mulți încearcă să descrie cît mai plastic și mai con-
vingător situația din interior, pove știle auzite și evenimentele cele mai interesante.
Analiza scrisorilor trimise și primite de 5 aresta ți (3 bărbați și 2 femei) din
penitenciarul Rahova ne relev ă cîteva aspecte comune: un ton dr ăgăstos exagerat în
relația cu soțul/soția și copiii; o relatare minu țioasă a atmosferei din celul ă, a hranei,
a comportamentului gardienilor, cu metafore și epitete tari, dar sugestiv alese;
descrieri în termeni foarte duri a celorlal ți colegi de celul ă, pentru a eviden ția
diferențierile, distan țele care-i separ ă de aceștia; solicitarea unor informa ții despre
persoane și locuri nu doar apropi ate, ci chiar neinteresante în alte condi ții, dar care
reprezintă pentru de ținuți ancore ale libert ății; detalierea durerilor fizice și psihice și
solicitarea în exces a medicamentelor; sfaturi pentru cei dragi despre cum s ă evite
orice capcan ă care ar putea s ă-i aducă în închisoare; preocuparea pentru bunurile și
animalele familiei și povestirea a tot felul de istorioare auzite în penitenciar în

Ștefan Bruno
198 legătură cu bunuri și animale similare; solicitarea insistent ă a neîntîrzierii la vizit ă la
data programat ă etc.
În unele scrisori se reiau temele din cîntecele de ocn ă, mai ales c ătre părinți
deținuții cerîndu- și iertare c ă le pricinuiesc suferin țe, arătîndu-se preocupa ți de
starea sănătății lor.
În scrisorile c ătre autorit ăți (parlamentari, mini ștri, diverse personalit ăți
publice) tonul este oficial, de ținuții adoptînd limba de lemn a cadrelor, ne șlefuită
însă, din cauza neexers ării ei, apărînd din acest motiv în postura de milogi, de
cerșetori ai unui ajutor nemeritat. Avantajele lor și nedreptățile îndurate sînt prost
exprimate, într-un context exagerat de lega l, care le fac aproape nesemnificative.
Deoarece scrisoarea reprezint ă o investi ție important ă în libertate, concepe-
rea ei se face în mod minu țios, deținutul fiind l ăsat în pace în momentele elabor ării
ei de către colegii de celul ă. Iar primirea unei scrisori este o dovad ă certă că el
reprezintă ceva pentru cineva de-afar ă, urcîndu-l cu o treapt ă în ierarhia informal ă.
Din acest motiv unii au început s ă corespondeze cu persoane de peste grani ță, în
special din țările Europei de Vest și ale Americii de Nord, pentru a demonstra o
dată în plus c ă persoana lor are valoare pentru oameni importan ți din lumea
civilizată. În penitenciarul Rahova, asasinul celebrei cînt ărețe de muzic ă ușoară
Mihaela Runceanu î și ocupă o parte însemnat ă a timpului liber discutînd cu perso-
nalul și cu ceilal ți meseviști (de la prescurtarea unei vechi pedepse: munc ă silnică
pe viață) fiecare fraz ă pe care ar vrea s ă o scrie unui italian cu care corespondeaz ă
și încercînd s ă deslușească sensurile fiec ărui cuvînt scris de italian.
Conștienți că pedeapsa cu închisoarea îi va stigmatiza și după eliberare,
mulți își făuresc viitorul în alte țări. De aceea înva ță limbi străine, mai ales italiana,
spaniola și engleza, dic ționarele și cursurile fiind cele mai traficate c ărți de la o
celulă la alta. Cunosc ătorii ajung rapid profesori aprecia ți, cerînd tarife mari de la
necunoscătorii dornici s ă învețe (plata făcîndu-se cel mai adesea în țigări).
Religia anim ă și ea timpul liber al aresta ților, în primul rînd prin activitatea
reprezentan ților diverselor culte care împr ăștie materiale și încearcă atragerea unor
prozeliți. Martorii lui Iehova, adventi știi, penticostalii și mormonii vin cel mai des
în penitenciare, teritoriu l ăsat aproape abandonat de preo ții ortodoc și. De-abia din
toamna anului 1993 (cînd Direc ția General ă a Peniteciarelor a semnat un protocol
cu Patriarhia Român ă), dar mai ales din 1997 (cînd s-a schimbat conducerea comu-
nistă a DGP), preo ții religiei dominante au început s ă-și facă simțită prezența, într-
un mod timid sau fastuos, dar rar eficient. Retra și în bisericile din curtea închiso-
rilor sau în altarele improvizate pe sec ții, preoții fie par cople șiți de numărul mare
de enoria și pe care trebuie s ă-i îndrume, fie sînt slabi administratori ai treburilor
divine. Discu țiile cu de ținuții – așa cum sînt purtate de reprezentan ții celorlalte
culte – sînt rare, cum rare sînt și relațiile cu preo ții din parohiile de domiciliu ale
condamna ților. Cum de ținuții așteaptă nu doar s ă le vorbeasc ă cineva despre
cuvîntul lui Dumnezeu, ci și ajutor material, unii preo ți au început s ă aducă tot felul
de ajutoare, mai ales aresta ților necăutați de familie, în virtutea celor spuse de Isus
Hristos: „În temni ță am fost și ați venit la mine” (Matei, XXV, 36).

Civilizație carceral ă
199 Într-o lume în care spaima pedepselor divine bîntuie min țile păcătoșilor
arestați, preoții cu har reu șesc uneori s ă ofere cel mai important suport moral230.
Paradoxal, credin ța în Dumnezeu este mai frecvent manifestat ă de locuitorii a șeză-
mintelor carcerale decît de cei care populeaz ă alte institu ții libere. Dar men ținerea
preoților în pozi ții instituționale marginale limiteaz ă rolul terapeutic al credin ței.
Iar aceast ă limitare vine dintr-o concep ție cu rădăcini în umanismul lui Thomas
Morrus și Jean Jacques Rousseau, care stipula c ă omul trebuie s ă fie autorul și stă-
pînul vieții sale, fără ajutor de Sus, indiferent fa ță de sancțiunile divine. Smul-
gîndu-l din centrul religios c ăruia îi fusese supus secole de-a rîndul, umanismul l-a
aruncat într-o fatal ă rătăcire și într-un abuz de sine însu și. „La rădăcina credin ței
umaniste se ascundea o autonega ție virtuală a omului și a căderii sale. Cînd omul a
rupt cu centrul spiritual al vie ții, el s-a smuls din adînc și a trecut la suprafa ță.
Îndepărtarea sa de centrul spiritual al vie ții l-a făcut din ce în ce mai superficial și
prin aceasta și-a pierdut propriul s ău centru spiritual. O astfel de dezaxare a esen ței
omenești însemna ruina constitu ției sale organice. Omul a încetat a fi un organism
spiritual. Și atunci, la periferia chiar a vie ții, au apărut centre în șelătoare.”231

230 „Făcusem cam un an de misionarism la penitenciar. Eram și obosit, c ăci după fiecare
predică urmau o sumedenie de întreb ări, după care ieșeam total epuizat. Dup ă fiecare slujb ă
cam două zile nu puteam face nimic, eram ca un mort, eram stors de toat ă energia bun ă care
era în mine. Într-o zi am zis: gata! Nu m ă mai duc la penitenciar, duc ă-se care o vrea, c ă eu
am obosit. Au trecut vreo dou ă luni de cînd nu le-am mai p ășit pragul și într-o bun ă zi m-am
hotărît să mă duc să-i văd: mi-era dor de ei, vroiam s ă știu ce mai fac. Dup ă ce am slujit
Liturghia, s-a apropiat de mine unul, m-a chemat într-o parte și a început s ă vorbeasc ă cu
mine. M-a întrebat de ce nu mai vin la ei și eu am început s ă-i explic, a șa pe înconjor. Omul
m-a înțeles. Știți, deținuții sînt foarte buni psihologi, te în țeleg din dou ă priviri cu ce r ăsufli.
Mie, ca la orice slujitor, mi se adreseaz ă mulți cu diferite probleme: unul n-are de înc ălțat,
altul n-are de îmbr ăcat, altul n-are ce mînca. Acest de ținut a dibuit c ă am obosit de toate
acestea. S ă vedeți ce a făcut, a deschis cîteva dulapuri și mi-a arătat tot ce aveau acolo: de la
cele mai mici m ărunțișuri pînă la cele mai scumpe b ăuturi. Îmi spune: «Vezi? Avem de toate
aici, dar ne lipse ște ceva. Ne lipse ște mult zîmbetul t ău care ne face s ă simțim o atmosfer ă de
omenie, de familie. Ne obosesc mutr ele încrîncenate ale celor care ne p ăzesc, aceștia ne zîm-
besc doar dac ă le dăm ceva. Dar ne lipse ște ceva omenesc, trebuie s ă vii aici și să zîmbești
pentru ca de ținuții să simtă duhul tău de pace și dragoste». «Cînd vii la noi se schimb ă toată
atmosfera în pu șcărie și avem și noi o mic ă sărbătoare» – mi-a zis el. Cînd am auzit vorba
aceasta eram pe punctul de a l ăcrima, m-a mi șcat mai mult decît atunci cînd îmi spune mama
că mă iubește. Atunci am sim țit cît de mult au nevoie ace ști oameni de noi și mi-am spus c ă
de azi înainte am s ă fac tot posibilul ca s ă-i vizitez pe ace ști oameni și să slujesc pentru ei
Liturghia. Nu este u șor, pentru c ă vin multe ispite de la diavol și pentru că deținuții uneori pot
să-ți vorbeasc ă mîrșăvenii. Dar trebuie s ă răbdăm toate acestea pentru c ă și Hristos a r ăbdat
multe din partea oamenilor” (interviu realizat de Alex Osipov cu p ărintele ieromonah Laz ăr
de la penitenciarul Tighina, ap ărut pe site-ul Centrului de Monitorizare și Analiză Strategic ă
„Moldova Ortodox ă”, www.cmas.md ).
231 Nikolai Berdiaev, Un nou Ev Mediu , Editura Paideia, Bucure ști, 2001, p. 13. „Umanis-
mul este o întreprindere care n-a reu șit, care n-a glorificat pe om, cum l-a l ăsat să nădăjdu-
iască. Făgăduințele umanismului nu au fost ținute. Omul încearc ă o oboseal ă imensă și e cu
totul gata s ă se sprijine pe orice fel de colectivism, în care ar disp ărea definitiv individua-
litatea omeneasc ă. Omul nu- și poate îndura p ărăsirea, singur ătatea… Revolu ția francez ă,

Ștefan Bruno
200 Intelectul omului fiind tabula rasa , natura lui nu poate fi decît cultural ă, deci
rezultatul unei educa ții sociale. Orice comportament se poate imprima pe carnea
amorfă a individului. Ca urmare, dac ă se face posibil ă depersonalizarea de ținutului
(care, pentru c ă a greșit față de societate, e fundamental structurat ă rău), se poate
înscrie în fiin ța lui o alt ă identitate, mai bun ă. Pentru a ajunge în aceast ă fază el
trebuie supus ac țiunilor nocive ale grupurilor carcerale care s ă-i omoare orice
fundament moral și orice-l mai ținea legat de oamenii de afar ă. Iar cînd e adus în
această stare de aneantizare, de depersonalizare, se poate începe ac țiunea de
reeducare pe baze „ științifice”. Rostul acestei educa ții nu e numai simpla eliminare
a unui element nociv societ ății prin internarea lui în închisoare, ci transformarea
radicală a naturii lui, pentru a crea, a da na ștere unui om nou.
Dar ca oamenii s ă poată gîndi așa trebuie ca în structurile cele mai intime ale
ființei lor să se produc ă o catastrof ă: eliminarea lui Dumnezeu și ridicarea lor în locul
Lui. Dacă secole de-a rîndul omul era considerat ca fiind crea ție divină, iar schimba-
rea lui sarcina dumnezeirii, s-a ajuns – la confluen ța calculelor ra țiunii pure și a
determinismului materialist – la concep ția asupra omului ca di vinitate creatoare. Iar
atunci cînd omul este Dumnezeu, orice experien ță făcută asupra oamenilor este
permisă fără reticențe. Cînd omul și-a asumat func ția de creator și simultan a negat-o
celorlalți, ca și cînd ei ar fi pl ămădiți dintr-o alt ă materie, inferioar ă, e clar că undeva,
în resorturile psihologice ale lui, a avut loc o deformare de mari propor ții. Cînd între
o bucată de fier supus ă modelării și un om supus reeduc ării nu exist ă nici o diferen ță
– și omului și fierului i se pot aplica acelea și metode de lucru pentru atingerea
scopului urm ărit. În virtutea unui asemenea ra ționament – despuiat de orice senti-
ment uman –, se poate avea fa ță de deținuți orice fel de atitudine. Ciople ște pentru a
scoate din piatr ă amorfă un model existent în imagina ția ta. Dac ă nu reușești – nu
importă. Materie prim ă e destulă. Cantitatea de materie consumat ă va trece, ca într-o
contabilitatea oarecare, la rubrica „profit și pierderi”, pierderi concretizate în num ărul
aberant de mare al actelor recidiviste.
Cum altfel se poate explica degradarea la care sînt supu și deținuții decît prin
absența sentimentului religios (concretizat în iubire și dragoste) la personalul peni-
tenciarelor? Cînd iube ști cu adev ărat și ești profund religios, îi po ți ierta și ajuta pe
cei aflați în situație mai proast ă decît a ta. Nu se poate s ă stai liniștit cînd știi că cei
slabi sînt supu și cu forța unor rela ții sexuale perverse, cînd vezi c ă starea sănătății
morale a de ținuților se altereaz ă, cînd ținuta lor uman ă se deterioreaz ă. Și apoi, și tu
puteai ajunge în situa ția lor. Aproape to ți oamenii comit cel pu țin o dată în viață fapte
pedepsite de lege – este co ncluzia unui mare criminolog și sociolog canadian, Marc
Leblanc: „To ți sîntem afecta ți de morbul p ăcatului. Ce a comis de ținutul zace în
inima atîtor oameni liberi c ărora le lipse ște nu poten țialul, ci circumstan ța favorabil ă,
iar apoi circumstan țele identific ării sale ca infractor. De ținutul este doar un exponat
al multor rele care mi șună nestingherite în lumea celor liberi”232.

pozitivismul, socialismul și închisoarea sînt în acela și timp consecin țele umanismului ca și
simptomele sleirii puterii creatoare a acestuia”.
232 Citat de pastor profesor Lucian Cris tescu, „Religie în penitenciar?”, în Revista de Știință
Penitenciar ă nr. 1(5)/1991.

Civilizație carceral ă
201 Și dacă lucrurile stau a șa, orice reeducator trebuie s ă-și ajute de ținuții să
renască, să priceapă că există cineva, undeva care-i vede, îi controleaz ă și, mai presus
de toate, îi iube ște. Dar pentru asta trebuie mai întî i reeducate cadrele, internate într-
un centru de rec uperare religioas ă, pentru a primi ceea ce atîta amar de vreme le-a
lipsit: dragostea fa ță de semeni, iubirea și respectul, deschiderea sufleteasc ă și since-
ritatea total ă față de deținuți. Dacă pușcăria e sursă a nenumărate defecte și o schim-
bare de mari propor ții se impune, atunci prim ul lucru care trebuie f ăcut e reeducarea
cadrelor sau înlocuirea lor cu preo ți. Căci dacă penitenciarul este locul peniten ței,
călăuzătorii morali trebuie s ă fie slujba șii lui Dumnezeu, și nu apostolii lui Marx. Și
cum pot fi privi ți altfel cei care cond uc închisorile, dac ă ei prefer ă să angajeze
militari, aviatori, sportivi, muzicieni sau oameni cu orice alt ă calificare (adeseori
chiar fără nici o calificare) în func țiile reeducative, dar preo ți în nici un caz?
Este evident c ă o reafirmare a rolului credin ței în lumea penitenciarelor este o
acțiune care trebuie s ă se produc ă atunci cînd structurile de conducere guvernamen-
tale conștientizeaz ă falimentul ideologiei care st ă la baza institu ției de pedeaps ă. O
sporire a num ărului teologilor angaja ți în sistem va reconfigura structura timpului
liber, în sensul transform ării lui dintr-un timp pierz ător într-unul recuperator.
În absența religiei ca instan ță morală care structureaz ă relațiile dintre indivizi,
își fac loc psihologii și medicii ca sfetnici. Oricine va constata un adev ărat turism
intern de la celule la cabine tele psihologic e sau medicale și retur. Cu probleme reale,
dar adesea și închipuite, de ținuții își petrec minute îndelungate stînd la cozi și apoi
confesîndu-se și cerînd explica ții și sfaturi. Asaltul cabinetelor lor e pus de autorit ăți
pe seama dorin ței de a ieși cu orice motiv din celule și de a intra în spa ții mai curate –
ocazii pentru procurar ea unor noi informa ții, obiecte și relații cu oameni aprecia ți în
afară. Sau doar pentru apropierea de alte persoane, de regul ă de sex feminin: infir-
miere, asistente, doctori țe, psiholoage etc. Dinc olo de aceste explica ții, resorturile
turismului intern țin de dorin ța de protec ție simbolic ă a sinelui, de eforturile de
restaurare a personalit ății. Comunicarea cu persoa nele civile este o form ă de refuz a
comunicării cu gardienii și foștii polițiști. Înlocuirea acestora din urm ă cu personal
civil calificat a fost una din speran țele puse în demilitarizarea sistemului, spulberate
de transformarea peste noapte a fo știlor milițieni în poli țiști și apoi în func ționari
publici. Oricine cunoa ște modul de func ționare a închisorilor știe că înlăturarea
elementelor represive și înlocuirea lor cu preo ți, medici, psihologi, sociologi etc. nu
va afecta în nici un caz siguran ța personalului, a institu ției și a societății, dar va duce
la dispari ția sau cel pu țin la reducerea comportamentelor nedemne: b ătăi, insulte,
dispreț și întregul arsenal de abuzuri s ăvîrșite cu complicitatea sau toleran ța
superiorilor militari. Explica țiile autorit ăților privind refuzul speciali știlor de a lucra
cu infractorii și în condi țiile privațiunilor specifice mediului închis sînt mincinoase,
salariile fiind suficient de atractive pentru angajarea speciali știlor, aceștia fiind mai
degrabă ținuți la distan ță de sistem și angajați doar atunci cînd dorin ța lor de
subordonare obedient ă e dovedit ă.
Compoziția personalului are, prin urmare, efecte asupra structurii timpului
liber al condamna ților. Aceștia preferă contactele cu reprezentan ții ONG-urilor (în
special ai celor care au criticat public administra ția central ă) știind că ele s-au

Ștefan Bruno
202 dovedit de-a lungul timpului printre pu ținele forțe care au contribuit la umanizarea
închisorilor. În ciuda dispre țului fățiș arătat față de acestea, a refuzurilor de a
răspunde sesiz ărilor lor, ONG-urile au bombardat sistematic opinia public ă națio-
nală și internațională cu problemele pu șcăriilor, forțînd în cele din urm ă acceptarea
unor măsuri reparatorii. Prin monitorizarea respect ării drepturilor persoanelor
aflate în deten ție, ONG-urile au devenit principalele institu ții care au militat pentru
reforma penal ă. Disprețuite și blocate ini țial, acțiunile întreprinse de ele sînt ast ăzi
motivele de mîndrie ale autorit ăților, fapte pe care și le însușesc nemeritat, dar
laudativ în ochii oricui e dispus s ă le asculte. De exemplu, demilitarizarea – o idee
criticată vehement, împotriva c ăreia au făcut greva general ă din 1997 și pe care au
refuzat să o dezbat ă public – a devenit motiv de mîndrie reformist ă a tuturor
cadrelor din conducerea DGP, atunci cînd schimbarea a devenit inevitabil ă.
Analiza timpului liber al de ținuților devoaleaz ă procedurile de destigmatizare
și de recuperare a demnit ății. Conținutul lor este rezult atul mecanismelor de
negociere între de ținuți și mediul psihic și social. Ele se dezvolt ă în funcție de
resursele disponibile ale fiec ăruia, dar au forme previzibile de manifestare: de la
învățarea recuper ării prestigiului (pri n codurile de onoare și multitudinea regulilor
informale), la ca rapacea logoreic ă (prin interminabilele discu ții despre via ța lor
sexuală, istoria lor personal ă, copii, vise, dorin țe, sentimente) și apoi la carapacea
mutuală (prin anestezierea tuturor emo țiilor și neglijarea corpului). De-abia apro-
pierea eliber ării reveleaz ă valoarea timpului pierdut, teama de viitor împingîndu-i, în
sfîrșit, spre căutarea unor solu ții onorabile de reintegrar e în comunitate. Jum ătate din
ei nu le găsesc nici dup ă părăsirea închisorii, revenind la ea chiar cu un sentiment de
ușurință, deoarece au înv ățat să se descurce în ea mai bine decît în afar ă, putînd
obține în interiorul zidurilor tot ceea ce dincol o societatea le-ar da doar pe baza unor
reguli de mult uitate. Doar cei cu leg ături puternice în exterior reînva ță mai facil
regulile traiului în lumea liber ă, înțelegînd că timpul liber din închisoare s-a scurs
inutil și aberant pe calea șcă, la vorbitor, în discu ții sterile și relații degradante.
Apropierea eliber ării e paralizant ă, individul nemaiie șind la munc ă, nemai-
participînd la nici o ac țiune, așteptînd să treacă vremea, acumulînd emo ții tot mai
puternice. „Diminea ța se bărbiereau cu grij ă, dar, probabi,l emo ția momentului îi
făcea să se taie. Linii fine, ro șii, le brăzdau gîtul și obrajii. Se ștergeau cu grij ă și se
parfumau cu ce g ăseau, pentru a șterge mirosul de închisoare care le intrase în
piele. Se duceau apoi la vorbitor, unde îi a ștepta cineva din familie și-și aducea
hainele civile. Se ferchezuiau, se piept ănau și, plini de ei, p ășeau prin curtea
închisorii expunîndu- și hainele de liberare”233.
Alți indicatori privind serviciile
Civilizația unei institu ții sporește pe m ăsura calit ății și diversific ării
produselor și serviciilor pe care le ofer ă, precum și prin mijloacele moderne pe care
le utilizeaz ă în acest scop. Orice civiliza ție implică schimbări în mai multe dome-
nii: 1. gradul și natura .autonomiei individuale; 2. gradul și natura particip ării

233 Octav Bozîn țan, op. cit. , p. 189.

Civilizație carceral ă
203 membrilor ei; 3. produsele institu ționale, tehnicile utilizate, controlul instituit și
proprietatea; 4. repartizarea beneficiilor și mecanismele de distribuire a bunurilor;
5. cantitatea și calitatea bunurilor consumate individual și colectiv; 6. gradul și
natura protec ției mediului social și natural; 7. gradul și natura rela țiilor umane din
interiorul institu ției. Jorge Graciarena definea civiliza ția ca „o modalitate specific ă
și dinamic ă adoptată de un sistem social într-un anumit context și moment al
istoriei”234. Prin urmare, civiliza ția are o anumit ă coerență, omogenitate, date de re-
gulile instituite de la centru, care sînt elaborate în virtutea unei politici împ ărtășite
de forurile superioare.
De aceea indicatorul politica administra ției naționale a penitenciarelor este
un indicator important, de orient ările liderilor centrali ai sistemului depinzînd în
mare măsură funcționalitatea mecanismului penal.
În raportările europene, România d eclara la 1 septembrie 2002 c ă avea 629
de angaja ți în direc ția central ă și 2.690 de cadre în administra ție. Altfel spus, din
totalul de 11.813 angaja ți în sistemul penitenciar, 5,3% lucrau în direc ție și 22,8%
în conducerea închisorilor locale. Cu o trei me din personal lucrînd în structuri de
conducere, România apare ca fiind țara cu cel mai birocratizat aparat administrativ
din sistemul penitenciar european. Iar lucrurile nu s-au oprit aici: în ultimii 3 ani au apărut noi posturi în angrenajul administrativ, Direc ția General ă a Penitenciarelor
avînd mai mul ți angajați decît institu țiile similare din German ia (451), Spania (419)
sau Fran ța (331). Aceast ă tendință de birocratizare nu a fost specific ă doar
sistemului penitenciar, întregul aparat administrativ al statului cunoscînd o expan-
siune uria șă în anii 2001-2004, în timpul guvern ării Năstase: num ărul funcționa-
rilor din prim ării s-a triplat, cel din prefecturi a crescut de peste 5 ori, etc. Aceast ă
creștere de personal a fost înso țită de o creștere substan țială a resurselor financiare
alocate de stat. Salariile au cunoscut cre șteri amețitoare (de pild
ă, salariul
directorului general era în anul 2001 de 90.000.000 lei în mîn ă aproximativ 3.000$,
la care se adaug ă taxele către stat de circa 45%), salariul mediu al angaja ților din
sistem dep ășind de peste 3 ori salariul mediu pe economie. Dac ă luăm în
considerare faptul c ă populația penală a scăzut cu peste 20% în aceast ă perioadă,
vom înțelege că explozia ira țională de personal și de resurse a dep ășit și cele mai
sumbre previziuni stipulate de „legea lui Parkinson”, dezvoltarea sectorului admi-
nistrativ neavînd nici o leg ătură cu necesit ățile practice ale sistemului. Aceast ă
expansiune birocratic ă uriașă contrasteaz ă și mai puternic cu penuria personalului
de supraveghere și a celui din ateliere, România înregistrînd cele mai mici rate din
Europa la aceste dou ă categorii de personal.
Creșterea brusc ă a angajaților în aparatul administra ției centrale și a veniturilor
alocate lor (în mod aberant, func ționarii din DGP beneficiaz ă de spor de periculo-
zitate) a adus în angrenajul penal o mul țime de oameni f ără experien ță. În acela și
timp, au fost exclu și din sistem sau stimula ți să-l părăsească cei mai cunoscu ți pro-
fesioniști, care s-au afirmat în breslele științifice naționale și internaționale cu

234 Jorge Graciarena, Power and development styles , C.E.P.A.L. Review , Santiago de Chile,
1976, p. 173.

Ștefan Bruno
204 articole, comunic ări și cărți valoroase. Înl ăturarea lor a aruncat în func ții înalte per-
soane fără nici o calificare sau recunoa ștere profesional ă, care nu s-au f ăcut afirmate
decît printr-o exagerat ă laudă adusă conducerii.
Obligați să-și găsească de munc ă într-un mecanism care nu avea nevoie de
ei, acești oameni au instituit tot felul de legi, regulamente și ordine, care au
bulversat restul personalului prin incoeren ța și contradic țiile lor.
Adunați într-un spa țiu restrîns, muncind adesea doar unii pentru al ții,
angajații DGP au dezvoltat o lume a zvonurilor și a bîrfelor la o amploare f ără
precedent, care a dep ășit cadrul institu țional. De și solidari între ei în exterior,
funcționarii se suspecteaz ă și se acuz ă reciproc: c ă sînt securi ști, că sînt spioni
străini, că sînt angaja ți pe pile, c ă au dezvoltat rela ții mafiote cu alte cadre și chiar
cu deținuți etc.
Beneficiari ai regimului politic ce i-a angajat în func ții și cu salarii nemerita-
te, slujbașii DGP au devenit nu doar simpatizan ți ai PSD, ci chiar du șmani fățiși ai
adversarilor acestui partid. Dispre țul față de organiza țiile neguvernamentale (în
special fa ță de APADOR-CH) a fost manifestat f ără nici o sfial ă, refuzul de a
răspunde public rapoartelor lor înc ălcînd uzan țele interna ționale. Rapoartele critice
ale forurilor externe au fost ascunse publicului, care a fost bombardat cu o
propagand ă penibilă despre marile lor realiz ări. Schimbarea guvernului și a condu-
cerii administra ției centrale a penitenciarelor a panicat pentru moment lumea
funcționărimii, care s-a repliat îns ă rapid, trimi țînd noii puteri mesaje înv ăluite în
studii științifice, în care orient ările lor anti-PSD și pro-PD sînt demonstrate de
numeroase fapte. Venirea la conducerea Ministerului de Justi ție a unei persoane
provenite din APADO-CH a schimbat criticile în laude, aceia și indivizi omagiind
acum realiz ările acestei institu ții mult hulite în trecut.
Dincolo de aceste aspecte, ce țin de parvenitismul firesc al func ționarilor din
aparatul administrativ al statului, apropierea de PSD e dat ă de spectrul unui viitor în
care cei mai mul ți nu se reg ăsesc. Schimb ările în politica penal ă european ă vor
antrena schimb ări majore în compozi ția personalului din aparat ul central penitenciar.
Cele mai multe cadre provin din rîndul poli ției și al serviciilor secrete și o concediere
a lor este previzibil ă, în condi țiile unui acces mai facil al mass media în sistem.
Deschiderea c ătre comunitate a închisorilor va spori rolul speciali știlor în științe
medicale, psiho-sociale și teologice, în defavoarea militarilor f ăcuți rapid juri ști la
facultăți particulare dubioase. Managerii de profesie vor lua locul magistra ților de la
comanda închisorilor. Demi litarizarea va fi urmat ă de o dejudiciarizare, administra ția
civilă urmînd a fi ocupat ă de persoane cu un profesi onalism ce trebuie dovedit în
breasla academic ă, și nu doar în fa ța superiorilor. Principiul militar al ordinii și
ascultării, ca și cel juridic al supunerii necondi ționate în fa ța unor reguli (uneori
neclare sau nedrepte), va fi înlocuit cu unul al discut ării eficien ței și al valorii. El este
deja creionat în țările anglo-saxone sub forma „ce nu merge?”, în care fiecare
activitate și fiecare resurs ă alocată este supus ă unei minu țioase analize privind
eficiența, rentabilitatea, utilitatea public ă. O astfel de evaluare riguroas ă ar duce la
dispariția a două treimi din posturile existe nte în prezent în administra ție.

Civilizație carceral ă
205 Pe de alt ă parte, salariile existente (mai mari decît cele ale medicilor și
profesorilor) vor trebui ajustate sau cel pu țin înghețate o bun ă perioadă de timp,
făcînd neatractiv ă angajarea în sistem. În toate țările civilizate, lucr ătorii din
penitenciar au un statut social relativ sc ăzut în comunitate. În fostele țări comuniste
ei au avut vreme îndelungat ă și mai au înc ă un statut ridicat, datorat asocierii cu
casta militar ă. Demilitarizarea îi va obliga la eforturi suplimentare pentru men ține-
rea unei pozi ții sociale ridicate, legate în special de afirmarea în asocia țiile științifi-
ce. Cum nivelul profesional actual este extrem de sc ăzut, este previzibil c ă despu-
ierea de gradele poli țienești îi va arăta publicului ca un grup de profitori și paraziți
întreținuți de stat. A șa cum s-a întîmplat cu securi știi trecuți în rezerv ă după 1989,
care s-au organizat în structuri de afaceri de tip mafiot, sufocînd economia
României din ultimii 15 ani, este de a șteptat ca o regrupare a viitorilor exclu și din
DGP în lumea afacerilor s ă se întîmple rapid, dup ă rețete deja patentate.
O profesionalizare a corpului func ționarilor din administra ția penitenciar ă
este un proces dificil și de lungă durată, dar voin ța politică, împreun ă cu experien ța
unor țări democrate, ar putea u șura acest proces. Și țările civilizate s-au confruntat
cu probleme similare, iar unele se mai confrunt ă încă. Birocrația și neprofesionalis-
mul sînt acuze ce mai pot fi auzite în Fran ța, Spania sau Germania, pentru a nu
vorbi de situa ția din țările fostului bloc comunist.
Dacă civiliza ția avanseaz ă prin sporirea calit ății serviciilor și prin
rentabilizarea lor, o analiz ă a cheltuielilor bugetare va trebui f ăcută. Nedispunînd
decît de datele prezentate pe site-ul DGP, f ără detalieri și fără compara ții cu anii
precedenți și cu structura cheltuielilor bugetare ale țărilor europene, nu se poate
face o analiz ă pertinent ă. Concluziile primare contureaz ă imaginea unei institu ții
total nerentabile. În Raportul de activitate pe anul 2003 se arat ă că statul a alocat
aproape 4.000 de miliarde de lei pentru 42.000 de de ținuți, revenind aproape 8
milioane lunar pentru custodia fiec ărui arestat. Iar bugetul a fost suplimentat în anii
următori, atît din fonduri publice, cît și private și din resurse proprii, în condi țiile
scăderii num ărului de de ținuți. Depășind cu mult plafonul de cheltuieli pentru alte
categorii de persoane asistate (iar de ținuții nu trebuie s ă fie considerate persoane
asistate), institu ția penitenciar ă apare ca o structur ă scump între ținută, parazită pentru
societate, în condi țiile în care ar trebui s ă contribuie la suplimentarea bugetului de
stat. O gestionare transparent ă a banilor publici va trebui s ă fie prezentat ă pe site-ul
fiecărui penitenciar, precum și eforturile de rentabilizare institu țională. Dacă salariile
personalului ar fi acum stabilite în func ție de performan țele penitenciarelor, angaja ții
ar trăi mai prost decît de ținuții. Civiliza ția înseamn ă instituirea de standarde privind
responsabilitatea și respectul fa ță de averile celorlal ți, chiar dac ă ele se numesc
bani publici. Trecerea închisorilor în a lte tipuri de proprietate ar urgenta acest
proces, sporind în acela și timp calitatea vie ții oamenilor și performan țele organi-
zaționale, institu țiile devenind mai flexibile și intrînd în concuren ță unele cu altele.
Efectuarea unor cercet ări privind imaginea public ă a fiecărei închisori pe
care o au membrii comunit ății în care acestea sînt a șezate, le-ar readuce înapoi în
spațiul public local. Dezbaterile televizate pe teme privind închisorile ar zdruncina
o serie de mecanisme încremenite în tipare total desuete, anacronice. În Statele

Ștefan Bruno
206 Unite ale Americii apar deseori în pres ă rezultatele unor sondaje de opinie despre
percepția asupra închisorilor. Directorii lo r fiind persoane publice, sînt supu și
întrebărilor privind încrederea public ă, de aceea func ția lor este privit ă ca o ramp ă de
lansare către funcții publice mai înalte, directorii impopulari fiind rapid schimba ți.
Pentru men ținerea statutului de vedet ă locală și posibil na țională, directorii sînt
interesați ca nimic negativ s ă nu răzbată în exterior, dar nu blocînd comunicarea, ci
rezolvînd problemele. O informare permanent ă a publicului despre problemele din
închisori ar anula secretizarea instituit ă prin lege și ar ajuta lumea s ă înțeleagă mai
bine rolul închisorii în societate.
Funcționarea eficient ă a sistemului presupune profesionalizarea și independen-
ța inspectorilor . Abandonarea tradi ției de tăinuire, care foarte adesea înconjoar ă
penitenciarele și ceea ce se petrece în spa țiile dintre ziduri, nu se poate produce f ără
ca inspecțiile să fie conduse de oameni integri și bine preg ătiți, iar ele s ă aibă loc
frecvent și fără o anunțare prealabil ă. Evaluarea lor trebuie concretizat ă în forma
unor rapoarte care trebuie f ăcute publice. În prezent, rapoa rtele sînt îngropate în biro-
urile unor superiori, f ără ca publicul care le-a pl ătit să le cunoasc ă. Pe de alt ă parte,
standardele de evaluare sînt la ni vel minimal, adesea descriptive, f ără aprecieri și
întotdeauna f ără critici. De aceea suspiciunile de mituire a inspectorilor nu pot fi
înlăturate, credibilitatea lor fiind nul ă în întreg angrenajul penitenciar. Practica mitu-
irii, a stimul ării să cumpere la pre țuri derizorii tot felul de bunuri sau a ced ării unor
contracte c ătre firmele rudelor inspectorilor s- a extins nu numai la majoritatea ins-
pectorilor de stat, ci și la cei ai unor organiza ții neguvernamentale. Rudele unor
funcționari superiori au fost stimulate s ă înființeze asemenea organiza ții, care au de-
venit apoi principalele partenere ale administra ției, rapoartele lo r laudative fiind
arătate ca exemple de evaluare independent ă și imparțială. Atunci cînd reprezentan ții
unor organiza ții neguvernamentale nu au putut fi cump ărați, rapoartele lor au fost
ignorate, criticate, minimalizate sau contracar ate prin rapoarte contrare. Pentru preveni-
rea acestor practici, o solu ție ar fi înso țirea inspectorilor de c ătre jurnali ști și difuzarea
rapoartelor c ătre presă și către majoritatea angaja ților, fie că e vorba de inspec ții oficia-
le sau neoficiale, guvernamen tale sau neguvernamentale, na ționale sau interna ționale.
În ciuda teoreticienilor care clamau imposibilitatea și imoralitatea clasific ării
civilizațiilor („Ar fi foarte greu s ă cădem de acord asupra criteriilor care ar permite
ordonarea civiliza țiilor”235. – spunea Bertrand de Jouvenel), în ultimii 15 ani spe-
cialiștii au stabilit o serie de standarde care trebuie aplicate în evaluarea institu-
țiilor. Locurile de deten ție fiind în mod special locuri în care abuzurile au fost
frecvent constatate, ele au devenit obiectul de studiu predilect al unor profesioni ști.
Chiar dac ă standardele elaborate în Occident au lacune, criticate adesea de cei din
estul Europei, ele au avut rolul de a face ca serviciile penitenciare s ă funcționeze
mai eficient pentru societate, pentru de ținuți și pentru victime. Pentru ca tema
civilizației să devină onestă, a trebuit s ă se descopere c ă îmbogățirea nu se produce
în mod necesar pe seama altuia, ci prin schimbarea mentalit ăților despre pedeaps ă.
Scopul standardelor de civiliza ție nu este acela de a aboli sau a restrînge, ci de a

235 Bertrand de Jouvenel, Progresul în om , Editura Politic ă, București, 1983, p. 42.

Civilizație carceral ă
207 prezerva și spori drepturile tuturor p ărților implicate în sistemul penal. Dup ă Émile
Durkheim, civiliza ția se define ște prin cre șterea densit ății morale a popula ției.
Cum nici un om și nici un grup de oameni nu posed ă capacitatea de a
determina exact poten țialitățile altor fiin țe umane, nevoile lor avansînd pe m ăsura
creșterii gradului de civiliza ție umană, standardele privind pu șcăriile se schimb ă și
ele periodic. De la Declara ția Universal ă a Drepturilor Omului, adoptat ă de ONU în
1948, la Standardul de Reguli Minime din 1955, Conven ția împotriva torturii și a
altor tratamente crude, inumane sau degrad ante din 1984, la Ansamblul de principii
pentru ap ărarea tuturor persoanelor care se g ăsesc în orice form ă de arest sau
închisoare din 1988, la Principiile de baz ă pentru tratamentul de ținuților din 1990 –
toate reglement ările interna ționale au instituit noi standarde de civiliza ție carceral ă.
Cu tot dispre țul față de ele și cu toate înc ălcările lor frecvente, ele s-au încet ățenit
treptat, schimbînd nu doar regimul închisorilor, ci și societatea în ansamblul ei. Spre
exemplu, de ținuții politici anticomuni ști au fost elibera ți din pușcării în 1964 în urma
adoptării de către România a unor astfel de tratate interna ționale.
Deoarece aceste standarde se adreseaz ă unei variet ăți uriașe de culturi și
popoare, au un mare grad de gene ralitate, referindu-se la condi țiile minime ce
trebuie acceptate. Speciali știi trebuie s ă depășească însă cadrul lor și să caute noi
modalități ca pedeapsa în societate s ă fie cît mai corect și mai uman aplicat ă,
refăcînd armonia în vie țile oamenilor, distrus ă de actul infrac țional.

Civilizație carceral ă
209 CONCLUZII
Scurtă istorie a închisorilor
De la primele începuturi pîn ă în secolul al XVIII-lea
Simbolurile, ritualurile, eroii și valorile reprezint ă elementele culturii organi-
zaționale, iar oamenii, locurile și activitățile structureaz ă principalele dimensiuni ale
civilizației unei institu ții. Cu reguli diferite de dezvoltare, cu modalit ăți specifice de
manifestare, cultura și civilizația sînt legate între ele prin faptul c ă amîndouă depind
de o anumit ă viziune despre rolul institu ției. Aceast ă viziune nu trebuie s ă fie
neapărat împărtășită de indivizii care o populeaz ă în anumite momente (c ăci ei vin și
pleacă), ci de autorit ățile cele mai înalte, de care depind existen ța și funcționarea ei.
Și uneori nici chiar de acestea, c ăci ele o mo ștenesc de la predecesori și o lasă
urmașilor intact ă datorită fie identific ării cu ea, fie indiferen ței.
În percep ția comună, închisoarea pare neschimbat ă de la facerea ei și pare să
se fi născut o dat ă cu apariția oamenilor. Știm din Vechiul Testament că Iosif a stat
la închisoare, ie șind doar gra ție faptului c ă a descifrat visele faraonului. Platon a
vorbit și el cu patru secole înaintea erei noastre, despre închisoare în Legile . Iar
romanii au r ămas celebri cu Tullianum – locul în care erau ținuți la parter gladiato-
rii și condamna ții la moarte, iar la etaj cei ce urmau a fi exila ți sau altfel pedepsi ți.
Se pare c ă nici o societate nu rezist ă tentației de a priva de libertate o parte a
membrilor s ăi. Istoria certific ă așadar existen ța pușcăriilor ca locuri de pedeaps ă în
care au fost arunca ți cei care înc ălcau legile și atentau la ordinea social ă. Teama de
pedeapsă a stat la temelia societ ăților, iar închisoarea a fost ultima dintr-un șir
întreg de institu ții menite s ă protejeze statul și pe guvernan ții săi.
Dar închisorile nu au fost la fel de-a lungul vremilor, iar varia țiile au fost atît
de mari, încît între cele feudale și cele din epoca modern ă par a nu exista în comun
decît numele și funcția strictă de închidere a individului, multe componente ale ei
dispărînd și apărînd altele noi, în func ție de modul de în țelegere a pedepsei și a
dreptății. Sute de ani pedeapsa cu închisoarea nu a fost stipulat ă prin lege,
aplicîndu-se în func ție de dispozi țiile autorit ăților locale sau statale.
În Antichitate și în Evul Mediu timpuriu pu șcăria era locul în care indivizii
erau ținuți pînă la executarea sentin ței, avînd func ția pe care o au azi casele de arest
preventiv. Deten ția era de scurt ă durată – cîteva zile, deseori doar cîteva ore –, pîn ă
cînd avea loc judecata.
Dacă despre existen ța unui cod juridic pe actualul teritoriul al României în
perioada dinaintea secolului I e.n. nu exist ă nici o informa ție, iar despre modul de
pedepsire a infractorilor se fac doar specula ții (că erau utiliza ți la muncile clasice
sau la lucr ările publice), despre func ționarea justi ției în provincia roman ă Dacia

Ștefan Bruno
210 Felix ne putem face o idee, gîndindu-ne c ă aplicarea dreptului roman s-a extins și
la acest teritoriu, la fel cum s-a extins asupra tuturor provinciilor cucerite: cet ățenii
romani nu puteau fi judeca ți decît de guvernatorul provi nciei, dar condamnarea la
moarte o pronun ța doar împ ăratul. Amfiteatrul de la Sarmisegetuza se pare c ă avea
și rolul de tribunal, prezidat de guvernator236. Cucerirea roman ă a adus cu sine
primele închisori, în fapt locuri de executare a muncii silite: cariere de piatr ă, de
aur, saline, mine. Exploatarea unor astfel de cariere se f ăcea cu persoane condam-
nate, dar sigur e c ă acestea lucrau împreun ă cu persoane libere, sub supravegherea
unor speciali ști romani, care au adus cu ei metode perfec ționate de lucru, tehnici
moderne.
De la retragerea aurelian ă pînă la formarea statelor feudale române ști
informațiile despre sistemele de pedeaps ă lipsesc, unii autori237 tinzînd să creadă că
influența romană – și apoi cea bizantin ă – ar fi fost puternic ă în sistemul penal
regional, care, prin îmbinarea obiceiurilor b ăștinașe și ale popoarelor migratoare, a
dus la apari ția Jus Valachicum sau Legea Româneasc ă.
„Judecătorii judecau dup ă «obiceiurile p ămîntului», p ăstrate din genera ție în
generație, pedepsele fiind la «buna chibzuin ță» a lor. Judecata se f ăcea fără multe
formalități. Se asculta «pîra» ridicat ă contra acuzatului, iar dac ă acesta nu avea nimic
de spus pentru dezvinov ățirea lui, i se pronun ța pedeapsa, care se executa f ără
întîrziere.”238 Judecata boierilor era deseori arbitrar ă, iar pentru uniformizarea
sistemului penal primii do mni au cerut ajutorul împ ăraților vecini. Dimitrie Cantemir
relatează în Descrierea Moldovei că Alexandru cel Bun a primit în prima jum ătate a
secolului al XV-lea de la „Împ ărații Țarigradului, împreun ă cu Coroana Cr ăiască,
legile Grece ști zise Vasilicale, care erau copiate în c ărțile lui Balsamon. Și din cărțile
acestea prea largi au scos numai ceea ce este acum Legea Moldovei”239.
Doar domnitorul avea dreptul s ă judece infrac țiunile grave, asistat de boierii
din Sfatul sau Divanul Domnesc. Acesta se întrunea de regul ă săptămînal, de aceea
temnițele și beciurile din cur țile voievodale și boierești erau populate scurt ă vreme de
arestați. Doar în cazul deplas ărilor domnilor în alte localit ăți sau țări, judecata se
amîna pîn ă la sosirea lor. În timpul r ăzboaielor, aresta ții erau adesea trimi și să lupte.
Pedepsele judecate de domn erau foarte aspre, pedeapsa cu moartea înlocuind orice

236 Citînd din Istoria roman ă a lui Dio Cassius, Petru Maior, în a sa Istorie pentru începutul
românilor în Dacia , Editura Albatros, Bucure ști, 1970, p. 94, spune c ă cei prinși că prădau
„fură duși robi la Roma, pre carii îi fecer ă să se lupte în teatru cu sverii”.
237 Radu Ciuceanu, Regimul penitenciar din România. 1940-1962 , Editura Institutului
Național pentru Studiul Totalitarismului, Bucure ști, 2001, p. 9.
238 Grigore I. Dianu, Istoria închisorilor din România. Studiu comparativ. Legi și obiceiuri ,
Tipografia Cur ții Regale, Bucure ști, 1901, p. 2.
239 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei , Editura Albatros, Bucure ști, 1974, p. 76.
Despre utilizarea frecvent ă în țările române a Manualului de legi al lui Constantin
Harmenopoulos (jurist bizantin din secolul al XIV-lea), cunoscut și sub numele de
Hexabiblos sau Cele 6 cărți, care rezum ă vestitul Codex de legi realizat în secolele IX și X
de Vasile I Macedoneanul și Leon al VI-lea cel În țelept, vorbesc și Nicolae Iorga ( Bizanț
după Bizanț) și Neagu Djuvara ( Între Orient și Occident ).

Civilizație carceral ă
211 altă formă de pedeaps ă grea. De aceea deten ția era premerg ătoare mor ții, indivizii
aruncați în închisoare sc ăpînd greu cu via ță. Dacă nu erau omorî ți, erau închi și în
gropnițe și beciuri, de unde rar mai vedeau lumina zilei.
Domnitorii încredin țau frecvent dreptul de a judeca faptele m ărunte boierilor
sau înalților ierarhi și egumeni din mîn ăstiri. Ștefan cel Mare a acordat, de
exemplu, mîn ăstirii Probota în 1472 dreptul de a-i judeca pe s ăteni, cu excep ția
crimelor și răpirilor de fete. Și Petru Vod ă, în 1448, a acordat altor mîn ăstiri ju-
risdicție ecumenic ă, pe baza unei tradi ții mai vechi, de sorginte bizantin ă. Judecata
monahală a fost, probabil, una eficient ă, căci puține plîngeri veneau c ătre Divan
din regiunile administrate juridic de preo ți, fapt ce i-a f ăcut pe domni s ă acorde tot
mai multor mîn ăstiri dreptul de judecat ă.
Credința religioas ă a influen țat foarte mult sistemul juridic medieval. În
Săptămîna Mare și în ajunul Cr ăciunului erau elibera ți toți cei închi și și nejudeca ți.
Duminica era o zi fericit ă pentru cei întemni țați, deoarece primeau ajutoare (hran ă
și îmbrăcăminte) de la credincio șii veniți la slujbe.
În Țara Româneasc ă mînăstirile au fost cele mai dure sisteme de deten ție. Vlad
Țepeș a zidit la 1457 mîn ăstirea Snagov ca loc principal de surghiun al boierilor care
i se opuneau. „Sub cuvînt c ă ei trebuiau s ă facă rugăciuni spre a se poc ăi și a li se
ierta greșelile, erau du și într-o camer ă ca să se închine la icoana Maicii Domnului. N-
apucau bine s ă-și sfîrșească rugăciunea și pardoseala le fugea de sub picioare, c ăzînd
într-o groap ă adîncă și plină de cuțite tăioase, unde mureau zb ătîndu-se în chinurile
cele mai îngrozitoare. Aici și-au găsit moartea mul ți boieri ai țării.”240 Tot aceast ă
mînăsire avea o alt ă cameră de tortură dotată cu sofisticate mecanisme de schingiu-
ire. Ambele camere au fost defiin țate abia la jum ătatea secolului al XIX-lea.
Mînăstirile cu „regim special” s-au înmul țit în secolele XVI-XVII în ambele
țări române ști: Dobrov ăț – zidită de Stefan cel Mare în 1503 în Vaslui, Bisericani –
zidită de Ștefăniță Vodă în 1520 în Neam ț, Mărgineni – ridicat ă de Șerban
Cantacuzino în 1509 în Prahova, Mislea – construit ă de Pătrașcu Basarab în 1557
în Prahova, Pîng ărați – ctitorit ă de Alexandru L ăpușneanu în 1564 în Neam ț,
Plătărești – ridicat ă de Matei Basarab în 1646 în Ilfov, sau Arnota, Dintr-un Lemn,
Cernica, Pantelimon, Comana, Ostrov, Cozia, V ăcărești, Secu, Bucov ăț, Ocnița etc.
Închisori func ționau și în beciurile boiere ști, iar grosurile, temni țele și ocnele
erau cele mai importante locuri de deten ție. Ele erau populate nu doar de b ărbați, ci
și de femei, cele mai multe fiind neveste de boieri sau femei de moravuri u șoare.
Mihail Kog ălniceanu descrie241 cum soțiile a trei boieri erau legate ziua la „pu șci”
și noaptea închise în „od ăile seimenilor”. „Domnul prindea pe femeile lor de le
ținea în grosuri, pe unele cîte un an și mai bine, dintre care multe au și murit de
foame, iar altele de prunc, c ă erau multe și grele de- și făceau copiii prin grosuri,
pînă au început a gr ăi și unii a umbla în picioare.”

240 Grigore I. Dianu, op. cit. , p. 17.
241 Mihail Kog ălniceanu, Cronicele României sau Letopise țele Moldovei și Valahiei , tom
II, Bucure ști, 1872, p. 22.

Ștefan Bruno
212 Nicolae Muste descrie în Cronica sa grosul de sub turnul bisericii de la
Curtea Domneasc ă din Iași din vremea lui Ștefan Tom șa242 și ocna băcăuană în
care rar se întîmpla ca un ocna ș să trăiască mai mult de 4-5 ani.
Pînă la jumătatea secolului al XVII-lea regimurile de pedeaps ă au variat de
la o temni ță la alta, în func ție de predispozi țiile boierilor sau c ălugărilor care le
administrau. În unele mîn ăstiri existau coduri de legi bizantine, traduse în slavon ă.
Pravila de la Neam ț este o traducere dup ă Syntagma de la 1335 a juristului bizantin
Matei Vlăstari. Ea a fost tradus ă în slavon ă încă din 1342. Pravila de la Bisericani
din 1512 și cea de la Putna din 1581 con țin Proheiron (manualul) împ ăratului
Vasile Macedoneanul. În 1563 se tip ărește pravila bisericeasc ă după canoanele
patriarhului Ioan al Țarigradului.
Pînă în 1646 în Moldova și 1652 în Muntenia, date la care au ap ărut
pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab, nu a existat o legisla ție a pedepselor,
închisorile func ționînd independent de orice sistem juridic, dup ă obiceiul
pămîntului , organizarea lor nefiind reglementat ă de nici o lege, în fapt fiind l ăsate
la discreția autorităților care le gestionau. Ele erau adesea ni ște gropi sub p ămînt
(de aici și denumirea de gropni țe sau grosuri) sau beciuri ale conacelor, fiind și
locurile de executare a unor tipuri de schingiuiri și torturări.
Pravilele lui Matei Basarab și Vasile Lupu, colec ții de texte din canoanele
împărătești, constituie primele legisla ții penale române ști, în care principalele
pedepse prescrise au fost243:
– scoaterea ochilor pentru cel care gone ște un păzitor de vite și pentru cel
ce fură a treia oar ă;
– tăierea mîinilor pentru cel care taie via sau pomii vecinilor, care pune foc
la un grajd sau magazie, care d ărîmă casa sau grajdul altora, pentru paricid (care
este apoi ucis);
– tăierea în buc ăți a cadavrului paricidului;
– însemnarea la nas a celui care fur ă a doua oar ă lucruri de mic ă valoare, a
hoțului din biserici, a mamei care î și prostitueaz ă fiica;
– arderea de viu a celui care pune foc la o cas ă, a slugii care fur ă femeia
sau fiica st ăpînilor;

242 „Era un turn mai înainte în chip de clopotni ță și sub turn era visteria și sub visterie,
temnița în care se închideau tîlharii, uciga șii, foarte lucru prost a privi cineva sub biseric ă,
adică sub casa lui Dumnezeu temni ța tîlharilor. Dar și turnul acela al bisericii nu era pentru
treaba bisericii, ci semnele mor ții, că carele din boierii se afl ă niscaiva fapte rele în acel
turn îl închidea. Putem zice c ă se aseam ănă cu edicula ce este la Țarigrad și cum acei ce
închideau Turcii nu mai aveau n ădejde de via ță, așa și aici în țară la noi era turnul bisericii
domnești”. Nicolae Muste poveste ște că tot secolul al XVII-lea temni țele gemeau de tîlhari,
de boieri c ăzuți în dizgra ția domnilor și de oameni care nu- și plăteau dările: „Cari nu aveau
să dea îi lega la pusce și îi ungea cu miere ca s ă-i mănînce muștele și nu numai boierilor le
făcea aceast ă strîmbătate, ci și jupîneselor asemenea. Și nu era nici o închisoare pe toate
orașele să nu fie plin ă de bărbați, de muieri carele la acele închisori n ăsceau prunci și îi
cresceau m ărișori copii și fără închisoare alt ă casă nu știau”.
243 Ioan C. Filitti, „Vechiul drept penal românesc”, în Revista de Drept Penal și Știință
Penitenciar ă, București, 1934.

Civilizație carceral ă
213 – arderea cadavrelor falsificatorilor de monezi și a sodomi știlor;
– plimbarea goi și bătaia în public a bigamilor, a ho ților la prima gre șeală, a
săracilor care seduc fecioare, a b ărbaților care își prostitueaz ă soția, a suduitorilor;
– legarea de cozile cailor a slugii care vinde pe feciorul sau robul altuia și a
paricidului;
– spînzurătoarea pentru cel ce d ă drumul noaptea din grajd oilor și acestea
sînt mîncate de fiare, pentru cel ce a comis mai multe tîlh ării, care a furat a treia
oară, a slugii care a furat a doua oar ă de la stăpîn, a uciga șilor, răpitorilor de
fecioare și de femei cinstite, seduc ători la a treia înf ăptuire, incestuo și;
– tăierea capului pentru cel care a cheltuit banii pe care trebuia s ă-i predea,
perceptori de taxe ilegale, falsificatori de moned ă, sodomiști, bărbați care își
prostitueaz ă fiica și soția ori care țin casă de toleran ță, îndemnători la lep ădare de
călugărie, suduitori fa ță de domnie, atentatori la via ța înalților dregători;
– munca în mine pentru boierul recidivist în tîlh ărie, pentru cel care a furat
prima oar ă la drumul mare, pentru boierul care vinde fiul sau robul cuiva, pentru
bigami, suduitori;
– surghiunul pentru boierul care a r ănit pe cineva pentru a-l fura, vame șul
corupt;
– bătaia pentru cel care fur ă animale, unelte agricole, recolte, care intr ă cu vi-
tele în ogorul altuia, umbl ă cu măsuri false, otr ăvește cîine ciob ănesc, seduce fecioar ă;
– cazna pentru a descoperi furturi, omoruri, otr ăviri, complicit ăți;
– rușinarea pentru suduitor, sodomist, def ăimător, cel care s-a lep ădat de
călugărie, pentru copiii otr ăvitorilor;
– amenda pentru cel care re ține pe țăranul altuia, fur ă plug, mut ă hotar pe
ascuns, boier uciga ș (uneori), bogatul care seduce o fecioar ă;
– confiscarea averii însoțește pedeapsa pentru suduitori și uneltitori ai
domniei;
– despăgubirea valorii pr ădate;
– pierderea zestrei pentru so ția adulteră;
– azilul în biseric ă pentru toate faptele, mai pu țin răpitul de femei, adulter,
crimă;
– dezmoștenirea copiilor pentru cei care se împreuneaz ă cu animalele;
– tăierea limbii pentru cei care jur ă strîmb;
– moartea prin sabie pentru robul care are raporturi cu st ăpîna lui, incest,
otrăviri, vrăjitorie, dezertare la du șman, răzvrătirea poporului contra domnului;
– tăierea organului sexual pentru raporturi sexuale cu animalele;
– raderea părului pentu hoții din biseric ă;
– tragerea în țeapă, practicat ă și de turci, ru și, unguri, bulgari, s-a constatat
și la Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Ioan Vod ă cel Cumplit, Radu Mihnea, Leon
Tomșa, pînă în vremea lui Caragea, pe la începutul secolul al XIX-lea;
– legarea la stîlp a fost practicat ă tot pînă la Regulamentul Organic, ca și
înnecarea și jugul ;
– compoziția (înțelegerea între p ărți) se practica doar pentru infrac țiunile
private, care nu periclitau comunitatea sau autoritatea domneasc ă. Ea s-a aplicat
pînă în secolul al XIX-lea la fiecare judecat ă, însoțită de amenzi.

Ștefan Bruno
214 Existau a șadar pedepse diferite pentru aceea și vină, iar recidiva se pedepsea
aspru.
Închisorile aveau rolul de a cons trînge la îndeplinirea unei obliga ții și de a
smulge m ărturiile celor ce urmau a fi judeca ți. Ele au fost puse sub autoritatea
Marelui Arma ș, numit de Miron Costin „instigator domnesc”, „cel care supune la
moarte și la tortur ă” după Paul din Alep. Puterea lui era atît de mare, încît putea
deține sau elibera pe cineva f ără forme legale înt ărite de domn.
Pravilele au consfin țit intrarea Țărilor Române ști în cel mai represiv sistem
juridic avut vreodat ă, numai în timpul domniei lu i Vasile Lupu fiind executa ți 40.000
condamna ți, la care se adaug ă alte mii de persoane trimise s ă lupte în diverse b ătălii
și alte mii executate f ără judecată. „Cronicile vorbesc de scoaterea ochilor, otr ăvire,
tăierea capului, spînzura rea cîte doi de p ăr, punerea la plug, arderea în foc, purtarea
de cozile cailor, ocna, surghiunul, orbirea, t ăierea vreunui membru al trupului,
însemnarea nasului, pecetluirea la mîn ă, bătaia cu toiage, închiderea în gros,
confiscarea averii și altele.”244 Timp de mai bine de un secol și jumătate de la apari ția
pravilelor, închisorile au îndeplinit mai ales func ția de executare a supliciilor. Ele
erau păzite de una sau dou ă slugi înarmate, uneori și de unul sau doi arma și.
Aflat sub jurisdic ție maghiar ă, Ardealul a cunoscut o dezvoltare mai rapid ă a
închisorilor, cet ățile fiind construite de la început cu locuri speciale de deten ție, la
fel și tribunalele, parlamentele și dietele locale. În secolele XVI-XVII s-au
construit închisori în toate cele opt scaune secuie ști (corespunz ătoare jude țelor
Mureș, Harghita, Covasna de azi) și în mai toate ora șele maghiare. Cele mai multe
erau de mici dimensiuni, aflate în curtea guvernatorilor/primarilor locali, p ăzite și
întreținute de 2-3 temniceri, care verificau zilnic (diminea ța și seara) starea celule-
lor, pereții și închizătorile ușilor și raportau neregulile magistra ților orașului.
Detenția era de scurt ă durată (de regul ă, sub o lun ă), fiind înso țită frecvent de
amenzi. Hrana o asigurau rudele și cunoscu ții, arestații fiind vizita ți fără aprobări
speciale, singura limitare fiind cea cantit ăților de băutură adusă: nu mai mult de un
litru de vin și un sfert de litru de rom sau palinc ă pe zi. Cel mai dur regim de
detenție era în cet ățile marilor ora șe, unde aresta ții erau ținuți în lanțuri și cătușe la
mîini și la picioare. Ei erau îns ă permanent vizita ți de preoți, care se ocupau și de
educația lor. Urme ale locurilor de deten ție mai pot fi v ăzute și astăzi în cetățile
Sighișoarei sau Alba-Iuliei, iar închisorile de la Gherla și Aiud sînt cele mai vechi
așezămînte de deten ție de pe teritoriul României, cu o vechime de 3-5 secole.
Dietele și Parlamentele locale au elaborat din vreme regulamente ale închisorilor,
iar orice deten ție avea la baz ă un ordin scris sau o hot ărîre administrativ ă. Condi-
țiile de arest preventiv erau mai blînde, cei încarcera ți putînd s ă-și păstreze și să
primească haine de acas ă, să beneficieze de asisten ță medicală, toți avînd bani
asupra lor și doar cei s ăraci fiind între ținuți de administra ție.
Secolul al XVIII-lea a fost secolul tr ecerii la pedeapsa cu închisoarea.
Pușcăria și-a păstrat în tot acest timp și rolul de loc al supliciilor și de așteptare a

244 Ștefan Berechet, Judecata la Români , apud Octav Gorescu, Văcăreștii Mînăsire.
Văcăreștii Penitenciar , București, 1930.

Civilizație carceral ă
215 unui verdict cu efecte corporale (b ătăi, torturări, omorîri), dar în acela și timp
detenția a devenit pedeaps ă prin ea îns ăși. Durata încarcer ării a crescut, pedeapsa
cu închisoarea devenind una din pedepsele blînde de care beneficiau doar pu țini
condamna ți. Corpul a continuat s ă fie principala țintă a represiunii penale, fiind
expus pe str ăzile și ulițele orașelor și satelor, mutilat, dezmembrat, amputat, spîn-
zurat, purtînd la gît t ăblița cu faptele comise. Dintr-un ceremonial al drept ății,
supliciul a devenit o rutin ă, făcut cu sînge rece, f ără remușcări. Nicolae Muste des-
crie represiunile pe care domnitorii le porneau împotriva boierilor potrivnici la urcarea pe tron: „Mihail Racovi ță… au prins pe mul ți din Moldova ce pe to ți cu
morți groaznice îi au omorît. Pe unii îi au spînzurat, pe al ții îi ardeau în foc de vii,
pe alții de coaste spînzura ți, pe alții de picioare, cît de groaz ă nu puteai s ă treci pe
ulița cea mare, pe unde atî ția oameni spînzura ți și într-un fel și într-altul și cu atîția
morț
i ce făceau tîlharilor, tot nu se p ărăseau”245. Grigore I. Dianu relateaz ă că
Alexandru Constantin Mavrocordat a hot ărît în Moldova ca uciga șii să fie executa ți
în văzul tuturor, în locurile unde au ucis.
Execuția pedepsei reprezenta partea public ă a procesului penal, suferin ța fizică
afișată și durerea expus ă a corpului fiind principalele ei elemente constitutive.
Meseria de c ălău a căpătat specializ ări tot mai rafinate, necesitînd instrumente de
tortură tot mai laborioase. Fiecare închisoare avea o camer ă de tortur ă prin care
treceau aproape to ți condamna ții pentru m ărturisirea faptelor comi se. Gîdele a fost un
personaj din ce în ce mai prezent la cur țile voievodale, neiubit, dar extrem de
necesar. Într-un secol în care durata medie a unei domnii era de 2-3 ani, iar aceasta se cumpăra de la marii dreg ători turci cu sume mari de bani, în paralel cu o cre ștere
continuă a haraciului și a celorlalte d ări către Înalta Poart ă, dorința de recuperare
grabnică a banilor crea nemul țumiri atît în rîndul boierilor, cît și al oamenilor simpli,
nemulțumiri concretizate în numeroase acte de revolt ă. Haiducia a fost un fenomen
apărut în aceast ă
epocă, iar pentru stoparea au ap ărut noi mecanisme de represiune.
Reformarea sistemelor punitive feudale
Unul din cei mai importan ți reformatori ai sistemului penal românesc a fost
Nicolae Mavrocordat. Școlit în Apus, corespondînd frecvent cu filosofii și cu
împărații occidentali și apreciat de sultanul Turciei, Nicolae Mavrocordat (fiul lui
Alexandru Mavrocordat, zis Exaporitul sau P ăstrătorul Tainelor, care a fost mare
dragoman al Înaltei Por ți sau ministru de externe vreme de cîteva decenii) a fost
unul din cei care au dat un nou sens pedepselor și închisorii. A interzis dreptul
preoților și călugărilor de a judeca, dar a dat închisorii monahale un nou sens,
modern chiar și pentru vremurile noastre: „s ă cerce a alina durerea, pre goi s ă-i
îmbrace, fl ămînzii să-i sature, bolnavii s ă-i caute, pe cei din temni ță să-i cerceteze
cu milă”246. „De ocar ă pentru fa ța noastră este a-i silnici pre ocna și, căci Domnul

245 Nicolae Muste, Cronica , apud Ioan Chi ș, „Istoria penitenciarelor din România”, în
Revista de Știință Penitenciar ă, nr. 2(25)/1996, p. 31.
246 Radu Popescu, Istoriile domnilor Țărîi Rumîne ști, în Cronicari munteni , Editura
Albatros, Bucure ști, 1973, p. 175.

Ștefan Bruno
216 pre noi ne-a pus r ăspunzători și pentru sufletele lor, și cum îi vom trata a șa și noi
răsplată vom avea în ceruri.” „C ăutați dară cu dragoste și cumsăcade să vă purtați cu
ei și nu-i mai c ăzniți și voi cu netrebnice chinuri.” „Ascult ători poruncilor lui Hristos,
să vă milostivi ți și cu dumnezeiasc ă rîvnă să cercați sufletul lor a-l îndrepta, c ăci ce
puteți voi cu în țelepciune repara, arma șii și slugile lor nicicînd nu vor putea face, c ăci
aceștia par plămădiți dintr-o s ămînță mai rea decît tîlharii cei mai sminti ți.” „Cînd
fiare pune ți tîlharului, cerca ți mai întîi pre voi s ă vedeți cum e de greu.”
În 1716 Nicolae Mavrocordat a început zidirea mîn ăstirii Văcărești, una din
cele mai moderne mîn ăstiri-penitenciar din Europa, de ținuții fiind sco și la slujbe în
fiecare zi și tratați în acela și mod ca și infirmii și cerșetorii. Devenind îns ă foarte
curînd o mîn ăstire bogat ă datorită daniilor numero șilor bucure șteni, ea s-a
transformat dup ă dispariția ctitorului ei în principalul loc de recoltare a rentei pe
care toate a șezămintele monahale o trimiteau la muntele Athos. De-abia Alexandru
Ioan Cuza a readus-o la scopul ini țial propus de ctitorul ei. „Legenda spune c ă
Domnul Cuza, deghizat în c ălător, a cerut g ăzduire la mîn ăstire – cunoscut ă ca
fiind foarte bogat ă, unde călugării adunau averi speculînd naivitatea credincio șilor.
Nefiind primit, el s-a întors cu armata care p ăzea hoții și a atacat mîn ăstirea,
scoțînd călugării afară și punînd ho ți în locul lor, înso țind aceast ă schimbare cu
cuvintele «ho ți scot de-aici și tot hoți introduc».”247
Doar nepotul lui Nicolae Mavrocordat, domnul Țării Române ști Alexandru
Mavrocordat, a reluat pedeapsa cu mîn ăstirea, închizînd în 1762 femeile cu
moravuri u șoare la Sfîntu Gheorghe la Mitropolie. Tot el a interzis ca femeile s ă
mai fie închise împreun ă cu bărbații, iar atunci cînd aceast ă măsură nu putea fi
aplicată, poruncind ca ele s ă fie închise la un om de isprav ă și însurat. Iar hot ărîrea
ca nimeni s ă nu stea în arest mai mult de 4 zile f ără să fie judecat îl plaseaz ă în
rîndul celor mai importan ți reformatori penali248.
Ceea ce este important de men ționat, pîn ă la sfîrșitul secolului al XVIII-lea
închisorile erau între ținute fie de aresta ți (care își plăteau costurile deten ției), fie de
cetățenii milostivi, care le aduceau bani, alimente și îmbrăcăminte. Cutia milei din
biserici strîngea dona ții care erau distribuite – conform unei vechi hot ărîri a marilor
ierarhi – în ponderi di nainte stabilite, c ătre deținuți, cerșetori și bolnavi249. Deținuții
nu erau între ținuți din bani publici, iar personalul – foarte pu țin numeros – era format
în parte din slugi boiere ști sau domne ști, paza fiind asigurat ă de 2-3 arma și. De aceea
și evadările erau frecvente, evada ții beneficiind deseori de un larg sprijin popular.

247 Octav Gorescu, op. cit.
248 El a polemizat cu Cesare Beccaria, car e propunea centralizarea sistemului punitiv și
înființarea unei administra ții centrale de stat, Mavrocordat argumentînd – la fel ca și
bunicul s ău – că trecerea preo ților în pozi ții nesemnificative în pu șcării le va arunca pe
acestea într-o barbarie și mai mare.
249 Mitropoliile celor dou ă Țări Române ști aveau în sarcin ă organizarea unei p ărți
importante a vie ții de deten ție. Așa cum bisericile reglementau programul cer șetorilor pe
treptele ei și în alte locuri, tot a șa ele aveau în responsabilitate asigurarea unui standard
minim de via ță pentru de ținuți, ocupîndu-se în special de aresta ții săraci, fără resurse.

Civilizație carceral ă
217 Sub influen ța lui Cesare Beccaria ( Dei delitti e delle pene , de la 1764), s-au
modernizat codurile penale ale tuturor imperiilor. „Instruc țiunile” Ecaterinei a II-a
a Rusiei au fost traduse în Moldova în 1773. Inspirat de Beccaria, Mihai Șuțu a
organizat Departamentele Cremenalionului din cele dou ă țări (înființate tot de
Mavrocordat), solicitînd elaborarea de do sare cu probe pentru fiecare judecat ă. În
„Carte către boierii judec ători de la Departamentul de Cremenalion de la Craiova,
cum să urmeze a judeca”, el cere s ă primeasc ă săptămînal situa ția exactă a celor
închiși: „s-a dat porunc ă către dumnealui vel caimacan, ca pentru to ți vinovații cîți
au găsit dumnealui închi și la pușcăria Craiovei și pentru cî ți se vor fi trimis și vor fi
închiși de cînd au venit M ăria sa, să trimită extractu cu ar ătarea de cîndu sînt
închiși și vinovăția lor”250.
La insisten țele lui John Howard, marele filantrop englez care a vizitat în
1780 închisorile române ști din Bucure ști și Iași în turneul lui prin cele mai
importante case de deten ție din Europa și Turcia251, Mihai Șuțu a hotărît ca aresta ții
să poată fi elibera ți pe garan ție, cu condi ția să fie trimiși mai întîi la sp ătărie pentru
a-i supune unei cercet ări privind gradul de periculozitate public ă, cei care garantau
pentru ei urmînd s ă răspundă cu libertatea lor de purtarea liberatului pe viitor252.
Tot datorit ă lui s-au amenajat infirmerii în cele mai mari închisori, unde erau trata ți
bolnavii cu afec țiuni ușoare, pentru cei grav bolnavi dispunînd internarea în
spitalele civile. De ținuții au început s ă fie trata ți mai uman, fiecare primind o
rogojină pentru dormit.
Deschiderea penalit ății române ști spre mecanisme de c onstrîngere elaborate
deja în alte p ărți – la Roma din 1735 exista o închisoare celular ă pentru femei, la
1760 în Vene ția, la 1775 la Gand și la 1776 la Glocester se construiser ă deja
închisori celulare, iar în Ardeal împ ărații Iosif al II-lea și Maria Tereza au ordonat
construirea unor închisori moderne în toate marile ora șe, sub administrarea direct ă
a Cancelariei imperiale din Austria – a ur mat curentul umanist penal dominant în
toată Europa. Țările Române ști au men ținut însă o vreme mai îndelungat ă un
control monahal al închisorilor, alinierea acestora la moda occidental ă avînd loc
abia în a doua jum ătate a secolului al XIX-lea.

250 Radu Ciuceanu, op. cit. , p. 10.
251 John Howard a murit în 1790 în Rusia, în urma unei boli contractate într-una din
închisorile vizitate. În urma public ării cărții État des prisons, des hôpitaux et des maisons
de force , în 1788, John Howard devine unul din p ărinții penologiei ca știință, alături de
Cesare Beccaria, Jeremy Bentham, William Blackestone, Gustav de Beaumont și Alexis de
Tocqueville. Despre vizita lui Jown Howard și coreponden ța lui Mavrocordat cu Cesare
Beccaria vorbe ște Nicolae Iorga în Istoria românilor prin c ălători.
252 „Anaforaua dumnealui vel sp ătar pentru ho ți ce se slobod de la pu șcărie a de sa și prin
scirea spătăriei chezăști, Io Mihail Constantin Șuțu, voievod și gospodar, cu cale fiindu
anaforaua dumnealui vel sp ătar vel arma șu și domniilor voastre judec ătorilor pușcăriei, ca pe
chezășia vinovaților ce dobîndescu slobozenie prin pecetea Domniei mele s ă-i trimiteți și la
spătărie spre a face cunoscu ți de vrednici prin cercetarea ce li se face acolo și după plisoforie
în scrisu ce ve ți primi de la dumnealui vel sp ătar, așa să se sloboad ă fiind cuviinciosu acestu
nizamu pentru ca cea din urm ă trebuință, care acestu nizamu este datu și mai dinainte de la let
1780 septembrie 30, care îlu veziu înscrisu” ( apud Ioan Chiș, art. cit. , pp. 27-28).

Ștefan Bruno
218 De-abia cu Regulamentele or ganice din 1831 în Muntenia și 1832 în Moldova
începe organizarea centralizat ă a ocnelor și temnițelor. Acestea cap ătă pentru prima
dată un statut de func ționare („Regulamentul temni țelor”), fiind puse sub administra-
ția Vornicului temni țelor. Pedeapsa cu moartea se suprim ă, la fel și cea cu t ăierea
mîinilor, slu țirea feței (tăierea nasului sau a urechilo r), supunerea la cazne sau
confiscarea averilor. Hrana, îmbr ăcămintea și celelalte nevoi de între ținere (lumîn ări,
lemne de foc, paturi de fier a șternute cu paie, fîn sau șovar) intră în cheltuiala statu-
lui, care aloc ă cîte 22 de parale pentru custodia fiec ărui deținut. Cutia milei din
biserici e suplimentat ă de cutia temni ței, iar banii din ea sînt gestiona ți de Prezidentul
Criminalului. În Muntenia erau 6 temni țe (Bucure ști, Giurgiu, Br ăila, Ocna Telega,
Ocnele Mari și Craiova), pe lîng ă ele mai func ționînd 14 închisori de jude țe, unde
erau ținuți preventivii și cei cu pedepse scurte. În Moldova erau 2 temni țe (Tîrgu
Ocna și Iași) și 13 închisori jude țene. Fiecare temni ță cuprindea în jur de 240 de
arestați, iar închisorile jude țene – cel mult 30 de de ținuți. Pe lîngă acestea, persoanele
trimise în surghiun și femeile erau închise la mîn ăstiri, unde regimul de deten ție era
cel mai blînd. Mîn ăstirea Arnota din Vrancea a fost prima amenajat ă după noile
reorganizări.
Fiecare închisoare era condus ă de un îngrijitor, iar ocnele de inspectori, paza
fiind asigurat ă de doroban ți. Paznicii vinova ți de neglijen ță erau pedepsi ți cu bătaia
sau chiar condamna ți, iar singurele pedepse admise de Regulament pentru de ținuți
erau împu ținarea por ției de hran ă, postul cu ap ă și bătaia de la 25 la 158 de toiage,
aplicată de regulă în prezen ța celorlalți deținuți. Arestații erau sco și la munci la cons-
trucția drumurilor și a sistemelor de canalizare, ia r cei din ocne la exploatarea s ării. O
treime din beneficii era primit ă de deținuți, o treime se v ărsa la vornicie pentru
cheltuielile de între ținere, iar alta intra la bugetul statului. Ca încurajare la munc ă, li
se dădeau pînă la 50 grame de rachiu pe zi, iar duminica primeau 1 litru de vin.
Regulamentele organice instituie pentru prima oar ă cazierul aresta ților,
închisorile fiind obligate s ă țină un registru, o „condic ă numerotat ă, scriptuit ă și
jnuruită spre a se scrie în aceea tîlharii osîndi ți spre pedeapsa ocnelor cu numele,
porecla, fizionomia lor, fie și satul și ținutul de unde vor fi șezători acei vinova ți și
ziua și luna în care s-au primit la ocn ă”253. Fiecare eliberat primea un certificat pe
care trebuia s ă-l arate autorit ăților locale din a șezările pe unde trec eau sau în care
voiau să-și stabileasc ă domiciliul, refuzul acestora expulzîndu-i automat peste hotare.
Generalul Pavel Kisseleff a mai propus, de asemenea, zidirea tuturor
închisorilor din piatr ă, amenajarea terenurilor de plimbare, men ținerea cur ățeniei în
celule, „astfel încît s ănătatea celor închi și să nu se vateme nicicum” (art. 360 din
Regulamentul organic), și separarea fiec ărei temnițe în 4 „desp ărțituri”: una pentru
cei condamna ți definitiv, alta pentru cei afla ți în cercet ări, o a treia pentru femeile
judecate și o a patra pentru femeile nejudecate. Apare o specializare a închisorilor:
Telega pentru închisoarea pe via ță, Ocnele Mari pentru condamna ți la 5-15 ani,
Giurgiu și Brăila pentru pedepse de 1-5 ani, Snagov pentru 5-10 ani, Bucure ști,

253 Ioan C. Filitti, „Penitenciarele române de la 1828 la 1834. Ocupa ția rusească și Regulamentul
Organic”, în Revista de Drept Penal și Știință Penitenciar ă, București, 1936, p. 14.

Civilizație carceral ă
219 Craiova și temnițele județene pentru pedepse de la 6 zile la 2 ani, iar pentru femei:
Schiturile Ostrov și Rătești.
Una din cele mai importante m ăsuri pentru reformarea închisorilor a fost
instituirea inspec țiilor, procurorii Cur ții apelative criminalice ști fiind obliga ți să
viziteze lunar temni țele, să se intereseze de soarta fiec ărui arestat în parte și să facă
un raport am ănunțit despre starea închisorilor. Efectele acestei decizii s-au v ăzut
imediat, rapoartele lui Constantin Moroiu254 din Muntenia și ale lui Anastasie Panu255
din Moldova propunînd domnilor o serie de m ăsuri reformatoare (ventilarea
celulelor, afumarea lor cu r ășini, separarea locurilor de munc ă de cele de cazare etc.).
Rapoartele celor doi v ădesc o bun ă cunoaștere a teoriilor din domeniul penologiei, a
sistemelor auburnian și philadelphian, ele fiind – prin originalitatea și rigoarea
argumenta ției – primele studii cunoscute din istoria științei penitenciare române ști.
Apariția închisorilor moderne
Adevăratul întemeietor al închisorilor române ști moderne este Ferdinand
Dodun de Perrières, un francez adus de Grigore Ghica Vod ă în Moldova în 1855, la
recomandarea lui Anastasie Panu, și numit inspector general al închisorilor, func ție
pe care a de ținut-o și după unirea Principatelor, pîn ă în 1876. El este ctitorul celor
mai multe penitenciare existente pîn ă astăzi, elaborînd cele mai importante legi și
regulamente penitenciare. Reforma ini țiată în Moldova a fost extins ă și în
Muntenia, el fiind artizanul unific ării serviciilor închisorilor și al codului penal
român (a lucrat la elaborarea lui sub coordonarea lui Mihail Kog ălniceanu), înlo-
cuind „condicele criminalice ști” domne ști și trecînd administra ția penitenciarelor în
subordinea Ministerului de Interne („Departamentul din n ăuntru”). A construit pri-
mele închisori pentru minori, care erau sco și la munci agricole, a stabilit ca nimeni
să nu fie ținut în închisoare decît pe baza unui mandat sau a unei hot ărîri
judecătorești, a interzis fumatul, b ăuturile și jocurile de noroc, instituind o serie de
pedepse pentru de ținuții recalcitran ți (oprirea vizitelor fa miliei, a coresponden ței, a
plimbării zilnice, a hranei, osîndirea la m ămăligă goală, trimiterea la carcer ă,
încătușarea cu fiare la mîini și la picioare, b ătaia aplicat ă doar de directorul închisorii
etc.). A organizat ateliere în aproape toate penitenciarele, la V ăcărești înființînd
cuptoare de pîine, sere de flor i (care au devenit principala surs ă de aprovizionare a
Capitalei), gr ădini de zarzavat, atel iere de tipografie (pîn ă în 1929, la V ăcărești se
tipăreau deseori acte, rapoarte și cărți oficiale), ateliere de ol ărit/ceramic ă, încălță-
minte, croitorie, covoare, lemn ărie, fierărie, cartonaj, rot ărie, frîngherie, curel ărie,
postăvărie, tăbăcărie, dogărie etc. Produc țiile deținuților erau scose la vînzare pe
piața liberă, deținuții primind o treime din banii rezulta ți din vînz ări, iar
administra ția închisorii restul de dou ă treimi. O parte însemnat ă din obiectele
confecționate de aresta ți erau destinate armatei și jandarmeriei. Înv ățarea meseriilor
era lăsată în seama mai ștrilor civili.

254 Constantin Moroiu, profesor de drept la Sf. Sava, „Diserta ție pentru îndreptarea
pușcăriei din Bucure ști” (1833), în Ovid St ănciulescu, Cercetări asupra regimului
penitenciar roman din veacul al XIX-lea , Tipografia Fondul C ărților Funduare, Cluj, 1933.
255 Anastasie Panu, „Dispozi ții privitoare de închisorile publice în Moldova” (1855), ibidem .

Ștefan Bruno
220 În timpul mandatului lui s-au construit noi închisori și s-au recl ădit din temelii
toate celelalte vechi. La 1874, cînd a fost aprobat ă legea de executare a pedepselor
(propusă tot de Ferdinand Dodun de Perrières), în vechiul regat existau 15 închisori
centrale: Bisericani (Neam ț), Bucovăț (Dolj), Craiova (Dolj), Dobrov ăț (Vaslui),
Focșani (Vrancea), Ia și, Mărgineni (Prahova), Pîng ărați (Neamț), Plătărești (Ilfov),
Reni (Ismail – înlocuit ă după cedarea Basarabiei de Mislea – Prahova), Ocnele Mari
(Vîlcea), Telega (Pra hova), Tîrgu Ocna (Bac ău), Văcărești (Ilfov), R ăchitoasa
(Galați). În fiecare jude ț s-au înfiin țat case de arest preventiv pe lîng ă prefecturi,
desființîndu-se aresturile de pe lîng ă judecătorii. Pînă la sfîrșitul secolului al XIX-lea,
s-au mai înfiin țat închisori și la Cozia (Vîlcea), Gala ți, Tulcea, Constan ța, Doftana
(Prahova), Sl ănic (Prahova), desfiin țîndu-se cele de la R ăchitoasa, Dobrov ăț,
Plătărești, Mislea, Bisericani, Gala ți, Cozia și Slănic (ultimele dou ă funcționînd
foarte scurt timp), r ămînînd în total 16 închisori centrale.
Această investiție fără precedent într-un aparat judiciar autonom a avut
consecințe imediate: de la o popula ție penală situată la începutul secolului al XIX-
lea sub 2.500 de aresta ți, s-a ajuns la sfîr șitul secolului la peste 40.000 de aresta ți.
Închisoarea a f ăcut nesemnificative toate celelalte alternative penale, devenind cel
mai important mijloc de îmblînzire a moravurilor. Institu ție disciplinar ă exhaustiv ă,
închisoarea a fost gîndit ă încă de la început de Ferdin and Dodun de Perrières ca
principalul aparat de transformat indivizii și societatea. Acest rol a fost bine
explicat domnitorilor, de vreme ce atît Grigore Ghica Vod ă, cît și principele
Alexandru Ioan Cuza și regele Carol I l-au men ținut în cea mai important ă funcție
și au investit uria șe sume de bani în proiectul lui penitenciar.
Prin acesta, el a reconfigurat raporturile de putere din societate, luînd
principalilor actori politici (domni, boieri, preo ți) cel mai important element al
suveranității lor: dreptul de a pedepsi, sustr ăgînd în acela și timp institu ția și din
mîinile autorit ăților judiciare. Prin aceast ă independen ță carcerală, detenția a ajuns
să excedeze justi ția, instituindu- și reguli proprii care nu au nimic de-a face cu
dreptatea (programul zilnic, pedepsele in terne suplimentare generalizate, munca
forțată, precaritatea perpetu ă a sistemului medical și educațional, dreptul de a lua
decizii în privin ța tratamentului fiec ărui arestat etc.). Mai mult decît atît,
închisoarea ajunge s ă controleze justi ția, devenind o adev ărată întreprindere de
făcut delincven ți. „Se spune c ă închisoarea fabric ă delincven ți; este adev ărat că ea
îi readuce în mod aproape fatal înaintea tribunalelor pe cei ce i-au fost da ți în grijă.
Însă ea îi fabric ă în sensul c ă a introdus în jocul dintre lege și infracțiune, dintre
judecător și infractor, dintre condamnat și călău realitatea necorporal ă a
delincven ței care îi leag ă pe unii de ceilal ți și, pe toți laolaltă, îi prinde în aceea și
capcană… Fabricînd delincven ță, închisoarea a oferit justi ției penale un cîmp de
obiecte unitar, autentificat de « științe», care i-a permis acesteia din urm ă să
funcționeze într-un orizont general al «adev ărului»”256. E clar deci c ă „închisoarea
nu este fiica legilor ori a codurilor și nici a aparatului judiciar; c ă nu e subordonat ă
tribunalului ca instrument docil ori imperfect al sentin țelor acestuia și al efectelor

256 Michel Foucault, op. cit. , pp. 373-374.

Civilizație carceral ă
221 pe care ar dori s ă le obțină; că tocmai el, tribunalul, este cel exterior și subordonat
ei. Că, în poziția central ă pe care o ocup ă, închisoarea nu e singur ă, ci legată de o
serie întreag ă de alte dispozitive «carcerale», apar ent diferite unele de altele – dat
fiind că sînt destinate s ă aline, să vindece, s ă vină în ajutor –, dar care toate, ca și
ea, tind să exercite o putere de normare”257.
Veritabil tehnician penal și fin psiholog, Ferdinand Dodun de Perrières a
convins autorit ățile de proiectul lui (copiat dup ă modelul totalitarismului penal fran-
cez) nu apelînd la umanismul și mila domnitorilor, ci la dorin ța acestora de impunere
a unui mecanism de control social. Închisoarea nu a urm ărit reducerea infrac țiunilor,
ci încadrarea acestora într-o strategie general ă de aservire. Întregul raport de for țe
existent în societatea medieval ă româneasc ă, toate nemul țumirile populare care c ă-
pătau dimensiuni tot mai mari au fost subor donate unui sistem ju ridic ce le excludea
din societate, aruncîndu-le la marginea acesteia. Încadrînd nemul țumirile și revoltele
împotriva autorit ăților în aria delincven ței – dominat ă de hoții, tîlhării, crime și
violuri – pu șcăria a identificat ordinea social ă cu pasivitatea, cu conformismul.
Cu Legea din 1874 se încheie formarea sistemului carcera l românesc. Cu
ajutorul lui Ferdinand Dodun de Perrière s, hotarele dintre dezordinea social ă și
infracțiune s-au șters definitiv258. Sistemul penal medieval ortodox, dominant vreme
de 500 de ani, a fost înl ăturat de unul modern ateu și birocratic. Înaintea decesului
lui, sistemul medieval a avut scurte perioade de rafinare în vremea celor doi domni
Mavrocordat, „o înflorire parfumat ă de sfințenie, care este cea mai mare culme pe
care poate s-o ating ă spiritul creator al omului”259, o adevărată Renaștere penal ă
adînc ancorat ă în ortodoxia cre ștină. Nașterea închisorilor române ști s-a făcut pe
fondul unei laiciz ări continue a societ ății, Bisericii restrîngî ndu-i-se tot mai multe
atribuții, printre care și cea de îngrijire a aresta ților. Temnicerul modern a preluat
funcțiile gîdelui, a arma șului, a preotului și a călugărului, înlăturînd din meseria lui
atît cruzimea unora, cît și credința altora. Preot f ără Dumnezeu și călău fără libertatea
de a ucide, gardianul este copilul legitim al noii justi ții moderne, nemul țumit de în-
grădirea extremit ăților lui. De aceea el va încerca permanent s ă se manifeste în toat ă
puterea lui, atingînd apogeu l în perioada stalinist ă, cînd în persoana lui s-au întruchi-
pat torționarul și reeducatorul, criminalul și misticul, bestia și duhovnicul. Dependent
total de institu ția care l-a fabricat și de infractorii care o populeaz ă, el ajunge s ă le
prelungeasc ă detenția prin tot felul de mecanisme interne care-i rup de lumea real ă,
întorcîndu-le pa șii înapoi în închisoare. Afirma ția lui Michel Foucault, „delincven ța
este un produs al închisorii” cap ătă consisten ță dacă înțelegem că instituția menține
forțat o barbarie anticivilizatoare și o cultură inutilă unei societ ăți normale.
Dacă secolul al XIX-lea a fost unul al birocra ției și laicizării, secolul XX a fost
unul al na ționalismului și socialismului. Unirea de la 1918 a schimbat compozi ția

257 Ibidem , p. 441.
258 Este semnificativ de amintit c ă soția lui Ferdinand Dodun de Perrières a administrat
vreme de cîteva decenii un pension de fete, transformat ulterior în Școala Central ă de Fete
(viitorul Liceu „Zoia Kosmodemianskaia”), contribuind și ea la impunerea unui tip de
disciplină în alte grupuri sociale.
259 Nikolai Berdiaev, op. cit. , p. 16.

Ștefan Bruno
222 etnică a persoanelor încarcerate, în Ardeal predominînd de ținuții maghiari, iar în
Vechiul Regat – cei evrei și țigani. Pîn ă la începutul ocupa ției sovietice, închisoarea a
fost o institu ție pusă în slujba nivel ării naționaliste (în penitenciarele din Transilvania
era interzis ă limba maghiar ă, erau adu și preponderent preo ți ortodocși, lecțiile se
făceau în limba român ă, gardienii erau de origine român ă etc.).
Pe de alt ă parte, legea pentru organizare a penitenciarelor din 1929 a adus
cîteva îmbun ătățiri semnificative: au ap ărut mai multe grada ții ale închisorilor (peni-
tenciare pentru munc ă silnică, penitenciare de temni ță grea pe via ță, penitenciare de
temniță grea, penitenciare de recluz iune, penitencia re de deten ție ca pedeaps ă pentru
crime, penitenciare corec ționale, colonii penitenciare agricole, colonii pentru
vagabonzi, case de s ănătate); s-a accentuat latura moralizator-educativ ă (toți arestații
făceau lecții de scris și citit, ore de religie, cursuri de matematic ă, istorie, geografie
etc., participau la serb ări, concerte, filme, slujbe, aveau acces la bibliotec ă); au apărut
criterii de evaluare a comportamentului, permi țînd reducerea pedepselor și eliberarea
condiționată; s-au transferat închisor ile din subordinea Minister ului de Interne în cea
a Ministerului de Justi ție. Mai presus de toate, s-a instituit un Consiliu superior al
penitenciarelor, format din cadre didactice universitare recunoscute260, care verificau
permanent respectarea legilor, avînd putere de decizie în angajarea și disponibilizarea
tuturor cadrelor, de la directorul general la cel mai nesemnificativ îngrijitor. Presti-
giul lor a introdus Ro mânia în circuitul științific penal interna țional, prin participarea
la cele mai importante cong rese de criminologie.
Regimul comunist
Din momentul intr ării țării în cel de-al doilea r ăzboi mondial și pînă la
dispariția comunismului, închisorile au fost plasate din nou sub autoritatea
Ministerului de Interne. Acest fapt a coincis cu sporirea num ărului deținuților
politici, mai întîi a legionarilor (numai în luna octombrie 1944 au fost aresta ți peste
1.000 de legionari), apoi a celorlal ți lideri ai partidelor necomuniste. Vlad
Georgescu apreciaz ă că numărul persoanelor arestate pe criterii politice în 1944-
1964 ar fi fost de 500.000, acestuia ad ăugîndu-i-se deporta ții și cei interna ți pe
criterii etnice ( șvabi, sași, sîrbi) sau economice (chiaburi)261. Victor Frunz ă
consideră că 2.000.000 de oameni ar fi trecut prin închisori, „ceea ce ar reprezenta
un cetățean din nou ă”262. Iar Gheorghe Boldur L ățescu ajunge la cifra de 1.131.000
de deținuți politici, din care 500.000 de deceda ți.263

260 Fiecare închisoare avea un Consiliu form at din 5 profesori universitari (la V ăcărești era
prezidat de Constantin R ădulescu-Motru), fiecar e avînd o zi pe s ăptămînă (de luni pîn ă
vineri) de permanen ță în penitenciar, f ăcînd rapoarte de activitate pe care le înaintau direct
ministrului de justi ție. Ei au editat și primul ziar al închisorilor în 1928.
261 Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini pîn ă în zilele noastre , Editura
Humanitas, Bucure ști, 1992, p. 259.
262 Victor Frunz ă, Istoria stalinismului în România , Editura Humanitas, Bucure ști, 1990, p. 395.
263 Gheorghe Boldur L ățescu, „Gulagul românesc în cifre”, în Memoria ca form ă de justiție,
Sighet, 1994, p. 18.

Civilizație carceral ă
223 Despre regimul închisorilor comuniste au ap ărut numeroase lucr ări memo-
rialistice atît înainte de 1989264, cît mai ales imediat dup ă această dată265. Iar Arhivele
Totalitarismului , revista Institutului Na țional pentru Studiul Totalitarismului, a
publicat regulat o serie de documente care au prezentat pe larg situa ția închisorilor.
Refuzul Direc ției Generale a Penitenciarelor de a publica dup ă 1989 documentele din
arhivele proprii a f ăcut ca reconstituirea mecanismelor de func ționare a penitencia-
relor comuniste s ă fie fragmentar ă. Știm că prin decretul nr. 6 din ianuarie 1950 au
fost aresta ți „cadre active ale partidelor burghezo-mo șierești, vechile structuri de
securitate, chiaburii, rudele tr ădătorilor de patrie, ale spionilor și ale elementelor du ș-
mănoase care au fugit din țară, foștii exploatatori (mo șieri, bancheri, industria și, co-
mercianți)”266, fiind trimi și astfel în închisoare cei mai cunoscu ți oameni politici
(Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin Br ătianu, Gheorghe Br ătianu, Pantelimon
Halippa, Constantin Argetoianu, Constantin Titel Petrescu, Maria Antonescu, Ion
Nistor etc.). Numai în 1952 au fost arestate 12.000 pers oane, din care 2.000 de avo-
cați, 400 de medici, 500 de ofi țeri, 600 de comercian ți, 200 de ziari ști, 500 de ingi-
neri, 850 de înv ățători, 50 de mari proprietari, 800 de preo ți, 3.500 de func ționari267.
Perioada 1950-1964 cunoa ște în evolu ția ei mai multe etape: 1) 1950-1953 și
1958-1962: momentele de vîrf ale arest ărilor; 2) 1954-1957: destinderea datorat ă
morții lui Stalin și evenimentelor din Ungaria; 3) 1963-1964: eliberarea de ținuților
politici la presiunea secretarului general al ONU, U. Than.
Pentru cazarea numero șilor aresta ți s-au înfiin țat noi colonii și unități de
muncă pentru efective mari, în fapt ni ște barăci improvizate, înconjurate de sîrm ă
ghimpată (Canalul Dun ăre-Marea Neagr ă, complexul hidroenergetic de la Bicaz,
sistemele de iriga ții din Dobrogea, minele din Oltenia etc.), iar închisorile și-au
lărgit spațiile de cazare de 4-6 ori, chiar și mai mult. Potrivit unei statistici

264 Ion Rațiu, România de ast ăzi. Comunism sau independen ță, Londra, 1975; Ghi ță
Ionescu, Comunismul în România , Londra/New York, 1980; Vlad Georgescu, Istoria
românilor. De la origini pîn ă în zilele noastre , New York, 1982; Dumitru Bacu, Pitești.
Centrul de reeducare studen țească, Paris, 1984; Virgil Ierunca, Fenomenul Pite ști, Radio
Europa Liber ă, 1975; Grigore Dumitrescu, Demascarea , Munchen, 1978; Paul Goma,
Patimile dup ă Pitești, Radio Europa Liber ă 1978; Paul Goma, Gherla , Paris, 1989; Richard
Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subteran ă, Paris, 1978.
265 Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru , București 1990; Remus Radina,
Testamentul din morg ă, București, 1990; Gheorghe Mazilu, În ghearele Securit ății, București,
1990; Nicolae M ărgineanu, Amfiteatre și închisori , Cluj-Napoca, 1991; Teodor Mihada ș, Pe
muntele Ebal , Cluj-Napoca, 1990; Doru Novacovici, În România dup ă gratii , București, 1990;
Max Bănuș, Cei care ne-au ucis , București 1991; Oana Orlea, Ia-ți boarfele și mișcă,
București 1991; Andrei Șerbulescu, Monarhia de drept dialectic , București, 1991; Constantin
Cesianu, Salvat din infern , București, 1992; Lena Constante, Evadarea t ăcută, București,
1993; Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii , Cluj-Napoca, 1994; Ion Ioanid, Închisoarea
noastră cea de toate zilele , București 1991-1996; Ra du Ciuceanu, Memorii , București 1994;
Constantin C. Giurescu, 5 ani și 2 luni în penitenciarul de la Sighet , București,1994 etc.
266 Ion Bălan, Regimul concentra ționar din România. 1945-1964 , Fundația Academia
Civică, București, 2000.
267 Ibidem , p. 126.

Ștefan Bruno
224 publicate de Ion B ălan în cartea citat ă, în 1964 la V ăcărești erau 4.665 de persoane,
la Gherla – 4.282, la Poarta Alb ă – 4.000, la Aiud – 2.941, la Pite ști – 2.990, la
Alba Iulia – 2.160, la Craiova – 1915, la Satu Mare – 1.788, la Br ăila – 1.740 etc.
Spre compara ție, la Văcărești în perioada interbelic ă rar se ajungea la 1.000 de
arestați, iar la Br ăila nu se dep ășea numărul de 300 de de ținuți.
Venirea lui Alexandru Dr ăghici la conducerea Ministerului de Interne și a
Direcției Generale a Penitenciarelor, precum și a lui Alexandru Nicolski la conduce-
rea Departamentului Securit ății Statului a dus la în ăsprirea condi țiilor de deten ție,
arestații fiind supu și nu numai unor regimuri severe de teroare și privațiuni, ci și unui
proces agresiv de îndoctrinare ideologic ă. La închisoarea din Tulcea de ținuții aveau
voie să citească doar articole decupate din ziare, care ilustrau victoriile armatelor
democratice din Grecia, China, etc. Erau considerate lecturi obligatorii: Gh. Petrov,
Aici se preg ătește războiul , Kurganov, Americanii în Japonia și Pacea nu se a șteaptă,
pacea se cucere ște, Jiri Hensch, Ce-am văzut în Coreea , Iosif V. Stalin, interviu
acordat ziarului Pravda , I. Boz, Izvoarele puterii militare în URSS268.
Reeducarea pornea de la o teorie dezvoltat ă de Anton S. Makarenko în
Steaguri pe turnuri și în Poemul pedagogic , unde propunea o ac țiune bazat ă pe
teroare și spălare a creierelor, prin „alternarea suferin ței și răzbunării între membrii
grupului”. Prin și într-un carusel al durerii și răzbunării, care trebuia învîrtit la o
comandă externă de ei înșiși într-un mediu închis, cu o solid ă structură formală, cu
o ierarhie puternic ă în care supunerea fa ță de colectiv era norma suprem ă, deținuții
nu aveau decît o singur ă ieșire din aceast ă condiție: să devină ei înșiși puncte de
generare a acestui malefic mecanism în alte grupuri umane. Acordînd responsabili-
tate mai mare unui delincvent cu cît gradul lui de periculozitate era mai ridicat, se
obținea o subordonare necondi ționată față de scopurile autorit ăților. Supu și terorii
și spălării creierelor, de ținuții erau apoi muta ți în alte pu șcării, devenind ei în șiși
surse de teroare apte s ă declanșeze noi cicluri ale suferin ței și răzbunării. Teoria lui
Makarenko, îmbun ătățită și perfecționată, a făcut numeroase victime acolo unde a
fost aplicat ă. Cel mai cunoscut loc din România a fost închisoarea de la Pite ști,
unde erau aresta ți studenții anticomuni ști, Eugen Țurcanu fiind una din cele mai
sinistre figuri ale terorii practicate de de ținuți. Cărțile care au descris mecanismul
reeducării au devenit celebre; ele se numesc Arhipeleagul Gulag , Primul cerc ,
Fenomenul Pite ști etc.
Militarizarea obligatorie a personalului a scos închisorile de sub autoritatea
juridică, iar politizarea generalizat ă a sistemului (fiecare pu șcărie avea un loc țiitor
politic, avans ările făcîndu-se în func ție de rîvna ideologic ă demonstrat ă) a înlăturat
mulți speciali ști din afara cîmpului concentra ționar. Cei r ămași au ajuns curînd
spaima închisorilor, prin mijloacele diaboli ce de represiune pe care le-au introdus.
Cazul Ortansei Brezeanu este semnificativ, fiind protejata tuturor autorit ăților
penale din ultimele decenii, de la Alexandru Dr ăghici la Rodica St ănoiu (ea e
menționată de Radu Ciuceanu printre cei mai importan ți torționari români).

268 Viorel M ăgureanu, Monografia Penitenciarului Tulcea , Editura Ex Ponto, Constan ța, 1999.

Civilizație carceral ă
225 Scoaterea la munc ă în mod for țat a tuturor de ținuților a dus la moartea multor
bolnavi și bătrîni, numai la Canal murind între 1949 și 1954 peste 60.000 de aresta ți.
Presiunile interna ționale au obligat autorit ățile comuniste s ă grațieze toți
deținuții politici, activitate încheiat ă în vara anului 1964.
Venirea lui Nicolae Ceau șescu în fruntea statului a adus o serie de schimb ări
în regimul de deten ție al aresta ților. Pe fondul unui val de simpatie a Occidentului,
dat de opozi ția lui față de invadarea Cehoslovaciei de c ătre URSS în august 1968,
s-a aprobat un an mai tîrziu o lege (23/1969) mai blînd ă de executare a pedepselor,
s-au desfiin țat coloniile de munc ă forțată, au fost înl ăturați unii din vechii angaja ți
fideli stalinismului, s-au angajat mai mul ți oameni cu studii superioare, cei cu
studii medii sau f ără studii fiind exclu și de la conducerea închisorilor. Pe lîng ă
penitenciare s-au înfiin țat fabrici și întreprinderi care foloseau mîna de lucru a de ți-
nuților, unele din produsele rezultate fiind exportate în SUA, Germania, Olanda, în
special mobilier, înc ălțăminte, textile. Datorit ă planurilor anuale și cincinale,
producția realizat ă de deținuți a crescut într-un ritm rapid, dublîndu-se în mai pu țin
de 10 ani (de la 275.000.000 de lei în 1966 la 572.000.000 de lei în 1976), iar
producția la export crescînd de aproape 6 or i (de la 3.600.000 de lei la 21.176.000
lei în 1976).
Obligativitatea muncii a transformat institu ția penitenciar ă într-o institu ție
rentabilă a statului, cheltuielile cu între ținerea de ținuților fiind mai mici decît
veniturile realizate de ace știa. Pînă în 1980 erau sco și la munc ă peste 85% din
arestați, procentul sc ăzînd în medie la 70%, cele mai mici valori fiind în 1985: 55%
(datorită creșterii masive a num ărului de de ținuți: aproape 60.000).
Populația încarcerat ă a cunoscut varia ții uriașe – de la 59.558 de de ținuți în 1987
la 14.547 în anul imediat urm ător – datorit ă decretelor de amnistie și grațiere, dar și
condițiilor generale de via ță din societate. Dac ă în primii 14 ani ai regimului Ceau șescu
erau în medie 27.000 de aresta ți anual, în urm ătorii 14 ani media a crescut la 50.000.
Pentru evitarea supraaglomer ării erau date la 2-3 ani decrete de gra țiere la momente
festive (ziua lui Ceau șescu, 1 mai, 23 august etc.), care liberau tot mai mul ți deținuți:
de la 4.000 elibera ți în 1969 s-a ajuns la 22.056 în 1977 și la 41.184 în 1988.
Regimul lui Ceau șescu nu a investit deloc în în chisori, ba chiar a desfiin țat
multe dintre ele. Cele 45 de penitenciare, 25 de sec ții de deținere exterioare (sana-
torii, spitale de boli psihice, școli de subofi țeri) și 5 centre de reeducare a minorilor
existente pîn ă în 1977 au fost considerate prea multe pentru un regim socialist care
afirma permanent superioritatea fa ță de cel capitalist criminal. Ca urmare a hot ărîrii
de a nu dep ăși numărul de 15.000 de de ținuți anual s-a luat decizia de defiin țare a
peste 70% din penitenciare (Decretul nr. 225/1977), r ămînînd în func țiune doar 16
închisori. Aceast ă decizie l-ar fi transformat pe Nicolae Ceau șescu într-unul din cei
mai radicali reformatori penali din lume, dac ă ea ar fi fost înso țită de o liberalizare
a codului penal și de dezvoltarea unor sisteme alternative la deten ție. Absen ța
acestor m ăsuri a făcut ca popula ția încarcerat ă să crească de la un an la altul, de
aceea decizia de desfiin țare a pușcăriilor pare s ă fi avut cu totul alte justific ări decît
punerea în practic ă a unei teorii reformiste formulate de Michel Foucault. Unii
angajați ai direcției centrale consider ă că această hotărîre ar fi urm ărit înlăturarea

Ștefan Bruno
226 definitivă din sistem a elementelor sovietice, a persoanelor b ănuite că făceau
spionaj pentru KGB.
În fața creșterii infrac ționalității, s-au repus în func țiune în anii urm ători tot
mai multe închisori (înc ă 18 pînă în 1983), propor țional cu o sporire a efectivelor de
personal (preponderent tineri mili țieni cu studii medii și superioare). Decretul nr. 11
din 26 ianuarie 1988 – dat cu prilejul zilei de na ștere a șefului statului – a gra țiat
41.182 de aresta ți și a desfiin țat 10 secții de deten ție exterioare și ulterior și Peniten-
ciarul Bucure ști, numărul mediu anual de de ținuți recalculîndu-se la 25.000-30.000.
Unii lideri comuni ști au considerat269 că închisorile – și în special direc ția
centrală – au fost ținta unui interes deosebit al spionajului sovietic, care și-a recru-
tat permanent oameni cu putere de decizie, în scopul cre ării unei st ări de
nemulțumire a popula ției față de regimul lui Ceau șescu. Ace știa au înăsprit regimul
de detenție, au ridicat baraje multiple de sîrm ă ghimpat ă în jurul închisorilor,
urîțindu-le aspectul exterior în mod for țat, au ridicat noi ziduri, noi grilaje, au
dezvoltat un sistem de turn ătorie între de ținuți și au instituit un sistem sever de
control al bagajelor. Decretele de gra țiere din 1977 și 1988 au vizat înl ăturarea a
5.383, respectiv 736 de angaja ți despre care Securitatea de ținea informa ții că se
aflau în leg ătură sau erau în slujba KGB.
După 1982 închisorile au încetat s ă mai fie rentabile, sc ăzînd atît produc ția la
export, cît mai ales produc ția globală. Excesivele m ăsuri de securitate luate în
interiorul pu șcăriilor (s-au instalat camere de lu at vederi, care au produs numeroase
alarme false și deficien țe tehnice din cauza unui personal necalificat s ă le
utilizeze), cît și la punctele de lucru (care au fost dotate cu foi șoare de paz ă, îm-
prejmuite cu garduri și păzite de tot mai mul ți subofițeri) au implicat cheltuieli
foarte mari. Moderniz ările minimale impuse de regulamentele interna ționale (WC-
uri și instalații sanitare în toate camerele de deten ție, cabinete medicale în toate
pușcăriile, hrana la anumite standarde etc.) au necesitat sume foarte mari, cu mult
peste cele ob ținute din munca pu șcăriașilor.
Reducerea banilor cuveni ți deținuților din valoarea muncii prestate de la
33% la 10%, munca în condi ții foarte dure, f ără asigurarea unui echipament
corespunz ător, calificarea în meserii neatractive (fierari, betoni ști, zidari etc.),
încurajarea dela țiunii între aresta ți și între cadre, propaganda comunist ă și
naționalistă obligatorie la activit ățile cultural-educative, mut ările disciplinare tot
mai frecvente de la un penitenciar la a ltul, interzicerea mijloacelor publice de
informare (radio, televizor, ziare), pe depsele interne tot mai umilitoare – toate
acestea au creat un climat de nemul țumire, care a fost u șor de exploatat de ofi țerii
de informa ții cu ocazia grevei generale din decembrie 1989.
Liderii comuni ști au văzut în greva de ținuților o acțiune bine pus ă la cale de
ofițerii KGB-i ști din sistemul penitenciar, care au intoxicat popula ția carceral ă cu
tot felul de zvonuri (despre trimiterea de ținuților pe front în linia întîi în r ăzboiul

269 Ilie Verde ț, fost prim-ministru, într-un interviu publicat în mai 1991, în serial, în
România liber ă („Am apărat independen ța României”). Opinia lui a fost confirmat ă și de
Nicolae Ple șiță, fost șef al serviciilor externe de spionaj, într-un interviu la OTV în vara
anului 2004.

Civilizație carceral ă
227 care urmeaz ă a fi declan șat împotriva Ungariei ce vrea s ă ia Ardealul, despre
existența unui decret de gra țiere dat de Ceau șescu, pe care Ministerul de Interne
refuză să-l pună în aplicare) pentru a o face s ă se răscoale și să creeze tensiuni în
societate. Cadrele au primit ordin de la DGP s ă nu scoat ă deținuții la munc ă, să
poarte în permanen ță arme la vedere și să ascundă „pe toate c ăile” orice informa ții
despre evenimentele care se petreceau în țară.
Epoca postcomunist ă
Venită la putere pe fondul unei revolte f ără precedent, noua conducere a
României (CFSN) a luat pe 12 ianuarie 1990 decizia gra țierii unor categorii de
deținuți, stîrnind nemul țumirea agresiv ă a celorlal ți încarcera ți, care s-au considerat
deținuți politici. Stingerea grevei a durat mai bine de o s ăptămînă, utilizîndu-se în
cele din urm ă grenade lacrimogene.
Tulburările din sistemul penite nciar au dus la schimb ări majore de personal.
Numeroase cadre au fost înl ăturate, iar altele au revenit. Mul ți securiști și secretari de
partid, compromi și în diverse institu ții, și-au găsit refugiul în angrenajul penitenciar,
devenind directori de pu șcării și cadre de conducere în administra ția central ă.
Tergiversarea deciziei de transferare de la Ministerul de Interne la cel de Justi ție a
menținut închisorile într-un „vid de putere”. Absen ța unui for superior care s ă
controleze sistematic lumea penite nciarelor a creat un jaf de propor ții uriașe: orice
angajat putea s ă fure zilnic cît putea pune în ma șina personal ă (furată și ea prin
trimiterea ei la casare înc ă în stare bun ă de func ționare); existau chiar norme
informale: se programau în ce zile le venea rîndul la cî te un porc, un sac de cartofi
etc. Numeroasele vile construite în România în primii ani ai noii puteri apar țin
cadrelor penitenciare, ridicate cu munca de ținuților și cu materialele de construc ție
ale statului. În urma numeroaselor sesiz ări apărute în pres ă, doar 42 de persoane au
fost scoase din serviciu pentru abateri disciplinare (îns ă nu și condamnate), restul
fiind promovate pentru merite deosebite și pentru gradul de ri sc în care lucreaz ă.
Închisoarea a devenit o institu ție atractiv ă pentru tot mai mul ți, deoarece
primea de la bugetul statului sume tot ma i mari de bani, ce erau gestionate f ără un
control serios. La ad ăpostul infla ției galopante, banii ceru ți pentru construc ția a trei
noi penitenciare (Rahova, Giur giu, Arad) nu ajungeau niciodat ă pentru finalizarea
lucrărilor, speciali știi estimînd c ă din sumele totale alocate s-ar fi putut construi nu
3, ci 9 închisori, dac ă ar fi existat un control serios al banilor publici.
Frecventele discursuri antioccidentale ale șefului statului, premierilor și
miniștrilor din anii 1990-1996 au f ăcut ca dispre țul față de regulile interna ționale să
fie tot mai evident, prin leje ritatea cu care au fost înc ălcate drepturile de ținuților.
Înăsprirea Codului Penal, prin acordarea unor pedepse tot mai lungi pentru diverse
infracțiuni și prin absen ța altor mijloace de sanc țiune neprivative de libertate, a de-
clanșat un fenomen de suprapopulare a penitenciarelor. Refuzul acord ării concediilor
penitenciare, a liber ărilor pe cuvînt, a utiliz ării la munci în folos comunitar a f ăcut ca
sistemul carceral s ă se îndepărteze tot mai mult de lumea civilizat ă.
Menținerea vreme îndelungat ă a legii 23/1969 a f ăcut inutil orice demers
refomator ini țiat de unii angaja ți, cenzura r ămînînd pe mai departe legalizat ă, la fel

Ștefan Bruno
228 și trimiterea la carcer ă fără avizul medicului, transferarea de la o închisoare la alta,
interzicerea unor practici religioase, nesepararea minorilor de adul ți etc.
În urma ader ării României la Consiliul Europei, au ap ărut primele inspec ții
ale forurilor interna ționale, rapoartele HEUNI, Amnesty International, Comitetului
împotriva Torturii și Tratamentelor Inumane obligînd statul s ă ia o serie de m ăsuri
de umanizarea pu șcăriilor. Una din cele mai importante decizii a constat în traduce-
rea și distribuirea manualului ONU și PRI A pune regulile în ac țiune în toate închi-
sorile și obligativitatea cadrelor s ă-i informeze pe to ți deținuții asupra drepturilor
de care pot dispune.
O periodizare a epocii postco muniste se suprapune cicl urilor electorale civile.
Măsurile reformatoare începute în 1996, înaintea alegerilor și imediat dup ă acestea,
au fost încetinite de multiplele aranjamente și complicit ăți făcute între diver și indivizi
aflați la conducerea închisorilor. Un proces de compromitere a șefilor administra ției
centrale s-a produs perm anent, indiferent de orientarea lor politic ă, după planuri
parcă dinainte stabilite (împingerea în bra țele unor femei u șoare și șantajarea
ulterioară cu dezvăluirea în fa ța nevestelor, stimularea s ă facă tot felul de ilegalit ăți
fiscale, de deturn ări de fonduri, miturirea în diverse modalit ăți, trimiterea frecvent ă
peste grani ță în delega ții etc.). Doar apropier ea momentului integr ării în Uniunea
European ă a dus la accentuarea m ăsurilor reformatoare din ultimii ani.
Duplicitatea a fost atitudinea care a ca racterizat constant toate administra țiile
comuniste și postcomuniste: pe de o parte, un discurs reformator, pe de alt ă parte,
decizii abuzive și totalitare. Dac ă justiția comunist ă a fost etichetat ă ca o justi ție
roșie (etichet ă cu care, de altfel, s-a și mîndrit), justi ția postcomunist ă a avut o
roșeață mai diminuat ă, cu nuan țe albastre la suprafa ță pentru a p ăcăli Occidentul.
În ciuda regulamentelor interna ționale care stipulau ca permisiile s ă fie acordate
„cît mai repede cu putin ță” pentru a facilita reinser ția deținuților în societate, în
România o serie de decizii de limitare a acestora (de ținutul să aibă jumătate din
pedeapsă executată, să nu aibă faptă făcută cu violen ță, să nu aibă rapoarte disci-
plinare, să iasă la muncă etc.) au f ăcut ca permisiile s ă fie acordate doar în situa ții
excepționale (decese în familie), pe motivul protej ării unei întîlniri a victimei cu
infractorul. Cu toate c ă declarativ sprijin ă contactele de ținuților cu familia, instituie
tot felul de frîne în calea lor, pe considerentul prevenirii evad ărilor sau al spa țiilor
inadecvate de vizit ă (deși pînă la venirea comuni știlor erau permise vizitele rudelor
chiar și în celule, f ără aprobări speciale). Prin nenum ărate decizii, hot ărîri și
ordonanțe, se produc noi și variate forme ale degrad ării umane, pentru a înt ări
imaginea închisorii ca locul cel mai sinistru de pe p ămînt. Axat vreme îndelungat ă
pe represiune, sistemul pare imposibil de schimbat, c ăci reformarea înseamn ă, de
fapt, dinamitarea lui, orice schimbare cerînd la rîndul ei o alt ă serie de schimb ări,
pînă într-acolo încît pu șcăria ar disp ărea din centrul mecanismului penal, și-ar
reduce considerabil dimensiunile și rolul de reglare a controlului social și ar
ajunge, ca în trecut, doar un azil al dezaxa ților mintal și sexual.

Civilizație carceral ă
229
Viitorul penitenciarelor
Ar fi o naivitate foarte mare s ă credem c ă autoritățile nu caut ă soluții pentru
îmbunătățirea vieții de deten ție. Le caut ă atît speciali știi din penitenciare, cît și cei
din administra ția central ă. Problemele prezentate aici sînt cunoscute de ei foarte
bine; mai mult – apreciaz ă că ele nu reprezint ă nici vîrful icebergului. Cauzele
pentru care schimb ările sînt prea mici și prea rare sînt greu de explicat și de ei, iar
viitorul institu ției nu se schi țează decît firav, dar sumbru. Pe de o parte, pentru c ă
politicienii o utilizeaz ă ca forme de șantaj și presiune politic ă în relație cu adver-
sarii, iar pe de alt ă parte, pentru c ă infracționalitatea creeaz ă o stare de insecuritate,
favorizînd discursurile despre „toleran ța zero” fa ță de criminalitate și, prin urmare,
despre înăsprirea regimurilor de deten ție.
Dezbaterile despre desfiin țarea pușcăriilor sînt ignorate din start, pe motivul
că orice societate produce criminalitate, iar pedeapsa este solu ția pentru controlarea
ei. Încă de la începuturile sociologiei, Durkheim a afirmat limpede: „crima este
normală, fiindcă o societate în care ar lipsi este cu totul imposibil ă… A plasa crima
printre fenomenele normale ale sociologiei nu înseamn ă numai a spune c ă ea este
un fenomen inevitabil, de și regretabil, datorit ă răutății umane incorigibile;
înseamnă a afirma c ă este un factor al s ănătății publice, o parte integrant ă a oricărei
societăți sănătoase… Normal este ca pur și simplu s ă existe criminalitate, dar s ă nu
depășească, pentru fiecare tip social, un anumit nivel, pe care nu este imposibil s ă-l
fixăm… Orice societate care are puterea de a judeca va utiliza inevitabil puterea de
a pedepsi”270. Modernitatea a impus închisoarea drept cea mai important ă instituție
de pedeaps ă, așa cum Antichitatea a impus munca sclavilor, iar feudalismul –
supliciile, pedepsele corporale.
Încă de la nașterea ei, închisoarea a fost supus ă la numeroase critici – multe
din ele prezentate în lucrarea de fa ță. De la teoriile privind inutilitatea ei (nu reeduc ă,
nu individualizeaz ă pedepsele, dezvolt ă o cultură inutilă, e nerentabil ă, nu diminuea-
ză sentimentele de insecuritate ale popula ției, nu reduce rata criminalit ății etc.) s-a
trecut rapid la cele privind nocivitatea institu ției carcerale (creeaz ă delincven ță și
sporește recidiva, devenind adev ărată „universitate a crimei”, arunc ă în mizerie fa-
miliile deținuților, menține o stare de barbarie, favorizînd gr uparea aresta ților în găști
periculoase public, favorizeaz ă abuzuri și jafuri ale cadrelor imposibil de controlat,
absoarbe sume uria șe, semnificativ mai mari decît alte institu ții publice etc.).
Analizînd aceste aspecte, Gary Becker, laureatul Premiului Nobel pentru
economie, a propus înlocuirea tuturor pedepselor privative de libertate cu amenda.
Pentru el, costurile infrac țiunii sînt uria șe, nu numai cele legate de crim ă (daunele
aduse victimei și societății), ci și cele care decurg din reprimarea ei (între ținerea
poliției, justiției, caselor de deten ție, protecția cetățenilor). Numai cheltuielile anuale
pentru între ținerea unui de ținut în penitenciarele newyorkeze sînt egale cu bursa pe
un an a unui student american care studiaz ă la o universitate str ăină cum ar fi, de
exemplu, prestigioasa universitate Oxford. Nici un infractor nu cunoa ște costurile

270 Émile Durkheim, Regulile metodei sociologice , Editura Științifică, București, 1976, pp. 66-68.

Ștefan Bruno
230 acțiunilor lui, ci doar profitul pe care îl poate ob ține, iar acesta este aproape întotdea-
una mult mai mic. „Analitic vorbind, crima nu se deosebe ște, în aparen ță, de oricare
activitate care produce o externalitate negativ ă, iar atunci cînd crimele sînt pedepsite
cu amend ă diferențele analitice dispar aproape complet.”271 Dacă infractorii ar fi
pedepsiți cu amend ă care să cuprindă toate cheltuielile reprim ării acțiunii lui și în
plus o cot ă parte din veniturile ob ținute de el pe o anumit ă perioadă de timp, efectele
pozitive ale acestei pedepse în societate ar fi mult mai vizibile decît cele ale
încarcerării. Suplimentat ă cu o serie de sanc țiuni difuze (publicarea scuzelor în ziar,
asumarea lor în fa ța colectivelor etc.), amenda ar putea înlocui cu succes închisoarea
pentru toate tipurile de pedepse.
Pe de altă parte, nu exist ă nici o leg ătură între num ărul de fapte penale comise
și numărul de persoane încarcerate. Da t fiind acest lucru, de ce s ă menținem 50.000
de deținuți, cînd putem men ține 25.000, a șa cum recomand ă Uniunea European ă? Iar
dacă acceptăm această înjumătățire, de ce nu putem accepta și înjumătățirea celeilalte
părți rămase ș.a.m.d., pîn ă la acceptarea dispari ției închisorii? Reducerea ratei
încarcerării din ultimii ani nu a avut efecte asupra ratei criminalit ății. Prin urmare, nu
depinde decît de anumi ți indivizi cu autoritate cî ți oameni trebuie priva ți de libertate.
Cum cele mai multe infrac țiuni sînt de natur ă patrimonial ă, publicul este mai degrab ă
interesat de desp ăgubiri decît de îngr ădirea infractorului.
Luînd în considerare efectele negative, în țările nordice a ap ărut de aproape
40 de ani mi șcarea pentru abolirea pedepselor cu închisoarea. „În 1966 s-a organi-
zat o reuniune în Strömsund, în Suedia. Dup ă un timp, a început s ă fie numit ă Miș-
carea Hoților. Pentru prima oar ă în istorie se punea în discu ție viitorul închisorilor,
în prezen ța tuturor p ărților interesate. Au fost prezen ți victimele infrac țiunilor,
politicieni, activi ști locali, ofi țeri de penitenciar, oameni de știință și deținuți. Toți
au fost de acord c ă sistemul penitenciar curent are lacune. To ți au fost de acord c ă
sistemul trebuia schimbat. Toat ă lumea a în țeles cu ușurință că închisoarea trebuie
să fie o măsură la care se apeleaz ă în ultimă instanță și ca alternativ ă la sancțiuni
neprivative de libertate. To ți au fost de acord c ă ideea de a vedea închisoarea ca
alternativ ă, dacă nu este fals ă, atunci este în șelătoare în sine… Închisoarea a reu șit
să aducă mai mult ă nefericire decît satisfac ție. Ca atare, ceea ce a fost început în
timpul Parlamentului Ho ților, mai tîrziu s-a transformat într-o mi șcare împotriva
închisorilor și împotriva sistemului judiciar penal. Thomas Mathiesen, unul dintre
părinții fondatori ai acestei mi șcări, a adus argumente în favoarea unui inevitabil
sfîrșit al sistemului penitenciar, care s-ar fi transformat într-un sistem de rezolvare
a conflictului orientat c ătre dreptul civil272. Mathiesen mai sus ținea și faptul că, din
moment ce Suedia a decis s ă renunțe la exploatarea centralelor nucleare pîn ă în
anul 2010, poate c ă ar fi oportun s ă decidă și renunțarea la închisori”273.

271 Gary Becker, „Crime and Punishment”, în Journal of Political Economy , nr. 76 (2) din 1968,
p. 201.
272 Thomas Mathiesen, Kan fengsel forsvares. Pax Forlag , Oslo, pp. 44-47
273 Dr. Monika P łatek, Facultatea de Drept, Universitatea din Var șovia, Polonia, pre ședinte
al Asocia ției Poloneze pentru Educa ție Juridic ă, Standarde interna ționale și europene în
legătură cu alternativele pedepselor privative de libertate , pe site-ul www.irp.md .

Civilizație carceral ă
231 Alternativele la închisoare sînt de mult cunoscute. Regulile Minimale
Standardizate pentru M ăsuri Neprivative de Libertate ale Na țiunilor Unite – a șa
numitele Reguli de la Tokyo –, adoptate de Adunarea General ă ONU la 14
decembrie 1990, propun o serie de sanc țiuni pe care tribunalul le poate emite împo-
triva infractorilor în locul închisorii: 1. sanc țiuni verbale, cum ar fi admonestarea,
mustrarea și avertismentul; 2. retragerea acuza țiilor condi ționate; 3. pedepse statu-
tare; 4. sanc țiuni economice și monetare, cum ar fi amenzile și amenzile stabilite în
cuantum pentru fiecare zi; 5. confiscarea bunurilor sau exproprierea; 6. restituirea bu-
nurilor către victim ă sau plata de compensa ții; 7. suspendarea sau amînarea execu-
tării pedepsei; 7. supraveghere sub proba țiune sau judiciar ă; 9. munca neremunerat ă
în folosul comunit ății; 10. îndrumarea c ătre un centru pentru prezentare regulat ă; 11.
arest la domiciliu; 12. orice alt ă metodă de tratament neinstitu ționalizat; 13. combi-
nări ale măsurilor men ționate. Iar Recomand ările Consiliului Europei sugereaz ă, în
anexa la Recomandarea (2000) 22, în cadr ul principiilor directoare pentru ob ținerea
unei utiliz ări mai largi și mai eficiente a sanc țiunilor și măsurilor comunitare,
următoarele exemple: 1. alternative la arestul preventiv, cum ar fi obliga ția unui bă-
nuit de a locui la o anume adres ă, de a fi supravegheat și asistat de o institu ție
indicată de o autoritate judec ătorească; 2. proba țiunea ca sanc țiune independent ă
impusă în lipsa pronun țării unei pedepse cu închisoarea; 3. suspendarea execut ării
pedepsei cu închisoarea în anumite condi ții; 4. munc ă neremunerat ă în folosul
comunității; 5. compensa ții/ despăgubiri plătite victimei și mediere victim ă-infractor;
6. măsura urmării de tratament pentru abuzul de alcool și droguri sau în cazul celor
ce suferă de tulbur ări psihice care sînt relevant e pentru comportamentul infrac țional;
7. supraveghere intensiv ă a anumitor categorii de infractori; 8. limitarea libert ății de
circulație, de exemplu, prin interdic ția de a p ărăsi domiciliul între anumite/dup ă
anumite ore; 9. monitorizare electronic ă, aplicată în conformitate cu Regulile
Europene 23 și 55; 10. liberare condi ționată, urmată de supraveghere post-liberare.
Aplicarea lor a fost întîrziat ă pe motivul neintroducerii pedepselor alterna-
tive în Codul Penal, de și legislațiile interna ționale au putere de lege și în România.
Adevăratul motiv al neaplic ării se află în rutină, în conven ții, în refuzul de a gîndi
altfel. Proba țiunea este de mult legal ă, dar a rămas o vorb ă goală, pe motiv c ă siste-
mul de proba țiune nu este bine pus la punct, de și din acela și motiv se poate
argumenta c ă nici închisorile nu sînt bine puse la punct, dar sînt umplute peste
capacitatea lor. Mecanismele de eliberare condi ționată, de eliberare pentru munc ă
sau studii, de reducere a pedepsei și de grațiere sînt de mult perm ise de lege, dar în
practică sînt utilizate doar în cazuri excep ționale. A șadar nu legisla ția împiedic ă
utilizarea alternativelor la deten ție, ci o anumit ă ideologie totalitar ă, susținută de
inerție și indiferen ță, care domin ă corpul judec ătoresc și clasa politic ă. Din aceste
motive nici nu informeaz ă publicul despre efectele negative ale încarcer ării și
despre beneficiile m ăsurilor alternative, înc ălcînd astfel regulile interna ționale pe
care declarativ le îmbr ățișează274.

274 Recomandarea (2000) 22 a Consiliului Europei include regulile direc ționate strict c ătre
dimensiunea politic ă a implement ării efective a proba țiunii și măsurilor comunitare:

Ștefan Bruno
232 Conservatorismul judec ătorilor, bazat pe convingerea c ă măsurile alternative
nu au nici pe departe efectul de intimidare pe care îl au închisorile, a ținut și va mai
ține multă vreme administra ția publică locală departe de sistemul juridic, de și
parteneriatul lor trebuia de mult s ă devină firesc, dac ă ne gîndim numai la pedeapsa
muncii în serviciul comunit ății. Refuzul aplic ării acestei pedepse ține, în primul
rînd, de lipsa controlului juridic asupra altor institu ții publice. C ăci, dacă o pedeap-
să este dată spre administrare unei institu ții din afara sferei de influen ță juridică, de
ce nu ar fi dat ă și altor institu ții: Bisericii, universit ății, ONG-urilor sau chiar unor
firme private275? Ideea este respins ă pe criteriul lipsei lor de experien ță, preferîndu-
se alternativa închisorii, de și experien ța lor negativ ă este de mult știută și e mult
mai gravă decît lipsa de experien ță a celorlalte, care poate fi ajutat ă de un cadru
normativ adecvat. Toate argumentele represive con țin un cabotinism ideologic de
factură totalitar-comunist ă. Avantajele muncii în folosul comunit ății sînt de mult
validate de practica unor țări occidentale și ele trebuie reafirmate pentru a combate
dezavantajele teoretice clamate de regimurile postcomuniste: „elibereaz ă spațiul în
închisori, pentru infractorii care au s ăvîrșit fapte mai grave; costurile execut ării
pedepsei sînt mai mici (chiar dac ă contribuabilul trebuie s ă suporte o anumit ă
cheltuială cu administrarea și supravegherea muncii în folosul comunit ății);
publicul joac ă un rol mai important în procesul de reeducare și resocializare a
infractorului; cre șterea interesului public privind tratamentul infractorilor; crearea
printre membrii comunit ății a unui sentiment de responsabilitate fa ță de formele de
justiție penală”276. Argumentînd constant c ă munca în folosul comunit ății ia pîinea
de la gura muncitorilor cinsti ți angajați de administra ție și o dă infractorilor care
sînt lăsați liberi să comită alte crime, se anuleaz ă, de fapt, toate celelalte efecte
pozitive mult mai numeroase, f ăcînd indirect apologia unei represiuni severe.

5. Liderii politici și autoritățile administrative trebuie s ă informeze periodic publicul asupra
beneficiilor economice și sociale care rezult ă dintr-o utilizare pe scar ă redusă a incarcer ării
prin recurgerea la sanc țiuni și măsuri comunitare. Trebuie s ă existe o politic ă de relații publice
declarată public. Informarea trebuie s ă pună accentul pe faptul c ă sancțiunile și măsurile
comunitare implic ă controlul și supravegherea infractorilor.
16. Autorit ățile judecătorești și personalul care se ocup ă de aceste servicii trebuie s ă
construiasc ă canale de comunicare pentru o discu ție periodic ă asupra aspectelor practice ale
recomand ării și implement ării sancțiunilor și măsurilor comunitare.
17. Deoarece reintegrarea în comunitate este un obiectiv important al sanc țiunilor și măsuri-
lor comunitare, serviciile de implementare trebuie s ă coopereze activ cu comunit ățile
locale, de exemplu prin implicarea persoanelor din comunitate în supravegherea infractori-
lor sau prin colaborarea în ac țiuni de preven ție a criminalit ății pe plan local.
18. Introducerea de noi sanc țiuni și măsuri comunitare în legisla ție și în practic ă trebuie s ă
fie însoțită de campanii de PR sus ținute în vederea ob ținerii sprijinului public.
275 În Israel proba țiunea intr ă în componen ța Ministerului Muncii și al Asigur ărilor Sociale,
în Canada unele m ăsuri neprivative de libertate se execut ă sub supravegherea ONG-urilor,
în Olanda și bisericile sînt implicate, în SUA chiar și firmele particulare sînt cooptate în
administrarea pedepsei, iar în Japonia toate institu țiile de pedeaps ă sînt puse sub comanda
unor comitete universitare.
276 Dr. Zdenĕk Karabec, Penal Reform International, Alternative la deten ție, pe www.irp.md .

Civilizație carceral ă
233 „Sancțiunile alternative nu reprezint ă o atenuare a represiunii penale și, prin
urmare, o atitudine mai blînd ă față de infrac ționalitate, de fapt, utilizarea adecvat ă
a alternativelor la pedeapsa cu închis oarea permite o mai mare concentrare a
forțelor de reprimare a criminalit ății asupra celor mai grave infrac țiuni și asupra
celor mai periculo și infractori.”277
În condițiile în care autoritatea juridic ă va fi implicat ă tot mai direct într-un
proces politic european, absorb ția sferei administrative, religioase, universitare, pri-
vate de c ătre autoritatea judiciar ă îi va înt ări acesteia rolul de principal pilon al
controlului social, dar, în acela și timp, o va apropia mai mult de comunitate, dezli-
pind-o din aria na țională, extracomunitar ă și dependent ă total de jocurile politice.
Redefinind rolul justi ției în comunitate, va avea lor un fenomen de îmblînzire a
pedepselor, de înl ăturare a închisorii din postura de principal element represiv și de
transformare a ei în institu ție custodial ă comunitar ă.
Colonizarea socialului de c ătre judiciar va face ca disjunc ția dintre momentul
judecății și executarea pedepsei s ă dispară, instituindu-se un continuum juridic prin
multiple mecanisme de control. Iar spargerea monopolului execut ării pedepsei (de ți-
nut în prezent de c ătre închisoare) va institui o concuren ță între diversele servicii care
vor gestiona sanc țiunile. Vor disp ărea în acest fel „afacerile judiciare” pe care
deținuții le inițiază în prezent prin darea în judecat ă permanent a tot felul de persoane
pentru tot felul de motive, degrevînd justi ția de o munc ă uriașă și de niște cheltuieli
colosale. Dominan ța civilului asupra penalului va cre ște importan ța speciali știlor
sociali, medicali și religioși, marginalizînd personalul poli țienesc represiv.
Încă din perioada interbelic ă, Ion Tanoviceanu, profesor de drept și membru
în Consiliul superior al închisorii V ăcărești, demonstra c ă „severitatea represiunii a
fost o continu ă cauză de înăsprire a moravurilor, alimentînd îndîrjirea criminalilor
feroci și mărind numărul acestora. Numai dup ă ce pedepsele au început s ă se îndul-
cească s-a produs acea deplasare puternic ă de la criminalitatea sîngeroas ă la crimi-
nalitatea frauduloas ă. Desigur, aceste înv ățăminte au fost pl ătite scump de omenire,
dar, după cum se vede, întotdeauna este nevoie de sacrificii”278.
Aducînd socialul în cîmpul penal, justi ția nu va mai putea s ă se retrag ă la
marginea societ ății, să se organizeze în locuri exterioare acesteia, care s ă faciliteze
dezinteresul magistra ților după pronunțarea sentin ței. Acest dezinteres a creat
inegalități de statut în rîndul personalului juridic, angaja ții responsabili de închisori
fiind arunca ți pe ultima treapt ă ierarhică, iar munca în închisoare fiind perceput ă ca
o formă de pedeaps ă sau ca una din mizeriile inevitabile slujbei, de care trebuie s ă
se debaraseze cît mai rapid. Acest dezinteres – bazat pe o filosofie și o politic ă
penală totalitare – a permis dezvoltarea închisorilor ca institu ții nocive, cancerigene
în corpul social.
În ciuda tuturor piedicilor, închisorile române ști trebuie s ă urmeze tendin ța
generală european ă de deschidere c ătre societate și de umanizare a regimului de
detenție. Mutațiile care se vor produce vor cre ște vizibilitatea public ă a pușcăriilor,

277 Ibidem .
278 Ion Tanoviceanu, Tratat de procedur ă penală, Facultatea de Drept, Bucure ști, 1927, p. 49.

Ștefan Bruno
234 ceea ce va duce la sporirea reac țiilor sociale. Risipa de resurse și precaritatea siste-
mului sanitar vor fi primele aspecte care vor s ări în eviden ță, atrăgînd după ele
controalele financiare și medicale. Monopolul juridic va disp ărea, iar o autoritate
tricefală se va institui, cu arii de independen ță și puncte de vedere diferite, care vor
schimba regulile de func ționare a penitenciarelor. Vizibilitatea cîmpului penal este
o component ă fundamental ă a eficacit ății lui. Acest fapt va arunca în fa ță un
personal capabil s ă comunice atît cu publicul, cît și cu deținuții.
În unele state s-au instituit deja posturi de radio și de televiziune în închisori,
cu circuit liber, extrainstitu țional. În Africa de Sud televiziunea Justice TV , pornită
inițial din pu șcării, s-a extins la întregul cîmp juridic (tribunale, poli ție, case de
arest preventiv, firme și instituții dependente), schimb ările fiind acum – la doar un
an de la func ționare – greu de oprit. Reportajele din închisori, f ăcute de de ținuți,
duplexurile între diverse stabilimente, transmisiunile în direct din s ălile de
judecată, instantaneele din beciurile poli ției (dotate cu camere de luat vederi),
anchetele privind personalul – toate acestea au antrenat schimb ări uriașe. Meseria
de reporter a devenit una din cele mai c ăutate specializ ări în penitenciare. O serie
de gardieni, directori de închisori și magistra ți au fost aresta ți în urma dezv ăluirilor
făcute de de ținuți, iar aranjamentele din s ălile de judecat ă s-au redus considerabil.
Autoritatea ierarhic ă ce a caracterizat organizarea institu țiilor Ministerului de
Justiție și a administra ției centrale a penitenciarelor s-a spulberat, ca și valorile pe
care s-a instituit. Înfiin țarea unei televiziuni similare în România ar dinamiza
reforma sistemului juridic mai mult decît toate dezbaterile din Parlament.
Dincolo de schimb ările structurale, se va produce în urm ătorii ani o accentuat ă
deculturalizare și civilizare a angrenajului carceral. Cultura organiza țională, definită
ca spiritul locului, ca parfumul unei institu ții, cuprinde în esen ță o viziune global ă, o
abordare de ansamblu care niveleaz ă gîndurile și comportamentele. Cu cît cultura
este mai puternic ă, cu atît indivizii au șanse mai reduse s ă-și exprime personalitatea.
Cultura penitenciar ă prinde într-un malaxor inevitabil individualit ățile, pervertindu-le
sau convertindu-le în tipare umane nefolositoare nim ănui, ba chiar d ăunătoare. Ea
desocializeaz ă și egalizeaz ă în același timp eșecurile. Refuzul sistematic al civi-
lizației și îmbrățișarea barbariei ca virtute este un mod de refuz al societ ății. El se ex-
primă printr-un discurs despre „apelul la lege”, „criza valorilor”, „cre șterea delinc-
venței”, „toleran ța zero” – ca forme simbolice acceptabile prin care este insinuat ă
ideologia securitar ă represivă.
Previzibila expansiune a cîmpului penal în spa țiul public va face ca
penalitatea, criminologia s ă nu mai confiscate de discursul juridic și polițienesc, ci
să devină apanajul unor multiple domenii ale cunoa șterii științifice: psihologice,
psihiatrice, medicale, sociologice, demografi ce, statistice, religioase, arhitecturale,
istorice, politologice etc. Chiar dac ă penalitatea este determinat ă de Codul Penal și
Codul de Procedur ă Penală, ea afecteaz ă întreaga societate, iar aceasta – prin
experții ei – va trebui s ă mute discursul dinspre necesitatea legii spre efectele ei.
Reașezarea cîmpului penal într-o viziune umanitar ă va depopula închisorile,
evidențiind și mai mult grotescul lor: cl ădiri și ziduri gigantice, ridicate în timp de
o spaimă a dezordinii, produs ă în unele min ți incapabile s ă accepte diversitatea

Civilizație carceral ă
235 comportamentelor umane. Cum, cel mai probabil, se vor construi în viitorul
apropiat închisori mici, în interiorul comunit ăților, pușcăriile-mamut existente azi
vor fi incluse într-o arie interna țională, ca locuri de deten ție a emigran ților,
refugiaților și a celor care trec clandestin grani ța – care vor fi tot mai numero și
după integrarea României în Uniunea European ă.
Este evident c ă închisoarea nu va disp ărea curînd, pentru c ă ea va fi singurul
remediu pentru izolarea persoanelor cu grad ridicat de periculozitate. Nu a disp ărut
din nici o țară civilizată. Dar num ărul încarcera ților se va reduce tot mai mult de la
an la an, iar pu șcăria va deveni o institu ție custodial ă civilă, plasată pe o pia ță
penală concuren țială. Cu celule individuale, dotate decent, cu programe cultural-
educative și sanitare a c ăror eficien ță va trebui evaluat ă sistematic, cu un personal
civil înalt calificat, închisorile urm ătorilor ani nu ar mai trebui s ă aminteasc ă cu
nimic de barbaria, necivilizarea și abuzurile existente azi.
Crearea unei administra ții europene a penitenciarelor va institui standarde
minime de civiliza ție și va scoate închisorile române ști de sub autoritatea central ă
existentă azi, care reprezint ă principalul factor de frîn ă în modernizarea sistemului
carceral. O administrare european ă ar avea rolul de control al modului în care sînt
aplicate legile, nu și pe acela de colectar e a fondurilor publice și de distribuire a lor
către stabilimentele penale. Aceast ă atribuție a deschis poarta corup ției la vîrful
sistemului, favorizînd apoi generalizarea ei pîn ă la cele mai mici niveluri ierarhice.
Trecerea închisorilor în subo rdinea mai multor institu ții publice și private va duce fie
la desființarea administra ției naționale, fie la transformarea acesteia într-o sucursal ă a
administra ției europene, al c ărei rol va fi exclusiv cel de veghere a respect ării legii.
Probabil c ă aceste schimb ări nu vor anula consecin țele negative inevitabile ale
încarcerării (apariția unor reguli interne tot mai intolerabile, degradarea condi țiilor de
trai, deresponsabilizarea de ținuților, promiscuitatea etc.), înt ărind ideea unei institu ții
patogene imposibil de reformat279. Dar ele vor avea rolul de a înl ătura carceralo-
centrismul280 din sistemul penal, care a pozi ționat pușcăria cînd într-o stare de r ăzboi
cu societatea, cînd într-una de independen ță față de ea, dar întotdeauna la marginea
ei. Aducînd-o în mijlocul ei și expunînd-o unei permanente vizibilit ăți publice, se va
institui nu numai un plus de legitimitate, ci și o nouă viziune despre pedeaps ă, în care
închisoarea va avea un rol mult mai mediocru, apropiat întrucîtva de cel avut în Evul
Mediu: fie de azil al dezaxa ților mintal și sexual, fie un loc de tranzit în a șteptarea
unei alte pedepse, necorporale de aceast ă dată.

279 Michelle Perrot, L’impossible Prison , Éditions du Seuil, Paris, 1980.
280 Gilles Chantraine, „Prison et regard soci ologique. Pour un décentrage de l’analyse
critique”, în Champ pénal revue , vol. I, mai 2004, pe http://champpenal.revues.org .

Civilizație carceral ă
237 BIBLIOGRAFIE
Aebi, Marcelo F., SPACE I – Statistique pénale annuelle du Conseil de l’Europe , 2003, pe
http://www.coe.int.
Adler, Freda; Mueller, Gerh ard O.W.; Laufer, William S., Criminal Justice: The Core ,
McGraw-Hill, Ne w York, 1996.
Alexander, Jeffrey C.; Seidman Steven (coord.), Cultură și societate , Editura Institutul
European, Ia și, 2001.
Allen, Helen, Justice Unbalanced: Gender, Psyc hiatry and Judi cial Decisions , Open
University Press, Milton Keynes, 1987.
Astaloș, George, Pe muche de șuriu. Cînturi de ocn ă, Editura Tritonic, Bucure ști, 2002.
Aurousseau, D.; Laborde, M., Paroles de bandits , Éditions du Seuil, Paris, 1976.
Banciu, Dan; R ădulescu, Sorin M., Evoluții ale delincven ței juvenile în România. Cercetare
și prevenire social ă, Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2002.
Banciu, Dan, Control social și sancțiuni sociale , Editura Victor, Bucure ști, 1999.
Banditer, Robert, La prison républicaine , Éditions Fayard, Paris, 1992.
Banditer, Robert, Rapport de la Commission de l’enqu ête parlementaire sur la situation
dans les prison francaises , pe site-ul http://www.reseauvoltaire.net .
Barré, M.D.; Tournier, Pierre, Enquête sur les systèmes pénitentiaires dans les Etats
membres du Conseil de l’Europe: démographie carcérale comparée , Conseil de
l’Europe, numéro spécial du bulletin d’in formation pénitentiaire, 1990, nr. 15.
Bartollas, Clemens, Juvenile Delinquency , MacMillan, 1997.
Bartollas, Clemens; Miller, Stuart, Juvenile Justice in America , Prentice Hall, 2001.
Bălan, Ana; St ănișor, Emilian; Minc ă, Marinela, Penologie , Editura Oscar Print, Bucure ști,
2002.
Bălan, Ana; St ănișor Emilian; Ela ș Roxana, Administra țiile penitenciare europene , Editura
Oscar Print, Bucure ști, 2002.
Bălan, Ion, Regimul concentra ționar din România , Editura Funda ției Academia Civic ă,
București, 2000.
Bîrsan, Victor, Închisorile noastre , Editura Pythagora, Bucure ști, 1998.
Beccaria, Cesare, Despre infractiuni și pedepse , Editura Științifică, București, 1965.
Benguigui, Georges; Chauvenet, Antoinette; Orlic Françoise, „Les surveillants de prison et
la règle”, în Déviance et société , vol. 18, nr. 3, Paris, 1994.
Berdiaev, Nikolai, Un nou Ev Mediu , Editura Paideia, Bucure ști, 2001.
Berger, Peter L.; Luckmann Thomas, Construirea social ă a realității, Editura Univers,
București, 1999.
Biskup, P., Not Slaves, Not Citizen , Queensland University Press, St. Lucia, 1973.
Bodea, Radu, Pedeapsa închisorii și a detențiunii pe via ță, Editura Anotimp, Oradea, 1998.
Bogdan, Tiberiu, Psihologie judiciar ă, Editura Științifică și Enciclopedic ă, București, 1973.
Bonaldi, Hubert, D’une prison à l’autre , Éditions Bernard Grasset, Paris, 1977.
Boncu, Ștefan, Psihologia influen ței sociale , Editura Polirom, Ia și, 2002.
Bortner, M.A.; Williams, Linda M., Youth in Prison , Routledge,New York, 1997.
Bowker, L.H., Prison Subculture , Lexington Books, Lexington, 1977.

Ștefan Bruno
238 Box, Steven, Power, Crime and Mystification , Routledge/Kegan Paul, Londra, 1983.
Bozînțan, Octav, Hanul păcătoșilor, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucure ști, 2001.
Brezeanu, Ortansa, Minorul și legea penal ă, Editura All Beck, Bucure ști, 1998.
Brezeanu, Ortansa, Bazele legislative și psiho-sociale ale sistemului de reeducare a
minorului delincvent , teză de doctorat, Bucure ști, 1997.
Brezeanu, Ortansa, Integrarea social ă post-penalî a infractorilor. Între realitate și
perspectiv ă. Studii de criminologie și penologie , Editura Funda ția România de
Mîine, Bucure ști, 1999.
Brodie, Allan; Croom, Jane, O’Davies, James, English Prisons: An Architectural History ,
English Heritage, Londra, 2002.
Buffard, Simone, Le froid penitentiaire: l’impossible réforme des prisons , Éditions du
Seuil, Paris, 1973.
Butoi, Tudorel; Butoi, Ioana Teodora, Tratat universitar de psihologie judiciar ă, Editura
Phobos, Bucuresti, 2003.
Campbell, Anne, Men, Women and Aggression , Basic Books, New York, 1993.
Cîmpeanu, Pavel, România: coada pentru hran ă. Un mod de via ță, Editura Litera,
București, 1994.
Carlie, Michael K.; Minor, Kevin I., Prisons around the world: studies in international
penology , William C. Brown, Dubuque, 1992.
Carlyle, Thomas, Cultul eroilor , Editura Institutul European, Ia și, 1996.
Céré, Jean-Paul, Panorama européen de la prison , Éditions L’Harmattan, Paris, 2002.
Cesereanu, Ruxandra, Panopticum. Tortura politic ă în secolul XX , Editura Institutul
European, Ia și, 2001.
Chiș, Ioan, Reforma penitenciar ă din România , Editura Ando Tours, Timi șoara, 1997.
Christie, Nils, L’industrie de la punition , Éditions Autrement, Paris, 2003.
Cistelcan, Ioana, Poezia carcerala , Editura Paralela 45, Pite ști, 2000.
Ciuceanu, Radu, Intrarea în tunel , Editura Meridiane, Bucure ști, 1991.
Ciuceanu, Radu, Regimul penitenciar din Romania, 1940-1962 , Institutul Na țional pentru
Studiul Totalitarismului, Bucure ști, 2001.
Clemmer, Donald, The Prison Community , Cristopher Publishing House, Boston, 1940.
Coca-Cozma, Maria, Justiția pentru minori , Editura Universul Juridic, Bucure ști, 2003.
Cohen, Albert K., The Sociology of Crime and Delinquency , John Wiley & Sons, New
York, 1962.
Cohen, Albert K., La déviance , Éditions Duculot, Gembloux, 1971.
Coman, Lupu, Comportamentul infrac țional , M.I., Bucure ști, 1972.
Combessie, Philippe, Prison des villes et des campagnes , Éditions de l’Atelier, Paris, 1996.
Combessie, Philippe, Sociologie de la prison , Éditions La Découverte, Paris, 2001.
Crozier, Michel, Le Phénomène bureaucratique. Essai su r les tendances bureaucratiques des
systèmes d’organisations modernes et sur leurs relations en France avec le système
social et culturel , Éditions du Seuil, Paris, 1965.
Cusson, Maurice, Croissance et decroissance du crime , PUF, Paris, 1990.
Décarpes, Pascal, Prison et médias: une relation ambivalente et confictuelle qui stigmatise ,
Éditions Mémoire de DEA en science politique, Université Lille 2, 2001.
Decker, Scott H.; Alarid, Leanne Fiftal; Katz, Charles M., Controversies in Criminal
Justice: Contemporary Readings , Roxbury Publishing Company, 2003.
Demonchy, Christian; Veil, Claude, La prison en chargement , Éditions Erès, Ramonville
Saint-Agne, 2000.
Deyon, Pierre, Le temps des prisons , Éditions Universitaires, Paris, 1975.
Dianu, Grigore I., Istoria închisorilor din România , Bucuresti, 1900.

Civilizație carceral ă
239 Dianu, Grigore I., Criminalitatea și cauzele ei în România. Închisorile. Represiunea
crimelor și penalitățile. Sistemele penitenciare. Moralizarea condamna ților. Studiu
social și moral , București, 1907.
Diennet, Maurice, Le Petit Paradis , Éditions Robert Laffont, Paris, 1972.
Douglas, Mary, Cum gîndesc institu țiile, Editura Polirom, Ia și, 2002.
Dragomirescu, Virgil, Psihosociologia comportamentului deviant , București, 1976.
Dubet, François, La galère: jeunes en survie , Paris, 1987.
Dumazedier, Joffre, Loisir et culture , Éditions du Seuil, Paris, 1966.
Dumitrescu, Dan, Dicționar de argou și termeni colocviali ai limbii române , Editura Teora,
București, 2000.
Durkheim, Émile, Formele elementare ale vie ții religioase , Editura Polirom, Ia și, 1995.
Durkheim Émile, Regulile metodei sociologice , Editura Polirom, Ia și, 2002.
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului , Editura Humanitas, Bucure ști, 1996.
Elias, Norbert, Procesul civiliz ării. Cercet ări sociogenetice și psihogenetice , 2 vol., Editura
Polirom, Ia și, 2001.
Eskridge, Chris W., Criminal Justice: Concepts and Issues , Roxbury Publishing Company,
Los Angeles, 1999.
Eysenck, Hans J.; Eysenck, Michael, Descifrarea comportamentului uman , Editura Teora,
București, 1998.
Falque, E., Sortie de prison , Éditions Speciale, Paris, 1971.
Faugeron, Claude; Chauvenet, Antoinette; Combessie, Philippe, Approches de la prison , De
Broeck Université, Paris/Bruxelles, 1996.
Favard Jean, Des prisons , Éditions Gallimard, Paris, 1987.
Favard, Jean, Les prisons , Éditions Flammarion, Paris, 1994.
Filitti, Ioan C., „Vechiul dr ept penal românesc (schi ță)”, în Revista de drept penal și știință
penitenciar ă, București, 1934.
Fleisher, Mark S., Warehousing violence , Sage Publication, Londra, 1989.
Florian, Gheorghe, Dinamică penitenciar ă, Editura Oscar Print, Bucure ști, 1999.
Florian, Gheorghe, Psihologie penitenicar ă, Editura Oscar Print, Bucure ști, 2001.
Florian, Gheorghe, Fenomenologie penitenciar ă, Editura Oscar Print, Bucure ști, 2003.
Foucault, Michel, A supraveghea și a pedepsi. Na șterea închisorii , Editura Humanitas,
București, 1997.
Goldstein, Eleonor, Correction , Boca Raton, Londra, 1988.
Gonin, D., La santé incarcérée , Éditions L’Archipel, Paris, 1991.
Giles, Graham W., Administrarea justi ției în comunitate. Standarde și reglement ări
internaționale , Editura Expert, Bucure ști, 2000.
Giles, Graham W., Turbulent Transition Delinquency and Justice in Romania , Editura
Expert, Bucure ști, 2002.
Girardet, Raoul, Mituri și mitologii politice , Editura Institutul European, Ia și, 1997.
Glueck, Sheldon; Glueck, Eleanor, Delinquants en herbe , Lyon, 1956.
Glueck, Sheldon; Glueck, Eleanor, Predictind Delinquency and Crime , Harvard University
Press, Cambridge, 1967.
Goffman, Erving, Aziluri , Editura Polirom, Ia și, 2004.
Goffman, Erving, Viața cotidian ă ca spectacol , Editura Comunicare.ro, Bucure ști, 2004.
Goma, Paul, Gherla , Editura Humanitas, Bucure ști, 1990.
Gorescu, Octav, Văcăreștii. Mănăstire și penitenciar , București, 1930.
Harding, Cristopher; Ireland, Richard W., Punishment. Rhetoric, rule and practice ,
Routledge, Londra/New York, 1989.
Hayek, Friedrich A., Constituția libertății, Editura Institutul European, Ia și, 1998.

Ștefan Bruno
240 Herpin, Nicolas, L’Application de la loi: deux poids , deux mesures , Éditions du Seuil,
Paris, 1977.
HEUNI, Crime and criminal justice in Eu rope and North America (1986-1990) , Helsinki,
1995.
Hirschi, Travis, Causes of Delinquency , University of California Press, Los Angeles, 1969.
Hewitt, John P., Social Stratification and Deviant Behavior , The Free Press of Glencoe,
New York, 1971.
Henggeler, S.W.; Schoenwald, S.K.; Borduin, C.M.; Rowland, M.D.; Cunningham, P.B.,
Multisystemic treatment of antisocial behavior in children and adolescents , Guilford,
New York, 1998.
Hofstede, Geert, Managementul structurilor multiculturale. Software-ul gîndirii , Editura
Economic ă, București, 1996.
Horujenco, Constantin, Justiție criminal ă, Editura Arionda, Gala ți, 2001.
Houston, James G., Correctional Management , Nelson Hall Publishers, 1999.
Hyest, Jean-Jacques, Cabanel Guy-Pierre, Prison: un humiliation pour la République ,
Raport al Senatului Fran ței, 2000, http://www.senat.fr/rap/l99-449/l99-449.html .
Ierunca, Virgil, Fenomenul Pite ști, Editura Humanitas, Bucure ști, 1990.
Jacquard, Albert, Un monde sans prisons? , Éditions du Seuil, Paris, 1993.
Jackson, B., Leurs prisons , Éditions Plon, Paris, 1975.
Johns Gary, Comportament organiza țional , Editura Economic ă, București, 1998.
Johnson, Paula C., Inner Lives: Profiles of Afri can American Women in Prison , University
Press, New York, 2002.
Kaiser, Gunther, Prison system a correctional laws: Europe, the United States and Japania
comparative analysis , Dobbs Ferry, Transnational Comp., 1984.
Kappeler, Victor C.; Blumberg, Mark; Potter, Gary, The Mythology of Crime and Criminal
Justice , Waveland Press, Prospect Heights, Illinois, 2000.
Kertzer, David I., Ritual, politic ă și putere , Editura Univers, Bucure ști, 2002.
King, Roy; McDermott, Kathleen, The State of Our Prisons , Oxford University Press, 1995.
Kirschen, Leonard, Deținut al Justi ției Roșii, Editura Enciclopedic ă, București, 2002.
Kotek, Joel; Rigulot, Pierre, Secolul lag ărelor , Editura Lucman, Bucure ști, 2002.
Kropotkine, Pierre, Les prisons , Bureaux des Temps Nouveaux, Paris, 1910.
Kunstle, Mark; Vincent, Claude, Le crepuscule des prisons , Éditions Julliard, Paris, 1972.
Lauderdal, Pat, A Political analysis of deviance , University of Minnesota Press,
Minneapolis, 1980.
Lemère, Guy, Anatomie de la prison, Press de l’Université, Montreal, 1990.
Leaute, Jacques, Criminologie et science pénitentiaire , PUF, Paris, 1972.
Leaute, Jacques, Les prisons , PUF Paris, 1990.
Lesage de la Haye, Jacques, La Guillotine du sexe , Éditions de l’Atelier, Paris, 1998.
Lhuilier, Dominique; Lemiszewska, Aldona, Le choc carceral: survivre en prison , Éditions
Bayard, Paris, 2001.
Lhuilier, Dominique; Aymard, N., L’univers pénitentiaire. Du coté des surveillants de
prison , Éditions de Sclée de Brouwer, Paris, 1997.
Livrozet, Serge, Aujourd’hui , la prison , Éditions Hachette, Paris, 1976.
Lombroso, Cesare, Omul delincvent , Editura M ăiastra, Bucure ști, 1992.
Lorenz, Konrad, Așa-zisul rău. Despre istoria natural ă a agresiunii , Editura Humanitas,
București, 1998.
Livadă-Cadeschi, Ligia; Vlad, Lauren țiu, Departamentul de cremenalion. Din activitatea
unei instan țe penale muntene (1794-1795) , Editura Nemira, Bucure ști, 2002.

Civilizație carceral ă
241 Lippincot, J.B., Cultural Factors in Delinquency , TCN Gibbend and Ahrenfeldt, Londra,
1966.
Maguire, Mike; Morgan, Rod, Accountability and prison: opening up a closed world ,
Tavistock Publication, Londra, 1985.
Maier, Alexandru, Am fost medic la Gherla, Editura Mentor, Tg. Mure ș, 1998.
Marchetti, Anne-Marie; Combessie, Philippe, La prison dans la cité , Éditions de Sclée de
Brouwer, Paris, 1996.
Matthews, Roger, Doing time: an introduction to the sociology of imprisonment ,
Impressum, Basingstoke, Palgrave, 1999.
Matza, David, Becoming Deviant , Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1969.
Măgureanu, Viorel, Monografia Penitencia rului Tulcea (1879–1998) , Editura Ex Ponto,
Constanța, 1999.
McConville, Sean, English Local Prisons, 1860-1900, „Next Only to Death” , Routledge,
Londra, 1995.
McConville, Sean, A history of English Prison Administration , vol. I, 1750-1877 ,
Routledge/Kegan Paul, Londra, 1981,
Mehedinți, Simion, Civilizație și cultură. Concepte , definiții, rezonanțe, Editura Trei,
București, 1999.
Meier, Robert, Crime and society , Allyn and Bacon, Londra, 1989.
Milosz, Czeslaw, Gîndirea captiv ă, Editura Humanitas, Bucure ști, 1999.
Mitrofan, Nicolae; Zdrenghea, Voicu; Butoi, Tudorel, Psihologie judiciar ă, București,
1992.
Moldovan, Aurel Teodor, Munca persoanelor condamnate , Editura Monitorul Oficial,
București, 1999.
Montandon, Cléopatre; Crettaz, Bernard, Paroles de gardiens , paroles de détenus: bruits et
silences de l’enfermement , Éditions Masson, Geneva, 1981.
Montaron, Jean-Pierre, Les jeunes en prison: on nous enfonce , France Loisirs, Paris, 1981.
Morar, Ioana Cristina, Suspendarea condi ționată a executării pedepsei: șansă sau capcan ă,
Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2002.
Morris, Harold, Iertat de dou ă ori, Editura Noua Speran ță, Timișoara, 1995.
Mucchielli, Roger, Comment ils deviennent delinquants , Paris, 1972.
Negrier-Dormont, Lygia, La criminologie , Les cours de droit, Paris, 1989.
Newman, Graeme, The Punishment response , J.B. Lippincott Company, Philadelphia/New
York/San José/Toronto, 1978.
Niculae, Claudiu, Schimbarea organiza ției militare. O perspectiv ă (neo)institu ționalistă,
Editura Tritonic, Bucure ști, 2004.
Ogien, Albert, Sociologia devian ței, Editura Polirom, Ia și, 2002.
Ohlin, Lloyd E., Sociology and the Field of Corrections , Russel Sage Foundation, New
York, 1956.
ONU, Handbook on Social Indicators , New York, 1989.
ONU, PRI, A pune regulile în ac țiune. Un manual interna țional privind o bun ă practivă în
penitenciare , Leeuwarden/Haga, 1995.
Ormenișan, Grigore, Management în penitenciar , Editura Europrint, Bra șov, 1998.
Pauchet, Catherine, Les prisons de l’insécurité , Éditions ouvrieres, Paris, 1982.
Pemartin, Daniel, L’enterprise vue par ses salariés. Sy stèmes de valeurs, stereotypes,
mythes, rumeurs , Éditions d’organization, Paris, 1990.
Perrot, Michelle, L’impossible Prison , Éditions du Seuil, Paris, 1980.
Pinatel, Jean, La société criminogène , Éditions Calman Lévy, Paris, 1971.

Ștefan Bruno
242 Platt, Anthony M., Child Savers: The Invention Of Delinquency , Phoenix Book, The
University of Chi cago Press, 1969.
Petit, Jacques Guy, La prison, le bagne et l’histoire , Libraire des Méridiens, Geneva, 1984.
Pop, Octavian, Socializarea și implica țiile ei în apari ția și formarea comportamentului
predelincvent și delincvent , Editura Ando Tours, Timi șoara, 1997.
Pop, Octavian, Mediul penitenciar și implica țiile acestuia asupra personalit ății
condamnatului , Editura Mirton, Timi șoara, 2003.
Pop, Olivian, Trecut și prezent. Centru l de reeducare G ăești pe coordonatele devenirii ,
Editura Ando Tours, Timi șoara, 2000.
Pop, Olivian, Misiunea bisericii în penitenciar , Editura Tradi ție, Bucure ști, 2000.
Preda, Vasile, Profilaxia delincven ței și reintegrarea social ă, Editura Științifică și
Enciclopedic ă, București, 1981.
PRI, ANVP, NACRO, Le contrôle des conditions de détention dans les prisons d’Europe ,
PRI, Paris, 1997.
PRI (Penal Reform International), Droits humains et détenus vulnérables , PRI, Paris, 2003.
Priestley, Philip; McGuire, James; Flegg David, Social skills in prison and the community:
problem solving for offenders , Routledge/Kegan Paul, Londra, 1984.
Rădulescu Mihai, Istoria literaturii române de deten ție. Memorialistica reeduc ării, Editura
Ramida, Bucure ști, 1998.
Rădulescu, Sorin M., Devianță, criminalitate și patologie social ă, Editura Lumina Lex,
București, 1999.
Rădulescu, Sorin M.; Banciu, Dan, Introducere în sociologia delincven ței juvenile , Editura
Medicală, București, 1990.
Rădulescu, Sorin M.; Banciu, Dan, Sociologia crimei și criminalit ății, Editura Șansa,
București, 1996.
Reik, Theodor, Le besoin d’avoeur: psychanalyse du crime et du chatiment , Éditions Payot
Rivage, Paris, 1997.
Roumajon, Yves, Enfants perdus, enfants punis: histoire de la jeunesse delinquante en
France. Huit siècles de controverses , Paris, 1989.
Rousset, David, L’Univers con centrationnaire , Les Éditions de Minuit, Paris, 1965.
Ruckle, Horst, Limbajul corpului pentru manageri , Editura Tehnic ă, București, 2001.
Ruggiero, Vincento; Ry an, Mick; Sim, Joe, Western Penal Systems: A Critical Anatomy ,
Sage Publishing House, Londra, 1995.
Rundell, John; Mennell, Stephen, Classical Readings on Culture and Civilisation ,
Routledge, Londra/New York, 1998.
Sbarbaro, Edward P.; Keller, Robert L., Prison crisis: critical readings , New York, 1995.
Schmalleger, Frank, Criminal Justice Today, A Brief Introduction , Prentice-Hall, New
Jersey, 2004.
Soljenițîn, Aleksandr, Arhipeleagul Gulag , 3 vol., Editura Univers, Bucure ști, 1999.
Stănciulescu, Ovid; Moroiu, Constantin, Cercetări asupra regimului penitenciar din veacul
XIX, Tipografia Fondul C ărților Funduare, Cluj, 1933.
Stănișor, Emilian, Delincven ța juvenilă, Editura Oscar Print, Bucure ști, 2003.
Stănișor, Emilian; B ălan, Ana; Pripp, Cristina, Universul carceral , Editura Oscar Print,
București, 2004.
Stoica, Mihai Gheorghe, Concepții și teorii prihologice și psiho-sociale privind delincven ța,
Editura Multimedia, Arad, 1998.
Sutherland, Edwin H.; Cressey, Donald R., Principes des criminologie , Éditions Cujas,
Paris, 1966.
Stoian, Mihai, Minorii în deriv ă, București, 1972.

Civilizație carceral ă
243 Sykes, Gresham M., The Society of Captives: A Study of a Maximum Security Institution ,
Princeton University Pr ess, Princeton, 1958.
Ștefan, Eugen Bruno, Minorii în deten ție, teză de licen ță nepublicat ă, Universitatea din
București, 1993.
Tandin, Traian, Limbajul infractorilor , Editura Paco, Bucure ști, 1993.
Tandin, Traian, Evadări celebre. Istoria marilor evad ări din toate timpurile din închisorile
românești și străine, Editura Aldo, Bucure ști, 2002.
Tămaș, Ovidiu, Misiunea preotului în penitenciar. Premise , conținut și scop , teză de
doctorat nepublicat ă, 2000.
Thom, Françoise, Limba de lemn , Editura Humanitas, Bucuresti, 1993.
Thomas, J.E.; Steward, A., Imprisonment in Western Australia: Evolution, Theory and
Practice , UWA Press, Nedlands, 1978.
Thorwald, Jurgen, Un secol de lupt ă cu delincven ța, Editura Moldova, Ia și, 2000.
Todorov, Tzvetan, Confruntarea cu extrema. Victime și torționari în secolul XX , Editura
Humanitas, Bucure ști, 1996.
Tournier, Pierre V.; Chemithe, Philippe, Contribution statistique à l’étude des conduits
suicidaires en milieu carcéral (1975-1978) , 2 vol., Centre National d’Études et de
Recherches Pénitentia ires (CNERP), 1979.
Tremblay, Richard; Favard, Anne-Marie; Jost, Raymond, Le traitement des adolescents
delinquants. Prospectives et perspectives internationales , Paris, 1985.
Țuculeanu, Alexandru, Reținerea, arestarea preventiv ă, obligarea de a nu p ărăsi localitatea:
realități și perspective , Editura Lumina Lex, Bucure ști, 2003.
Țîntaș, Viorel Horea, Tristă-i duminica zilelor mele. 100 de cîntece de pu șcărie din Gherla ,
Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2001.
Valery-Grossu, Nicole, Binecuvîntat ă fii, închisoare…, Editura Univers, Bucure ști, 2002.
Van Gennep, Arnold, Riturile de trecere , Editura Polirom, Ia și, 2000.
Varaut, J.M., La Prison , pour qoui faire? , Éditions La Table Ronde, Paris, 1970.
Vasseur, Véronique, Médecin-chef à la prison de la Santé , Éditions Le cherche Midi, Paris,
1999.
Wacquant, Loïc, Les prisons de la misère , Éditions Raisons d’agir, Paris, 1999.
Weiss, Anne, Prisons: a system in trouble , Enslow Publisher, New Jersey, 1988.
Wedderburn, D., Justice for Women – The Need for Reform, The Report of the Committee
on Women’s Imprisonment, Prison Reform Trust, Londra, 2000.
Weber, Max, Etica protestant ă și spiritul capitalismului , Editura Humanitas, Bucure ști,
1993.
Wolfgang, Marvin E., Prison , Present and Posible , New York, 1979.
Wright, E.O., The Politics of Imprisonment: A Critical Analysis of Prisons in America ,
Harper Colophone, New York, 1973.
Zafiu, Rodica, Diversitate stilistic ă in România actual ă, Editura Universit ății Bucure ști,
2002; http://www.unibuc.ro/eBooks/filologie/Zafiu/31.htm .
Zyl, Smith van; Donkel, F., Prison Labour: Salvation or Slavery? , Ashgate, Aldershot,
1999.
*** Au pied du mur. 765 raisons d’en finir avec toutes les prisons , Éditions L’insomniaque,
Montreuil, 2000.
*** Investigating Difference: Human & Cultural Relations in Criminal Justice , by The
Criminal Justice Collective, Northern Arizona University, 1999.
*** Studii psiho-sociologice privind mediul penitenciar , D.G.P., Bucure ști, 1985-1990.
*** Reeducarea minorilor , D.G.P., Bucure ști, 1972.
*** Journal of Criminal Law, Criminology and Police Science , New York, 1990-2004.

Ștefan Bruno
244 *** Journal of Prisoniers on Prisons , 2001.
*** Revista de știință penitenciar ă, D.G.P., Bucure ști, 1992-2000.
*** Revista administra ției penitenciare din România , D.G.P., Bucure ști, 2000-2004.
*** Champ Penal , 2004-2005.
*** Forum , 2000-2005.
*** British Journal of Criminology , 2000-2004.
*** Prison Service Journal , Londra, 2002-2004.
*** Reformer la sentence. Une approche canadienne. Raport de la Commission canadienne
sur la détermination de la peine , Ministère de la Justice de Canada, Ottawa, 1987.
*** Crime et culture , Paris, 1999.
*** Déviance et Société , Paris, 2000-2004.
Referințe pe Internet
www.oip.org – Observatoire International des Prisons,
www.penalreform.org – Penal Reform International,
www.kcl.ac.uk/depsta/rel/icps – International Centre for Prison Studies,
www.arapej.org – Association Réflexion Action Prison et Justice,
http://afc-assoc.org – Association Française de Criminologie,
www.apt.ch – Association pour la prévention de la torture (APT).
www.associationofprisoners.org.uk – Association des prisonniers.
www.icpa.ca – International Corrections and Prisons Association.
www.nacro.org.uk – National Association for the Care Resettlement of Offenders.
www.prisonactivist.org – Prison Activist.
www.prisoninfo.org – Prison Info.
www.prisonlegalnews.org – Prison Legal News.
www.psiru.org/justice – Prison Privatisation Report International.
www.prisonreform.org – Prison Reform.
www.prison.eu.org – Asocia ția pentru abolirea închisorilor.
www.medecine-penitentiaire.com – Association pour la promotion de la médecine
pénitentiaire.
www.heuni.fi – Institutul European pentru Prevenirea Crimei.
www.ilanud.or.cr – Institutul latino-american pentru prevenirea crimei.
www.irp.md – Institutul de Reforme penale (Moldova).
www.cpt.coe.int – Comitetul Europ ean pentru Prevenirea Torturii.
www.cesdip.msh-paris.fr – Centre de Recherches Sociol ogiques sur le Droit et les
Institutions Pénales.
www.icclr.law.ubc.ca – Centre international pour la réforme pénale.
www.csc-scc.gc.ca – Serviciul Corectional din Canada.
www.bop.gov – Federal Bureau of Prison (SUA).
www.hmprisonservice.gov.uk – Ministerul de Interne (Marea Britanie).

CUPRINS
Definiția culturii………………………………………………………………………………. 7
Definiția civiliza ției ………………………………………………………………………… 10
Metodologia …………………………………………………………………………………… 14
ELEMENTELE CULTUR II PENITENCI ARE………………………………19
Simbolurile ……………………………………………………………………………………. 19
Spațiul………………………………………………………………………………………… 23
Timpul ………………………………………………………………………………………… 28
Limbajul ……………………………………………………………………………………… 34
Comunicarea non-verbal ă………………………………………………………….. 35
Limbajul oficial ……………………………………………………………………….. 39
Argoul penitenciar ……………………………………………………………………. 43
Folclorul ……………………………………………………………………………………… 51
Ritualurile……………………………………………………………………………………… 56
Ritualurile de ini țiere……………………………………………………………………. 63
Ritualurile adaptative ……………………………………………………………………. 70
Ritualurile contestatare …………………………………………………………………. 77
Eroii………………………………………………………………………………………………. 85
Lumea aresta ților…………………………………………………………………………. 89
Comunitatea cadrelor ……………………………………………………………………. 95
Ierarhia valorilor categoriale ………………………………………………………… 100
Studiul valorilor finale și instrumentale ………………………………………… 106
Sistemele de valori și norme formale și informale ………………………….. 109
Variațiile conceptuale ale civiliza ției……………………………………………… 115
Indicatorii sociali ai civiliza ției carcerale ………………………………………. 120
Populația……………………………………………………………………………………… 123
Numărul de deținuți și rata încarcer ării…………………………………………. 123
Repartiția pe sexe și infracționalitatea feminin ă……………………………… 124
Rata minorilor aresta ți………………………………………………………………… 126
Statutul juridic al de ținuților………………………………………………………… 133
Repartiția deținuților după infracțiuni…………………………………………… 135
Structura de ținuților după durata pedepselor ………………………………….. 139
Evadările din închisori ………………………………………………………………… 141
Sinuciderile și decesele ……………………………………………………………….. 143
Personalul penitenciar …………………………………………………………………. 145

Ștefan Bruno
246 Alți indicatori privind popula ția…………………………………………………… 149
Penitenciarele ………………………………………………………………………………. 151
Stabilimentele de pedeaps ă………………………………………………………….. 151
Gradul de ocupare institu țională…………………………………………………… 156
Suprafața locuibilă……………………………………………………………………… 161
Dotările celulelor și bunurile de ținuților………………………………………… 163
Spațiul administrativ …………………………………………………………………… 168
Sancțiunile și pedepsele ………………………………………………………………. 172
Alți indicatori privind penitenciarele …………………………………………….. 177
Serviciile………………………………………………………………………………………. 178
Hrana ………………………………………………………………………………………… 178
Asistența medical ă……………………………………………………………………… 181
Educația……………………………………………………………………………………. 186
Munca ………………………………………………………………………………………. 189
Timpul liber ………………………………………………………………………………. 194
Alți indicatori privind serviciile ……………………………………………………. 202
Scurtă istorie a închisorilor…………………………………………………………… 209
De la primele începuturi pîn ă în secolul al XVIII-lea ……………………… 209
Reformarea sistemelor punitive feudale ………………………………………… 215
Apariția închisorilor moderne ………………………………………………………. 219
Regimul comunist ………………………………………………………………………. 222
Epoca postcomunist ă………………………………………………………………….. 227
Viitorul penitenciarelor………………………………………………………………… 229
BIBLIOGRAF IE …………………………………………………………………..237