Guvernul Si Activitatea Sa Executiva

CUPRINS

Abrevieri

Introducere

Secțiunea I. Guvernul și activitatea sa executivă

Rolul și structura Guvernului

Atribuțiile și funcțiile Guvernului

Aparatul de lucru al Guvernului

1.4 Funcționarea Guvernului. Ședințele

Secțiunea II. Actele Guvernului

2.1 Actele politice ale Guvernului

2.2 Actele primului-ministru. Deciziile

2.3 Regimul constituțional al Hotărârilor de Guvern

2.4 Regimul constituțional al Ordonanțelor de Guvern

2.5 Regimul constituțional al Ordonanțelor de Urgență

2.6 Controlul constituționalității actelor Guvernului

Secțiunea III. Studiu de caz

3.1 Hotărârile de Guvern emise în anul 2013

3.2 Ordonanțele de Guvern emise în anul 2013

Concluzii

Bibliografie

ABREVIERI

H.G- Hotărâre de Guvern

O.G- Ordonanță de Guvern

O.U.G- Ordonanță de urgență a Guvernului

C.C.R- Curtea Constituțională a României

D.C.C- Decizia Curții Constituționale

I.C.C.J- Înalta Curte de Casație și Justiție

M.Of.- Monitorul Oficial al României

Alte abrevieri:

Art.- articol

Alin.- alineat

Nr.- numărul

Ed.- editură

Op.cit.- opera citată

Pag.- pagină

Eg.- exemplu

Ș.a- și altele

INTRODUCERE

Izvoarele istorice ale Guvernului ca autoritate publică se regăsesc în perioada absolutismului, în “curia regis”, fostele consilii ale regelui, întâlnite în majoritatea țărilor Europei Occidentale.

În Țările Române vorbim despre “sfatul domnesc”, instituție politică specifică organizării feudale de pe teritoriul țării noastre.

În Țările Române, ministerele au fost create întâia oară prin Regulamentele Organice, în anul 1831 în Muntenia și 1832 în Moldova. În timp, la nivelul administrației centrale, au început să se contureze departamentele, ca forme organizatorice ale statului ce aveau ca responsabilități administrarea unor domenii de activitate pe întreg teritoriul țării. Am putea spune chiar că ministerele și miniștrii care le conduceau au existat încă de dinaintea unui Guvern propriu-zis care să le încorporeze.

Constituția din 1886 conținea un capitol distinct intitulat “Despre domn și miniștri”, în care se stipula că miniștrii erau numiți și revocați de Domn, Adunările și Domnul având dreptul de a-i acuza pe miniștri pentru faptele săvârșite în timpul exercițiului funcțiunii și de a-i trimite Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu toate acestea, nu se prevedea expres termenul de Guvern.

Termenul de Guvern este menționat pentru prima dată în Constituția din anul 1923 care a cuprins mai multe prevederi în legătură cu acest organ, precizând că “Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui” și că “miniștrii reuniți alcătuiesc Consiliul de Miniștri, care este prezidat, cu titlu de președinte al acestuia, de către acela care a fost însărcinat de Rege cu formarea Guvernului”. Observăm, deci, cum textele constituționale din acea vreme utilizau atât noțiunea de Consiliu de Miniștri, cât și pe aceea de Guvern.

Anumiți autori consideră că, așa cum le folosea Constituția, noțiunea de “Consiliu de Miniștri” nu pare a fi sinonimă cu cea de “Guvern”, sfera Guvernului fiind mai mare decât a Consiliului de Miniștri, căci, pe lângă miniștri, în Guvern mai intrau și subsecretarii de stat.

Prin Constituția din anul 1938 s-a instaurat dictatura regală, puterea executivă fiind exercitată, în numele Regelui, de către miniștri, nu de către Guvern, “în condițiunile stabilite de Constituție și pe a lor răspundere”. Aceștia răspundeau politic numai față de Rege.

În această perioadă, Guvernul a fost aproape inexistent, caracterul lui devenind mai pregnant în timpul dictaturii militaro-fasciste, când Constituția a fost suspendată, învestindu-se cu puteri depline președintele Consiliului de Miniștri.

Constituția din anul 1948 definea Guvernul ca fiind “organul suprem executiv și administrativ al Republicii Populare Române”, compus din “Președintele Consiliului de Miniștri, din unul sau mai mulți vicepreședinți și din miniștri care, împreună, alcătuiesc Consiliul de Miniștri.”

Din redactarea acestor dispoziții rezultă că legiuitorul constituant a înțeles să pună semn de egalitate între Guvern și Consiliul de Miniștri, precum și între președintele Consiliului de Miniștri și primul-ministru.

Potrivit Constituției din anul 1965, Consiliul de Miniștri era “organ suprem al administrației de stat” asigurând “conducerea generală a activității executive pe întreg teritoriul țării”. Prin atribuțiile sale, Consiliul de Miniștri era subordonat partidului unic, condus de șeful statului, manifestându-se cu pregnanță accentele impuse de devenirea tot mai totalitară a regimului comunist în România.

După revoluția din Decembrie 1989, prin proclamația către țară din 22 decembrie 1989, s-au dizolvat structurile de putere existente, s-a demis guvernul, întreaga putere de stat fiind preluată de consiliul frontului salvării naționale.

Decretul-Lege nr. 10/1989 a constituit prima reglementare organică de după Revoluție referitoare la constituirea, organizarea și funcționarea Guvernului. Aceste reglementări au rămas în vigoare până în Decembrie 1990 când a fost adoptată Legea nr.37/1990 privind organizarea și funcționarea Guvernului.Ulterior, în aprilie 2001 a fost adoptată legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, care a abrogat vechea reglementare în materie.

Am ales această temă datorită importanței deosebite a acestei categorii de acte în viața societății. În ultimii ani, organe ca Parlamentul și Guvernul s-au aflat în permanență în atenția publică, activitatea lor fiind atent urmărită nu doar de către presă și cetățeni, dar și de autorități și instanțele de judecată.

În Constituție, Guvernul este reglementat în titlul III dedicat autorităților publice, capitolul al III-lea, alături de Parlament și Președintele României, două instituții cu care acesta colaborează și alături de care își realizează atribuțiile.

Puterea legislativă și executivă determină evoluția statului Român, acestea două fiind responsabile cu emiterea normelor cu caracter obligatoriu și cu punerea lor în executare, respectiv stabilirea anumitor măsuri și instrucțiuni necesare punerii lor în aplicare. Guvernul pune în executare aceste norme folosindu-se și de dreptul său de a emite anumite acte fără de care rolurile acestui organ nu ar putea fi realizate. Aceste acte sunt reprezentate de hotărâri și de ordonanțe, simple sau de urgență. Organul executiv este de asemenea unul constituit pe criterii politice, de aceea și actele sale politice influențează viața țării și ajută la exprimarea poziției unui stat față de evenimente interne sau externe. La realizarea sarcinilor atribuite constituțional Guvernului participă și primul-ministru prin adoptarea anumitor acte, numite decizii.

Este de nedisputat faptul că activitatea organului executiv influențează viața cetățenilor și a țării, de aceea actele executivului trebuie să fie corect reglementate și mai ales, corect emise. Diverși autori, dar și Curtea Constituțională au sesizat faptul că Guvernul, fie a înțeles greșit anumite reguli de emitere a actelor cu care este însărcinat, fie a ales pur și simplu să treacă peste acestea sau să le transforme. În activitatea Parlamentului și a Guvernului s-au statornicit mai degrabă niște practici politice general acceptate, lucru care a dus la anumite nerespectări ale Legii Fundamentale și la neconstituționalitatea multor acte.

Considerăm că este necesar ca Actele Guvernului și activitatea sa să primească o atenție sporită în doctrină, aceasta având rolul de a atrage atenția asupra anumitor greșeli ale Guvernului și chiar de a influența viitorii legiutori, în scopul de a se ajunge la o reglementare optimă, care să înlăture eventualele neclarități sau greșeli din această materie.

Curtea Constituțională, în calitate de instituție ce veghează la respectarea Legii Fundamentale, a “sancționat” actele guvernului pe parcursul anilor în numeroase rânduri, lucru extrem de necesar pentru a preveni depășirea de către Guvern a puterii sale de reglementare și a încălcării normelor legale.

Așadar, tema Actele Guvernului este una de o importanță deosebită, ce trebuie profund analizată pentru a stabili care sunt normele de reglementare a acestei materii, care este modul corect de aplicare și interpretare a lor dar și care au fost erorile comise de către organul executiv, respectiv sancțiunile ce au intervenit ulterior.

SECȚIUNEA 1. GUVERNUL ȘI ACTIVITATEA SA EXECUTIVĂ

1.1 ROLUL ȘI STRUCTURA GUVERNULUI

Legea nr. 90/2001 definește Guvernul ca fiind autoritatea publică a puterii executive, care funcționează în baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. Art. 102 alin. 1 din Constituție arată că aceste atribuții sunt îndeplinite potrivit programului de guvernare.

Observăm așadar cum legiuitorul român a reglementat expres rolul politic și administrativ al Guvernului achiesând astfel la teza doctrinei occidentale contemporane conform căreia Guvernul este parlamentar prin origine si guvernamental prin funcție. În ceea ce privește rolul politic al Guvernului, în doctrină se consideră că pentru înțelegerea lui corectă trebuie coroborate prevederile constituționale din alin.1 art. 102, art. 103, respectiv art. 85 alin.1.de unde rezultă că “ votul de învestitură al Parlamentului are valoarea unui fapt juridic, el marchează încheierea contractului de guvernare între Parlament și candidatul desemnat pentru funcția de prim-ministru.”Votul de învestitură este cel care dă legitimitate echipei guvernamentale în sensul că programul care va fi acceptat de Parlament va deveni programul oficial de guvernare a națiunii. Acest vot semnifică de asemenea trecerea de la competiția pentru putere la exercitarea efectivă a puterii politice.

După acordarea votului de învestitură în Parlament pot apărea noi raporturi de forțe, se pot stabili alte priorități și necesități din cauza modificărilor în opțiunile electoratului ceea ce va conduce la necesitatea unui nou program de guvernare. Soluția ce se impune în această situație este fie moțiunea de cenzură, fie angajarea răspunderii Guvernului asupra unui nou program care să satisfacă noile priorități politice.

După modul de calificare a guvernului, constituțiile pot fi de mai multe feluri:

a)Constituții care fac o calificare expresă a acestui organ, uneori oferind chiar o definiție

b)Constituții fără o calificare expresă, pentru determinarea rolului guvernului fiind nevoie de o interpretare sistematică a prevederilor constituționale

Constituțiile care reglementează expres rolul guvernului sunt și ele de mai multe feluri. Astfel, acestea pot stabili în sarcina organului executiv un rol trihotomic: politic, legislativ și administrativ, dihotomic: politic și administrativ sau fie un rol exclusiv politic, fie unul exclusiv administrativ.

Constituția Română dă dreptul Guvernului de a conduce politica generală a țării, însă în cadrul unor limite stabilite de Parlament cu prilejul votului de învestitură.

Rolul politic al Guvernului este strâns legat de rolul administrativ, acest organ fiind și cel care coordonează administrația publică iar prin această sarcină își realizează obiectivele politice. Principalele atribuții ale Guvernului sunt legate de realizarea politicii interne și externe a statului, iar modalitățile în care acesta își propune să le îndeplinească sunt incluse în programul de guvernare care trebuie acceptat de Parlament. Ulterior, acest program se va materializa prin proiecte legislative, adoptarea de hotărâri și ordonanțe, coordonarea corectă a autorităților administrației publice astfel încât să se asigure respectarea legii și a Constituției.

Art. 135 alin. 2 din Constituție evidențiază rolul Guvernului ca autoritate executive rolul administrativ, acest organ fiind și cel care coordonează administrația publică iar prin această sarcină își realizează obiectivele politice. Principalele atribuții ale Guvernului sunt legate de realizarea politicii interne și externe a statului, iar modalitățile în care acesta își propune să le îndeplinească sunt incluse în programul de guvernare care trebuie acceptat de Parlament. Ulterior, acest program se va materializa prin proiecte legislative, adoptarea de hotărâri și ordonanțe, coordonarea corectă a autorităților administrației publice astfel încât să se asigure respectarea legii și a Constituției.

Art. 135 alin. 2 din Constituție evidențiază rolul Guvernului ca autoritate executivă în realizarea obligațiilor statului în domeniul economic. Dezvoltând dispoziția constituțională, legea 90/2001 prevede că “Guvernul are rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale.”

Pentru realizarea programului său Guvernul va coopera cu toate organismele sociale interesate ca Parlamentul, Președintele României, alte autorități publice statale dar și nestatale cum ar fi patronate, partide, asociații etc. Aceste colaborări sunt necesare deoarece programul de guvernare cuprinde toate sferele vieții economice și politice.În opinia profesorului Iorgovan guvernul “nu este un organism plasat în afara societății civile și cu atât mai puțin deasupra acesteia, ci un organism al societății civile, un veritabil paratrăznet al acesteia.Guvernul trebuie să absoarbă scânteile sociale, să dezamorseze conflictele și stările de tensiune, dacă vorbim de democrație, stat de drept și stat social.”

Prin urmare, organul executiv va purta discuții cu sindicatele, patronatele, diverse partide politice și grupuri de presiune deoarece astfel de activități fac parte din programul de lucru al oricărui guvern democratic.

În exercitarea rolului său administrativ, Guvernul intră în mai multe tipuri de rapoturi cu celelalte autorități ale administrației publice cum ar fi:

-raporturi de subordonare, acesta fiind organ ierarhic superior față de prefect, ministere și alte organe centrale aflate în subordinea lui

-raporturi de colaborare și coordonare; acestea intervin față de autoritățile centrale autonome

-raporturi de tutelă administrativă; acestea intervin față de anumite organe locale autonome care își desfășoară activitatea la nivelul unităților administrativ-teritoriale.

Guvernul reprezintă unul dintre cei doi șefi ai executivului nostru bicefal sau dualist.”Modul de reglementare a statutului celor două autorități determină concluzia că toate atribuțiile cu caracter executiv care nu revin, potrivit Constituției, celuilalt șef al executivului, urmează să intre în competența materială a Guvernului. Că altfel spus, competența materială a Guvernului în materie executivă are caracter de regulă, pe când Președintele va interveni, prin excepție, doar în acele domenii pe care Constituantul i le rezervă expres.”

Art. 102 alin. 3 din Constituție prevede că Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică. Acesta reprezintă astfel un organ colegial, solidar.

Legea 90/2001 arată că “ din Guvern pot face parte și miniștri delegați, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuți în lista Guvernului, prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere”.

Art. 3 al Legii nr. 90/2001 arată că în structura guvernului sunt incluși și viceprim-ministrul și miniștri de stat. Curtea Constituțională a României a decis că prevederile referitoare la miniștri de stat sunt constituționale prin decizia nr. 88/2004. În motivarea soluției sale, Curtea Constituțională a reținut că “legiuitorul constituant a reglementat modul de alcătuire a Guvernului într-o manieră suplă, care permite acestei autorități publice ca, în scopul realizării programului său de guvernare aprobat prin acordarea votului de încredere de către Parlament, să propună o structură în raport cu obiectivele pe care trebuie să le realizeze. Este evident că legiuitorul constituant nu a reglementat într-o manieră rigidă modul de alcătuire a guvernului prin nominalizarea tuturor ministerelor.”

Miniștrii de stat sunt numiți pentru a conduce un grup de ministere și pentru a reprezenta partidele coalizate la nivel guvernamental. Miniștrii reprezintă personalitățile însărcinate cu conducerea unui minister, ei participă la ședințele guvernului și au un număr variabil în funcție de lista cu membri aprobată de către Parlament. Miniștrii delegați sunt cei însărcinați cu conducerea unui singur departament, ei neavând o totală autonomie, fiind conduși de prim-ministru sau de un alt ministru. Secretarii și subsecretarii de stat nu participă la ședințele guvernului, ci doar în calitate de invitați sau înlocuitori sau desemnați ai miniștrilor. Așadar, observăm că din Guvern fac parte membri stabiliți prin Constituție și membri stabiliți prin lege organică.

Constituția stabilește, prin prevederile ei, că Guvernul este un organ cu o existență proprie, distinctă de cea a membrilor care îl formează. Astfel, miniștrii care îl formează vor răspune politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea și actele Guvernului, însă vor fi personal responsabili pentru actele lor.

Conform art. 16,alin.3 din Constituție pot fi membri ai guvernului persoanele care au cetățenie română, domiciliul în țară, care se bucură de exercițiul drepturilor electorale și nu se găsesc în vreun caz de incompatibilitate.

1.3 ATRIBUȚIILE ȘI FUNCȚIILE GUVERNULUI

Legea nr. 90/2001 consacră mai întâi funcțiile Guvernului pentru realizarea programului de guvernare, acestea fiind:

a)funcția de strategie, asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a programului de guvernare;

Fiind interesat să-și mențină acest vot de încredere pe toată durată mandatului,Guvernul trebuie să urmărească în permanență îndeplinirea Programului de guvernare.

b)funcția de reglementare, asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;

Acest program este un act politic care poate fi transpus în viață prin adoptarea de acte normative și instituții juridice care să materializeze intențiile politice ale Guvernului. În sprijinul acestui deziderat vine și art.74 alin.1 din Constituție care arată că inițiativa legislativă aparține, în primul rând, Guvernului.

c)funcția de administrare a proprietății statului, asigură administrarea proprietății publice și private a statului precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;

Fiind autoritate publică care reprezintă, la cel mai înalt nivel interesele naționale, Guvernul are în competența sa atribuții privind dreptul de proprietate al statului și serviciile publice de importanță deosebită.

d)funcția de reprezentare, asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și extern.

Pe plan intern, Guvernul reprezintă statul în relațiile cu celelalte autorități publice, organizații neguvernamentale, asociații profesionale, alte persoane juridice și persoane fizice.Pe plan extern, Guvernul reprezintă statul în relațiile cu guvernele diferitelor state și cu organismele internaționale.

e)funcția de autoritate în stat, asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, precum și în domeniile economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.

Această funcție se realizează prin acte de comandă adoptate de Guvern și prin aplicarea unor măsuri de constrângere pentru menținerea stării de legalitate în domeniile de importanță deosebită.

Constituția României prevede în art. 102 că Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.

Exercitarea acestor două funcții guvernamentale sunt legate și depind de îndeplinirea următoarelor atribuții prevăzute de Constituție sau de lege.

Atribuțiile prevăzute de Constituție sunt:

a)Exercitarea inițiativei legislative

Potrivit legii nr. 90/2001, Guvernul poate elabora proiecte de legi organice sau ordinare în orice domeniu al vieții economico-sociale și are obligația de a elabora proiectul legii bugetului de stat și proiectul bugetului asigurărilor sociale, precum și proiecte privind impozite și taxe.

b)Modificarea programului de guvernare

Modificarea programului de guvernare este o atribuție specifică Guvernului care o poate face publică prin prezentarea programului în fața Parlamentului. Expunerea asupra noului program de guvernare este prezentată de primul-ministru în ședință comună a celor două Camere și poate fi făcută cu sau fără angajarea răspunderii Guvernului în fața Parlamentului, în condițiile art. 114 din Constituție.

Aprobarea Parlamentului, dacă va fi obținută, va constitui autorizarea Guvernului pentru executarea modificărilor incluse în programul de guvernare. În cazul modificării programului este însă posibilă și retragerea încrederii acordate prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.

Guvernul își poate angaja răspunederea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege.

Guvernul este demis dacă o moțiune de cenzură depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declarației de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condițiile art. 113 din Constituție.

c)Informarea Parlamentului

Conform art. 111 din Constituție guvernului îi revine obligația de a informa Parlamentul și de a pune la dispoziția acestuia informații și documente necesare. Această obligație revine și celorlalte organe ale administrației publice. Astfel:

1)se vor prezenta informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de către comisiile parlamentare.

În cazul în care o inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.

2)participarea membrilor Guvernului la lucrările Parlamentului. Dacă se solicită prezența, participarea lor este obligatorie.

3)Guvernul și fiecare dintre membrii săi sunt obligați, potrivit art. 111 alin.1 din Constituție să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputați sau senatori. Totodată, potrivit alin. 2 al aceluiași articol Camera Deputaților sau Senatul poate adopta o moțiune simplă în care să-și exprime poziția cu privire la o problemă de politică internă sau externă sau cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.

d)negocierea tratatelor internaționale, încheierea tratatelor interguvernamentale și prezentarea de propuneri în domeniul polticii externe

Conform art. 91 din Constituție negocierea tratatelor este o atribuție ce se exercită prin intermediul membrilor acestuia. Tratatele care se încheie în numele României sunt încheiate de Președinte dar sunt în prealabil negociate de Guvern.

De asemenea, Guvernul propune Șefului Statului acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României și înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

e)sesizarea Curții Constituționale

Guvernul face această sesizare în vederea exercitării controlului de constituționalitate asupra unei legi înainte de promulgarea sa. De asemenea, Guvernul este abilitat să prezinte Curții Constituționale punctul său de vedere ori de câte ori acesta judecă excepții de neconstituționalitate.

Atribuțiile Guvernului stabilite de legea nr.90/2001:

Potrivit art. 11 din Legea nr.90/2001 Guvernul îndeplinește următoarele atribuții:

a)exercită conducerea generală a administrației publice

b)inițiază proiecte de lege și le supune spre adoptare Parlamentului

c)emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență, potrivit Constituției

d)asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte dispoziții normative în aplicarea acestora

e)elaborează proiectele de lege a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat și le supune spre adoptare Parlamentului

f)aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țării, pe ramuri și domenii de activitate

g)asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare

h)asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor în condițiile prevăzute de lege

i)aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea țării, scop în care organizează și înzestrează armata

j)asigură realizarea politicii externe a țării și, în acest cadru, integrarea României în structurile europene și internaționale

k)negociază tratatele, acordurile și convențiile internaționale care angajează statul român, negociază și încheie, în condițiile legii, convenții și alte înțelegeri internaționale la nivel guvernamental

l)conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa

m)asigură administrarea proprietății publice și private a statului

n)acordă și retrage cetățenia română, în condițiile legii; aprobă renunțarea la cetățenia română, în aceleași condiții

o)înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa

p)cooperează cu organismele interesate în îndeplinirea atribuțiilor sale

r)îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din rolul și funcțiile guvernului

“În doctrină s-a arătat că nu putem fi de acord cu conținutul lit. c al acestui articol, conform căruia Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență potrivit Constituției, fiind vorba în realitate, așa cum de altfel și legiuitorul organic precizează expres la art. 26 din Legea nr. 90/2001, despre acte adoptate în exercitarea atribuțiilor sale, despre mijloacele juridice prin care structura organizatorică avută în vedere își realizează competența și nicidecum despre atribuții ale acesteia.”

Conform art. 12 al aceleiași legi Guvernul poate constitui organisme cu caracter consultativ, consilii, comisii și comitete interministeriale. Organizarea și funcționarea structurilor și a serviciilor acestora, cu caracter consultativ și pentru politicile guvernamentale, se stabilesc în limitele bugetului aprobat prin hotărâre a guvernului.

În legătură cu atribuțiile guvernului mai trebuie precizat că acesta și le exercită pe tot teritoriul țării, iar din punct de vedere material, are o competență generală care se referă la toate ramurile de activitate ale economiei naționale.

1.4 APARATUL DE LUCRU AL GUVERNULUI

În ceea ce privește aparatul de lucru al Guvernului, legea nr. 90/2001 a venit cu o inovație stabilind structura trihotomică a acestuia. Acesta este format din:

1)Aparatul de lucru al prim-ministrului care are în compunerea sa:

a)corpul de consilieri ai primului ministru

b)corpul de control al primului ministru

c)aparatul tehnic al corpului de consilieri

d)cabinetul primului ministru

e)cancelaria primului ministru

f)compartimentul cu probleme speciale

g)compartimentul documente secrete

h)compartimentul care asigură protocolul primului ministru

2)Secretariatul General al Guvernului

3)Departamente și alte asemenea structuri organizatorice cu atribuții specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Cancelaria primului-ministru a fost concepută ca o structură cu personalitate juridică, coordonată direct de primul-ministru și condusă de șeful cancelariei, cu rang de ministru și calitate de ordonator principal de credite. Este vorba însă de o personalitate juridică civilă, limitată la aspectele strict necesare pentru asigurarea logisticii funcționării guvernului și punerii în aplicare a hotărârilor acestuia, iar nu de o personalitate juridică de drept public.

Secretariatul General este condus de secretarul general al Guvernului, care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulți secretari generali adjuncți, care pot avea rang de secretar de stat, numiți prin decizie a prim-ministrului.

Secretariatul General asigură derularea operațiunilor tehice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice și tehnice ale activității Guvernului, precum și reprezentarea Guvernului în fața instanțelor judecătorești.

Potrivit art.33 alin. 3 din Legea nr. 90/2001, Secretariatul General al Guvernului îi pot fi date spre coordonare sau trecute în subordine organe de specialitate ale administrației publice centrale,cu excepția ministerelor.

Departamentul reprezintă o structură organizatorică lipsită de personalitate juridică care nu are alte unități în subordine. Acestea au rol de coordonare și sinteză în domenii de interes general, sunt subordonate prim-ministrului și sunt conduse de un demnitar care pentru exercitarea atribuțiilor sale emite ordine cu caracter individual.

1.5 FUNCȚIONAREA GUVERNULUI. ȘEDINȚELE

În majoritatea statelor europene ritmul guvernamental este dat de preponderența întâlnirilor consiliului de miniștri prezidat de șeful acestuia. Constituția României nu precizează expres intervalul de timp la care să aibă loc asemenea întâlniri, ci lasă la latitudinea conducătorului posibilitatea să ceară întrunirea, ori de câte ori acesta consideră că este nevoie.

Ritmul guvernamental în România este dat de Legea 90/2001 care precizează în art. 25 următoarele: ”Guvernul României se întrunește, de regulă, săptămânal sau ori de câte ori este nevoie, la convocarea Primului-ministru. În cadrul ședințelor Guvernului se dezbat probleme ale politicii interne și externe ale țării, precum și aspecte privind conducerea generală a administrației publice, adoptându-se măsurile corespunzătoare. Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri privind ramura sau domeniul de activitate de care răspund.

Așadar, Legea nr.90/2001 consacră ca și formă de lucru a Guvernului ședința, care are caracter săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.

Președintele României poate participa ca și autoritate a puterii executive la ședințele Guvernului care privesc probleme de interes național, politica externă, apărarea țării ș.a

Convocarea și conducerea ședinței se face de către primul ministru. Atunci când la ședințe participă și președintele, acestea sunt prezidate de Șeful Statului. Dacă Șeful Statului va prezida ședința el nu va deveni și membru al Guvernului, nu va participa la adoptarea hotărârilor Guvernului prin vot, ci doar își va exprima opinia cu privire la anumite măsuri.

În doctrină se consideră că prin folosirea celor două noțiuni diferite legiuitorul a urmărit să consacre două instituții diferite, astfel: conducerea este un atribut al șefului organului colegial, care este primul-ministru, din care derivă și altele, exemplu semnarea actelor emise de Guvern în ședința respectivă și prezidarea care aparține șefului statului, care este în același timp și șef al executivului, ca și Guvernul însuși, care nu exclude conducerea și nici nu schimbă natura juridică a ședințelor la care participă.

Din cele prezentate mai sus, deducem că Președintele României poate participa la ședințele Guvernului care au ca obiect probleme de interes național privind:

-politica externă

-apărarea țării

-asigurarea ordinii publice

-în alte situații, la cererea prim-ministrului

Posibilitatea Președintelui de a participa la ședințele Guvernului nu trebuie văzută ca fiind una limitată. Astfel, dacă este nevoie sau consideră că prezența sa este necesară Șeful Statului va putea participa la ședință. Acest lucru depinde și de persoana Președintelui, de felul în care alege să participe la viața guvernamentală. De aceea, în timpul unui mandat prezidențial, ne putem afla în situația în care președintele participă mai activ la viața guvernamentală sau participă foarte rar.

La ședințele de Guvern regăsim două categorii de participanți:

-cei pentru care participarea este obligatorie, cum ar fi membrii guvernului, Secretarul General al Guvernului. Aceștia participă de drept.

-cei care au fost invitați să participe.

La ședințele Guvernului, pot participa ca invitați, la invitația prim-ministrului, conducători ai unor organe de specialitate din subordinea Guvernului sau ai unor autorități administrative autonome sau alte persoane a căror prezență este considerată utilă.

Dezbaterile și modul de adoptare a actelor se înregistrează pe bandă magnetică și se consemnează în stenograma ședinței care va fi certificată de ministrul delegat pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului.

Cvorumul de ședință este egal cu jumătate plus unul din numărul membrilor Guvernului.

Referitor la activitatea primului ministru, aceasta este una continuă, neîntreruptă, prin intermediul căreia acesta își realizează statutul de șef al Guvernului și coordonator al activităților celorlalți membri ai acestuia.

SECȚIUNEA A 2 A. ACTELE GUVERNULUI

În dreptul public, când se vorbește despre actele instituțiilor politice se face referire la două categorii:

a)acte exclusiv politice(moțiuni, declarații ș.a)

b)acte juridice

Constituțiile reglementează, de regulă, actele juridice.În majoritatea țărilor legiuitorii constituanți naționali au o preocupare deosebită pentru reglementarea regimului actelor normative pe care le poate emite Guvernul.

Astfel, Constituția Germaniei, în art. 80 arată că Guvernul federal, un ministru federal sau guvernele de land pot fi autorizați de către lege să adopte decrete reglementare. Acest decret reglementar trebuie să precizeze fundamentul său juridic.

Constituția Franței conține și ea numeroase dispoziții referitoare la materia actelor ce emană de la Consiliul de Miniștri și de la Primul-ministru. Spre exemplu, art. 13 din Constituția Franței menționează că Președintele semnează ordonanțele și decretele eliberate în Consiliul de Miniștri, iar art. 22 vorbește generic despre “actele Primului-ministru” evidențiind regula contrasemnării acestora de către miniștrii însărcinați cu executarea.

Constituția Spaniolă vine cu un element nou față de constituțiile Germaniei și Franței și anume emiterea de către Guvern a decretelor legislative în caz de necesitate, pentru situații extraordinare și de urgență. Această instituție este prezentă și în Constituția Italiei.

Constituția Portugaliei, de asemenea, conține mai multe articole referitoare la regimul actelor Guvernului și a delegării legislative. Art. 164 lit. e stabilește competența Adunării Republicii de a conferi Guvernului autorizații legislative, art.21 arată competența legislativă a guvernului etc.

O atenție deosebită a fost acordată și de legiuitorul constituant român modului de reglementare a materiei actelor Guvernului. Constituția română definește în sinteză, în art. 108 intitulat “Actele Guvernului” cele două categorii de acte juridice și anume hotărârea și ordonanța. Pe lângă acesta, art. 115 este consacrat regimului delegării legislative, adică ordonanței. Constituția face referiri și la actele exclusiv politice ale Guvernului în mai multe articole cum ar art.114 alin.1 unde se face referire la program și la declarația de politică generală.

Constituția stabilește în art. 108 alin.1 că “Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe”, iar Legea 90/2001 a completat cu “în prezența majorității membrilor săi”. Ordonanțele simple au forța juridică a unei legi ordinare, iar cele de urgență pot conține norme cu putere de lege ordinară, dar și norme cu putere de lege organică. Hotărârile sunt însă inferioare ca forță juridică legilor și ordonanțelor guvernamentale.

Hotărârile și ordonanțele guvernamentale reprezintă acte juridice. Constituția se referă în art. 108 la “Actele Guvernului”, dar în conținutul textului constituțional se face referire numai la hotărâri și ordonanțe, care sunt acte juridice prin natura lor.

În concluzie, Guvernul poate adopta hotărâri, ordonanțe și diferite acte exclusiv politice. (moțiuni, declarații, programe etc.)

2.1 ACTELE POLTICE ALE GUVERNULUI

Guvernul poate, în activitatea sa, să adopte și acte politice, însă acestea nu produc efecte juridice. Prin aceste acte, Guvernul își exprimă poziția față de anumite evenimente interne sau internaționale. Organul executiv poate întocmi programe de dezvoltare în diferite domenii, proiecte de reforme ș.a.

Deși nu există un suport juridic pentru o asemenea posibilitate, trebuie să acceptăm dreptul Guvernului de a adopta acte cu un conținut exclusiv politic datorită rolului său constituțional de conducere a țării și conținutului preponderent politic al acestei sarcini. Prin aceste acte, Guvernul își poate realiza obiective extrem de importante sau să urmărească anumite evoluții în viața țării care se pot concretiza ulterior în legi sau în încheierea unor tratate internaționale.

Temeiul Constituțional al acestor acte politice este art. 103 care prevede că “Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării”, de unde se subînțelege că această misiune, când este cazul, obligă Guvernul să adopte declarații, să trimită mesaje etc., adică să facă acte exclusiv politice.

“Nimic nu oprește ca un act exclusiv politic să fie întărit nu numai printr-un act juridic, ci printr-un întreg program normativ de sorginte guvernamentală, tocmai pentru a se confirma coerența și spiritul de responsabilitate în actul de guvernare.”

Constituția prevede, în art. 114 alin. 1 că Guvernul are dreptul să-și angajeze răspunderea în fața celor două camere ale Parlamentului asupra unui program, a unui proiect de lege sau a unei declarații de politică generală. O astfel de declarație va avea în mod evident un conținut preponderent politic.

În opinia autoarei Mariana Oprican, această procedură, datorită absenței unui cadru legal menit să o reglementeze fără echivoc, oferă posibilitatea Guvernului de a acționa cu exces de putere în practica legiferării.

Prin sintagma “proiect de lege” înțelegem, în mod normal, că este vorba de un singur proiect de lege. În practică însă Guvernul, de mai multe ori, și-a angajat răspunderea asupra a două proiecte de lege sau a unui pachet de asemenea proiecte.

În doctrină s-a precizat că, de vreme ce legiuitorul constituant nu a înțeles să facă distincție, va rămâne la latitudinea Guvernului să contureze dimensiunile și conținutul proiectului de lege.

Constituția nu prevede limite nici cu privire la perioada în care Guvernul își poate angaja răspunderea, organul executiv putându-și angaja răspunderea oricând și ori de câte ori consideră pe sesiune parlamentară, asupra mai multor proiecte de lege în aceeași zi, respectiv în aceeași sesiune parlamentară.

Această modalitate de angajare a răspunderii reprezintă o metodă indirectă de adoptare a unei legi prin dezbaterea unei problematici prin excelență politice. De asemenea, reprezintă o procedură mixtă de control parlamentar, întrucât permite inițierea unei moțiuni de cenzură și de legiferare, deoarece proiectul de lege asupra căruia Guvernul își angajează răspunderea se consideră adoptat dacă o moțiune a fost sau nu depusă sau, deși inițiată, a fost respinsă.

Guvernul poate recurge la procedura angajării răspunderii pentru un proiect de lege, indiferent de faza în care se află procedura legislativă cu privire la acest proiect.

Privitor la natura proiectului de lege pentru care Guvernul își angajează răspunderea, Curtea Constituțională a reținut următoarele aspecte:

a) Guvernul își poate angaja răspunderea pentru proiecte de lege cu caracter complex, proiectul poate fi structurat pe mai multe titluri, capitole și secțiuni și poate reglementa mai multe domenii, cu condiția să existe o legătură între ele, sau dacă există un scop sau un interes general unic, iar aceste reglementări să nu se abată de la regulile întocmirii unui proiect de lege, așa cum sunt stabilite de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

b) Proiectul de lege asupra căruia Guvernul își angajează răspunderea poate fi de natura legilor organice, ordinare, poate privi aprobarea unei ordonanțe de urgență, însă nu poate fi de natura legilor constituționale, pentru care există o procedură specială.

Suntem de acord cu opinia autoarei Mariana Oprican conform căreia unele dintre normele instituite de către Curtea Constituțională prin interpretarea art. 114 din Constituție, au acordat o libertate prea mare de acțiune Executivului, transformându-l într-un adevărat “for de legiferare”. Se consideră că procedura prevăzută de art. 114 din Legea Fundamentală a devenit un instrument prin care Guvernul evită dezbaterea parlamentară și că perioada în care Guvernul își poate angaja răspunderea ar trebui limitată la cel mult o singură dată pe sesiune parlamentară și pentru un singur proiect de lege, împiedicându-se astfel tendința executivului de a se substitui autorității legiuitoare.

Art. 107 alin. 1 al Legii Fundamentale face referire la o altă categorie de acte politice precizând că primul-ministru prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se vor dezbate cu prioritate. Guvernul va răspunde politic pentru conținutul raportului sau declarației prezentate conform art. 109 alin. 1 din Constituție.

Pe lângă aceste proceduri constituționale prezentate, Guvernul va putea adopta și alte acte politice fără un suport constituțional cum ar fi mesaje, apeluri, declarații adresate cetățenilor, altor guverne sau unor organizații internaționale. Acestea pot privi evenimente de o anumită anvergură sau gravitate, deschiderea unei conferințe ș.a

În practică, Guvernul mai poate adopta și alte documente prevăzute expres în anumite acte normative. Un astfel de exemplu este Hotărârea Guvernului nr. 56/2009 care prevede în art. 10 ca act al organului executiv memorandumul, care poate fi folosit în mai multe scopuri cum ar fi prezentarea unor date, evaluări, în vederea inițierii negocierii sau semnării unui tratat ș.a Spre exemplu, în anul 2014 Guvernul a emis 4 memorandumuri: Memorandumul din 14/04/2014 de înțelegere între Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură din România și Administrația de Stat pentru Silvicultură din Republica Populară Chineză privind cooperarea în domeniul pădurilor, conservării zonelor umede și protecției vieții sălbatice, Memorandumul din 28/01/2014 de înțelegere între Națiunile Unite și Guvernul României, Memorandumul din 12/02/2014 de înțelegere între Guvernul României, pe de o parte, și Guvernul Palestinei, pe de altă parte, privind cooperarea economică și Memorandumul din 30/05/2014 de înțelegere între Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor din România si Autoritatea de Informații Financiare.

2.2 ACTELE PRIMULUI-MINISTRU

În îndeplinirea atribuțiilor sale, primul-ministru emite decizii, care pot avea caracter normativ sau individual. Deciziile primului-ministru se publică în Monitorul Oficial al României, partea I, în cel mult 15 zile lucrătoare de la data emiterii lor, sub sancțiunea inexistenței acestora, cu excepția celor cu regim special de clasificare, conform art.19 alin. 2 din Legea 90/2001.

H.G nr. 561/2009 prevede în art. 49 că deciziile primului-ministru se emit pe baza și în executarea legilor, a ordonanțelor și hotărârilor Guvernului.

Conform art. 42 alin. 3 al aceleiași hotărâri, proiectele de decizii pot fi inițiate de ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale aflate în subordinea sau în coordonarea ministerelor, prin ministerele în a căror subordine sau coordonare se află.

Legalitatea proiectului de decizie va fi verificată de Secretariatul General al Guvernului, inclusiv sub aspectul respectării regulilor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr.24/2000. Secretariatul va prezenta primului-ministru proiectul de decizie în vederea semnării.

Aceste decizii au caracter individual și trebuie contrasemnate de Secretarul General al Guvernului conform art. 49 alin. 3 din H.G. nr. 561/2009.

În anul 2014, primul-ministru a emis un număr de 332 de decizii. Observăm că, în practica actuală, majoritatea deciziilor primului-ministru se referă la eliberarea anumitor persoane din diverse funcții, cum ar fi cea de secretar sau subsecretar de stat, la numiri ce se fac în aceleași funcții, constatări de demisii, detașări sau prelungiri de detașări, transferuri ș.a

Astfel, oferim spre exemplificare Decizia nr. 19/29-01-2014 privind eliberarea Domnului Raed Arafat din funcția de secretar de stat la Ministerul Sănătății, Decizia nr. 82/10-03-2014 privind numirea Domnului Florea Oprea în funcția de subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne, Decizia nr. 86/11-03-2014 privind încetarea exercitării, cu caracter temporar, prin detașare, de către domnul Marius Nica, a funcției publice din categoria înalților funcționari publici de secretar general al Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice.

2.3 REGIMUL CONSTITUȚIONAL AL HOTĂRÂRILOR DE GUVERN

În art.108 din Constituție pe lângă precizarea că Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe se mai arată că “Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor”, iar “Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile prevăzute de aceasta.”

Hotărârile sunt acele acte care dezvoltă o reglementare stabilită prin lege, asigurând punerea în executare a legii respective, iar ordonanțele sunt acele acte care înlocuiesc legile.

“Am putea spune că hotărârea este actul administrativ al Guvernului, pe când ordonanța este actul de guvernământ.”

Hotărârile nu au un domeniu propriu de reglemtare, ele fiind acte de executare a legii. Domeniul lor de reglementare va fi legat de cel al legilor pe care le vor pune în executare.

Puterea de reglementare recunoscută Guvernului vine din puterea suverană a poporului exprimată prin dispoziții constituționale. Poporul învestește Guvernul să pună în aplicare legile adoptate de Parlament, astfel, puterea de reglementare a organului executiv are caracter suveran. Hotărârile ce vor fi adoptate de Guvern în temeiul acestei puteri vor avea calitățile unui act administrativ de autoritate care va institui norme general-obligatorii, a căror neexecutare sau nerespectare va fi sancționată de către stat.

Profesorul Negulescu este de părere că autoritățile executive sunt în mai mare măsură decât Parlamentul să cunoască toate circumstanțele și dificultățile la care ar da naștere aplicarea unei legi și mai lesne să le preîntâmpine prin dispoziții amănunțite de strictă specialitate.

Pentru punerea în executare a legilor sunt necesare, de multe ori, nu doar emiterea de hotărâri de Guvern, ci și ordine ale miniștrilor de resort, instrucțiuni, metodologii de aplicare.

Hotărârile Guvernului vor avea ca obiect, pe lângă înfăptuirea rolului constituțional al Guvernului, decurgând din art. 102 alin.1 din Constituție și îndeplinirea atribuțiilor acestuia prevăzute în art. 11 din Legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului și a ministerelor, chiar dacă unele dintre acestea concretizează rolul său constituțional.

“Guvernul nu poate adopta o hotărâre într-un domeniu rezervat legiferării de către Parlament; Guvernul nu poate adopta o hotărâre pentru a reglementa relații sociale în domeniul cărora nu se aplică o lege adoptată anterior; în raport cu legea, hotărârea Guvernului are o forță juridică inferioară, adoptarea ei depinzând de o lege anterioară aflată în vigoare.” Adoptarea se face prin consens, iar dacă nu se realizează consensul, hotărăște primul-ministru. Se acordă, deci, un drept de vot superior Primului-ministru față de ceilalți membri ai Guvernului, recunoscându-se în cele din urmă superioritatea acestuia, primus inter partes.

Prin hotărâri se realizează competența originară a Guvernului, specific rolului său de autoritate executivă. Hotărârile pot fi atacate în fața instanței de contencios administrativ, potrivit art. 21 coroborat cu art.52 Constituție.

Este important de precizat că legea are o aplicabilitate directă, concretă, nefiind neapărat necesară emiterea unei hotărâri pentru ca aceasta să poată fi aplicată. Cu toate acestea, de foarte multe ori, legea face trimitere la alte norme subsecvente, la ceea ce am putea numi instrucțiuni de aplicare, instrucțiuni care trebuie elaborate de Guvern, aici intervenind hotărârea.

Din interpretarea art. 108 Constituție, raportat la art. 27 din Legea 90/2001 se poate interpreta că Hotărârile de Guvern “intervin în măsura în care legea impune adoptarea lor, în măsura în care fie expres, fie implicit, legea trimite la o hotărâre de punere în aplicare sau practica aplicării legii naște nevoia adoptării unei hotărâri de Guvern”. Din această perspectivă, hotărârile Guvernului sunt praeter legem și secundum legem.

Hotărârile Guvernului sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele judecătorești, în baza Legii Contenciosului Administrativ nr.554/2004. Aceste hotărâri pot avea atât caracter normativ, cât și individual.

Prin Decizia nr. 1718 din 26.02.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că diferența dintre acte administrative cu caracter normativ și cele cu caracter individual se realizează în funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produc. În acest sens, actele normativ conțin reglementări cu caracter general, valabile erga-omnes, în timp ce actele individuale produc efecte față de o singură persoană, sau chiar mai multe, nominalizate expres în conținutul respectivelor acte.

Înalta Curte a arătat că încadrarea unui act infralegislativ într-una dintre cele două categorii arătate nu se poate realiza prin „decuparea” unor dispoziții din acel act (în speță, o anexă la actul normativ), afectând în acest mod caracterul  unitar al acestuia, ci prin analizarea integrală a conținutului  său, prin prisma trăsăturilor fiecăreia dintre cele două categorii de acte. Astfel, Înalta Curte a apreciat că HG nr. 349/2005 privind depozitarea deșeurilor este un act normativ deoarece conține reguli generale, de aplicabilitate repetată, iar destinatarii acestuia sunt un număr indeterminat de subiecți, astfel că nu poate fi respinsă ca tardivă acțiunea pentru anularea acestuia, întrucât, pentru contestarea actelor normative, acțiunea în justiție poate fi promovată oricând, după cum rezultă  din prevederile imperative ale art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Domeniul exclusiv de reglementare al hotărârilor individuale este cuprins în art. 6 alin. 2 lit.a din H.G nr. 561 din 10 mai 2009 și cuprinde:

-numiri și revocări din funcție

-stabilirea unor date

-aprobarea unor indicatori tehnico-economici de investiții

-aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici și ale instituțiilor publice

-acordarea de ajutoare financiare de urgență

-alocarea de fonduri de la bugetul de stat

-aprobarea finanțării unor proiecte și acțiuni din fondurile pentru promovarea imaginii externe a României

-aprobarea stemelor pentru județe, municipii, orașe sau comune

-stabilirea regimului juridic al unor imobile

-atestarea domeniilor publice ale unităților administrativ-teritoriale

-transferuri de imobile

-încadrarea funcțională a drumurilor județene, a unor drumuri sau a unor sectoare de drumuri

-darea în folosință gratuită a unor imobile.

Constituția Română consacră un executiv bicefal al cărei componente sunt Guvernul și Șeful Statului. Centrul de greutate în ceea ce privește administrația cade însă pe Guvern, așa cum se arată și în art. 102 care prevede în mod expres rolul Guvernului de a exercita “conducerea generală a administrației publice”, sarcină imposibil de îndeplinit fără dreptul de a elabora norme obligatorii, dar inferioare legii.

„Guvernul stabilește instrumentele prin care legea se particularizează la cele mai diverse raporturi sociale, iar instrumentul respectiv-hotărârea-nu poate cuprinde norme cu putere de lege, nu poate modifica, completa sau abroga legea pe care o pune în executare.”

Din cele menționate mai sus putem reține, cu valoarea unui principiu, că emiterea de hotărâri de guvern trebuie să se întemeieze obligatoriu pe lege, însă nu este neapărat necesar ca legea să conțină o normă de trimitere. Hotărârea este necesară atunci când se reclamă stabilirea unor măsuri sau reguli subsecvente care să asigure corecta aplicare a legii sau organizarea corespunzătoare a unor activități.

“Guvernul poate interveni prin hotărâre atunci când apreciază că pentru organizarea și punerea în executare a normelor de reglementare primară s-ar impune măsuri subsidiare care să asigure înțelegerea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale.”

Conform profesorului Ionescu, din punct de vedere al naturii juridice, hotărârile Guvernului sunt acte administrative adoptate de un organ al statului învestit cu o putere proprie, originară de autoritate pe care este dator să o exercite continuu, atunci când socotește că este necesar. Fiind titular de autoritate, Guvernul o imprimă tuturor actelor pe care le adoptă. Astfel, hotărârile sale întrunesc calitatea actelor de autoritate. Este însă posibil ca și o metodologie de strictă specialitate sau un ordin ori ansamblu de instrucțiuni elaborate de un organism de specialitate al administrației publice centrale să fie aprobat prin hotărâre a Guvernului. În acest fel, metodologia respectivă va căpăta caracterul unui act administrativ cu caracter general.

“Metodologia, regulamentul, ori anumite instrucțiuni sunt elaborate de autorități administrative aflate în subordinea sau coordonarea Guvernului și care au un obiect de activitate specializat sau particularizat la anumite proceduri, tehnici de punere în aplicare a anumitor norme cu grad ridicat de specificitate și care au și logistica necesară, fonduri, resurse necesare urmăririi modului în care se pune în aplicare metodologia ori regulamentul respectiv.”

Trebuie reținut și că hotărârile și ordonanțele, conform art.108 alin. 4 , se semnează de primul-ministru și se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare, urmând a se publica în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea acestor acte atrage inexistența lor, însă de la această regulă există și o excepție: se admite ca hotărârile cu caracter militar să nu fie publicate, acestea fiind comunicate “numai instituțiilor interesate”.

Din cele precizate rezultă anumite condiții de validitate a actului guvernamental și anume:

-Semnătura Primului-ministru

-Contrasemnările miniștrilor

-Publicarea în monitorul oficial

Menționăm că lipsa unei semnături atrage doar nulitatea, ea putând fi chiar acoperită.

Prin sintagma „miniștri care au obligația punerii în executare” s-au avut în vedere doar membrii Guvernului și nu alți demnitari. Așadar, semnăturile unor conducători de organe administrative de specialitate sau ale unor secretari de stat pot doar să însoțească semnăturile miniștrilor, dar în niciun caz nu le vor putea înlocui.

Hotărârile și ordonanțele Guvernului se adoptă la propunerea miniștrilor, a altor membri ai Guvernului sau a conducătorilor organelor de specialitate ale administrației publice centrale, care nu sunt membri ai Guvernului, ori a autorităților administrației publice județene și a municipiului București prin Ministerul Administrației și Internelor.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 51/2004, a arătat că hotărârile Guvernului pot conține măsuri organizatorice, financiare, instituționale sau sancționatorii în vederea stabilirii cadrului necesar pentru ducerea la îndeplinire a dispozițiilor legii.

Din textul Constituțional al art. 108 alin. 2 în care se prezintă domeniul de reglementare al hotărârilor guvernamentale decurg câteva trăsături ale acestora și anume:

a)organizarea executării legilor se face numai prin hotărâre

b)numai Guvernul este abilitat să execute legile

c)Guvernul nu poate adopta o hotărâre într-un domeniu rezervat legiferării de către Parlament

d)Guvernul nu poate adopta o hotărâre pentru a reglementa relații sociale în domeniul cărora nu se aplică o lege anterioară aflată în vigoare

e)în raport cu legea, hotărârea Guvernului are o forță juridică inferioară, adoptarea ei depinzând de o lege anterioară aflată în vigoare.

Proiectul de hotărâre se va elabora de ministerul sau ministerele care urmează să o pună în aplicare și să răspundă pentru aceasta, inițiatorul având obligația să o supună concomitent atât consultării publice, cât și consultării preliminare inter-instituționale. La finalul procedurii de consultare, proiectul va fi avizat de autoritățile publice interesate în aplicarea lui, ultima fiind Ministerul Justiției , care se va pronunța exclusiv din punct de vedere al legalității. Avizul acestui minister nu va fi însă necesar în cazul hotărârilor cu caracter individual. Aceste proceduri rezultă din reglementările art. 15 al H.G. nr. 561/2009 și a Legii nr. 52/2003 privind transparența în administrația publică.

În ședința Guvernului, proiectul de hotărâre este supus dezbaterii și adoptării. În această etapă, proiectul va putea fi modificat în conținut sau formă și i se vor putea aduce observații de tehnică legislativă. Decizia Guvernului referitoare la adoptarea proiectului se va lua prin consens și este marcată prin anunțul primului-ministru privind adoptarea acestuia.

În concluzie, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor și intervin:

-în măsura în care legea impune adoptarea lor

-în măsura în care, fie expres, fie implicit, legea trimite la o hotărâre de punere în aplicare

-practica aplicării legii naște nevoia adoptării unei hotărâri de Guvern

2.4 REGIMUL CONSTITUȚIONAL AL ORDONANȚELOR DE GUVERN

În vederea stabilirii regimului constituțional al ordonanțelor trebuie să corobărăm prevederile art. 108 alin. 3 din Constituție cu cele ale art. 115, consacrate delegării legislative.

De asemenea, în analiza regimului ordonanțelor trebuie avut în vedere și art. 61 alin. 1 din Constituție care proclamă rolul de unică autoritate legiuitoare al Parlamentului. ”Acest lucru înseamnă că numai Parlamentului îi este recunoscut dreptul de a adopta norme juridice primare. Guvernul poate să facă acest lucru doar în virtutea unei împuterniciri speciale pe care o primește, și care provine fie de la Parlament, dintr-o lege de abilitare, fie de la constituant însuși, care a admis ca, în situații extraordinare, Guvernul să poată interveni cu ordonanțe și în absența unei legi de abilitare speciale.”

Constituția Română din 1991 a preluat din reglementările constituționale ale Franței, mai exact art.38 și a introdus o categorie de acte, care nu au existat până în acel moment, ordonanțele. La crearea acestei categorii de acte s-a avut în considerare faptul că Parlamentul își desfășoară activitatea în două sesiuni parlamentare anuale cu o durată limitată și că între cele două intervale va rămâne o perioadă de vacanță parlamentară. De aceea s-a considerat că în această perioadă, când Parlamentul nu funcționează, ar putea fi nevoie să fie adoptate acte normative cu o forță juridică egală cu aceea a legilor prin care să se reglementeze anumite relații sociale care sunt, de regulă, de competența Parlamentului.

Ordonanța reprezintă expresia unei competențe legislative delegate, ea depășește limitele conducerii generale a administrației publice și apare mai degrabă ca o modalitate de participare a Guvernului la realizarea puterii legislative, participare justificată de sarcina acestui organ de a realiza politica internă și externă a țării.

Guvernul participă astfel la realizarea puterii legislative, însă această participare trebuie autorizată de Parlament, acesta fiind organul reprezentativ suprem al poporului și unica autoritate legiuitoare a țării. Această participare poate fi doar una limitată.

Așa cum prevede Constituția României, revizuită, există două categorii de ordonanțe:

-ordonanțe care se pot adopta numai în temeiul unei legi de abilitare a Guvernului pentru a adopta ordonanțe în domenii rezervate legilor ordinare, când Parlamentul nu se găsește în sesiune

-ordonanțe de urgență care pot fi adoptate numai în situații extraordinare, în acest caz delegarea legislativă este constituțională.

Așadar, putem vorbi despre un regim normal al ordonanțelor care se bazează pe regula abilitării și despre un alt regim constituțional de excepție care se referă la ordonanțele de urgență. Ordonanțele simple pot fi adoptate oricând, spre deosbire de cele de urgență care impun ca Parlamentul să se afle în sesiune.

Art.115 alin. 1 din Constituție prevede că ”Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii ce nu fac obiectul legilor organice.”

Ordonanțele emise în temeiul unei legi speciale de abilitare intră în vigoare în termen de 3 zile de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României sau la o altă dată prevăzută în cuprinsul acesteia.

Parlamentul poate abilita Guvernul în sensul arătat mai sus chiar și în timpul sesiunilor sale, nefiind obligatoriu ca abilitarea să se facă doar pe durata vacanțelor parlamentare. Această posibilitate oferită Parlamentului are ca scop decongestionarea activității sale de domenii și probleme de mai mică importanță.

“Realizarea atribuțiilor delegate de către Parlament nu reprezintă o facultate pentru Guvern. Guvernul nu are căderea de a aprecia asupra oportunității emiterii ordonanțelor cu care a fost abilitat. Îndeplinirea atribuțiilor delegate este o obligație, așa cum tot o obligație este aplicarea legii.”

Cu toate acestea, deoarece problemele și domeniile pentru care Guvernul este abilitat să emită ordonanțe fac parte din competența materială a Parlamentului, acesta poate, chiar după abilitare, să revină asupra oricărora dintre problemele și domeniile la care s-a referit legea de abilitare și să reglementeze prin lege, chiar în situația în care ordonanțele ce urmau să fie emise de Guvern nu trebuiau supuse aprobării ulterioare a Parlamentului, restrângând astfel sfera abilitării.

Se poate observa așadar că legiuitorul a ales să admită delegarea legislativă, deci să ofere posibilitatea Guvernului să fie abilitat printr-o lege specială să emită ordonanțe, însă numai în materia legilor ordinare.

Delegarea legislativă-ca varietate a delegării în general- a fost inventată ca substituit a Parlamentului în perioade deosebit de critice, mai ales, în cele de război. Așadar, cel puțin prin sorgintea ei cauzală, delegarea legislativă ar trebui să fie o excepție.

Delegarea legislativă a fost definită în doctrină ca reprezentând modalitatea de conlucrare între Parlament și Guvern, în virtutea principiului separației și colaborării puterilor în stat, în temeiul căruia Guvernul este învestit cu exercitarea în anumite condiții, a unei funcții legislative.

Într-o opinie, delegarea legislativă a fost definită ca fiind un transfer a unor atribute legislative la puterea executivă, condiționat sau necondiționat. Într-o altă opinie, delegarea legislativă semnifică împuternicirea, pe timp limitat, a unei alte autorități decât cea legiuitoare să exercite prerogativele legislative.

Cu privire la această instituție a delegării considerăm că trebuie amintită și opinia profesorului Paul Negulescu, potrivit căreia puterea legiuitoare nu are un drept originar, pe care să și-l fi creat singură, ci numai un drept concedat de puterea constituantă în numele națiunii, așa încât ea nu poate delega dreptul de a face legi unei alte puteri, decât încălcând un principiu constituțional- cel al separației puterilor în stat și principiul delegata potestas non delegatur (puterile delegate nu pot fi delegate/retransmise).

În doctrina recentă, autorul Ioan Vida susține că “ intervenția puterii executive în domeniul legislativ este o substituție instituțională care derogă de la regulile dreptului comun, găsindu-și cu greu o argumentare rațională într-un sistem politic bazat pe principiul separației puterilor în stat și pe o Constituție scrisă, în care se stipulează că Parlamentul este unica putere legiuitoare.”

Același autor este de părere că această soluție a delegării legislative a izvorât din necesități insurmontabile pentru viața politică, guvernanții fiind puși în situația de a înfrânge un principiu politic, cel al separației puterilor în stat, pentru a face față unor exigențe sociale de neînlăturat.

În primul comentariu al Constituției, delegarea legislativă a fost definită ca o modalitate de conlucrare între Parlament și Guvern, în virtutea principiului separației și colaborării puterilor în stat, în temeiul căruia Guvernul este învestit cu exercitarea, în anumite condiții, a unei funcții legislative.

În opinia profesorului Cristian Ionescu transferul condiționat de competențe de la Parlament la Guvern nu poate fi confundat cu exercitarea de către Guvern a funcției legislative. Exercitarea de către Guvern a prerogativelor căpătate în urma delegării legislative face parte din sfera puterii executive.

Prin delegare organul executiv nu dobândește o funcție legislativă proprie, ci numai aptitudini de reglementare cu putere de lege supuse anumitor condiții a căror îndeplinire este controlată de Parlament.

Curtea Constituțională s-a pronunțat constant că potrivit art. 115 din Legea fundamentală, Guvernul are o competență normativă derivată fie dintr-o lege de abilitare, fie din însăși Constituție, cu caracter special și limitat, specific unei competențe de atribuire. Exercitarea acestei competențe face parte tot din sfera puterii executive și cuprinde posibilitatea organului executiv de a emite două categorii de acte normative: ordonanțe simple și ordonanțe de urgență.Menționăm că abilitarea de a emite ordonanțe nu poate fi decât temporară.

În literatura de specialitate s-a susținut în mod corect că delegarea legislativă, așa cum aceasta se înfățișează în lumina Legii Fundamentale, se caracterizează prin faptul că nu poate să opereze un transfer integral al competenței legislative de la Parlament la Guvern, ci trebuie să existe, obligatoriu, un obiect limitat la domeniile de raporturi sociale precizate în legea de abilitare.

Ordonanțele sunt așadar rezultatul unei colaborări între puterea legislativă și Guvern. ”Ele reprezintă acte executive, sub aspect organic, și acte legislative, sub aspect material. Sunt acte aparținând unei autorități executive, dar care poartă asupra unor materii, care, în mod normal, sunt de natură legislativă. Din această distorsiune între autor și conținutul lor, ele dobândesc un caracter hibrid care le afectează întreaga existență juridică.”

În ceea ce privește ordonanțele obișnuite, legea de abilitare va trebui să stabilească obligatoriu, domeniul și data până la care se pot emite, domeniul neputând fi unul de natura legii organice.

“Regula de drept comun este aceea că ordonanțele nu se supun aprobării Parlamentului, întrucât, așa cum rezultă din art.115, alin. 3 aprobarea este necesară numai dacă legea de abilitare o cere în mod expres.”

Suntem de acord cu opinia autoarei Benonica Vasilescu conform căreia, în privința aprobării ulterioare a ordonanțelor simple de către Parlament, regula a devenit excepție, iar excepția regulă. Astfel, deși textul constituțional nu consacră obligativitatea aprobării de către Parlament a ordonanțelor emise în baza unei legi de abilitare, regula fiind aceea a neaprobării, în practica de până acum, toate legile de abilitare au impus condiția aprobării ulterioare a acestora.

Ordonanțele nu vor putea depăși sfera legii de abilitare, iar aceasta, la rândul ei nu poate depăși domeniul legii ordinare. Modificarea legii de abilitare nu are ca efect modificarea sau abrogarea ordonanței.

“Deși suntem în prezența unor acte normative ale Guvernului care au caracter legislativ, ordonanța nu-și pierde și caracterul de act administrativ, ca orice act juridic al Guvernului.”

În Constituție nu se cere expres aprobarea ordonanțelor de către Parlament, dar dacă aprobarea este prevăzută de legea de abilitare atunci Guvernul va trebui să se conformeze acestei obligații. Acesta va trebui să supună aprobării legislativului ordonanțele emise “până la împlinirea termenului de abilitare”, așa cum se menționează în art.115, alin.3. Nerespectarea acestui termen va atrage încetarea efectelor ordonanței. Până la împlinirea acestui termen însă, nimic nu poate opri Guvernul să-și modifice propria ordonanță. Această operațiune nu va mai fi posibilă după sesizarea Parlamentului. După ce ordonanța va fi aprobată aceasta va trece din sfera actelor executivului în sfera actelor legislativului, transformându-se așadar în lege. Parlamentul poate aproba sau respinge ordonanța, ceea ce duce la concluzia că o poate și modifica, iar dacă legea de aprobare a ordonanței va fi declarată neconstituțională, acest lucru va avea ca efect scoaterea ordonanței din circuitul juridic.

Regimul constituțional al ordonanței Guvernului emisă cu lege de abilitare(ordonanța obișnuită):

a)poate interveni numai în domeniile care nu fac obiectul legii organice rezultând, a contrario, că intervine în domeniul legilor ordinare.

b)legea de abilitare va putea cuprinde două categorii de dispoziții:

-dispoziții cu caracter obligatoriu, respectiv domeniul și data până la care se pot adopta ordonanțe

-dispoziții cu caracter facultativ, respectiv posibilitatea ca ordonanța să fie supusă aprobării Parlamentului, dacă legea de abilitare cere expres acest lucru.

Pe perioada delegării, Guvernul poate să modifice, să completeze sau să abroge propriile ordonanțe. După expirarea acestei perioade, Guvernul nu mai poate emite ordonanțe în domeniul în care a fost abilitat și nu mai poate să revină asupra celor deja adoptate.

În doctrină se consideră că delegarea legislativă ce se realizează în cazul ordonanțelor compromite anumite principii cum ar fi:

-principiul legalității democratice

-principiul delimitării funcției legislative de funcția executivă

-principiul monopolului legislativ

-principiul interdicției competenței în dreptul public

Cu toate acestea, prin reglementarea expresă a delegării de către Constituție se poate deduce o relativizare a acestor principii.

Un autor sugerează ca Parlamentul să recurgă cât mai rar la dreptul său de delegare deoarece el are ca activitate principală legiferarea, iar delegarea legislativă se justifică doar în vederea bunei funcționări a statului și a asigurării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

2.5 REGIMUL CONSTITUȚIONAL AL ORDONANȚELOR DE URGENȚĂ

Ordonanțele de urgență reprezintă o delegare legislativă constituțională deoarece în acest caz Guvernul nu mai are nevoie de o lege specială de abilitare pentru a emite aceste acte, potrivit prevederilor art. 115 alin 4 din Constituție.

Suntem de acord cu profesorul Cristian Ionescu care susține că “ și în cazul ordonanțelor de urgență suntem în prezența unei împuterniciri directe, în nume propriu a Guvernului de către Națiune să exercite în condiții prestabilite și prescrise de aceasta în Constituție, anumite competențe, fiind responsabil în fața Parlamentului, ca parte a contractului de mandat, cu rol exclusiv de a controla modul în care acționează Guvernul ca mandatar legislativ”.

Regula în materia emiterii ordonanțelor o reprezintă autorizarea determinată de o situație extraordinară, a cărei reglementare nu suportă amânare. Urgența trebuie motivată în cuprinsul respectivelor ordonanțe.

Trebuie arătat că în practică s-au emis și ordonanțe de urgență cu caracter individual pentru : trecerea unui imobil dintr-o proprietate în alta; retrocedarea unor imobile către anumite comunități etnice; recuperarea datoriilor unui anume agent economic(de eg. O.U.G nr. 72/1997 privind regularizarea datoriilor fostei Companii Române de Petrol)etc. Apariția acestei categorii de acte a condus la apariția în practică a unui cerc vicios. Persoana vătămată de către o ordonanță nu se putea apăra în contencios administrativ pentru că o asemenea acțiune, în baza Constituției din 1991 și a Legii contenciosului administrativ era inadmisibilă. Era vorba, în această situație, de un act exceptat. În cazul în care se ajungea în fața CCR nu se putea pune problema reparării prejudiciului produs deoarece justiția constituțională este una obiectivă, care se pronunță numai asupra situației de drept, dacă textul este sau nu contrar Constituției, fără să aibă relevanță părțile din litigiul în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate sau obiectul respectivului litigiu. Chiar și dacă CCR declara respectivele ordonanțe sau dispoziții ale lor ca fiind neconstituționale, instanțele de fond tot erau nevoite să respingă acțiunile ce aveau ca obiect separarea pagubei produse prin ordonanță, ca fiind inadmisibile.

Aceste aspecte au condus la necesitatea regândirii sediului special al ordonanțelor, îndeosebi în ceea ce privește ordonanțele de urgență(art.115, fostul art. 114), la regândirea regimului constituțional al deciziilor CCR (art. 147, fost 145) și la completarea art. 126-fost art. 125- cu teza finală a alin. 6 ”Instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe, sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale”.

În ceea ce privește obligația motivării urgenței în cuprinsul ordonanței de urgență, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că este necesară precizarea motivelor de fapt și de drept ale situației extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată, care a determinat recurgerea la această cale de legiferare, precum și consecințele negative care s-ar putea produce în lipsa unei astfel de reglementări. De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că nemotivarea sau motivarea necorespunzătoare a ordonanțelor de urgență constituie motive pentru neconstituționalitatea acestora. În sprijinul celor arătate mai sus menționăm Decizia nr. 34/1998, Decizia nr. 15/2000, Decizia nr. 258/2006 ale Curții Constituționale.

Aceste ordonanțe se pot emite numai în cazuri extraordinare când, în mod obiectiv, nu a fost posibilă adoptarea unei legi de abilitare sau a unei legi în procedură de urgență. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 65/1995, a relevat faptul că o ordonanță se legitimează constituțional, pe necesitatea și urgența reglementării unei situații care, datorită circumstanțelor sale excepționale impunea adoptarea de soluții imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public.

Ordonanțele au de îndeplinit anumite condiții pentru a putea intra în vigoare, astfel:

-acestea trebuie depuse spre dezbatere în procedura de urgență, la camera competentă a fi sesizată

-trebuie publicate în Monitorul Oficial al României

Ordonanțele de urgență se supun obligatoriu aprobării Parlamentului, spre deosebire de celelalte ordonanțe, care se supun aprobării numai dacă legea de abilitare o cere. Această măsură se justifică prin domeniul foarte larg care poate fi reglementat de aceste acte normative, inclusiv acela al legilor organice, cu excepțiile expres și limitativ prevăzute de Constituție.

Dacă ordonanțele vor fi respinse de Parlament, efectele acestora vor înceta pe data intrării în vigoare a legii de respingere. În schimb, dacă acestea vor fi aprobate, ele vor produce în continuare efecte juridice.

În ipoteza aprobării ordonanțelor cu modificări și completări, ordonanțele își vor produce efecte așa cum au fost adoptate de Guvern până la data intrării în vigoare a legii de aprobare. După acest moment, ordonanțele vor produce efecte astfel cum au fost modificate sau completate prin legea de aprobare.

În cazul în care camerele nu se află în sesiune vor fi convocate obigatoriu în termen de 5 zile de la depunere sau trimitere. Dacă în termen de 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței aceasta va fi considerată adoptată și va fi trimisă celeilalte camere care va decide tot în procedură de urgență. Ordonanțele de urgență care cuprind norme de natura legii organice se vor aproba cu majoritatea membrilor fiecărei camere conform art. 76 din Constituție.

“ Parlamentul are și rolul de a îndrepta erorile sau omisiunile de reglementare făcute de Guvern, situație în care poate modifica și completa ordonanțele guvernamentale fie prin procedura legislativă obișnuită, fie cu prilejul dezbaterii ordonanțelor ca atare în vederea aprobării sau respingerii acestora.”

Observăm cum art. 115 alin. 5 din Legea fundamentală instituie o procedură de urgență în adoptarea legii de aprobare sau de respingere a ordonanțelor de urgență emise de Guvern.

Suntem de acord cu opinia autoarei Vasilescu Benonica conform căreia în textul constituțional menționat mai sus termenul corect ce ar fi trebuit folosit este acela de aprobare, nu adoptare, astfel încât, la finalul celor 30 de zile ordonanța de urgență să fie considerată aprobată. Argumentarea se bazează pe dispozițiile art. 115 alin. 4 din Constituție, potrivit căruia Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență, precum și pe prevederile alin. 7 al aceluiași articol, conform cărora ordonanțele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege.

Cazul prezentat mai sus este singurul în care Guvernul poate, pe calea depunerii spre aprobare a unei ordonanțe de urgență, să determine convocarea în sesiune a Parlamentului. Se înțelege că este vorba despre o sesiune extraordinară de vreme ce Parlamentul nu se află în activitate. Menționăm că în practică, Guvernul nu a recurs la adoptarea unor ordonanțe de urgență pentru a căror aprobare să fie necesară convocarea Parlamentului, atunci când autoritatea legislativă nu se afla în sesiune ordinară.

“Se poate observa că alin. 5 al art.115 din noua redactare vine cu proceduri parlamentare care impun dezbaterea accelerată a ordonanței de urgență, în corelare cu procedura de legiferare prevăzută la art. 75: în ambele Camere se aplică de drept procedura de urgență, iar în Camera de reflecție termenul, la îndeplinirea căruia ordonanța se prezumă absolut ca aprobată, este unic, de 30 de zile. Se evită, astfel, ca asemenea ordonanțe să nu fie supuse controlului parlamentar și aprobării sau respingerii, după caz, timp de luni de zile sau chiar ani.”

Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate însă în domeniul legilor constituționale și nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție. De asemenea, acestea nu pot afecta drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Prin alin. 6 se reglementează expres limitele în care pot fi admise aceste ordonanțe de urgență, în anumite domenii ele neputând fi emise, iar dacă totuși se adoptă atunci Guvernul săvârșește un abuz iar ordonanța dată va fi una neconstituțională, putând fi sesizată Curtea Constituțională.

În alin.6 al art. 115 din Constituție se interzice ca o ordonanță de urgență să afecteze regimul instituțiilor fundamentale ale statului. În opinia Profesorului Iorgovan prin sintagma “nu pot afecta regimul” legiuitorul constituant a urmărit regulile care sunt stabilite prin legile care au ca obiect organizarea și funcționarea acestor instituții fundamentale. Instituțiile la care se referă articolul de mai sus sunt atât instituțiile cuprinse în Titlul III, fiind vorba de clasicele puteri, dar și autoritățile publice care au rolul de a asigura echilibrul în mecanismul exercitării puterii, acestea fiind Curtea Constituțională, Avocatul poporului, Curtea de Conturi și Consiliul Economic și Social.

Prin legea de revizuire a Constituției a fost introdus și un al optelea alineat al art. 115, având următorul cuprins:

“Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanței.”

Aceast ultim alineat al art. 115 reprezintă o măsură delicată asupra căreia Parlamentul trebuie să delibereze. Trebuie avut în vedere că ordonanțele au produs deja efecte juridice pe perioada cât s-au aplicat, efecte care, potrivit textului constituțional ar putea fi anulate ulterior prin legea de aprobare sau de respingere a ordonanței.

În doctrină se apreciază că acestă măsură nu este de natură a asigura stabilitate sistemului legislativ și a efectelor juridice produse prin ordonanțele emise de Guvern, raporturile juridice încheiate sub imperiul acestora putând fi oricând modificate prin lege de către Parlament.

Ordonanțele de urgență nu pot conține nici reglementări care să diminueze sfera garanțiilor legale ale oricărui drept și a oricărei îndatoriri prevăzute de Constituție.

În redactarea inițială a Constituției, norma era mult mai suplă și permitea adoptarea ordonanțelor de urgență pentru reglementarea tuturor problemelor rezervate legilor organice.

Analizând sensul dispozițiilor art. 115 alin.6 din Legea fundamentală, Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 1189 din 6 noiembrie 2008 că “ se poate deduce că interdicția adoptării de ordonanțe de urgență este totală și necondiționată atunci când menționează că “nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale” și că “nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”. În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate dacă “afectează”, dacă au consecințe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conțin, au consecințe pozitive în domeniile în care intervin.”

În contextul celor arătate mai sus, amintim și O.U.G nr. 230/2008 pentru modificarea unor acte normative în domeniul pensiilor din sistemul public, pensiilor de stat și al celor de serviciu care a format obiectul unei excepții de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului. Prin Decizia nr.82 din Ianuarie 2009, Curtea Constituțională a constat că prin dispozițiile acestei ordonanțe de urgență se interzice cumulul pensiei cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională desfășurată în cadrul autorităților și instituțiilor publice și, corelativ, se impune obligația persoanelor aflate în situația menționată de a opta pentru pensie ori pentru veniturile realizate din activitatea profesională deci de a renunța la pensie continuându-și activitatea profesională sau de a înceta activitatea profesională aducătoare de venituri și de a-și păstra pensia.

Curtea Constituțională a reținut că interdicțiile și obligațiile impuse prin ordonanță afectează prin limitare atât dreptul la pensie prevăzut de art. 47 alin. 2 din Constituție, cât și dreptul la muncă consacrat prin art. 41 din Legea fundamentală. Luând în considerare prevederile art. 115 alin. 6 din Constituție, în conformitate cu care ordonanțele de urgență nu pot afecta drepturile și libertățile prevăzute de Constituție, Curtea a constatat că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 230/2008 sunt neconstituționale, deoarece afectează drepturile fundamentale menționate mai sus.

Astfel, rezultă că ordonanța de urgență nu a fost declarată neconstituțională pentru faptul că soluția legislativă nu ar fi fost conformă dispozițiilor Legii fundamentale, ci pentru faptul că Guvernul, potrivit prevederilor art. 115 alin. 6 din Constituție, nu putea să recurgă la modalitatea de reglementare prin ordonanță de urgență. În aceste condiții, Ordonanța de urgență nr. 230/2008 a fost respinsă de Parlament prin Legea nr. 208/2009.

Un alt caz de încălcare a limitelor impuse de Constituție îl reprezintă O.U.G nr.3/2009 pentru modificarea și completarea unor acte normative referitoare la organizarea și funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, prin care Departamentul de Control al Guvernului a fost desființat, în locul acestuia înființându-se, în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, Corpul de Control al primului-ministru, ca structură fără personalitate juridică.

Prin același act normativ, Departamentul pentru Lupta Antifraudă-DLAF a trecut din structura Cancelariei primului-ministru în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, funcționând ca structură fără personalitate juridică în subordinea primului-ministru și în coordonarea viceprim-ministrului.

Personalul noilor structuri avea să fie încadrat numai pe baza încrederii acordate de primul-ministru, respectiv de viceprim-ministru, și cu condiția semnării unui angajament de loialitate, retragerea încrederii având ca efect revocarea încadrării, precum și eliberarea sau destituirea din funcție ori desfacerea contractului de muncă, după caz.

Legea de aprobare a acestei ordonanțe a făcut obiectul sesizării de neconstituționalitate formulată de 77 de deputați. Ca argumente s-au reținut atât încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. 5 din Constituție, conform cărora ordonanțele de urgență nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, cât și încălcarea prevederilor art. 16 din Constituție, care consacră principiul egalității în drepturi a cetățenilor.

Prin Decizia nr. 1.039 din 9 iulie 2009 Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile respectivei ordonanțe încalcă atât prevederile art. 41 din Constituție, cât și principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor, de vreme ce acestea introduc o condiție care se constituie într-o derogare nejustificată de la prevederile Codului Muncii, poziționând persoanele vizate într-o situație de vădită inegalitate juridică în raport cu ceilalți angajați.

Curtea a statuat, de asemenea, că ordonanța de urgență aprobată prin legea supusă controlului nu satisface exigențele constituționale impuse de art. 16, 41 și 115 alin.6 din Legea fundamentală, conținând norme care afectează sfera garanțiilor legale ale drepturilor și libertăților fundamentale, astfel că întreaga ordonanță de urgență aprobată prin lege este lovită de neconstituționalitate, aceasta încetând să mai producă efecte juridice, în condițiile art. 147 alin. 1 din Constituție.

Ca urmare a deciziei prezentate, Guvernul a adoptat O.U.G nr. 94/2009 privind asigurarea continuității unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, act normativ care a fost, de asemenea, declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1555 din 17 noiembrie 2009, ca urmare a excepției de neconstituționalitate ridicate direct de Avocatul Poporului.

În conformitate cu prevederile constituționale, Guvernul va putea adopta ordonanțe de urgență în următoarele condiții care trebuie întrunite cumulativ:

a)existența unei situații extraordinare

b)reglementarea acesteia nu poate fi amânată

c)urgența să fie motivată în cuprinsul ordonanței de urgență

“Deși conțin norme cu putere de lege, ordonanțele guvernamentale nu își pierd calitatea de act administrativ. Ordonanțele, totuși, nu au nicio relevanță privind realizarea rolului constituțional și funcțiile legislative ale Guvernului. Sunt acte juridice care exced competențelor executive ale Guvernului. Sunt acte juridice cu caracter extraordinar, adoptate în circumstanțe speciale și excepționale, care reclamă o decizie excepțională a unui organ al statului.”

Excesul de ordonanțe de urgență a fost asupru criticat în literatura de specialitate, acestea având ca situație premisă existența unei situații excepționale, a cărei reglementare să nu poată fi amânată.

Termenul “cazuri excepționale” în ceea ce privește adoptarea ordonanțelor de urgență din vechea reglementare a fost înlocuit cu cel de “situații extraordinare”, după revizuirea Constituției.

Prin Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, Curtea Constituțională, arătând implicațiile deosebirii terminologice dintre noțiunea de caz excepțional, utilizat în concepția deosebirii terminologice dintre noțiunea de caz excepțional, utilizat în concepția art.114 alin. 4 din Constituție anterior revizuirii, și cea de situație extraordinară, a reținut că “deși diferența dintre cei doi termeni, din punctul de vedere al gradului de abatere de la obișnuit sau comun căruia îi dau expresie, este evidentă, același legiuitor a simțit nevoia să o pună la adăpost de orice interpretare de natură să minimalizeze o atare diferență, prin adăugarea sintagmei “a căror reglementare nu poate fi amânată” consacrând, astfel in terminis imperativul urgenței reglementării. În sfârșit, din rațiuni de rigoare legislativă, a instituit exigența motivării urgenței în chiar cuprinsul ordonanței adoptate în afara unei de legi de abilitare.”

În același context, amintim și Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, prin care Curtea Constituțională a statuat că “ urgența reglementării nu echivalează cu existența situației extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza și pe calea procedurii obișnuite de legiferare.”

Doctrina ne arată că ordonanțele de urgență se justifică în cazul situațiilor urgente, cu adevărat excepționale, care impun adoptarea de soluții imediate spre a se evita eventuale atingeri grave aduse interesului public.

Cazul excepțional la care se face referire are un caracter obiectiv, el nu ține și nu depinde de voința Guvernului care, în asemenea împrejurări, are datoria de a reacționa prompt în vederea apărării interesului public.

În sprijinul celor mai sus arătate aducem și definiția noțiunii de situație de urgență reținută de art. 2 lit.a din O.U.G nr.21/2014 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență : “eveniment excepțional, cu caracter nonmilitar, care prin amploare și intensitate amenință viața și sănătatea populației, mediul înconjurător, valorile materiale și culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri și acțiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare și managementul unitar al forțelor și mijloacelor implicate.”

Într-o formulare elocventă, sintagma ”situație extraordinară” a fost definită ca o “situație imprevizibilă, care se abate de la regulile sau așteptările obișnuite, de natură să întrețină, să determine ori să favorizeze periclitarea interesului public, implicând, din acest motiv și în lipsa altor mijloace constituționale imediate, măsuri urgente pentru înlăturarea sau prevenirea pericolului, aplicabile de îndată, măcar parțial.”

Curtea Constituțională a apreciat prin Decizia nr. 83/ 1998 că de esența cazului excepțional este caracterul său obiectiv, în sensul că existența sa nu depinde de voința Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență.”

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, pentru emiterea unei ordonanțe de urgență este necesară existența unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public.

“În practică se poate constata o îndepărtare de la spiritul și litera legii fundamentale în ceea ce privește regimul ordonanțelor de urgență. Din păcate, Guvernul consideră ordonanța de urgență ca un privilegiu pe care Constituția i l-a pus la dispoziție, iar nu ca un act strict atașat unei anumite situații extraordinare, la a cărei depășire este chemat să contribuie. De-a lungul timpului, în ciuda nenumăratelor semnale trase de Curtea Constituțională, de doctrina de specialitate, s-a format o adevărată cutumă neconstituțională în sensul folosirii de către Guvern a ordonanțelor de urgență după bunul plac, pe care o considerăm inacceptabilă și despre care apreciem că ar trebui să dispară în viitor. Trebuie reconsiderată concepția și practica guvernamentală în ceea ce privește ordonanțele de urgență, care nu mai trebuie să fie folosite în mod abuziv, pentru a satisface interesul de moment al Guvernului și în afara unor situații extraordinare.”

Ordonanțele de urgență au ca temei tot o delegare legislativă, de data aceasta Constituțională, deoarece nu este nevoie de o lege de abilitare pentru adoptarea lor, acestea fiind însă, spre deosebire de ordonanțele simple, supuse întotdeauna aprobării Parlamentului.

“În condițiile actuale este neproductiv să găsești sau să susții argumente contra delegării legislative. Rațiuni de oportunitate, de specializare și tehnicitate a actului de guvernare, de urgență, a reglementării unor situații sociale-limită care obligă statul să reacționeze rapid și cu instrumente eficiente-în primul rând legea, ca act de guvernare general-obligatorie și aplicabilitate repetată și asigurată la nevoie cu instrumentele coercitive ale puterii executive-, au încetățenit delegarea legislativă și au determinat statutarea ei în Constituții și utilizarea ei și în timp de pace.”

Cu toate că delegarea în materie legislativă a devenit o regulă constituțională, aceasta trebuie să fie utilizată în mod corect, cu modarație, prudență și respectarea prevederilor Legii Fundamentale.

În concluzie, delegarea legislativă ce rezumă în esență posibilitatea acordată Guvernului, ca în anumite limite și cu respectarea anumitor condiții să adopte ordonanțe, poate fi realizată:

a)prin intermediul unei legi speciale de abilitare adoptate de Parlament, situație în care ne aflăm în prezența delegării de ordin legal, concretizată în adoptarea unei ordonanțe obișnuite, propriu-zise.

b)poate fi opera legiuitorului constituant însuși, în cazul ordonanței de urgență.

2.5 CONTROLUL CONSTITUȚIONALITĂȚII ACTELOR GUVERNULUI

Spre deosebire de hotărâri care pot fi atât normative, cât și individuale, în funcție de scopul în care au fost adoptate (organizarea executării sau executarea în concret a legilor), ordonanțele Guvernului au, de regulă, caracter normativ, ca și legile. De aceea, ordonanțele sunt supuse unui control de constituționalitate efectuat de către Curtea Constituțională, la fel ca și în cazul legilor.

În practica Guvernului s-a constatat însă adoptarea unor ordonanțe cu caracter individual, fapt ce poate provoca discuții în legătură cu controlul valabilității acestora.

Așadar, dacă potrivit art. 146 lit.d din Constituție ordonanțele Guvernului sunt supuse controlului constituționalității ca și legile, având în vedere că ele conțin reglementări cu putere de lege, în doctrină s-a pus problema naturii juridice a controlului de legalitate a ordonanțelor cu caracter individual, care nu cuprind reguli juridice, ci se referă la o situație determinată.

Deși, în mod normal, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra situațiilor de drept, adică asupra constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului, ei îi sunt supuse spre control și aceste ordonanțe cu caracter individual.

Prin abilitatea de a emite ordonanțe legiuitorul constituant a dat posibilitatea Guvernului de a aprecia când să intervină cu norme primare în reglementarea unei situații ce nu suportă amânare, însă această excepție va trebui să fie controlată de Parlament, unica autoritate legiuitoare a țării.

Actele administrative nu pot cuprinde norme de reglementare primară, așadar trebuie să considerăm că ordonanțele Guvernului nu pot fi considerate acte administrative. De altfel, actele administrative sunt date în baza și în executarea legii, iar delegarea legislativă nu poate fi realizată prin acte administrative, ci doar prin acte cu forța juridică egală cu a legii.

Dacă ar fi acte administrative, ar însemna ca legalitatea ordonanțelor să poată fi controlată de instanțele de contencios administrativ. În această privință, conform art. 146 lit.c din Legea Fundamentală și a practicii constante a Curții Constituționale statuate încă din anul 1995, ordonanțele sunt supuse unui control de constituționalitate, fără a face deosebire între ordonanțele care se supun aprobării Parlamentului și cele care nu se supun acestei aprobări.

Constituția României a preluat din spiritul constituțional vest european și se ocupă numai de actele juridice ale Guvernului și anume hotărâri și ordonanțe, doar acestea având nevoie de un regim constituțional, care să reprezinte baza regimului juridic aplicabil. În cazul declarațiilor politice ale Guvernului nu se pune problema acțiunilor în contenciosul administrativ, pe când în cazul unei Hotărâri de Guvern există această posibilitate, fiind vorba nu numai despre un drept fundamental prevăzut în art. 52 din Legea Fundamentală, dar și de dispoziții de principiu în articolul consacrat instanțelor judecătorești, art. 126 alin. 6 din Constituție.

SECȚIUNEA A-III-A. STUDIU DE CAZ

Vom începe cu prezentarea și analiza numărului de acte din fiecare categorie pe care Guvernul le-a emis în ultimii ani.

Observăm din tabelul de mai sus că numărul actelor de guvern emise în fiecare an sunt apropiate, acesta adoptând în principal hotărâri, dar și ordonanțe de urgență, cel mai puțin uzitate fiind ordonanțele simple.

3.1 HOTĂRÂRILE DE GUVERN EMISE ÎN ANUL 2013

Din analiza celor 1138 de hotărâri emise în anul 2013 observăm că acestea intervin într-un număr foarte variat de domenii și reprezintă, în opinia noastră, cea mai indispensabilă categorie de acte pe care Guvernul le are la îndemână, ca și instrument de realizare a atribuțiilor sale, ca organ executiv.

Aceste hotărâri sunt atât individuale cât și normative. Așa cum precizam în secțiunea referitoare la Regimul Hotărârilor de Guvern, cele individuale se referă la o persoană determinată sau la mai multe persoane precizate expres, iar cele normative conțin norme de aplicabilitate generală. Astfel, oferim spre exemplificare, ca și hotărâri cu caracter individual Hotărârea nr. 2/09-01-2013 privind încetarea exercitării, cu caracter temporar, a funcției publice de subprefect al județului Constanța de către domnul Curt-Mola Aidun, Hotărârea nr. 3/09-01-2013 privind încetarea exercitării, cu caracter temporar, a funcției publice de prefect al județului Alba de către domnul Cozuc Flaviu-Mircea, Hotărârea nr. 340/ 04-06-2013 privind exercitarea, cu caracter temporar, prin detașare în condițiile legii, a funcției publice de prefect al județului Teleorman de către domnul Dumitrașcu Liviu, Hotărârea nr. 350/ 12-06-2013 privind numirea membrilor Consiliului director al Fondului Român de Dezvoltare Socială.

Este ușor de observat că aceste hotărâri au caracter individual, deoarece se referă la anumite persoane determinate, iar în cazul Hotărârii nr.350 din 12/06/2013 organul emitent se referă la mai multe persoane determinate ce urmează să ocupe anumite funcții. Acestea se găsesc în anexa hotărârii respective. Astfel de hotărâri individuale sunt folosite în activitatea Guvernului pentru încetarea exercitării anumitor funcții de către anumite persoane, cum ar fi cele de prefect, subprefect, secretar de stat, subsecretar de stat ș.a sau numirea respectivilor pentru exercitarea lor. Aceste hotărâri sunt semnate de primul-ministru și contrasemnate de unul sau mai mulți miniștri. Spre exemplu, Hotărârea nr. 688 din 11/09/2013 este contrasemnată de Ministrul Afacerilor Interne. Observăm că în aceste hotărâri se menționează și prevederile legale pe care se sprijină respectiva numire și temeiul constituțional care permite Guvernului să adopte astfel de acte. Astfel, Hotărârea nr. 4 din 09/01/2013 este adoptată, conform conținutului ei, în temeiul Legii nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată și a art. 108 din Constituție. De regulă, aceste tipuri de hotărâri sunt formate dintr-un singur articol, spre deosebire de cele normative care reglementează mai multe aspecte și sunt, din punct de vedere al conținutului, apropiate legilor. O altă diferență ar fi și faptul că hotărârile normative, având un conținut mai amplu și reglementând chestiuni care prezintă importanță pentru mai multe persoane și domenii, sunt, de regulă, contrasemnate de un număr mai mare de miniștri decât cele individuale.

Hotărârile cu caracter normativ sunt, după cum spuneam și în secțiunile anterioare, cele cu caracter general, valabile erga-omnes, cu aplicabilitate repetată și având ca și subiecți un număr nedeterminat de persoane. Astfel de hotărâri sunt Hotărârea nr. 1din 04/01/2013 privind organizarea și funcționarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației publice, Hotărârea nr. 8 din 09/01/2013 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, Hotărârea nr. 21 din 16/01/2013 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, Hotărârea nr. 421 din 26/06/2013 privind înscrierea unor bunuri culturale mobile în inventarul centralizat al bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului și în administrarea Ministerului Culturii, urmată de transmiterea acestora în administrarea Muzeului Național de Istorie Naturală "Grigore Antipa".

După cum se poate observa, aceste hotărâri cu caracter general au obiecte de reglementare variate, ele reglementând, de multe ori, modul de organizare și funcționare a unui minister. Printr-o hotărâre cu caracter normativ se poate modifica sau completa o hotărâre dată anterior, iar uneori o hotărâre veche poate fi abrogată de o alta care reglementează aceelași aspect. Totodată, prin hotărâri opozabile erga-omnes se pot înscrie anumite bunuri în domeniul public al statului.

Considerăm că astfel de acte, cum ar fi cele menționate mai sus, au un caracter general și sunt susceptibile de aplicabilitate repetată deoarece, chiar dacă un minister este format din membrii determinați, nu se poate considera că organizarea și funcționarea ministerului respectiv este un aspect ce îi privește doar pe aceia care dețin în momentul adoptării hotărârii funcțiile respective. Acest aspect îi privește și pe cei susceptibili de a veni în locul respectivilor demnitari în cazul unei eventuale suspendări, demisii sau chiar în cazul decesului unuia dintre membri. De asemenea, normele sunt valabile și pentru toate celelalte persoane și organe cu care respectivul minister intră în contact sau colaborează, în cadrul activității sale.

În ceea ce privește Hotărârile care modifică anumite prevederi ale altor hotărâri opozabile erga-omnes, este evident că și ele vor avea tot caracter normativ, ca și norma pe care o modifică. Hotărârile prin care se includ anumite bunuri în domeniul public au, de asemenea, o aplicabilitate generală.

La fel ca și hotărârile cu caracter individual, și cele general obligatorii menționează, în conținutul lor, legile și ordonanțele în baza căruia sunt adoptate și art. 108 din Legea Fundamentală. Spre exemplu, Hotărârea nr. 424 din 26/06/2013 este adoptată “ în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și al art. 5 alin. (1), al art. 11 alin. (6) și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare, și având în vedere Hotărârea Guvernului nr. 1.093/2007 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiții "Autostrada Timișoara-Lugoj", cu modificările ulterioare.”

Menționăm că Hotărârile Guvernului pot fi atacate, atunci când vatămă un interes, în instanțele de contencios administrativ. Oferim spre exemplificare Decizia 4715/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care se referă la Hotărârea nr. 990/2006 care a modificat și completat Hotărârea nr. 963/2002. Reclamanta a solicitat anularea unor poziții din anexa nr.5 din Hotărârea nr. 990/2006 și suspendarea actului ce îi afecta interesele până la soluționarea acțiunii în anulare. În motivare, reclamanta a arătat că bunurile specificate în anexă au fost incluse în mod greșit în domeniul public al statului, deoarece îi aparțin acesteia.

Menționăm că, înainte de a ataca o anumită hotărâre la instanța de contencios administrativ, trebuie îndeplinită o procedură prealabilă care constă în sesizarea organului emitent, acesta fiind în speța dată Guvernul, cu o plângere referitoare la actul vătămător. Astfel, “Prin apărările formulate în cauză, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea cererii de modificare a acțiunii formulată de reclamantă, prin care se solicită anularea pozițiilor din H.G. nr. 990/2006, în principal, ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile față de acesta, ca tardivă în raport cu art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar pe fond, ca neîntemeiată, întrucât H.G. nr. 990/2006 este temeinică și legală, fiind adoptată conform prevederilor art. 108 din Constituția României și ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu completările ulterioare.”

În această cauză, Curtea de Apel Craiova, Secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei care a introdus recursul soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin admitere și trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

Un alt exemplu este Decizia nr. 3306/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care se referă la recursul făcut față de sentința civilă nr. 73 din 11 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara. Instanța, la cererea reclamanților, constatase nelegalitatea Hotărârii de Guvern nr. 1016/2005, în ce privește poziția nr. 3384 din anexa 2 a hotărârii.

În cauza de față, pârâții nu au fost în măsură să demonstreze interesul public ori utilitatea publică a introducerii în domeniul public al Municipiului Timișoara a terenului asupra căruia reclamanții aveau posibilitatea obținerii dreptului de proprietate în baza art.26 alin. (3) din lege și art. 33 din Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995. Curtea de Apel a considerat întemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată. Soluția a fost confirmată și în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție care a respins recursurile declarate de Municipiul Timișoara- prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, precum și de Ministerul Finanțelor Publice- prin D.G.F.P Timiș. Înalta Curte a constatat că prin criticile de recurs formulate, toți recurenții pârâți s-au rezumat, cu mici nuanțe, la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond ”cărora li s-a răspuns în mod corect în sensul că poziția nr. 3384 din anexa 2 a H.G. nr. 1.016/2005, precum și Hotărârea nr.145/18 mai 2004 a Consiliului Local al Municipiului Timișoara au fost emise cu încălcarea dispozițiilor art.44 alin. (3) din Constituția României, revizuită, precum și ale art.1, art.3, alin.(4) și cele ale art.7, alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.”

ORDONANȚELE EMISE DE GUVERN ÎN ANUL 2013

În 2013 Guvernul a emis 32 de ordonanțe simple și 115 ordonanțe de urgență. Din numărul acestor acte constatăm că se confirmă părerile regăsite în doctrină și care susțin că, în acest domeniu, al ordonanțelor, regula devine excepție și excepția regulă. Se consideră că Guvernul nu apreciază corect modul în care ar trebui să uziteze de posibilitatea sa de a emite ordonanțe de urgență, folosindu-le mai des decât este cazul, iar uneori chiar în mod abuziv. Această folosire preponderentă a ordonanțelor de urgență nu a fost “criticată” numai de doctrină, ci și de către Curtea Constituțională, în repetate rânduri, actele Guvernului ajungând, uneori, să încalce prevederi ale Legii Fundamentale.

Aceste încălcări ale Constituției au apărut, în ciuda faptului că există anumite mijloace legale de protecție împotriva adoptării incorecte sau abuzive de ordonanțe de urgență. Unul din aceste mijloace este obligația Guvernului de a motiva urgența în cuprinsul ordonanței respective, de a descrie situația excepționala ce justifică adoptarea respectivului act. Astfel, în cuprinsul Ordonanței de Urgență nr. 107 din pentru stabilirea unor măsuri bugetare sunt prezentate, în primul rând, anumite considerente care duc la necesitatea adoptării unei ordonanțe: ” Constatând că procesul de absorbție a fondurilor europene alocate dezvoltării și modernizării infrastructurii de transport aerian în România trebuie dublat și de cresterea capacității statului român de a asigura cofinanțarea acestor proiecte, având în vedere necesitatea adoptării de urgență a unor măsuri legislative care să asigure respectarea de către România a obligațiilor ce revin statelor membre ale Uniunii Europene prevăzute în Decizia Comisiei 2012/21/UE, având în atenție faptul că neadoptarea actului normativ poate atrage încălcarea obligațiilor ce rezultă pentru România din calitatea de stat membru al Uniunii Europene în ceea ce privește finanțarea aeroporturilor regionale, având în vedere volumul mare al plăților restante înregistrate de unitățile/subdiviziunile administrativ-teritoriale față de furnizorii de bunuri, servicii și lucrări, necesitatea deblocării activității furnizorilor de bunuri, servicii și lucrări care au de recuperat de la autoritățile administrației publice locale sume ce reprezintă plăți restante, prevederile acordului stand-by dintre România și Fondul Monetar Internațional referitoare la reducerea arieratelor unităților/subdiviziunilor administrativ-teritoriale.”

Regăsim în această ordonanță motivele explicate și motivarea urgenței adoptării “urgența adoptării prezentului act normativ constă în evitarea pierderii finanțării europene prin dezangajarea alocării aferente măsurilor din PNDR, în contextul finalizării perioadei de programare 2007-2013 când nu se mai pot încheia contracte noi cu finanțare nerambursabilă europeană în situația angajării totale a alocării financiare aferente măsurilor din PNDR, iar sumele care ar putea rezulta din rezilierea contractelor de finanțare din motivul imposibilițății suportării de către beneficiarii proiectelor depuse pe măsurile din PNDR care au deja obligația asigurării cofinanțării acestora și a efortului financiar suplimentar rezultat din acoperirea tuturor cheltuielilor, inclusiv a TVA-ului, nu mai pot fi realocate pentru finanțarea unor noi contracte.” Se precizează, de asemenea, ca și în cazul celorlalte acte ale Guvernului, temeiul constituțional ce stă la baza emiterii respectivului act. În cazul acesta, este vorba despre art. 115 alin.4 din Legea Fundamentală. Aceste motivări se regăsesc în toate ordonanțele de urgență adoptate de către Guvern, lipsa lor putând duce la respingerea lor de către Parlament. Ordonanțele de urgență trebuie supuse obligatoriu aprobării organului legislativ, spre deosebire de cele simple.

De regulă, ordonanțele de urgență se adoptă în sprijinul unui interes public general și a unei situații extraordinare a cărei reglementare constituie o urgență, așa cum prevede și Ordonanța de Urgență nr. 111 din 18/12/2013 “în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată.”

Observăm așadar că structura unei ordonanțe este formată dintr-o formulă introductivă “în temeiul art. 115 alin. 4 din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență”, urmată de un preambul care este obligatoriu în cazul ordonanțelor de urgență și care cuprinde prezentarea elementelor de fapt și de drept ale situației extraordinare ce impune recurgerea la această cale de reglementare. Va urma conținutul propriu-zis al actului și se va menționa data ședinței Guvernului în care actul a fost aprobat.

În cazul ordonanțelor de urgență constatăm că se face și o descriere a situației actuale, unde se prezintă distinct elementele obiective ale situației extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată alături de consecințele neadoptării proiectului de act normativ în regim de urgență.

Ordonanțele de urgență pot fi folosite și pentru completarea altor asemenea ordonanțe, spre exemplu Ordonanța de Urgență nr. 109 din 18/12/2013 pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

În cazul ordonanțelor simple, pe lângă formula introductivă se face referire și la legea de abilitare. Astfel, Ordonanța Guvernului nr. 29/2013 privind reglementarea unor măsuri bugetare începe astfel “În temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și al art. 1 pct. I.3 din Legea nr. 182/2013 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, Guvernul României adoptă prezenta ordonanță.”

În cadrul legilor de abilitare, cum este Legea nr. 1 din 04/01/2013 se specifică exact domeniile în care Guvernul va putea adopta ordonanțe simple, fiind exceptat, bineînțeles, domeniul legilor organice. Astfel, se precizează domeniile Finanțe publice și economie, Administrație publică și interne, Dezvoltare regională și turism, Transporturi și Infrastructură și Educație și cercetare, iar în final se face mențiunea că ordonanțele ce vor fi emise în baza acestei legi vor fi supuse aprobării Parlamentului “În conformitate cu dispozițiile art. 115 alin. (3) din Constituția României, republicată, ordonanțele emise de Guvernul României în temeiul art. 1 vor fi înaintate spre aprobare Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la reluarea lucrărilor Parlamentului în prima sesiune ordinară a anului 2013. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanței.” În secțiunile anterioare, am arătat că în practică aprobarea ordonanțelor simple a devenit o regulă, cel mai des aprobarea acestora fiind cerută prin legea de abilitare. Considerăm o astfel de practică a Parlamentului una corectă, deoarece previne eventuale abuzuri ale Guvernului sau depășiri ale puterii sale. Este necesar ca o normă cu caracter general să treacă de aprobarea Parlamentului, care este organul legislativ al țării și care reprezintă voința cetățenilor. Apreciem astfel că, chiar și în cazul ordonanțelor simple, practica Parlamentului de a cere supunerea lor spre aprobare este una utilă.

Din analiza legilor Parlamentului adoptate în anul 2013 constatăm că majoritatea Ordonanțelor Guvernului, atât simple cât și de urgență sunt aprobate, cum ar fi Legea nr. 21/2012 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 14/2012 pentru reglementarea unor măsuri financiare cu privire la Programul național de dezvoltare a infrastructurii sau Legea nr. 22/2013 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 10/2012 pentru crearea cadrului legal necesar căutării automatizate a datelor de referință în relația cu statele membre ale Uniunii Europene și asigurării recunoașterii activităților de laborator referitoare la datele dactiloscopice. Există însă și destule cazuri în care ordonanțele sunt respinse. Oferim astfel spre exemplificare Legea nr. 9/2013 privind respingerea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 228/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative sau Legea nr. 83/2013 privind respingerea Ordonanței Guvernului nr. 11/2012 pentru modificarea art. II alin. (2) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice și întărirea disciplinei financiare și de modificare și completare a unor acte normative.

Considerăm întemeiată decizia Parlamentului reflectată în Legea nr. 105 din 18.04.2013 prin care s-a respins Ordonanța de Urgență nr. 47/2011 privind reglementarea situației juridice a unor săli și grădini de spectacol cinematografic, precum și a altor imobile. În această situație suntem de părere că nu sunt îndeplinite condițiile de adoptare a unui astfel de act, din punct de vedere al obiectului de reglementare, care trebuie să presupună o situație urgentă. În cadrul Ordonanței nr. 47/2011 urgența și necesitatea reglementării este justificată astfel: “în considerarea necesității de a adopta de urgență o serie de măsuri în scopul revitalizării și modernizării vieții culturale, prin crearea unei rețele unitare de cinematografe, în vederea asigurării distribuirii filmului românesc realizat cu sprijin financiar din Fondul cinematografic, precum și a accesului cetățenilor la vizionarea producției cinematografice autohtone și internaționale, în scopul clarificării regimului juridic aplicabil imobilelor administrate de Regia Autonomă de Distribuție și Exploatare a Filmelor "Româniafilm", în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul public general și constituie situații extraordinare, cu impact asupra cinematografiei naționale, a căror reglementare nu poate fi amânată, numai în acest fel putându-se asigura, în mod efectiv și coerent, accesul la cultură – în conformitate cu dispozițiile art. 33 din Constituția României, republicată – inclusiv prin susținerea dezvoltării cinematografiei românești, de la creație la vizionarea de către public”. Suntem de părere că, în acest caz, nu se justifică adoptarea unei ordonanțe de urgență și că motivarea oferită nu este una satisfăcătoare, care să arate caracterul cu adevărat excepțional al situației de fapt. Prin urmare, decizia forului legislativ este una corectă.

De regulă, legile de aprobare sau de respingere a ordonanțelor sunt alcătuite dintr-un articol unic și semnate de către președinții celor două camere.

Ordonanțele sunt supuse, pe lângă aprobarea Parlamentului, și unui control de constituționalitate realizat de către Curtea Constituțională, sesizată prin excepții de neconstituționalitate ale acestor acte ridicate în cursul judecării diverselor cauze. Astfel, exemplificăm cu Decizia nr. 463 din 17 septembrie 2014 a Curții Constituționale, care s-a referit la excepțiile de neconstituționalitate ridicate de mai mulți reclamanți în ceea ce privește dispozițiile Ordonanței de Urgență nr.113/2013 privind unele măsuri bugetare și pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului. În acest caz, Curtea a admis în parte excepția de neconstituționalitate.

Un alt exemplu este Decizia nr. 528 din 12 decembrie 2013 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.10/2013 pentru plata eșalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr.9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. În această speță, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate.

CONCLUZII

În concluzie, Guvernul poate emite două categorii de acte: Hotărâri și Ordonanțe. Hotărârile pot avea caracter normativ atunci când au un caracter general , sunt opozabile unei categorii largi de persoane și sunt susceptibile de aplicabilitate repetată. Cele cu caracter individual se referă la anumite persoane expres determinate în conținutul, sau chiar în titlul lor. În cadrul acestor hotărâri individuale poate fi vorba de una sau mai multe persoane determinate.

Hotărârile sunt date pentru executarea legilor, ele completează legile și stabilesc modalitățile concrete pentru punerea lor în aplicare. Aceste acte pot fi atacate în fața instanțelor de contencios administrativ.

Ordonanțele pot fi simple sau de urgență. Ele reprezintă expresia unei delegări legislative, fie date de către Parlament, fie de către Constituție, în cazul celor de urgență. Ordonanțele simple sunt emise în temeiul unei legi de abilitare date de către Parlament, iar pentru cele de urgență nu este nevoie de o lege de abilitare, însă acestea vor trebui supuse aprobării Parlamentului în mod obligatoriu. Adoptarea lor este determinată de o situație excepțională care trebuie arătată și explicată în conținutul actului. Ordonanțele simple se supun aprobării Parlamentului doar dacă legea de abilitare stabilește expres acest lucru. În practică, cele mai multe ordonanțe sunt aprobate de către organul legislativ.

Amintim, de asemenea, că actele guvernului sunt supuse controlului de constituționalitate efectuat de către Curtea Constituțională.

Prin aceste acte, Guvernul își realizează atribuțiile și rolul său, ajută la dezvoltarea țării și la îmbunătățirea vieții populației. În acest scop, organul executiv colaborează cu alte autorități și cu Parlamentul, care îi aprobă și uneori îi respinge sau modifică actele pentru a fi concordante cu voința cetățenilor și necesitățile ce trebuiesc satisfăcute la nivel național.

Considerăm că cel mai specific act al Guvernului este hotărârea, aceasta având un caracter administrativ, iar prin adoptarea lor organul executiv își realizează principala sarcină, aceea de a pune legile în executare efectivă.

Pe lângă cele prezentate mai sus, Guvernul folosește în activitatea sa și alte acte, actele politice. Acestea ajută organul executiv să-și arate poziția față de anumite evenimente, să stabilească relații cu alte state, să facă anumite declarații prin care să câștige sau să piardă încrederea cetățenilor. Dintre acestea, menționăm declarațiile, moțiunile și memorandumurile.

În încheiere, precizăm că Guvernul este unul dintre cele mai importante organe ale administrației publice de la nivel central. În opinia noastră, acesta împreună cu Parlamentul au cel mai determinant rol în ceea ce privește bunul mers al țării, adoptarea de norme utile pentru apărarea intereselor cetățenilor, dezvoltarea internă și pe plan internațional și asigurarea executării legilor adoptate. Prin urmare, este nevoie ca aceste instituții să fie privite atent, funcționarea lor corectă influențând, în mod evident, buna funcționare a statului.

BIBLIOGRAFIE:

1. Alexandru Ioan, Cărăușan Mihaela, Bucur Sorin- Drept Administrativ, Ediția a-III-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2009

2. Cioroabă Corina- ICCJ.Act administrativ individual vs. Act administrativ normativ- Revista de note și studii juridice

3. Cliza Marta Claudia- Drept Administrativ, Ediția a-II-a, Partea I, Editura Universul Juridic, București, 2011

4. Constantinescu Mihai, Deleanu Ioan, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Vasilescu Florin, Vida Ioan- Constituția României comentată și adnotată, Regia autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1992

5. Constituția Regatului României

6. Deleanu Ion- Drept Constituțional și Instituții politice, Tratat II, Editura Europa Nova, București, 1996

7. Drăganu Tudor- Drept Constituțional și Instituții politice, Tratat elementar, Vol. II, Editura Lumina Lex, București, 1998

8. Ionescu Cristian- Actele Guvernului, Revista de Drept Public nr. 4/2012

9. Ionescu Cristian- Fundamentele teoretice și legitimitatea delegării legislative, Revista de Drept Public, nr.4/2013

10. Iorgovan Antonie, Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Elena Simina Tănăsescu- Constituția României revizuită, comentarii și explicații, Editura All-Beck, București, 2004

11. Iorgovan Antonie- Tratat de Drept Administrativ, Vol.I, Ediția a-IV-a, Editura All-Beck, București, 2005

12. Manda Corneliu- Tratat elementar de Drept Administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2008

13. Nedu Adriana- Prezentare elaborare acte normative (www.mmuncii.ro

14. Negulescu Paul- Curs de Drept Constituțional Român, București, 1927

15. Negulescu Paul- Tratat de Drept Administrativ, Vol. I, Editura Maravan, București, 1934

16. Oprican Mariana- Unele aspecte privind trăsăturile generale ale angajării răspunderii Guvernului, rezultate din jurisprudența Curții Constituționale, Revista de Drept Public nr. 3/2014

17. Prisăcaru Valentin- Tratat de Drept Administrativ, Partea Generală, Ediția a-III-a, Editura Lumina Lex, București, 2002

18. Ștefan Elena Emilia- Drept Administrativ, Partea I, Editura Universul Juridic, București, 2014

19. Trăilescu Anton- Drept Administrativ, Editura C.H. Beck, București, 2010

20. Vasilescu Benonica- Drept Administrativ, Ediția a-II-a, Editura Universul Juridic, București, 2011

21. Vedinaș Verginia- Drept Administrativ, Ediția a-III-A, Editura Universul Juridic, București, 2007

22. Vedinaș Verginia- Drept Administrativ, Ediția a-VIII-a, revizuită, Universul Juridic, București, 2014

23. Vida Ioan- Procedura Legislativă, București, 1999

Legislație și Jurisprudență :

Constituția României

Decretul-Lege nr.10/89 publicată în MOF, Partea I, Nr.9 din 31 Decembrie 89

Legea 37/90 M.Of., Partea I, Nr. 137 din Decembrie 1990

Legea 90/2001 M.Of, Partea I,Nr.164 din 2 Aprilie 2001, cu modificarile și completările ulterioare

D.C.C NR.34/1998 privind constituționalitatea Legii pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, publicată în MOF nr. 88 din 25 februarie 1998

D.C.C nr. 1431/2010 privind cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României și Guvern, formulată de Preșsedintele Senatului, publicată în MOF nr. 758 din 12 noiembrie 2010

D.C.C nr. 147/ 2003 cu privire la constituționalitatea dispozițiilor Legii privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în MOF nr. 279 din 21 aprilie 2003

D.C.C nr. 34/1998, publicată în MOF, nr. 88 din 25 februarie 1998

Decizia primului-ministru nr. 19/29-01-2014

Decizia primului-ministru nr. 82/10-03-2014

Decizia primului-ministru nr.86/11-03-2014

Decizia ICCJ nr. 1718/26.02.2013

Decizia CCR nr. 51 din 12 februarie 2004, publicată în MOF nr. 186 din 3 martie 2004

O.U.G nr. 72/1997 privind regularizarea datoriilor fostei Companii Romane de petrol publicată în MOF nr.306/11.11.1997

Decizia nr. 34/1998 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.88 din 25 februarie 1998; Decizia nr. 15/ 2000 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 267 din 14 iunie 2000; Decizia nr. 258/2006 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 17 aprilie 2006

Decizia nr. 65/ 1995 publicată în M.OF. al României, partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995

Decizia nr.1189/ 2008 publicată în MOF., part. I, nr.787 din 25 noiembrie 2008

Decizia nr. 1.039/2009 publicată în MOF, part.I, nr. 582 din 21 august 2009

OUG. nr. 94/2009 publicată în MOF, part.I,nr.602 din 31 august 2009

Decizia nr. 1555/2009 publicată în MOF, part. I, nr. 916 din 28 decembrie 2009

Decizia nr. 255/2005 publicată în MOF., part.I, nr.511 din 16 iunie 2005

Decizia nr. 421/2007 publicată în MOF. Part. I, nr. 367 din 30 mai 2007

Decizia 83/1998 publicată în MOF, PARTEA I, nr.211 din 18 iunie 1998

Decizia nr. 1008/2009 publicată în MOF, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009

H.G nr. 2/2013

H.G nr. 3/2013

H.G nr. 340/2013

H.G nr. 350/2013

H.G nr. 668/2013

H.G nr. 4/2013

H.G nr. 1/2013

H.G nr. 8/2013

H.G nr. 21/2013

H.G nr. 426/2013

Decizia I.C.C.J nr. 4715/2012

Decizia I.C.C.J nr. 3306/2010

O.U.G nr. 107/2013

O.U.G nr. 111/2013

O.U.G nr. 109/2013

O.U.G nr. 194/2002

Ordonanța nr. 29/2013

Legea nr. 1/2013

Legea nr. 21/2012

Legea nr. 22/2013

Legea nr. 9/2013

Legea nr. 83/2013

Legea nr. 105/2013

O.U.G nr.47/2011

Decizia C.C.R nr. 463 din 17 septembrie 2014 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 704, din 25 septembrie 2014

Decizia C.C.R nr. 528 din 12 decembrie 2013 publicată în Monitorul Oficial nr.63 din 24.01.2014

Pagini web :

www.cdep.ro

www.mmuncii.ro

www.legislatie.just.ro

www.scj.ro

www.juridice.ro

BIBLIOGRAFIE:

1. Alexandru Ioan, Cărăușan Mihaela, Bucur Sorin- Drept Administrativ, Ediția a-III-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2009

2. Cioroabă Corina- ICCJ.Act administrativ individual vs. Act administrativ normativ- Revista de note și studii juridice

3. Cliza Marta Claudia- Drept Administrativ, Ediția a-II-a, Partea I, Editura Universul Juridic, București, 2011

4. Constantinescu Mihai, Deleanu Ioan, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Vasilescu Florin, Vida Ioan- Constituția României comentată și adnotată, Regia autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1992

5. Constituția Regatului României

6. Deleanu Ion- Drept Constituțional și Instituții politice, Tratat II, Editura Europa Nova, București, 1996

7. Drăganu Tudor- Drept Constituțional și Instituții politice, Tratat elementar, Vol. II, Editura Lumina Lex, București, 1998

8. Ionescu Cristian- Actele Guvernului, Revista de Drept Public nr. 4/2012

9. Ionescu Cristian- Fundamentele teoretice și legitimitatea delegării legislative, Revista de Drept Public, nr.4/2013

10. Iorgovan Antonie, Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Elena Simina Tănăsescu- Constituția României revizuită, comentarii și explicații, Editura All-Beck, București, 2004

11. Iorgovan Antonie- Tratat de Drept Administrativ, Vol.I, Ediția a-IV-a, Editura All-Beck, București, 2005

12. Manda Corneliu- Tratat elementar de Drept Administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2008

13. Nedu Adriana- Prezentare elaborare acte normative (www.mmuncii.ro

14. Negulescu Paul- Curs de Drept Constituțional Român, București, 1927

15. Negulescu Paul- Tratat de Drept Administrativ, Vol. I, Editura Maravan, București, 1934

16. Oprican Mariana- Unele aspecte privind trăsăturile generale ale angajării răspunderii Guvernului, rezultate din jurisprudența Curții Constituționale, Revista de Drept Public nr. 3/2014

17. Prisăcaru Valentin- Tratat de Drept Administrativ, Partea Generală, Ediția a-III-a, Editura Lumina Lex, București, 2002

18. Ștefan Elena Emilia- Drept Administrativ, Partea I, Editura Universul Juridic, București, 2014

19. Trăilescu Anton- Drept Administrativ, Editura C.H. Beck, București, 2010

20. Vasilescu Benonica- Drept Administrativ, Ediția a-II-a, Editura Universul Juridic, București, 2011

21. Vedinaș Verginia- Drept Administrativ, Ediția a-III-A, Editura Universul Juridic, București, 2007

22. Vedinaș Verginia- Drept Administrativ, Ediția a-VIII-a, revizuită, Universul Juridic, București, 2014

23. Vida Ioan- Procedura Legislativă, București, 1999

Legislație și Jurisprudență :

Constituția României

Decretul-Lege nr.10/89 publicată în MOF, Partea I, Nr.9 din 31 Decembrie 89

Legea 37/90 M.Of., Partea I, Nr. 137 din Decembrie 1990

Legea 90/2001 M.Of, Partea I,Nr.164 din 2 Aprilie 2001, cu modificarile și completările ulterioare

D.C.C NR.34/1998 privind constituționalitatea Legii pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, publicată în MOF nr. 88 din 25 februarie 1998

D.C.C nr. 1431/2010 privind cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României și Guvern, formulată de Preșsedintele Senatului, publicată în MOF nr. 758 din 12 noiembrie 2010

D.C.C nr. 147/ 2003 cu privire la constituționalitatea dispozițiilor Legii privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în MOF nr. 279 din 21 aprilie 2003

D.C.C nr. 34/1998, publicată în MOF, nr. 88 din 25 februarie 1998

Decizia primului-ministru nr. 19/29-01-2014

Decizia primului-ministru nr. 82/10-03-2014

Decizia primului-ministru nr.86/11-03-2014

Decizia ICCJ nr. 1718/26.02.2013

Decizia CCR nr. 51 din 12 februarie 2004, publicată în MOF nr. 186 din 3 martie 2004

O.U.G nr. 72/1997 privind regularizarea datoriilor fostei Companii Romane de petrol publicată în MOF nr.306/11.11.1997

Decizia nr. 34/1998 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.88 din 25 februarie 1998; Decizia nr. 15/ 2000 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 267 din 14 iunie 2000; Decizia nr. 258/2006 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 17 aprilie 2006

Decizia nr. 65/ 1995 publicată în M.OF. al României, partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995

Decizia nr.1189/ 2008 publicată în MOF., part. I, nr.787 din 25 noiembrie 2008

Decizia nr. 1.039/2009 publicată în MOF, part.I, nr. 582 din 21 august 2009

OUG. nr. 94/2009 publicată în MOF, part.I,nr.602 din 31 august 2009

Decizia nr. 1555/2009 publicată în MOF, part. I, nr. 916 din 28 decembrie 2009

Decizia nr. 255/2005 publicată în MOF., part.I, nr.511 din 16 iunie 2005

Decizia nr. 421/2007 publicată în MOF. Part. I, nr. 367 din 30 mai 2007

Decizia 83/1998 publicată în MOF, PARTEA I, nr.211 din 18 iunie 1998

Decizia nr. 1008/2009 publicată în MOF, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009

H.G nr. 2/2013

H.G nr. 3/2013

H.G nr. 340/2013

H.G nr. 350/2013

H.G nr. 668/2013

H.G nr. 4/2013

H.G nr. 1/2013

H.G nr. 8/2013

H.G nr. 21/2013

H.G nr. 426/2013

Decizia I.C.C.J nr. 4715/2012

Decizia I.C.C.J nr. 3306/2010

O.U.G nr. 107/2013

O.U.G nr. 111/2013

O.U.G nr. 109/2013

O.U.G nr. 194/2002

Ordonanța nr. 29/2013

Legea nr. 1/2013

Legea nr. 21/2012

Legea nr. 22/2013

Legea nr. 9/2013

Legea nr. 83/2013

Legea nr. 105/2013

O.U.G nr.47/2011

Decizia C.C.R nr. 463 din 17 septembrie 2014 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 704, din 25 septembrie 2014

Decizia C.C.R nr. 528 din 12 decembrie 2013 publicată în Monitorul Oficial nr.63 din 24.01.2014

Pagini web :

www.cdep.ro

www.mmuncii.ro

www.legislatie.just.ro

www.scj.ro

www.juridice.ro