Guvernul DE Mare Coaliție ÎN Germania O Nouă Formulă Executivă ÎN Germania
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE
DOMENIUL DE LICENȚĂ: ȘTIINȚE POLITICE
SPECIALIZAREA: ȘTIINȚE POLITICE
LUCRARE DE LICENȚĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. univ. dr. RADU ALEXANDRU
Absolvent,
SCARLAT M. OCTAVIAN FLORIAN
București, iulie 2016
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE
DOMENIUL DE LICENȚĂ: ȘTIINȚE POLITICE
SPECIALIZAREA: ȘTIINȚE POLITICE
LUCRARE DE LICENȚĂ
GUVERNUL DE MARE COALIȚIE ÎN GERMANIA – O NOUĂ FORMULĂ EXECUTIVĂ ÎN GERMANIA?
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. univ. dr. RADU ALEXANDRU
Absolvent,
SCARLAT M. OCTAVIAN FLORIAN
București, iulie 2016
INTRODUCERE
Încă din 1945 și în urma Marii Uniri a celor Două Republici din Germania, Republica Federală Germania cu Republica Democrată Germania, în Germania a existat un sistem tripartidic pe care politologul Giovanni Sartori îl mai numește sistemul cu „două partide și jumătate”. Lucrarea de față are ca ipoteză următoare întrebare: se schimbă regula guvernării în Germania după alegerile parlamentare din anul 2005?
Am ales Germania pentru că este una dintre cele mai puternice state din Europa, ba chiar este considerată de unii autori și oameni politici cea mai puternică din Europa deoarece, pe lângă populația foarte mare și economia foarte bună pe care o are o au, Germania este alături de Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda membră fondatoare a Uniunii Europene unde are cele mai multe locuri în cadrul Parlamentului European și deține și cele mai importante funcții in Uniune având un cuvânt decisiv de spus.
Am optat asupra Guvernului deoarece consider că un guvern este esența pentru stabilitate, el este organul central executiv al puterii de stat, dacă el nu oferă ceea ce este mai bun pentru stat nu va exista un echilibru. El este cel mai în măsură să propună legile cele mai bune, să adopte hotărâri de guvern favorabile, să ducă statul spre o direcție cât mai bună pentru ca cetățenii să fie cât mai mulțumiți și să primească în alegeri sprijinul popular de care au nevoie. Dacă lucrurile merg bine în cadrul guvernului consider că și statul care beneficiază de această guvernare foarte bună va avea de câștigat ajungând cât mai bine din toate punctele de vedere.
În primul capitol vom vedea o structurare a aspectelor teoretice ce privesc statul – principalele funcții și ce rol are el -, sistemele politice – regimurile după care funcționează un stat democratic, cum funcționează în funcție de regim -, sistemele de partide și în special guvernele de coaliție, care ne interesează cel mai mult în cadrul acestei lucrări.
Capitolul al doilea vizează pe larg sistemul politic din Germania, cum a fost el înaintea Unirii celor Două Republici, o scurtă istorie a sistemului înainte de anul 1990, cum funcționează el actualmente, conform cărui regim funcționează Germania, cine deține cele mai importante prerogative în Germania, ce fel de partide există în sistemul politic german, care sunt cele mai importante, ce orientare au aceste partide și cum funcționează partidele de-a lungul istoriei și până în prezent.
În capitolul al treilea este prezentat un scurt istoric al guvernelor dinaintea Unirii celor Două Republici, guvernele care au reușit să succeadă după 1990 și tendițele actuale după alegerile din anul 2005. Vom vedea ce partide au fost prezente în fruntea clasamentelui de-a lungul timpului în sistemul politic din Germania, ce idei și ideologii au fost puse în joc de către partidele ce au participat la alegeri, care partide au avut cel mai important cuvânt de spus asupra coaliției de guvernare, între ce partide s-au format coalițiile de-a lungul timpul, cum funcționează ele în cadrul guvernului după anul 2005 și, cel mai important, dacă se schimbă regula guvernării de până în anul 2005. Și, în final, exemplul clasic european de guvern de mare coaliție, Austria.
Scopul acestei lucrări este de a observa dacă criza mondială a afectat statul german din punct de vedere politic și dacă s-a dorit o schimbare la nivelul guvernării, dacă în interiorul populației exista o dorință de a modifica, de a înlocui ceva, sau exista o stare de mulțumire față de partide și oamenii ce-i reprezintă, dacă partidele mari doresc să coexiste împreuna într-un guvern, dacă începând cu 2005, când Angela Merkel a devenit prima femeie care deține funcția de Cancelar din istoria Germaniei, a reușit să schimbe regula guvernării împreună cu partidul câștigător și cu partidele aflate în cursa pentru câștigarea locurilor fruntașe.
CAPITOLUL 1 – ASPECTE TEORETICE
Statul și principalele funcții ale sale
Definiția formulată de Max Weber este una dintre cele mai celebre identificări ale statului. Weber spunea că statul, creație occidentală, este o instituție politică a cărei birocrație reușește să exercite, în limitele legii, monopolul constrângerii fizice legitime.
Din punct de vedere al dreptului constituțional statul reprezintă o anumită comunitate de oameni, aparținând de regulă aceleiași națiuni, care se organizează politic și edifică o serie de instituții proprii, a căror funcționalitate ritmică și eficientă este asigurată prin respectful normelor de drept.
Trebuie remarcat că statul este descris ca o instituție, el nu este ceva natural, ci o construcție. Statul este caracterizat de existența unei birocrații, adică – în lectura lui Weber – a unei administrații raționale. Birocrația are un sens pozitiv, și nu cel negativ. Membrii statului, cetățenii, sunt liberi, și nu sclavi, persoane care se supun doar datoriilor care decurg din funcția asumată, și nu unor persoane private, unor stăpâni, cu toate capriciile acestora. Caracteristica corpului birocratic este că sunt selectați deschis, printr-un „concurs” care e accesibil tuturor. Birocrații fiind descriși printr-o carieră bazată pe merit și vechime.
Tot Weber vorbește despre stat și spune că este instiuția care pretinde monopolul utilizării legitime a forței fizice în cadrul unui teritoriu dat.
Statul modern, statul ca instituție modernă deține un anumit număr de monopoluri, el este descris de o serie de monopoluri. El deține monopolul producerii legilor, căci nimeni altcineva în afara lui nu poate institui regulile conviețuirii comune. El are, de asemenea, monopolul fiscal, statul fiind singurul îndreptățit să perceapă impozite. Este vorba și despre monopolul în privința judecății și a pedepselor, despre monopolul monetar, statul fiind singurul îndreptățit să bată și să pună în circulație moneda. Dar, în viziunea lui Weber, cel mai important este însă monopolul constrângerii fizice legitime.
Construirea statelor ca forme de organizare permanent și stabilă a puterii politice a fost influențată de emergența unor factori al căror rol nu poate fi neglijat. Fenomenul se manifestă începând cu secolul al XVI-lea când încep să se întrunească condițiile favorizante. Constituindu-se mai întâi ca un expermient, dovedindu-și calitățile, statul devine un model de organizare al puterii astfel încât în secolul al XIX-lea toate formele de organizare a puterii erau reduse la acesta. Produs de export european, statul a cunoscut în secolul al XIX-lea expansiunea în întregul spațiu euro-asiatic, pentru a fi în secolul al XX-lea transformat și adaptat ca formă politică la nivel planetar.
În societatea modernă statul are urmatoarele caracteristici definitorii din punct de vedere al dreputului juridic: existența puterii publice sau politice, organizată în aparatul de stat, organizarea administrativ-teritorială; populația, constitută într-o formă de comunitate umană; strângerea de la populație a impozitelor; elaborarea și aplicarea dreptului; suveranitatea de stat.
Statul reprezintă atât o instituție politică, dar și una juridică, rolul său constând în apărarea în mod egal a tuturor categoriilor sociale.
Așadar vorbim în cazul statului de trei elemente ce-l definesc și acelea sunt:
a) Populația- care este totalitatea indivizilor care locuiesc pe teritoriul unui stat și care se supun regulilor acestora. Ceea ce caracterizează populația este legătura de cetățenie dintre un grup foarte larg de indivizi și puterea publică care își exercită atributele de autoritate pe teritoriul pe care acești indivizi trăiesc.
b) Teritoriul- sau unitatea teritorială, tendința statului în interiorul sferei sale de a-și apropia toată puterea politică – relevată încă de Machiavelli -, logica centralizatoare, de unde cerința unei capitale unice și fixe, importanța crescândă a birocrației, etc.
c) Puterea politcă suverană- o caracteristică esențială a statului constă în existența puterii publice, care nu coincide nemijlocit cu populația. Specificul oricărei puteri, oricărei autorități constă în posibilitatea de a-și impune voința altora, de a determina supunerea sau subordonarea altora, se bazează pe forța de cosntrângere.
Au existat două mari viziuni despre stat. Prima fiind cea liberală asupra statului, în care acesta este un instrument protector. Iar a doua viziune, cea socialistă, în care statul e un instrument de exploatare. Viziunea liberală apare în opera lui John Locke, în Al doilea tratat asupra guvernării civile. Pentru Locke, statul protejează viața, libertatea și bunurile individului. Cealaltă mare opțiune filosofico-politică, viziunea socialistă, are un autor emblematic: este vorba de Karl Marx, pentru care statul, departe de a fi un instrument de protejare a individului, este un instrument al exploatării lui. Pentru autorul Leviathanului, ordinea politicp traduce raporturi sociale. Aceste viziuni, asupra statului se găsesc și în zilele de azi după care partidele politice se ghidează, și se folosesc de ele în luarea deciziilor în funcție de ideologia fiecărui partid fie el de stânga sau de dreapta.
Aceste două viziuni pot fi puse în practică doar de partide politice. Dintre numeroasele definiții ale partidelor, cea mai folosită este cea a lui Max Weber, care spune că partidul este o asociație bazată pe un angajament liber al persoanelor și care le procură liderlor puterea, iar militanților le dă șansa de a urmări anumite țeluri colective, de a obține avataje personale sau de a realiza ambele obiective. O altă definiție este cea a lui Anthony Downs: acesta spunea că un partid este o echiă de persoane care caută să acapareze aparatul guvernamental dobândind posturi ca urmare a unor alegeri ținute cu o anumită regularitate. Am ales să scriu aceste două definiții deoarece, după parerea mea, este important să înțelegem în acest domeniu al științelor politice ce este un partid și ce dorește el. Am amintit mai sus ce este un partid și cum este definit el de marii filosofi. Dorința primordială a unui partid este de a avea un număr cât mai mare de membrii și simpatizanți sau oamenii care susțin partidul fără a fi membrii ai partidului, pentru ca aceștia să-i poată vota pentru ca partidul să ajungă la scopul principal și anume de a deține puterea politică pe o perioadă cât mai îndelungată posibil.
Tipologia regimurilor politice
Partidele nu pot funcționa într-un stat modern fără a respecta un anumit regim politic sau o formă de guvernare specifică fiecărui stat. În continuare voi scrie despre formele de guvernare și regimuri politice dintr-un stat, de la Platon, Aristotelși până în zilele de azi.
Statul cunoaște încă din perioada lui Platon și Aristotel mai multe forme de guvernare. Filosoful grec, Platon, a analizat formele de guvernare din epoca sa, în secolele al V-lea și al IV-lea î. Hr., prin comparație cu republica ideală, Platon le-a împarțit în:
Monarhie;
Tiranie;
Aristocrație;
Oligarhie;
Democrație;
În continuarea lui Platon, elevul său, Aristotel, distinge șase regimuri, împărțite în două categorii- regimuri bune, respectiv rele sau corupte. Rezultă, deic, următoarea calisificare:
Regalitatea (monarhia) vs tirania;
Aristocrația vs oligarhia;
Republica (politeia) vs democrația;
Putem observa că Aristotel preia practic din ceea ce Platon a evidențiat înainte sa, și acesta pune într-o balanță regimurile care ar putea fi bune pentru un stat și care nu ar fi bune pentru un stat în încercarea de a guverna.
Statele moderne cunosc o multitudine de forme. Iar conform dreptului, principalele forme de guvernământ ale statului modern sunt republica și monarhia.
Această idee de împărțire a formelor de guvernământ pleacă de la antici, de la Platon și Aristotel, care au influențat vizibil chiar și în perioada pre-modernă a dezvoltării științei poltice, cand Montesquieu împărțea regimurile în: republici (divizate în aristocrații și democrații), monarhii și despotisme. Așadar această clasificare este folosită până în ziua de azi și se arată că ideile filosofilor atenieni au fost foarte de folos pentru a aduce statul la guvernarea cea mai bună și cea mai benefică în toate aproape toate perioadele până la cea modernă.
„Regimul” este unul dintre termenii inventați în filosofia antică și care a supraviețuit atăt rupturii produse odată cu Machiavelli, când începe ceea ce numim filosofia politică modernă, cât și rupturii care a consemnat trecerea de la filosofia politică la știința politică, în măsura în care acesta e un termen folosit și astăzi.
În timpurile noastre, cea mai uzuală clasificare a sistemelor politice are în vedere perspectiva criteriului libertății, respectiv măsura în care cetățenii au posibilitatea să-și apere și promoveze interesele lor. Din această perspectivă, regimurile politice se divid în două mari categorii:
regimuri politice democratice
regimuri politice non-democratice (autocrate, dictatoriale, totalitare)
Democrația, ca regim politic al statului, a constituit un mare progres în comparație cu regimurile autocratice ale statelor feudale. Instaurarea democrației – cu principiile ei privind egalitatea cetățenilor în fața legii, desființarea privilegiilor de castă, principiul legalității în activitatea organelor de stat, cu instituțiile democratice – a fost enunțată ca parte principală a programului burgheziei revoluționare, care lupta pentru a atrage de partea ei masele populare. După victoria revoluțiilor burgheze, aceste principii și instituții au fost consfințite prin constituții burgheze, creându-se condițiile pentru funcționarea sistemului democrației.
Regimurile politice democratice se bazează pe principiul democratic pe care Arend Lijphart îl definește ca fiind „guvernare de către și pentru popor”.Așadar vorbim despre regimuri democratice ca fiind regimurile care susțin ca poporul să se implice în viața politică prin dreptul de a vota și alege liber cine să conducă și să dețină puterea politică. Regimurile democratice se află la baza perioadei moderne, multe state trecând de la un regim non-democratic la unul democratic.
Esența regimului politic democratic constă în sistemul drepturilor și libertăților omului, în accesul liber și egal al cetățenilor la viața publică, în determinarea prin voința lor a configurației și dinamicii regimului politic. Funcționarea unui regim politic democratic presupune ca statul să fie liber, ca puterile sale să nu fie acaparate sau subordonate nici uneia din grupările care le dispută. Un astfel de regim se caracterizează prin lipsa puterii personale, prin limitarea mandatului și responsabilitatea celor aleși în fața alegătorilor, prin competiția dintre puterile statului. De cealaltă parte, totalitarismul reprezintă un regim politic caracterizat prin absența sau suprimarea drepturilor și libertățile cetățenilor, printr-o dominație nelimitată, prin subordonarea domeniilor vieții publice și chiar private a cetățenilor, ca și prin folosirea mijloacelor de constrângere violentă. Deci, vorbim de regim politic non-democratic atunci când disputa pentru putere nu este controlată exclusiv de cetățeni, iar cetățenii se supun unui lider fără voința lorpropie și fără a putea decide.
Principiul esențial care guvernează într-un stat de drept întreaga organizare politică, relațiile dintre puterea politică și cetățeni, raporturile dintre diferitele puteri ale statului este principiul separației puterilor. Acest principiu, enunțat pentru prima dată de Aristotel în lucrarea sa „Politica”, a fost dezvoltat mai târziu cu deosebire de școala dreptului natural (Grotius, Wolff, Puffendorf), iar apoi de John Locke, găsindu-și încununarea în opera lui Montesquieu.
Principiul separației puterilor și-a făcut loc în gândirea umanității numai în momentul când s-a simțit nevoia instaurării regimului constituțional. El a avut o semnificație atât de mare pe continentul european și american, încât nu se poate vorbi despre crearea noilor societăți democratice în afara principiului separației puterilor. Iar atunci când, o dată cu regimul constituțional, s-a ajuns la ideea statului de drept, principiul separației puterilor a fost considerat ca singurul instrument capabil să-l realizeze.
Chiar dacă pentru lumea antică principiul separației puterilor se înfățișa destul de confuz trebuie evidențiat că au existat preocupări pentru perfecționarea organelor statului. Savantul și filosoful grec Aristotel, care în celebra sa lucrare „Politica”, constata existența în stat a unor organe diferite, cu atribuții precis determinate, precum Adunarea Generală, Corpul Magistraților (funcționarilor) și Corpul Judecătoresc.
Principiile lui Aristotel au fost preluate de filosoful și juristul englez, John Locke, acesta având o contribuție remarcabilă în Anglia la fundamentarea teoretică a principiului separației puterilor. El se ocupându-se în special de sprijinul și stabilitatea legii, acesta cosideră că „este de trebuință ca să existe o putere care vine să vegheze în executarea legilor ce sunt în vigoare. Astfel puterea legislativă și puterea executivă trebuie să fie separate”. El admite că alaturi de cele puteri ale statului care trebuie să existe în orice stat – legislativă, executivă și federativă (relații externe) – și a patra putere, denumită prerogativă, care ar cuprinde toate atribuțiile puterilor, lăsate la discreția puterii executive, în caz de pericol.
O reconstrucție, o dezvoltare și o sistematizare a problemei separației puterilor întâlnim, nu fără evidențierea influenței lui Locke, dar cu pronunțată parte de originalitate, la Montesquieu. În cartea sa, „Del’esprit de lois”, Montesquieu dă o formulare precisă și clară acestei teorii a separației puterilor, care va forma unul din punctele pinricipale ale programelor revoluțiilor burgheze.
Montesquieu afirmă că în sunt în fiecare stat trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească. Dacă acestea sunt puterile statului, ele trebuie să fie separate, adică să fie încredințate unor titulari deosebiți.
Separația e bazată pe distincția dintre puterea legislativă și cea executivă, dintre puterea dea face legile și puterea de a le pune în aplicare, de a le executa. Separația este însă o parte esențială a politicii moderne. Astăzi, separația este descrisă ca principiu, deși la origine, Montesquieu o vedea mai degrabă ca mijloc decât ca principiu. Separația era un mijloc de asigurare a libertății individuale: pentru Montesquieu, puterile trebuie să fie separate pentru ca viața individului să nu fie confiscată de putere.
Deci observăm că acest principiu de separație a puterilor în stat, este un termen politic folosit de gânditorul francez Montesquieu, de filosoful Aristotel și de juristul englez John Locke, ei ocupându-se în principal de acest concept. Principiul a început la Aristotel, după acesta John Locke a preluat și a continuat să vorbească și să ofere idei noi despre acest princiu, iar în cele din urmă acest principiu a fost folosit și teoretizat de Montesquieu și de la el a ajuns caseparația puterilor să sesitueaze la baza tuturor statelor democratice până în zilele de azi, fiind modelul principal de guvernare și fiind ideea principală după care s-au ghidat programele revoluțiilor burgheze. Am văzut ce înseamnă acest principiu de separație a puterilor în stat, iar în continuare, pe baza acestui principiu, vom vedea ce fel de regimuri democratice există care se folosesc de principiul separării puterilor. După cum am văzut că puterea se împarte între executiv, legislativ și judecătoresc, în cazul puterii legislative într-un stat democratic Parlamentul reprezintă corpul legislativ. El poate fi unicameral, bicameral sau multicameral. În timp ce Guvernul este organul central executiv al puterii de stat, format din șeful guvernului, miniștri și/sau secretari de stat. În cazul executivului există și un Președinte care în funcție de regimul politic al statului poate fi puternic cu atribuții importante sau poate avea un rol formal. În cazul puterii juridice ea are rolul de a interpreta și aplica legile în numele statului, ea se concretizează printr-o ierarhie de curție de justiție.
Cu referire numai la regimurile democratice, o largă răspândire în literatura de specialitate contemporană cunoaște maniera de clasificare a formelor de guvernare ca bază a criteriului instituționalist. Din această perspectivă, se au în vedere atât natura instituțiilor, cât și raporturile dintre instituții, în baza reglementărilor constituționale. O astfel de clasificare generală, cea bazată pe aplicare principiului separației puterilor în stat, agreată în primul rând de specialiștii în drept constituțional, admite patru categorii de regimuri politice democratice:
regimul prezidențial;
regimul semiprezidențial;
regimul parlamentar;
regimul directorial;
Voi scrie în continuare despre fiecare regim în parte, unde voi evidenția principalele trăsături ale fiecărui regim și anume cele mai importante trăsături: cum este ales executivul și legislativul, cum funcționează acestea și vom vedea în funcție de fiecare regimul politic rolul și gradul de putere al fiecărui component al puterii.
Regimul prezidențial
Primul criteriu definitoriu al unui sistem prezidențial este alegerea populară directă, sau ca-și-cum ar fi directă, a șefului statului pe o durată definită de timp (care poate varia de la patru la opt ani).
Într-un sistem prezidențial, șeful guvernului este ales pe o perioadă fixată prin constituție și în condiții normale nu poate fi forțat să demisioneze printr-un vot parlamentar de neîncredere (deși e posibil să poată fi înlăturat un președinte pentru infracțiuni penale printr-o procedură de destituire).
În cadrul regimului prezidențial, norma constituțională acordă președintelui ales direct o putere considerabilă, el îndeplinind și funcția de șef al puterii executive; funcția de legiferare este încredințată parlamentului, astfel că cele două instituții au prerogative distincte și separate. Puterile majore conferite președintelui constituie și provocarea principală a funcționării sistemului prezidențial, având în vedere posibilitatea alunecării spre autoritarism.
Cazul emblematic de regim prezidențial este cel din Statele Unite ale Americii. În Europa, nu există decât un caz de regim prezidențial, și anume Cipru. În SUA, alegerea legislativului, care e bicameral, și respectiv alegerea executivului sunt net separate.
Un alt crieriu de definire este acela că sistemele în prezidențiale parlamentul nu poate nici să numească, nici să răstoarne guvernul. Guvernele sunt o prerogativă prezidențială: președintele este cel care numește și subsitituie la discreția sa membrii executivului. Cu siguranță, un președinte își poate alege miniștrii într-un mod agreat de parlament, fapt care nu exclude ideea că membrii sunt și rămân o numire prezidențială.
Sistemele prezidențiale au executive unipersonale, necolegiale. Prin contrast, membrii cabinetelor prezidențiale sunt în realitate cosilieri și subordonați ai președintelui. În sistemele prezidențiale, cele mai importante decizii pot fi asumate de către președinte cu sau fără, și chiar împotriva sfatului cabinetului.
În acest regim, președintele, ca șef al executivului, poate să depună însă doar în mod indirect proiecte de legi, prin intermediul familiei politice din care provine, întrucât el nu are drept de inițiativă legislativă.
Puterea legislativă, Parlamentul, în cadrul unui sistem prezidențial este aleasă direct prin vot popular, liber de către cetățeni. În funcție de stat durata mandatului poate varia, dar în majoritatea statelor cu sistem prezidențial mandatul este de patru ani.
În viziunea lui Giovanni Sartori, sistemul prezidențial se caracterizează prin îndeplinirea simultană a trei condiții:
alegerea populară a președintelui;
imposibilitatea revocării acestuia prin procedura votului parlamentar pe durata mandatului legal;
președintele prezideză și conduce guvernele numite de el.
Acestor condiții li se adaugă o anume configurație a partidelor, respectiv slaba structurare ideologică și organizațională („partide transversale” cum le numește Sartori).
Deci, vorbim în cazul acestui regim prezidențial de o putere foarte mare a liderului executivului, a Președintelui, care conduce Guvernul și este ales direct de către popor prin vot popular.Vorbim de un Parlament care nu poate reovca șeful statului și nu poate fi dizolvat de către Președinte și avem în cazul acestui regim o independență a puterilor între executiv și legislativ.
Regimul parlamentar
Într-un sistem parlamentar, șeful guvernului – care poate avea diferite denumiri oficiale ca prim-ministru, premier, cancelar, ministru-președinte, taoiseach (în Irlanda) sau, mai degrabă confuz, chiar „președinte” (în Botswana), dar pe care îț numesc generic prim-ministru – și cabinetul său răspund în fața legislativului, în sensul că sunt dependenți de încrederea legislativului și pot fi demiși printr-un vot de neîncredere sau de cenzură.
Regimurile parlamentare acordă o importanță decisivă instituției parlamentare, de a cărei încredere depinde guvernul. În ce privește președintele, acesta, ales indirect, are o poziție mai degrabă decorativă, similară cu cea a unui monarh. Problema principală a acestor sisteme politice o reprezintă majoritățile parlamentare, nu întotdeauna generatoare de stabilitate politică.
În regimul parlamentar vorbim despre o separație suplă a puterilor, pentru că executivul și legislativul colaboreză și se controlează reciproc. Ce înseamnă asta? Înseamnă că guvernul este instituit în parlament, echipa guvernamentală fiind validată de membrii camerei sau, după caz, ai camerelor. Acest executiv se află sub controlul legislativului. Controlul se realizează cu ajutorul mai multor mecanisme și proceduri; unele slabe – interpelări sau întrebări adresate membrilor guvernului -, altele, în schimb, foarte dure, așa cum este acel mijloc care poate duce la schimbarea executivului, și anume moțiunea de cenzură. Logica acestui regim e rezumată de formula următoare: instituit de Parlament, guvernul poate fi demis tot aici.
Giovanni Sartori vorbește despre sistemul parlamentar și acesta se pronunță asupra acestuia spunând că „parlamentarismul” nu denotă o entitate singulară. Prestațiile atât de diferite ale sistemelor parlamentare se datoreză tipurilor diferite de relații între executiv și legislativ. El spune că există cel puțin trei varietăți ale sistemului parlamentar: la o extremă este sistemul de tip englez de „premierat” sau de cabinet, în cadrul căruia executivul este cel care prevalează net asupra parlamentului; la cealaltă extremă este sistemul de tip francez (a Treia și a Patra Republică) al guvernării de adunare (di governoassemblare) care face guvernabilitatea cvasi-imposibilă; și în final, o varietate intermediară de parlamentarism controlat de partide.
Procesul de selecție poate lua o varietate de forme. De exemplu, cancelarul german este formal ales de către Bundestag, taoiseach-ul irlandez de către Dail, prim-ministrul japonez de către Camera Reprezentanților, „președintele” botswanian de către Adunarea Națională, iar prim-ministrul din Papua Noua Guinee de către Adunarea Națională [House of Assmebly]. În Italia și Belgia, cabinetele se formează prin negocieri între partidele din parlament și mai ales între liderii de partid, dar de asemenea necesită formal un vot al parlamentului de învestitură. În Regatul Unit, în mod normal, regele sau regina numește pe liderul partidului majoritar în funcția de prim-ministru și, de asemenea, în numeroase sisteme multipartidiste, cabinetele care se formează prin negocieri între partide sunt numite de către șeful statlui fără alegeri formale sau învestitură.
După cum am observat există regimuri parlamentare unde există un Președinte al republicii, dar acesta fiind o figură mai mult decorativă, având atribuții de reprezentare și protocol, un rol politic minor, ce este depășit – de departe – de poziția proeminentă a primului ministru. Președintele republicii poate acționa însă cu succes în situații de criză, în care el este de fapt cel ce va conferi mandatul viitorului premier; o asemene opțiune nu poate fi făcută însă nici ea discreționar, deoarece președintele va recurge la o anumită nominalizare numai după ce va avea acceptul forțelor politice și se va confrunta cu acestea.
În sistemele parlamentare există executive colective sau colegiale, cele mai importante decizii trebuie asumate de cabinet ca un întreg, nu doar de prim-ministru.
Într-un sistem parlamentar, cetățenii aleg prin vot popular liber și secret puterea legislativă, Parlamentul. La fel ca la regimul prezidențial mandatul variază, dar majoritatea statelor oferă parlamentarilor un mandat de patru ani.
Observăm cum sistemul parlamentar conferă după numele lui cea mai mare putere legislativului, acesta fiind în măsură să aleagă și să învestească executivul și să decidă în privința unui președinte al republicii care va deține doar un loc formal, el nedeținând atribuții foarte multe și desăvârșite, față de cum este de exemplu președintele unui sistem prezidențial care deține de departe un rol mult mai important și are o putere considerabilăfață de cel al unuia dintr-un sistem parlamentar unde este ales doar pentru a deține formal rolul de președinte.
Regimul semiprezidențial
Giovanni Sartori precizează că atât prezidențialismul cât și parlamentarismul, mai ales în forma lor pură, lasă mult de dorit. Aceste două extreme spune el conduc la căutarea unei soluții „mixte”, o formă politică care stă la jumătatea drumului între sistemele prezidențiale și sistemele parlamentare și se trag din amandouă. O astfel de formă mixtă a ajuns să fie cunoscută ca semi-prezidențialism.
Termenul de semiprezidențialism a fost utilizat prima oară de Maurice Duverger, pentru care „prin regim semiprezidențial se înțeleg instituțiile unei democrații care întrunesc următoarele două elemente: un președinte de republică ales prin sufragiu universal și dotat cu notabile puterii propii și un prim-ministru li un guvern responsabil în fața Parlamentului.
În general apreciat de constituționaliști drept o formulă mixtă de guvernare, sistemul de tip semiprezidențial menține statutul președintelui din republicile prezidențiale, însă guvernul trebuie să fie aprobat de parlament. Formal, orice sistem semiprezidențial este definit prin dualitatea puterii executive: președinte ales direct vs premier dependent de încrederea parlametului.
Sunt regimuri în care găsim un element tipic regimurilor parlamentare și de asemenea, un element tipic regimurilor prezidențiale. Un regim semiprezidențial are, pe de o parte, un guvern învestit în parlament, produs deci la nivelul legislativului și aflat sub controlul acestuia, dar are, pe de altă parte, un președinte ales de cetățeni, si nu de parlament. Regimurile semiprezidențiale sunt numite mixte, pentru că ele combină responsabilitatea guvernului în fața legislativului și alegerea distinctă și directă a președintelui.
Legislativul în cazul sistemului semiprezidențialeste ales ca și în sistemul parlamentar sau în cel prezidențial și anume prin vot popular direct, liber și secret de către cetățenii statului.
Sistemul semiprezidențial reunește următoarele propietăți definitorii ale sale:
șeful statului (președintele) este ale prin vot popular – direct sau indirect – pentru o perioadă prestabilită;
șeful statului împarte puterea executivă cu un prim-ministru și intră astfel într-o structură de autoritate duală;
președintele este independent de parlament, dar nu ii este permis să guverneze singur sau în mod direct;
reciproc, primul ministru și cabinetul său sunt independenți de președinte în măsura în care sunt dependenți de parlament și, acesta, în măsura în care sunt supuși atât încrederii cât și neîncrederii parlamentare (sau ambelor) și în măsura în care au nevoie de sprijinul unei majorități parlamentare;
structura de autoritate dualistă a semiprezidențismului admite diferite echilibru;
Regimul semiprezidențial observăm că este un regim în care puterea este duală în cazul executivului. Avem un președinte care este independent de Parlament, dar și un premier care este independent de Președinte. Acest regim îmbină caracteristicile primelor două regimuri prezentate, ale celor prezidențiale și parlamentare. Regimurile semiprezindețiale pot să fie foarte instabile, pentru că există gândiri diferite datorat suprapunerii unui element tipic regimului parlamentar și a unuia tipic regimului prezidențial poate duce la crize.
Regimul directorial
În continuarea celor trei regimuri sunt sistemele directoriale care sunt caracterizate prin faptul că puterea executivă este deținută de un colegiu ales de legislativ, care însă nu poate fi revocat până la expirarea mandatului.
Regimul directorial nu cunoaște instituția responsabilității politice a miniștrilor. Dar acest fapt nu este menit să ducă la o consolidare a poziției executivului. În cadrul regimului directorial un element specific este acela că „deși puterea legiuitoare nu poate revoca executivul înainte de expirarea mandatului lui, îi poate anula sau modifica actele. Regimul directorial crează un executiv puternic, care se bucură, în principiu, de aceeași autoritate ca și puterea legiuitoare, fiind ales întocmai de corpul legislativ, executivul regimului directorial este, prin originea sa, dependent de legislativ. Este de remarcat, în același timp, că executivul, nefiind concentrat în mâinile unei singure persoane, ci fiind un executiv colegial, va fi necesar întotdeauna realizarea unei unități de voință între cei care fac parte din executivul colegial.
Acest sistem directorial nu dispune de credit foarte mare din partea statelor. El fiind folosit doar în foarte puține state, un exemplu este din Europa, Elveția unde funcționează acest regim directorial.
Partide și coaliții politice
Chestiunea partidelor politice este una dintre cele mai importante, dacă nu cea mai importantă din știința politică. Max Weber afirmă că partidul este o asociație bazată pe un angajament liber al persoanelor și care le procură liderilor puterea, iar militanților le dă șansa de a urmări anumite țeluri colective, de a obține avantaje personale sau de a realiza ambele obiective. În timp ce Anthony Downs se referă la un partid ca la o echipa de persoane care caută să acapareze aparatul guvernamental dobândind posturi ca urmare a unor alegeri ținute cu o anumită regularitate.
Definiția contemporană mai sintetică și mai precisă este cea a lui Giovanni Sartori: „ un partid este orice grupare politică identificată printr-o etichetă oficială care se prezintă la alegeri și este capabilă să își plaseze prin alegeri (libere sau nu) candidați pentru funcții publice.
Cuvântul partid provine din latinescul pars, ce înseamnă parte a unui între. Sensul latinesc al cuvântului s-a transmis nealterat în limbile moderne, astfel că în engleză (party), în franceză (parti), în germană (partei), în rusă (partiia) ori în română, termenul are aceeași semnificație inițială. De altfel, etimologia cuvântului sugereză calitatea ontologică a partidelor politice: ele sunt și nu pot fi decât părți ale comunității.
În legătură cu partidele din bogata literatura dedicată fenomenului partidist, în afară de specficitatea diverselor abordări teoretice, se pot reține cel puțin patru caracteristici sau trăsături esențiale ale partidului politic, și anume: caracterul asociativ liber, caracterul formal, caracterul ideologic, caracterul teleologic. Caracterul asociativ liber se referă la faptul că apartenența sau neapartenența la un partid politic este liber consimțită. Caraterul formal vizează acea dimensiune esențială a partidului politic care are în vedere structura sau anatomia sa internă si permite identificarea partudului cu organizația înseși. Dimensiunea ideologică este o altă trăsătură caracteristică a partidlui politic înțeles întotdeauna ca o grupare de oameni care profesează aceeași credință politică. Caracterul teleologic sau finalist al partidului politic este cel care arată diferența specifică cea mai marcată, care îi dă contur și substanță.
Pentru Joseph LaPalombara și MyronWeiner există patru caracteristici sau patru dimensiuni ale grupurilor care iau numele de partidele politice. Prima dintre ele este organizarea durabilă. Pentru cei doi autori aceasta reprezintă că organizația, grupul care se organizează ca un partid trebuie să aibă o durată de viață care să depășească episodul fondator sau, altfel spus, momentul creării partidului. Al doilea element îl completează pe primul, LaPalombara și Weiner consideră că un partid este structurat la nivel local, are în mod necesar o înrădăcinare în teritoriu, mai pe scurt un partid nu este organizat doar în capitala țării sau îtrn-o singură municipalitate. Al treia dimensiune se referă la dorința clar asumată a unui partid de a dobândi puterea, de a o exercita și de a o păstra. Iar cea de-a patra formulată de cei doi autori vorbește despre căutarea unui sprijin popular. Un partid este o organizație care vrea ca, prin alegeri sau pe altă cale, să beneficieze de susținerea alegătorilor, de sprijinul societății.
Deci atunci când vorbim de un partid politic, vorbim de o grupare de oameni durabilă și relativ stabilă, constituită în baza liberului consimțământ, care acționează în mod organizat în scopul exprimării și reprezentării intereselor respectivului grup social prin dobândirea, menținerea și exercitarea puterii politice, Partidul este, deci, organizația socială al cărui scop îl constituie exercitarea puterii politice în societate, în acod cu setul de valori și norme la care subscriu membri săi.
Am aflat ce este un partid politic, dar care sunt funcțiile lui? Trebuie spus că identificarea funcțiilor diferă de la autor la autor. Așadar vom reține că un partid politic îndeplinește cel puțin următoarele funcții:
1. Funcția de mediere (de verigă);
2. Funcția informativă-formativă;
3. Funcția de ordonare a vieții politice;
4. Funcția de cucerire, menținere și exercitare a puterii politice.
Funcția demediere dă expresie rolului de interfață stat-societate jucat de orice partid politic. Partidele politice mediază raportul dintre cetățeni(guvernați) și guvernanți. În societățile contemporane, partidul reprezintă un partener al mass-media și unul dintre actorii principali ai comunicării în societate. Astfel, partidul își asumă nu numai o funcție de informare, ci și „formarea arhetipurilor în cadrul opiniei publice și integrarea socială a individului printr-un anumit tip de socializare politică”. Partidele se manifestă în viața comunității și prin organizarea voinței politice difuze din societate, asigurând transformarea cetățeanului în ființă politică și integrarea sa socio-politică. Iar in legătură cu ultima funcție, doar prin accesul la guvernare partidele pot da consistență intereselor materiale și ideatice pe care le reprezintă. Trebioe subliniat că, de altfel, cucerirea puterii reprezintă chiar rațiunea de a fi a partidelor politice și, din acest punct de vedere ea poate fi considerată ca o funcție primă.
Tipologia partidelor politice
Cel mai important autor care vorbește despre partide politice este Maurice Duverger, autorul francez face distincția între partidele de mase (care se bazează pe membrii proprii care le sprijină afirmarea într-un sistem politic, susțin campania electorală și finanțarea ei) și partide de cadre(care tind „să adune la un loc personalitățile, pentru a pregăti alegerile, a le dirija și a menține contactul cu candidații”). Duverger afirma referitor la contrastul evident pe care îl sesiza între partidul de mase și partidul de cadre: un partid de cadre are nevoie de „personalități influente mai ales de numele, prestigiul și faima celor care vor constitui o garanție pentru candidatul propus și îi vor atrage voturile; specialiști care cunosc arta manipulării alegătorilor și știu să organizeze o campanie; și, în sfârșit, personalități cu posibilități financiare… Sub acest aspect trebuie trebuie să predomine calitatea în toate: prestigiul, abilitatea tehnică, bogăția. Ceea ce partidele de mase obțin la nivel cantitativ, prin numărul membrilor lor, partidele de cadre la obțin calitativ”.
Partidele de cadre denumite și de notabili de către Duverger (sau de elită) sunt primele formațiuni politice apărute în secolul al XIX-lea. Acestea sunt caracterizate, în primul rând, printr-un efort slab de recuratare, pentru că sunt, de fapt, constituite din elitele profesionale, din notabilitățile, foarte puțin numeroase, din comunitățile de secol al XIX-lea. Nu sunt partide care să se bazeze pe numere mari.
Geneza lor este legată de votul cenzitar. Partidele de notabili au persoane foarte influente atât la nivel național, cât și la nivel local. Ca atare, partidele de cadre sunt organizate pe orizontală; totodată, ierarhia internă este laxă, cu un grad mare de autonomie al comitetelor locale. Așadar, partidele de cadre se bazează pe calitatea și nu pe cantitatea membrilor, fiind strucuturi suple, slab ierarhizate.
La cealaltă extremă, partidele de mase sunt caracterizate printr-un număr sporit de aderenți, ca și printr-o structură internă piramidală, centralizată. În general, aceste partide urmăresc ca deciziile importante (precum alegerea liderilor) să fie rezultatul voinței unei reprezentări democratice a aderenților, exprimat în cogresenationale sau adunări locale. Totodată, ele se preocupă de realizarea unei educații politice intense a membrilor lor, astfel că, arată Duverger, aderenții sunt materia însăși, substanța acțiunii lor.
Tipologia lui Duverger – care opune partide de masă și partide de notabili – a fost contestată. Unii i-au reproșat că a generalizat o situație valabilă mai degrabă pentru Franța, în vreme ce alții l-au acuzat că face doar un tablou istoric, fără a lua în seamă evoluțiile recente din lumea partidelor. Astăzi, în literatura științifică, se vorbește, de altfel, despre noile tipuri de partide apărute în ultimile decenii. Ar fi vorba despre catch-all-party, despre partidul de alegători, despre partidul birocratic-profesional și despre partidul-cartel.
Scriind la jumătatea anilor ’60, Otto Kirchheimer sublinia că atât partidele de mase, cât și partidele de clasă, și ele cu caracter de mase, manifestau simptomele avansate ale unei dramatice transformări catrepartide catch-all. Termenul englez catch-allse traduce prin „prinde-tot” sau „atrage-tot”. Partidele catch-all sunt caracterizate prin: a) drastica reducere a bagajului ideologic; b) întărirea ulterioară a grupurilor conducătoare și evaluarea acțiunilor lor nu din puctul de vedere al identificării cu obiectivele partidului, ci cu eficacitatea întregului sistem social; c) diminuarea rolului membrului de partid; d) interesul slab acordat unei clase sociale sau unor asociații religioase-confesionale specifice pentrua atrage, în schimb, alegători din toate segmentele populației; e) deschiderea către diferite grupuri de interese.
Aceste partide reprezintă o poziție intermediară în raport cu partidele de cadre și partidele de mase. Aceste partide sunt eterogene din punct de vedere sociologic, nu au o identitate ideologică precisă și pun accentul pe acțiunea electorală a liderilor.
Am trecut în revistă tipurile de partide existente, în continuarea lor vom vedea după ce se ghidează ele. Există numeroase clasificări ale formațiunilor politice. Tipologia cea mai cunoscută și cea ma puțin fiabilă astăzi este cea care separă partidele de stânga de cele de dreapta. Acestă separație are drept origine, așa cum a arătat Marcel Gauchet, un accident istoric. În toamna anului 1789, în timpul Revoluției Franceze, în momentul în care în Adunarea Națională se discuta despre posibilitatea de a acorda un drept de veto regelui, partizanii acestuia s-au așezat în dreapta președintelui Adunării, iar adversarii – în stânga lui. Separația stânga-dreapta a fost utilă de două secole și încă este folositoare alegătorilor.
„Dreapta” și „stânga” sunt doi termeni prin care se desemnează în mod frecvent, de mai bine de două secole, contradicția dintre ideologiile și miscările în care s-a scindat domeniul politic, eminamente conflictual, atât în planul acțiunii cât și în cel al teoriei. În interiorul domeniului în care sunt întrebuințați, în calitate de termeni opuși, ei se exclud în mod reciproc, dar sunt și autocuprinzători; se exclud deoarece nicio doctrină și niciomișscare nu poate fi în același timp de dreapta și de stânga; sunt autocuprinzătoare deoarece măcar în înțelesul de bază al perechii, o doctrină sau o mișscare nu pot fi decât de stânga sau de dreapta.
Poziționarea dreapta-stânga continuă să constituie elemtul cu cea mai mare capacitate predictivă a votului alegătorilor și cu cea mai bună capacitate de a reduce nevoie de informare a alegătorilor, în perspectiva votului. Odată ce au stabilit că se simt, de exemplu, alegători ai stângii moderate, acei cetățeni vor identifica partidul ce răspunde cel mai bine unei astfel de preferințe și îl vor vota, chiar dacă el se va abate de la unele probleme specifice programatice.
În general, partidele de dreapta sunt partide de tendință conservatoare, iar partidele de stânga sunt partide de tendiță progresistă. În sensul general, se vorbește despre dreapta politică ca despre orientarea care acordă întâietate intereselor individuale în raport cu cele ale societății (de pildă libera inițiativă economică, în dauna planificării statale), iar despre stânga ca orientarea care, dimpotrivă, pune pe prim plan interesele comunității în raport cu cele ale individului (spre exemplu, asigurarea protecției sociale). Dualismul dreapta-stânga a fost lărgit prin introducerea unui al treilea concept – centrul politic. Centrul reprezintă prezervarea ordinii sociale existente, deci tendința de stabilitate, stânga devine orientarea reformatoare, în timp ce dreapta este gruparea partidelor ce propun reîntoarcerea la o ordine trecută. În altfel spus, în perioada prezentă, în care partidele și-au nuanțat pozițiile ideologice, se operează nu atât cu dihotomia dreapta – stânga, dar și cu subtipurile acesteia, precum dreapta extremă, dreapta, centru-dreapta, centru, centru-stânga, stânga, stânga extremă.
Deci, în general, când vorbim despre stânga politicii, vorbim despre egalitate economică, justiția sau dreptatea socială, progresul și laicitatea. Dreapta e legată de valori diferite: autoritatea, egalitatea politică și inegalitatea economică și socială, valorile naționaliste și cele morale. Dar deosebirea majoră dintre stânga și dreapta este inteligibilă în termeni de egalitatea și în special de egalitate economică: dacă stânga este sensibilă la o egalitate tot mai consistentă, dreapta cultivă ideea inegalității economice bazate pe inegalitatea de capacități sau de merite.
Sisteme de partide
Din interacțiunea factorilor generatori ai sistemelor partidiste rezultă diferite configurații ale acestora, relativ stabile în timp și spațiu. Urmărind a le sistematiza, politologii s-au preocupat de cuprinderea lor în cadrul unor clasificări cu valabilitate universală. În general, criteriul comun ce stă la baza clasificării sistemelor de partide este numărul.
Pe lângă criteriul numărului, un sistem de partide este determinat și de alte elemente. Este vorba, mai întâi, despre numărul de formațiuni politice, despre relațiile dintre partide, despre norme, participare, cultură politică sau ideologii, care acționează toate ca părți ale tabloului general.
Este ușor să distingem atunci când vorbim despre număr câte partide există în mod legal – sau câte sunt înscrise la Tribunal, în cazul României -, apoi câte sunt capabile să producă și candidaturi la alegeri sau câte trimit aleși în Parlament.
Giovanni Sartori afirmă că numai acele partide ar trebui luate în considerare, ca și componente ale sistemului de partide, care sunt „relevenate” în termenii „potențialului de coaliție” sau „potențialul de santaj”. Unele partide, chiar dacă sunt mici, din puctul de vedere al procentului electoral și al numărului de locuri obținute în parlament, pot avea o importanță covârșitoare, dacă nu chiar indispensabilă, în formarea coalițiilor de guvernare. Pentru că posedă potențial de coaliție, merită să fie luate în considerație. Alte partide pot să nu fie niciodata incluse în coaliția de guvernare, dar să dispună de voturi, de reprezentare a intereselor, de locuri în parlament, așa încât să condiționeze funcționarea coaliției guvernamentale. Datorită rezultatului electoral și prezenței lor în parlament, acele partide sunt capabile să exercite o influență semnificativă asupra activității coaliției guvernamentale. Așadar, pentru că posedă un potențial de intimidare (de santaj) al partidelor de opoziție, trebuie să li se acorde importanța cuvenită.
Vom detalia o clasificare cu valențe didactice, general acceptată, rezultată din suprapunerea celor amintite mai sus. Având drept criteriu principal număru de partide, sistemele de partide pot împărți, mai întâi, în sisteme pluripartidiste și sisteme monopartidiste. La rândul lor, primele sunt bipartidiste sau multipartidiste, ambele categorii având variante perfecte și imperfecte, după cum sistemele cu partid unic se pot divide în sisteme integrale și sisteme cu partid hegemon.
Cele mai multe sisteme de partide sunt bipartidiste sau multipartidiste. Este sistem bipartidist acel sistem în care avem de-a face cu un cvasi-monopol exercitat nu de un partid, ca în sistemele totalitare, ci de două partide. Un cvasi-monopol asupra scenei politice, asupra concurenței și guvernării, exercitat de două partide alternativ, pe perioade destul de mari..
Arend Lijphart pretinde că sistemele bipartidiste au avantaje și directe, și indirecte față de de sistemele multipartidiste. Primul beneficiu direct este că acestea oferă alegătorilor posibilitatea de a alege între două seturi alternative de politici publice. Al doilea, au o influență moderată pentru că cele două partide principale trebuie să concureze pentru atragerea alegătorilor de la centrul spectrului politic și de aceea trebuie să propună politici moderate, centriste. Apoi, sistemele bipartidiste pretind că prezintă un important avantaj indirect: sunt necesare pentru formarea cabinetelor monocolore care vor fi stabile și vor promova politici eficiente.
Gianfranco Pasquino oferă câteva condiții care trebuie respectate pentru ca sistemul bipartidist să funcționeze: 1) numai două partide, și mereu aceleași, să fie în măsură să obțină alternativ majoritatea absolută a voturilor; 2) unul dintre ele să obțină efectiv o majoritate de locuri în parlament, suficientă pentru a guverna; 3) partidul învingător decide, de regulă, să guverneze singur; 4) alternanța sau rotația în cadrul guvernării să rămână o expectativă credibilă și periodic realizată.
În democrațiile contemporane, sistemele bipartidiste funcționează în două variante – bipartidismul perfect și bipartidismul imperfect. Bipartidismul perfect sau bipartidismul englezesc, se caracterizează prin faptul că două și numai două partide domină viața politică în timp ce bipartidismul imperfect presupune existența unui al treilea partid semnificativ în sistem. Deși forța sa este redusă comparativ cu cele două partide majore, cel de al treilea partid devine important prin participarea la constituirea coaliției guvernamentale alături de unul dintre partidele mari.
Sistemele multipartidiste se caracterizează prin existența unui număr mare de partide (uneori foarte mare) ce luptă pentru supremație politică. Forța electorală a partidelor este variabilă, astfel încât majoritatea parlamentară se realizează prin intermediul coalițiilor multipartidiste, mai greoaie și mai puțin stabile decât guvernele specifice bipartidismului. În general, coalițiile compuse din mai multe partide se încheagă mai geru, dar se și desfac frecvent înainte de expirarea mandatului. Pe de altă parte, multipartidismul permite mai multor partide să participe la guvernare.
Multipartidismul este de două feluri: distingem multipartidismul integral și multipartidismul în care un partid are vocație majoritară. Primul este acel sistem de partide în care nicio formațiune politică nu dispune de o poziție dominantă în cadrul coaliției de guvernare. Multipartidismul cu partid cu vocație majoritară este variantă de sistem multipartidist în care una dintre formațiunile politice dispune de o poziție dominantă în coaliția guvernamentală pe care o reunește în jurul său.
De cealaltă parte, monopartidismul, sistemul cu un singur partid este specific regimurilor politice nedemocratice, în cadrul cărora pluralismul este anulat sau substanțial restrâns. Într-un astfel de sistem, guvernarea pe baze voluntariste este asociată cu autoritarismul, fie al unei persoane, fie al unei oligarhii de partid. Esențial pentru configurația sistemelor cu un singur partid este natura partidului, ca și raporturile sale cu statul.
1.3.3 Guverne majoritare și de coaliție. Teorii ale coalițiilor
Diferența dintre guvernele majoritare monocolore și coalițiile multipartidiste profilează contrastul dintre principiul majoritarist al concentrării puterii în mâinile unei majorități și principiul consensualist al împărțirii puterii.
Cabinetele majoritare monocolore și cele de coaliție între mai multe partide diferă între ele în două aspecte: dacă este un cabinet monocolor sau un cabinet de coaliție și felul susținerii parlamentare care stă la baza cabinetului. Clasificarea ce trebuie avută în vedere este următoarea: 1) cabinete minimal câștigătoare, care sunt „câștigătoare” în sensul că partidele care formeză cabinetul controlează majoritatea locurilor parlamentare, dar „minimal”, în sensul că nu include nici un partid care nu e necesar pentru obținerea majorității parlamentare, 2) cabinetele supradimensionate, care au mai multe partide decât e necesar pentru susținere majoritară în legislativ și 3) cabinete minoritare sau „subdimensionate”, care nu sunt susținute de o majoritate parlamentară.
Pentru a înțelege care sunt principiile în jurul cărora se formează coalițiile de guvernare trebuie, înainte de toate, zice Gianfranco Pasquino, să se țină seama de faptul că există printre partidele reprezentate în parlament diferențe ideologice sau programatice care fac dificilă formarea coalițiilor de guvernare. În al doilea rând, există o contiguitate politică care facilitează formarea cabinetelor. În al treilea rând, există memorii istorice, raporturi consolidate, experiențe anterioare care înlesnesc sau complică formarea acestor coaliții. Există și strategii de partid care merg într-o direcție sau într-alta, fiind urmate de un partid care este interesat mai mult să pună în practică o anumită politică, decât să obțină funcții.
În sistemele parlamentare de guvernare, cabinetele trebuie să fie formate astfel încât să se bucure de încrederea majorității parlamentare – sau cel puțin să fie tolerate de acestea. Cele mai importante șase teorii despre coaliții prezic următoarele tipuri de coaliții:
1. Coaliții minimal câștigătoare. „Principiul mărimii” al lui Wiliam H. Riker presupune formarea coalițiilor minimal câștigătaoare astfel: coalițiile (majoritare) câștigătoare la care participă acele partide care sunt minimal necesare pentru a da cabinetului statu de majoritar. Tabelul 1, prezintă un exemplu. Coaliția ABC (un cabinet format din partidele A, B, C) este o coaliție câștigătoare deoare zice Lijphart, A, B, și C controlează o majoritate de cincizeci și cinci dintr-o sută de locuri parlamentare. Este minimală pentru că toate trei partidele sunt necesare pentru a forma o majoritate. Eliminarea celui mai mic partener de coaliție, partidul A, ar reduce susținerea parlamentară a coaliției, de la o majoritate de cincizeci și cinci la o minoritate de patruzeci și șapte.
Tabelul 1. Distribuția locurilor parlamentare în cazul cabinetelor de coațitie, în viziunea celor șase teorii despre coaliții.
Premisa fundamentală a teoriei coaliției minimal câștigătoare este și simplă, și foarte plauzibilă afirmă Arend Lijphart: partidelepolitice sunt interesate la maximizarea puterii lor. În sistemele parlamentare, putere înseamnă participare la guvernare, iar putere maximă înseamnă deținerea a cât mai multe poziții în cabinet. Teoria coaliției câștigătoare minimale poate înainte o predicție concretă numai atunci când există un partid majoritar în parlament: cabinet monocolor, nu de coaliție, format de către partidul majoritar.
2. Coaliții de diminensiuni minime. Teoria coalițiilor de dimensiuni minime se bazeză pe aceeași supoziție a maximizării puterii. Dacă partidele vor să excludă din membrii coaliției, ar trebui să prefere ca executivul să se bazeze pe majoritatea parlamentară cea mai strânsă posibil. De exemplu, folosind Tabelul 1, este mai avantajos pentru partidul E să formeze coaliția ADE cu cincizeci și trei de locuri, decât cu CE cu cincizeci și nouă de locuri. În prima varianta vor fi 62 de procente, iar în cea de-a doua numai 56 de procente de susținere parlamentară.
3. Coaliții cu cel mai mic număr de partide. O altă teorie a coalițiilor spune că se formează mai degrabă guvernele cu cel mai mic număr de actori, deoarece fiecare partid vrea să aibă autoritate mai în cadrul guvernului. Unii autori, precum Lieven de Winter, au susținut că proporționalitatea e singura regulă asupra căreia se poate cădea de acord într-o asemenea situație. Michael Leiserson arată că aceste coaliții minimal câștigătoare vor avea tendința de a se forma astfel încât să implice cel mai mic număr de partide posibil, deoarece „negocioerile și profitul [în formarea coaliției] sunt mai ușor de realizat, iar o coaliție este mai ușor de păstrat împreună, aceleași lucruri fiind egale, cu partide mai puține. Dintre coalițiile din tabelul 1, înțelegerea prin tranzacție promovează formarea coalițiilor BE sau CE, pentru că ele ar implica doar două partide.
4. Coaliții de interval minimal. Potrivit teoriei, e probabil să se formeze coaliții de partide care sunt apropiate ideologic mai degrabă decât unele partide care sunt separate de o distanță ideologică semnificativă. Teoria coalițiilor de interval minimal face plauzibilă ipoteza că este mai ușor de format și menținut coaliții cu partide cu aceleași preferințe politice, decât cu partide distante în această privintă. Deci conform tabelului 1, este mai ușor să existe o coaliție ABC decât una ADE, deoarece coaliția ABC este mai apropiată de aceleași preferințe politice, față de cea ADE unde nu se observă clar preferințele.
5. Coaliții câștigătoare minimale conectate. O teorie strâns înrudită este cea propusă de Robert Axelrod. El afirma: coalițiile care se formează sunt „conectate” – adică sunt compuse din partide care sunt adiacente pe scala politică – și se lipsesc de parteneri inutili. Premisa acestei teorii este că partidele vor încerca să se alieze cu vecinii lor imediați și că li se vor adăuga alte partide adiacente până se formează o coaliție majoritară. Potrivit teoriei, coaliția din tabelul 1, CDE, conține un partener inutil, partidul D, dar în teoria lui Axelrod, partidul D este necesar pentru a face din coaliție una conectată.
6. Coaliții viabile politic. Potrivit acestei teorii, cele mai probabile sunt cabinetele care au cel mai mare potențial de a dura. Nu coalițiile dintre partide învecinate în spectru, nu coalițiile cu un număr mic de actori, ci cele care sunt cel mai viabile. E o teorie slabă spune Cristian Preda, pentru că nu spune care este, de fapt, criteriul.
Problema fundamentală a tuturor acestor teorii, zice Lijphart, este aceea că prezic coaliții minimal câștigătoare de un tip sau altul; teoria lui Axelrod este doar o excepție parțială, deoarece câteva coaliții minimal câștigătoare conectate sunt mai mari decât cele minimal câștigătoare. Predicția câștigului minimal are la bază o premisă majoritaristă și intră în conflict cu numărul mare de coaliții minoritare și supradimensionate care se formează în democrațiile parlamentare. Așadar, vom vedea de ce consideră Lijphart că există un număr așa mare de cabinete minoritare și supradimensionate. Un element important este perspectiva temporală a partidelor. Chiar dacă este corect să credem că partidele caută puterea și că înseamnă participare la guvernare, nu este în mod necesar adevărat că partidele vor să intre într-un cabinet tot timpul; acestea pot pentru o perioadă să considere nefiind avantajoasă asumarea de responsabilitate guvernamentale. Dacă această apreciere este importantă pentru mai multe partide, ea conduce spre probabilitatea formării unui cabinet minoritar. Un alt element este principiul dimensiunii. Acesta reprezintă adăugiri , nu alternative, la teoria minimală: coalițiile de interval minimal câștigătoare conectat sunt ori egale, ori doar cu puțin mai mari decât cele minimal câștigătoare. În realitate preferințele politice ale partidelor pot exercita mari presiuni în vederea lărgirii, în locul restrângerii, a dimensiunii și intervalul coaliției. Firește fiecare partid preferă să formeze un cabinet care să uremeze politici apropiate de propiile preferințe politice.
Chestiunea importantă pentru funcționarea executivelor este dacă există sau nu o relație între funcțiile acestuia și felul în care arată el pe durată lungă. Jean Blondel identifică trei asemenea funcții. Prima dintre ele este convertirea cererilor, a așteptărilor sociale în politici. Este vorba despre o operațiune de traducere și de transformare a unor teme sociale în instrumente de decizie și de acțiune. Cea de-a doua funcție este implimentarea unor politici. Un guvern nu se mulțumește să conceapă niște politici adaptate așteptărilor, ci vrea și să le implementeze. În ultimul rând, un executiv are rolul de a coordona diversele politici. O asemenea coordonare distinge un executiv de parlament.
În ultimul rând, considerentele politice duc la formarea de coaliții supradimensionate dacă obiectivul major al tuturor sau al celor mai multe partide este să lupte împreună pentru a apăra țara sau regimul democratic împotriva amenințărilor externe sau interne. În plus, mai multe caracteristici instituționale pot favoriza formarea de cabinete minoritare și supradimensionate în locul celor minimale. Probabil cea mai importantă caracteristică instituțională ce favorizează cabinetele minoritare este puterea comisiilor parlamentare; comisiile cu o mare putere de influență asupra stării generale de spirit, ca și asupra detaliilor legislației propuse dau partidelor posibilitatea de a influența politica, datorită poziției lor din legislativ – și diminuează tentația de a intra în cabinet. Puterea comisiilor parlamentare este un aspect al problemei generale a echilibrului puterilor între executive și legislative: toți ceilalți factori fiind egali, interesul de a participa la guvernare scade, iar probabilitatea formării de cabinete minoritare crește, atunci când legislative sunt puternice față de executive. Cabinetele supradimensionate pot fi, de asemenea, încurajate de prevederi instituționale particulare. Majoritățile speciale necesare pentru adoptarea amendamentelor constituționale sau a legilor ordinare pot reprezenta motive puternice pentru a forma cabinete supradimensionate. Dacă agenda politică a unui cabinet nou include unul sau mai multe amendamente constituționale importante, majoritățile speciale cerute în acest scop vor duce probabil la lărgirea compoziției cabinetului.
Durata guvernelor minoritare este comparabilă fie cu cea a coalițiilor minimal câștigătoare, fie cu cea a coalițiilor supradimensionate, pentru că, deseori, mai ales când există guverne alcătuite dintr-un singur partid, reușesc să evite tensiunile și conflictele care derivă din necesitatea de a pune laolaltă interese diferete ce se manifestă în interiorul unor coaliții heterogene. Pe lângă acestea deseori guvernele minoritare sunt precumpănitor operative, condiția lor minoritară oblingându-le să realizeze, dacă nu un program complet, cu puține elemente programatice semnificative, pentru că posibilitatea lor de a dura depinde, de cele mai multe ori, de eficacitatea lor. Guvernele minoritare țin sub presiune eventualii aliați potențiali care pe de o parte, nu pot să le conteste existența până când nu sunt disponibili să intre în următoarea coaliție de guvernare; pe de altă parte, potențialii aliați ar trebui să-și formuleze cererile în termenii unor funcții, resurse și politice, pentru a decide să-și asume respectivele responsabilități de guvernare.
Este clar că executivele monocolore și minimale reprezintă caracteristici majoritariste și că cele supradimensionate de coaliție, dar vom vedea unde le încadrează Strom și Lijphart pe cele minoritare care pot fi de două tipuri. Unul este cabinetul minoritar propriu-zis, care trebuie să negocieze continuu cu unul sau mai multe partide nemembre ale cabinetului pentru a rămâne în funcție și să solicite susținere pentru propunerile sale legislative; aceastp relație de tip tranzacțional, tipică pentru partidele rămase în afara cabinetului din diverse motive, face ca astfel de cabinete minoritare sp semene cu coalițiile supradimensionate. Celălalt tip descris de Strom ca „guverne majoritare mascate” – cabinete minoritare care sunt mai degrabă cabinete majoritare, deoarece beneficiază de un angajament ferm de susținere din partea unuia sau mai multor partide din legislativ, deși acestea au decis să nu ocupe protofolii în cabinet. Așadar, contrastul va fi între cabinetele minimal câștigătoare, pe o parte, și cabinetele minoritare și supradimensionate, pe altă parte.
Caracteristicile guvernelor de tip cabinet variază așadar considerabil, de la partide unice majoritare sau minoritare la coaliții mari sau mici. Guvernele monocolore tind să apară, spune Jean Blondel, atunci când un singur partid are sau se apropie de a avea o majoritate în parlament; în alte cazuri apar coaliții. Existența coalițiilor mici sau mari se datorează de asemenea multor factori. Unele coaliții sunt cum am văzut „de mărime minimă”, adică includ doar un număr minim de partide care sunt necesare pentru ca guvernul să aibă majoritate în parlament; altele includ partide care sunt apropiate din punct de vedere ideologic, chiar dacă astfel majoritatea depășește nivelul minim necesar în parlament; altele includ toate sau aproape toate partidele reprezentate în parlament cunoscute sub numele de mari coaliții.
CAPITOLUL 2 – SISTEMUL POLITIC DIN GERMANIA
SISTEMUL KANZLERDEMOKRATIE
2.1 Germania înainte de unirea celor două republicii
Formarea Germaniei ca stat modern a reprezentat un proces atipic, desfășurat în condițiile conflictlui dintre Prusia și Austria. Deși în spațiul german, la mijlocul secolului al XIX-lea, s-a făcut simțită mișcarea revoluționară, de emancipare națională și politică, unificarea statelor germane a fost realizată „de sus”, prin acțiunea militară a cancelarului Bismark al Prusiei. Congresul de la Viena din 1815 consfințește fărămițarea Germaniei, în pofida creării unei Confederații Germane sub patronatul Austriei. Anul revoluționar 1848 se manifestă cu putere în Germania, dar ca și în alte tări europene, revoluția este înnăbușită de forțele conservatoare. În rivalitatea dintre Prusia și Austria, Prusia – după războiul împotriva Austriei (1866) și Franței (1870-1871) – își afirmă în cele din urmă supreamația, devenind forța unificatoare a întregii Germanii, cu excepția Austriei care își păstrează și întărește propiul imperiu, extinzându-și dominația asupra unor popoare din centrul și sud-estul Europei. Spre sfârșitul secolului XIX, Germania a devenit una dintre promotoarele Triplei Alianțe, manifestându-și dorința unei reașezări a echilibrului european în folosul său. În urma înfrângerii sale (1918), statul german a cunoscut refaceri politice esențiale. Principala schimbare politică a vizat abolirea monarhiei, consfințită prin Constituția de la Weimar, adoptată în 1919, prima constituție republicană a Germaniei. În contextul revoluționar intern, efectele instaurării regimului comunist s-au făcut simțite prin proclamarea, în 1919, a republicilor soviectice la Bremen și Bavaria. Din perspectiva statutului său internațional, Germania a resimțiti din plin înfrângerea militară. Prin tratatul de la Versailles (1919), Germania pierde coloniile, retrocedează Franței provinciile Alsacia și Lorena, este obligată la plata unor importante despăgubiri de război, iar dezvoltarea economică și militară îi este plafonată.
Constituția de la Weimar a reprezentat, fără îndoială, la timpul său, una dintre constituțiile cele mai evoluate din Europa, în special sub aspectul drepturilor sociale. Din păcate, instaurarea hitlerismului în Germania a dus practic la abolirea acestei Constituții și la edificarea unei oridni constituționale autoritare, cu totul străină principiilor democratice. La 30 ianuarie 1933, devenit cancelar al Reich-ului, Hitler a depus în fața venerabilui președinte von Hindenburg jurământul solemn de a respecta Constituția de la Weimar. La 27 februarie 1933, în preajma desfășurării alegerilor generale, a avut loc însa incendiul Reichstag-ului, înfăptuit de către Goering, incendiun care a constituit pretextul suprimării libertăților democratice. Hindenburg s-a lăsat indus în eroare de Hitler și a semnat un decret ărivind instituirea stării de asediu, care a adus grave atingeri unor drepturi fundamentale ale cetățenilor precum: libertatea persoanei, libertatea de exprimarea, libertatea presei, dreptul de asociere și întrunire, secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului și a persoanei, dreptul de a nu fi percheziționat sau arestat fără un mandat emis de organul competent. De notat este faptul că. Devenit Cancelar al Recih-ului, Hitler nu a abolit însă niciodata, în mod expres, Constituția de la Weimar.
Agresivitatea statului nazist în relațiile internaționale a declanșat cel de al doilea război mondial din istoria omenirii. Dupa ce a anexat Austria și o parte din Cehoslovacia, la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei, Germania, aliată cu Italia și Japonia, a intrat efectiv în război cu Europa și practic cu întreaga lume.
2.2 Marea Unire a celor două republici
Capitularea necondiționată a Germaniei, la 8 mai 1945, a însemnat nu numai dispariția celui de al Treilea Reich, ci și a statul german ca atare. Conferința de la Postdam a adoptat principiile organizării politice viitoare: demilitarizarea, denazificarea și democratizarea.
După înfrângerea nazismului german și ocuparea temporară a Germaniei de către Puterile Aliate, împrejurirările bine cunoscute au făcut ca pe teritoriul german să apară două state: Republica Federală a Germaniei (RFG), în zonele de ocupație americană, engleză și franceză, cu capitala la Bonn, și Republica Democrată Germana (RDG), pe teritoriul ocupat de sovietici, cu capitala la Berlin. Costituirea celor două state germane și legalizarea diviziunii Germaniei a reprezentat o consecință a războiului rece, a degradării relațiilor dintre puterile învingătoare în cel de al doilea război mondial.
În RFG este instituit un regim politic democratic, bazat pe principiile suveranității poporului, separației puterilor în stat și pluripartidismului, sub forma unei republici parlamentare. Stabilitatea politică – până în 1963 țara este condusă de cancelarul Konrad Adenauer – și tenacitatea germanilor fac ca Germania Federală să devină un stat puternic dezvoltat sub aspect economic. RFG s-a mișcat foarte bine din punct de vedere politic și în 1950 intră în Consiliul Europei, urmând să mai facă pași importanți, în 1955 este primită în NATO, ba chiar în 1957 devine membru fondator al CEE (actuala Uniune Europeană). Deci, RFG este o parte integrată a sistemului politic, economic și militar al Vestului. În 1973, după semnarea tratatelor URSS, Polonia și RDG, devine membră ONU.
Costituția din 23 mai 1949 a RFG este și astăzi în vigoare, ea reprezentând un document minuțios elaborat, care se face remarcat prin precizia reglementărilor și cadrul pe deplin democratic pe care îl oferă pentru înfăptuirea drepturilor poporului german la autodeterminare. Constituția cuprinde un număr de 146, care sunt grupate în 11 capitole. Deși elaborată cu patru decenii în urmă, Constituția germană din 1949 face referire la voința germanilor „de a-și apăra unitatea națională și politică și de a contribui la pacea mondială, ca membru de sine stătător al unei Europe unite”.
În ceea ce privește fosta Republică Democrată Germană, aceasta a fost proclamată la 7 octombrie 1949 și a adoptat modelul politic sovietic, devenind un stat socialist. Rolul conducător al partidului comunist, lipsa alternanței la putere, politica de distanțare față de RFG, dar și retardul economic au fost principalele caracteristici ale celui de al doilea stat german, un stat comunist, bazat pe principiile sovietice. RDG a încercat să urmeze modelul RFG-ului care a făcut pași importanți in Europa. S-a integrat în sistemul politic, militar și economic al Estului, RDG a devenit membră CAER, în 1950, și a Tratatului de la Varșovia, în 1955.
Pentru a face o graniță mai puternică între cele două state – vizându-se și limitarea emigrărilor în RFG – autoritățile comuniste au decis construirea, în 1961, a unei fortificații pe linia de frontieră ce separa Berlinul răsăritean de cel occidental. Granița simbolică, cunoscută sub numele de Zidul Berlinului, a căpătat o valoarea mondială, fiind linia care separa cele două sisteme politice: Occidental, democratic, și Estic, totalitar.
Ca urmarea a valului de acțiuni antitotalitariste și anticomuniste ce a marcat puternic Europa Centrală și de Răsărit, în anul 1989 s-au produs schimbări importante și în viața RDG. În urma mișcărilor populare ce au loc la Leipzig și în Berlinul răsăritean, Erick Honecker, șeful statului și al partidului comunist, a fost înlocuit cu Egon Krenz. La 7 noimebrie Guvernul condus de Willi Stoph își dă demisia, iar o saptămână mai târziu, comunistul reformator Hand Modrow a devenit prim-ministru. La 9 noiembrie 1989, confruntat cu noi acțiuni populare, Consiliul de Miniștri a decis deschiderea frontierei inter-germane și dărâmarea Zidului Berlinului, care începuse deja să fie demolat din inițiativa cetățenilor. La 18 martie 1990 au avut loc primele alegeri legislative libere din istoria RDG, îm care au ieșit victorioase partidele necomuniste. La 12 aprilie 1990, Camera populară a aprobat componența noii coaliții guvernamentale, condusă de creștin-democratul Lothar de Maiziere. Principalul punct al programului guvernamental l-a constituit unificarea Germaniei. La 1 iulie 1990 a intrat în vigoare uniunea economică, monetară și socială între RFG și RDG, iar la 16 iulie același an, cu prilejul întâlnirii lui Helmut Kohl, cancelarul RFG, cu Gorbaciov, liderul sovietic și-a dat acordul pentru apartenența Germniei unite la NATO. La 23 august 1990, Camera Populară din RDG- cu 294 voturi pentru, 62 împotriva și 7 abțineri – s-a pronunțat în favoarea aderării RDG la RFG, data de 3 octombrie 1990 fiind data în care cele două republici s-au unit sub numele pe care îl au și astăzi de Republica Federală Germania (Bundesrepublik Deutschland), cu capitala la Berlin. Sistemul politic german, dar și Germania ca formă sa actuală au trecut prin nenumărate schimbări politice, economice, militare. Aceștia reușind să câștige bătălia cu sistemul nazist și cel comunist, aflându-se într-o creștere constantă de când au reușit să treacă la un sistem democratic, de care aveau nevoie pentru a ajunge din nou în rândul celor mai mari forțe ale lumii.
Prin actul oficializat pe 3 octombrie 1990, Constituția foste Germanii de vest, adoptată la 23 mai 1949, devine legea fundamentală a Germaniei reunificate. În conformitate cu aceasta, noul stat este o republică parlamentară cu o structură de tip federal.
De urmărit pentru a se întelege opțiunea constituantului pentru un regim parlamentar este situația în care a fost adoptată Constituția în perioada postbelică. Deoarece Germania a fost țara care a adus omenirii prin politica celui de al Treilea Reich un război mondial. Acest regim practic nu a fost voit de către germani, aceștia aflându-se sub ocupație. Dar, se poate aprecia că adoptarea Constituției a fost un act al voinței germanilor, dar desfășurat sub controlul și influența decisiă a Aliaților.
În zonele aflate sub dominația celor 3 mari puteri Marea Britanie, Franța și SUA, au fost organizate alegeri pentru o adunare constituantă, numită Consiliul Parlamentar, în cadrul căruia ponderea au deținut-o reprezentanții Uniunii Creștin-Democrate și ai Partidului Social-Democrat, principalele partide politice ale Germaniei occidentale postbelice. Consiliul acesta a adoptat noua lege fundamentală pornind de la modelul Costituției din 1919, de la care au fost preluate principiile republicanismului, statului de drept, pluripartidismului și federalismului, dar nu și formula prezidențialismului. De spus este această Constituție adoptată în 1949, înainte de separarea RFG de RDG, a avut un caracter provizoriu, urmând ca ea să fie confirmată de poporul german atunci când acesta va fi deplin independent. Acestă Constituție este una dintre cele mai puternice din lume și a reușit să se mențină ca lege fundamentală în Germania pe o perioadă foarte mare de timp continunându-se pe principiile aceleași Constituții din 1949 până în zilele de azi.
Capitolul al doilea al Constituției reglementează relația dintre Federație și landuri în cadrul Germaniei. Articolul 20 prevede că Republica Federală Germania este un Stat federal, democrat și social, iar întreaga putere de stat de Stat emană de la popor. Ea se exercită de către popor prin alegeri și prin vot, precum și prin organe speciale de legiferare, ale puterii executive și ale jurisdicției. Și mult mai important de spus este că paragraful 4 al articolului 20 prevede ca împotriva oricui se angajează să înlăture aceste oridni, toți germanii au dreptul să se împotrivească, dacă altă posibilitate nu există. Tot constituția prin articolul 21 prevede că partidele participă la dezvoltarea voinței politice a poporului, înființarea lor este liberă și organizarea internă a partidelor trebuie să corespundă principiilor democrate.
Din perspectiva structurii statului, Germanie este o federație compusă în prezent din 16 landuri, prin adăugarea celor 5 landuri din Est (Baden-Württemberg, Bavaria, Berlin, Brandenburg, Bremen, Hamburg, Hesse, Niedersachsen, Mecklenburg-Vorpommern, Nordrhein-Westphalia, Rhineland-Palatinate, Saarland, Saxony, Saxony-Anhalt, Schleswig-Holstein și Thuringia). Fiecare land se bucură de autonomia specific unui stat federal, având structure proprii de conducere, atât executive, legislative, cât și judecătorești, ale căror competențe sunt reglementate de Constituție. Activitatea legislativă este exercitată de parlamente unicamerale la nivelului landurilor (Länder). Constituția prevede expres domeniile de competență în materie legislativă a parlamentelor landurilor, rezervând parlamentului federal dreptul de a legifera în sfere de interes național, precum apărarea țării, relațiile internaționale sau problema cetățeniei, specicând totoodată prioritatea legilor adoptate la nivel național. Prin prevederile constituționale este reglementat și regimul forțelor armate germane, în sensul plafonării nivelului de înzestrare armată și interzicerii participării la acțiuni desfășurate în afara granițelor de stat, acesta având menirea de a împiedica repetarea unui nou război mondial. În continuare vom vedea cum este alcătuita Germania și cum funcționează ea prin intermediul celor trei mari puteri în stat la nivelul atuoritaților federale.
2.3 Sistemul politic din Germania
În Germania principiul separației puterilor este ancorat în Legea fundamentală. Competențele statului sunt împărțte între mai multe ramuri, legislative, executive și juridiciar, care ar trebui să monitorizeze reciproc și să limiteze puterea statului. În conformitate cu principiul repartizării competențelor, Bundestag-ul este cel mai mare organ al legislativului din Germania, guvernul federal se prezintă în cadrul puterii executive, iar în cadrul juridic sunt instanțele federale și de landuri.
După sistemul englez, este de părere Giovanni Sartori, Germania ilustrează cazul al parlamentarismului fondat pe premierat. Germania, conform lui Sartori, reprezintă cazul slab sau mai slab din acestă categoria. Republica federal din Bonn nu a avut niciodată un sistem bipartidic și a experimentat doar un pentru un scurt timp guvernul mono-partidic. Germania a fost, însă, un sistem tripartidic (sau de două partide și jumătate) spune el, aproape întotdeauna s-a confruntat cu guverne de coaliție dualiste și nu s-a angajat într-un sistem electoral majoritar. Mai mult, cancelarul german este ales în și de parlament și nu este în sens formal – în mod legal formal – liderul partidului său. Chiar și așa, Kanzlerdemokratie-a, practica de guvernare centrată pe cancelar, poate fi foarte bine clasificată în sistemele de premierat.
Modul în care Legea fundamentală definește și reglementează atribuțiile Parlamentului, ca și mecanismele relaționare dintre puterile statului, arată cu claritate că Germania este o republic parlamentară. Astfel, organizarea statului german poate fi considerată expresia republican a sistemului de tip parlamentar, în varianta premieratului.
Așezat în vârful ierarhiei politice, parlamentul german este de tip bicameral, fiind format din Bundestag (Adunarea Federală) și Bundesrat (Consiliul Federal), cu diferențe importante între cele două camera. Mai întâi, diferă procedrile elctorale de alegere. Alegerea membrilor din Bundestag (deputații) se face prin vot universal direct, în variant unui sistem electoral proporțional-majoritar. Jumătate din numărul deputaților se alege pe baza votului majoritar uninominal, iar cealaltă jumătate prin vot proporțional de listă. Bundesrat-ul este compus din parlamentari numiți de guvernele landurilor. Fiecărui land îi revine un număr minim de 3 mandate în Bundesrat, acesta putând ajunge la maxim 6 în funcție de marimea demografica a landului respective. Durata mandatului nu este specificată în Constituție.
Bundestag-ul german este ales de poporul german și este formului în care există opinii diferite cu privire la politicile țării. Cele mai importante sarcini îndeplinite de Bundestag sunt procesul legislative și controlul parlamentar al guvernului și activitatea acestuia. Membrii Bundestag-ului german, de asemenea, decid cu privire la bugetul federal și implimentările cu privire la Bundeswehr (Forțele Armate Federale) în afara Germaniei. O altă funcție important realizată de către Bundestag este alegerea cancelarului federal german. În Germania, procesul legislativ este o sarcină pentru parlamentele țării. Bundestag-ul este, prin urmare, cel mai important organ al puterii legislative în Federația Germană. Din moment ce, în cadrul sistemului federal german, landurile dețin o parte considerabilă a puterilor statului, Bundesrat-ul, organul prin care orice land participă la legislația și administrarea Federației.
Bundesrat-ul, din punct de vedere juridic, nu este a doua cameră, cum este Senatul Statelor Unite sau Camera Lorzilor în Regatul Unit, ci este un ansamblu care reprezintă cele șaisprezece landuri. Este o instituție federal care participă la procesul legislative și de administrație. Spre deosebire de senatul altor state, bundesrat-ul nu este format din reprezentanți aleși ai poporului landului respectiv, ci sunt numiți de guvernele landurilor. Bundesrat-ul joacă un rol important în viața politică germană, deoarece multe proiecte de lege necesită aprobarea formal a acestuia și nu pot trece mai departe, fără consimțământul său. Acest lucru este valabil în special pentru legi care privesc interesele vitale ale landurilor, cum ar fi afacerile lor financiare sau puterile administrative. Bundesrat-ul, de asemenea, trebuie să fie de accord cu amendamentele constituționale și tratatele internaționale, inclusive tratatele UE.
În general, există două tipuri de legi: legi pentru care nu este necesară aprobarea Bundesrat-ului și acele legi pentru care este necesar consimțământul ambelor camere. În primul caz deciziile ale camerei landurilor pot fi anulate de către Bundestag. În cazul în care este necesară aprobarea Bundesrat-ului, camera superioară menține puterea veto-ului. În cazul în care cele două camera ale parlamentului nu se pot ajunge la un accord, trebuie să fie convocat un comitet media-TION (Vermittlungsausschuss), compus din membri ai ambelor camera, care, în majoritatea cazurilor, sunt în măsură să elaboreze un compromis acceptabil. În cazul în care nu există niciun compromis, legislația eșuează.
Specific unui stat federal, camerele parlamentare diferă sub aspectul reprezentării politice. Aleasă de cetățeni în mod direct, prima cameră reprezintă națiunea ca un tot, în timp ce cea de-a doua, reprezintă structura federală a statului. Parlamentarismul german trebuie încadrat în categoria bicameralism de tip asimetric și incongruent. Trebuie însă precizat că asimetria camerelor, altfel spus divizarea puterii în interiorul parlamentului german, nu are ca rezultat transformarea Bundesratului într-o cameră secundă în sensul propriu al termenului, lipsită de putere în raport cu prima cameră. În fapt, spune Alexandru Radu, ea poate fi considerată drept cea mai puternică dintre camerele secunde din lume.
Curtea Constițuțională Federală (Bundesverfassungsgericht) deține puterea juridică, ea este atât o instanță cât și un organ constituțional. Se compune din două Senate, fiecare dintre ele cu opt judecători. Președintele și vicepreședinții sunt liderii Senatelor. Fiecare Senat are propriile sale competențe, precis definite, dar cine decide întotdeauna este „Curtea Constituțională Federală”. Ca organ constituțional – și, spre deosebire de instanțele obișnuite – Curtea nu este supusă supravegherii administrative a unui minister. Plenul deicde cu privire la aspectele organizatorice de bază; Comitetul pentru buget și de personal, care este numit în Plen, pregătește proiectul de buget. Președintele conduce administrația Curții și îl reprezintă pe plan extern. Fiecare Justiție este asistată de patru funcționari juridici care au experiență de muncă anterioară în instanțe, autorități publice, etc. Per total, aproximativ 260 de persoane asigură Curtea Constituțională Federală ca ea să își poată îndeplini sarcinile căreia îi revin.
Puterea executivă este reprezentată de către Guvernul federal (Bundesregierung) și, la nivelul landurilor, de guvernele locale. Guvernul federal este compus din Cancelarul federal (Bundeskanzler) și din miniștri. Bundestag-ul învestește, cu majoritatea absolută a voturilor, candidatul la funcția de cancelar propus, în principiu, de Președinte. Regula politică cere ca prima propunere pentru postul de cancelar să aparțină parlamentului.
Cancelarul are o poziție proeminentă în guvern. Cancelarul stabilește cine va fi în guvern, din moment ce el sau ea au dreptul de a forma Cabinetul. Cancelarul alege miniștrii săi și face o propunere care este obligatorie pentru președintele federal cu privire la numirea lor (sau concediere). El sau ea determină numărul de miniștri și definește termenii lor de referință. Cancelarul stabilește orientările generale ale politici guvernamentale (în baza „principiului de orientare politică al Cancelarului”). Conform „principiului de orietare politică al Cancelarului”, asta înseamnă că cel ce va fi Cancelar stabilește orientările generale asupra politicii și este responsabil pentru ele. Într-un mod mai precis, ea sau el conduce activitatea guvernului. Baza pentru acest lucru este prevăzut în Regulamentul Guvernului federal adoptat de Cabinetul federal și aprobat de către Președintele federal. Deși cancelarul are dreptul de a emite ordine miniștrilor săi, constituția subliniază dreptul miniștrilor să conducă autonom și pe propia răspundere, în limitele stabilite de liniile directoare ale cancelarului („principiul autonomiei ministeriale”).
Constituția prevede o serie de măsuri de natură a asigura controlul executivului de către forumul legislative, instituind o procedură de înlăturare a Cancelarului în cazuri întemeiate. Astfel, Constituția prevede că Bundestag-ul își poate exprima neîncrederea față de Cancelarul federal prin alegerea unui successor al acestuia, cu o majoritate absolută, invitând Președintele Republicii federale să-l elibereze din funcție. Constituția prevede și posibilitatea respingerii unei moțiuni de încredere și a dizolvării Bundestag-ului. În cazul în care o moțiune de încredere introdusă de cancelarul federal nu este aprobată de Bundestag printr-o majoritate a membrilor săi, Președintele poate, la propunerea Cancelarului, să dizolve Bundestag-ul într-un interval de 21 de zile.
În sistemul politic german, Președintelui republicii (Bundespraesident) îi este destinat un rol minor, atribuțiile acestuia fiind de natură formal. Președintele federal este ales prin vot indirect, de către Adunarea Federală (Bundesversammlung) formată din membrii Bundestagului și ai parlamentelor locale. Mandatul prezindețial este de 5 ani și nu poate fi reînnoit consecutive decât o singură dată. În cazul vacanței postului, prerogativele prezidențiale sunt preluate de președintele Bundestagului. Neavând legitimitatea conferită de votul direct, Președintele nici nu deține o putere executivă efectivă. Actele emise de el trebuie să fie contrasemnate de premier sau de ministrul de resort. Ca atare, se reține că în sarcina Președintelui există funcțiile specific oricărui șef de stat, precum reprezentarea internațională, acreditarea și primirea reprezentanților diplomatic sau exercitarea dreptului de grațiere. De remarcat că, spre exemplu, funcția de reprezentare internațională este exercitată, în anumite condiții, de către Cancelar.
2.4 Partidele politice din Germania
Germania de astăzi este nu numai moștenitoarea istoriei germane unitare, ci mai ales moștenitoarea celor două Germanii, comunistă și occidental, apărute după cel de Al Doilea Război Mondial. Dar cu atât mai mult Germania occidentală, RFG, se constituie într-o structura democratică, de o soliditate democratică aparte. Pentru că Germania de astăzi s-a născut din două dictaturi, nazistă și comunistă, și experiența partidelor din fosta RFG costituie un exemplu de reconstituire a democrației, cu tenacitate, cu multă aplicație și fără niciun compromis. Sistemul de partide politice din RFG a dat dovadă după cel de Al Doilea Război Mondial de o remarcabilă stabilitate. Cu excepția alegerilor din 1949, când voturile au fost în mod firesc mai dispersate la primele alegeri libere de după totalitarismul nazist și perioada de ocupație, CDU/CSU (Christlich-Demokratische Union/Christlich-Soziale Union, CSU fiind ramura bavareză a CDU) și SPD (Sozialdemokratische Partei Deutschalnds) au totalizat 70% din sufragii. Proporțiile dominării vieții politice germane de către aceste două partide au variat însă. De la 90% între 1969 și 1987, la 44,4% în 1949 și 73,2 în 1953.
În peste 50 de ani, doar câteva partide și-au asumat un rol în politica Germaniei ca partide parlamentare. De mai mult de 25 de ani, două mari partide, CDU/CSU și SPD, și unul partid mic, FDP, au fost singurele partide care au fost reprezentate la nivelul Parlamentului Federal și în cele mai multe Landuri. Datorită rolului proeminent al partidelor politice ca actori politici privilegiați, Bundestag-ul nu a fost niciodată un loc de exercitare a „suveranității parlamentare”. Dimpotrivă, sunt organizațiile de partid mai degrabă decât cele parlamentare, care au o influență decisivă asupra constelațiilor politice care duc la anumite coaliții guvernamentale. Comitetele de partid mai degrabă decât grupurile parlamentare decid cu privire la coaliții. Odată ce guvernele au fost votate, membrii parlamentului le datoarează loialitatea.
Constituită în 1945, Uniunea Creștin-Democrată / Uniunea Creștin Socială (Christlich-Demokratische Union/Christlich-Soziale Union – CDU/CSU) de orientare conservatoare, reprezintă o forță politică unitară, deși compusă din două entități politice distincte organizatoric și electoral, dar identice sub aspect politic. În fapt, se poate aprecia că UCS reprezintă ramura bavareză a UCD, atâta vreme cât UCD nu acționează politic în Bavaria, land unde politica de tip conservator este reprezentată de UCS. UCD/UCS este o formațiune politică cu un rol deosebit în viața politică germană postbelică. A guvernat Germania în perioade cheie ale istoriei sale, precum perioada refacerii de după război sau unificarea RFG și RDG, sub conducerea cancelarului Helmut Kohl, cea mai longevivă din istoria postbelică a țării. Pe de altă parte, îndelungatele perioade ale guvernărilor UCD/UCS au erodat partidul, a cărui credibilitate a fost pusă în discuție în urma descoperirii unor nereguli grave în finanțarea activității sale. Chiar dacă partidele conservatoarea din Germania nu au îmbrațișat ideea de a dezvolta programe sofisticate și viziuni politice, la mijlocul anilor 1980, UCS și UCD au adoptat cu destul de mult succes ideea că un partid conservator modern, a trebuie să se prezinte alegătorilor ca o forță politică capabilă să combine atât valorile tradiționale cât și idei moderne, tradiție și progres, care să favorizeze libera întreprindere și, în același timp, care asigură asistența socială pentru a-i sprijini pe cei nevoiași. Reforma a transformat partidul într-un partid de centru-dreapta a spectrului politic. A fost partidul la putere, la nivel federal, timp de aproape 40 de ani.
Partidul Social-Democrat din Germania ( Sozialdemocratische Partei Deutschlands – SPD) este cel mai vechi partid german, fiind fondat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea pe structurile sociale ale muncitorimii industriale și agricole. A fost principalul partid de guvernământ între 1968-1982 și 1998-2005, iar între 1966-1969 și 2005-2009 a participat, alături de CDU, la guvernul de „mare coaliție”, fără a deține funcția de cancelar. Ca orientare ideologică PSDG aparține familiei stângii politice, deosebindu-se programatic de partidele de nuanță comunistă. Valorile sale politice centrale sunt solidaritatea și egalitatea socială.
Originea partidelor liberale datează din XVIII-lea idealurile revoluțiilor Americane și Franceze, și idealurile naționalist și constituționaliste, idei care, în anumite state din Europa, au cluminat în revoluții cum ar fi cele din 1830 și 1848. În urma Revoluției Franceze, cluburile politice liberale și organizațiile au fost fondate peste tot în Germania, în special în sud și vest, unde influența culturală și politică franceză a fost cea mai vizibilă.
Nu s-au făcut încercări serioase de a crea un partid liberal unit până după cel de Al Doilea Război Mondial. Mai mult de atât aceasta a fost o sarcină dificilă. În urma unor lupte de influență politică și alături de profilul său programatic, a fost fondat în cele din urmă în 1948 Partidul Liber Democrat (Freie Demokratische Partei – FDP). La acel moment nimeni nu ar fi putut prezice că liberalii vor deveni un partid german aproape cel mai de succes în raport cu suportul său electoral. În calitate de terț în ceea ce a dezvoltat într-un deceniu, într-un sistem cu trei partide, FDP a fost mereu nevoit să fie un potențial partener de coaliție cu cei doi concurenți principale, SPD și CDU.
La începutul anilor 1980, FDP a pierdut treptat poziția sa privilegiată în sistemul german, a existat un nou actor politic pe scena politică – Verzii sau Partidul Ecologist (Die Grünen). În foarte scurt timp, ei au fost ca partener minor cu Social Democrații în cadrul landurilor, ca în cele din urmă să ajungă să aibă rol important și la nivel federal. Rolul FDP ca factor de decizie a scăzut în urma implicării acestui nou Partid Ecologist.
Un alt partid relativ important, apărut după 1990, este Partidul Socialismului Democratic, numit, după 2007, Stânga (Die Linke). Cu o prezență mai puternică în landurile de est, acest partid este continuatorul reformat al fostului partid comunist din RDG.
În ceea ce privește modul în care relaționează partidele politice germane, analiza acestui fenomen în perioada postbelică pune în evidență formula bipartidismului imperfect sau a sistemului cu două partide și jumătate. Astfel cele două partide mari – UCD/UCS și PSDG – domină viața politică, asigurând, prin alternanță, guvernarea țării.
Arend Lijphart îl citează pe Blondel care tratează UCD și UCS ca pe un singur partid atunci când numește sistemul german cu „două partide și jumătate” în loc de sistem cu „două partide și două jumătați”. Pentru a vedea dacă aceste două partide sunt aliate Lijphart propune 4 criterii pentru a decide. În primul rând alegerile unde UCD și UCS nu concurează, deoarece operează în părți diferite ale țării: UCS în Bavaria, iar UCD în restul Germaniei. Al doilea criteriu are în vedere gradul de cooperare dintre partide în parlament și, în special, dacă cele două partide formează un singur grup parlamentar și dacă acționează împreună, unde UCD și UCS procedează astfel vom vedea pe parcurs. Al treilea criteriu are în vedere comportamentul partidelor ca partide diferite în formarea cabinetelor, dacă acestea sunt sau nu în opoziție în executiv. Iar ultimul criteriu este timpul și durata în sensul unei colaborări de lungă sau scurtă perioadă unde vom vedea o perioadele în care aceste două partide au funcționat, perioade foarte lungi. Concluzionând, Lijphart, spune că această pereche de partide ar trebui considerată ca un partid și jumătate.
Așadar când vorbim de sistemul de partide din Germania, vorbim de un sistem în care trebuie să existe o relație strânsă între partidul câștigător și potențialul partid care va ajuta la coaliția de guvernare. Sistemul german rămâne dominat de două mari forțe politice menționate anterior, dar se pare că cele două nu pot funcționa fără ajutorul unei coaliții puternice. De aceea când vorbim de sistemul german, vorbim de un sistem de partide în care lupta se dă între două partide mari pentru a câștiga primul loc, dar se pare că există și o luptă strânsă pentru locul al treilea, al partidului ajută la formarea coaliției, coaliție pe care autorii o numesc între „două partide și jumătate”.
CAPITOLUL 3 – TENDINȚE ACTUALE ÎN FUNCȚIONAREA COALIȚIILOR GUVERNAMENTALE ÎN GERMANIA
În continuare voi analiza alegerile parlamentare din Germania pentru a vedea rezultatele alegerilor de după unirea celor două republici, cu precădere pe rezultatele actuale de la alegerile din 2005 și până în prezent pentru a vedea care sunt tendințele coalițiilor din Germania. Voi urma și un scurt istoric al alegerilor din Germania de înainte de 1990 pentru a vedea cum au decurs alegerile și înainte de unirea Republicii Federale cu Republicii Democrate.
3.1 Scurt istoric al guvernelor dinaintea Unirii
Între anii 1949 și 1969, CDU și CDU au reușit să dețină puterea pe parcursul a 20 de ani formând coaliția de guvernare în special cu Partidul Liber Democrat. A fost o dominație pe termen lung, Cancelarul a provenit pe parcursul acestor ani de la CDU, aceștia fiind: Konrad Adenauer (între 1949 și 1963), Ludwig Erhard (între 1963 și 1966) și Kurt Georg Kiesinger (1966-1969). După această victorie continuă timp de 20 de ani, Socialiștii au reușit să-i învingă pe rivali lor Creștin-Democrați urmând să domine scena politică din Germania între anii 1969 și 1982, un perioadă de timp aproape egală ținând cont că între 1966-1969 socialiștii au participat la guvernare, formând un guvern de mare coaliție. Între acești ani socialiștii s-au bazat pe doi Cancelari și anume: Willy Brandt (între 1969 și 1974) și Helmut Schimdt (între 1974-1982). După această dominare timp de 13 ani, din nou CDU și CSU, împreună cu Partidul Liber Democrat domină scena politică și reușesc să formeze coaliția de guvernare între anii 1982- 1998 în această perioadă fiind Cancelar Helmut Kohl din partea Creștin Democraților. Se observă că a existat după Unirea celor Două Republici din 1990 a existat în continuare o încredere în această coaliție de guvernare deoarece chiar această coaliție prin condusă de cancelarul Helmut Kohl negociază unificarea celor două state, lucru ce i-a și reușit.
Înainte să se unifice cele două state, statisticile alegerilor ne arată că în Germania între 1949 și 1990 lupta a fost foarte strânsă între cele două partide, ba chiar Socialiștii câștigând în fața Creștin Democraților. Se poate vedea că Socialiștii au deținut un procent mai mare în 1949 (29,2% față de 25,2%), 1961 (36,2 față de 35,8%), 1965 (39,3% față de 38%), 1987(37% față de 34,5%), procent care nu le-a fost favorabil Socialiștilor, deoarece tot CDU împreuna cu CSU au reușit să guverneze. CDU fiind în aceeași linie cu CSU, aceștia aduceau un procent mai mic de 10,6% sau chiar 5,8%, în 1949, pe care CSU, procente ce se transformau în mandate acestea fiind hotărâtoare în ajutarea celor două entități de dreapta să câștige în fața Socialiștilor, plus cel de-al treilea partid care participa la guvernare în mare parte Liberal-Democrații, care obțineau scoruri de 11,9% și chiar 5,8%, dar reușeau să primească destule mandate și să aibă un cuvânt de spus la formarea coaliții de guvernare. Dacă lupta pe durata acestor perioade între 1949 și 1990 se dădea între doar cele două partide, Creștin-Democrații și Social-Democrații, SPD avea câștig de cauză în multe dintre luptele directe dintre cele două puteri (panâ în 1990, procentual SPD a câștigat 8 dintre cele 12 bătălii în alegerea Parlamentului, în 1983 obținând un număr similar de mandate, 202, terminând la egalitate). Nu marimea celui de-al doilea partid a fost hotărâtoare în cadrul entitații CDU/CSU, ci faptul că a existat o înțelegere, o stabilitate între cele două și faptul că ei, CSU, erau decisivi în cadrul coalițiilor de guvernare, Creștin-Socialii neobținând un numar la fel de mare ca al Creștin-Democraților în alegeri, dar se pare că rolul acestora a fost determinant pentru ca cele două partide politice să poată coexista în sistemul politic german.
3.2 Guverne în Germania de după Unire
A doua zi după reunificarea Germaniei la 3 octombrie 1990, prima sesiune extinsă a Bundestag-ului a avut loc la Berlin. Principalii candidați pentru cele 662 de locuri aflate în joc pentru Bundestag au fost: Uniunea Federală Creștin-Democrată (CDU) – Uniunea Creștin-Socială (CSU) – Partidul Liber Democrat (FDP) coaliția condusă de cancelarul federal Helmut Kohl și partidul de opoziție Social Democrat (SDP), condus de Oskar Lafontaine. Campania electorală a fost dominată de probleme de reunificare, consecințe economice ale acestora, precum și întrebări de politică externă și contestarea celor doi candidați la poziția de cancelar. Coaliția de guvernământ a subliniat temele patriotice și rolul său în realizarea reunificării pașnice, în timp ce SPD a avertizat asupra problemelor ce îi așteaptă (cum ar fi o majorare a impozitelor), care rezultp din costurile de reabilitare a economiei Germaniei de Est, SPD concentrându-se asupra aspectelor sociale și de mediu.
În ziua votului pe 2 Decembrie 1990, cu o participare la alegeri foarte mare de 77,8%, CDU a reușit să fie în partea de sus a clasamentului obținând 268 de locuri, iar opoziția SPD doar 239 de locuri, cu toate că numărul total în ansamblul coaliției a fost de 398 de mandate, luând în considerare CSU (partidul soră bavarez) și FDP, CDU a reușit să-și învingă de una singura contracandidatul, reușind în cadrul Bundestag-ului să obțină în coaliție o majoritate absolută. La 20 decembrie, în Bundestag-ul nou ales a avut loc sesiunea inaugurală. La 17 ianuarie 1991 Helmut Kohl (CDU) a fost reales cancelar și noul cabinet (care cuprindea 11 membri CDU, 4 membri CSU și 5 membri FDP).
Pe 16 octombrie 1994 au fost organizate alegeri pentru alegerea membrilor Bundestag-ului. Ca în urmă cu 4 ani, în 1990, aceleași partide au participat la lupta pentru deținerea majorității în Parlament. Singura schimbare a fost dată la conducerea Partidului Social Democrat (SPD) care și-a schimbat conducătorul și a fost denumit Rudolf Scharping, CDU/CSU și FDP rămânând în aceeași formație. Campania electorală, care a fost deschisă la sfârșitul lunii august a fost dominată, într-o mare masură de imaginea și personalitatea puternică a lui Helmut Kohl, care a afirmat că, experiența sa în calitate de cancelar din anul 1982 l-a calificat ca fiind cel mai bun pentru supravegherea integrității în continuare a Germaniei și a Uniunii Europene. Opoziția a înclinat spre stânga și a subliniat problemele economice (în special somajul) și a subliniat greutățile apărute ca urmare a reunificprii Germaniei din 1990. Cele două părți au fost, în general, în dezacord în ceea ce privește impozitarea, salariile și reformele. Alegătorii au ieșit din nou în număr foarte mare să își aleagă Adunarea Federală în număr de 78,9%.
Alegerea s-a dovedit a fi mai puțin pe politici și mai mult pe personalități, pentru că alianța condusă de CDU a ieșit victorioasă pentru a patra oară consecutiv în ciuda obținerii a doar 48,4% din votul popular. Majoritatea CDU din Bundestag a depășită de SPD luate individual partidele. CDU reușind să obțină doar 34,2% din voturi reprezentând 244 de mandate, iar SPD a obținut 36,4% reprezentând 252 de mandate. Luați în luptă individuală Socialiștii au reușit să câștige procente în plus față de Creștini-Democrați care au pierdut și mandate și încredere, dar au reușit să își fructifice victoria prin alianța dintre cele trei partide.
În alegerile din 1998, coaliția de guvernare care cuprindea partidele Unirea Creștin Democrată, partidul soră Uniunea Creștin Socială și Partidul Liber Democrat, a fost din nou contestată de către Partidul Social Democrat. Candidații lor pentru funcția de cancelar au fost din nou tradiționalul, Helmut Kohl (CDU) și Gerhard Schöreder (SPD). În timpul campaniei Schröeder s-a prezentat în calitate de candidat care vrea să reînnoiască și să fie inovativ, a subliniat că este timpul pentru o schimbare, după 16 ani de guvernare în frunte cu Helmut Kohl. Acesta din urmă a fost criticat pentru incapacitatea de a reduce rata șomajului, dar și politica externă promițând continuitate în pozițiile țării. Candidatul SPD a invocat o nouă orientare centristă, a Treia Cale, în politica germaniei. Kohl a contracarat mizând pe experiența sa îndelugată și solidă, record care a adus stabilitate și securitate în țară, în special în domeniul afacerilor externe.
În ziua votului de 27 septembrie 1998 alegătorii au ieșit într-un număr mare de 82,2% să voteze pentru o nouă schimbare. Partidul Social-Democrat din Germania a obținut o victorie categorică valorificând 298 de mandate în cadrul Bundestag-ului cu un procent de 40,9%. S-a văzut în urmă cu 4 ani că încrederea în alianța dintre cele 3 partide scade, iar acum SPD obține nu doar o victorie categorică în fața opoziției care era formată din 3 partide, ci și dreptul de a forma coaliția de guvernare, o coaliție de centru-stânga, diferită, pe care Gerhard Schröder o va conduce alături de un partid aliat, Partidul Verzilor aceștia obținând un scor de 6,7% (împreună au avut 345 de locuri în Bundestag).
Peste încă 4 ani, 48 de milioane de alegători (79,08%) au ieșit să voteze la 22 septembrie 2002 un nou Parlament și, în consecință, un nou guvern, pentru următorii patru ani. În luna august, campania electorală s-a axat pe inundațiile dezastruoase care au lovit estul și nordul țării și au provocat pagube foarte mari. Analiștii au crezut că manevrarea încrezătoare a crizei de către Cancelarul Gerhard Schröeder a ajutat Partidul Social Democrat pentru a-și menține încrederea germanilor. Alte probleme majore în ordinea de zi în timpul campaniei electorale au fost șomajul și starea economiei țării.
Eduard Stoiber, liderul Uniunii Creștin-Democrate, s-a prezentat ca omul care ar putea reproduce succesul economic al Bavariei la nivel național. Au fost primele alegeri din istoria Germaniei care au avut dezbateri televizate între doi principali candidați pentru postul de cancelar. Politica externă, de asemenea, a dominat discursurile celor doi candidați și, în special, relațiile Germaniei cu Statele Unite ale Americii. Schröder a primit voturi împotriva sa fiind împotriva planurilor cu SUA și pentru acțiuni militare împotriva Irakului. El a fost foarte criticat de conservatori pentru nimicirea relației Statele Unite-Germania.
Rezultatele alegerilor au dat același câștigător ca în urmă cu 4 ani. Social-Democrații au reușit să câștige 251 de locuri în Bundestag cu un procent de 38,5%. Dar se observă că SPD a scăzut în rândul cetățenilor, ei pierzând 10 locuri față de ultimul mandat, formațiunea CDU/CSU câștigând în rândul votanților încredere și mai presus de atât mandate în Parlament (împreună 248). A fost o luptă foarte strânsă în rândul acestor două coaliții, CDU/CSU alături de Partidul Liber Democrat obținând împreună 295 de mandate, iar cealaltă coaliție de centru-stânga, SPD cu Partidul Verzilor a valorificat 306 mandate. La câteva săptămâni după alegeri cele două partide din coaliția de culoare roșu-verde (SPD și Partidul Verzilor) au ajuns la un acord privind noua coaliție și la 22 octombrie 2002 se constituie noul cabinet condus de cancelarul Gerhard Schröder.
3.3 Tendințe actuale ale guvernelor de coaliție în Germania
În urma înfrângerii la alegerile locale din mai 2005 a Partidului Social Democrat, cancelarul Gerhard Schöder a primit un vot de neîncredere în parlament și s-a deschis din iulie calea spre un noi alegeri parlamentare. El a insistat că avea nevoie de un mandat proaspăt pentru a continua reformele pentru a revigora economia germană. La data de 21 iulie 2005, Președintele Horst Köhler a anunțat dizolvarea Bundestag-ului și au fost anunțate alegeri anticipate stabilite pe 18 septembrie 2005 cu un an înainte de termen.
Fostul guvern, de culoare roșu-verde, a fost compus din Partidul cancelarului Schroder Partidul Social Democrat (SPD) și din Partidul Verde condus de Ministrul de Externe Joschka Fischer, împreună câștigând 306 locuri în 2002. Principalul rival al SPD, Uniunea Creștin-Democrată a trimis un nou candidat pentru postul de cancelar, Angela Merkel, sprijiniți de partidul soră CDU, Uniunea Creștin-Socială (CSU), Partidul Liber-Democrat declarând ca a fi și el un posibil partener de coaliție pentru CDU-CSU. Angela Merkel a aspirat să devină prima femeie cancelar a țării.
În iulie 2005, noul Partid de Stânga a fost format ca alternativă electorală pentru Muncă și Justiție Socială (WASG), un grup de dezertori de stânga din SPD, iar fostul Partid comunist al Socialismului Democratic, contând în principal din parlamentari din estul Germaniei, a cărui putere a scăzut de la 32 de locuri, la 2, în alegerile din 2002.
Campania electorală s-a axaz atât pe probleme de politică internă, cât și pe cea externă. Schröder a venit la putere în 1998, promițând să reducă rata șomajului. Reformele sale recente, cunoscute sub numele de Hartz IV, care aveau ca scop reducerea ajutoarelor de șomaj și bunăstarea, pentru a face piața municii mai flexibilă, a avut un impact redus, așteptările fiind mari, frustrând angajatorii și șomerii. Rivalul său, Angela Merkel, a susținut că un ritm mai rapid al reformei este necesar. Programele ei au inclus majorarea TVA-ului cu 2% pentru a finanța o reducere a costurilor de asigurări sociale pentru angajatori. Cei doi lider au avut, de asemenea, un punct de vedere asupra aderării Turciei la Uniunea Europeană (UE). Cancelarul SPD a insistat că aderarea Turciei ar asigura securitatea pe termen lung în Europa, cadidatul CDU s-a opus ferm aderării Turciei la UE și a propus un „parteneriat priviligiat” în schimb.
Când Bundestag-ul a fost dizolvat, CDU a avut 20 de puncte în fața SPD în sondajele de opinie, dar diferența s-a redus la doar 6 puncte în sondajele finale din ziua din înaintea scrutinului. Două puncte majore par să fi fost primite la dezbaterea televizată dintre cei doi lideri la 4 septembrie și numirea lui Paul Kirchf în calitate de consilier economic, Kirchof, cunoscut ca un gânditor radical, a susținut o simplificare a sistemului fiscal.
La 18 septembrie 2005, alegerile au avut loc în 298 din 299 districte. 77,7% din populație s-au prezentat la urne.
Rezultatele oficiale, cu excepția Dresda, au arătat că nici CDU, nici SPD nu obținuseră suficiente locuri pentru a forma cu ușurință o coaliție de guvernare. Formațiunea CDU/CSU a câștigat 225 de locuri, urmată de îndeaproape de SPD cu 222 de locuri. FDP a obținut 61 de locuri, Grupul Verzilor a câștigat 51, iar Partidul Stânga nou format, 54.
Votarea în districtul 160 din Dresda a avut loc separat la 2 octombrie 2005 din cauza decesului unui candidat. Mai mult de 72 la sută din alegătorii eligibili au votat. CDU a câștigat, aducând totalul de locuri pentru formațiunea CDU/CSU la 226.
La data de 11 noiembrie, după șapte săptămâni de negocieri, CDU-CSU și SPD au convenit să formeze o mare coaliție, a doua din istoria Germaniei. Angela Merkel a fost alesă cancelar pe 22 noiembrie, devenind prima femeie din istoria Germaniei pe postul de Cancelar.
Alegerile parlamentare din 2009 s-au desfășurat în contextul crizei economice mondiale, care a afectat industria de automobile din țară. În septembrie 2008, guvernul a anunțat un pachet de salvare de circa 4,5 miliarde de euro care implicau împrumuturi și garanții de credit.
În cadrul campaniei CDU și SPD nu au fost de acord în multe probleme ce vizau Germania. La alegerile din 2009, cancelarul Angela Merkel a căutat să câștige mai multe locuri, astfel încat să formeze un nou guvern de coaliție cu Partidul Liber-Democrat (FDP), condus de Guido Westerwelle, este cunoscut pentru politicile sale pro-afaceri bazate pe economia de piață liberă, el fiind și membru al guvernului de coaliție condus de CDU între 1982 și 1998.
În iulie 2009, CSU, condusă de Horst Seehofer, s-au opus ratificării din partea țării a Tratatului de la Lisabona, care viza îmbunătățirea procesului de luare a deciziilor al Uniunii Europene. Până la urmă, cu toate aceste probleme, CDU a anunțat că intenționează să mențină parteneriatul cu CSU după alegerile din 2009. SPD a trimis un candidat pentru funcția de cancelar în persoana Ministrului de Externe Frank Walter Steinmeier. Partidele în cadrul campaniei lor s-au concetrat asupra economiei și energiei nucleare.
Cancelarul Merkel a susținut că o coaliție CDU/CSU-FDP a fost singura modalitate de a garanta stabilitatea economică în Germania. CDU a promis pentru a revigora economia țării crearea de locuri de muncă și combaterea șomajului. De asemenea, ei au promis reduceri de impozite și investiții mai mari în educație. FDP a promis să reducă implicarea statului în politica economică și s-au opus introducerii salariului minim pe economie propus de SPD. Partidul Verzilor s-a opus planului de reduceri fiscale a CDU și a promis să introducă o pensie minimă stabilită pentru oricine care a lucrat timp de cel puțin 33 de ani. Ei au susținut că formarea unei coaliții CDU-FDP ar garanta alocarea unor mai puțini bani pentru educație și măsuri de combatere a încălzirii globale. În ceea ce privește politica energetică, CDU și FDP au promis să întârzie procesul de a reduce prețurile la energia pentru consumatori, în timp ce SPD a rămas cu planul pe care îl stabilise până în 2020.
Un sondaj de opinie arăta că lupta dintre CDU și SPD pentru câștigare era foarte strânsă. În total 70,78% din cele 62 de milioane de alegători înregistrați s-au prezentat la urne. Alegerile din 2009 au propus 622 de locuri pentru funcția legislativă în cadrul Bundestag-ului. Rezultatele finale au dat 194 de locuri pentru CDU, 14 mai mult decât în alegerile din 2005. CSU a avut 45 de locuri, viitorul partener de coaliție CDU/CSU, FDP a câștigat 93 față de 61 în urmă cu 4 ani. Deci tabăra de dreapta condusă de Angela Merkel a obținut 322 de locuri, în timp ce SPD a avut o cădere drastică față de ultimile alegeri pierzând 76 de locuri, scăzând la 146 de mandate. Partidul Stângii, a câștigat 76 de locuri, 22 mai mult decât în legislatura trecută. Partidul Verzilor a luat 68 de locuri, cu 17 mai mult decât în 2005.
La data de 27 octombrie, în Bundestag-ul nou ales a avut loc prima sa sesiune și a fost reales Norbert Lammert (CDU) ca președinte al Bundestag-ului. În ziua următoare, a fost realesă pentru funcția de Cancelar, Angela Merkel. Al doilea guvern al ei a cuprins coaliția CDU/CSU și FDP.
După ultimile alegeri parlamentare, și încă din iarna anului 2010, coaliția se confrunta cu un val negativ, constant, al opiniei publice. Acesta a fost cauzat în principal de pierderea dramatică a încrederii în FDP după ce au fost suspectați de acordarea de favoruri în ceea ce privește problema „taxei hoteliere”. De atunci, FDP nu a reușit să răstoare percepțiile negative până în 2013 unde s-a văzut o îmbunătățire constantă în ratinguri. Uniunea, de asemenea, a suferit o scădere în ratinguri în 2010, dar a continuat să se redreseze în 2011 și a crescut constant în evaluări.
În schimb, partidele de opoziție s-au văzut a fi într-o perioadă de stagnare. Cu toate că SPD și Verzii au menținut ratingurilor lor la un nivel pozitiv, stânga a reușit să obțină îmbunătățiri ușoare spre sfârșitul campaniei.
Cu toate că marile coaliții câștigă în mod tradițional apropabarea a alegătorilor, coaliția CDU/CSU și FDP a reușit să obțină un rating pozitiv de peste jumătate din alegători la sfârșitul termenului. Coaliția SPD/Verzii nu a reușit să atingă un astfel de nivel ridicat de aprobare din partea poporului. Într-un clasament al dorinței populației asupra coaliției pe primul loc se afla marea coaliție dintre CDU/CSU și SPD, urmată de CDU/CSU și FDP și ultima fiind SPD/Verzii.
Nu este deloc surprinzător faptul că Angela Merkel, cancelarul, este evaluat în mod semnificativ mai bine în fiecare domeniu (cu excepție pentru dreptate socială) decât pretendenții la locul de Cancelar. Ea este mai credibilă și alegătorii au mai multă încredere în capacitatea de a gestiona criza euro și a crea locuri de muncă. Ea este, de asemenea, considerată a avea o mai mare cunoaștere și înțelegere a problemelor. Merkel se afla, de asemenea, cu 22 de puncte înaintea adversarului său direct de la SPD, Peer Steinbrück, cu privire la problema capacitatea de a gestiona problemele pe viitor. De menționat este faptul că Steinbrück se afla înaintea ei în domeniul justiției sociale.
Cu mult timp înaintea alegerilor pentru Bundestag sondajele au arătat o schimbare importantă în privința anumitor probleme. Fosta problemă îngrijorătoare de a combate somajul a scăzut semnificativ, deoarece a fost îmbunătățit climatul economic din Germania.
Pentru alegerile din 22 septembrie 2013 clasicele partide Creștin-Democrați, Social-Democrați, Partidul Stângii, Partidul Verzilor, Creștin-Sociali și Partidul Liber-Democrat au apărut ca doritori de câștigare a cât mai multor mandate în Bundestag. Pe lângă partidele menționate anterior a mai apărut și un nou partid, Alternativa pentru Germania (AfD), care susținea euroscepticismul și conservatorismul național și avea o susținere destul de mare în sondaje.
În timpul campaniei electorale, CDU și CSU s-au concentrat asupra creșterii economice și a disciplinei bugetare, cu promisiunea de reduce datoria publică și creșterea cheluielor fără ridicarea impozitelor. Pe lângă acestea, Merkel a făcut un apel pentru a apăra Europa și coaliția ei de centru-dreapta împotriva euroscepticilor care amenințau parlamentul german prima dată la alegerile din 2013. Merkel s-a axat în discursul său pe apărarea Uniunii Europene, în timp ce Social-Democrații, prin candidatul său, Peer Steinbrück, la funcția de cancelar au susținut că trebuie să existe un mod de abordare a crizei, acesta dorea introducerea unui salariu minim pe economie, de asemenea mărirea taxelor pentru cei bogați și lupta împotriva evaziunii fiscale. Angela Merkel a mai desfășurat campanie împotriva șomajului din Germania, care a scăzut în timpul mandatului său. O dezbatere televizată a avut loc între cei doi concurenți de la partidele mari, mai existând și o dezbatere între partidele mai mici prin candidații Rainer Brüderle (FDP), Jürgen Trittin (Alianța 90/Verzii) și Gregor Gysi (Stânga) fiind o dezbatere separată.
În ziua alegerilor dintr-o populație de aproximativ 62 de milioane de cetățeni cu drept de vot, au ieșit să voteze într-un procent de 71,53% (aproximativ 44 de milioane). Din 631 de locuri în Bundestag, 311 (255 de locuri pentru CDU cu 34,1% și 56 de locuri pentru CSU cu 7,4%) locuri au revenit formațiunii de centru-dreapta CDU/CSU obținând o victorie categorică în fața celor de stânga, SPD, care au obținut doar 193 de locuri (25,7%). Celelalte partide mai mici au obținut mandate mai puține ca în anii precedenți, ba chiar Partidul Liber-Democrat a pierdut aproape 10 procente față de 2009 când a reușit un scor de 14,6% și a reușit să primiească 93 de locuri în Parlament, în 2013 nu reușit să obțină niciun mandat în cadrul Bundestag-ului, obținând un scor de 4,8%, aceasta fiind o premieră în istoria partidului de când există să nu trimită nicio persoană în Bundestag, partid ce a ajutat la formarea coaliției de guvernare de nenumărate ori. Celelalte partide au reușit să câștige 64 de locuri pentru Partidul Stângii (cu 8,6%), 63 de locuri pentru Alianța 90 și Partidul Verzilor (8,4%), în timp ce noul partid care părea să aibă o susținere destul de bună în sondaje nu a reușit să obțină niciun mandat, obținând un scor de 4,7%.
După câștigarea alegerilor CDU-CSU au început discuțiile cu SPD și cu Verzii cu privire la formarea unui eventual guvern de coaliție. CSU s-au opus unei coaliții cu Verzii, aceștia din urmă anunțând că nu vor lua în considerare un potențial de coaliție. Discuțiile au continuat între partide pentru formarea unui guvern de mare coaliție. După cinci săptămâni de negocieri, CDU/CSU au ajuns la un acord cu SPD pentru a forma împreună un nou guvern de mare coaliție pentru a treia oară în istoria guvernelor de mare coaliție din Germania. Noul guvern sub comanda Cancelarului Angela Merkel și-a depus jurământul la 17 decembrie 2013.
3.4 Exemplul clasic european de guvern de mare coaliție – AUSTRIA
Așa-zisele cabinete de mare coaliție din Austria, dintre 1949 și 1966, exemplifică apariția mai degrabă frecventă a coalițiilor foarte largi, compuse din cele două partide importante ale țării. Aceste coaliții din Austria au fost formate de socialiști și conservatorii din Partidul Poporului, care împreună au controlat, în medie, mai mult de 92 la sută din locurile parlamentare, în acea perioadă. Totuși, întrucât fiecare partid avea mai puțin de jumătate din locuri, cabinetele lor erau, din punct de vedere tehnic, câștigătoare minimal, deoarece defectările dintr-un partid ar fi transformat cabinetul într-unul minoritar. În termeni concreți, astfel de coaliții lărgite ar trebui privite evident ca supradimensionate, spune Lijphart.
Descendentă directă a Imperiului Habsburgic și, apoi, a celui Austro-ungar, Austria devine republică la sfârșitul primului război mondial, cu o organizare de tip federal și statut internațional de neutralitate. Perioada dintre 1918 și 1938, anul anexării de către Germania nazistă, este denumită „Prima republică” (Erste Republik). După eliberare, în 1945, Austria a intrat în etapa celei de a doua republici. Arhitectura politică contemporană este reglementată de legea fundamentală din 1955, amendată ulterior de mai multe ori, inclusiv în 1995 ca urmare a aderării la Uniunea Europeană.
Primul articol al Constituției consacră Austria ca republică democratică, al cărui drept emană de la popor. Totodată, legea fundamentală definește Austria ca un stat federal, având ca subiecți Federația (Bund), pe de-o parte, și cele 9 landuri (Länder), pe de altă parte, între care sunt împărțite, în mod exclusiv, competențele legislative și executive
La nivelul federației austriece, puterea executivă este deținută de Președinte (Bundespräsident) și de Guvern, în frunte cu Cancelarul.
Președintele Federal este ales în mod direct ce către cetățenii Republicii printr-un vot secret și popular, exprimat prin alegeri generale libere și corecte pe o perioadă de 6 ani. Președintele Federal poate să-și reînnoiască mandatul o singură dată după expirarea primului. În timpul mandatului, Președintele nu poate aparține nici unei Adunări Reprezentative Generale și nici nu poate să exercite o anumită profesie. El nu poate fi supus unei urmăriri penale decât cu consimțământul Adunării Federale. În cazurile în care este în imposibilitate de a-și exercita mandatul, atribuțiile sale sunt îndeplinite de Cancelarul Federal, iar dacă această situație durează mai mult de 20 de zile sau dacă este în curs procedura destituirii lui pe cale referendum. Atribuțiile Președintelui federal sunt similare celor de care dispun președinții în cazul republicilor semiprezidențiale.
Guvernul Federal al Austriei dispune de un Cabinet însărcinat cu cele mai înalte atribuțiile administrative ale Republicii Austriece. Cabinetul este compus din Cancelarul Federal, vice-cancelar și ceilalți miniștri federali. În cadrul guvernului colegial se execută numai acele drepturi care au fost încredințate în mod expres prin lege (sau din partea decretului al Președintelui Federal). Toate celelalte atribuții guvernamentale au reședința cu miniștrii ministerului responsabil. Cea mai importantă responsabilitate constituțională a Cabinetului este funcția de a trimite legile. Cabinetul adoptă rezoluții în unanimitate. Nu există nicio luare a deciziilor cu majoritate.
Puterea legislativă a statului este exercitată de un Parlament compus din Consiliul Național (Nationalrat) și Consiliul Federal (Bundesrat).
Consiliul Național este ales în conformitate cu principiile reprezentării proporționale, prin vot direct, liber, individual și secret de către popor. Consiliul Federal reprezintă cele nouă Landuri federale. Consiliul Național cuprinde 183 deputați iar Consiliul Federal 58 de reprezentați; legislatura Consiliului Național are o durată de 5 ani, iar Consiliul Federal este reînnoit parțial după alegerile provinciale. În sistemul bicameral austria, Consiliu Național ocupă o poziție preponderentă. Consiliul Federal nu dispune decât de un drept de veto suspensiv; el nu devine însp efectiv decât în situațiile în care interesele Land-urilor ar fi afectate. Consiliul Național este singurul care poate demite Guvernul pe calea unei moțiuni de cenzură; de altfel, de majoritatea primei Camere depinde și alcătuirea Guvernului. În materie legislativă inițiativa aparține membrilor Consiliului Național, Consiliului Federal sau unei treimi din membrii acestuia, precum și Guvernului federal, sub forma proiectelor de legi.
Având în vedere raportul dintre camere, ca și modalitățile lor specifice de compunere, putem concluziona că parlamentul austriac este de tip bicameral asimetric și incongruent. Costituția austriacă prevede existența unei a treia camera – Adunarea Federală – compusă din membrii celorlalte două. E drept, această adunare parlamentară nu are atribuții legislative propriu-zise și nici nu funcționează permanent. Adunarea Federală se întrunește numai în anumite cazuri, legate cu excpeția celui de declarare a războiului, de procedurile de anchetare, suspendare sau destituire a președintelui federal. Așadar, din punct din vedere formal, parlamentul austriac poate fi considerat ca având trei camere, dr structura bicamerală este cea care caracterizează parlamentul în activitatea legislativă. Iar, în raport cu puterea executivă, cele mai importante prerogative ale Parlamentului (Consiliul Național) sunt reprezentate de cele două instrumente ale controlului politic, aici fiind vorba de retragerea încrederii guvernului și demararea referendumului pentru destituirea președintelui federal.
Din 1945 și până în prezent sistemul politic din austriac este dominat de două mari partide și anume Partidul Social-Democrat (Sozialdemokratische Partei Österreichs, SPÖ), partidul de stânga și Partidul Poporului (Österreichische Volkspartei, ÖVP), partidul conservator. În toată această perioadă în sistemul politic din Austria aceste două partide au alternat la nivelul conducerii Federației. Pe lângă aceste două partide, mai există și alte partide, mai mici, Partidul Ecologist (Die Grünen), un partid care s-a afirmat în ultima perioadă, în 1983 participând pentru prima dată la coaliția de guvernare, Partidul Liberal (Freiheitliche Partei Österreichs, FPÖ), un partid care a reușit de-a lungul istoriei sale să formeze rareori coaliția de guvernare, el neobținând scoruri foarte mari în trecut, doar în prezent se vede o creștere semnificativă a încrederii populației față de ei. Datele spun că din 1945 Cancelarul Austriei a fost dat doar de cele două partide mari, în nicio situație din trecut niciun alt partid, în afară de socialiști și populari, n-au reușit să obțină această funcție, aceste două partide schimbandu-și între ele acestă funcție.
Alegerile parlamentare de-a lungul istoriei din 1945 și până în prezent, au adus față în față Partidul Social-Democrat și Partidul Poporului, partide ce s-au aflat într-o dispută foarte aprigă în privința numărului de mandate obținute, deoarece coaliția se forma în jurul partidului câștigător. Au fost situații foarte strânse, în 2006 Socialiștii au reușit să câștige 68 de mandate, în timp ce opoziția a reușit doar 66 de mandate, ba chiar în 1959 a fost o situație inedită unde diferența a fost de un singur mandat, 78 pentru Socialiști respectiv 79 pentru Populari. Opțiunile cetățenilor sunt clar în privința partidelor, doar două partide au șansa de a câștiga. Un singur partid a emis pretenții de-a lungul timpului, Partidul Liberal.
Specific vieții politice austriece, guvernarea de mare coaliție a celor două partide principale a constituit regula perioadei postbelice, materializată și în ultimile patru alegeri parlamentare. Așadar, bipartidismul austriac se distanțează atât de bipartidismul pur englezesc, caracterizat prin alternanța la putere a celor două partide principale, cât și de cel imperfect german, unde guvernul de mare coaliție este o excepție. Austria este un caz similar de semiprezidențialism din perspectivă formală (constituțională), dar nesimilar din perspectiva practicii police, care este de tip parlamentar.
CONCLUZII
Având în vedere schimbarea survenită în Germania la 3 octombrie 1990 când Republica Democrată Germania și Republica Federală Germania s-au unificat denotă faptului că în Germania tendințele actuale tind spre modificari, spre înlocuiri, către altceva. Este foarte important să știm către ce se îndreaptă guvernele din Germania deoarece Germania este după cum am arătat una dintre cele mai puternice state din Europa, ea fiind având influențele majore asupra Uniunii Europene.
În urma alegerilor din anul 2005 și din anul 2013 se poate concluziona că în sistemul politic din Germania tendința actuală este de schimbare, de trecere de la un guvern care favoriza formula bipartidismului imperfect sau cu „două partide și jumătate” la un guvern de mare coaliție, coaliție care are loc între cele 3 mari partide istorice din Germania de-a lungul timpului, Partidul Social-Democrat din Germania (SPD) – Uniunea Creștin-Democrată (CDU) – Uniunea Creștin-Socială (CSU), partide ce au mai încercat să treacă la această formulă de mare coaliție în mandatul din anul 1966, cu un guvern condus de Kurt Georg Kiesinger (CDU), neavând succes deoarece mandatul a durat doar 3 ani, iar după acest mandat s-a trecut din nou la formula clasică consacrată în Germania de „două partide și jumătate”.
Între cele două mandate din 2013 și 2005 guvernul a suferit din nou, în 2009, schimbarea guvernului de mare coaliție schimbare permisă și în anul 1966, însă partidele s-au redresat urmând ca în 2013 să redobândească puterea pentru această schimbare și au trecut din nou la acest model pe care Austria, exemplul clasic european de guvern de mare coaliție, îl folosește cu succes încă din 1945.
Odata cu această schimbare suferită la nivelul guvernelor din Germania a avut loc și prima premieră din cadrul sistemul politic german, prima femeie din Germania care deține funcția de Cancelar. Angela Merkel, pe lângă faptul că este prima doamnă Cancelar din anul 2005, a reușit tot în același an 2005 să unească partidele într-un guvern de mare coaliție aceasta având o stabilitate în cadrul guvernului fiind la al treilea mandat în prezent și este cea în jurul căreia s-au format cele două guverne de mare coaliție din 2005 și 2013 dovedind că este susținătoarea acestui model, chiar dacă în 2009 a condus guvernul format din cele două partide mari CDU și CSU și din Partidul Liber-Democrat (FDP) partidul mai mic, partid care a avut un cuvânt foarte greu de spus în cadrul sistemului politic din Germania acesta luând parte la guvernare de foarte multe ori de-a lungul timpului.
Constituția fostei Germanii de Vest adoptată la 23 mai 1949 este și în ziua de azi legea fundamentală în cadrul statului german. Iar, în concluzie, Germania este o republică parlamentară în varianta premieratului cu structură de tip federal ce conferă Cancelarului puterea principală de decizie politică care răspund la nevoia de stabilitate politică și guvernare eficientă. Această funcție de Cancelar nu numai că este cea mai importantă, dar și încotro se îndreaptă ideologia sau ideile Cancelarului în acea direcție se mișcă și sistemul, observând că ideile conferite în anul 2005 au dus sistemul german spre înlocuirea vechii reguli postbelice. De urmărit sunt alegerile parlamentare din anul 2016 din Germania pentru a vedea dacă totuși se menține acest sistem cu guvern de mare coaliție sau din nou se trece tradiționala regulă postbelică.
Deci, se schimbă regula guvernării în Germania după alegerile din anul 2005? Așadar răspunsul la ipoteza acestei lucrări este da, se schimbă regula guvernării după cum am văzut în informațiile prezentate. Consider că informațiile sunt foarte utile și de actualitate având în vedere că Germania este un stat care ne interesează în contextul în care și România face parte din Uniunea Europeană.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
CĂRȚI
Alexandru Radu, Partide și sisteme partidiste, București, Editura Pro Universitaria, 2010.
Alexandru Radu, Sisteme politice contemporane, București, Editura C.H. Beck, 2010.
Arend Lijphart, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Iași, Editura Polirom, 2000.
Cecilia Tohăneanu, Sociologie politică, București, Pro Universitaria, 2011.
Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituțional și instituții politice, București, Editura Lumina Lex, 2008.
Cristian Pîrvulescu, Politici și instituții politice, București, Editura Trei, 2002.
Cristian Preda, Introducere în știința politică, Iași, Editura Polirom, 2013.
Gert-Joachim Glaessner, German Democracy From Post-World War II to the Present Day, Londra, Editura Berg, 2005.
Gheorghe Tănase Gheorghe, Separație puterilor în stat, București, Editura Științifică, 1994.
Gianfranco Pasquino, Curs de știință politică, Iași, Editura Institutul European, 2002.
Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată, București, Editura Ars Docendi, 2006.
Jean Blondel, Guvernarea comporată, Iași, Editura Institutul European, 2009.
Momcilo Luburici, Teoria generală a dreptului, București,Oscar Print, 2005.
Norberto Bobbio, Dreapta și stânga, București, Editura Humanitas, 1999.
Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituțional comparat, București, Editura Lumina Lex, 1999.
ARTICOLE
Vlad Flonta, „Principalele partide din RFG în perioada postbelică”, Sfera Politicii, Nr.113/2004.
SURSE ONLINE
http://ipu.org/parline-e/reports/2121_E.htm
http://ipu.org/parline-e/reports/arc/2121_02.htm
http://ipu.org/parline-e/reports/arc/2121_05.htm
http://ipu.org/parline-e/reports/arc/2121_09.htm
http://ipu.org/parline-e/reports/arc/2121_90.htm
http://ipu.org/parline-e/reports/arc/2121_94.htm
http://ipu.org/parline-e/reports/arc/2121_98.htm
http://www.bka.gv.at/site/3539/default.aspx
http://www.bundespraesident.at/en/functions/election-and-term-of-office/electoral-procedure/
http://www.bundestag.de/htdocs_e/bundestag/function
http://www.kas.de/wf/doc/kas_35847-1522-2-30.pdf?131025155715
http://www.parties-and-elections.eu/austria1.html
http://www.parties-and-elections.eu/austria2.html
http://www.parties-and-elections.eu/germany.html
http://www.parties-and-elections.eu/germany.html
http://www.parties-and-elections.eu/germany1.html
http://www.parties-and-elections.eu/germany2.html
https://www.bundesregierung.de/Content/EN/StatischeSeiten/breg/federal-government-function-and-constitutional-basis-structure-and-tasks.html?nn=393254
https://www.bundesverfassungsgericht.de/EN/Das-Gericht/Gericht-und-Verfassungsorgan/gericht-und-verfassungsorgan_node.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Guvernul DE Mare Coaliție ÎN Germania O Nouă Formulă Executivă ÎN Germania (ID: 115992)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.