Guvernarea Si Participarea Cetateneasca

UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIȘ” DIN ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

SPECIALIZAREA: DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific

Prof.univ.dr. Marțian IOVAN

Absolvent

Călin Tomoiaga

ARAD

2016

UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIȘ” DIN ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

SPECIALIZAREA: DREPT

GUVERNAREA ȘI PARTICIPAREA CETĂȚENILOR LA VIAȚA POLITICĂ

Coordonator științific

Prof.univ.dr. Marțian IOVAN

Absolvent

Călin Tomoiaga

2016

Declarație

Prin prezenta declar că Lucrarea de licență cu titlul “Guvernarea și Participarea cetățenilor la viața politică” este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau străinătate. De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusive cele de pe Internet, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:

toate fragmentele de text reproduse exact, chiar și în traducere proprie din altă limbă, sunt scrise între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;

reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alți autori deține referința precisă;

rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.

Arad, data

Absolvent Călin TOMOIAGA

_________________________

(semnătura în original)

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………………… 4

Capitolul 1. Probleme teoretice cu privire la guvernare……………………………….

Generalitati……………………………………………………………………………………….

Guvernarea multi-nivel………………………………………………………………………..

Aparatul Birocratic…………………………………………………………………….

Capitolul 2. Participarea…………………………………………………………………………………….

Introducere

În limbajul modern, întâlnim des ideea că imaginea unui stat este dată de administrația acestuia. Fenomenul administrativ este strâns legat de problematica puterii și guvernării. Conceptul de guvernare cu și pentru oameni este un parteneriat între cetățeni și liderii în care și-au investit încrederea. În democrațiile existente în lumea întreagă, populația joacă un rol important în guvernare.

O societate democratică, implică participarea directă a celor cărora li se adresează decizia, la adoptarea acesteia – cetățenii.

Prezenta lucrare își propune să expună aspecte teoretice cu privire la domeniul guvernării unui stat și la participarea și implicarea cetățenească în viața politică.

În capitolul întâi al acestei lucrări sunt expuse aspecte teoretice legate de guvernare.

Putem spune despre Guvernare că este un ansamblu de proceduri instituționale, de raporturi de putere și de modele de gestiune publică sau privată, formale sau informale, care regizează acțiunile politice reale.

Funcția guvernării, pusă în aplicare de omul de stat, nu este aceea de a construi o ordine socială perfectă, ci aceea de a obține, prin persuasiune, cooperarea indivizilor în vederea atingerii celui mai mare grad de ordine de care sunt ei capabili.

Partea secundă a primului capitol vorbește despre Guvernarea multi-nivel.

Odată cu integrarea unui stat într-o formațiune supranațională (ex. Uniunea Europeană), modul în care sunt luate deciziile la nivel național, se schimbă.

Dorind să creeze o Uniune cât mai capabilă și aproape de cetățeni, UE combină sistemele politice și instituționale ale statelor membre, creând un sistem complex de guvernanță la mai multe niveluri.

Datorită procesului de integrare, statele membre au transferat parte din competențele lor Uniunii Europene, creându-se astfel o construcție capabilă din punct de vedere legislativ.

Legislația europeană este dovada procesului de creare a politicilor la nivel european, fiind posibilă datorită cooperării și consultării între instituții, și între acestea și alți actori, luând în considerare și statele membre.

Toate aceste instituții au un rol central în UE, în ceea ce privește procesul de luare a deciziilor, iar reușita lor ține de cooperare și dialog.

Conceptul de guvernanță multinivel pleacă de la prezumția că sistemul de guvernare comunitar are un grad înalt de diferențiere și integrare atât vertical, cât și orizontal. Puterea politică este distribuită peste diverse niveluri teritoriale și peste diverse sfere funcționale de luare a deciziei, fiind constituită dintr-un mare numar de actori juridic independenți și funcțional interdependenți.

În secțiunea 1.3 a lucrării este prezentat aparatul birocratic, cu elementele acestuia- de la textul constituțional, la mecanismele de revizuire ale acestuia, funcțiile Parlamentului, ale Guvernului, alternanță și partide politice, la aspecte legate de birocrați și atribuțiile lor.

De asemenea, în această secțiune este tratat aspectul privind Constituțiile. Se pun în discuție elemente ce țin de instabilitatea statului român de-a lungul vremii din punct de vedere al Constituțiilor, exemplificarea Statelor Unite ale Americii ca fiind democrația cu cea mai veche Constituție aflată în vigoare, amendată și aceasta, de-a lungul vremii.

Capitolul al doilea prezintă aspecte legate de participarea cetățenească.

Participarea cetățenească este procesul prin care preocupările, nevoile și valorile cetățenilor sunt încorporate procesului administrativ de luare a deciziilor. Există două direcții de comunicare (între cetățeni și administrație), cu scopul general de îmbunătățire a deciziilor administrației publice locale susținute de către cetățeni . Pentru o mai ușoară întelegere a importantului rol al participării cetățenești în activitățile și deciziile administrației publice locale, se poate porni de la o idee de bază, aceea că participarea conferă calitate guvernării, iar o bună guvernare poate aduce investiții, construi afaceri profitabile, mai multe resurse financiare și de bunuri publice, creștere economică.

Participarea cetățenească, deși este esențială în cadrul unei democrații, nu este întotdeauna ușor de realizat. Câteodată este necesară voința politică, perseverența și o anumită dispoziție necesară educării, atât a autorităților, cât și a cetățenilor, pe tema responsabilităților ce le revin într-o democrație.

Ultimul capitol este reprezentat de cel al concluziilor unde sunt prezentate punctele esențiale desprinse din studierea acestei teme, care a fost, este și va fi un element de o importanță însemnată în domeniul științelor politice.

CAPITOLUL 1.

Probleme teoretice cu privire la guvernare

Generalități

Pentru a avea o viziune cât mai acurată asupra conceptului de Guvernare, am ales să încep cu începutul, și anume cu etimologia cuvântului.

Termenul de “guvernare” are proveniență de origine greacă – avea sensul de a conduce o corabie, astfel prin derivare, putem deduce că „a guverna” înseamnă a conduce – în sens politologic, a conduce un stat.

În discursul susținut la Gettysburg, Pennsylvania, președintele american Abraham Lincoln vorbea despre “guvernarea poporului de către popor, și pentru popor”. Ceea ce înseamnă că aceasta apare prin consimțământul celor guvernați operând pentru binele cetățenilor. Formula reprezintă o descriere adecvată a procedurilor curente de conturare a opțiunii, guvernarea fiind în esență un proces productiv care, în mod ideal, permite comunității de persoane să sporească limitele globale ale bunăstării economice, să evolueze către frontiera de eficiență. Este important de menționat că rolul de bază al guvernării poate fi redus la a face posibilă, pentru societate, apărarea împotriva atacurilor atât interne, cât și externe, de a păstra ordinea societății, astfel încât toți cetățenii să trăiască în pace și să-și îndreplinească aspirațiile. Mai putem spune despre Guvernare că este un ansamblu de proceduri instituționale, de raporturi de putere și de modele de gestiune publică sau privată, formale sau informale, care regizează acțiunile politice reale.

Conform lui George Mackenna, guvernarea înseamnă oamenii care exercită puterea sau controlul asupra altor oameni. Pentru a putea da un răspuns la întrebarea „de ce avem nevoie de guvernare?”, avem de identificat subiecții care intră sub incidența acestui proces, iar aici ne referim la oameni. În literatura filosofică, problema omului, în special a naturii umane, a constituit punctul de plecare în abordarea subiectului guvernării. Relația dintre cele doua părți a fost surprinsă de către James Madison: “Dacă oamenii ar fi îngeri, nu ar mai fi necesară guvernarea. Dar cum oamenii sunt departe de a fi angelici, apare nevoia unui arbitru înarmat care să ne rețină din a ne face rău unii altora”. Acest rol este delegat guvernări văzută ca un “rău necesar”.

Oricare sistem de guvernare are la bază o anumită concepție care predomină despre natura omului și despre sensul existenței acestuia. Ceea ce credem noi că poate și se cade să facă guvernarea va depinde, în mare măsură, de ceea ce credem despre capacitățile oamenilor și despre scopul existenței umane.

Domeniul politic se ocupă cu acțiunea – acesta ia naștere pentru a-i ajuta pe oameni să facă ceea ce ei oricum sunt predispuși, de la natură, să facă. Omul este prin însăși natura sa o ființă socială. El este construit pentru a avea nevoie de compania și de serviciile celorlalți. El nu creează societatea, ci se naște în interiorul acesteia. Nu alege să trăiască în societate, ci trăiește în aceasta din necesitate.

Guvernarea apare pentru a-i ajuta pe oameni să-și realizeze viața bună la care aspiră în societatea din care fac parte. Guvernarea există pentru a promova echitatea între oameni, pentru a-i ajuta să devină mai buni, pentru a le elibera capacitățile benefic creatoare și a le înăbuși înclinația spre a face rău. Funcția guvernării, pusă în aplicare de omul de stat, nu este aceea de a construi o ordine socială perfectă, ci aceea de a obține, prin persuasiune, cooperarea indivizilor în vederea atingerii celui mai mare grad de ordine de care aceștia sunt capabili. Problema politicii e aceea a oamenilor așa cum sunt ei de fapt și nu cum s-ar cuveni să fie. Astfel, apare necesitatea ca societatea să fie constrânsă de norme și sancțiuni. Adevăratele societăți omenești depind de norme, iar normele presupun sancțiuni, care, la rândul lor, au nevoie de instanțe capabile să aplice acele sancțiuni, deci de structuri de autoritate reunite sub

instrumentele guvernării. O putere politică lipsită total de coerciție ar fi o autoritate pură necontestată de nimeni. Acest lucru ar fi posibil numai într-o societate perfect armonioasă, cum este cea pe care o văd utopiștii. Într-o societate fără tensiuni și conflicte, puterea politică nu ar avea nici un motiv să existe.

Societăți fără conflicte nu există, decât acolo unde puterea politică este lipsită de orice formă de coerciție. Politica se definește, în primul rând, prin competiție și înfruntarea intereselor.

Omul adoptă reguli. Acest lucru se întâmplă deoarece înainte de a-i privi pe alții, omul se privește pe sine și recunoaște și acceptă faptul că nu este nici sfânt, nici păcătos, nici în societatea existentă, nici în vreuna extrapolată. Astfel, omul își impune în mod explicit și deliberat constrângeri pentru a-și canaliza propriul comportament spre normele selectate rațional. Odată ce doi oameni își recunosc reciproc existența, conflictul potențial devine posibil și se poate ajunge la un acord de dezarmare reciproc acceptabil, fie înainte, fie după conflict. Acest contract va conține, deci, unele limitări acceptate asupra comportamentului care să includă, la rândul lor, o înțelegere asupra a ceea ce am putea numi o structură a drepturilor.

Un mecanism de impunere, un mijloc sau o instituție, poate însoți contractul inițial și fiecare parte implicată va aprecia în mod pozitiv includerea unui astfel de instrument.

Guvernarea apare ca având rolul de a media și de a rezolva conflictele. Dintr-o perspectivă mecanicistă, guvernarea este văzută ca variabilă dependentă în relația cu societatea: sistemul social influențează guvernarea care ia decizii politice pentru societate. Acesta este un mijloc de a găsi modalități de detensionare a sistemului politic. Printr-o altă abordare, guvernarea este implicată în direcționarea societății către anumite scopuri. In acest fel guvernarea reprezintă un corp educațional de schimbare a sistemului social prin deciziile luate.

Istoria filosofiei politice regăsește confruntarea permanentă de idei dintre cele două perspective. Realitatea ne arată, bazându-se pe acțiunile practice, că guvernarea este atât un mijloc pentru realizarea ordinii, cât și un scop al existenței sociale, având astfel o valoare duală fondată pe compromisul dintre acestea două.

Necesitatea guvernării apare ca urmare a relație dintre aceasta și grupurile sociale. Deoarece grupurile sociale au mai degrabă voință decât resurse pentru a-și atinge scopurile, guvernarea există pentru a direcționa mulțimea către scopuri morale. Scopul guvernării este de a asigura solidaritatea socială și a rezolva conflictele de interese. James Madison observa existența grupurilor ce au interese economice și care operează pentru atingerea propriilor scopuri (sănătate mai bună, putere și status). Interesul propriu este urmărit în mod natural în cadrul societății, unde pluralitatea de interese asigură libertatea. Libertatea este oferită de propriile noastre acțiuni, uneori împotriva autorităților, alteori alături de ele, dar în cea mai mare parte a timpului fără ele, pur și simplu pentru că suntem cetățeni, cetățeni liberi în asociații liber alese. Cetățenii trăiesc în mod fundamental în cadrul și prin intermediul asociațiilor pe care le creează și le susțin ei înșiși. Guvernarea adaugă regulile acțiunii publice și conferă o expresie a dorinței, nevoii, de a avea o sferă publică limitată, dar eficientă.

Dacă privim în trecut, Alexis de Tocqueville considera că frica din inima omului, ca fundament al guvernării, este înlăturată doar prin legarea ideii de interes personal de cea a drepturilor generatoare de inițiativă. Se institue un moment critic, chiar de criză (care poate fi primejdioasă), atunci când unui popor i se acordă drepturi politice de care a fost lipsit. În momentul acordării acestor drepturi, individul trebuie să conștientizeze faptul că acestea îi pot fi și luate. Guvernarea veghează astfel la asigurarea drepturilor, iar inițiativa civică apără împotriva oprimării celor care guvernează și garantează că o parte a societății nu va fi victima injustiției produsă de cealaltă. Dreptatea e scopul la care trebuie să tindă orice guvernare, acesta fiind și scopul pe care și-l propun oamenii când se asociază.

Guvernarea în care cetățenii se bucură de mai mult timp de drepturile lor sunt acelea în care aceste drepturi sunt mai bine folosite.

Guvernarea poporului de către popor pentru popor are beneficii enorme: “omul din popor care este chemat la conducerea societății începe să se stimeze pe sine însuși. Deoarece el e în posesia puterii, inteligențe foarte luminate se pun în slujba lui. Este solicitat fără încetare pentru a i se obține sprijinul și pentru că se încearcă de mii de ori înșelarea lui în maniere diferite, până la urmă se deșteaptă. În politică, contribuind la inițiative pe care nu le-a conceput, dobândește gustul general pentru inițiativă. I se arată în fiecare zi ce noi îmbunătățiri să aducă proprietății comune, astfel simte cum i se naște dorința de a îmbunătăți pe cea personală. Probabil că nu e nici mai virtuos, nici mai fericit, dar e mai luminat și mai activ decât înaintașii lui”.

În viziunea lui Michael Senellart trebuie eliminată interpretarea prea simplistă a termenului de “guvernare”. Aceasta nu trebuie identificată cu exercitarea puterii, cu dominația. Spre deosebire de cea din urmă, guvernarea se raportează la o finalitate sau la o pluralitate de scopuri exterioare ei înseși, în timp ce dominația nu are alt scop decât să se consolideze la infinit. Totodată, guvernarea nu trebuie limitată la exercitarea suveranității, ea desemnând în zilele noastre executivul, puterea aplicată. În evoluția conceptului, autorul distinge trei etape, începând din Evul Mediu și până în secolul al XVII-lea, când are loc instrumentalizarea guvernării, descrisă de Hobbes.. Astfel, guvernarea nu mai este vectorul perfecționării morale a oamenilor, nici focarul unei lupte permanente în vederea dominației, nu mai are a face cu vreo finalitate supremă, ci devine miza tuturor rivalităților.

Apărarea societății de propriile slăbiciuni este funcția guvernării, ca depozitar al puterii politice, conservarea ei și, dacă e necesar, acceptarea schimbărilor care nu sunt în contradicție cu principiile sale fundamentale. Din clipa în care raporturile sociale depășesc relațiile de rudenie, intervine între indivizi și între grupuri o competiție mai mult sau mai puțin evidentă, fiecare vizând să orienteze deciziile colectivității în avantajul propriilor interese. Puterea politică apare ca un rezultat

al competiției și ca un mijloc de a o controla. Puterea politică este inerentă oricărei societăți.

Ea provoacă respectarea regulilor care îi stau la bază, ea o apăra împotriva propriilor imperfecțiuni, ea limiteză efectele competiției între indivizi și între grupuri.

1.2 Guvernarea multi-nivel

Dorind să creeze o Uniune cât mai capabilă și aproape de cetățeni, UE combină sistemele politice și instituționale ale statelor membre, creând un sistem complex de guvernanță la mai multe niveluri.

Datorită procesului de integrare, statele membre au transferat parte din competențele lor Uniunii Europene, creându-se astfel o construcție capabilă din punct de vedere legislativ.

Legislația europeană este dovada procesului de creare a politicilor la nivel european, fiind posibilă datorită cooperării și consultării între instituții, și între acestea și alți actori, luând în considerare și statele membre.

Toate aceste instituții au un rol central în UE, în ceea ce privește procesul de luare a deciziilor, iar reușita lor ține de cooperare și dialog.

Trebuie sa luăm în considerare faptul că UE are o guvernanță de tip multi-nivel care se îmbină cu arhitectura instituțională a UE și cu procesul de luare a deciziilor, incluzând guvernanța la nivel sub-național, național și transnațional.

Interesul pentru conceptul de guvernanță, în literatura de specialitate provine de la oameni preocupați de științele sociale și de modul de schimbare al guvernării.

Consideram guvernanța ca fiind un subiect foarte important în zilele noastre, ținând cont de faptul că aceasta influențează procesul de luare a deciziilor.

Noile forme care au apărut în procesul de luare a deciziilor, cum ar fi participarea activă a cetățenilor, au menirea de a colabora la respectarea drepturilor și de a coopta cetățenii, activ, în societatea civilă.

Trecând peste definițiile date de dicționarele curente, anume cele care insistă pe acțiunea de a guverna, adică de a conduce și administra un stat, trebuie evidențiat că în dicționarele de limbă engleză noțiunea este reprezentată atât de „government”, traducerea clasică desemnând guvernul ca atare cât și evoluțiile tehnologice, economice, sociale și politice la care face referire termenul de „act al guvernării”, precum și „governance”, noțiune sociopolitică relativ nouă, care se referă mai general la conducerea sub toate aspectele a unei comunități umane organizată din punct de vedere politic. Termenul de guvernare presupune cu necesitate, în înțelesul

său cel mai general, acțiunea de a conduce o societate politică, ceea ce înseamnă implementarea unei ordini publice și juridice care să promoveze și să protejeze nu

numai existența comunității în ansamblu prin acțiunea autorităților publice instituite (guvernanții) ci și drepturile specifice ale membrilor societății (guvernații); în acest sens larg, avem de a face cu o activitate de guvernare la nivelul tuturor comunităților, de la cele locale, trecând prin cele statale, până la cele supranaționale, inclusiv la nivelul societății globale. Istoria organizării politice a societăților umane ne arată că timp de mii de ani statul a dominat în domeniul exercitării puterii publice asupra indivizilor, astfel încât termenul de guvernare a fost utilizat exclusiv în dreptul constituțional intern, desemnând în sens propriu și general „exercitarea de către suveran a autorității publice”, cu alte cuvinte, fiind ”suveranitate aplicată” ori, într-un sens restrâns și special, numai puterea executivă și organele sale administrative, separate de cele legislative și judiciare.

În acest sens, avem de a face cu instituirea la nivelul teritoriilor statale a unei ordini publice și juridice în care guvernanții își autolimitează prerogativele prin legi astfel încât drepturile și libertățile cetățenești proclamate prin constituție să poată fi protejate, aceasta fiind, de fapt, esența democrației și a statului de drept.

Pe de altă parte, teoriile politice și sociologice admit că și statele, ca reprezentante ale comunităților naționale sunt expuse asocierii, caz în care pot genera o ordine publică, juridică și constituțională proprie unor societăți supranaționale, prin departajarea competențelor de guvernare între membrii noii organizări și instituțiile transnaționale. Acest fapt a fost observat mai ales din a doua jumătate a secolului XX

când fenomenul globalizării și integrării a luat amploare. Acum la începutul secolului XXI este un fapt unanim admis că unor concepte precum „drept post-internațional”, „drept transnațional” ori „drept cosmopolit”, care sugerează încetarea monopolului statal asupra elaborării legilor, le corespund realități sociale referitoare la existența unor comunități sociale supranaționale, între care comunitatea europeană reprezintă modelul de reușită a integrării statelor într-o nouă ordine constituțională, politică și juridică, distinctă față de cea a statelor naționale, cu raporturi specifice între guvernanții și guvernații europeni, inclusiv în domeniul respectării drepturilor fundamentale. Celor care verbalizeaza idee de dispariție a statului prin această nouă

realitate a guvernării, trebuie să li se răspundă că trăsătura sa esențială este tocmai faptul că ea nu se realizează în contra statului și colectivității naționale pe care o

reprezintă, ci prin colaborarea și prin intermediul statelor componente ale societății europene, guvernarea europeană realizându-se în folosul intereselor naționale dar și particulare ale cetățenilor europeni.

într-o hotărâre foarte bine cunoscută , Curtea de Justiție a Comunității Europene (CJCE) a susținut că, spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul Comunității Economice Europene (TCCE) a instituit o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre din momentul intrării în vigoare a tratatului și care se impune jurisdicțiilor lor, deoarece tratatul nu se limitează să creeze obligații reciproce între diferitele subiecte cărora li se aplică, ci stabilește o ordine juridică nouă  care reglementează puterile, drepturile și obligațiile respectivelor subiecte, ca și procedurile necesare pentru a face să se constate orice încălcare.

Ambiția pe care au avut-o fondatorii construcției europene de a construi o ordine juridică internă prin tratat international, cuprinzând sisteme ale guvernării, precum dreptul administrativ european, dreptul social european, dreptul bancar european, dreptul european comercial, monetar, fiscal, al agriculturii, transporturilor, mediului, asigurărilor, vamal etc. până și respingerea Tratatului de constituire a unei constituții pentru Europa (respins de Olanda si Franța) nu înseamnă, în sine, negarea guvernării europene din moment ce prevederile constituționale esențiale au fost incluse în întregime în Tratatul de la Lisabona, fiind o formă de recunoaștere juridică a alterității care stă la baza ordinii europene contemporane.

Recunoaștem că în ultimii câțiva zeci de ani, guvernarea europeană a devenit din ce în ce mai vizibilă pentru cea mai mare parte a locuitorilor bătrânului continent, putând astfel defini ordinea publică europeană creată de diverse instituții supranaționale cu participarea efectivă a statelor europene ca fiind ansamblul de reguli percepute ca fundamentale pentru societatea europeană și care se impun membrilor săi.

Conceptul de guvernanță multinivel […] pleacă de la prezumția că sistemul de guvernare comunitar are un grad înalt de diferențiere și integrare atât vertical, cât și

orizontal. Puterea politică este distribuită peste diverse niveluri teritoriale și peste diverse sfere funcționale de luare a deciziei, […] fiind constituită dintr-un mare numar de actori juridic independenți și funcțional interdependenți.

Chris Ansell considera că guvernanța multinivel este focalizată pe întrepătrunderea unor rețele suprapuse care acționează simultan în sfere funcționale multiple și la scări geografice multiple.

Comisia Europeană a definit guvernanța comunitară drept un set de principii și instrumente pentru procesul de luare a deciziei pe fondul existenței unor straturi multiple de actori și decidenți în cadrul UE: instituțiile europene la nivel supranațional, guvernele și parlamentele naționale, autoritățile regionale și locale, dar și actori ca grupurile de interese și societatea civilă (2001).

În opinia autorilor de specialitate, Gary Marks si Edgar Grande există trei trăsaturi principale ale guvernanței multinivel:

a. Arhitectura instituțională neierarhizată

Edgar Grande apreciază că instituțiile supranaționale nu sunt superioare ierarhic statelor membre. Raporturile între diferitele niveluri sunt caracterizate printr-un grad înalt de interdependență instituțională și funcțională. Ea are la bază și două principii structurale esențiale ale dreptului comunitar:

• Principiul cooperării între UE și statele membre;

• Principiul repartizării competențelor, unde regăsim și subsidiaritatea.

b. Caracterul neierarhic al procesului de luare a deciziilor

Procesul se bazează pe negocieri între actorii principali și pe principiul consensului și al votului majoritar. În analiza guvernanței multinivel, J. Peterson face o distincție clară între tipurile de decizii luate, între cele constituționale și strategice, pe de o parte, și cele curente, pe de altă parte. Primele implică mai mult Consiliul European, iar ultimele mai mult Consiliul de Miniștri și Parlamentul European.

c. Dispersia dinamică a autorității

Grande afirmă că guvernanța multinivel ar avea un caracter dinamic datorită faptului că funcțiile și competențele la diferite niveluri nu au fost și probabil nici nu vor fi fixate precis.

Beate Kohler-Koch percepe guvernanța europeană drept o structură variabilă în timp și în funcție de domeniile de politică implicate.

Dispersia dinamică a autorității a fost analizată în corelație cu aranjamentele jurisdicționale. Gary Marks și Liesbet Hooghe au insistat pe numarul de jurisdicții asupra persoanelor fizice pe un anumit teritoriu, puterea fiscală, relațiile de putere oficiale și neoficiale între jurisdicții. Dar numarul de jurisdicții nu este relevant în privința alocării competențelor în materie de politici.

Într-un sistem de guvernare multinivel, puterea exercitată asupra resurselor, îndeosebi fiscale, este extrem de importantă, iar măsurarea precisă a rolului fiscal al unei jurisdicții se poate face prin intermediul veniturilor și cheltuielilor fiscale, prin influența jurisdicției asupra definirii bazei de impozitare sau impunerii de impozite, prin caracterul obligatoriu sau discreționar, condiționat sau necondiționat, al transferurilor către și dinspre alte jurisdicții.

Cele trei caracteristici ale guvernanței multinivel a Uniunii Europene au unele consecințe importante asupra sistemului de guvernare:

• Cerința imperioasă pentru coordonarea politicilor;

• Redistribuirea parțială a puterii în cadrul organizațiilor implicate în favoarea actorilor care acționează la interfața dintre nivelurile și domeniile de luare a deciziei;

• Creșterea numărului de opțiuni strategice pentru actorii implicați;

• Creșterea importanței efectelor interacțiunii între diferite niveluri și domenii de luare a deciziei.

Clasificarea politicilor UE și importanța sa în procesul decizional

Tratatul de la Lisabona, aflat în vigoare din 1 decembrie 2009, introduce pentru întâia dată o clasificare precisă, distingând între trei tipuri principale de competențe:

1. Competențe exclusive (Art. 3 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene): numai Uniunea Europeană poate să legifereze și să adopte acte obligatorii în aceste domenii. Rolul Statelor-Membre este așadar limitat la aplicarea acestor acte, exceptând cazurile în care Uniunea Europeană le autorizează să adopte ele însele anumite acte;

2. Competențe partajate (Art. 4 din TFUE): Uniunea Europeană și Statele-Membre sunt abilitate să adopte acte obligatorii în aceste domenii. Cu toate acestea, Statele-Membre pot să-și exercite competența numai în măsura în care Uniunea Europeană nu și-a exercitat-o sau a decis să nu-și exercite competența proprie;

3. Competențe de susținere (Art. 6 din TFUE): Uniunea Europeană nu poate să intervină decât pentru a sprijini, coordona sau completa acțiunea Statelor-Membre. Prin urmare, ea nu dispune de putere legislativă în aceste domenii și nu poate să se implice în exercitarea competențelor care le revin Statelor-Membre.

Interesul pentru guvernanța multinivel și rețelele multinivel a apărut odată cu dezvoltarea politicilor UE. Politica de coeziune este domeniul în care se spune că rețelele multinivel sunt cele mai caracteristice.

La nivelul politicilor UE, modelul Multi Level Governance este așteptat să aducă îmbunătățiri prin:

• Conexiuni între un numar crescut de centre de putere ale diverșilor actori pentru a construi rețele de guvernare stabile, supuse cadrului legal și procedurilor convenite;

• Implicare activă a unităților descentralizate și autonome de la niveluri de guvernare inferioare cu respectarea identității acestora;

• Includerea rețelelor economice autonome în sfera publică și o nouă redefinire a relațiilor dintre piață și politică care ar duce la mărirea libertăților de alegere;

• Revitalizarea naturii reprezentative a sistemelor politice prin îngustarea decalajului dintre instituții și cetățeni, iar administrația publică să devină mai deschisă societății civile;

• Noi forme de integrare internațională.

1.3. Aparatul Birocratic

Aparatul birocratic, sau birocrația statului român, cuprindea în 1990 aproximativ 80,000 de persoane, pentru ca până în 2007 numărul acestora să urce la 200,000. Un al doilea reper care ar trebui luat în seamă privește populația guvernamentală, adică acel grup de persoane care ocupă, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, o poziție de ministru sau de secretar de stat. În perioada decembrie 1989 – august 2008, în România au asumat asemenea demnități puțin peste 1000 de persoane: 245 poziția de minsitru, respectiv 787 cea de secretar de stat.

Asemenea cifre pot da o impresie- strict cantitativă- despre guvernare. În știința politică, au fost studiate toate aceste trei elemente care alcătuiesc împreună guvernarea: elita parlamentară, funcționarii și miniștrii. Perspectiva științei politice nu este doar cantitativă, ci și instituțională, vizând altfel spus funcționarea instituțiilor care reunesc birocrați, miniștri și parlamentari. Articularea celor trei paliere ale guvernării este descrisă de Constituție.

Un text constituțional este un ansamblu de prevederi care afirmă existența unor drepturi fundamentale ale cetățenilor, dar și stabilitatea unei țări sau neutralitatea statului față de cetățeni. O Constituție descrie modul în care interacționează instituțiile statului și în mod implicit, aleșii, membrii executivului și birocrația.

Durata de viață a constituțiilor este supusă unei mari variații de la un regim la altul. Există regimuri cu constituții foarte durabile. Cel mai des invocat exemplu în acest

caz îl constituie cel al Statelor Unite- cea mai mare democrație, cu o constituție care este în vigoare din 1787, suferind, bineînteles, mai multe amendări de-a lungul timpului.

România cunoaște o instabilitate constituțională semnificativă: deși este un stat tânăr, apărut în 1862, țara noastră are mai multe constituții, atât înainte de comunism (1866, 1923, 1938), cât și în timpul comunismului (1948, 1952, 1965), toate cunoscând numeroase revizuiri. După Revoluție e elaborată și votată o nouă Constituție în 1991, aceasta având parte de o revizuire masivă în 2003.

În ceea ce privește revizuirea, ne referim la o problemă importantă și anume cât de rigidă sau flexibilă trebuie să fie o amenajare constituțională. O rețetă nu există pentru acest aspect. Nu avem un indice care să ne descrie optimul de rigiditate al textului constituțional. Mecanismele de revizuire sunt diverse. Motivul fiind acela că un text constituțional trebuie să asigure atât funcționarea durabilă a instituțiilor, cât și să facă posibilă schimbarea în interiorul regimurilor. Este vorba despre o schimbare limitată, care să nu pună sub semnul întrebării profilul regimului. Mecanismele de revizuire pot părea paradoxale uneori, mergând până la ideea că o schimbare nu poate fi făcută fără acordul instituției în cauză.

Sunt protejate într-un mod special de textul constituțional entități geografice sau minorități etnice: de exemplu, în Liban, Constituția protejează toate entitățile etnice și religioase. Unele Constituții au o rigiditate specială pentru anumite elemente: Constituția României, spre exemplu, protejează caracteristicile statului descris în primul său articol, declarând că acest articol nu este supus revizuirii. În acest caz putem regăsi iluzia eternității, pe care Rousseau o denunță spunând că, de vreme ce Grecia și Roma au pierit, nu avem de ce să sperăm că o Constituție ar putea dura la nesfârșit.

Textele constituționale sunt foarte diferite, inclusiv din punct de vedere al dimeniunii lor. Unele constituții sunt foarte scurte, altele fiind cât un mic volum. Textul Constituției SUA avea inițial circa 4300 cuvinte, iar amendamentele ulterioare au mai adăugat aproximativ 3000. Alte constituții, în deosebi ale noilor state, pot fi de

5-6 ori mai lungi, din dorința de a reglementa foarte detaliat toate aspectele regimului. Intervine aici iluzia că întreaga funcționare a vieții politice, nu doar a regimului, poate să fie descrisă în textul constituțional. Textul constituțional nu poate lua în seamă toate situațiile posibile, iar cel mai important este că acesta nu trebuie să ia în seamă nicio situație.

Diferențele între texte apar și pentru că, în statele care cunosc schimbări radicale de regim, se caută uneori o bună Constituție combinându-se mai multe modele. Constituția României din 1991 este un astfel de exemplu: e un text eclectic, alcătuit pe baza unor referințe foarte diferite, care merg de la constituția unui stat cu regim parlamentar, Republica Federală Germană, și constituția unui stat cu regim semiprezidențial precum Republica Franceză.

O Constituție nu se poate mulțumi să descrie, în mod static, instituțiile unui stat ci trebuie să impună procedurile prin care pot fi depășite eventualele conflicte dintre guvern, parlament și birocrație.

Trecem în revistă o scurtă descriere a celor trei ansambluri.

Vor fi adăugate câteva date referitoare la trăsăturile Parlamentului, din perspectiva guvernării.

Primul lucru, structurarea legislativului – este vorba despre distincția dintre forma monocamerală și cea bicamerală.

Astăzi, suntem martorii unei situații de cvasi-egalitate la scară globală- 50% parlamente monocamerale și 50% bicamerale.

În anumite momente istorice, au existat regimuri fără parlament. În ultimele decenii, au existat 15-20 regimuri care într-un moment sau altul nu au avut for reprezentativ. Acest lucru s-a întâmplat în statele care au traversat momente de criză, în general după lovituri de stat.

Acest lucru s-a întâmplat și în România dupa Revoluția din 1989, când parlamentul monocameral (purta numele de Marea Adunare Generală) existent a fost abolit. Abia în mai 1990 România a devenit un stat cu un parlament, chiar dacă până în decembrie 1991, nu a avut Constituție. În situații de criză post-conflict, avem adesea state fără parlament și fără Constituție.

Nu putem spune același lucru despre puterea executivă. Nu e stat care într-un moment sau altul, fie el și de criză, să fie lipsit de executiv, indiferent de forma și de autoritatea acestuia.

Structura parlamentului privește nu doar opoziția dintre mono și bicameral, ci și organizarea în comisii. Parlamentele sunt instituții cu multiple funcții și care se organizează, pentru a asuma aceste funcții, în comisii, respectiv în plen.

Ele lucrează o parte din timp în comisiile de specialitate, care sunt legate de diversele domenii ale legiferării, respectiv alocă o parte din timp unei reuniuni plenare.

Spunea Jean Blondel că patru sunt activitățile pe care le asumă un parlament în ședințele plenare.

Prima este legiferarea- potrivit autorului francez, aceasta înseamnă în medie între 50 și 100 de legi într-un an, adică una- două legi pe săptămână.

O a doua funcție esențială este reprezentată de discutarea prevederilor financiare: în majoritatea cazurilor, legislativul a fost creat ca o structură politică aparte tocmai pentru a analiza veniturile și cheltuielile țării.

Două alte activități sunt dezbaterile generale asupra politicilor și interogarea sau cenzurarea guvernului prin interpelări.

De-a lungul timpului, structura parlametului în comisii a căpătat tot mai multă importanță- membrii săi consacrându-și timpul lucrului în comisii, nu în plen. Comisiile – numite și “de specialitate”- privesc diversele materii ale deliberării politice: muncă, educație, agricultură, industrii, politică externă etc. Numărul acestora variază de la țară la țară, fiind însă în general în creștere în ultimele decenii- pentru a introduce un plus de competență în tratarea chestiunilor de detaliu.

Două, de fapt, sunt funcțiile comisiilor: examinarea legislației și pregătirea proiectelor care sunt ulterior dezbătute și votate în plen. În România, acest principiu este urmat întocmai: dacă inițial, adică în Constituția din 1991 și în regulamentele de funcționare ale camerelor, plenului i se acordă rolul major în pregătirea și dezbaterea legislației, după revizuirea din 2003 efortul de elaborare și analiză a legislației se produce în comisii, plenului revenindu-i votul.

Al doilea ansamblu al guvernării, anume executivul- se vor trata urmatoarele aspecte: în primul rând, tipurile de guvern, apoi diversele teorii ale coalițiilor și funcțiile executivului și alternanța la putere. În privința tipurilor de cabinet, Arendt Lijphart descria trei forme distincte, criteriul folosit fiind baza de susținere.

În acest sens se distinge fie un cabinet minimal câștigător, fie un cabinet supradimensionat, fie, un cabinet minoritar. Cabinetul minimal câștigător este format din atâtea partide câte este nevoie pentru a controla majoritatea locurilor parlamentare, fără niciun surplus. Dacă un partid e exclus, guvernul nu mai controlează majoritatea locurilor, ci doar o minoritate.

Cabinetul supradimensionat este acel tip de cabinet în care avem mai multe partide decât este necesar pentru a dobândi o majoritate. Cabinetele minoritare sau subdimensionate sunt cele care nu controlează majoritatea locurilor, ci doar o minoritate, adică mai puțin de 50% plus 1.

Când ne referim la formele de guvern, există posibilitatea de a ne intersecta cu un set de întrebări.

Care este modalitatea prin care se ajunge la o configurație sau alta? Există vreun factor care să explice o configurație de tip minial câștigător, supradimensionat sau minoritar?

Care sunt funcțiile și ce corelație există între ele și felul în care un guvern se constituie în cadrul unui regim?

Există mai multe teorii cu privire la formarea coalițiilor. Aceste teorii oferă niște piste pentru a analiza felul în care se constituie cabinetele.

Lijphart face o listă sistematică a acestora.

O primă teorie care vorbește despre formarea acestora (sau primul răspuns la întrebarea cum se diferențiază tipurile de cabinet) afirmă că este cel mai probabil să se constituie coaliții minimal câștigătoare, adică un guvern din care nu poate fi eliminat niciun partid fără a pierde majoritatea.

Lieven de Winter vine cu teoria coalițiilor de interval minimal: potrivit acesteia este posibilă formarea de coaliții cu partide care sunt apropiate ideologic.

Apropiată de ea este și teoria coalițiilor de partide conectate ideologic, care susține că se formează coaliții ce reunesc partide învecinate în spectrul politic. Este mai probabil să existe coaliții de partide de dreapta sau de stânga decât coaliții care să reunească și partide de stânga, și partide de dreapta.

Diversele teorii enumerate iau în calcul numărul de partide, culoare ideologică, dorința de a putea influența deciziile și o anumită cultură politică în privința majorității, a felului în care este privită majoritatea.

Al doilea aspect important în funcționarea executivelor este existența sau lipsa unei relații dintre funcțiile acestuia și felul în care arată el pe durată lungă.

Jean Blondel identifică trei asemenea funcții.

Prima dintre ele este convertirea cerererilor, a așteptărilor sociale în politici. Este vorba despre o operațiune de traducere și de convertire a unor teme sociale în instrumente de decizie și de acțiune.

Cea de-a doua funcție este implementarea unor politici. Un guvern nu se multumește doar să conceapă niște politici adaptate așteptărilor, ci dorește și implementarea acestora.

Ultima funcție este reprezentată de rolul de coordonare a diverselor politici.

O asemenea coordonare distinge un executiv de parlament.

Comisiile unui parlament lucrează fiecare în logica sa proprie. O comisie de agricultură se ocupă de agricultură. Una de educație- de domeniul cu același nume ș.a.m.d. Fiecare comisie parlamentară va privi propriul domeniu ca singurul important. Nu există o coordonare a comisiilor – doar plenul decide dacă o comisie a lucrat bine sau nu. Un executiv nu poate lăsa fiecare minister să lucreze ca și când celelalte nu ar exista. Guvernul trebuie să facă sinteza și coordonarea diverselor politici.

La instalarea unui guvern e alcatuit un program, o listă de priorități guvernamentale.

În ceea ce privește organizarea executivului, distingem două configurații guvernamentale principale.

Prima, după cum spun autorii Blondel și Manning, e executivul de tip cabinet. Formula cabinet e folosită din ce în ce mai mult pentru a descrie orice fel de guvern.

Cealaltă formulă de executiv este sistemul prezidențial- constituțional sau guvernul ierarhic.

Executivul-cabinet, inventat în Marea Britanie, este cel în care premierul lucrează într-o logică de tip colegial, miniștrii participând cu toții la luarea deciziilor și fiind responsabili fiecare în parte pentru implementarea deciziilor din propriul portofoliu.

Celalalt tip de guvern are o logică de tip ierarhic, una de tip prezidențial-constituțional. În acest caz, miniștrii sunt într-o poziție de inferioritate în raport cu șeful executivului. Ei sunt numiți și destituiți de acesta, care este un fel de manager politic al guvernului.

Miniștrii nu participă la elaborarea politicilor în domeniile care nu îi privesc in mod direct, spre deosebire de ceea ce se petrece in executivul-cabinet, unde fiecare membru al echipei deliberează în toate materiile. Modelul de tip ierarhic nu a avut success decât într-un singur loc, și anume în Statele Unite.

Alternanța- sinonim pentru guvernare democratică.

În anii ’80 se considera că alternanța la putere este în mod semnificativ legată de bipartidism, multipartidismul fiind considerat un obstacol în calea alternanței.

Alternanța e permutarea la putere a două partide sau a două coaliții, o schimbare de rol propusă în urma unei alegeri. Cei care se aflau până atunci la putere trec în opoziție. Pe de altă parte, alternanța este, în teoria politică, un substitut al revoluției. Permutarea partidelor la putere, respectiv în opoziție, se face în interiorul regimului. Revolutța este schimbarea de regim.

O alternativă la schimbarea de guvern, la alternanță este și așa-numita democrație consociativă sau consociațională, și anume constituirea unui regim bazat pe o coaliție

largă de partide, care se instalează la putere pentru mulți ani, ceea ce se schimbă în momentul alegerilor fiind doar ponderea diverselor partide în ansamblul coaliției, iar nu structura politică a guvernului. Democrațiile din Belgia, Olanda sau Elveția, adică societăți ce cunosc clivaje multiple, intră în această categorie.

Acest mod de guvernare este de asemenea întâlnit în cazul Comisiei Europene. Comisia este o formulă de democrație consociativă, observă Quermonne, deoarece în cadrul ei sunt reprezentate atât toate statele membre, cât și cele trei orientări politice dominante: socialistă, populară și liberală.

În ceea ce privește democrația, se disting două mari modele în ceea ce privește influența alternanței la putere asupra corpului funcționăresc: pe de-o parte modelul britanic, în care corpul birocratic nu este afectat de schimbarea puterii, și pe de altă parte, modelul alternativ, continental, potrivit căruia alternanța la putere este urmată de schimbarea responsabilităților la nivelul cel mai înalt al birocrației.

Două lucruri trebuiesc menționate în legătură cu înalții funcționari- funcțiile lor cele mai importante sunt conceperea (elaborarea) politicilor și respectiv implementarea acestora. Și conceperea și implementarea, se fac, în mod evident, într-o interacțiune cu personalul politic propriu-zis.

În teoria administrativă se distinge, între o viziune “minimalistă” sau britanică, despre înalta funcție publică și respectiv viziunea “maximalistă”, sau de inspirație franceză.

În primul caz se consideră că birocrații nu fac decât să implementeze deciziile luate de miniștri , în timp ce viziunea franceză afirmă că birocrații conduc ei înșiși serviciile publice.

CAPITOLUL 2

Participarea cetățenilor la viața sistemului politic

2.1. Concepte teoretice legate de participarea cetățenească

Nici sistemul politic, nici guvernarea nu au sens în democrații în absența cetățenilor și a alegătorilor. Altfel spus, participarea este un element cheie al politicii. Ea a devenit un bine intrinsec al democrației.

În teoria despre participare, Weiner punea accentul pe două elemente.

Primul dintre ele este caracterul voluntar al acțiunii. A participa nu este un act inconștient, automat sau spontan, ci este urmarea unei deliberări.

Al doilea element ce trebuie luat în seamă, este scopul unei asemenea acțiuni.

Scopul participării este acela de a influența deciziile, administrarea treburilor publice sau alegerea guvernanților, indiferent că e vorba de responsabilii politici la nivel local sau la nivel național. Weiner preciza că este lipsit de importanță dacă această acțiune deliberată reușește sau nu, dacă este organizată sau, din potrivă, mai degrabă haotică, dacă acțiunea respectivă este una episodică, legată de anumite împrejurări sau are un caracter continuu și, în fine, este nesemnificativ dacă acțiunea folosește mijloace legale sau ilegale.

Definiția participării este una foarte elaborată. Ea acoperă o serie amplă de forme și modalități de participare. Aceste forme sunt, în general, așezate în două categorii. Prima este participarea căreia i se spune standard, convențională sau clasică; iar cea de-a doua este numită participare protestatară, contestatară sau nonclasică. Participarea clasică reunește votul, exprimarea opțiunii în cadrul unui proces electoral, militantismul, aderarea la un partid, acțiunea în interiorul unei organizații politice sau participarea la o campanie electorală sau pur și simplu, interesul pentru informațiile politice, manifestat prin urmărirea emisiunilor cu asemenea teme ori

lectura secțiunii politice din ziare etc. Simpla căutare a informațiilor legate de lumea politică reprezintă, deci, o formă de participare.

Participarea contestatară are și ea mai multe forme de manifestare: este vorba despre toate acele acțiuni care vizează nu organizarea spațiului public- cum sunt cele despre care aminteam mai devreme, de la militantism la votul propriu-zis- ci protestul, refuzul, opțiunea radicală. Sunt cuprinse în această categorie grevele, cele organizate de sindicate, dar și cele spontane, stimulate inclusiv prin intermendiul internetului.

Forma cea mai cunoscută de participare nonclasică este revoluția, o manifestare radicală a opoziției față de un regim, care mobilizează un numar semnificativ de personae ce iși propun să răstoarne regimul și reușesc să facă acest lucru.

La partea despre participarea electorală, este abordat felul în care votul își face simțită prezența în viața societăților democratice. Nu este vorba despre vot ca procedură, ci despre vot ca acțiune. Altfel spus, modalitatea în care este încurajată mobilizarea politică și în general, la construcția identității partizane, inclusiv în campanii și în reuniuni politice.

În secolele XIX și XX, societățile sunt traversate de o teamă pe care nu o mai cunoscuseră. Această teamă este foarte bine evidențiată în scrierile lui Alexis de Tocqueville.

Tema esențială a gândirii lui Tocqueville era cum anume ajung democratice societățile care cunosc o revoluție. Unul dintre lucrurile pe care le pune în evidență trecerea de la revoluție la democrație este teama de votul universal.

În opinia sa, democratizarea este înainte de toate un progres în ordinea egalității, prin eliminarea treptată a diferențelor de rang și statut. Pentru Tocqueville, democrația nu este doar o formă de regim, o formă a relației dintre guvernanți și guvernați, ci un fenomen de egalizare a condițiilor.

În privința votului, egalizarea înseamnă înlocuirea unui vot foarte restrâns, care e condiționat, în primul rând de avere, cu un vot tot mai deschis.

Atunci când scria despre America, Franța și în special, despre Revoluția de la 1848, Tocqueville credea că dacă elimini una dintre restricțiile privind votul, încetul cu încetul le vei elimina pe toate.

La începutul secolului XX, unul dintre primii autori de știință politică, Andre Siegfried, în lucrarea sa “Tableau politique de la France de l’Ouest”, construia o explicație sistematică a votului luând în considerare niște factori care la prima vedere nu au nicio legătură cu opțiunea politică.

Punctul de plecare al demonstrației lui Siegfried era tipul de sol al regiunilor franceze în care se vota cu forțele de dreapta, respectiv cu cele de stânga. Tipul de sol, pentru că, observă Siegfried, există o diferență seminificativă între comunitățile în care găsim un sol calcaros și respectiv, unul de granit.

În ce constă diferența? Ea ține de faptul că acolo unde solul e de calcar resursele de apă sunt foarte limitate. Dacă apa este greu de găsit, atunci comunitățile umane sunt regrupate, densitatea populației e mare, influența clerului e foarte mică și alegătorii votează cu stânga. Acolo unde, dimpotrivă, apă este din belșug, comunitățile sunt mai dispersate, proprietățile sunt mari, influența clerului e însemnată și oamenii votează cu dreapta. Studiile de acest fel poartă astăzi numele de geografie electorală, deoarece corelează factori de ordin demografic, de ordin social, și, respectiv, o anumită opțiune politică.

În afara comportamentului la urne, participarea politică include, așa cum spuneam la început, și alte forme. E vorba, de pildă, despre interesul pentru informații politice. Din anchetele sociologice, citate în manualul lui Dominique Chagnollaud, rezultă că în principiu, cam jumătate dintre cetățenii cu drept de vot din democrații caută să se informeze în legatură cu politica și urmăresc sistematic informații pe aceste teme.

Distribuția formelor de participare este neuniformă, fiecare cetățean având un anumit profil. Unii se informează frecvent și se angajează în campanii electorale, alții se

informează dar fără să participe la campanie, mergând însă de fiecare dată la vot; alții nu se informează prea mult, dar se duc totuși la urne.

Corelația dintre participare și decizii nu este univocă: un grad maxim de participare nu conduce automat la o influență semnificativă asupra politicilor publice.

Pe de altă parte, asa cum observă Robert Dahl, cantitatea de activități politice practicate de indivizi este invers proporțional cu numărul lor. Foarte puțini asumă toate formele de participare, foarte mulți – măcar una, întreținând speranța unei democrații pe deplin participative.

Analiza electorală este plină de teme de interes.

La trei dintre acestea se va face referire în cele ce urmează: volatilitatea electorală, absenteismul și campania electorală.

Printre primii factori care explică volatilitatea, trebuie menționați schimbarea tipului de articulare a partidelor sau dependența opțiunilor politice de factorul temporal. Studiile electorale au arătat că în democrațiile consolidate între 10 și 20% dintre cetățeni decid cum să voteze cu o săptmână înainte de organizarea acestuia.

Absenteismul- înteles ca retragere în viața privată, acesta a fost descris ca un pericol pentru democrație încă din secolul al XIX-lea de către un autor precum Benjamin Constant.

Cum se explică faptul că unii cetățeni merg la vot și alții nu? De ce unii merg tot timpul și alții doar din când în când?

Unul dintre răspunsuri este considerat a fi cel al caracterului deschis al competiției electorale. Dacă alegerile au un final deschis, dacă există o incertitudine în privința rezultatelor, participarea sporește. Dacă dimpotrivă, alegerile au un final previzibil, participarea e mai mică.

Campaniile electorale mobilizează resurse din ce în ce mai semnificative pentru disputa puterii, tocmai pentru că în ultimele decenii a sporit volatilitatea electorală. În contextul schimbării radicale a peisajului politic datorită mediatizării, campaniile au devenit instrument nu doar de mobilizare, ci și unul de modelare a opțiunilor.

Dacă participarea politică standard are parte de o analiză cantitativistă, participarea protestatară, mai ales forma sa principal – revoluția- e surprinsă și cu alte mijloace.

Trebuie să menționăm că revoluția este prima formă de participare care a fost studiată.

Întrebarea care derivă de aici este, cum anume se nasc revoluțiile. De ce oamenii se revolt, în diverse societati, la un moment dat?

Răspunsul la această întrebare apare in secolul al XIX-lea de la istorici precum Taine sau Michelet, dar și de la primii psihologi din generația lui Gustave Le Bon sau Gabriel Tarde.

Concepte precum cele de mulțime, emoții, contagiune colectivă, pasiuni, irațional, instincte primitive sau convocate pentru a da seama de fenomenul revoluționar. Tot atunci apare și ideea că lideri carismatici mobilizează și “seduc” mulțimile în fruntea cărora se așează profitând de prostia și vulgaritatea maselor.

Tot în secolul al XIX-lea a fost construită o altă explicație a revoluției, una mult mai influentă decât cea a psihologilor, și anume cea marxistă.

Pentru Marx si Engels, revoluția este un instrument al luptei de clasă.

Cum istoria este o succesiune a conflictelor care opun o clasă dominată și o clasă dominantă, revoluția este mecanismul prin care se produce trecerea de la o epocă la alta.

Marxismul politic a rămas legat de cultura violenței revoluționare și de justificarea ei în numele progresului pentru cei mulți.

Conceptul de participare cetățenească se bazează pe necesitatea consultării cetățenilor și exprimarea de către aceștia a opiniilor în legătură cu deciziile care se adoptă la diferite niveluri și de care ei pot fi afectați în mod direct sau indirect.

Într-o comunitate sănătoasă, cetățenii participă la procesul de luare a deciziilor de interes public, informându-se cu privire la problemele care îi afectează, solicitând autorităților să adopte măsurile pe care ei le consideră de cuviință și participând efectiv la punerea în practică a deciziilor luate. Prin urmare, „participarea cetățenească este procesul prin care preocupările, nevoile și valorile cetățenilor sunt încorporate procesului administrației publice locale de luare a deciziilor. Există două

direcții de comunicare (între cetățeni și administrație), cu scopul general de îmbunătățire a deciziilor (administrației publice locale) susținute de către cetățeni”

2.2. Participarea cetateneasca

Pentru a înțelege importanța participării cetățenești în activitățile și deciziile administrației publice locale, se poate porni de la ideea de bază, conform căreia participarea conferă calitate guvernării, iar o bună guvernare poate aduce investiții, afaceri profitabile, resurse financiare, toate acestea contribuind la dezvoltarea economică locală.

Participarea cetățenilor reprezintă astfel una dintre cele mai importante resurse, un instrument important în activitățile administrației publice de dezvoltare socio-economică locală, imprimând calitate și legitimând procesul decizional prin suportul acordat, atât în conceperea, cât și în implementarea programelor și strategiilor de dezvoltare locală. Oamenii sunt mult mai înclinați să susțină deciziile și programele la realizarea cărora au participat. Pe de o parte, înțeleg aceste decizii sau programe, iar pe de altă parte sunt implicați afectiv și doresc succesul acestora.

La baza participării cetățenești stau o serie de factori, între care un rol deosebit de important este jucat de către administrația locală, care trebuie să fie deschisă spre implicarea cetățenilor în activitatea complexă a procesului de guvernare. Un proces de guvernare eficient trebuie să asigure un transfer continuu de informații de la administrație la cetățeni, dezvoltând în acest fel un canal important de comunicare, care-i va permite în același timp să culeagă informații de la cetățeni. Participarea cetățenească, element de bază al conceptului de bună guvernare, are relevanță în cazul diferitelor comunități, prin asigurarea accesului acestora la procesul de adoptare a deciziilor și la elaborarea politicilor a căror aplicabilitate îi influențează în mod direct.

Participarea cetățenească, deși este esențială în cadrul unei democrații, nu este întotdeauna ușor de realizat. Câteodată este necesară voință politică, perseverență și o anumită dispoziție necesară educării, atât a autorităților, cât și a cetățenilor, pe tema responsabilităților ce le revin într-o democrație.

Conform unui studiu realizat de Asociația Națională a Centrelor de Informații pentru Cetățeni, derivă aspecte care vor fi prezentate în cele ce urmează.

Esența democrației o reprezintă un sistem de guvernare cu și pentru oameni. Aceste cuvinte sunt la fel de adevărate și actuale acum ca și atunci când au fost rostite pentru prima dată în 1863 de către președintele american Abraham Lincoln. Acest concept al democrației este valabil și pentru România, la fel ca și pentru Statele Unite ale Americii, sau pentru oricare altă democrație modernă.

Această afirmație susține că democrația reprezintă mult mai mult decât alegeri libere, deși acestea sunt punctul de început. Guvernarea cu și pentru oameni trebuie să devină și să rămână un parteneriat – un parteneriat între cetățeni și aleșii în care ei și-au investit încrederea.

Participarea cetățenilor la luarea deciziilor într-o democrație cu tradiție este un proces gradual, care presupune parcurgerea anumitor etape. Aceste etape se suprapun peste cele două niveluri de participare, ca parte a unui model ideal de implicare a cetățenilor.

Primul nivel al participării este informarea.

Aceasta presupune eforturi atât din partea cetățenilor, cât și din partea administrației locale. Administrația publică are datoria de a emite informații către cetățeni privind activitatea și planurile sale.

Al doilea nivel se referă la consultarea cetățenilor, aceasta fiind acțiunea autorităților pentru identificarea necesităților cetățenilor, pentru evaluarea priorităților unor acțiuni sau colectarea de idei și sugestii privind o anumită problemă.

Patru lucruri stau la baza participării cetățenești. Acestea sunt:

Administrația locală deschisă spre implicarea cetățenilor în activitatea complexă a procesului de guvernare.

Transferul continuu de informații de la administrație la cetățeni.

Modalități eficiente prin care administrația culege informații de la cetățeni.

Cetățeni informați care își onorează obligația de a participa ca parteneri egali în activitățile administrației, deoarece înțeleg problemele.

Participarea cetățenească reprezintă combinația acestor elemente – informație, comunicare și implicare în relația care se stabilește între administrație și cetățeni, iar

activitățile administrației sunt dezvoltate și susținute în așa fel încât să corespundă cât mai mult posibil nevoilor și dorințelor cetățenilor.

La nivelul administrației locale, ideea participării cetățenești în procesul guvernării are un înțeles adânc.

Cetățenii trebuie să înțeleagă care le sunt responsabilitățile în acest proces democratic de guvernare. Acest lucru înseamnă că administrația locală trebuie să educe cetățenii în rolul lor de participanți activi în activitățile administrației – nu numai în alegeri, ci și în derularea procesului de guvernare. Într-o comunitate locală, unde administrația și cetățenii sunt implicați activ în procesul participării cetățenești, administrația locală va fi pregătită:

să împărtășească informațiile într-o manieră onestă, completă și clară;

să ofere cetățenilor posibilitatea de a-și exprima opiniile și de a influența deciziile administrației într-un mod corect și deschis;

să încurajeze cetățenii să profite de aceste posibilități;

să se angajeze în explicarea modului in care s-a luat decizia, furnizând toate argumentele care au fundamentat această decizie.

În același timp cetățenii:

vor înțelege drepturile și obligațiile care le revin pentru a participa la luarea deciziilor la nivel local, decizii care le pot influenta direct sau indirect viețile;

vor fi pregătiți să lucreze onest și constructiv pentru a sprijini reprezentanții administrației publice locale în rezolvarea problemelor.

Într-o societate orientată către cetateni, iată câteva principii ale unei administratii sanatoase:

CETĂȚEANUL este persoana cea mai importantă pentru funcționarul public – prin telefon, prin poștă sau când vine personal.

CETĂȚEANUL nu depinde de administrație – ci administrația este cea care depinde de el.

CETĂȚEANUL nu este cel care întrerupe munca funcționarului administrative – ci este chiar scopul acestei munci.

CETĂȚEANUL nu este în afara activității administrației – ci o parte a acesteia.

CETĂȚEANUL nu este o cifră statistică goală – ci o ființă umană; cu sentimente și emoții; cu prejudecăți și preferințe.

Participarea cetățenească nu este numai responsabilitatea reprezentanților administrației. Cetățenii au și ei responsabilități.

Responsabilitățile cetățenilor sunt:

Să observe ce face administrația locală și în ce scop.

Să fie pregătiți să își aducă o contribuție când administrația planifică să facă ceva ce le poate afecta interesele.

Să abordeze reprezentanții administrației cu o atitudine pozitivă.

Să manifeste interes în a înțelege problemele, incluzând restricțiile cu privire la ceea ce poate să facă administrația.

Să-și exprime interesele și ideile clar și complet.

În situațiile potrivite, să încerce să colaboreze constructiv cu oficialii administrației locale pentru a găsi și implementa soluții satisfăcătoare pentru ambele părți.

Un instrument esențial al comunicării dintre administrație și cetățeni sunt întâlnirile publice.

Întâlnirile publice sunt cele mai flexibile și mai informale modalități în realizarea schimbului de informații dintre administrația locală și cetățeni. O întâlnire publică este caracterizată printr-un schimb activ de idei.

Întâlnirile publice sunt un instrument fundamental pentru realizarea comunicării între administrație și cetățeni. Totusi, aceste evenimente nu sunt scutite de cheltuieli. Acestea implică cheltuieli materiale și de personal, ele încetinind procesul decizional și furnizând motive fie de critică, fie de laudă.

În acest caz, de ce este necesar ca orice administrație locală să organizeze astfel de evenimente? Deoarece acestea sunt necesare pentru fiecare stat care a ales calea democrației, iar

fundamentarea acesteia se realizează prin participarea publică în procesul de guvernare – care se înfăptuiește cu, pentru și prin cetățeni.

Întâlnirile publice sunt cele mai flexibile și mai funcționale formate pentru realizarea schimbului de informații între administrația locală și cetățeni.

O întâlnire publică se poate realiza cu un număr relativ redus de participanți – un reprezentant al administrației și câțiva cetățeni, sau, cu un număr mare de participanți – un comitet al reprezentanților, sau membrii ai consiliului local și zeci sau sute de cetățeni.

Concluzii

Autoritățile ar trebui să încurajeze mai mult cetățenii să participe activ la ședințele de consilii, iar procedura prin care se ia o hotărâre sau alta să fie dată pe larg publicității. Pentru a ajuta administrația să-și îndeplinească responsabilitățile într-un mod cât mai eficient, cetățenii ar trebui invitați să participe ca reprezentanți voluntari ai comunității în diferite grupuri de lucru, comisii de specialitate sau comitete consultative cetățenești. În astfel de structuri, rolul cetățenilor poate fi foarte creativ și folositor în găsirea soluțiilor la problemele ce frământă comunitatea.

Se poate spune cǎ participarea cetățeneascǎ realizează edificarea democrației și educația cetățenilor.”Cu cât comunitatea participă mai activ în procesul luării deciziilor în mod democratic, cu atât și-l va însuși mai bine, sporind totodată și eficiența instituțiilor democratice.” Prin angajarea cetatenilor la solutionarea problemelor locale si procesului de luare a deciziilor se constituie niste poduri, canale de comunicare intre autoritatile publice locale si populatie in urma carui fapt ambele au de castigat. Astfel, administratia publica locala poate cunoaste mai bine necesitatile si tendintele diferitor grupuri sociale si isi asigura un suport din partea populatiei in rezolvarea unor problem de importanta locala. Populatia poate participa la luarea unor decizii locale, poate contribui cu solutii altenative , resurse si cu suport pe un termen mai indelungat si, nu in ultimul rind, cu un mandat de incredere la urmatoarele alegeri locale. Prin asigurarea participarii cetatenilor la treburile publice administratia publica locala devine mai transparenta, mai responsabila, iar cetatenii isi educa simtul identitatii cu colectivitatea locala.

Participarea cetateneasca este un element esential al bunei guvernari si al dezvoltarii locale. Implicarea cetatenilor in procesul de luare a deciziilor si in acordarea serviciilor contribuie la o guvernare locala mai buna, deoarece autoritatile se vor axa

in acest caz pe satisfacerea nevoilor acestora, iar cetatenii vor avea un sentiment de apartenenta la comunitate.

Democrația presupune participarea cetățenilor la viața societății. În lipsa participării este posibil ca guvernul să monopolizeze puterea și să–și susțină exclusiv propriile intrese.Tocmai de aceea, cetățenii au datoria de a le aminti în permanență guvernanților că sunt aleșii și reprezentanții lor.

În concluzie, participarea cetățenească, deși este esențială în cadrul unei democrații, nu este întotdeauna ușor de realizat. Câteodată este necesară voința politică, perseverență și o anumită dispoziție necesară educării atât a autorităților cât și a cetățenilor pe tema responsabilităților ce le revin într-o democrație.

Comunicarea este esența ideii de participare cetățenească. Aceasta este bidirecțională:

de la administrație către cetățeni;

de la cetățeni către administrație.

Aceasta înseamnă că reprezentanții administrației trebuie să acorde o importanță reală modului în care administrația furnizează informații publicului despre operațiunile și planurile ei. O bună comunicare intre administrație si cetățeni necesită timp și resurse.

Comunicarea în două sensuri pretinde ca cetățenii să descopere avantaje în oportunitățile prezentate și să-și împărtășească punctele de vedere către administrație.

Intalnim frecvent ideea ca imaginea unei tari este data de administratia acesteia.Acest fenomen administrativ se afla intr-o stransa legatura cu problematica puterii.In democratiile din toata lumea,populatia joaca un rol foarte important in guvernare.O societate democratica implica participarea celor carora li se adreseaza decizia, la adoptarea acesteia.

Exista un numar mult prea mic de persoane dispuse sa se implice in viata comunitatii, marea majoritate fiind concentrata asupra problemelor personale sau spre o arie de preocupari mult mai restransa decat aceea pe care trebuie sa o acopere administratia. Cetatenii prefera să lase rezolvarea problemelor comunitatii in sarcina autoritatilor alese, pe care le considera mandatate sa adopte cele mai bune solutii.

Bibliografie: