Guvernarea Ion Antonescu Si Partidele Politice

INTRODUCERE

Lucrarea “Guvernarea Ion Antonescu si partidele politice, septembrie 1940 – iunie 1941” încearcã sã facã o paralelã între politica guvernului Antonescu si politica principalilor lideri ai opozitiei de la acea orã (reprezentatã de Iuliu Maniu, liderul Partidului National Tãrãnesc, si C.I.C. Brãtianu, lider al Partidului National Liberal).

Vom încerca sã arãtãm cã politca, pe care a impus-o Ion Antonescu, nu a fost una de tip fascist, ci a fost o guvernare autoritarã, impusã de situatia politico-militarã a Europei în acel timp. Ion Antonescu a fost un patriot, a fost, asa cum spuneau chiar liderii opozitiei de atunci, “omul momentului”, si nu a venit la putere cu forta ci a fost adus la putere de Carol al II-lea si sprijinit de toate fortele politice. În momentul aducerii sale în fruntea guverului nu a existat nici un partid, grupare sau organizatie politica ori civicã, care sã se opunã venirii sale.

De ce a fost necesarã aducera la conducerea guvernului si a tãrii a lui Ion Antonescu?

Situatia României se caracteriza la începutul lunii septembrie 1940 printr-o profundã crizã politicã, generatã de pierderile teritoriale din vara si toamna aceluias an, de triumful Blitz-Krieg-ului nazist în Europa, de prãbusirea tuturor aliantelor traditionale ale tãrii. Sub presiunea evenimentelor, Regele Carol al II-lea demite guvernul Gigurtu si face apel la generalul Ion Antonescu1 , pe care-l însãrcineazã la 4 septembrie, cu formarea unui nou guvern. Cartea de vizitã a generalului era întreaga sa activitate de pânã atunci, si considerat de toatã clasa politicã româneascã omul cel mai potrivit pentru a fi adus în fruntea guvernului. De asemenea, Ion Antonescu reusise sã câstige si încrederea cercurilor politice din Germania, care la acea orã era principala putere din Europa, si dupã Dictatul de la Viena din 1940, se erijase în garantul (alãturi de Italia) frontierelor României.

Deci, la 4 septembrie, generalul Ion Antonescu este însãrcinat de Carol al II-lea cu formarea unui nou guvern. În ziua urmãtoare, Ion Antonescu este investit cu depline puteri pentru conducerea statului. Dupã 10 ani de domnie abuzivã si coruptã, regele Carol al II-lea a fost constrâns, la 14 septebrie 1940, sã renunte la tron în favoarea fiului sãu, Mihai. Încercãrile generalului Ion Antonescu de a forma un guvern de uniune nationalã au esuat, astfel încât, din noua formatiune ministerialã constituitã la 14 septembrie au fãcut parte ca minstrii si subsecretari de stat 9 legionari, un cuzist, 6 militari, 4 liberali, un fost conservator-junimist si un national-tãrãnist. România devine “stat national-legionar”, iar Ion Antonescu “conducãtorul” statului si seful regimului legionar. Cooptarea legionarilor la putere s-a fãcut sub imperiul necesitãtii de moment, colaborarea cu acestia dovedindu-se, încã de la început, neviabilã din punct de vedere politic. Dupã 4 luni, în urma rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941, legionarii au fost înlãturati de la putere, Ion Antonescu concentrând în mâinile sale întreaga putere politicã în stat.

Ajuns la conducere în perioada în care Germania nazistã si Italia fascistã dominau Europa, Ion Antonescu a raliat România politicii acestora, semnând, la 23 noiembrie 1940, documentele de aderare a tãrii la Pactul Tripartit (axa Berlin-Roma-Tokyo). Aflat în fruntea unei tãri cu granitele cãzute, afectatã economic si social, angajatã de la 22 iunie 1941 în rãzboi împotriva U.R.S.S., generalul Ion Antonescu a fost nevoit sã gãseascã solutii tuturor problemelor derivate din aceastã complexã situatie.

CAPITOLUL I

SITUATIA POLITICÃ A TÃRII ÎN VARA SI TOAMNA ANULUI 1940

La sfârsitul lunii august si începutul lunii septembrie 1940, situatia României se caracteriza printr-o acutã crizã politicã a cercurilor guvernamentale si printr-o stare de spirit de adâncã indignare si revoltã, printr-o adevãratã explozie de mânie a întregului popor fatã de regimul de dictaturã regalã, care se dovedise incapabil sã apere integritatea teritorialã. În momentul când a devenit cunoscutã hotãrârea impusã României, la Viena, de cãtre von    Riebbentrop si contele Ciano, prin care partea de N-V a Transilvaniei era cedatã Ungariei, în întreaga tarã au fost declansate mari manifestatii populare, care au marcat începutul luptei de rãsturnare a regimului personal al lui Carol al II-lea. Explozia de mânie, cu care poporul român iesise în stradã, era îndreptatã împotriva lui Carol al II-lea, care era considerat direct rãspunzãtor de situatia în care se gãsea România.

Poporul îi imputa regelui Carol al II-lea    si vârfurilor procarliste ale politicienilor, faptul cã duseserã, mai ales în ultima parte a domniei lui, o politicã externã duplicitarã si inconsecventã. De asemenea, poporul român îi fãcea rãspunzãtori pe Carol al II-lea si pe colaboratorii sãi pentru cã nu se îngrijiserã de înzestrarea armatei cu armament modern, pentru a putea rezista cu mai multi sorti de izbândã agresorilor. În cei 10 ani de domnie, Carol al II-lea cu acordul tacit al cercurilor politice si financiare din jurul sãu, delapidase, pur si simplu, fondurile strânse pentru înzestrarea armatei, transferându-le în caseta regalã. Se dovedise astfel cã vastul program de înarmare nu fusese altceva decât un mijloc de îmbogãtire pentru rege si oamenii sãi; jefuirea fondurilor respective echivalând cu un adevãrat act de trãdare al tãrii.

În aceste zile grele pentru tarã, liderii partidelor democratice – P.N.L. si P.N.T. – s-au dovedit lipsite de curajul de a-si asuma rãspunderea conducerii tãrii, ei nefãcând altceva decât sã priveascã cu satisfactie cum se prãbuseste regimul carlist. În acest sens ei au recurs la tot felul de manevre de culise, vizând rãsturnarea regimului, si au încurajat actiunile demonstrative ale populatiei.

În timp ce conducerile partidelor democratice, P.N.T. si P.N.L., se dovedeau incapabile sã preia puterea guvernamentalã pentru a apãra granitele tãrii, Garda de Fier a trecut la atac, încecând sã obtinã prin fortã puterea politicã. În aceste momente când poporul manifesta împotriva regelui care nu stiuse si nici nu putuse sã apere granitele, când partidele democratice sovãiau, iar Garda de Fier ataca, tara se afla în pragul prãbusirii totale. URSS fãcea demersuri pentru a cuceri-ocupa toatã Moldova si îndemna Bulgaria sã facã presiuni asupra României, sã obtinã toatã Dobrogea si sã aibã granitã cu Uniunea Sovieticã. De asemenea, Rusia fãcea puternice presiuni asupra României sã accepte dictatul de la Viena. În acest fel se asigurau, pe de o parte de bunãvointa germanilor, iar de cealaltã parte, doreau sã profite de haosul si instabilitatea ce s-ar fi instalat în România, ocupând asa cum am spus toatã Moldova. De fapt, cererile revizioniste ale Ungariei si Bulgariei au fost generate sau grãbite de ocuparea Basarabiei de cãtre URSS, fapt confirmat de Joachim von Riebbentrop, la 5 septembrie 1940, în telegrama    nr. 1609, în care rãspundea unei întrebãri a lui Friedrich Werner von der Schulenburg, ministrul german la Moscova: “Este exact cã cererile revizioniste fãcute României de Ungaria si Bulgaria au fost provocate de ocuparea Basarabiei si Bucovinei de Nord”. În ce priveste Dobrogea, cu toate cã Moscova dorea o frontierã comunã URSS – Bulgaria, Sofia s-a multumit doar cu Cadrilaterul. În sprijinul acestei afirmatii avem douã telegrame. Prima, a lui Victor Cãdere (telegrama nr. 2293, din 3 septembrie 1940), transmitea din Sofia la Bucuresti: “Ministrul sovietic (la Sofia) a propus o frontierã comunã între URSS si Bulgaria, propunere care, dupã asigurãrile lui Popoff, nu a fost acceptatã de guvernul bulgar, fiind consideratã ca depãsindu-i intentiile si contrarã dorintei sale de a ajunge la un acord cu România”. În a doua telegramã, din 10 septembrie 1940, I. Stamenoff, ministrul Bulgariei la Moscova, multumea cãlduros lui Viaceslav Mihailovici Molotov pentru sprijinul acordat de sovietici guvernului de la Sofia în recuperarea zonei sudice a Dobrogei, cedatã de români la Craiova, la 7 septembrie 1940. Mai târziu, si un alt ministru al cabinetului de la Sofia, Ivan Bagrianoff a recunoscut cã Bulgaria fusese îndemnatã de Rusia sovieticã sã cearã României întreaga Dobroge. Dar, diplomatia bulgarã, desi a fost creditatã cu un sprijin masiv, nu a marsat la un joc necinstit.

La acea orã, România nu putea beneficia de nici un sprijin extern. Cum am spus, URSS si Ungaria urmãreau sã ocupe cât mai mult din tarã. Franta, aliata traditionalã a României, dispãruse, Mica Întelegere se desfiintase din 1938 dupã ocuparea Cehoslovaciei, Anglia, atacatã aerian de Germania, era ostilã României (ostilitate devenitã evidentã mai ales dupã ce din iunie 1940, Sir Stafford Cripps preluase reprezentarea intereselor britanice la Moscova). În toamna anului 1940, România era singura tarã, aflatã între Germania si Rusia, în care era posibil si de dorit ca pe teritoriul sãu sã se punã la cale conflicte consistente, adversari fiind Berlinul si Moscova. Britanicii, desigur, nu aveau nici un interes sã piardã aceastã oportunitate, dorindu-si ca atentia germanilor sã se concentreze în altã parte, evident si linia frontului. De aceea, englezii fãceau tot posibilul sã nu-i supere pe rusi, ba mai mult, îi încurajau în tendinta lor expansionistã în România, stiut fiind faptul cã, germanii erau interesati de petrolul românesc, si nu ar fi permis o prea mare apropiere a unei alte puteri de Valea Prahovei.

Mussolini era si el împotriva României, datoritã contributiei lui Titulescu la sanctiunile aplicate Italiei (de cãtre Societatea Natiunilor), dupã ocuparea Etiopiei.

Asadar, singura tarã de la care puteam spera un oarecare ajutor era Germania. Aceasta, cu toate cã, sprijinise Ungaria la Viena si semnase în august 1939 Pactul Ribbentrop-Molotov, acum, în fata pericolului sovietic, oferã României garantii de pãstrare a granitelor. Un alt motiv pentru care a oferit României aceste garantii a fost acela cã Rusia sovieticã a trecut la ocuparea Basarabiei într-un moment când Germania era intens ocupatã cu vestul Europei si nu-si putea permite sã acorde toatã atentia acestei probleme. Mai era si motivul exploatãrii petrolului românesc, despre care am mentionat.

Pe plan intern, cum am mai spus, situatia era total scãpatã de sub control. P.N.T. si P.N.L. asteptau sã “cadã” regimul carlist, iar Garda de Fier, în noaptea de 3 spre 4 septembrie 1940, la Bucuresti , Brasov, Constanta, Bod si în alte localitãti, atacã principalele instituti de stat, posturile de radio-emisie (are loc o demonstratie violentã chiar în fata Palatului Regal), încercând sã le ocupe. A fost lansat un manifest prin care se cerea abdicarea regelui Carol al II-lea. Riposta poltiei si jandarmeriei a fost însã, deosebit de promptã, fãcând ca actiunile Gãrzii sã esueze lamentabil.

S-a cãutat încredintarea formãrii unui nou guvern, unui om cu personalitate puternicã, integru, care sã poatã restabili ordinea în tarã si sã-i apere granitele de noi amenintãri.    Toate privirile – ale regelui, ale politicienilor, tãrãnisti, liberali sau legionari – s-au îndreptat spre generalul Ion Antonescu.

1.1

DE CE ION ANTONESCU?

La acel moment, Ion Antonescu întrunea toate conditiile care îl recomandau ca persoana cea mai potrivitã pentru a domina situatia. Ion Antonescu era “omul providential”, cum îl denumea presa vremii, pe care clasele conducãtoare din România si-l puteau dori, pentru a-i încredinta guvernerea statului, având garantia cã el v-a sti si v-a putea sã apere ordinea socialã existentã.

Încã din tinerete, Ion Antonescu se dovedise un om de mânã forte, gata sã recurgã chiar si la gloante pentru apãrarea ordinei în stat. Era sublocotenent, când, în 1907, în timpul rãscoalei, dãduse ordin de deshidere a focului împotriva manifestantilor, la Galati, fãrã a astepta aprobarea superiorilor. Primul rãzboi îl fãcuse la Marele Cartier General. Ion Antonescu era sef al “Sectiei Operatii” si în aceastã calitate a condus elaborarea planurilor de operatii pentru bãtãliile din Moldova, în vara anului 1917. Dupã rãzboi a fost atasat militar, mai întâi la Paris, dupã care la Londra. Rechemat în tarã, fusese avansat general si numit, rând pe rând, comandant al Scolii Superioare de Rãzboi (de douã ori, câte doi ani), secretar general la Ministerul Apãrãrii Nationale, sef al Marelui Stat Major.

Ion Antonescu era o fire deloc sociabilã si antipaticã, creându-si multi dusmani prin cercurile guvernamentale datoritã atitudinii sale neînduplecate în fata coruptiei. Scandalizat de situatia gãsitã în armatã, la 7 decembrie 1934, când detinea functia de sef al Marelui Stat Major, într-o scrisoare adresatã presedintelui Consiliului de Ministrii, Gheorghe Tãtãrescu, el arãta: “…putregaiul este asa de mare, încât a mai rãmâne în mijlocul lui însemneazã a-mi lega si eu numele de un dezastru care este inevitabil, dacã continuãm sistemul si metodele de lucru actuale…Dezbrãcându-mã de aceastã hainã, care stiti cât am servit-o si iubit-o, voi acuza cum nu a acuzat nimeni pânã acum în aceastã tarã…”.

Desi era monarhist, ca majoritatea ofiterilor români din acele vremuri, intrase în conflict si cu regele Carol al II-lea, deoarece se împotrivise avansării unor ofiteri sustinuti de “clica profitoare si veroasă care s-a înscăunat în toate si peste tot în această nenorocită tară”. Ba chiar a intrat în conflict si cu distinsa si influenta Elena Lupescu. Ca urmare, îsi dăduse demisia de la Marele Stat Major si fusese scos si de pe linia marilor comandamente. Carol al II-lea nu uitase însă afrontul pe care i-l adusese Antonescu si a încercat să-l compromită. În acest scop generalului i s-a intentat un proces de bigamie. Dar, Antonescu a reusit să câstige acest proces, cu ajutorul unui tânăr avocat – Mihai Antonescu – care avea să-i devină cel mai apropiat colaborator. Retras în vila sa de la Predeal, Antonescu astepta prilejul ca să revină si să-si ia revansa. El tine legătura cu oamenii politici, în special cu cei a căror orientare era de dreapta sau extremă-dreapta, cum ar fi Octavian Goga – seful Partidului National-Crestin, Corneliu Zelea Codreanu – seful Gărzii de Fier, s.a.

La sfârsitul lui decembrie 1937, trecând peste ura ce i-o purta regelui, Antonescu acceptă să facă parte, ca ministru al Apărării Nationale, din guvernul condus de Octavian Goga. În februarie – martie 1938, când guvernul a hotărât luarea unor măsuri represive împotriva Gărzii, Antonescu se împotrivise arestării si judecării lui Corneliu Zelea Codreanu. Ca urmare a acestei atitudini, Antonescu fusese nevoit din nou să se retragă din viata politică si din cadrele active ale armatei, de data aceasta pentru o perioadă de mai bine de 2 ani.

În vara anului 1940, Ion Antonescu a apărut din nou pe prima scenă a vietii politice românesti. La începutul lunii iulie, într-o audientă la Palat, el a adus lui Carol al II-lea grave acuzatii pentru faptul că acceptase la 26 iunie 1940, încorporarea teritoriului dintre Prut si Nistru si partea de nord a Bucovinei la Uniunea Sovietică. (vezi anexa 1) Cu ocazia aceleiasi audiente, Antonescu a cerut regelui să-i acorde mandat pentru formarea unui nou guvern. Formulată în termeni energici, dar si cam insolenti, această cerere nu i-a adus însă decât un mandat de arestare la Mânăstirea Bistrita, din nordul Olteniei. Ministrul Reich-ului la Bucuresti, care urmărea cu atentie frământările de pe scena politică românească, telegrafia Berlinului la 9 iulie 1940: “Generalul Antonescu, care a avut o audientă de două ore la rege, insistând acolo asupra seriozitătii situatiei interne si cerând un guvern sub conducerea sa, nu este admis de rege, pentru că cere înlăturarea câtorva persoane din anturajul regelui”.

Evolutia evenimentelor politice avea să-l propulseze însă, până la urmă, pe general spre sefia guvernului si, lucru extrem de măgulitor pentru satisfacerea vanitătii sale, de data aceasta regele va fi cel care-l va ruga să accepte mandatul. Venise vremea când Antonescu îi era realmente necesar lui Carol al II-lea si tării. Conceptiile politice ale generalului, prieteniile sale cu oamenii politici, duritatea pe care o manifesta, ofereau suficiente garantii că la nevoie va putea stăpâni situatia internă si va potoli furia maselor. Rapoartele primite de rege, de la informatorii săi, arătau că Antonescu păstrase relatii bune si cu conducătorii partidelor National Tărănesc si National Liberal, existând sansa ca un guvern Antonescu să neutralizeze, cel putin pentru o vreme, opozitia anticarlistă a lui Maniu si Brătianu.

Un alt factor care a cântărit extrem de greu în alegerea lui Antonescu a fost legăturile pe care le avea cu membrii Legatiei germane din Bucuresti, legături ce ofereau garantia că un guvern prezidat de el va fi agreat la Berlin si la Roma.

Cum de se ajunsese însă la asemenea legături, stiute fiind sentimentele filoengleze si filofranceze ale lui Antonescu ? Pentru a explica acest lucru, trebuie să revenim la episodul arestării lui Antonescu, petrecut în prima decadă a lunii iulie 1940. Urcat într-o masină, el a fost îndreptat spre Sinaia, sub escorta unor jandarmi. Temându-se ca Antonescu să nu aibe soarta lui Codreanu, suprimat în împrejurări similare, Mihai Antonescu l-a anuntat pe ministrul Germaniei la Bucuresti, Wilhelm Fabricius, despre cele întâmplate, cerându-i sprijinul. Acesta la chemat imediat la telefon pe presedintele Consiliului de Ministri, Ion Gigurtu, căruia i-a atras atentia că “arestarea lui Antonescu, care este considerat drept un om al natiunii, ar putea fi foarte usor interpretată gresit, astăzi în momentul apropierii de Germania. Ar trebui ca politica întreprinsă să nu fie tulburată de actiuni stângiste”. La rândul său, Herman Neubacher, însărcinat cu afaceri economice al Rech-ului la Bucuresti, solicitat de Cancicov si de generalul Rozin, a întreprins un demers similar – evident tot “particular” – pe lângă generalul Dombrovschi, primarul general al capitalei, rugându-l să aducă la cunostinta Palatului că “un accident întâmplat generalului Antonescu ar face o foarte proastă impresie la Marele Cartier German”. Interventiile celor doi reprezentanti ai Germaniei au fost bine întelese de Carol al II-lea si apropiatii săi, de vreme ce Urdăreanu a considerat necesar să-i dea asigurări lui Fabricius că “generalul este de aici înainte în afară de orice pericol”. La scurt timp după accea, Antonescu a fost transferat, cu domiciliu obligatoriu, la Mânăstirea Bistrita, unde era păzit, dar avea dreptul să primească vizite. După internarea sa la Bistrita, Antonescu a ajuns la o întelegere prin diferiti intermediari, cu sefii Legatiei germane din Bucuresti: trimisii lui Hitler se angajau să-l sprijine pe Antonescu pentru preluarea conducerii statului român cu puteri depline, în timp ce acesta promitea să promoveze o politică de strânsă aliantă cu Germania.   

Se pune întrebarea, de ce germanii nu l-au sprijinit pe Horia Sima în luarea puterii ?    Rãspunsul îl oferã raportul Legatiei germane din Bucuresti înaintat Berlinului: “Ministrul Neubacher, care s-a întâlnit cu Horia Sima, nu a avut impresia cã acesta si oamenii lui posedã un program limpede si oameni capabili, care, în actuala situatie grea, ar putea sã formeze un    guvern capabil sã lucreze”.

Cum acceptã Antonescu prietenia cu germanii ?    La această ultimă întrebare răspunde chiar el într-o sedintă a Consiliului de Ministri: “Pot fi foarte prieten cu englezii dar nu merg cu englezii, ca să răstorn statul pentru o prietenie cu ei; merg si cu cel mai mare inamic al meu personal, ca să salvez statul”.

Noua atitudine a lui Antonescu a fost influentată de schimbările petrecute pe plan international. După cum se stie, cel de-al doilea război mondial se desfăsurase, până la data evenimentelor mai sus amintite, într-un singur sens, puterile occidentale suferind înfrângere după înfrângere din partea Germaniei. În vara lui 1940, Franta fusese nevoită să capituleze, Anglia mai continua să lupte, dar nimic nu lăsa să se întrevadă că Germanian mai putea pierde războiul. Cel putin, la această dată, acestea erau aparentele.

Ca ofiter de Stat Major, Antonescu a apreciat că Germania câstigase partida si, în consecintă, a căutat să ajungă la o întelegere cu învingătorul.

Sintetizând toate “atuurile” pe care le întrunea generalul Antonescu, “atuuri” ce l-au determinat pe Carol al II-lea să ia hotărârea de a-i încredinta puterea în acele zile tulburi, Lucretiu Pătrăscanu precizează că “nici un alt om politic din opozitie, după cum nici un alt militar nu îndeplinea ca el aceste conditii necesare salvării regelui” .

1.2

ABDICAREA REGELUI CAROL AL II-LEA

În seara zilei de 3 septembrie 1940, generalul Antonescu este adus în audientă la rege – după ce înainte se întâlnise cu Iuliu Maniu. În memoriile sale, Ioan Mocsonyi-Stârcea (maresalul Curtii Regale, sub regele Mihai) relatează că între Carol si Antonescu a avut loc atunci o lungă discutie, desfăsuarată într-o atmosferă de extraordinară tensiune. Ca si la întrevederea din iulie, generalul l-a acuzat pe rege că era principalul vinovat pentru situatia gravă, internă si externă, în care adusese tara. Cu abilitatea-i recunoscută în conducerea discutiilor de acest gen, Carol al II-lea a reusit să-l potolească pe Antonescu, acceptând cererile sale de importantă minoră – înlăturarea de la Palat a unor membri ai camarilei mult prea compromisi în ochii poporului – si chiar cerându-i “sfatul” asupra orientării politicii externe a tării. Nu este mai putin adevărat că Antonescu, în dorinta de a ajunge în fruntea guvernului – etapă necesară înfăptuirii planurilor sale – nu s-a arătat prea intransigent în tratativele cu regele. Prin urmare, după miezul noptii, s-a putut ajunge la un proiect pentru formarea unui nou guvern, avându-l în frunte pe general. Întelegerea Carol al II-lea – Antonescu constituia, de fapt, un compromis potrivit căruia generalul urma să primească puterea, în schimbul obligatiei de a garanta tronul si siguranta regelui.

În timp ce la palat se desfăsurau tratativele, Garda de Fier socotea că sosise momentul să preia puterea. În acea noapte, la Bucuresti, Bod, Constanta, Brasov s.a. legionarii au atacat principalele instituti de stat si posturile de radio-emisie, încercând să le ocupe. Legionarii cer sprijinul Legatiei germane si consulatelor germane în încercarea lor de a forta abdicarea regelui. Lucretiu Pătrăscanu spunea că: “În spatele ei (Gărzii de Fier) stătea Germania hitleristă, care prin emisarii ei, în frunte cu ministrul plenipotentiar de atunci, deslăntui o adevărată ofensivă în culisele Palatului si în mijlocul cercurilor politice din tară, în favoarea unei guvernări legionare, ca înlocuitoare a regimului personal al lui Carol”. Într-adevăr, stiind că, legionarii erau sustinuti de germani, regele si oamenii politici care-l înconjurau – inclusiv guvernul – au fost cuprinsi de panică.

În ziua de 4 septembrie 1940, ora 12.oo, generalul Antonescu a primit din partea lui Carol, în mod oficial, mandatul pentru formarea noului guvern. (vezi anexa 2)    În cursul aceleiasi zile, el a încercat să i-a legătura cu Horia Sima, în vederea realizării unei întelegeri.    Negăsindu-l (Sima era ascuns la Brasov), a dus tratative cu alti conducători ai Gărzii, cu care a căutat să ajungă la o întelegere, arătându-se dispus să le satisfacă pretentiile. Tot în acea zi, Antonescu a avut două întrevederi cu Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la Bucuresti, cu care “s-a sfătuit” asupra modului de rezolvare a crizei politice. Dealtfel, trebuie precizat că toate actiunile lui Antonescu din zilele 4 – 6 septembrie 1940, ca si acelea ale Gărzii de Fier, au fost dirijate de Legatia Germaniei din Bucuresti, fie prin “consultări” directe, fie prin intermediul unor emisari. Fabricius l-a sfătuit pe Antonescu să-si asume drepturi dictatoriale, să înlăture anturajul regelui, urât de către tară si să ordone ministrilor să rămână la posturile lor până la rezolvarea definitivă a problemei cabinetului si a problemei eventualei abdicări a regelui. Este semnificativ faptul că Berlinul nu a acordat sprijinul său generalului Antonescu decât după ce acesta s-a angajat în mod ferm fată de Fabricius că era pregătit pentru executarea arbitrajului de la Viena, pentru    chemarea misiunii militare germane, pentru cererea ajutorului militar german si pentru o legătură economică cu Germania. Asa cum convenise cu ministrul Germaniei, în seara zilei de 4 septembrie, la ora 21.oo, generalul Antonescu s-a prezentat la regele Carol, în audientă, cerând să i se acorde puteri depline pentru conducerea statului. După îndelungi ezitări, după consultarea unor demnitari si generali, sub presiunea directă a legionarilor si a Legatiei Germaniei, care în timpul noptii, a repetat prin intermediul lui Valer Pop, “sfatul” de a se acorda puteri depline lui Antonescu, regele a semnat, în dimineata zilei de 5 septembrie, la ora o4.oo, decretele prin care suspenda Constitutia, dizolva Parlamentul si îi încredinta generalului conducerea guvernului cu puteri dictatoriale. În cursul zilei de 5 septembrie, Antonescu a continuat consultările cu conducătorii partidelor politice democratice si cu sefii Gărzii de Fier în vederea rezolvării crizei de guvern. Toti cei consultati, atât conducătorii P.N.T. si P.N.L., cât si sefii Gărzii de Fier au conditionat participarea la guvern de abdicarea lui Carol, venind astfel în sprijinul proprilor intentii ale generalului. “…având viziunea clară că regele Carol al II-lea nu mai are prestigiul si autoritatea necesară pentru a continua să domnească – mărturisea Iuliu Maniu – în perfectă întelegere cu domnul C.I.C. Brătianu, am declarat domnului general Ion Antonescu, care între timp fusese însărcinat să formeze guvernul si care cunostea mai de mai înainte vederile mele, că primul lucru pe care trebuia să-l facă era să propună regelui să abdice, delcarându-i că nu voi da sprijin nici unui guvern ce s-ar forma sub domnia regelui Carol”.

Pentru a contracara eventualele încercări ale regelui de a-si salva tronul, Antonescu a căutat să-l izoleze de persoanele care au fi putut să-l sprijine. În acest scop, generalul Gheorghe Mihail, seful Marelui Stat Major, a fost chemat la Presedintia Consiliului de Ministri unde, sub diferite pretexte, a fost retinut toată ziua de 5 septembrie. La fel s-a procedat si cu generalul David Popescu, ministrul de interne, în timp ce generalul Gheorghe Argeseanu, cunocut ca un dusman înversunat al legionarilor, si devotat regelui, care cumula functiile de Comandant militar al Capitalei si Comandant al Frontului de Sud, a primit ordin să plece imediat în Dobrogea, la comanda Frontului de Sud. Îndată ce a ajuns la punctul său de comandă, la Constanta, a fost arestat de un magistrat militar, din ordinul personal al lui Antonescu. Comanda militară a capitalei, devenită vacantă, a fost încredintată generalui Coroamă, care l-a asigurat pe Antonescu de sprijinul său.

Problema solutionării crizei de guvern a intrat, astfel, înt-o nouă fază. În momentul când, în fruntea guvernului, se afla acum generalul Antonescu, “cămăsile verzi” au reluat demonstratile în potriva lui Carol al II-lea. Cerându-i-se directive cu privire la atitudinea ce trebuia luată de aparatul represiv al statului fată de miscările de stradă ale legionarilor, regele s-a grăbit să dea ordin ca autoritătile să nu intervină împotriva lor decât în cazuri extreme, si atunci numai defensiv. Încurajati, deoarece nu mai întâlneau rezistenta aparatului de stat, legionarii au trecut la noi demonstratii. Ca urmare, Carol a făcut noi concesii. În dimineata de 5 septembrie, la ora o9.oo, după ce îi încredintase puteri depline, Carol i-a adus la cunostintă lui Antonescu că era de acord cu aducerea legionarilor la guvern. Dar, manevrati din umbră de germani, legionarii nu se multumeau doar cu venirea la putere ci insitau pentru abdicarea lui Carol. În după amiaza zilei de 5 septembrie, la ora 21.2o, Antonescu i-a solicitat lui Carol o nouă audientă si, după o îndelungată si dramatică discutie, i-a cerut să abdice si să părăsească tara. Antonescu a invocat motivul că nu i-ar mai fi putut asigura securitatea. Cererea sa a fost sustinută, ca si în alte rânduri, de Valer Pop. Audienta lui Antonescu s-a terminat la ora 23.oo. Regele Carol a fost somat să dea răspunsul până la ora o4.oo, dimineata, permitându-i-se ca în acest interval de timp să se consulte cu persoanele din anturajul său. În cursul noptii au fost convocati la Palatul Regal câtiva dintre cei mai apropiati colaboratori, militari si civili, ai lui Carol. Părerile celor convocati au fost contradictorii: unii au arătat că sigura solutie era abdicarea, în timp ce altii l-au sfătuit pe Carol, să nu abdice si să ia măsuri pentru pedpsirea    lui Antonescu si să restabilească linistea în tară. În acest sens, istoricul german Andreas Hillgruber arată că generali Gh. Mihail si Paul Teodoresccu chiar s-au oferit “să aresteze pe Antonescu si să restabilească linistea în tară prin măsuri draconice”. Afirmatia lui Hillgruber este confimată partial si de fostul secretar al lui Mihai Antonescu, Gheorghe Barbul, autorul lucrării “Memorial Antonesco”, care relevă că generalul Gh. Mihail se arătase gata “să pedepsească pe rebelul Antonescu”. Dealtfel, atitudinea procarlistă a celor doi generali le-a atras din partea lui Antonescu, chiar în dimineata zilei de 6 septembrie, destituirea din functiile ce le detineau si arest la domiciliu. Mihail Manoilescu, prezent si el la Palat în noaptea respectivă a sugerat ca înainte de a se lua o hotărâre, să se ceară sfatul Legatiei germane, oferindu-se să îndeplinească această misiune. Primind consimtământul regelui, el l-a vizitat imediat pe reprezentantul Reich-ului. Fabricius – dealtfel bine informat asupra evolutiei crizei si a atmosferei de la Palat – a simulat că, în calitatea pe care o avea, nu se putea amesteca în treburile interne ale României. În acelasi timp, însă, el a precizat că personal “nu pune pret” pe rămânerea regelui Carol în tară. Ministrul german a mai adăugat că în acel moment “tocmai studiază mersul trenului” cu care regele urmează să părăsească tara. Întors la Palat, după discutia cu Fabricius, convins că soarta regelui era pecetluită, Mihail Manoilescu i-a expus lui Carol    concluzia sa: “Majestate, să abdicati !”. Într-un raport, înaintat ulterior Berlinului, ministrul Germaniei la Bucuresti avea să recunoască faptul că interventia sa constituise faptul hotărâtor    care la determinat pe rege să abdice. “Prin aceasta (atitudinea sa) – remarca Fabricius – am contribuit la abdicarea regelui care, în lipsa interventiei mele, ar fi format un cabinet al generalului Mihail si l-ar fi împuscat pe Antonescu”. Antonescu însusi avea să releve situatia periculoasă în care se găsise înainte de interventia lui Fabricius, declarând la sedinta Consiliului de Ministrii, din 7 septembrie 1940: “…Am fost pe muchie de cutit să fiu omorât la ora o3.oo – o4.oo dimineata, când chestiunea era aproape esuată”. Deoarece Carol mai ezita, dimineata la ora o4.oo, Antonescu i-a trimis un ultimatum: ori abdică imediat, si în acest caz îi asigură securitatea pentru a părăsii tara, ori, în caz contrar va urma un război civil si ocuparea României de către o putere străină. (vezi anexa 3). La ora o6.1o, în dimineata de 6 septembrie, dându-si seama că partida era pierdută, regele Carol a abdicat în favoarea fiului său Mihai (vezi anexa 4), iar a doua zi a părăsit tara.

Legionarii au încercat să acrediteze mitul, că abdicarea lui Carol si venirea lor la putere în septembrie 1940, s-ar fi datorat unei “revolutiei legionare” care ar fi îmbrăcat, chipurile, caracterul unei manifestatii de stradă, soldate cu morti si răniti. Asa cum s-a arătat, pretinsa lor “revolutie” s-a rezumat la câteva actiuni teroriste, lichidate în fasă de fortele de ordine. Dealtfel, Antonescu însusi, referidu-se la modul cum se ajunsese la abdicarea lui Carol si la “contributia” avută de Legiune, avea să precizeze, în sedinta Consiliului de Minstrii, din 7 septembrie 1940: “…când se va scrie vreodată istoria acestei lovituri de stat se va vedea    că au fost lucruri bune de operă comică. Căci manifestatiile de 200 de tineri si cele câteva focuri de armă ce s-au tras nu pot fi socotite ca revolutie autentică”.

Factorul hotărâtor care l-a determinat pe Carol al II-lea să abdice, fără să încerce vreo rezistentă a fost nu “revolutia legionară” si nici ultimatumul lui Antonescu, ci atitudinea Berlinului. Germania nazistă, revenită adevărată stăpână în Europa în urma capaniei victorioase din vara anului 1940,    a sprijinit în mod deschis cercurile politice prohjitleriste din românia, pentru a ajunge pe primul plan a vietii politice. Sub presiunile Reich-ului si a Italiei fasciste, legionarii au fost inclusi în guvern pentru prima dată la 28 iunie 1940 (Horia Sima detinea subsecretariatul de stat la Ministerul Educatiei Nationale ) pentru ca la 4 iulie să-si întărescă pozitia primind    noi portofolii (Horia Sima este avansat ministru al Cultelor si Artelor, Vasile Noveanu este numit ministru al Inventarul Avutiilor Publice iar Augustin Bidianu subsecreatar de stat la Departamentul Finantelor).

Carol al II-lea si regimul de dictatură regală se dovediseră, mai ales în ultima perioadă, gata de orice concesie evconomică, politică si militară fată de Germania. Încă din martie 1939, Carol consimtise la încheierea tratatului economic româno-german. În vara anului 1940, el se declarase pentru o politică de apropiere fată de Reich si pe plan politico-militar, mergând până acolo încât îi propusese lui Hitler să trimită o misiune militară germană la Bucuresti. Tot din dorinta de a-si păstra cu orice pret tronul, în septembrie 1940, Carol a capitulat total în fata Berlinului, fiind de acord să încredinteze generarului Antonescu conducerea statului cu puteri depline.

Se pune atunci întrebarea, care au fost motivele pentru care Germania a cerut abdicarea sa ? În acest sens, Pătrăscanu, în lucrarea “Sub trei dictaturi”, arată că dictatura regală ar fi fost incapabilă să impună tării, cu autoritatea necesară, încadrarea României în Axă si sosirea trupelor germane la Bucuresti. La aceasta, se adăuga faptul că armata, în general, pierduse orice încrdere în rege si capacitatea dictaturii regale de a-i reda forta combativă. Ori, această problemă îl interesa îndeaproape pe Hitler, având în vedere rolul pe care-l acorda armatei române, în eventualitatea unui război cu Uniunea Sovietică.

Schimbare radicală de regim era cerută – în conceptia Berlinului – si din motive de ordin intern, dictatura regală fiind inapabilă să facă fată atacurilor venite din partea opozitiei anticarliste. Ori, opozitia anticarlistă se vedea,    în cea mai mare parte si anti-germană, cerând continuarea politicii de alianta si prietenie    cu puterile occidentale democratice. Datorită izolării sale interne si externe, Carol nu a avut curajul să facă apel la armată pentru arestarea lui Antonescu si reprimarea legionarilor. Ba chiar, în acele clipe grele    prin care trecea, a fost părăsit de majoritatea sfetnicilor, iar altii, rămasi, erau de-a dreptul incapabili. Izolarea de popor era să fie hotărâtoare pentru soarta lui Carol, ca rege.

Având în vedere falimentul lamentabil al regimului de dictaturã regalã si

modul cum Carol a fost nevoit sã pãrãseascã tara, cum se poate explica supravietuirea monarhiei ca institutie ?

Explicatia trebuie cãutatã în realitãtile acelor zile, în atitudinea adoptatã de participantii la izgonirea lui Carol, fatã de institutia monarhicã. Se pare cã, Antonescu s-a gândit, la un moment dat, la abolirea monarhiei. El s-a lovit de opozitia atât a conducătorilor partidelor National Tărănesc si National Liberal (Iuliu Maniu si C.I.C. Brătianu) cât si a Gărzii de Fier si a fost nevoit să bată în retragere. În zilele respective, Maniu si Brătianu insistau – asa cum am arătat – pentru detronarea lui Carol, dar se pronuntau categorit pentru conservarea institutiei monarhice, făcând publică această atitudine a lor. “Partidul National Tărănesc – citim într-un comunicat al P.N.T., dat publicitãtii la 8 sept 1940 – ia act de abdicarea regelui Carol al II-lea, socotind-o un eveniment natural si prevãzut, în urma politicii pe care a urmat-o în ultimii ani. Pãstrând atitudinea sa monarhicã constitutionalã, Partidul National Tãrãnesc exprimã fatã de noul rege Mihai I sentimentul de credintã si devotament si-i ureazã domnie fericitã si norocoasã pentru binele întregului neam românesc”.

La rândul sãu, Garda de fier, prin conducãtorul ei, Horia Sima, într-un manifest difuzat la 1 sept 1940, preciza: “Miscarea legionarã e hotãrâtã sã asigure continuitatea dinastiei românesti si sã accepte domnia voievodului Mihai de Alba Iulia”.

Ca si în cazul abdicãrii lui Carol, hotãrâtoare avea sã fie pentru soarta monarhiei atitudinea Berlinului. Iar Berinul, luând în considerare sentimentele monarhice ale unei mari pãrti a ofiterimii românesti, a apreciat cã din punctul de vedere al intereselor Germaniei era ca Mihai sã rãmânã rãmânã pe tron. Pentru Hitler, un monarh lipsit de experientã si docil în mâinile unui om devotat Germaniei era o solutie idealã.

Un alt factor care l-a determinat pe Antonescu să renunte la ideea de a aboli monarhia a fost teama de tulburări sociale. Generalul nu stia cum va reactiona poporul, mai ales tăranii, educati ani de-a rândul într-un adevărat cult pentru rege. Cu ocazia unei încordări a relatiilor cu Mihai, intervenită ulterior evenimentelor din septembrie 1940, Antonescu avea să mărturisească – într-un moment de furie – că acesta era motivul pentru care îl mentinea pe tronul României: “Veti rămâne aici, nu pentru că vreau eu, ci pentru că tăranii vor să aibă un rege”.

Asadar, după abdicarea lui Carol al II-lea, Mihai a devenit rege, depunând jurământul chiar în aceeasi zi de 6 septembrie 1940. (vezi anexa 5)

Printre primele mãsuri, luate de tânãrul rege, a fost aceea de a-l confirma pe generalul Antonescu în functia de Presedinte al Consiliului de Ministri cu puteri depline.

1.3

Antonescu SI INSTITUTIA MONARHICĂ

În primela zile dupã preluarea puterii, hotãrât fiind sã foloseascã situatia precarã în care se gãsea monarhia, pentru ai slãbi si mai mult pozitia, Antonescu se dovedise complet lipsit de menajamente în relatiile cu urmasul lui Carol al II-lea. Instalarea ca rege al lui Mihai, petrecută în dimineata zilei de 6 septembrie 1940, fusese făcută fără ceremonialul specific, jurământul fiind depus chiar în Sala Tronului, în fata lui Ion Antonescu, a Patriarhului Nicodim si a lui D. G. Lupu, prim-presedinte al Înaltei Curti de Casatie si Justitie. Însusi textul jurământului fusese schimbat (vezi anexa 5). Schimbarea formulei jurământultui nu constituia doar un capriciu al lui Antonescu, ci era un act plin de semnificatii, după cum el însusi preciza: “prin aceasta am vrut să subliniez că pe viitor natiunea va trece întotdeauna înaintea regelui”.

La ceremonia respectivă, după Mihai, a luat cuvântul si Antonescu, în calitatea sa de conducător al statului. Contrar asteptărilor, în loc să tină o amplă cuvântare, el a rostit o singură frază: “Dumnezeu să ajute natiei, Majestătii Voastre si mie”. O propozitie istorică, ce exprima mai mult decât o întreagă cuvântare, având orgolioasa convigere că el era cel chemat să joace rolul principal pe scena vietii politice român.

Pentru a lichida de la început orice veleităti ale tânărului suveran si ale anturajului său, a doua zi, Antonescu a regizat si a jucat la Paltul Regal o scenă foarte violentă, aducând grave acuzatii monahiei. El a interzis suveranului si anturajului său orice activitate politică necontrolată si neaprobată de guvern si la avertizat pe Mihai că “ar trebui să mai învete carte multă, făcând studii universaitare…înainte de a se gândi măcar să poată participa la treburile statului”. Cu acelasi prilej, Antonescu a tinut să precizeze că “nu va tolera nici-un amestec, ce nu ar face decât să-i încurce greaua misiune a conducerii, pentru că el îsi asumă toată răspunderea cu riscurile ei”.

Problema excluderii monarhului de la viata politică a tării îl preocupa atât de mult pe Conducător, încât la sedinta Consiliului de Ministrii din aceeasi zi (7 septembrie 1940), el a făcut precizări în acest sens: “Palatul nu se va amesteca în nici o problemă a statului si acel ministru sau functionar al statului ce va fi prins de mine (că va întretine relatii cu regele) va fi imediat destituit si sanctionat”. În continuare, s-a referit la statutul Casei Regale, arătând: “am să fac statutul Casei Regale si-l voi impune la toti. Chiar de pe acum am dat instructiuni principiale de drepturile pe care le vor avea aghiotantii regali si ele vor fi de asa natură, ca să nu mai facă acolo clică – trei luni numai, vor sta la Palat aghiotantii regali, si apoi se vor schimba; cu această măsură nu vor prinde nici o aderentă cu tronul si vom putea să trecem cât mai multi ofiteri pe la Palat si Regele va putea să-si cunoască armata Lui”. Semnificative, pentru rolul cu totul minor, pe care Antonescu îl rezervase monarhului, sunt următoarele precizări făcute de el cu acelasi prilej: “pînă când Regele va deveni cu vârsta si cu mintea ca să-si dea seama de problemele statului, vă rog să luati notă de acest lucru, nimeni nu îi va putea să-i supună problemele de stat si oricine si pe orice treaptă s-ar găsi în stat, va fi destituit de mine (…). Nimeni nu va trece prin fata Palatului decât ca să se închine în fata unui simbol. El este numai un simbol si nu are dreptul să se amestece în conducerea statului”.

În acelasi timp, Antonescu îsi dă seama că monarhia ca institutie, Regele Mihai si Regina Mamă Elena, puteau fi utilizati în scopuri personale. De aceea în public, el se manifesta destul de protocolar în relatiile cu regele, încercând să pună regimul pe care-l patrona sub autoritatea sceptrului regal. Din ordinul lui Antonescu, toate autoritătile civile, militare si scolare sunt obligate să participe, în ziua de 8 septembrie 1940, ora 11.oo, la Te Deum-ul oficiat la toate bisericile din tară “pentru sfintirea urcării pe tron a M.S. Regele Mihai I si închinarea tuturor românilor pentru glorioasa Sa domnie”. Antonescu însusi participă, alături de regele Mihai, la slujba religioasă organizată cu acel prilej la Patriarhie, fotografia sa si a regelui, îngenunchiati în fata altarului, fiind apoi publicată în toate ziarele. O altă dovadă de curtoazie din partea Conducătorului era avansarea regelui la gradul de general de divizie, în ziua de 14 sept 1940. Reginei Mamă Elena, sosită în tară la chemarea lui Antonescu i-a fost organizată o primire fastuasă, în ziua de 15 septembrie 1940. “Familia regală – proclama generalul, într-un apel către tară, la 14 sepembrie 1940 – va fi de acum înainte, prin exemplu de moralitate, de sobrietate, de nepărtinire, de modestie, de constiintă civică si de tinută patriotică, simbolul din care se va inspira vesnic familia românească, pe care eu o consider cheia de boltã a rezistentei si a prosperitătii neamului nostru”.

Avansurile lui Antonescu au fost bine primite la Palatul Regal, de vreme ce regele Mihai si regina mamă Elena sau pus la dispozitia Conducătorului în campania acestuia de câstigare a opiniei publice. În întreaga tară, se putea afla din relatările presei că la 7 septembrie 1940, regele Mihai făcuse o vizită la locuinta lui Antonescu, cu care se întretinuse timp de o jumătate de oră. Trei săptămâni mai târziu, prin înalt decret regal, generalul Antonescu a fost chemat în activitate si înaltat la gradul de general de corp de armată. “Bunele relatii” ce domneau între Antonescu si familia regală au fost exprimate public în modul cel mai clar, în ziua de 25 septembrie, când bucurestenii au fost martorii unei scene neobisnuite: regele Mihai si regina mamă Elena se plimbau împreună cu Ion Antonescu. Demonstrativ, parcurgînd pe jos toată Calea Victoriei, ei priveau vitrinele si vizitau magazinele. “Multimea curioasă s-a adunat ca să-i privească – arăta Arthur Gould Lee, biograful regelui Mihai – deoarece în traditia României, familia regală nu iesea în public, decât la rarele ocazii oficiale. Când Antonescu i-a convins, pe însotitorii lui regali, să intre într-o prăvălie si să stea la tejghea ca să mănânce icre, oamenii s-au luptat să capete locuri la fereastră ca să se uite fascinati si uimiti la această unică priveliste”. Aceste actiuni trebuiau să demonstreze poporului că noul rege si mama Sa îl admiteau.

Având sprijinul principalelor partide politice, al Palatului Regal si chiar al conducătorilor breslelor de muncitori si functionari, eforturile generalului Antonescu pentru atragerea opinei publice, vor fi încununate, până la urmă, de succes. Îndemnurile sale la ordine, discplină, muncă si mai ales promisiunile că va respecta proprietatea si garantarea libertatii de actiune, “sporirea initiative si curajul necesar pentru a munci si a înfăptui” au cîstigat adeziunea burgheziei mari si mijloci. Asigurările date, că nu avea de gând să facă o nouă expropriere a marii proprietăti funciare, precizăirle repetate făcute în Consiliul de Ministri privitoare la politica sa agrară, prin care intentiona să reconstituie proprietatea mijlocie, i-au raliat, după cum era de asteptat si pătura marilor proprietari funciari, precum si a proprietarilor mijlocii. Se poate aprecia, asadar, că majoritatea societătii românesti a acordat sprijin lui Antonescu. Faptul care avea să se dovedească hotărâtor pentru evolutia ulterioară a vietii politice românesti a fost acela că marea majoritate a corpului ofiteresc s-a arătat dispus să acorde sprijin lui Ion Antonescu. A mai contribuit la aceasta, pe de o parte, întreaga politică a generalului fată de ofiteri, iar pe de altă parte, faptul că ofiterii proveneau – în cea mai mare parte – tocmai din acele pături ale societătii    românesti care se raliaseră generalului.

1.4

POZITIA PARTIDELOR POLITICE FATĂ DE VENIREA LA CONDUCEREA TĂRII A LUI ION ANTONESCU

În primele zile ale lunii septembrie 1940, national-tãrãnistii au trecut la reorganizarea partidului lor, au initiat consfãtuiri si adunãri ale cadrelor în scopul reluarii activitãtii legale, a legãturilor cu masele de cetãteni.

Acceptând sã discute cu Ion Antonescu, presedintele Iuliu Maniu nu dorea sã implice Partidul National Tãrãnesc, ca organizatie, hotãrând sã se constituie într-o “rezervã a natiunii pentru momentul în care situatia internationalã ar fi fundamental schimbatã”. O atitudine oarecum similarã a adoptat si C.I.C. Brãtianu.

P.N.T. a manifestat o vie preocupare fatã de situatia românilor din nordul Transilvaniei. Acestia s-au organizat, încã de la început, în vederea apãrãrii fiintei nationale, grav amenintatã de ocupatia maghiarã.

La 14 septembrie 1940 s-a constituit la cluj Comunitatea Natională a Românilor din Ungaria, sub conducerea fruntasului national-tărănist Emil Hatieganu. Această organizatie a avut un rol important în apărarea intereselor populatiei românesti din Ardealul ocupat.

În ziua de 6 octombrie 1940, s-a întemeiat în Bucuresti Asociatia “Pro-Transilvania” al cărei scop era “înăltarea natiunii”. Presedintele Asociatiei a fost ales Iuliu Maniu, iar din Comitetul de Conducere făceau parte personalităti cu diverse orientări politice: Ghită Popp, Ion Mihalache, dr. N. Lupu, V. Madgearu, Sever Bocu (P.N.T.), Constantin I.C. Brătianu, Gh. Brătianu (P.N.L.), Iosif Jumanca (social-democrat), A.C. Cuza (national-crestin), Stelian Popescu (independent).

Încă de la 10 octombrie 1940, primele unităti militare germane au intrat în România, iar la 23 noiembrrie 1940, generalul Antonescu a semnat actul de aderare la Pactul Tripartit, creat de Germania, Italia si Japonia, fapt ce marca înglobarea tãrii noastre în sistemul politic al Axei. Din acest moment, Iuliu Maniu, exprimându-si dezacordul fatã de semnarea Pactului Tripartit, a început sã sustinã cã România era un stat ocupat de Germania, iar poporul român nu putea fi fãcut vinovat de politica promovatã de conducãtor. Acest punct de vedere, nu era era conform cu realitatea, deoarece România si-a mentinut independenta nationalã, având un statut de stat satelit al Germaniei, într-un context international extrem de compllex si dificil.

În situatia în care Germania, la finele anului 1940, era principala putere politicã si militarã din Europa, putere care se fãcuse garanta granitelor tãrii, când Ungaria si U.R.S.S. doreau sã ocupe noi teritorii din România, Antonescu, care obtinuse puterea în mare parte cu ajutorul Germaniei, nu avea altã solutie decât alianta cu Germania (în sedinta de Consiliu de Ministri, din 21 septembrie 1940, avea sã spunã: “ori triumfãm cu Axa ori cãdem cu Axa”). Chiar a doua zi, dupã preluarea puterii, la 7 septembrie 1940, într-o convorbire    avutã cu colonelul Alfred Gerstenberg, atasatul militar al Reich-ului la Bucuresti, Antonescu a reafirmat acordul sãu pentru venirea trupelor germane în România, arãtând cã dorea sã aibã ofiteri germani ca profesori la Scoala Superioarã de Rãzboi si la celelalte scoli militare. De asemenea, el a cerut sã fie trimise în România unitãti germane blindate si ale flotei aeriene, sã-i fie livrat material de rãzboi, în special tancuri si tunuri antiaeriene si a insistat pentru începerea tratativelor privitoare la colaborarea dintre fortele armate germane si cele române.

La 13 septembrie 1940, Wilhelm Fabricius, ministrul german la Bucuresti, îl înstiinta pe Antonescu de iminenta sosire în România, a unei Misiuni militare.

Pe baza dispozitiilor lui Hitler, la 15 septembrie 1940 a sosit la Bucuresti generalul Kurt von Tippelskirch, seful Cartierului general N al Statului Major general al armatei de uscat germane, care a avut convorbiri în zilele de 15-17 septembrie cu Antonescu. Cu acel prilej, formulându-si propunerile, seful guvernului român preciza cã scopul Misiunii militare germane era “sã colaboreze cu comandamentul român la reorganizarea, dotarea si instruirea armatei române, pe baza    experiantei fãcute de armata germanã în campaniile din Polonia si Franta“

Potrivit dorintei lui Antonescu, Misiunea militarã germanã, trebuia sã fie constituitã din urmãtoarele efective:

aviatia de luptã:

6-8 escadrile de bombardament;

10 – 12 escadrile de vânãtoare;

6 escardile de asalt – Stuka;

apãrare antiaerianã:

20 baterii de 75-88 mm;

20 baterii de 37-40 mm;

30 baterii mitraliere de 13-20 mm;

6 baterii de proiectoare;

mari unitãti motorizate si mecanizate : o divizie de moto-mecanizatã.

Toate aceste unitãti, trebuiau sã fie complet dotate cu material similar celui din dotarea armatei germane si dupã terminarea instructiei, armamentul modern al acestor unitãti sã rãmânã armatei române. Totodatã, Antonescu propunea ca un numãr de 3-4 ofiteri de stat major din armata germanã sã fie detasati pe lângã Scoala Superioarã de Rãzboi pentru a colabora cu profesorii români. Un numãr mic de ofiteri tineri urmau sã fie trimisi în Germania la centrele de instructie ale Wermacht-ului. S-a stabilit cã întretinerea Misiunii militare germane revenea statului român.

Întors la Berlin, Tippelskirch înainta O.K.W-ului, la 18 septembrie, un raport detaliat în legãturã cu convorbirile purtate la Bucuresti.

Intrarea în România a primelor unitãti ale Misiunii militare germane s-a fãcut începând din 20 octombrie 1940, în aceasi searã germanii instalându-se    într-o serie de puncte din Valea Prahovei. În dimineata zilei de 12 octombrie 1940, au sost în Bucuresti primele elemente de comandament ale Misiunii militare germane, având în frunte pe seful Misiunii, generalul de cavalerie Erik Hansen. În cursul lunii decembrie, Misiunuea militarã a fost întãritã cu noi unitãti. (La 14 dec 1940, autoritãtile române constatau cã, numãrul militarilor germani din România, era de 25.193 de oameni – 739 ofiteri si 17.890 trupã, forte terestre si 257 ofiteri si 6.307 trupã, unitãti aeronauticã).   

La 13 decembrie 1940, Hitler a semnat Directiva nr. 20 (codificat operatiunea “Maritza”) care, avea în vedere invadarea Greciei. În acest scop, Comandamentul hitlerist a hotãrât sã deplaseze în sudul României o puternicã grupare de forte, 7-8 divizii.

Pe baza acordului dat de Ion Antonescu, la întrevederea cu Keitel, din 25 noiembrie 1940, între 13 si 15 decembrie au sosit în România subunitãtile Diviziei 16 tancuri (încartiruitã la Sibiu, unde a rãmas pânã în martie 1941). În ianuarie 1941, au intrat în România alte divizii germane, numãrul militarilor germani stationati în tara noastrã, ajungând la sfârsitul lunii februarie la 367.744 de oameni. La începutul lunii martie 1941, majoritatea lor au trecut în Bulgaria.

Mussolini s-a arãtat foarte afectat si deranjat de faptul cã, prietenul sãu, Hitler, nu-l invitase sã trimitã si el trupe în România, si temându-se totodatã, ca Italia sã nu fie înlãturatã total din sferele de influentã (ce-i fuseserã atribuite prin tratatul germano-italian, din octombrie 1936). În memoriile sale, Galeazzo Ciano mentioneazã cã, Mussolini “este indignat mai cu seamã de ocuparea României de cãtre germani. El spune cã, aceastã ocupatie a fãcut o impresie profundã si foarte proastã opiniei publice italiene”. Potrivit relatãrilor lui Ciano, pãtrunderea trupelor germane în România ar fi constituit motivul, care l-a determinat pe fascistul Mussolini sã treacã la atacarea Greciei, fãrã a-l informa pe Hitler, sperând cã prin aceastã actiune, de al cãrei succes el nu se îndoia, “echilibrul va fi restabilit”.

Concomitent, erau duse si tratative directe cu Ion Antonescu, pentru ca acesta sã accepte trimiterea unei Misiuni militare italiene în România. În consecintã, pe baza unei întelegeri stabilite între ministrul Italiei la Bucuresti, Pellegrino Ghigi si generalul Antonescu, la 14 octombrie 1940, si-au fãcut aparitia în Bucuresti, un grup de ofiteri aviatori italieni, a cãror misiune era de a contribui la instruirea aviatorilor români. Ulterior, cu ocazia convorbirilor purtate de Ion Antonescu la Roma, cu Benitto Mussolini, s-a cãzut de acord pentru trimiterea în România si a unor subunitãti de vânãtori alpini si de marinari italieni.

Spre sfârsitul anului 1940, legãturile cu Germania au fost strânse si mai puternic, prin Acordul româno-german, semnat la 4 decembrie.

Germanii care au crezut cã, o datã cu numirea generalului Antonescu în calitate de Conducãtor al Statului, va începe o nouã fazã în relatiile economice, între Germania si România, dar, s-au înselat. În probleme economice, Antonescu era foarte bãnuitor si nesigur, exceptia fãcând-o problema petrolului, pe care o considera o problemã de strategie, pur militarã. Astfel, contracte fabuloase se interziceau sau se amânau (faptul cã nu dovedeau încredere chiar actionarii firmelor de import-export, sau pentru cã erau foarte multi intermediari la importuri, sau se “nãsteau” instantaneu, firme mixte (româno-germane) ori firme cu capital majoritar german, atunci, când statul vindea un stoc de cereale). Exemplul “ajutorului tehnic” încheiat între uzinele H. Goring si uzinele Malaxa a fost denuntat în 1941. Printr-un decret guvernamental, tot în 1941, activitatea de export a 22 de firme românesti care comercializau cereale, dar lucrau cu capital german, le-a fost interzisã. Ele s-au văzut silite să-si înceteze activitatea în favoarea unor institutii pur românesti.

În mod paradoxal, Antonescu putea fi determinat mai usor să facă aliatilor săi, germanii, concesii în domeniul militar decât în cel economic, unde era foarte strâns legat de cercurile economice liberale (care dominau, ca si în trecut), si de politica financiară a Băncii Nationale a României (făcea eforturi pentru încetinirea la maxim a devalorizării banilor).

Dacã, dupã 6 septembrie 1940, se constatã o apropiere politicã fatã de Germania, se observã, în acelasi timp, o tot mai accentuatã rãcire a relatiilor cu Anglia.

Schimbarea de regim din România a fost înregistratã la Londra ca o încadrare definitivã si fãrã rezerve la politica Axei. Totusi cercurile conducãtoare engleze au dat instructiuni ziarelor sã nu ia o atitudine ostilã fatã de România, atâta timp cât, prin noua orientare, interesele britanice nu erau lezate. Tendinta era de a pune România pe acelasi plan cu Spania. Relatiile diplomatice anglo-române se rãcesc puternic aproape pânã la încetare, în    octombrie 1940, când un numãr de cetãteni englezi, lucrãtori în domeniul petrolier, au fost arestati fiind acuzati de acte de sabotaj. La începutul lunii octombrie, au pãrãsit România peste 400 de englezi. Legatia din Bucuresti si S.O.L. au preconizat mãsuri pentru pregãtirea sabotajelor si a rezistentei politice.

În contextul venirii în România a unei misiuni militare germane, Anglia (Foreign Office si S.O.L.) i-a legãtura cu Iuliu Maniu, propunându-i sã pãrãseascã România si sã constituie un guvern în exil, în Anglia, la Istambul sau Cairo.

A urmat rebeliunea legionarã din ianuarie 1941. Unii ministrii englezi, acreditati în statele balcanice au privit cu satisfactie restaurarea ordinii. În acelasi timp, conducerea Foreign Office se arãta deziluzionatã de atitudinea liderilor P.N.T. si P.N.L., care nu au încercat sã preia conducerea tãrii, ba mai mult P.N.T. încearcã sã încorporeze fosti membrii ai Legiunii.

Raporturile diplomatice româno-engleze au încetat pe data de 15 februarie 1941. Decizia Londrei n-a produs nici o surprindere la Bucuresti.

Dupã întreruperea legãturilor diplomatice între România si Anglia, oficialitãtile britanice, îndeosebi cele de la S.O.L., au considerat cã Iuliu Maniu era singura persoanã care ar fi putut conduce o miscare de rezistentã. La o întrunire a Foreign Office-ului reprezentantii S.O.L. au relatat cã programul lor în România depindea de “cooperarea lui Maniu si cu partizanii acestuia”. În martie, acelasi an, Iuliu Maniu era asteptat sã vinã în Anglia; britanicii îi lãsaserã un transmitãtor. Dar, în pofida promisiunilor fãcute lui R. Hoare si reprezentantului

S.O.L. în România, de Chastelain, Iuliu Maniu a continuat sã rãmânã în tarã. Unul din motivele, pentru care nu a pãrãsit tara a fost cã, un viitor conflict germano-sovietic ar fi creat posibilitatea, ca România sã recapete Basarabia si nordul Bucovinei. Omul poltic român credea cã avea de jucat un rol important cu greu acceptat de britanici, “dar, – constata cu tristete El Barker -    principalul motiv era neputinta sa temperamentalã de a se hotãrâ asupra unei actiuni pozitive”.

Dupa 22 iunie 1941 si pânã pe 5 octombrie 1941, Anglia s-a mentinut într-o pozitie neutrã fatã de Romania.

                  La 30 noiembrie 1941, ministrul S.U.A. de la Bucuresti, a transmis lui Mihai Antonescu, o comunicare prin care guvernul britanic avertiza România cã, pânã la 5 decembrie sã înceteze rãzboiul cu Uniunea Sovieticã; în caz contrar, Anglia se considera în stare de razboi cu România. La 5 decembrie 1940, Winston Churchill a aprobat declaratia de rãzboi fãcutã României. Începãnd cu 7 decembrie 1940, orele 15.3o, România si Anglia s-au aflat în stare de rãzboi.

În efortul sãu de a potoli multimea si a stãpâni situatia, de a consolida temeliile statului burghez, Ion Antonescu a avut concursul conducãtorilor partidelor istorice – P.N.T. si P.N.L. – dupã ce fãcuserã echipã în efortul de a-l detrona pe Carol al II-lea.

Dupa venirea la putere a lui Antonescu, Iuliu Maniu si C.I.C. Brãtianu au fãcut apeluri cãtre partizanii lor, la liniste si ordine. La 8 septembrie C.I.C. Brãtianu a difuzat un apel în care se spunea, cã: “presedinte al Partidului National Liberal, în prefacerile în care se gãseste tara, rog pe prietenii mei politici sã se abtinã de la orice manifestatiuni care nu ar putea decât sã tulbure domnia pe care o începe Majestatea Sa Regele Mihai”. La 14 septembrie, Iuliu Maniu a semnat un comunicat cu urmãtorul continut: “Fatã de apelul cãtre tarã al domnului general Ion Antonescu, Conducãtorul Statului si Presedinte al Consiliului de Ministri, considerând cã în clipa de fata este o supremã datorie de a nu da nici un pretext pentru tulburarea linistei si ordinei interne, adunarea de protestare împotriva cedãrii unei pãrti din Ardeal, care urma sã aibe loc duminicã, 15 septembrie, la Alba Iulia, se amânã”.

Între generalul Antonescu si liderii partidelor istorice s-a realizat un acord pe care C.I.C. Brãtianu îl evoca într-un memoriu, din 20 noiembrie 1940, adresat conducãtorului statului: “V-am comunicat cã, departe de a crea vreo agitatie în contra guvernãrii, a cãrei rãspundere ati luat, vã vom da concursul nostru ca sã reuseascã opera de dreptate, de asanare moralã si reconstituire pe care o anuntati. Ati recunoscut utilitatea partidelor ce posedãm si ne-ati fãgãduit cã veti lãsa libere organizatiile noastre centrale si judetene, dacã vã fãgãduim cã, nu vom face întruniri de agitatie si propagandã la sate care ar putea da nastere la oricari contramanifestãri. V-am promis cã vom proceda cum doriti si vom suspenda. Încrezãtori în cuvântul ce ne-ati dat am procedat la regruparea organizatiilor noastre centrale si, apoi, am dat instructiuni conducãtorilor nostri.”

La rândul sãu, generalul Antonescu solicitase participarea celor douã partide istorice la guvernare. Dar, Iuliu Maniu i-a propus pe Mihai Popovici si pe Aurel Dobrescu în calitate de “specialisti”, fãrã a angaja partidul. Profund nemultumit de noua atitudine a presedintelui acestui partid, generalul avea sã declare: ”domnul Maniu mi-a oferit douã persoane pe care le-am considerat neserioase si le-am refuzat”. La rândul sãu, C.I.C. Brãtianu si-a dat acordul ca Gheorghe N. Leon sã conducã departamentul Economiei Nationale, fiind un bun specialist, iar generalul Antonescu l-a acceptat. Practic, singura formatiune politicã din România, care cerea participarea la guvernare, era Miscarea Legionarã. Astfel, s-a ajuns la constituirea guvernului din 14 septembrie 1940, în care majoritatea portofoliilor erau detinute de legionari, iar România a fost proclamatã – prin Decret Regal – stat national-legionar.

Aflati la putere, legionarii erau hotãrâti sã transforme din temelii societatea românescã, sã construiascã un nou tip de stat, diametral opus celui democratic. Într-un asemenea regim nu era loc pentru partidele istorice, dealtfel considerate responsabile pentru dezastrul României.

În mod cert, constituirea statului national-legionar a fost privitã cu rezerve de cãtre liderii patridelor istorice. Acestia sperau cã, Antonescu va putea controla Miscarea Legionarã si va reusi sã-si impunã punctul de vedere în activitatea de guvernare. Maniu, Brãtianu si colaboratorii lor au luat act de hotãrârile Conducãtorului Statului vizând desfiintarea structurilor regimului carlist – <Straja Tãrii>, <Partidul Natiunii>, <Consiliul de Coroanã>, <Rezidentele Regale> s.a. – precum, si scoaterea din cadrele active ale armatei a unor generali, care, “au sãvârsit acte grave de incapacitate, demoralizând prin fapta lor prestigiul ostirii si elementarele comandamente ale rãspunderii de ostas”. Deasemenea, liderii national-tãrãnisti si national-liberali nu si-au ascuns bucuria fatã de hotãrârea luatã de Antonescu, privind controlul averii fostilor demitari, îndeosebi celor din timpul domniei lui Carol al II-lea, acuzati de fraude masive pe seama bugetului statului; multi dintre acestia erau “trãdãtorii” partidelor care i-au propulsat în viata politicã: Mihai Ralea, Petre Andrei, Mihail Ghelmegeanu – P.N.T.; Gherorghe Tatãrescu, Victor Iamandi, Mititã Constantinescu – P.N.L. s.a.

Pe de altã parte, conducãtorii celor douã partide istorice si-au exprimat nemultumirea pentru faptul cã Antonescu a mentinut starea de asediu si cenzura, nu a repus în vigoare Constitutia din 1923, a admis numai activitatea miscãrii legionare, declaratã “singura miscare recunoscutã în noul stat”.

Pe aceeasi pozitie, în sustinerea lui Antonescu, s-au situat si conducãtorii breslelor de muncitori si functionari.

La 14 septembrie 1940, conducãtorii breslelor au publicat în presã apelul intitulat: “MUNCÃ, DISCIPLINÃ, ORDINE !”, în care arãtau: “adânc impresionati de apelul la ordine si muncã, adresat tãrii de cãtre domnul general Antonescu, Conducãtorul Statului, subsemnatii, reprezentanti ai breslelor de muncitori si functionari particulari, ne adresãm întergii muncitorimi si în special membrilor organizati ai breslelor, sã dea deplinã ascultare si neângrãditã încredere acestui apel adânc, simtit si izvorât dintr-o realã cunoastere a imperativelor zilei de azi (…) sã ne facem datoria fiecare la locul sãu de muncã ! Sã nu dãm ascultare îndemnurilor la dezordine si anarhie ! Ordine, muncã, încredere în viitor – iatã ce ni se cere în aceste zile istorice. Iatã ce trebuie sã dãm tãrii si conducãtorului ei !”. Apelul purta 21 de semnãturi între care: George Grigorovici, Ion Flueras, Eftimie Gherman, Gheorghe Stroia, Lazar Maglasu, Nicolae Marian, Dumitru Vãjoreanu s.a.

În împrejurãrile respective, aceste apeluri costituiau un sprijin de-al generalului – indirect, în opinia lui Lucretiu Pãtrãscanu – dar, nu mai putin însemnat, generator de importante efecte pentru consolidarea regimului care începea.

Este cunoscut faptul cã, în perioada anterioarã, o patre dintre fostii conducãtori ai partidului social-democrat, invocând motivul cã “trebuie ajutat regele sã lichideze legionarismul“, acceptaserã sã colaboreze cu regimul de dictaturã regalã intrând în guvern, primind sã se aleagã deputati si senatori pe listele Frontului Renasterii Nationale, sau în calitate de conducãtori ai breslelor. Dupã abdicarea lui Carol, aceeasi conducãtori ai P.S.D. “au continuat opera de salvare de legionarism, adãpostindu-se în bratele lui Antonescu”.

Actiunea legionarilor, vizând “românizarea economiei nationale”, a creat un adevãrat haos în industrie, finante si comert. Cei mai afectati de politica economica a legionarilor erau liberalii, desi conducerea Ministerului Economiei Nationale era asiguratã de liberali (Gheorghe Leon si apoi, de la 10 noiembrie 1940, de Mircea Cancicov – ambii fruntasi P.N.L.). Printre întreprinderile “românizate” de cãtre legionari s-a aflat si fabrica de hârtie “Letea” din Bacãu, unde, principal actionar era C.I.C. Brãtianu. În calitatea sa de conducãtor al Miscãrii Legionare si de vicepresedinte al Consiliului de Ministri, Horia Sima declarã cã “un regim legionar nu poate sã dãinuiascã cu o structurã liberalã ”, respectiv, “accentul trebuie sã cadã pe elementul politic în economie”. Libera concurentã si economia de piatã erau considerate forme depãsite, materialiste, liberale pe care partidul-stat nu le putea accepta. Noul regim trebuia edificat prin lichidarea vechilor structuri si a sustinãtorilor lui.

În cadrul actiunii de preluare a conducerii întreprinderilor economice, legionarii nu au ezitat sã se instaleze în fruntea “Federatiei Negru Vodã”, din Muscel, organizatie cooperatristã, creatã din initiativa lui Ion Mihalache, vicepresedinte al P.N.T. Acesta s-a plâns lui Antonescu, iar generalul l-a trimis sã discute cu Horia Sima. Seful legionarilor a recunoscut cã, vechea conducere era priceputã, avea experientã si obtinuse rezultate economice foarte bune, dar pentru a nu-si supãra camarazii din Muscel, “care suferiserã mult dupã urma lui Mihalache, trecuserã sub Carol prin lagãre si închisori” – a cãutat o formulã de compromis, cerând sã fie folositã la conducerea Federatiei si o parte din vechiul personal.

În timp ce guvernul se strãduia sã câstige încrederea Germaniei si a Italiei, liderii P.N.T. si P.N.L. nu puteau trece cu vederea cã Dictatul de la Viena fusese impus de conducãtorii acestor douã state totalitare. La 6 octombrie 1940, s-a întemeiat la Bucuresti, Asociatia Pro-Transilvania, al cãrei scop era    “înãltarea natiunii, binele tãrii si dezrobirea fratilor ajunsi sub stãpânire strãinã”. Presedintele Asociatiei a fost ales I. Maniu, iar din comitetul de conducere mai fãceau parte Ion Mihalache, Mihai    Popovici, dr. Nicolae Lupu, Virgil Madgearu – P.N.T., C.I.C. Brãtianu, dr. C. Angelescu – P.N.L., Iosif Jumanca – P.S.D., A.C. Cuza – presedintele Partidului National Crestin si alte personalitãti. Deoarece, noua organizatie oferea cadrul legal pentru desfãsurarea unor activitãti politice,    din initiativa lui Horia Sima, aceasta a fost dizolvatã, la 16 noiembrie, sub motiv cã nu era “compatibilã cu angajamentele si interesele internationale ale României”.

La 28 decembrie 1940, Iuliu Maniu a adresat câte un memoriu lui Mussolini si lui Hitler, în care arãta cã unirea Transilvaniei si a Banatului cu România, înfãptuitã dupã primul rãzboi mondial, ca rod al unei lupte de veacuri pentru libertatea nationalã, a fost acel strãlucit triumf al principiului nationalitãtii lor, realizat în secolul al XX-lea, ci nu rezultatul Tratatului de la Trianon, din 1920. Acest tratat “a înregistrat numai P.N.T. cu lumea internationalã, unirea Ardealului si a Banatului cu Regatul român”.

Principalii lideri ai P.N.T. si ai P.N.L. erau convinsi cã suprematia Germaniei pe continent era trecãtoare si cã pînã la urmã victoria în rãzboi va apartine Marii Britanii. De aceea, fãrã a-l provoca pe Antonescu, ei au decis sã îl atentioneze, prin memorii si discutii, asupra acestui punct de vedcre.

Liderii celor douã partide erau nemultumiti, deoarece generalul Antonescu nu s-a tinut de cuvânt în privinta asigurãrii libertãtii de actiune, pentru cele douã formatiuni politice-istorice. Autoritãtile de stat si legionarii interveneau pentru a împiedica organizarea unor întruniri politice, cum a fost si cea de la Sighisoara, împrãstiatã de fortele de ordine sau la Piatra Neamt, unde seful organizatiei liberale a fost arestat si sechestrat de legionari. Nemaiputând organiza întruniri publice, fruntasii celor douã partide se întâlneau cu amicii lor politici în cadrul unor vizite sau festivitãti particulare. Generalul Antonescu stia despre aceste întâlniri si le tolera, gândind cã, nu este deloc periculos sã se bârfeascã, atâta timp cât nu îsi asumã nimeni, nici o responsabilitate.

Mult mai complicatã era relatia dintre partidele istorice si Miscarea legionarã. Ajunsi la putere, legionarii doreau sã construiascã “o lume nouã”, prin lichidarea celei vechi. În acelasi timp, ei erau hotãrâti sã pedepseascã pe cei vinovati de persecutiile antilegionare si de asasinarea Cãpitanului, Corneliu Zelea Codreanu. Presa legionarã a declansat o amplã campanie împotriva unor lideri politici implicati – direct sau indirect – în actele de represiune cãrora le-au cãzut victime tinerii care se opuseserã regimului democratic, dar si celui carlist. De la vorbe s-a trecut la fapte, astfel, numerosi tãrãnisti si liberali erau amenintati cã vor cunoaste “judecata legionarã”.

CAPITOLUL II

STATUL NATIONAL-LEGIONAR

Dupã abdicarea si plecarea în strãinãtate a regelui Carol al II-lea, una din principalele probleme care au frãmântat cercurile politice conducãtoare din România, a fost aceea a alcãtuirii noului guvern. Pentru rezolvarea sarcinilor curente, vechea echipã guvernamentalã a rãmas temporar la posturi, singura schimbare fiind înlocuirea lui Ion Gigurtu cu generalul Ion Antonescu.

2.1

FORMAREA GUVERNULUI

Negocierile în vederea constituirii noului guvern s-au dovedit extrem de dificile.

Pe cine se putea bizui Antonescu ?

În primul rând, pe Garda de Fier, a cărei colaborare îi era nu numai asigurată, ci chiar impusă de către Germania. Pentru a face fată, cu mai multi sorti de izbândă situatiei în care se afla tara, Antonescu ar fi dorit un guvern de “uniune natională”. Intentia generalului – arătată si în proclamatia către tară, din 6 septembrie 1940 – era de a creea nu un guvern nou ci un regim nou. Neavând un partid care să-l sustină, si nefiind om politic, Antonescu ceruse concursul tuturor partidelor pentru ca împreună să ajute tara să treacă peste momentele grele în care se afla.1   

Desi, erau adepti ai aliantei cu statele democratice occidentale, fiind convinsi de victoria finală a acestora în război, Maniu, Brătianu si alti conducători ai P.N.T. si P.N.L., apreciau că în conditiile internationale din toamna anului 1940, pentru supravietuirea statului român, era inevitabilă o întelegere temporară cu Germania, si că cel mai în măsură să realizeze această întelegere, fără a sacrifica total interesele tării, era generalul Antonescu. Iată ce spunea în acest sens Iului Maniu: “Prin noua situatie din Europa, Germania îsi asigură nu numai întreaga preponderentă în sud-est, dar si putinta de imixtiune în afacerile interne ale României. În această situatie, grupările democratice nu se pot opune fortei germane, dar guvernul Antonescu îsi poate asigura un rol însemnat, ferind tara de noi concesii si ameliorând conditiile ce la vor impune germanii”.

Ca urmare, conducerile partidelor National Tărănesc si National Liberal au hotărât să-i acorde tot sprijinul generalului Antonescu, mergând până la ale permite unor membri marcanti ai partidelor lor, să facă parte din proiectatul guvern de “uniune natională”. La o consfătuire, tinută la 14 februarie 1941, împreună cu alti fruntasi ai P.N.L., Constantin I.C. Brătianu avea să spună: “La formarea guvernului generalului Antonescu, ca un prieten bătrân din vremurile rele, i-am dat următoarele sfaturi, având în vedere marile dificultăti ce îi stăteau în cale: să facă guvern de uniune natională, în care să introducă si legionari…Din consideratii morale să nu bage în minister elemente compromise de regimul anterior…”.

Referindu-se la problema participării unor membrii ai conducerii P.N.L. la guvern, Brătianu arăta: “Desi era evident că Partidul National Liberal nu putea lua parte activă într-un guvern de dictatură, totusi am îngăduit ca dl. Gh. Brătianu să ia conducerea Ministerului Afacerilor Străine si dl. Aledxandru Ottulescu pe a Ministerului Economiei Nationale. Am recomandat pe dl. Cretzianu, directorul Băncii Românesti, care nu era înscris în partidul nostru să primească postul de ministru de finante, însă concomitent cu cei doi membrii ai Partidului Liberal. Prezenta acestor trei persoane – mai spunea seful P.N.L. – putea ajuta pe general să pună o frână initiativelor periculoase ce s-ar putea produce în sânul guvernului”. La rândul său, seful Partidului National Tărănesc, a recomandat lui Antonescu, pentru a fi inclusi în guvern, pe Mihai Popovici si Aurel Dobrescu (acestia din urmă refuzati din start de Ion Antonescu, considerându-i “neseriosi”, având în vedere situatia critică în care se afla tara). În timpul procesului lui Antonescu, Iuliu Maniu, convocat ca martor, a negat că ar fi purtat discutii cu Ion Antonescu în vederea constituirii guvernului, ba, mai mult, că nu a avut nici o întâlnire cu generalul în perioada 4-14 septembrie. Această mărturie însă, a fost infirmată de alti participanti la acele întâlniri.

Conducătorii P.N.T. si P.N.L. (avem în vedere în primul rând, pe Iuliu Maniu si Cocstantin I.C. Brătianu) nu au primit să facă parte din echipa guvernamentală a lui Antonescu. Ei s-au constituit într-o “opozitie” cu intentia de a-si păstra fortele intacte, pentru perioada finală a războiului, când victoria puterilor occidentale democratice, în care credeau, i-ar fi adus din nou, în fruntea vietii politice a tării. În acest sens, Iuliu Maniu spunea : “Partidul National Tărănesc are menirea sa istorică (…) El rămâne o mare rezervă a natiunii pentru momentul în care situatia internatională va fi fundamental schimbată”. Antonescu nu era străin de acest gen de opozitie care nu îl tulbura, ba chiar, i-ar fi putut slujii la un moment dat în împrejurări dificile. Dealtfel, el însusi, desi, era decis să meargă cu Axa, nu excludea total posibilitatea ca Anglia să continuie să joace un rol important în politica internatională, si nu avea nici un interes să taie orice punte de legătură spre Londra. Formula guvernului de uniune natională s-a dovedit până la urmă irealizabilă, atât datorită presiunilor exercitate asupra lui Antonescu de către legionari (care insistau pentru constituirera unui guvern pur legionar), cât mai ales datorită opozitiei Legatiei germane (fată de prezenta în fruntea unor ministere, a unor personalităti, provenind din rândurile P.N.T. si P.N.L., recunoscute pentru atitudinea lor filoengleze si filofranceze).

Într-o scrisoare adresată mai târziu lui I. Maniu, Antonescu avea să spună: “în împrejurările date este vădit, deci, că nu puteam aduce la conducerea treburilor statului elemente compromise ale vechilor partide, care (…) nici n-ar fi putut reprezenta cu sinceritate schimbarea totală de front a politicii noastre atât interne cât si externe”. Formula recomandată de Legatia germană, transpusă până la urmă în practică, era următoarea: guvern alcătuit din conducători legionari, la care să se adauge câtiva militari, la Ministerul Apărării Nationale si tehnicieni la departamentele economice.

Antonescu s-a declarat de acord cu această formulă, desemnând rapid pe cei câtiva militari (generalii Gh. Dobre si Constantin Pantazii, comandorul Jienaescu, locotenent-colonelul Alexandru Riosanu), pe care intentiona să-i includă în guvern. Garda de Fier întârzia însă să-si prezinte candidatii. În cadrul conducerii Gărzii, se manifestau deosebiri si puncte de vedere divergente în ceea ce însemna participarea la guvernare; respectiv, tinerii legionari, în frunte cu Horia Sima, insistau pentru intrarea la guvernare sub conducerea lui Antonescu (mai mult, doreau un guvern preponderent legionar), în timp ce “seniorii”, inclusiv tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu, cereau, ca cel putin un an, să rămână în afara guvernului, pregătindu-se pentru activitatea de conducere. La întârzierea constituirii noului guvern a contribuit si formarea, cu mare greutate, a listei de nume si portofolii pe care ar fi trebuit să le ocupe acestia, formându-se un mic grup (grup ce s-a dovedit precumpănitor în cadrul Gărzii).

După îndelungi conciliabule, care au presupus si unele schimbări de ultim moment, formula noului guvern a fost defitivată în noaptea de 14-15 septembrie 1940. (vezi anexa 6)

În cadrul guvernului au intrat si personalităti care nu erau încadrate în Garda de Fier, mai ales în domeniile economice: profesorul Gh. Leon, fost ministru al Economiei Nationale si în guvernul Gigurtu, si-a mentinut portofoliul, George Cretianu, neangajat politic, a fost numit ministru de finante. La Ministerul Justitiei a fost instalat Mihai Antonescu. Din guvern mai făceau parte inginerul Nicolae Mares, fost conservator-junimist în tinerete, subsecretarul de stat la Ministerul Agriculturii si Domeniilor Petre Nemoianu, care provenea de la Partidul National-Crestin. În spatele lor, însă, erau numiti în posturi mai mici de secretari de stat, secretari generali, directori de ministere, legionarii (chiar la Secretariatul general de la Presedintia Consiliului de Ministrii). De asemenea, din cei 45 de prefecti, doar unul era militar activ. Ministerul Apărării Nationale si subsecretariatele de stat de aici nu apartineau legiunii.

Prezenta în fruntea departamentelor economice si financiare a unor tehnicieni dovedea neâncredere, atât generalului Antonescu, cât si a Berlinului, fată de capacitatea conducătorilor legionari de a guverna viata economică a tării. Încadrarea respectivelor departamente cu tehnicieni nu a fost usor de rezolvat. Pentru a tempera “cămăsile verzi”, care insistau să acapareze aceste posturi, a fost nevoie de interventia Legatiei germane.

2.2

PROCLAMAREA STATULUI NATIONAL-LEGIONAR

Concomitent cu anuntarea în presă a formulei noului guvern (ai cărui membrii si-au luat posturile în primire, începând cu data de 16 septembrie 1940) România a fost proclamată “stat national-legionar”. Garda de Fier era singura miscare politică ce avea dreptul să activeze în mod legal. (vezi anexa 7)

De ce stat national-legionar ?

Statul national-legionar s-a născut din asocierea la guvernare a generalului Antonescu si a Miscarii legionare, condusă atunci de Horia Sima. Cu toate că, Antonescu îmbrăcase cămasa verde si apărea alături de Sima, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, nu era un admirator al acestuia din urmă. Acest lucru se poate observa din dialogul purtat între cei doi, prin 1936-19372 :

“- D-le Codreanu, esti pregătit d-ta să vii la putere ?

– Nu doresc acest lucru acum !

– Atunci, de ce agiti masele ? Cine să ia puterea ? Dacă împingi tara la revolutie, vei avea roadele culese de Kerensky, fără ca d-ta să fii un Kerensky. Nu ai cultura si nici talentul lui oratoric.

– La putere vreau să veniti Dvs.! La adăpostul Dvs. doresc să-mi organizez partidul si abia după aceea voi cere conducerea treburilor statului”.

Decretul de instituire a statului national-legionar făcea din Garda de Fier partidul unic, cu un program pe cât de generos, pe atât de general : “Miscarea legionară este singura miscare recunoscută în noul stat, având ca tel ridicarea morală si materială a poporului român si dezvoltarea puterilor sale creatoare”.

Cum aveau sã fie înfãptuite aceste obiective ?

În 1935, C. Z. Codreanu, întrebat de Nicolae Mares, cum intentioneazã sã guverneze, dãduse un rãspuns stupefiant: “Domnule Mares, sã nu crezi cã este asa de greu sã conduci un stat. Cât priveste despre program, nu am nevoie de nici unul. Când vom veni la putere, voi vedea ce este de fãcut”.

În septembrie 1940, Garda de Fier se bucura de o mare popularitate. Ea fusese perceputã în sectoarele societãtii românesti ca expresie a unui elan tineresc, potrivnic “putregaiului politicianist si regelui imoral”. Asasinarea adversarilor politici nu apãrea simpatizantilor Gãrzii de Fier drept crime, ci manifestarea spiritului de justitie si al jertfei de sine. Asa se explicã cele 15,58 % din voturi, obtinute de legionari la alegerile din decembrie 1937, când ei s-au plasat pe locul al treilea, dupã P.N.L. si P.N.T.

Prãbusirea României Mari fusese consideratã de multi ca o consecintã a slãbirii tãrii, rezultatã din preocuparea exclusivã a partidelor politice, pentru accesul la putere si din dezinteresul pentru întãrirea capacitãtii de apãrare a tãrii. Discreditarea partidelor politice aflate la putere, în perioada interbelicã îi avantaja pe legionari. Ei se prezentau cu o “virginitate” politicã, gratie cãreia beneficiau de credit din partea unei opinii publice dezorientate si frustate. Asociându-i pe legionari la exercitarea puterii Ion Antonescu credea cã, pe plan intern – fãrã concursul pozitiv al partidelor istorice, si-a asigurat simpatia Germaniei lui Hitler si a Italiei lui Mussolini, care aveau afinitãti ideologice cu Miscarea legionarã.

Fatã de evolutia aceasta a evenimentelor politice, când Legiunea devenea dominantã în guvern, conducerile partidelor istorice (P.N.L. si P.N.T.) s-au vãzut puse în situatia de a-si revizui atitudinea fatã de participarea la guvernul prezidat de Ion Antonescu. “Prin declararea statului român ca stat legionar, prin darea vicepresedintiei guvernului domnului Horia Sima, se exclude de la intrarea în Ministerul de Externe a domnului Gheorghe Brãtianu” – declara seful P.N.L. Refuzând sã facã parte, ei însisi, din guvernul constituit de Ion Antonescu, conducãtorii P.N.T. si P.N.L. lãsau în continuare cadrele medii si membrii de rând sã participe ca “tehnicieni” la opera de guvernare, în mãsura în care generalul apela la concursul lor.

2.3

POLITICA GUVERNÃRII LEGIONARO-ANTONESCIANE

Prima grijã a generalului Antonescu, dupã preluarea puterii a fost sã potoleascã furia multimilor dezlãntuite si sã le determine sã se retragã la activitãtile lor. Mijloacele folosite în acest scop au fost diverse: pe de o parte îndemnuri la ordine si muncã, reluarea vietii normale (prin apeluri în presã si comunicate radio) iar, pe de alta, amenintãri deschise cã cei ce nu se vor supune dispozitiilor autoritãtilor, vor suferii rigorile legilor. “Români ! (…) numai ordinea poate sã fie rãspunsul pe care îl dã azi natiunea actului pe care l-a primit. Nici o zbuciumare. Ajunge !” – cerea Antonescu, într-un apel adresat tãrii la 6 septembrie 1940.3    “… pentru ca ordinea sã fie imediat dobânditã si nici un dusman lãuntric sã nu încerce sã foloseascã dezordinea, opriti manifestatiile si nu lãsati pe provocatori sã calce în numele vostru prima lege: disciplina”; “Fac din inima mea îndureratã un apel fierbinte sã uitati totul, sã vã strângeti în jurul tânãrului si iubitului nostru rege, sã intrati în ordine si sã vã puneti pe muncã” – cerea Antonescu, în aceasi zi, într-un comunicat apãrut în presã.4 “Îmi trebuie liniste si ordine, îmi trebuie sã-mi dati timp si ascultare. De aceea anunt pe toti, oricine ar fi el si pe oricine s-ar rezema, sã intre imediat în ordine” – cerea din nou Antonescu, la 11 septembrie 1940. Din cadrul acelorasi mãsuri de instaurare a linistei si ordinei în tarã, face parte si interzicerea manifestatiilor, ce fuseserã anuntate pentru ziua de 8 septembrie 1940, de organizatiile patriotice ardelene din capitalã, la statuia lui I.I.C. Brãtianu. “Acei ce se vor abate de la acest comunicat si de la dispozitiunile lui riscã sã sufere rigorile legii” – ameninta Antonescu. Cetãtenii capitalei erau invitati, în schimb, “sã participe linistit si demn la Te Deum-urile ce se vor oficia la toate bisericile pentru Majestatea Sa regele si pentru noua organizare a statului român”. Dealtfel, trebuie precizat cã biserica a fost utilizatã din plin de Antonescu, în primele zile, pentru a se putea impune opiniei publice si în mod special pãturilor de jos ale populatiei. Difuzarea unor apeluri si chemãri au fost realizate cu mult fast, prin intermediul bisericilor, fiind citite de preoti “dreptcredinciosilor”. Este semnificativ, în acest sens, modul cum s-a organizat citirea în biserici a unei asemenea chemãri, în ziua de 15 septembrie 1940: la ora 11.45, circulatia a fost opritã, toatã populatia tãrii fiind obligatã sã îngenuncheze “în semmn de rugãciune, oriunde s-ar afla”; concomitent chemarea era si difuzatã prin megafoane, instalate pe strãzi.

Nu lipseau, din apelurile generalului Antonescu, nici promisiunile cã cei care s-au fãcut vinovati de dezastrul tãrii vor fi trasi la rãspundere. “Am decis cercetarea trecutului, pentru ca cei care ne-au dus la umilire si la pierderea granitelor, la sãrãcie si la risipã sã-si primeascã rãspunsul faptei lor. Cititi mãsurile pe care le-am luat si asteptati cu încredere pe acelea pe care le voi lua încã, pentru ca statul sã fie salvat si natiunea sã-si regãseascã puterile” – se arãta în “Chemarea cãtre tarã”, lansatã de general, la 9 septembrie 1940. Cei ce urmau îndemnul generalului si aveau curiozitatea sã rãsfoiascã presa în zilele respective, rãmâneau uimiti de avalansa decretelor-legi, care se succedau în ritm ametitor. Si toate aveau un sens unic, fiind îndreptate împotriva regimului dictaturii regale, consideratã drept singura rãspunzãtoare pentru prãbusirea granitelor tãrii. Nu se pomenea, în schimb, nici un cuvnt despre responsabilitatea Germaniei si a Italiei. Din noianul de decrete-legi mentionãm: la 6 septembrie 1940 au fost desfiintate demnitãtile de consilier regal si consilier de coroanã; la 7 septembrie 1940, a fost adoptat un decret-lege privind controlul averilor fostilor demnitari ai statului din ultimii 10 ani. “Toti demnitarii statului, – preciza decretul – care au ocupat în ultimii 10 ani demnitatea de prim-ministru, ministru secretar de stat, subsecretar de stat, secretar general de minister, prefect al politiei Capitalei, director general de regii publice, (…) seful Marelui Stat Major, guvernator al Bãncii Nationale a României, comandant al Strãjii Tãrii, si rezident regal, sunt obligati sã facã o declaratie a averii lor, care va prevede:

starea patrimonialã în momentul numirii lor în functiune, atât cea personalã cât si cea a familiei (…);

starea patrimonialã în momentul iesirii din functiune, atât cea personalã cât si cea a familiei;

starea patrimonialã de astãzi, atât cea personalã, cât si cea a familiei;

explicatiuni asupra provenientei averii si asupra înstrãinãrilor”5 . Averea nejustificatã urma sã treacã în întregime în patrimoniul statului.

Tot la 7 septembrie, a fost desfiintatã organizatia “Straja tãrii”, gestiunea acesteia, de la înfiintare si pânã la data aparitiei decretului urmând sã fie supusã controlului unei comisii speciale. Antonescu n-a mai avut aceiasi generozitate (când i-a promis lui Carol, cã bunurile lãsate de acesta temporar în tarã, îi vor înapoiate) si a hotãrât, la 8 septembrie, blocarea tuturor actiunilor proprietate directã sau indirectã a lui Carol, emise sau aflate în depozitele societãtilor: <Banca de credit>, <Societatea anonimã de telefoane>, <Buhusi>, <Scherg>, <Malaxa>, <Mica>, <Ripiceni>, <Blanck> si altele. Au fost formate comisii speciale, însãrcinate sã ancheteze gestiunea secretariatului general al Palatului regal, conditiile în care monarhia dobândise o serie de proprietãti în ultimii zece ani.

Printr-un decret-lege, din 9 septembrie 1940, au fost desfiintate Partidul Natiunii si gãrzile acestui partid, fondurile de care dispuneau fiind predate Presedintiei Consiliului de Ministrii. La 9 septembrie 1940, au fost înlãturati din armatã un numãr de 11 generali – Constantin Ilasievici, Gh. Argeseanu, Florea Tenescu, Ion Ilcus, Gh. Mihail, Grigore Cornicioiu, Ion Bengliu, Gh. Liteanu, Petre Bãrbuneanu, Victor Dombrovchi si Constantin Atanasescu – acuzati cã “prin lingusiri si metode incapabile cu demnitatea de ostas, au ocupat înalte comandamente ofiteresti” si cã “au sãvârsit acte grave de incapacitate, demoralizând prin fapta lor prestigiul tãrii”. Motivul real, însã, era faptul cã ei colaboraserã îndeaproape cu Carol al II-lea, ai cãrui sprijinitori se dovediserã.

Un alt decret-lege, datat în 11 septembrie 1940, instituia o comisie specialã pentru a ancheta conditiile în care s-au acordat toate concesiunile si prospectiunile miniere de orice naturã, inclusiv cele petroliere, în ultimii 12 ani, iar la 14 septembrie s-a hotãrât înfiintarea unei comisii pentru controlul întrebuintãrii fondurilor secrete si ale ordinii publice în ultimii 10 ani.

Scopul anchetelor ordonate de general era dublu: arãta ce corupt si neloial patriei fusese Carol al II-lea si regimul sãu, si prezentarea imaginii sale, cãtre populatie, ca un adversar incoruptibil al afaceristilor dubiosi, apãrãtor al legii si al dreptãtii.

Urmãrind sã-si creeze popularitate în rândul maselor atât generalul cât si colaboratorii sãi au folosit din plin calea sigurã a promisiunilor (într-un timp nefiind controlati). Iatã ce anuntau ziarele cã a hotãrât Antonescu, dupã un consiliu de ministri:

“1. Ridicarea tãrãnimii, prin mãsuri economice, administrative si sanitare; organizarea de stat a vietii agricole, atât a productiei cât si a vânzãrii produselor tãrãnesti (…);    2. Sprijinirea muncitorimii prin reforme sociale si reorganizarea întreprinderilor de productie industrialã; 3. Reorganizarea aparatului administrativ si a situatiei functionarilor. Asigurarea unui salariu minim de existentã pentru functionari; principiul <un om – un salariu>, sporul de salariu pentru ajutorarea familiei dupã numãrul copiilor functionarului (…); 4. Organizarea familiei românesti; reforme sanitare pentru combaterea mortalitãtii infantile si combaterea bolilor sociale si a alcolismului”. Astfel, Antonescu anunta un program destul de vag, dar stimulativ. Au fost adoptate unele decrete, care vizau în mod direct potolirea populatiei sãrace de la orase. În 11 septembrie 1940, Antonescu a semnat un comunicat prin care hotãra “sã se mãreascã (ca si gramaj) si sã se ieftineascã, cu începere de luni (16 septembrie 1940) pâinea populatiei nevoiase de la orase”. Totodatã, promitea sã ia mãsuri pentru a asigura aprovizionarea cu lemne, sare, petrol, ulei si alte produse de primã necesitate, a cãror lipsã se resimtea tot mai acut.

Preluând puterea, dupã cedãrile teritoriale din 1940, guvernul Antonescu a trebuit sã facã fatã valurilor de refugiati din provinciile rãpite si prin tratative diplomatice sã stabilescã cu statele ce luau provinciile, un schimb de populatie.

Ca urmare a cedãrii Basarabiei, nordului Bucovinei si tinutului Hertei cãtre U.R.S.S., în urma ultimatumului sovietic din 26-27 iunie 1940, un mare numãr de refugiati din aceste provincii a trecut granita în România (treceri de frontierã s-au produs si din România spre U.R.S.S.). De aceastã ocazie, au profitat multi minoritari în special evrei, rusi, ucrainieni sau gãgãuzi. Au fost autorizati sã se întoarcã la familiile lor, militarii, functionarii de stat si alti civili, care în momentul cesionãrii teritoriului îsi desfãsurau activitatea în alte zone ale tãrii, fiind originari din teritoriile cedate.

În noua granitã româno-sovieticã au fost înfiintate comisii mixte (români si sovietici) în vederea trierii si acordãrii de autorizatii refugiatilor, pentru a intra în România, respectiv, în U.R.S.S. Ambele autoritãti au încercat sã impiedice un exod necontrolat al refugiatilor, stabilind norme precise de repatriere. Astfel, autoritãtile sovietice au refuzat sã primescã români, care nu se nãscuserã în Basarabia, nordul Bucovinei, sau care pãrãsiserã cu mult timp în urmã aceste provincii.

Majoritatea celor care au trecut granita în România, au reprezentat-o românii etnici, refugiati din calea barbariei comuniste. Un mare numãr de refugiati basarabeni si bucovineni au trecut frontiera în România ilegal. Faptul s-a datorat atitudinii autoritãtilor sovietice care au actionat constant în directia împiedicãrii valurilor de refugiati (sovieticii luau mãsuri drastice împotriva emigrantilor, chiar si împotriva celor, pentru care, s-au fãcut interventii oficiale, din partea guvernului român). Au trecut în Basarabia si Bucovina militarii aflati la datorie, care au fost desconcentrati; au fost si cazuri, în care militari au refuzat sã plece acasã, alegând optiunea rãmânerii în România. Antonescu a decis, ca acestia sã fie recompensati, datoritã atitudinii lor, prin acordarea de medalii si împroprietãrindu-i. Ordine si communicate, în acest sens, au fost transmise prefecturilor în noiembrie 1942.6 O altã categorie care au trecut în U.R.S.S., era a basarabenilor si bucovinenilor, aflati la muncã în România, la studii sau cu alte scopuri, dar care aveau familiile în teritoriile cedate.

Numãrul exact al celor veniti sau plecati nu este cunoscut7 dar, potrivit unei situatii a Subsecretariatului de Stat al Colonizãrii si al Populatiei Evacuate, numãrul refugiatilor basarabeni si bucovineni, înregistrati oficial pânã la 4 decembrie 1940, se ridica la 51.738 persoane. Alte evaluari considerã cã numãrul refugiatilor din Basarabia si Bucovina, în vara si în toamna anului 1940, s-ar cifra la peste 100.000 persoane.8    Cu certitudine, numãrul acestora a fost mult mai mare, deoarece, multi dintre cei care au trecut frontiera clandestin, nu au mai ajuns sã fie înregistrati de institutiile guvernamentale sau si-au procurat acte false. Nu este cunoscut nici numãrul total al celor care au pãrãsit România – potrivit anumitor informatii în perioada iulie- decembrie 1940, au trecut în U.R.S.S. peste 200.000 persoane.

Urmare a consecintelor Dictatului de la Viena din 30 august 1940, la noua frontierã româno-maghiarã stabilitã arbitrar de cãtre puterile Axei, asistãm în toatã perioada rãzboiului, la un masiv aflux de refugiati trecuti dintr-o parte în cealaltã, preponderent dinspre teritoriul atribuit Ungariei cãtre România.

Potrivit prevederilor textului Dictatului de la Viena, românii din teritoriul cedat, dobândeau automat nationalitatea maghiarã, dar puteau opta, în termen de 6 luni, în favoarea nationalitãtii române, urmând a pãrãsi teritoriul maghiar într-o perioadã de un an (art. 3).9    Aceeasi posibilitate era stipulatã si pentru supusii români de origine etnicã maghiarã stabiliti în teritoriul cedat României de cãtre Ungaria în 1919 (art. 4).10    Ambele guverne se angajau solemn sã respecte drepturile minoritãtilor rãmase în interiorul granitelor, în urma modificãrii teritoriale survenite (art. 5).11

Potrivit datelor oficiale, pânã la 1 septembrie 1944, la punctele de frontierã au fost înregistrati 217.942 refugiati ardeleni, izgoniti sau constrânsi sã plece în România (adãugând, aproximativ 70.000 de fugari clandestini, numãrul total al acestora se ridicã la circa 280.000 – 290.000 persoane).

Fãrã sã procedeze la expulzãri, practicã specificã pãrtii maghiare, guvernul Antonescu a încurajat plecarea etnicilor maghiari. Prin ordinul circular nr. 19.437A, din 14 noiembrie 1940, Ministerul Afacerilor Interne îndemna prefecturile judetelor sã sustinã o campanie de publicitate pentru ca minoritarii unguri sã opteze pentru cetãtenia maghiarã (în conformitate cu art. 4, Dictatului de la Viena). Cei care optau pentru refugierea în Ungaria erau obligati sã facã, în termen de 6 luni, pânã la 28 februarie 1941, la notarul public sau judecãtorie, o declaratie autenticã de optine pe baza cãreia de la politie sau prefecturã urmau sã obtinã o autorizatie de trecere peste frontierã.

Desi, în art. 3 al Dictatului de la Viena, a fost precizat termenul de 6 luni, pentru cei care doreau sã opteze în favoarea cetãteniei celeilalte tãri, au existat dubii asupra datei de la care trebuie sã curgã acest termen. În consecinta s-a considerat cã în primele 6 luni, dupã semnarea actului de la Viena, dreptul de optine nu s-a putut manifesta în mod normal. Guvernele român si ungar au cãzut de acord, printr-un protocol semnat la Budapesta la 26 februarie 1941, cã “termenul de 6 luni (…) pentru exercitarea dreptului de optine nu va începe sã curgã decât de la o datã ulterioarã care va fi fixatã de comun acord de cãtre cele douã guverne”.12 Majoritatea refugiatilor din nord-vestul Transilvaniei au fost asezati în judetele limitrofe frontierei. Autoritãtile române au încercat sã evite dispersarea acestora în interiorul tãrii din ratiuni politice, intentionându-se folosirea acestora ca factor de presiune asupra Budapestei în perspectiva redobândirii acestui teritoriu. O parte a refugiatilor ardeleni a fost asezatã pe bunurile germanilor si maghiarilor repatriati. Fiecare familie de refugiati a primit câte o gospodãrie, 5 hectare de teren si seminte de culturã.

Si cedarea Cadrilaterului cãtre Bulgaria (la 7 septembrie 1940 – Craiova) a fost însotitã de un schimb de populatie stipulat prin dispozitiile Tratatului de la Craiova. Refugiatii pierdeau cetãtenia în momentul trecerii frontierei (art. II).13 Proprietãtile imobiliare rurale ale repatriatilor erau considerate bunuri abandonate si deveneau proprietatea statului pe teritoriul cãruia se gãseau. Bunurile imobiliare urbane ale celor deplasati rãmâneau însã proprietatea privatã a acestora si, erau supuse regimului stabilit de legile tãrii unde se gãseau (art. IV);14    Continutul acestei prevederi va genera însã numeroase frictiuni în relatiile dintre România si Bulgaria legate de transpunerea ei în practicã, autoritãtile bulgare cãutând sã limiteze accesul înapoi peste granitã a celor deja plecati, pentru a le administra bunurile.

Prin decretul-lege nr. 3128, din 16 septembrie 1940,15 a fost înfiintat, pe lângã Ministerul Afacerilor Externe, un Comisariat General chemat sã ducã la îndeplinire deplasarea de populatie prevãzutã în Tratatul de la Craiova. La începutul lunii octombrie 1940, în cadrul Comisariatului General al Dobrogei au fost create 3 comisii speciale ce urmau sã se ocupe de problemele schimbului de populatie: Comisia de identificare si evaluare a bunurilor bulgarilor din Dobrogea, Comisia pentru cadastrarea acestor bunuri si Comisia pentru identificarea bulgarilor.

Numãrul românilor evacuati din Cadrilater s-a ridicat la un total de 103.711 persoane (datele comisiei mixte româno-bulgare). Dintre acestea 65.382 erau aromâni, originari în special din Macedonia greceascã, dar si din Albania (cei mai multi colonizati în Cadrilater între 1925-1932).

Din nordul Dobrogei, au emigrat în Bulgaria aproximativ 16.000 de familii de bulgari. Dintre acestea 14.500 au fost colonizate de autoritãtile bulgare pe bunurile rãmase de la românii plecati din Cadrilater (înregistrându-se 314.558 acrii de pãmânt – terenuri agricole).

Din numãrul total al refugiatilor români, 15.833 de familii au fost asezate în toamna anului 1940 si în primãvara anului 1941,16    în judetele Tulcea si Constanta, ceilalti rãspândindu-se în alte zone ale tãrii. Bunurile puse la dispozitie de Comisariatul General al Dobrogei pentru asezarea lor în acesta provincie, reprezentau 139.519 hectare teren arabil si 14.275 locuinte ramase de la cei plecati. În august 1943 a fost aprobatã repararea si constructia în Dobrogea a 3.900 de locuinte.17    Nou venitii erau scutiti de impozite cãtre stat si judet pe timp de 10 ani de la punerea lor în posesie.18    În noiembrie 1941, 796 de familii au fost asezate în judetele Rãdãuti si Suceava; 122 de comercianti au fost asezati în orasele Suceava, Rãdãuti si în Târgul Siret, dându-le prãvãlie sau o industrie si câte o locuintã.19 Au mai fost colonizati si în sudul Basarabiei, în 1942, în judetul Cetatea Albã (443 familii), în judetul Chilia (552 familii) si în judetul Cahul (24o familii).20

În afara acestor schimburi de populatie, datorate cedãrilor teritoriale, au mai fost si alte migrãri de populatie: germani, secui, sasi, svabi s.a. Migratia etnicilor germani a fost obligatorie de pe teritoriile basarabene si bucovinene, datoritã temerii de suboamenii sovietici, ce urmau sã ocupe aceste teitorii (au plecat, în vara anului 1940, 136.970 persoane, din care, 93.329 din Basarabia si 43.641 din Bucovina de Nord). În vara-toamna anului 1940, au mai plecat din Bucovina de Sud, 52.129 persoane, din Dobrogea 15.440 persoane si din alte zone ale tãrii 9.000 persoane.21   

În transferul cu Ungaria, au migrat si secuii din sudul Bucovinei si unele grupuri mai mici de maghiari din Moldova si Basarabia. În cadrul migratiei controlate, se includ si deportãrile efectuate în timpul rãzboiului din Transnistria. Numãrul celor deportati nu se cunoaste, dar potrivit anumitor informatii, acesta s-ar ridica la circa 300.000 de persoane.22   

Numãrul total al populatiei miscate în România, în perioada anilor 1940-1944, se ridica la peste un milion si jumãtate, din care peste 600.000 români, 344.403 germani (incluzându-i si pe cei repatriati din Transnistria), 107.224 maghiari, 350.000 evrei, 71.544 bulgari, 15.593 secui, 24.617 tigani.23

Conceptiile politice ale generalului Antonescu, decurgeau din experienta pe care o dobândise din exercitarea functiilor publice, în guvernele anterioare si din formatia sa de militar de carierã. Cât timp fusese sef de Stat Major sau ministru în alte guverne, trãind în intimitatea unor politicieni, Antonescu a cunoscut foarte multi dintre ei, cât si practicile ce guvernau viata politicã româneascã, arãtându-se dezgustat de ele. “(…) partidele erau fãrãmitate, neputincioase si lase – afirmã rãspicat Antonescu, într-o scrisoare adresatã lui Iuliu Maniu, la 22 iunie 1940 – si aceasta din cauza defectelor inerente democratiei noastre, care a cultivat libertãtile pânã la cele mai desentate abuzuri si a socotit mai presus interesele indivizilor – numere electorale – fatã de marile interese ale colectivitãtii si ale statului”.24   

De aceea, el nu intentiona sã recurgã la reforme menite doar sã însãnãtoseascã viata politicã parlamentarã, ci la o solutie radicalã – dictatura. “Eu sunt pentru regimul intern al statului national totalitar” – preciza Antonescu, în aceeasi scrisoare cãtre Iuliu Muniu.

Partidele Comunist si Social-Democrat au continuat sã rãmânã în afara legii, activitatea lor fiind interzisã (Partidul Comunist a fost singurul partid din România care a fost de acord cu rapturile teritoriale din vara anului 1940).

Întrunirile si demonstratiile au fost interzise sub cele mai aspre pedepse. Pe baza indicatiilor lui, Antonescu a pregãtit un decret-lege, promulgat la 30 noiembrie 1940, prin care se stabileau sanctiuni penale grele, în scopul reprimãrii întrunirilor sau a oricãror alte manifestatii.25

Printr-un decret-lege din 20 noiembrie 1940, semnat de Ion Antonescu si Vasile Iasinschi, au fost desfiintate si organizatile profesionale ale muncitorilor, înfiintate în timpul dictaturii regale. “Toate breslele de lucrãtori, functionari particulari si meseriasi, sunt si rãmân desfiintate (…) organizatiile profesionale mai sus vizate nu vor mai putea activa sub nici o formã dupã data publicãrii prezentului decret-lege. Membrii acestor organizatii profesionale care ar contraveni dispozitiei alineatului precedent vor putea fi pedepsiti cu închisoare de la 6 luni la 2 ani”.

În conditiile pregãtirii participãrii la rãzboi, iar apoi ale angajãrii în conflict, guvernul Ion Antonescu a adoptat o serie de mãsuri de punere a tãrii pe picior de rãzboi si de adaptare a regimului muncii din România, la starea de rãzboi.     

Mãsuri legislative în directia modificãrii regimului muncii au fost adoptate, în conditiile extinderii rãzboiului în Europa, încã din timpul guvernãrii carliste. Prin decretul-lege nr. 2490, din 23 iulie 1940, pentru stabilirea regimului muncii în conditii exceptionale, Ministerul Muncii era autorizat sã aprobe, în anumite conditii (pentru toate întreprinderile industriale, comerciale si de transporturi), prelungirea duratei de muncã, peste 8 ore pe zi si 48 ore pe sãptãmânã, suspendarea temporarã a repausului duminical si a sãrbãtorilor legale în întreprinderile ce produceau pentru apãrarea nationalã, munca de noapte a femeilor si introducerea muncii prin rotatie, în întreprinderile în care se constata lipsa de lucru.26

Prin decretul-lege nr. 4012, din 11 decembrie 1940, referitor la militarizarea institutiilor si întreprinderilor de stat si particulare, completat la 18 februarie 1941,27    guvernul obtinea posibilitatea de a militariza, în caz de necesitate, orice institutie sau întreprindere de stat sau particularã, întelegându-se prin militarizare “punerea sub regim de control, disciplinã si jurisdictie militarã, a institutiilor si întreprinderilor de stat sau particulare, precum si întregul personal al acestora, care va fi socotit rechizitionat”.28    Pe timpul militarizãrii, institutiile vizate erau puse, în ceea ce priveste ordinea, disciplina si paza, sub controlul Marelui Stat Major.

În contextul pregãtirii tãrii pentru participarea la rãzboi, în primãvara lui 1941, s-a pus problema instituirii regimului muncii obligatorii. Decretul-lege nr. 113, pentru organizarea muncii nationale, a fost adoptat la 15 mai 1941.29 Conform acestuia, toti locuitorii tãrii, în vârstã de la 20 pânã la 70 de ani, erau obligati sã serveascã intereselor generale ale statului, îndeplinind o muncã în cadrul îndeletnicirilor individuale sau de folos obstesc.

Legislatia exceptionalã a fost introdusã si în agriculturã, unde regimul muncii a fost reglementat prin decretul-lege nr. 624 din 13 martie 1941, privitor la mobilizare agricolã,30 aplicat începând cu data de 5 aprilie 1941. Persoanele mobilizate si rechizitionate pentru muncile agricole erau supuse, pe perioada stãrii de necesitate, unui regim similar, în ceea ce priveste disciplina si penalitatea, cu cel al personalului militarizat.

Organele locale însãrcinate cu aplicarea legii erau Comisiile judetene pentru mobilizarea agricolã, Camerele agricole si Comitetele agricole comunale.

Actele legislative ce articulau regimul muncii, atât în agriculturã cât si în industrie, stipulau si o gamã variatã de mãsuri punitive împotriva celor care se abãteau de la prevederile legale în vigoare. Astfel, lipsa nemotivatã de la lucru, a unui locuitor repartizat de comitetul agricol comunal sau neprezentarea la lucru ori pãrãsirea lucrului de cãtre o persoanã rechizitionatã erau considerate abateri de la legea de mobilizare agricolã si se pedepseau cu 2 zile de arest sau amendã de la 100 la 200 lei. În caz de recidivã, pedeapsa era mãritã la 3-5 zile de arest sau amendã de la 200 la 500 lei. Pãrãsirea nejustificatã a unei proprietãti sau neglijenta celor care lãsau pãmântul nelucrat, erau pedepsite cu amendã de la 1000 la 10.000 lei, care putea fi mãritã pânã la 25.000 lei, în cadrul recidivei, iar dacã nu era plãtitã, se transforma în închisoare.

Guvernul Ion Antonescu a intervenit direct în reglementarea raporturilor dintre patronat si salariati, acordând o importantã atentie respectãrii regimului muncii impus de stat si asistentei sociale a muncitorilor. Prin intensificarea controlului asupra raporturilor de muncã dintre patronat si salariati, regimul urmãrea atenuarea asperitãtilor dintre cele douã categorii sociale, prin supravegherea respectãrii legilor ce reglementau aceste raporturi. În viziunea lui Antonescu, munca reprezenta “un factor de solidarizare, nu de dezbinare socialã, prin colaborare organicã între toti factorii de productie, de la cel lai modest salariat pânã la inginer, doctor, patron”.

În scopul ameliorãrii situatiei muncitorilor, decretul-lege din 2 octombrie 1941,31 cu privire la regimul muncii în timp de rãzboi preciza la articolul 11, obligativitatea întreprinderilor cu peste 50 de salariati de a organiza oficii pentru aprovizionarea salariatilor si a familiilor lor cu articole de primã necesitate. De asemenea, întreprinderile cu mai mult de 2000 de salariati erau constrânse sã-si organizeze un serviciu propriu de aprovizionare, iar cele cu peste 25 de salariati puteau fi obligate, prin decizia Subsecretariatului de Stat al Muncii, sã înfiinteze cantine pentru salariati.

Pânã la 31 decembrie 1941, Subsecretariatul de Stat al Muncii a emis decizii pentru înfiintarea de cantine si oficii de aprovizionare pentru 482 întreprinderi cu peste 25 salariati. În aceasi perioadã, numai în 17 judete, 266 din întreprinderile obligate au înfiintat 132 cantine si 137 oficii de aprovizionare.    Întreprinderile care amânau sã punã în practicã hotãrârile Subsecretariatului de Stat al Muncii în aceastã privintã erau constrânse prin sanctiuni severe sã se conformeze.

Prin intermediul legislatiei adoptate, guvernul Ion Antonescu a reglementat si raporturile din agriculturã, dintre proprietarii de pãmânt sau arendasi si tãrãnimea învoitã. Prin revederile legii, guvernul Antonescu încerca sã obtinã o “armonizare a intereselor proprietarilor si arendasilor cu acelea ale agricultorilor mici, învoitori sau muncitori agricoli pentru mãrirea productiei agricole”.

Potrivit decretului-lege din 15 mai 1941, care statua obligativitatea muncii pentru toti locuitorii tãrii, persoanele apte de muncã si care nu puteau dovedi cã desfãsoarã o activitate efectivã, puteau fi oblgate sã lucreze în tabere sau coloane de muncã, special organizate, în cadrul muncii de folos obstesc.

Munca obligatorie de folos obstesc a fost organizatã în cadrul Inspectoratului General al Taberelor si Coloanelor de Muncã de Folos Obstesc, institutie creatã prin decretul-lege nr. 1003, din 15 moiembrie 1941.    Acesta era însãrcinat sã înfiinteze, sã organizeze, sã conducã si sã controleze taberele si coloanele de muncã obligatorie de folos obstesc de pe întregul teritoriu national.

Recrutarea persoanelor pentru taberele de muncã se fãcea de cãtre Ministerul Afacerilor Interne pentru români si de cãtre Marele Stat Major pentru evrei. Aceste tabere puteau fi de interes national sau local. Au fost organizate 6 tabere de muncã de interes national: <Bota> lângã Brasov, <Codlea> si <Coada Malului> în judetul Prahova, <Berceni>,<Dudesti-Cioplea> si <Titan> în Bucuresti. Internatii în aceste tabere erau retinuti 6 luni, fiind obligati sã-si obtinã calificarea.

Legislatia muncii, adoptatã si pusã în aplicare de guvernul Ion Antonescu, a fost dictatã de necesitatea asigurãrii apãrãrii teritorilui national ca si de solicitarea la maximum a tuturor resurselor materiale, a fortelor de productie si de muncã existente la nivel local si national. Ea se îcadreazã, de altfel, în seria mãsurilor exceptionale, adaptate în diferite state europene angajate în rãzboi, în tabãra Axei sau a Natiunilor Unite ori chiar neutre.

În Anglia, prin votul Parlamentului, Ministerul Muncii a primit, la 22 mai 1940, puteri nelimitate în ceea ce priveste mobilizarea populatiei în câmpul muncii. În decembrie 1941, a fost adoptatã Legea serviciului national prin care toti bãrbatii între 18 si 50 ani, dar si femeile între 20 si 30 ani, erau obligati sã îndeplineascã serviciul militar sau civil pentru rãzboi.

Caracter obligatoriu, a avut regimul muncii si în Rusia Sovieticã. Durata zilei de muncã era de multe ori de 14 sau 15 ore. A fost utilizatã pe scarã largã munca femeilor si a adolescentilor.

Munca obligatorie a fost introdusã si în Elvetia, stat neutru, prin ordonanta din 2 septembrie 1939, conform cãreia, orice cetãtean elvetian, fãrã deosebire de sex sau profesie, era obligat la serviciul muncii.

Mãsuri legislative în ceea ce priveste repausul sãptãmânal (acordat prin rotatie), întrebuintarea mâinii de lucru, sau prelungirea duratei muncii, au fost luate si în Franta, în cursul lunii septembrie 1939.

În Germania, legea din 9 septembrie 1939, decreta serviciul muncii ca un serviciu de onoare fatã de poporul german, toti tinerii germani de ambele sexe fiind obligati sã serveascã patria prin executarea acesstui serviciu.

Prin legea din 16 iulie 1940, durata muncii a fost ridicată si în Italia, de la 40 la 48 ore săptămânal, existând posibilitatea de a fi suspendată provizoriu si ziua săptămânală de odihnă. Totodată, era admisă si munca de noapte pentru femei si copii peste 16 ani.   

Si în Statele Unite ale Americii, întreaga economie a fost rigid controlaă, angajată pentru a servii interesului national: sustinerea eforturilor de război.   

Sistemul muncii obligatorii a fost introdus si în Ungaria. Legea nr. 2, din 1939, stipula obligativitatea tuturor cetătenilor în vârstă de la 14 la 70 ani, de a muncii pentru apărarea natiunii, în limita capacitătilor fizice si intelectuale.   

Ca si concluzie, în vremurile exceptionale ale celui de-al doilea război mondial, măsurile adoptate de guvernele statelor aflate în conflict, în ceea ce priveste reglementarea regimului muncii, au fost exceptionale. Pornind de la această observatie, trebuie mentionat că, în ceea ce priveste regimul muncii din România, măsurile adoptate si aplicate au fost dictate de necesitatea sustinerii eforturilor de război (particularitătile acestora fiind generate de natura regimului politic existent si de conditiile specifice economice si sociale ale tării).

Antonescu a convocat în două rânduri Adunarea obstească plebiscitară a natiunii române, supunându-i spre aprobare politica sa din două motive: corpurile legiuitoare au rămas dizolvate si după abdicarea lui Carol (ele au fost dizolvate de Carol al II-lea, prin Decretul nr. 3052, din 5 septembrie 1940, când a suspendat si Constitutia din 27 februarie 1938) dar, si să dea o tentă de legitimitate regimului său (să dovedească că are aprobarea natiunii). Aceste Adunări erau alcătuite din “toti cetătenii români, de orice profesie care au împlinit 21 de ani, cu exceptia evreilor si a femeilor” si au avut loc la 2-5 martie 1941 si 9 noiembrie, acelasi an.

Preluând puterea în conditii interne si externe extrem de dificile, Antonescu s-a folosit de o justitie represivă, nemiloasă si aspră. Fundamentul l-a constituit Decretul-lege pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existenta si interesele statului – dat publicitătii la 6 februarie 1941 – care introducea pedeapsa cu moartea pentru o serie de infractiuni.

Prin articolele 4-7 erau interzise “orice constituire de organizatiune politică neautorizată de stat”, sub pedeapsă cu muncă silnică de la 10 la 21 de ani. O întreagă legislatie a fost decretată pentru combaterea sabotajului economic si a speculei ilicite (au fost emise ordonante, ordine, decizii care stabileau numeroase interdictii): erau interzise înjurăturile în public – august 1942, pedepsiti cei care încărcau peste măsură carele cu boi sau băteau animalele de tractiune, cetătenii erau obligati să fie îmbrăcati decent, bărbatii nu aveau voie să-si scoată haina în localuri publice, interzis era si dansul în localurile publice, erau pedepsiti oficialii care dovedeau “o purtare neomenoasă cu populatia”, medicii care avuseseră “rea vointă si nepăsare” în îndeplinirea sarcinilor; mai erau pedepsiti cei care falsificau marfa, prostituatele, proprietarii de magazine ce nu păstrau curătenia sau vindeau alimente alterate si foarte multe alte interdictii.

Între măsurile    represive uitilizate de regimul Antonescu exercitarea cea mai largă a căpătat-o internarea în lagăr (aproximativ 5.000 persoane). Cei internati în lagăre erau obligati să plâtească suma de 2oo lei/zi (jumătate servind pentru hrana lor, iar cealaltă jumătate pentru întretinerea lagărului). Dacă refuzau să plătească, puteau fi urmăriti pe cale fiscală asupra averii lor mobile sau imobile. In cazul în care cel internat era lipsit de mijloace, el putea fi obligat la prestarea unei munci.

Toate acestea, demonstrează că generalul Antonescu urmărea într-adevăr consolidarea temeliilor statului si respectarea legii, legalitătii si ordinii. Chiar    dacă el a încercat (prin orice mijloace) să aducă linistea si ordinea în tară (folosind uneori forta), nu acelasi lucru se poate spune si despre Garda de Fier, partidul care forma majoritatea guvernului.

În septembrie 1940, venise momentul ca Miscarea legionară, în dubla ipostază de partid unic si de guvernământ, să-si expună programul si să treacă la înfăptuirea lui (program inexistent !); “abia de acum înainte vom vedea ce este de făcut”- spunea Căpitanul, în 1935. În loc să elaboreze un program, legionarii s-au angajat într-o succesiune de comemorări, reânhumări si parastase, ignorând observatia lui Cosimo Medici cel Bătrân (1389-1464, modelul <Principelui> lui Machiavelli): “nu se guvernează cu <Tatăl nostru>”.    Dincolo de aspectul religios, stătea o mare sete de răzbunare, împotriva tuturor adversarilor Gărzii, între care se aflau pe primele locuri cei responsabili de suprimarea Miscării în 1938-1939.

La 4 octombrie, o echipă de legionari s-a prezentat la locuinta prof. Petre Andrei, din Iasi, sub pretextul unei perchezitii. Întelegând, că de fapt, nu acesta este scopul vizitei, Petre Andrei s-a sinucis. El fusese un reprezentant de marcă al P.N.T., făcuse parte din guvernele prezidate de Iuliu Maniu si Alexandru Vaida-Voevod, iar în 1938, a trecut de partea regimului de autoritate monarhică. Virgil Madgearu, Ion Mihalache, dr. N. Lupu primeau aproape zilnic scrisori de amenintare din partea legionarilor. De la liberali, cei mai amenintati erau colaboratorii lui Carol al II-lea (V. Iamandi, Gh. Tătărescu, Constantin C. Giurescu). A fost întocmită o “listă neagră”, cuprinzând pe cei ce urmau a fi ucisi “pentru a lichida trecutul, o dată pentru totdeauna”. Ea circula prin cafenelele bucurestene, fapt ce, crea o stare de panică în rândul vechilor politicieni. Nu era vorba despre initiative personale, scăpate de sub controlul conducerii legionare, ci de o conceptie, care viza modul de edificare a noului regim.

Mai multi fosti lideri politici si militari au fost arestati si încarcerati la Jilava, urmând să fie judecati (instanta prelungindu-le termenul) pentru a-si primi pedeapsa. În cartea sa <Era libertătii. Statul national-legionar>, Horia Sima scria: “antonescienii, prefăcându-se că sunt extrem de interesati de descoperirea tuturor vinovatilor, utilizau tactica temporizării, în speranta că prelungindu-se perioada cercetărilor, se va ivi un momont politic favorabil pentru a salva de la moarte chiar si pe principalii vinovati (…)Antonescu voia să-i scoată de la Jilava, sub diferite pretexte, trecându-i sub pază, fie la Văcăresti, fie la diverse spitale si sanatorii”. Pentru a evita o asemenea situatie, legionarii au decis să-i pedepsească, fără a mai astepta verdictul justitiei.

În noaptea de 26-27 noiembrie 1940, au fost asasinati în închisoarea Jilava, toti cei anchetati de justitie pantru participarea la prigoana regimului Carol, împotriva legionarilor. Au fost asasinati 64 de personalităti politice si militare. Asasinatul în masă a fost executat de un grup de legionari condusi de Dumitru Groza – seful Corpului Muncitoresc Legionar, provenit în miscarea legionară din rândul comunistilor. A doua zi, pe 27 noiembrie legionarii îl asasinează pe Virgil Madgearu – economist, sociolog si om politic, profesor universitar, de mai multe ori ministru (1929-1931 si 1932-1933). În aceeasi zi, într-o sedintă specială a Consiliului de Ministri, generalul Antonescu declară: “asasinatul de la Jilava de astă-noapte, este un act pe care îl reprob si nu pot admite să-mi mânjesc mâinile cu sânge”. În noaptea de 27-28 noiembrie, o echipă a mortii, formată din legionari dornici de răzbunare, îl asasinează pe profesorul Nicolae Iorga – savant, istoric, publicist, om politic si scriitor, fost presedinte al Consiliului de Ministri (1931-1932).

Se proiectase exterminarea a câtorva mii de persoane, fosti demnitari sau a celor care au avut roluri secundare în viata politică sau publică, pretinsi dusmani ai Miscării legionare. Interventia, usor tardivă dar, foarte energică si hotărâtă a generalului Antonescu a înlăturat primejdia. Antonescu a reactionat într-o manieră categorică: s-a întâlnit a doua zi cu principalii sefi ai armatei si a prezidat apoi un lung Consiliu de Ministrii; toti ministrii legionari, în frunte cu Horia Sima, s-au desolidarizat actiunea teroristilor si au propus să depună un nou jurământ de credintă generalului Antonescu; au încercat să schiteze un gest de justificare, o găselnită că “fată de tărăgănarea justitiei, multi si-au pierdut încrederea în dreptatea pe care vor face-o organele judiciare”; Antonescu a reactionat, la remarcile puerile ale legionarilor, printr-un fulminant discurs, început cu “Am spus tuturora: Aveti încredere în mine ! de ce nu aveti înredere? ce fapte v-ar fi putut motiva o neâncredere în mine? Mâna de nemernici care au făcut această crimă va fi pedepsită în mod exemplar. Eu nu voi lăsa ca tara si viitorul acestui neam să fie compromis de actiunea unei bande de teroristi. Statul, al cărui conducător sunt, nu se va mai lăsa subminat de dezlăntuirea instinctelor bestiale ale unor descreierati. Pedepsirea celor de la Jilava mi-o rezervasem eu prin justitia tării (…) toată mândria mea era să nu am mâinile pătate. Mi-ati nimicit cu fapta alor vostri această mândrie”.

A fost dat un comunicat prin care Horia Sima si întregul guvern se uneau pentru reprobarea celor întâmplate. Politia legionară a fost desfiintată (fusese înfiintată la 23 septembrie 1940). A fost promulgat un decret pentru introducerea pedepsei cu moartea pentru astfel de acte. În cele din urmă, generalul Antonescu, a consimtit, pe baza noilor jurăminte de credintă ce i s-au făcut, să nu se schimbe guvernul.

Iuliu Maniu s-a prezentat la Consiliul de Ministri, protestând energic fată de aceste asasinate, care compromiteau statul român. El a predat generalului un memoriu, în care aprecia că actele comise de legionari constituiau “simtomele unei dezagregări sufletesti si ale unei disolutii sociale a căror continuare trebuie stăvilită cu toată hotărârea”. La insistentele lui Maniu, Antonescu a admis înmormântarea crestinească a lui Nicolae Iorga si a lui Virgil Madgearu la cimitirul Bellu din Bucuresti. Participant la acest trist eveniment, Ioan Hudită avea sa noteze, la 29 noiembrie 1940: “de la poarta de intrare în cimitir si până la capelă, unde este depus Madgearu, tot felul de tineri în civil, desigur legionari, se uită urât la noi si amenintător. Nici unul nu poartă uniformă legionară, desi sunt sigur că toti fac parte din politia lor (…) din loc în loc se observă pichete de soldati si câtiva comisari în uniformă (…) Maniu a tinut un    discurs emotionant în care, după a făcut elogiu dispărutului, a condamnat guvernul Antonescu <pentru incapacitatea lui totală de a mentine ordinea publică si de a garanta viata si proprietatea cetătenilor tării (…) Această stare de lucruri trebuie să înceteze imediat, iar vinovatii trebuie arestati si condamnati în mod exemplar, imediat>”.   

Cu toate acestea, legionarii nu au renuntat la ideile lor răzbunătoare, asteptând un nou moment pentru consumarea unei răzbunări totale. Pentru noaptea Anului Nou, se proiectase asasinarea tuturor oamenilor politici, pentru ca tara, să înceapă Noul An “purificată de lepra trecutului”. Numai interventia energică a Subsecretarului de Stat Riosanu cu fortele armate, au împiedicat ca acea noapte să fie o noapte a Sfântului Bartolomeu legionar, fiind trims un ordin de prevenire (ordinul telegrafic cifrat nr. 6087), 6 decembrie 1940, către toti prefectii din tară. Pus la curent cu acest pas, al autoritătilor, încredintate cu asigurarea ordinei, Horia Sima, ce se afla în provincie, s-a întors imediat în capitală si a depus toate eforturile pentru a dovedii că nu există aceste intentii teroriste, acoperindu-si oamenii.

Asasinatele, din 26-27 noiembrie 1940, au marcat începutul rupturi publice a relatiilor dintre Antonescu si H. Sima. În timp ce generalul se pronunta pentru un regim de ordine si de legalitate, sustinând că “două capete nu pot duce un singur corp”, cerând legionarilor să-l recunoască de facto, ca unicul Conducător al Statului, Sima îl acuza pe Antonescu că s-a înconjurat de “oameni vechi”, reprezentând “plutocratia si iudeomasoneria”, cerându-i să “conducă tara în spirit legionar si cu legionarii”. În această dispută, liderii partidelor istorice erau de partea lui Antonescu. În 4 decembrie 1940, Iuliu Maniu, într-un memoriu, cerea generalului să restabilească autoritatea de stat, să dea “serviciile de mentinere a ordinei publice în mâini competente”, să asigure “prin toate mijloacele ca cetătenii de orice categorie să redobândească siguranta averii si vietii lor”. Acest memoriu era depus la numai câteva zile după ce presedintele P.N.T. refuzase invitatia guvernului de a participa la festivitătile de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1940, nefiind de acord să apară în public alături de Antonescu si Sima. La rândul lor, cei doi lideri politici, în discursurile lor, au evitat să mentioneze numele lui Maniu, ca unul dintre făuritorii Unirii Transilvaniei cu România. Un memoriu similar a trimis si CIC Brătianu, prin care protesta împotriva faptului că nu s-a întreprins nici o actiune împotriva asasinilor lui Iorga, Madgearu si a celor de la Jilava.

Generalul Antonescu a primit, în cursul lunilor noiembrie-decembrie 1940, mai multi fruntasi ai P.N.L. si P.N.T., între care dr. N Lupu, Ioan Hudită, Gh. I. Brătianu, principalul subiect de discutie fiind neântelegerile din cadrul guvernului si inevitabila înlăturare a legionarilor de la putere.

La rândul său, Sima nu era dispus să asculte îndemnurile redundante ale lui Antonescu, vizând ordinea si legalitatea. În discursul rostit în fata studentilor din Bucuresti, la 1 decembrie 1940, comandantul legionar afirma: “observatorul obiectiv poate să constate apoi, în lumea aceasta veche o susceptabilitate, aproape maladivă, ori de câte ori se întâmplă chiar si cea mai neânsemnată călcare a unui text de regulament. De unde a apărut acest simt excesiv de legalitate si dreptate? Să fie succesul regimului legionar care i-a schimbat atât de repede? De ce nu s-a manifestat înainte, când trupurile legionarilor zăceau azvârlite pe străzi? Oamenii miilor de ilegalităti si crime cer de la legionari să fie sfinti si zei după ce ne-au ucis conducătorul, care singur putea să-i ierte si după ce, douăzeci de ani acest tineret a fost umilit si răstignit”. Presa legionară îl ataca vehement pe I. Mihalache, iar Mille Lefter – comandant al “Bunei Vestiri”, într-o conferintă tinută la Radio, la 10 decembrie 1940, intitulată “Garda de Fier – 1930, Văcăresti – 1931”, îl acuză pe vicepresedintele P.N.T. că în ianuarie 1931, în calitate de ministru de interne a urmărit “distrugerea ” Miscării legionare. Maniu i-a adresat, la 13 decembrie o scrisoare generalului Antonescu, prin care explica, în ce context a fost luată decizia de desfiintare a Gărzii si obligatia ministrului de a apăra ordinea legală. Presedintele P.N.T. îi amintea lui Antonescu că nici o pedeapsă nu se poate aplica “fără o dreaptă judecată (…) răzbunările, necontrolate de justitie, prelungesc o stare sufletească de care agonia nu este decât la un pas”. Totusi Antonescu l-a sfătuit pe Mihalache să se retragă la Dobresti, asigurându-i o discretă dar fermă protectie fată de o eventuală “vizită” a legionarilor. În mod ostentativ Mihai Antonescu, principalul colaborator al generalului i-a făcut o vizită de Crăciun, liderului P.N.T.-ist la Dobresti. Între generalul Antonescu si liderii partidelor istorice se crea un consens privind eliminarea legionarilor de la putere si restabilirea ordinii în tară, dar, surprinzător pentru suflarea românească, regele Mihai i-a conferit Ordinul “Steaua României” în gradul de Mare Ofiter, pentru “faptele sale mărete”, nimeni altuia, decât lui Horia Sima.

În acelasi timp, represiunea a lovit populatia evreiască. Dispunând de o politie paralelă – politia legionară – membrii Gărzii de Fier au trecut la arestări, acte de violentă, confiscări de bunuri cărora le-au căzut victime numerosi evrei. Antisemitismul a devenit o politică de stat – în această privintă Antonescu era de acord cu legionarii.

A fost înfiintat, chiar un minister pentru românizare. Sunt confiscate sau închise magazine sau întreprinderi, cabinete medicale, cabinete de avocatură, patronate de evrei si scolile acestora. Pe timpul războiului sunt pusi să plătească contributii si “taxe” enorme, bănesti sau materiale sau au fost deportati în Transnistria, împreună cu un grup numeros de tiganii (“au fost deportati 170.000 evrei, din care s-au întors 150.000”, declara Ion Antonescu la Proces).

2.4

CONTRADICTIILE DINTRE ANTONESCU SI LEGIONARI

În primele zile după instaurarea dictaturii legionare, cele două grupări, cea antonesciană si Legiunea, căutau să convingă opinia publică din tară si străinătate de “unitatea punctelor de vedere” si “colaborarea perfectă” ce guverna, chipurile, relatiile dintre ele. În acest sens, fiecare dintre cele două grupări îsi făceau declaratii de prietenie, reciproce.

Un fin observator al evenimentelor politice desfăsurate în Romaânia, la începutul lunii septembrie 1940, ar fi constatat că în spatele “unitătii si colaborării perfecte”, se ascundea o luptă pentru putere care începuse demult, si care, în perioada următoare avea să ia forme violente si sângeroase. Într-adevăr, chiar din primele zile după instatarea regimului antonesciano-legionar apăreau deosebiri de vederi: ale Gărzii si ale lui Antonescu contra Legiune.

Încă de la început, cei doi competitori au căutat, ca în bătălia pentru putere, ce urmau să o dea, să ocupe pozitii cât mai avantajoase. Asa se explică de ce “cămăsile verzi” au făcut puternice presiuni asupra generalului, pentru ca acesta, să accepte o participare masivă a legionarilor la formarea guvernului.

În luna septembrie si la începutul lui octombrie, au avut loc o serie de schimbări la Ministerul de Interne si la Prefectura Politiei Capitalei, demonstrând că Antonescu era silit să bată în retragere, în fata ofensivei legionarilor. Din întreaga echipă conducătoare a Ministerului de Interne, singurul care a rămas fidel lui Antonescu era subsecretarul de stat Alexandru Riosanu. Pe parcurs, i s-a adăugat noul sef al Serviciului Special de Informatii, Eugen Cristescu care luase locul lui Mihai Moruzov – arestat si executat la Jilava, de legionari, în noaptea de 26-27 noiembrie.

În întreaga tară, legionarii se organizau febril în numeroase pichete paramilitare. Atât politia legionară, organism specific perioadei, cât si plutoanele “Răzletii”, “Vestitorii”, “Centrul Studentesc”, “Corpul Muncitoresc” s.a. au fost înarmate si pregătite pentru lupta de stradă. Armele au fost furate din patrimoniul politiei si jandarmeriei, prin jefuirea magazinelor de specialitate, sau cu contributia serviciilor S.S. si S.D. din România. Însusi Antonescu constata neputincios, la 3 decembrie 1940, că înarmarea Legiunii era făcută de instante germane. Înarmarea continuă a legionarilor a provocat nelinistea întregii populatii si în special a Corpului Ofiteresc. Folosindu-se de nemultumirea pe care actiunile samavolnice ale legionarilor o trezeau în tară, Antonescu a căutat să ia măsuri pentru a-si asigura propria securitate, slăbind Miscarea sau încercând să o subordoneze direct lui.

Perioada lunilor septembrie- octombrie 1940 poate fi asemuită cu etapa unui “război al comunicatelor” între legionari si Antonescu. Printr-un ordin al lui Alexandru Ghika, la 23 septembrie se ordona colaborarea cu conducerea Miscării legionare, revenind totusi, la 28 septembrie, cu un nou ordin care atrăgea atentia organelor de politie că “neexecutarea ordinelor prefectilor de judet (în majoritate legionari) va fi imediat sanctionată cu destituirea.”

La 4 octombrie 1940, Alexandru Riosanu ordona prefectilor de judete, inspectorilor regionali de politie si sefilor politiilor de orase să vegheze la respectarea linistei, subliniind că “atât politia legionară, cât si orice organizatie a <cămăsilor verzi> nu au dreptul să facă nici o arestare sau descindere si nici un act de autoritate ce intră în competenta Ministerului de Interne si Sigurantei generale a statului…”. Ordinul reamintea Politiei si Sigurantei obligatia “de a aresta pe orice indisciplinat”.

Alarmat de indignarea si spiritul de revoltă al maselor împotriva actiunilor legionare, Antonescu le-a atras atentia, la început indirect, iar după aceea nominativ, să înceteze abuzurile, avertizându-i de inevitabila prăbusire a guvernului. La 5 octombrie 1940, Antonescu a dat presei un    comunicat, în care legionarii erau dezavuati în mod deschis pentru actiunile lor huliganice. “Unele elemente îmbrăcate în cămase verde si altele cu false tocuri de ziaristi la ureche merg din casă în casă si din întreprindere în întreprindere, în Capitală si în tară, pentru a ameninta, a teroriza, si a stoarce bani. Presedintia Consiliului de Ministri roagă pe toti care au fost sau vor mai fi atacati de acesti pirati, să nu se lase intimidati si să anunte imediat siguranta statului sau organele politienesti legale”. Remarcând că nu putea fi “adevărat legionar acela care calcă ordinul meu si care iese din legea statului”, Antonescu încheia amenintând că oricine va mai înfăptui asemenea acte “va fi socotit dusman al regimului si tratat ca atare”.

Problema abuzurilor de tot felul săvârsite de legionari, a ingerintelor acestora tot mai frecvente, revenea cu insistentă în discutiile Consiliului de Ministri. Într-o astfel de sedintă, la 21 septembrie 1940, Antonescu spunea “acum trebuie să pun la punct o chestiune cu domnul Sima. Ati văzut că noi am transformat statul într-un stat national-legionar. Eu sunt seful regimului legionar, iar dl. Sima este comandantul Miscării legionare… în guvernare însă, partidul nu se amestecă… sugestiile (ale legionarilor) le face dl. Sima si noi îl acceptăm cu totii sau nu. Deci, nu au voie legionarii să intre oricând în minister, cum s-a întâmplat la început”. Întru-cât abuzurile nu încetau, chiar luau amploare, într-o sedintă a Consiliului de Ministri, din 14 octombrie, Antonescu i-a apostrofat foarte dur pe legionari, declarând: “nu admit nici o injoctiune a nimănui în treburile statului. Nu mai admit violări de domiciliu, pentru că inviolabilitatea domiciliului este asigurată prin Constitutie. Noi am protestat totdeauna împotriva actelor arbitrare ale regimului trecut si acum le comitem pe o scară groaznică… sunt lucruri care trebuie să inceteze, pentru că altfel se crează în opinia publică un curent împotriva regimului… au loc violări de domiciliu, în care se pătrunde cu revolverele în mână, întocmai cum am văzut în filmele de cinematograf… în felul acesta nu faceti decât să prăbusiti regimul dumneavoastră”.

Somatia pe care Antonescu a adresat-o legionarilor în Consiliul de Ministri, din 14 octombrie 1940, de a înceta abuzurile, a avut darul de a determina o cristalizare a pozitiilor si de a provoca o confruntare deschisă – “primul conflict de anvergură” cum avea să raporteze Fabricius la Berlin – între conducătorul statului si comandantul Miscării legionare. Câteva săptămâni mai târziu, la 2o noiembrie 1940, Fabricius raporta Berlinului că “experientele diletantiste, lipsa de disciplină si abuzurile de tot felul se înmultesc în domeniul economic si administrativ. Situatia politică si economică a României, precum, si interesul nostru ca administratia, comunicatiile si economia să functioneze, necesită ca tulburările revolutionare în domeniul economic să ia sfârsit. Am discutat astăzi această problemă cu generalul Antonescu si i-am exprimat temerile mele, (…) generalul Antonescu mi-a spus că este hotărât să restabilească cu orice pret ordinea…”. În aceeasi zi, Fabricius a avut o discutie îndelungată si cu Horia Sima, cu care prilej i-a atras atentia “asupra diferitelor împrejurări, care pot tulbura dezvoltarea economică”, insistând “mai cu seamă asupra faptului că, însăsi solutionarea problemei evreiesti va ridica în România probleme economice si că în afară de acestă actiune, trebuie împiedicate orice alte experiente… I-am atras atentia lui Sima, pe baza propriilor noastre experiente, asupra necesitătii absolute ca disciplina în întreprinderi să fie mentinută, precum si asupra pericolului unei legiferări excesiv de grăbite în domeniul economic”.

Dându-si seama, că Fabricius nu era favorabil intenilor sale si, probabil, primind indicatii în acest sens si de la Berlin, Horia Sima s-a prefăcut a fi receptiv la indicatiile ministrului Germaniei, creându-i acestuia impresia că a renuntat la cererile sale si că se va întelege cu Antonescu. Cu ocazia serbărilor de la Iasi, din 8 noiembrie 1940, Sima i-a comunicat lui Fabricius că “deosebirile de vederi cu generalul au fost complet înlăturate…”. El si-a jucat rolul de “pocăit”, încât la 21 noiembrie 1940, ministrul Germaniei la Bucuresti îsi informa superiorii că: “relatiile dintre general si Sima sunt absolut satisfăcătoare”.

2.5

ESECUL GUVERNĂRII LEGIONARE

După ce am relatat actiunile pe care le-a întreprins de Ion Antonescu, în scopul câstigării opiniei publice de partea sa, vom arăta, în continuare, preocupările legionarilor în primele zile după prăbusirea dictaturii regale. Imediat după abdicarea lui Carol, Garda de Fier a încercat să organizeze, atât în Capitală, cât si în provincie, ample manifestatii de stradă, prin care să-si serbeze “victoria”.

La prima vedere, lupta legionarilor împotriva regimului carlist pare inexplicabilă, având în vedere faptul că, în ultimele luni premergătoare lui 6 septembrie 1940, ca urmare a întelegerii intervenite între Horia Sima si Carol al II-lea, legionarii intraseră în guvern si prigoana împotriva Gărzii încetase (membrii Legiunii aflati în închisoare fuseseră pusi în libertate, cei refugiati în Germania se întorseseră în tară si-si reluaseră activitatea).

Potrivit unor păreri, observând retrospectiv, slăbirea Gărzii s-ar explica prin prigoana la care au fost supusi legionarii, dar, mai ales suprimarea celor mai importante dintre cadrele lor de conducere din anii 1938-1939. Disparitia unora dintre conducătorii legionari a jucat, într-adevăr, un rol important în această prăbusire, dar nu rolul principal. Cauzele adevărate ale părăsirii Gărzii de către acei tărani, mic-burghezi si muncitori (care îsi dăduseră votul în decembrie 1937, Miscării legionare, făcând din acesta un al treilea partid politic,    prin numărul de voturi obtinute), trebuie căutate în întreaga politică promovată de legionari în anii dictaturii regale.

Modul cum au reactionat conducătorii legionari, la primele măsuri represive, îndreptate de aparatul de stat, împotriva Miscării legionare, resemnarea si lasitatea manifestate de “cămăsile verzi”, declaratiile lor de supunere, fată de regimul politic instaurat de regele Carol al II-lea, au însemnat o profundă deceptie, pentru multi dintre cetătenii care urmaseră Garda, lăsându-se înselati de propaganda ei. Constatând că legionarii se dovedeau a fi “luptători vajnici”, doar atunci când aveau concursul autoritătilor, sau când acestea îsi manifestau neutralitatea, majoritatea celor nemultumiti care-i urmaseră pe legionari, si-au dat seama că nu de la Gardă trebuiau să astepte împlinirea năzuintelor lor. Spre aceeasi concluzie, conducea si pasivitatea de care dădeau dovadă legionarii rămasi în libertate. Capitularea conducătorilor Gărzii în fata lui Carol si ignorarea voită a frământărilor maselor, au dat popularitătii Legiunii o lovitură mult mai gravă decât toate măsurile represive adoptate de aparatul de stat.

O altă cauză, care a contribuit la măcinarea popularitătii, de care se bucurase Miscarea legionară, a fost pozitia adoptată de Garda de Fier în politica externă (apropierea de Germania si Italia în conditiile în care acestea impuseseră României, Dictatul de la Viena).

După 6 septembrie 1940, Garda de Fier a încercat să recupereze terenul pierdut declansând o puternică ofensivă propagandistică către toate mediile sociale. În încercarea de a-si asigura o bază de masă largă, Miscarea legionară a recurs, în general, la aceleasi mijloace utilizate înainte de 1938. Aproape săptămânal si uneori chiar mai des, aveau loc, în atmosfera de paradă, în fata unitătilor legionare, ceremonii si procesiuni mortuare, înhumări si reînhumări, însotite de parastase sau înăltări de troite. Toate acestea se desfăsurau în prezenta unei asistente din ce în ce mai numeroase, din care nu lipseau reprezentantii autoritătilor de stat, ministrii, generalul Antonescu, precum si ministrii Germaniei, Italiei, Japoniei si Spaniei. Concomitent, o presă gardistă editata la nivel central si local a inundat orasele si statele românesti: “Cuvântul” – organ central al Miscării legionare sub directia lui P.P.Panaitescu, “Buna-Vestire”, “Porunca vremii”, “Muncitorul legionar”, “Biruitorii” – ziar al regiunii a V-a Constanta, “Garda” – din Câmpulung Muscel etc.

Cui i se adresa acestă formidabilă propagandă?

Miscarea legionară a încercat, în primul rând, să câstige muncitorimea, o serie întreagă de măsuri fiind luate în acest scop. Astfel, în întreprinderile mari si mijlocii au fost mărite salariile, s-a încercat îngrădirea patronatului, prin introducerea în întreprinderi a comisarilor de românizare si a salariului minimal; au fost înfiintate, prin intermediul “Ajutorului legionar”, care beneficia de fonduri imense, măcelării, prăvălii, cantine muncitoresti (întreprinderile “Apreta”, “Talpa”, “Delea Veche”, “Malaxa”, “Grivita” s.a.). “Cuvântul”, cotidian oficial al Miscării, insera săptămânal, o pagină intitulată sugestiv <Muncitorii>, care era o tribună de prezentare a vietii muncitorilor în statul legionar.

Pentru a cuprinde organizatoric muncitorimea, Corpul Muncitoresc Legionar (înfiintat la 25 octombrie 1936, sub comanda legionarului ing. Gheorghe Clime, comandant al Bunei-Vestiri) a fost reorganizat si îmbunătătit.    Corpul Muncitoresc Legionar era organizat pe garnizoane. Cea mai importantă era garnizoana Bucuresti (comandant Dumitru Grozea). Categoriile, pe care legiunea a căutat să le înregimenteze în rândurile sale, erau proletariatul, foarte recent urbanizat, tineretul, din scolile de meserii si ucenicii. Considerate si dovedite cele mai “apte” să primească, fără prea mult discernământ, lozincile cu caracter social-revendicativ.

O altă categorie, în atentia Gărzii, a fost studentimea. Uniunea Natională a Studentilor Români Crestini (U.N.S.R.C) a fost obligată, să aibă ca presedinte un comandant legionar (obligată prin statutul său de functionare). În acea perioadă presedintia Uniunii era condusă de Viorel Trifa.                                 

Printr-un Decret-Lege semnat de Antonescu, legionarilor i-a fost încredintată “sarcina organizării si îndrumării tineretului în statul national-legionar”, fiind trecute în patrimoniul său bunurile fostei organizatii “Straja Tării”.

Propaganda adresată tărănimii, desi nu mai era la fel de activă ca în 1930-1937, nu a lipsit nici în acastă perioadă. Nu a fost neglijată nici cuprinderea femeilor în Miscarea legionară. În acest scop, au fost organizate “Corpul Doamnelor Legionare”, condus de Marietta Claudia Tell si “Corpul Legionarelor”, condus de Lucia Trandafir. “Răzletii”, “Vestitorii” erau destinate organizării intelectualilor, functionarilor de stat si particulari. Au existat si încercări de a pătrunde în rândurile militarilor, sperând ca armata să le fie de folos, în cazul accederii la putere. Aici, însă, a intervenit generalul Antonescu care a căutat să ferească armata de influienta legionară. A luat personal conducerea Ministerului Apărării si a numit la conducerea departamentelor militare, ofiteri neânregimentati în Gardă. Studiind presa vremii sau jurnalele de actualităti, s-ar putea spune că, legiunea reusise să-si refacă baza de masă.

Erau toti acesti aderenti la Miscare, legionari? Categoric, nu!

Multi dintre manifestantii ce participau la actiunile legionare, se prezentaseră la acestea, nu fiindcă erau animati de convingeri gardiste, ci mânati de propriile lor necazuri si de speranta că legionarii le vor putea rezolva problemele sociale. Totusi, cei mai multi, veniseră de teama că, îsi vor pierde locurile de muncă sau vor deveni subiecte de răzbunare. Populatia a văzut ce se ascunde în spatele propagandei legionare.

Începând cu a doua jumătate a lunii noiembrie, procesul de eroziune a Gărzii va reâncepe, “cămăsile verzi” pierzând până în ianuarie 1941, cea mai mare parte a capitalului politic acumulat în lunile anterioare.

Cauzele acestui insucces al Gărzii rezidă în primul rând în nepotrivirile flagrante, între promisiuni si înfăptuiri. Hotărârea adoptată de guvernul legionaro-antonescian, de desfiintare a breslelor si de înlocuire a acestora, au determinat o vie frământare în rândurile muncitorilor. Un raport semnificativ în acest sens, înaintat Ministerului de Interne, de Comisariatul de Politie Resita, arăta că “noul regim legionar a contribuit într-o măsură destul de însemnată la îngrijorarea muncitorilor si mai ales a conducătorilor lor prin preconizarea de către stat, de a-si însusi rezolvarea problemei muncitoresti, cât si a tendintei de înglobare a muncitorilor români în Miscarea legionară (…) fapt ce nu le convine”.

La 5 octombrie 1940, a fost dat publicitătii Decretul-Lege pentru înfiintarea comisarilor de românizare. Între altele, acestia aveau si dreptul “să se intereseze cum locuiesc lucrătorii si familiile lor; dacă întreprinderile unde lucrează le-au pus la dispozitie locuinte sănătoase; dacă sunt cantine muncitoresti; dacă muncitorii sunt bine plătiti etc si să ia măsuri de urgentă”. Comisarii, având asemenea împuterniciri, muncitorii li s-au adresat lor, cerând sprijin pentru rezolvarea unor revendicări în cadrul întreprinderilor. Ei au putut constata că acesti comisari deveniseră instrumente docile ale patronilor. În consecintă, muncitorii au încetat să mai apeleze la ajutorul lor în confruntarea cu patronatul, compromitând nu numai institutia comisarilor ci si Miscarea legionară în ansamblul ei, din rândurile căreia erau recrutati comisarii.

Neconcordanta, între ceea ce apăra în realitate si ceea ce pretindea că apără, a fost cauza care a determinat compromiterea gărzii si în rândul tărănimii. Ideologii Gărzii erau incapabili să propună ceva concret, în problema ameliorării situatiei tăranilor, limitându-se doar la fraze generale. “Omul si pogonul” – promiseseră legionarii, pentru a atrage tărănimea săracă, speculând astfel, traditionala sete de pământ a tăranului român. Pe de altă parte, adresându-se marilor proprietari, nelinistiti de ce s-ar putea întâmpla dacă legionarii si-ar tine promisiunile făcute, Traian Boeru preciza: “vom păstra dreptul individual de a uza si folosi proprietatea agricolă, dar vom cere acestor proprietari să se integreze perfect în aspiratiile acestui neam, le vom cere să-i dea tot ceeea ce pot da”, în sensul, că “proprietatea agricolă să fie la maximum folosită”. Prin decretele din 4 octombrie 1940, nr. 3347, si din 12 noiembrie 1940, nr. 3810, au fost expropriate si trecute în patrimoniul statului toate proprietătile evreiesti din mediul rural, între care terenuri în suprafată de 45.035 ha. Dar, nici măcar aceste terenuri nu au fost împărtite tăranilor, ci au fost arendate prin licitatie publică “românilor etnici cari dovedesc că au capacitatea financiară si tehnică de a exploata în cele mai bune conditiuni bunul arendat”. Legionarii instalati în fruntea comunelor, recrutati pe apartenenta la Gardă, nu numai că nu au reusit să grupeze în jurul lor masele tărănesti, dar au si întâmpinat opozitia îndârjită a acestora (6 septembrie1940-24 ianuarie 1941).

Intelectualitatea – pătură socială si profesională extrem de eterogenă – s-a manifestat ca atare si în atitudinea ei fată de Gardă. O parte a profesorilor din învătământul secundar si o parte a învâtâtorilor au participat la actiunile organizate de legionari, antrenând si elevii în activitătile respective. Fără a nega faptul că, în rândurile profesorilor si învătătorilor se aflau si unii ce aderaseră la Miscarea legionară, putem considera, că explicatia numărului destul de mare de profesori învinuiti de participare la actiuni ale Miscării, rezidă nu atât din convingerile lor, ci din faptul că erau obligati, prin instructiuni ale ministerului de resort (ministru era legionarul Traian Brăileanu) să desfăsoare asemenea activităti scolare si extrascolare.

Un contingent destul de numeros au dat Gărzii preotii. Cauzele acestui fenomen nu au o motivatie, ca în cazul celor din învătământ, deoarece patriarhul devenise, tocmai în perioada respectivă, tinta unor puternice atacuri ale presei legionare. Explicatia trebuie căutată, pe de o parte în speranta clerului inferior – pentru că acestă categorie, în majoritatea sa, a aderat la Gardă – de a urca repede, treptele ierarhice bisericesti, iar pe de altă parte, în modul cum legiunea a stiut să adapteze si să utilizeze ritualul funerar al bisericii ortodoxe române.   

Studentimea română, din rândurile căreia Garda îsi recrutase un mare număr de adepti, nu a fost multumită de guvernarea legionară. Adevăratele probleme ce frământau tineretul studios erau: procurarea mijloacelor materiale pentru achitarea taxelor universitare, înfiintarea unor cămine si cantine ieftine s.a. În loc de aceasta, Uniunea Natională a Studentilor Crestini Români (UNSCR), intrată sub controlul legionarilor, îsi făcuse ca principală preocupare, organizarea studentimii ca detasamentele paramilitare ale legiunii. Studentii    doreu, ca în fruntea organizatiilor reprezentative, să fie promovati în spirit democratic, cei mai capabili studenti, care să ofere garantia că se vor ocupa de problemele lor. Numit de Horia Sima, ca presedinte al UNSCR, legionarul Viorel Trifa va declara la instalarea sa : “(…) si am nevoie de puteri absolute în viata studentească. N-am timp de pierdut cu fleacuri democratice si nici cu formalităti de paragrafe. Formula este simplă – să se execute tot ceea ce poruncesc”.

Introducerea spiritului de comandă în viata universitară a găsit aprobarea la studentii legionari, care nu doreau să dezbată în mod democratic adevăratele probleme ce frământau stdentimea, dar a constituit un semnal de alarmă pentru cei cu convingeri democratice – socialistii, social democratii, national-tărănistii, national-liberalii, sau cei fără partid.

Nici alte categorii cetătenesti nu au avut motive să se declare satisfăcute de guvernarea legionarilor. Acaparând puterea, Garda a trebui să preia aparatul de stat, asa cum functiona în momentul constituirii guvernului, dar functionarii acestui aparat (îndeosebi cei din politie si sigurantă) nu fuseseră câstigati de Gardă, ba mai mult, acestia participaseră la reprimarea legiunii.

Neavând încredere în functionarii celor două organisme, conducătorii Gărzii au infiltrat în politie si gardă, elemente legionare încercând si, de cele mai multe ori reusind, să le transforme în organisme proprii.

Eforturile Gărzii spre acapararea vârfurilor birocratice din ministere erau un nou tel, urmând ca de pe aceste pozitii, să se procedeze la legionarizarea îtregului aparat functionăresc, prin încadrarea lui în legiune sau prin înlocuirea pe posturi, cu legionari. Prozelitii câstigati de Gardă, din rândul functionarilor de stat, frăceau parte din rândurile functionarilor inferiori, care sperau că prin aderenta la Miscarea legionară o vor putea folosi ca    pe o rampă de a urca rapid treptele ierarhice. Cea mai mare parte a functionarilor s-au mentinut într-o rezervă tacită, dar nu lipsită de urmări pentru guvernarea legionară.

Nici încercările de a-si apropia armata (măcar o parte din ea), prin intensificarea propagandei, cu precădere a gradelor inferioare, nu au fost încununate de succes. Este cunoscut faptul că, si înainte de preluarea puterii, Garda fusese repudiată din rândul corpului ofiteresc, pentru spiritul ei de dezordine, anarhie si crimă.

Conditiile în care legiunea venise la guvernare, politica promovată de legionari, modul cum ei întelegeau să guverneze, abuzurile comise, crearea unor detasamente înarmate si intentiile declarate de a restructura corpul ofiteresc au convins armata, că legiunea era un bluf. Din rezerva pe care o arăta legiunii, la început, cu timpul ea s-a transformat într-o dusmănie declarată.

Expresie a opozitiei corpului ofiteresc fată de “cămăsile verzi”, a fost că primii comisari legionari trimisi la regimente, au fost arestati si scosi din cazărmi. Aceasta nu însemna că nu au fost si exceptii, că nu au existat militari (simpatizanti sau fricosi) care au aderat la Miscarea legionară.

Desi numărul militarilor activi, pe care Garda reusise să-i recruteze, era mic, faptul acesta nu a scăpat atentiei generalului Antonescu: în sedinta Consiliului de Ministri, din 29 noiembrie 1940, a făcut următoarea precizare: “În ceea ce priveste politica înarmată, am spus: cine este în armată, rămâne acolo si cine este în cuib, la fel. Armata trebuie să se mentină în spiritul ostăsesc”.

Totodată, Antonescu a luat măsuri drastice pentru a curma orice infiltrare a spiritului legionar în rândul militarilor, si a se asigura împotriva oricărei încercări de nesubordonare. Astfel, printr-un decret-lege, din 5 decembrie 1940, a fost modificat Codul justitiei militare, introducându-se pedepse extrem de aspre pentru actiunile de insubordonare. “Instigatorii la rebeliune si conducătorii se pedepsesc cu moartea – preciza decretul. Participarea cu intentie la rebeliune, în oricare din cazurile prevăzute în articolul de mai sus indicat, din Codul justitiei militare, se pedepseste cu munca silnică pe viată”. Câteva zile mai târziu, au fost date publicitătii pedepsele aplicate insubordonării unui număr de sergenti si caporali, ce se arătaseră receptivi la propaganda “cămăsilor verzi”, iar după o lună, trei ofiteri au fost scosi din armată: “Ofiterii din armata regală a statului national-legionar nu fac politică”.

Mult mai rodnică s-a dovedit, în schimb, propaganda desfăsurată de legionari în rândul ofiterilor iesiti din activitate. Astfel, familia legionară “general Cantacuzino-Grăniceru” număra în rândurile sale nu mai putin de patru generali (generalii de divizie, în rezervă, Constantin Dona, Iacob Constantin, Stefan Ganea, Constantin Trandafirescu), precum si numerosi colonei, maiori, căpitani, comandori si altii. Nedispunând de unităti militare în subordine, aderarea lor la Gardă, nu reprezenta importantă, decât prin faptul, că ei puteau contribui, prin experienta acumulată, la organizarea unitătilor paramilitare, propriei Legiuni.

2.6

REBELIUNEA LEGIONARĂ

Criza de încredere, dintre general si Legiune, intrase într-o fază fără echivoc, punându-se problema unei înfruntări de pe pozitii de fortă. Legionarii, declarau public, intentia de a-l înlătura pe general, arătând că “dacă nu reusim să-l alungăm cumva pe Antonescu, vom rămâne în afara istoriei”. Propaganda sistematică, pe care legionarii o făceau de mai mult timp, s-a intensificat în acele zile, lansându-se tot felul de zvonuri, pentru a se pregăti astfel, în propriile rânduri si în popor, lovitura împotriva lui Antonescu.

În acelasi timp, continuau intens înarmarea si instructia formatiunilor paramilitare ale Miscării legionare. Zi si noapte aveau loc marsuri, se făceau exercitii de tragere, cu tot felul de armament, inclusiv cu armament antitanc. Toate organizatiile regionale, dar în special, în cele din capitală, se pregăteau metodic de lupta de stradă.

În această atmosferă de tensiune, în urma unei noi excese ale legionarilor, la 7 ianuarie 1941, între Antonescu si Sima a avut loc o scenă foarte violentă, soldată cu darea afară din birou a sefului Gărzii de Fier. Iată cum s-a desfăsurat întrevederea, în relatarea lui Fabricius: “După ce politia legionară a făcut noi perchezitii domiciliare si a comis acte de violentă împotriva populatiei… generalul Antonescu l-a chemat, în sfârsit, pe Sima, cerându-i socoteală în modul cel mai energic. Sima a recunoscut, că stia de aceste abuzuri… Antonescu a cerut lui Sima să se supună întru totul ordinului său cu privire la liniste si ordine, lucru pe care el îl garantase. Atunci când Sima nu s-a declarat de acord cu aceasta, generalul a propus un plesbicit, si anume: ori pentru general, care reorganizează miscarea legionară, ori pentru Sima, care devine si conducător al statului. Când Sima, din spirit de opozitie era pe cale să accepte această propunere, generalul i-a cerut să părăsească camera”.

În timp ce în cabinetul Primului Ministru avea loc această discutie, legionari înarmati au ocupat Prefectura Politiei Capitalei, fiind gata să treacă la actiune pentru înlăturarea lui Antonescu.

Se pare, că reprezentantii Reich-ului au intervenit, din nou, în aplanarea conflictului – desi, Fabricius nu mărturiseste acest lucru în telegramele trimise la Berlin – deoarece, în cursul aceleiasi zile, Sima si Al. Ghika i-au făcut o vizită de “pocăintă” lui Antonescu, căruia “i-au cerut iertare” si i-au promis că “vor garanta ordinea”. Cu ocazia onomasticii generalului, legionarii i-au dat noi asigurări de loialitate.

Relatiile dintre conducătorul statului si comandantul Legiunii au rămas exterem de încordate, mai ales că generalul aflase, că Al. Ghika ordonase subalternilor să execute numai instructiunile date de el personal. În situatia creată, la 9 ianuarie 1941, Antonescu si-a exprimat dorinta de a merge la Berlin, pentru a discuta cu Hitler “o serie de probleme care privesc politica de apărare a României si stadiul pregătirilor, ce se fac în acest scop” si “să obtină din partea Fuhrer-ului câteva sfaturi la politica internă”. La 12 ianuarie 1941, soseste la Bucuresti, invitatia oficială care, era adresată atât lui Ion Antonescu cât si lui Horia Sima. La început, ătât Antonescu, cât si Sima, au refuzat ideea unei vizite comune la Hitler. După ce Fabricius le-a explicat că, la Berlin, se punea pret pe prezenta lor concomitentă, Antonescu s-a declarat de acord cu această vizită, în timp ce Sima a refuzat. El intentiona să profite de absenta generalului pentru a lua întreaga putere în stat, punându-l pe Hitler în fata faptului împlinit. Refuzul de a se prezenta la întâlnirea fixată de Hitler, a consumat si restul de credit pe care Sima îl mai avea la Fuhrer.

Cu gândul la apropiata declansare a Operatiei “Barbarossa” (atacul asupra U.R.S.S.), Hitler a considerat că, legionarii nu puteau asigura conditiile necesare bunei desfăsurări a miscărilor de trupe germane si române, în vederea operatiilor militare ce aveau să fie executate si de aceea i-a acordat lui Antonescu toată încrederea. “Dar, orice s-ar întâmpla – sublinia Hitler, în concluzie – el este convins că Antonescu este singurul om capabil de a călăuzi destinele României”. În felul acesta, Antonescu primea mână liberă să actioneze cum va crede de cuviintă pentru restabilirea ordinei si linistei. Întors de la Berlin, pe 14 ianuarie, seara, Antonescu a hotărât să se debaraseze de Gardă. A doua zi, el îi trimite lui Horia Sima o scrisoare, redactată în termeni duri, aducând grave învinuiri legionarilor pentru crimele, jafurile si tulburările săvârsite după venirea lor la putere.

Desi, surprinsi de revenirea precipitată a lui Antonescu în tară, legionarii hotărăsc “să dea lovitura”. În zilele următoare, se intensifică pregătirile pentru rebeliunea ce avea să vină. Fată de actiunile provocatoare ale Gărzii, Antonescu a adoptat o serie de măsuri, numite să-i împingă pe legionari, spre noi dezordini care să-i compromită si mai mult în ochii germanilor si să-i ofere prilejul răfuirii finale. În acest sens, la 18 ianuarie 1941, el hotărăste desfiintarea comisarilor de românizare, legionari de pe lângă întreprinderi.

Dar, nemultumirea mare a gardistilor a fost demiterea, din fruntea Ministerului de Interne, a generalului Petrovicescu, la 2o ianuarie 1941, unul dintre principalii stâlpi, pe care se sprijinea Garda.

Alarmat de acestea, Sima îsi adună comandantii si hotărăste o desfăsurare de forte în întreaga tară, pentru intimidarea lui Antonescu si readucerea lui Petrovicescu la Ministerul de Interne.

Sub pretextul că, protestează împotriva asasinării unui ofiter german, în seara de 20 ianuarie 1941, legionarii au organizat o demonstratie de stradă: “Răzletii”, “Vestitorii”, “Ajutorul legionar” si “Centrul studentesc” s-au adunat în Piata Universitătii din Bucuresti, de unde, manifestând zgomotos, au pornit pe Calea Victoriei. În fata coloanei, înainta amenintător, plutonul motorizat al Miscării legionare, pentru a demonstra tuturor forta Legiunii. Manifestatii cu caracter asemănător, au avut loc si în alte orase, cu scopul

evident, de a intimida populatia si de a-l speria pe Antonescu. La Timisoara, Caracal si Craiova legionarii au comis, încă din seara lui 2o ianuarie, acte vădite de nesupunere împotriva autoritătii de stat, punând stăpânire prin fortă pe chesturile de politie, prefecturi, centralele telefonice etc. Ei sperau că, prin asemenea procedee, vor putea impune miscarea legionară drept singura fortă guvernamentală.

Riposta lui Antonescu nu s-a lăsat deloc asteptată. El a hotărât destituirea lui Al. Ghika, directorului general al Politiilor si a lui C. Maimuca, director în Ministerul de Interne, precum si a tuturor prefectilor si comandantilor de politie legionari, din întreaga tară, si, înlocuirea lor cu ofiteri. Totodată, a dat dispozitie armatei si jandarmeriei, să ia sub contror clădirile celor mai importante institutii publice – ministere, postă, telefoane, etc.- precum si marile întreprinderi industriale.

În dimineata zilei de 21 ianuarie, a fost instalat în functie noul comandant militar al capitalei, generalul Constantin Sănătescu. Considerând că, sosise momentul să înceapă lupta “supremă, pentru biruinta legionară”, Sima a dat dispozitie să se treacă la actiune. În consecintă, Ghika si Maimuca au refuzat să se supună ordinului lui Antonescu si baricadându-se în sediul Sigurantei, împreună cu un grup de legionari, au deschis focul împotriva militarilor veniti să-i evacueze. În acelasi fel, a procedat si prefectul Politiei Capitalei Mironovici, care a refuzat să predea Prefectura noului titular, generalul Mitrea. În întrega tară, prefectii legionari au adoptat atitudini asemănătoare.

Din ordinul lui Sima, grupurile de legionari se adunau în grabă, la sediul central sau la sediile de sectoare, unde primeau instructiuni, arme si munitii. După ora 11.oo, legionarii ocupă, rând pe rând, prefectura Politiei Capitalei, Primăria sectorului Albastru, Casa Verde, diferite comisariate de politie si mai multe sedii de ministere. Un important punct de concentrare a rebelilor era Cazarma gardienilor publici, aflată în spatele palatului presidentiei Consilului de Ministri. După amiază, circulatia a fost paralizată în Bucuresti, datorită faptului că, legionarii au pus în functiune, în mod repetat, sirenele apărării antiaeriene. Postul de radiodifuziune se afla în mâinile rebelilor, care îl utilizau după bunul plac. Tipografiile ziarelor din capitală au fost ocupate de legionari si folosite pentru tipărirea unor manifeste incendiare si pentru dezinformarea cetătenilor. Până în seara lui 21 ianuarie, rebeliunea era generalizată în întreaga tară. Legionarii reusiseră să ocupe pozitii importante, astfel încât, Horia Sima se putea socoti victorios.

În zilele rebeliunii, barbariile legionare au atins punctul culminant: jafuri, asasinate, schingiuiri, violări, incendieri în toată tara, îngrozesc populatia deja speriată.

Trupele române se mentineau într-o stare de asteptare activă, blocând obiectivele de importantă strategică, fără a încerca să-i scoată pe legionari din institutiile ocupate. Timp de trei zile, Antonescu refuză să dea ordin de atac. “Să asteptăm ca dezordinea să se generalizeze… dezorganizarea trebuie să cuprindă si căile ferate. Atunci, germanii vor veni să mă roage, să restabilesc ordinea” a declarat Antonescu. Potolirea rebeliunii, încă din faza incipientă ar fi fost urmată, aproape sigur de o nouă interventie a reprezentantilor Reich-ului si o nouă “împăcare”, pecetluită cu jurăminte de fidelitate si de căinte din partea Gărzii fată de Antonescu. Dar, generalul nu mai dorea o împăcare cu legionarii, dorea excluderea lor definitivă din viata politică, însă, trebuia să se ajungă la o asemenea deteriorare a raporturilor, încât o nouă împăcare, să fie imposibilă.

Considerându-se deja învingători, legionarii prind curaj si trimit o delegatie la Antonescu cu o serie de reglementări, cerând retragerea armatei si să fie schimbati în guvern, cei ce nu erau legionari.

Antonescu era gata să facă concesii. Considerând că, atitudinea sa concesivă era determinată de slăbiciune, legionarii au reactionat exact cum intuise Antonescu, formulând noi pretentii inacceptabile.

Generalul Erik Hansen spune, într-un raport înaintat Berlinului, că “pretentiile lui Sima erau tot mai mari, mergând până la aceea de a i se preda întreaga putere, de a prelua functia de Prim Ministru si comanda supremă a armatei române. Conducătorul statului urma să rămână în aceeasi situatie practic, însă, era îndepărtat de la orice activitate guvernamentală, dovadă că legionarii se credeau foarte stăpâni pe situatie”.

În timp ce aveau loc tratativele, legionarii organizau febril riposta cu fortele armatei. Au baricadat cartiere întregi cu masini, tramvaie, autocisterne încărcate cu benzină pentru a le incendia si a face imposibilă înaintarea tancurilor.

La rândul său, si Antonescu a procedat la întărirea trupelor din garnizoana Bucuresti, aducând în sprijinul lor, unităti militare din provincie. Până în ziua de 23 ianuarie, el a reusit să concentreze în Bucuresti o divizie si jumătate si peste 100 de tancuri.

Problema divergentelor dintre Antonescu si Sima a fost dezbătută de Hitler si Mussolini, cu ocazia convorbirilor de la Fuschl, din 20 ianuarie 1941. Cu această ocazie, Hitler a vorbit despre Antonescu, în termeni favorabili, iar Mussolini a adăugat că, “după părerea sa Antonescu ar trebui să ia conducerea în ansamblu”. În dimineata lui 21 ianuarie, Antonescu îi cere sfatul lui Hitler prin intermediul lui Fabricius, în privinta solutionării conflictului. Hitler, prin ministrul său de externe, von Ribbentrop, i-a transmis lui Fabricius: “dat fiind că a curs sânge, generalul să intervină energic si să facă curătenie. Apoi, sub conducerea sa, să întemeieze din nou Legiunea”. Aflând aceasta, Antonescu a răspuns: “Spunei că, ordinea va fi restabilită în 24 de ore. Eu nu am nevoie de fanatici, am nevoie de o armată română sănătoasă. Armata este sănătoasă si va restabili ordinea”.

Odată obtinut asentimentul Berlinului, Antonescu s-a hotărât să treacă la zdrobirea rebelilor, conducerea generală a operatiunii de reprimare fiind încredintată generalului Constantin Tănăsescu.

În după amiaza lui 22 ianuarie1941, din ordinul lui Antonescu, armata a trecut la reprimarea rebelilor gardisti, atacând cu tancuri principalele institutii în care acestia se baricadaseră. Au fost ocupate, prin luptă, cazarma gardienilor publici, sediul legionar din str. Roma, Prefectura Politiei Capitalei, Siguranta Generală, sediul legionar din aleea Vulpache, casa Malaxa; în principal, majoritatea centrelor de rezistentă ale legionarilor din capitală si provincie. În cursul acestor operatiuni, au căzut la datorie 21 de militari – ofiteri, subofiteri si soldati, iar 53 au fost răniti. În seara lui 22 ianuarie 1941, rebelii erau înfrânti. Odată cu lăsarea întunericului, luptele au fost oprite, pentru a nu provoca victime în rândul ostasilor, urmând a fi reluate a doua zi, la ora 5.oo, prin declansarea unei operatiuni generale de curătire a locuintelor ocupate de legionari si de arestare a rebelilor.

În fata atitudinii hotărâte a lui Antonescu si a actiunilor armate, conducătorii Gărzii au intrat în panică. Emisarii lui Horia Sima s-au prezentat la diferite oficii germane din Bucuresti si provincie cerând sprijin (având loc tratative, între diferiti legionari si Fabricius, Erik Hansen, Herman Neubacher). Reprezentantii Reich-ului au încercat să-i convingă pe legionari, să înceteze orice rezistentă, angajându-se să obtină de la Antonescu retragerea, pentru a pleca în Germania.

În cursul serii, la ora 21.oo, Erik Hansen a solicitat o întrevedere lui Antonescu, acesta arătându-se dispus să acorde “liberă trecere tuturor legionarilor care s-au baricadat în case si clădiri publice, oficii telefonice, prefecturi s.a., cu conditia, ca să aibă loc fără nici o armă (inclusv pistolete) si imediat”. Antonescu a mai precizat că, dacă legionarii nu vor respecta conditiile, trupele române vor relua atacul a doua zi dimineata.

În aceeasi noapte, (22-23 ianuarie) conducerea Gărzii de Fier a încercat să obtină un “arbitraj” de ultimă oră al regelui Mihai, trimitând în acest scop doi emisari la Sinaia, pentru a discuta cu el. Regele a fost de acord să discute cu Antonescu si a plecat spre Bucuresti, în dimineata lui 23 ianuarie. Automobilele cortegiului regal au fost întâmpinate la Câmpina de militari si întoarse din drum, din ordinul lui Antonescu.

În cursul noptii, Legatia germană a făcut eforturi în vederea găsirii lui Sima, care din momentul declansării rebeliunii dispăruse, pentru a-i aduce la cunostintă întelegerea realizată cu Antonescu si a-l determina să înceteze lupta. Acesta a fost găsit împreună cu conducătorii legionari: Iasinschi, Stoicănescu, Papanace, Sturdza, Biris, Pătrascu s.a. Neubacher i-a informat despre negocierile sale cu Antonescu si i-a sfătuit să accepte.

Conducerea Gărzii de Fier, luând în considerare dorintele Fuhrer-ului, au cerut încetarea luptei. La ora 7.oo, Neubacher, însotit de Iasinschi, s-au prezentat la Presidentia Consiliului de Ministri, nu înainte de al informa pe Fabricius. Desi initial, Antonescu a vrut să-i spânzure pe toti comandantii legionari, doar interventia colerică a reprezentantilor Germaniei l-a determinat să-si schimbe hotărârea. Eforturile acestora de a salva legionarii erau datorate, evident, unor strategii de a păstra Garda, ca o alternativă în cazul în care Antonescu ar fi adoptat o pozitie potrivnică Reich-ului. Fabricius declara: “Sunt convins că, o mare parte dintre acesti legionari vor venii din nou la linia cea bună si noi avem interes în această privintă, întrucât ei constituie o garantie că pe viitor, politica României, v-a fi de partea Gemaniei si Italiei”.

În dimineata de 23 ianuarie 1941, ordinul de încetare a focului a fost transmis prin radio si publicat într-o editie specială a “Cuvântul”-ui. În cursul zilei, Antonescu avea controlul asupra a 32 din 48 prefecturi de judete, celelalte fiind ocupate a doua zi.   

Cea mai mare parte a rebelilor, inclusiv unii conducători ai Gărzii, s-au predat armatei, fiind interogati si apoi trimisi în lagăre. Cea mai mare parte a conducătorilor Legiunii s-a adăpostit la Căminul german din Bucuresti sau în locuintele diferitilor reprezentanti ai Reich-ului. Mai târziu, acestia au fost transportati în secret în Germania, unde au primit azil politic.

După înfrângerea rebeliunii, Berlinul recomanda lui Antonescu să refacă Garda de Fier, chiar sub conducerea sa si să introducă în guvern elemente legionare. Antonescu nu a vrut să audă de legionari absolut deloc, dar să mai si colaboreze cu ei, în formarea unui alt guvern. “Trebuie a curătii toată administratia de stat, de toate elemantele introduse prin regimul de ieri, elemente care au avut un scop unic: de a distruge statul român… Legiunea nu mai are nici o ratiune de a subzista ca organ de conducere în stat. Ca organ politic, să urmeze soarta celorlalte partide”. Deci, Antonescu recomanda desfiintarea Gărzii de Fier.

2.7

POZITIA PARTIDELOR POLITICE FATĂ DE GUVERNAREA LEGIONARĂ

Chiar de la instaurarea noului guvern, conducătorii P.N.L. si P.N.T. au declarat lui Antonescu că, nu-i vor face dificultăti în guvernare, cerându-i în schimb, libertate de actiune pentru formatiunile lor politice. Generalul a fost de acord.

Teroarea si abuzurile înfăptuite de legionari, împotriva unor membrii ai partidelor respective si nu numai, au determinat pe conducătorii partidelor politice să manifeste unele nemultumiri, fată de guvernul instalat la 14 septembrie 1940. În noiembrie, într-o scrisoare adresată lui Antonescu, Maniu si C.I.C. Brătianu si-au exprimat dezacordul fată de atitudinea autoritătilor, care împiedicau prin fortă, orice actiune vizând refacerea organizatiilor judetene ale P.N.T. si P.N.L., în timp ce legionarii se organizau puternic în întreaga tară. Declarîndu-si nemultumirea fată de metodele de guvernare ale “statului-totalitar”, Maniu si Brătianu subliniau că, “mentinerea fortelor de rezervă este un imperativ nu numai în actiunea militară, ci si în cea politică” si cerea lui Antonescu să-si respecte cuvântul prin libera functionare a partidelor istorice: “în fata tulburărilor ce încep a se ivi în România, în dezorientearea si panica ce au cuprins cetătenii, din cauza actelor săvârsite de persoane fără răspundere, rolul partidelor noastre devine si mai necesar ca până astăzi”.

În mod firesc, asasinatele de la Jilava, Snagov si Strejnicul, din 26-27 noiembrie 1940, au determinat reprosuri adresate generalului Antonescu: “… tin să protestez si în scris contra sălbăticiunilor ce s-au înfăptuit, în contra asasinării prietenului meu Virgil Madgearu, om de o exceptională valoare stiintifică si natională si a marelui profesor Nicolae Iorga, care desi mi-a fost înversunat adversar politic, totusi am recunoscut totdeauna că a avut merite nesterse în evolutia gândirii noastre nationale si universale” – scria Iuliu Maniu,    într-o scrisoare adresată lui Antonescu, la 4 decemnrie 1940.42

Seful P.N.T.    se arăta deosebit de îngrijorat pentru faptul că, asasinatele săvârsite si în general, teroarea declansată de legionari, puteau avea urmări nefaste, pentru însăsi existenta statului român. “Situatia internă – aprecia el – a început să alunece spre povârnisul unei anarhii, după care, dacă ea v-a dăinui, nu poate urma decât disolutia si ocuparea tării nu numai de actuala ostire <instructori> dar, si de altele, care vor veni cu titlul de ocupanti. Astfel, în loc de a opri dezmembrarea tării, începută sub regele Carol al II-lea, suntem amenintati ca ea să continue”.   

Iuliu Maniu cerea lui Ion Antonescu să ia măsuri severe în acest sens si să se intre în legalitate: “… Din parte-mi domnule general (scria el în scrisoarea din 4 decembrie) – si acesta este scopul principal al rândurilor de fată – să nu întârziati nici o clipă pentru a restabili autoritatea puterilor constituite în stat, să dati serviciile de mentinere a ordinei publice în mâini competente si să faceti prin toate mijloacele ca cetătenii de orice categorie să redobândească siguranta averii si a vietii lor, pentru ca astfel să poată continua munca productivă atât de necesară organismului social si economic”. Totodată, el insista să fie “dati la lumină” cei vinovati de masacrele de la Jilava, Strejnicul si Snagov, relevând că “nu se mai pot trece sub tăcere crimele săvârsite, nici nu pot fi tăinuti făptuitorii fără ca lumea civilizată să rostească verdictul ei zdrobitor asupra statului nostru, acuzându-l că, el, ori nu este în stare să descopere două grupuri de câte cinci atentatori care au săvârsit faptele lor la lumina zilei, ori că, chiar organele statului ascund pe făptuitori”.

La rândul său, C.I.C. Brătianu a înaintat lui Antonescu un memoriu de protest, la 5 decembrie 1940, în care arăta:43 “când ati luat sefia guvernului legionar am crezut că ati făcut-o ca să disciplinati oarecare apucături incompatibile cu bunul mers al afacerilor publice, că veti potoli simtămintele de răzbunare… prezenta dumneavoastră în capul statului legionar trebuia să fie o garantie pentru ordinea publică, pentru averea particulară siu pentru siguranta individuală”. Seful P.N.L. îl făcea direct răspunzător pe Antonescu pentru crimele comise de legionari, arătând că: “trebuia evitat orice ar fi putut servi pornirii anarhice si sângeroase… rezultatul a fost măcelurile din ultimele zile”. Subliniind că “lumea este revoltată si îngrozită si se întreabă cine mai are siguranta averii si vietii în statul legionar ?”, C.I.C. Brătianu îl interpela direct pe Antonescu: “Ce face conducătorul statului ?… va lăsa el să se continue cu acte, care îngrozesc lumea civilizată, care dezorganizează statul român, care sălbăticesc si fac inconstienti de datoriile lor de om pe cetătenii tării noastre ?”. În încheiere el cerea măsuri aspre pentru a pune “capăt anarhiei, care amenintă chiar existenta României independente”.

Câteva zile mai târziu, conducerea P.N.T. a lansat un manifest în care se aduceau acuzatii si mai grave lui Antonescu pentru că, nu luase măsuri de pedepsire a asasinilor lui Iorga, Madgearu si ai celorlalti.44    “Astăzi, toată lumea îsi dă seama că, în ceasul grelelor încercări Antonescu, uitând de îndatoririle de conducător responsabil, a sovăit si că între riscurile atitudinii eroice si comoditatea echivocului a preferat-o pe aceasta din urmă”. Manifestul cerea generalului “să-si facă examenul răspunderilor ce poartă si să tragă consecintele”, precizând: “a promis cândva să treacă sarcina conducerii altuia mai capabil în momentul în care va avea convingerea că numai poate face fată situatiei. Este cazul să se tină măcar acum de cuvânt si să PLECE ! Aceasta dacă nu cumva onoarea lui de militar nu-i dictează mai mult decât atât”.

Întrucât Antonescu nu reusise să preântâmpine excesele legionarilor si temându-se că, si alti fruntasi politici vor cădea victimă terorii acestora, Maniu si-a îndreptat atentia spre armată, în care vedea “singura fortă capabilă să ia puterea de la legionari”. Remarcând faptul că, ofiterii “nu se simt în sigurantă sub cârmuirea legionară si nu asteaptă decât un prilej ca să actioneze”, el a luat legătura cu diferiti comandanti militari, preconizând “canalizarea nemultumirilor din armată <provocată de politica internă si externă si de excesele legionarilor>”, dar având grijă ca aceste nemultumiri să fie îndreptate “contra legionarilor… si nu a domnului Antonescu”.

Legati prin interese de afaceri si afinităti ideologice de puterile occidentale democratice, conducătorii P.N.T. si P.N.L. erau convinsi de victoria finală în război a acestora, victorie despre care vorbeau în mod public. Serviciul Special de Informatii îl informa pe Antonescu, de convorbirea pe care Maniu a avut-o cu printul Karl Anton de Rohan, în 16 iulie 1941: “Domnul Maniu, cu politetea ipocrită pe care o afisează când e nevoie, a exprimat satisfactia de a-l vedea pe printul Rohan, coborâtor dintr-o familie atât de nobilă, <într-o locuintă atât de modestă>. După o introducere, în care partenerii au tatonat reciproc terenul, domnul Maniu a declarat printului Rohan: <îmi spuneti că Fuhrer-ul vrea să dea o nouă organizare statelor Europei. Intentia cancelarului Hitler… nu poate fi realizată decât prin liberul consimtământ al fiecărui stat. Prin sabie nu poate fi organizat nimic temeinic. Ce se organizează cu sabia se năruie>”. În continuare, Maniu a arătat că în nici un caz el nu va face o politică progermană, cu atât mai mult cu cât era “convins că Germania va pierde războiul”, ci va continua să se orienteze spre Anglia si Franta (care au sprijinit poporul român în realizarea idealului său national – unirea tuturor românilor într-un singur stat). “Germanii, care pun poate, mai putin pret pe cuvântul dat în anumite împrejurări politice, (aluzie la Antonescu, ale cărui sentimente fuseseră până în vara anului 1940 filoengleze si filofranceze), sau unii politicieni a căror conduită este orientată de bătaia vântului, pot să uite ceea ce România datoraeză Angliei si Frantei. Eu nu. Atâta vreme cât Anglia si Franta nu declară că sunt învinse… eu merg alături de Anglia si Franta”.

Sefii celor două partide nu au fost de acord cu politica de strânsă aliantă cu Reich-ul, promovată de guvernul legionaro-antonescian. După semnarea de către Antonescu a documentelor de aderare la Pactul tripartit, Maniu si Brătianu i-au transmis generalului: “Ce ni s-a oferit în schimbul obligatiilor ce luăm?… dacă ne-am supus unei presiuni puternice făcută de Germania si Italia, când am cedat dezmembrarea României Mari, să considerăm oare actul ca iremediabil?… Ce ati obtinut în schimbul angajamentului ce ati luat, care ne poate băga într-un război în care putem avea mult de pierdut? Apoi, oricât ne-am afla sub influienta Germaniei, poate ea să ne oblige să apărăm tările care ne sunt vrăjmase, să intrăm în război în cotra celor ce ne-au fost până azi amici, să iesim din neutralitatea noastră si să luăm o atitudine pe fată contra puterilor cu ajutorul cărora am înfăptuit România Mare?”45

Deosebită ingrijorare le-a produs articolul 3 al Pactului, în care guvernul legionaro-antonescian trebuia să-si asume obligatia de a sustine prin toate mijloacele politice, economice si militare si celelalte tări semnatare, în cazul în care acestea intrau în război cu un alt stat. La 8 noiembrie 1941, Iuliu Maniu într-o scrisoare, adresată lui Antonescu, preciza că P.N.T. “nu poate aproba situatia periculoasă si umilă în care se găseste statul român din punct de vedere international, alături de Pactul tripartit care îl pune în dusmănie, aproape în stare de război, cu democratiile occidentale, neputând să salveze partea ruptă din Ardeal… iar noi nu putem să manifestăm nici măcar sufleteste pentru fratii asupriti, rupti de la noi, în urma hotărârilor aliatilor de azi ai tării noastre”. Deasemenea, seful P.N.L. se declara împotriva acordului economic româno-german, considerând că Romania se va transforma într-o colonie. În 4 decembrie 1940, C.I.C. Brătianu declara: “Germania, prin puterea armelor a cucerit continentul european, pe care îl consideră ca destinat exclusiv numai exploatării germane… (continuându-si ideea, la 18 decembrie 1940)… se pune întrebarea: la ce rol sunt reduse celelalte tări? Răspund: rolul de colonii ale Germaniei”.46 C.I.C. Brătianu nu era de acord, nici cu politica economică initiată de Antonescu de împrumut la statul german, atrăgând atentia că “prin capitalul ce Germania pune la dispozitia României… ea devine un mare creditor al statului român, care va fi încărcat cu datorii importante la o tară străină. Am avut destul de suferit de la creditorii străini, ca să nu ne mai angajăm din nou peste fortele noastre…”47 .

Îngrijorarea conducătorilor P.N.L., datorită situatiei economice, la consfătuirea din 14 februarie, C.I.C. Brătianu făcea un bilant al rezultatelor primelor luni de colaborare aproape exclusivă cu Reich-ul, constatând “o micsorare considerabilă a productiei industriale si o restrângere a hranei populatiei, având la rândul lor, ca o consecintă, o scumpire a mărfurilor devenite insuficiente consumatiei interne… schimburile cu străinătatea, din cauza blocării României, prin faptul războiului, au suferit o mare scădere. Astăzi, ele sunt reduse la comertul cu germanii, Protectoratul Boemiei si la acela cu Italia… economia noastră natională este grav atinsă prin lipsa materiilor prime, cauzată în parte prin neputinta de a introduce în tară cele ce ni le furnizau teritoriile nationale înstrăinate. Pe de altă parte, Germania si Italia nu ne pot furniza articolele ce importam din alte tări… în rezumat, situatia economică este foarte îngrijorătoare si nu s-ar putea repara decât printr-o puternică majorare a productiei pe care, în situatia actuală nu o putem realiza”. Liderul P.N.L. a provocat o polemică acidă între acesta si Antonescu, exprimându-se că România s-ar afla, în fapt sub regim de ocupatie48 : “… vă supără cuvintele ce am întrebuintat: că suntem sub ocupatie germană (scria Brătianu). Nu văd cum am putea clarifica situatia noastră în aceste timpuri când în loc de trupe de instructie, avem în tară o armată de operatie, care cantonează până în ultimul sat din tară, care rechizitionează locuinte particulare, cărora li s-a cedat cele mai importante cazărmi si spitale, care construieste mii de barăci pentru trupele sale, care are depozite de armament, de munitie si alimente în orasele noastre, care are consilieri tehnici în ministere, care a pus mâna pe comertul nostru de export, prin întreprinderi germane, care are în mână toate institutiile mari bancare si alte fapte ce ar fi prea lungi să vi le însir aici”.

Având în vedere constatările de mai sus, care prevesteau un viitor sumbru economiei românesti, era de asteptat luarea unei pozitii ferme din partea liderului partidului care, diriguise ani buni finantele tării, cu indicarea unor solutii pe care Antonescu trebuia să le aplice în politica sa economică, pentru a iesi din impas. În realitate Brătianu oferea doar paleative: el se multumea doar să ceară “capul lui Motoc”, adică schimbarea lui Mircea Cancicov, compromis datorită colaborării cu Carol al II-lea, de la conducerea departamentului Economiei Nationale si recomanda o politică de cociliere a intereselor României cu cele ale Reich-ului. “Nu am pretentia că guvernul poate rezista la presiunea unei tări învingătoare până acum, dar sunt convins că interesele noastre nu sunt apărate de actualul ministru al Economiei Nationale care, ca să-si ispăsească păcatele din trecut, este gata la orice tranzactie (afirma seful P.N.L., într-o scrisoare adresată lui Ion Antonescu, la 18 decembrie 194049 ). Politica tării românesti a fost în trecut să concilieze interesele României cu interesele europene. În situatia de astăzi, înteleg să se concilieze interesele României cu ale Germaniei, dar să nu le sacrificăm”.

Conducătorul P.N.L. îl sfătuia pe Antonescu să fie mai circumspect în relatiile ci Hitler, să nu se lase înselat de promisiunile vagi privind anularea Dictatului de la Viena si refacerea integritătii teritoriale a României. Subliniind că, “peste conventii si întelegeri domină interesul fiecărei tări, care nu execută decât angajamentele ce îi convin”, Brătianu reamintea lui Antonescu că, “nu putem conta decât pe noi însine” si îl sfătuia să nu se angajeze “în actiuni al căror rezultat nu-l putem cunoaste. Războiul nu s-a sfârsit, el devine mondial… De aceea v-am sfătuit să nu puneti toate sperantele dumneavoastră pe o singură carte. Ce purtare să avem de aici înainte? Recunosc, tocmai pentru că sunt de bună credintă, că nu ne putem opune astăzi politicii germane, pentru că acestă tară este stăpână astăzi în orient. Dar să nu exagerăm si să avem încredere limitată în făgăduielile ce ni se fac. Ca si în trecut, să ne rezervăm si să profităm de ocazii favorabile ce se pot ivi si să avem o armată puternică si fimanciară bună. Până atunci nu ne miscăm50 ”.

Privită prin prisma efectelor ei, opozitia liderilor P.N.T. si P.N.L. n-a produs mari dificultăti guvernului legionaro-antonescian, fiind mai mult o frondă de cabinet, limitată la memorii si scrisori adresate generalului si, din când în când, la răspândirea unor manifeste în rândurile aderantilor lor. Desi, criticau unele aspecte ale guvernării legionaro-antonesciene si doreau excluderea Gărzii de Fier de la conducerea statului, ei îl sprijineau pe Antonescu, pe care îl considerau cea mai potrivită persoană pentru conducerea tării.

Este semnificativ în acest sens, faptul că, atunci când Antonescu, iritat de protestele si sfaturile lui Maniu si Brătianu, s-a arătat dispus să se retragă, oferindu-le lor conducerea statului, cei doi nu s-au arătat niciodată încântati de această perspectivă. “În ccea ce priveste propunerea dvs să vă iau locul, dacă nu sunt multumit de conducerea dvs – scria Brătianu într-o scrisoare adresată lui Antonescu – stiti bine că, o atare schimbare este imposibilă în situatia de astăzi si că, de altminteri, sunteti singura persoană care poate inspira încredere conducătorilor celor două dictaturi din Europa”.51

CAPITOLUL III

GUVERNAREA ANTONESCU, ÎN PERIOADA 24 IANUARIE – 22 IUNIE 1941

În timp ce militarii continuau actiunea de “curãtire” a capitalei, la Presidentia Consiliului de Ministrii începea, la data de 24 ianuarie 1941, o puternicã activitate politicã, pentru a forma un nou guvern.

3.1

VIATA POLITICÃ A TÃRII, ÎN PERIOADA 24 IANUARIE – 22 IUNIE 1941   

La 21 ianuarie 1941, când legionarii declansaserã rebeliunea, guvernul, constituit la 14-15 septembrie 1940, neoficial, si-a încetat activitatea. Regele nu a demis în mod oficial guvernul. Acum, mai mult decât în septembrie 1940, Antonescu trebuia sã tinã seama, la constituirea noului guvern, de pãrerea Berlinului. Responsabilitatea, de care era constient, era enormã, tinând seama cã la data respectivã, Reich-ul avea în România câteva sute de mii de soldati, echipati cu cea mai modernã tehnicã de luptã; evident, Antonescu trebuia sã tinã cont de pãrerea Berlinului, care dorea sã refacã “mariajul cu legionarii”.

Manfred von Killinger, noul ministru al Reich-ului în România, sosit pentru prima oarã la Bucuresti, în ziua de 24 ianuarie, i-a declarat lui Antonescu: “Mandatul meu este sã te reconciliez cu Legiunea”. În prezenta predecesorului sãu, Wilhelm Fabricius, Antonescu, a respins cererea conducătorilor nazisti, cu diplomatie, astfel încât, nu a trezit resentimente la Berlin. Următoarele întrevederi cu von Killinger s-au rezumat la dialoguri despre includerea legionarilor în guvernul ce trebuia format, reorganizarea Legiunii si, “poate, într-un viitor apropiat” folosirea liderilor săi în opera de guvernare. Noul emisar nazist s-a multumit cu această promisiune vagă a lui Antonescu, lãsând nelãmuritã problema reorganizãrii Legiunii. Acestea erau discutii de principiu, documentele vremii demonstrând cã, Antonescu nu intentiona, nici sã refacã Miscarea, nici sã-i includã pe legionari în guvern, nici sã-i supere pe germani, dar cu certitudine, sã curete administratia de stat de gardisti.

Din 24 ianuarie 1941, prin Decizia nr. 200841 , a Ministrului de Interne, Antonescu trecuse deja, la îndepãrtarea din servicii, a personalului informator, numit la Prefectura Politiei Capitalei, în perioada gardistã. Începeau destituirile, schimbãrile pe posturi si izolarea unor functionari: destituiti erau ambii secretari generali din Ministerul de Interne – V. Biris si C-tin Popescu-Buzãu – în locul lor venind Al. Ionescu si col. Nicolae M. Pãtrutoiu; Al. Gr. Ghika si Radu Mironovici erau înlocuiti de generalii Emanoil Leoveanu si Mitrea Vasile s.a.

Pe cine se putea bizui, totusi, generalul Antonescu?

Cu cine sã constituie noul guvern?

Cu cine sã guverneze?

Antonescu nu avea un partid politic propriu, iar pentru a guverna avea nevoie de oameni si la nivel central si în tarã, la administratiile de stat (unde mii de locuri deveneau vacante, prin eliminarea legionarilor).

Nu avea încredere în partidele de stânga (Partidul Social-Democrat, Partidul Comunist Român si Frontul Plugarilor); compromisuri, prin aducerea fostilor <carlisti>, nu dorea sã facã; în Partidului National Crestin nu punea mare pret, deoarece nu aveau lideri charismatici (Octavian Goga decedând). Rãmâneau Partidul National Tãrãnesc si Partidul National Liberal.

Singurele partide la care putea apela generalul, erau acelea ale cãror lideri încheiaserã anumite întelegeri (încã din vara anului 1940, reânoite în septembrie acelasi an)2 , Iuliu Maniu si C.I.C. Brãtianu, încercând sã obtinã colaborarea în constituirea unui guvern de uniune nationalã.

“Dupã terminarea rebeliunii, am vrut sã fac un guvern de uniune nationalã si am fãcut apel la sefii de partide. Mi-au spus cã trebuie sã formez un guvern de militari… Le-am spus: nu pot face un guvern de militari, pentru cã aceasta însemneazã sã recurgem la ultima resursã politicã, sã trecem la ultima carte politicã pe carte o joacã un stat”.3

Încercarea lui Antonescu, de a constitui un guvern de uniune nationalã, s-a lovit de dificultãti insurmontabile. În primul rând, datoritã “prudentei” manifestate de liderii P.N.T. si P.N.L. (care considerau cã intrarea la guvernare i-ar fi compromis, din punct de vedere politic, subordonându-se Reich-ului), acestia considerând cã, cea mai bunã solutie era constituirea unui guvern de militari. C.I.C. Brãtianu afirma (la Procesul din mai 1946): “Evident, eram de pãrere cã, în fruntea guvernului sã rãmânã tot maresalul Antonescu… pãrerea mea era cã ar fi fost bine sã se constituie un guvern militar, pentru cã eram într-o situatie revolutionarã”.4

Principalele motive, ce au determinat esecul încercãrii de constituire a guvernului de uniune nationalã, le-au constituit lasitatea, frica de rãspundere si incapacitatea liderilor P.N.T. si P.N.L. Un alt motiv era si faptul cã, liderii acestor partide erau antihitleristi, proenglezi si profrancezi, iar excluderea totalã a legionarilor, nu putea fi pe placul Berlinului.

Antonescu a renuntat la ideea generoasã, de a construi un guvern de uniune nationalã, fiind silit sã recurgã la “ultima carte”, adicã constituirea unui guvern alcãtuit în mare parte din militari.(vezi anexa 8)

Datoritã grabei cu care s-a procedat la constituirea guvernului – pentru a-i pune pe germani în fata faptului împlinit si a-i determina sã renunte la presiunile în vederea colaborãrii dintre Antonescu si Garda de Fier – unele departamente nu au fost încadrate, de la început, cu titulari. Astfel,    numirea lui Gh. Docan, s-a fãcut cu delegatie, urmând ca ulterior, el sã fie titularizat sau sã fie numit alt ministru. Demisia înaintatã de Gh. Docan, dupã mai putin de douã sãptãmâni,    l-a determinat pe Antonescu sã-l numeascã în fruntea Departamentului Justitiei, la 15 februarie 1941, pe Constantin C. Stoicescu. În locul lui Alexandru Riosanu, ca subsecretar de stat la Interne, pentru a nu trezi suspiciunile germanilor (era un binecunoscut antilegionar), a fost numit pe post, la 4 februarie, generalul Ioan (Jak) St. Popescu.

Alte douã departamente lipsite de titulari în momentul constituirii guvenului, de la 27 ianuarie 1941, au fost Subsecretariatul de Stat pentru Culte si Arte, unde a fost numit la 4 februarie 1941, prof. Ion Sandu, directorul Scolii normale “Andrei Saguna” din Sibiu, si Subsecretariatul de Stat pentru Marinã, din Ministerul Apãrãrii Nationale, unde a fost numit contraamiralul adjutant în rezervã Nicolae Pãis, la începutul lunii aprilie (5 aprilie).

Cercetând lista membrilor guvernului, constatãm cã dintre cei 13 ministri secretari de stat (incluzând si presedintele Consiliului de Ministri, care detinea, concomitent, si portofoliu Afacerilor Strãine), 9 proveneau din rândul militarilor, 3 erau profesori universitari si unul functionar de carierã. Dintre cei 12 subsecretari de stat, 7 erau militari, iar, ceilalti 5 erau tehnicieni civili. Toti cei 48 de prefecti de judete erau militari activi, 37 dintre ei fiind colonei, restul fiind locotenenti-colonei.    “Guvernul ce am constituit – declara Antonescu – are scopul de a asigura ordinea si a restabili mersul normal al administratiei. Tara are nevoie de liniste si de muncã. Activitatea    administrativã trebuie sâ-si reia fãrã întârziere rosturile sale firesti, impunând tuturor    prestigiul autoritãtii. Un guvern pe bazã militarã este expresia unitãtii si a disciplinei pe care o impun împrejurãrile de azi pe întreg cuprinsul tãrii”.5   

În ciuda recomandãrilor, insistentelor si promisiunilor germane, de refacere a Gãrzii, von Killinger avea sã constate, uimit de demiterea zilnicã a membrilor sau a simpatizantilor Legiunii,    cã la sfârsitul lui ianuarie si începutul lui februarie, erau înlocuiti aproape toti primarii si ajutoarele lor din tarã. Pe listele noului cabinet nu se regãsea nici un legionar, “fiind incompatibili cu calitatea de functionar sau demnitar”. Antonescu nu a uitat cã “s-a tras în armatã, fãrã nici un motiv, fãrã nici o provocare; s-a încercat dezarmarea si umilirea ostasilor; au fost omorâti ofiteri si soldati pe la spate, doi au fost arsi de vii. Am asediat eu, conducãtorul statului, cerându-mi-se de colaboratorii mei, care îmi juraserã credintã, sã pãrãsesc conducerea guvernului sub amenintarea gloantelor”.6   

Concomitent ce în presã apãrea un comunicat de senzatie, generalul Antonescu fãcea publicã incapacitatea de a mai arãta milã si îngãduintã: “pe fostii membrii ai guvernului care se vor dovedi cã au trãdat, îi voi pedepsi cu deportarea. Pe vinovatii netrebnici îi voi pedepsi cu ocna. Pe vagabonzii si hotii de rând îi voi pedepsi cu puscãria… Nici o abatere, nici o rãtãcire, nici o încercare…”

La 14 februarie 1941, prin Înalt decret, statul “national-legionar” a fost abrogat si orice activitate politicã a fost interzisã.7

Pânã la 25 februarie, au fost arestati în Bucuresti 4638, iar în provincie 4714 de legionari, într-o actiune de o sãptãmânã a armatei, jandarmeriei si politiei. Evident, liderii Gãrzii de Fier au fugit în Germania, cu sprijinul Legatiei germane, nefiind pãrtasi la judecarea, de cãtre toate tribunalelor militare, din marile orase, a membrilor Legiunii. Tribunalul militar din Bucuresti a judecat, în perioada 4 februarie – 7 august 1941, un numãr de 2980 de rebeli legionari, 1842 dintre acestia, fiind gãsiti vinovati si condamnati, la pedepse variind între câteva luni de închisoare si muncã silnicã pe viatã.8     

La 10 mai 1941, la Facultatea de Drept din Bucuresti, într-o manifestatie publicã, instigatori gardisti au intonat imnuri legionare, iar la meciul de fotbal România – Germania, de pe stadionul A.N.E.F., au    profitat de prezenta oficialilor Legatiei germane pentru a huidui si scanda injurii la adresa lui Antonescu si a noului regim. Toti instigatorii, de la Facultatea de Drept si de pe stadionul A.N.E.F., au fost condamnati la muncã silnicã.

În vara anului 1941, Curtea Militarã de Casatie si Justitie a pronuntat urmãtoarele sentinte de condamnare în contumacie, pentru “rebelii”: Horia Sima, Vasile Iasinschi, Nicolae Pãtrascu, Constantin Papanace, Viorel Trifa, Dumitru Grozea, Ilie Gârneatã, Gheorghe Sârbu, Traian Borobaru si Corneliu Georgescu – muncã silnicã pe viatã; Alexandru Ghika si Stefan Zãvoianu – 15 ani de muncã silnicã; Victor Biris si Ilie Niculescu – 10 ani de muncã silnicã;    pe Radu Mironovici la 10 ani temnitã grea; Constantin Petrovicescu la 7 ani temnitã grea; Constantin Maimuca la 5 ani temnitã grea; pe Mihail Sturdza la închisoare corectionalã.9

Ministrul Reich-ului la Bucuresti scria: “Consider cu sigurantã cã, Maresalul nu vrea sã audã deloc de Legiune si are intentia sã realizeze edificarea noului stat cu ajutorul încercatilor luptãtori de pe front, dar fãrã legionari”.10    Von Killinger spunea adevãrul pe jumãtate, pentru cã, Antonescu nu a încercat sã refacã guvernul pe baza militarilor de carierã (am arãtat, mai sus, dorinta lui Antonescu sã facã un guvern de uniune nationalã, format din civili). Semnificativ, în acest sens, este faptul cã, guvernul (constituit la 27 ianuarie 1941) a fost supus multor remanieri, devenind un guvern cu majoritatea portofoliilor detinute de civili.

Cele mai multe remanieri a fost la departamentele economice, dar si la: Ministerul Agriculturii si Domeniilor, ultimul ministru a fost Petre Nemoianu – avocat si ziarist, doctor în drept, membru al national-crestinilor; la Ministerul Finantelor, ultimul ministru a fost, de la 1 aprilie 1944, Gheron Netta – profesor de istoria comertului la Academia Comercialã din Bucuresti; la Ministerul Lucrãrilor Publice si Comunicatilor au fost: profesorul universitar Constantin Burilã (iulie 1941 – 5 august 1943), fost presedinte U.G.I.R. si fost director la “Resita” si C. Al. Atta Constantinescu (la 6 octombrie 1943 – august 1944); la Justitie, din august 1942, Ion Marinescu, care fusese la Finante si multi altii.

În toate remanierile, pe care Antonescu le-a fãcut, se constatã o lãrgire constantã a spectrului politic, evident, prin aducerea pe posturi a unor civili, pentru cã diferenta, dintre ianuarie 1941 si august 1944, era doar de 4 departamente de stat, detinute de militari de carierã (Apãrarea Nationalã, Afacerile Interne, Înzestrarea Armatei si Productia de Rãzboi si Economiei Nationale). Mai mult decãt atãt, se constatã formarea unui guvern eterogen, respectiv: colegi de ministere, P. Nemoianu si I.D. Enescu, erau colegi si de partid cu Ion Petrovici (Goga-Cuza) – P.N.C.;    colegi de ministere, Mihai Antonescu si C. Al. Atta Constantinescu – liberali georgesti, dar, cu un mare respect pentru bãtrânii liberalilor, ca dr. Petre Tomescu;    sau legati de marea finantã liberalã – Al. Neagu, I. Marian, C-tin Busilã, I. N. Fintescu; colegi de guvern cu civili, care nu erau înrengimentati politic: Ion Marinescu, C-tin C. Stoicescu, Gheron Netta, Titus Dragos, C-tin Dãnulescu s.a.

Printr-un Decret-lege, semnat de generalul Antonescu, la 21 iunie 1941, este numit vicepresedinte al Consiliului de Ministri, Mihai Antonescu.11    Intrarea României în rãzboi si plecarea generalului Antonescu pe front au fãcut din Mihai Antonescu principala personalitate a guvernului.

În plan economic extern, se continua colaborarea cu Germania, singura relatie economicã externã pe care o mai avea România la acea datã. În aprilie 1941, statul român a încredintat societãtii germane <Derubau>, executarea modernizãrii a 3200 km. de drumuri în conditii foarte avantajoase. Apar noi societãti comerciale germane sau mixte, germano-române. În exportul de cereale apar firme, mai vechi: <Agromex>, <Agrex>, <Dunarex>, si nou createle <Hube Hansa>, <Hanseatica>, <Prodag>, <Danugran>, <Comagran> – toate puse sub controlul german.12 Si în sectorul forestier, germanii controlau exportul, prin societãtile: <Arbovia>, <Carpatia>, <Moroeni>, <Sandryk – românã>.   

Pentru a prevenii abuzurile, pe care societãtile de export le-ar fi putut face si pentru a mai diminua din monopolul pe care germanii îl detineau, Antonescu a hotărât, la 17 decembrie 1941, prin Înalt decret, sã instituie monopolul de stat asupra comertului cu cereale si a desfiintat toate societãtile care se ocupaserã pânã atunci cu comertul cu cereale.13    Aceleasi mãsuri au fost luate si în domeniul petrolier, Antonescu hotãrând cã “pe viitor, statul va fi repus în drepurile sale firesti, va dirija un plan bine studiat si rational productia de petrol”.14

Sub presiunile Berlinului, guvernul român a fost silit sã accepte, iunie 1941, crearea, cu capital mixt, a “Societãtii româno-germane pentru industria si comertul fierului15 ”. “Eram la discretia totalã a germanilor, fiindcã nu mai puteam importa nimic fãrã ei. Noi aveam nevoie de importuri de cocs, minereuri, lagãre pentru industria mijlocie si de multe alte materii prime si toate acestea trebuiau sã le luãm din Germania” a mentionat Antonescu la Proces, în 1946.

Antonescu a avut câteva întrevederi cu ministrul von Ribbentrop si cu Herman Goreng, iar mai târziu, cu Hitler si Feldmaresalul Wilhelm Keitel, acestia din urmã, cerându-i evaluarea trupelor germane în România (65.000, în noiembrie 1941) si acoperirea cantitãtilor de monedã-hârtie emise de statul român, pentru necesitãtile trupelor germane (Banca Nationalã a Reich-ului sã cedeze Bãncii Nationale a României, cantitatea de trei vagoane de aur), promitând cã vor sprijini realizarea “dezideratelor sale economice”. Pentru cã serviciile germane de aprovizionare militarã au tulburat structura preturilor din România prin: achizitii directe de mãrfuri, prin misiuni repetate de lei-hârtie, Mihai Antonescu l-a sustinut pe general în dorinta de a stopa efectele inflationiste.

Germanii fãceau promisiuni sã reducã numãrul militarilor lor din România, dar fãrã a cuantifica (propunerea de a fi retras întregul personal al Misiunii militare germane nefiind luatã în discutie), iar Reichsbank-ul va da “ceva aur”, precizând cã tranzactia nu va fi “la scara dorintelor României”.

În toatã perioada războiului, liderii partidelor politice au fost împotriva modului cum se realiza schimbul comercial cu Germania, considerându-l înrobitor.

3.2

22 IUNIE 1941

Încã de la venirea la conducerea statului, Ion Antonescu a militat pentru recuperarea teritoriilor românesti, pierdute în vara si toamna lui 1940.16 În mod direct nu putea revendica nici una dintre provincii. U.R.S.S. era o mare putere, cu care România nu-si putea mãsura fortele în mod direct, iar Ungaria era apãratã de Italia si Germania. Singura solutie pe care o avea Antonescu era sã obtinã sprijinul unui aliat puternic, Germania fiind singurul. De aceea, Antonescu a angajat România într-o aliantã, fãrã rezerve, politico-militarã cu Germania.

La 23 noiembrie 1940, Ion Antonescu semneazã aderarea României la Pactul Tripartit    (Ungaria aderase deja la 20 noiembrie 1940), în timpul vizitei pe care Antonescu o face în Germania (21-24 noiembrie 1940). În timpul discutiilor cu Hitler, desi fusese avertizat de Ribbentrop sã n-o facã, Antonescu a adus în discutie problema Ardealului17 , cerându-i anularea Dictatului de la Viena, declarându-se aliat ferm al Germaniei. În acea vreme, Hitler nu vedea în România un partener militar, ci o simplã trambulinã pentru operatiunile militare din zonã (planul Maritza, planul Barbarossa) si o bazã de aprovizionare cu petrol si grâne.

Pentru Planul Maritza, rolul României, relatat de Feldmaresalul von Braushitsch, la întâlnirea din 3 aprilie 1941, era de a se pregãti de defensivã militarã în est.18

Nici în planul Barbarossa, România nu avea prevãzutã o participare armatã, înstiintându-l pe Antonescu, în timpul celei de a doua vizite la Berlin, din ianuarie 1941 (într-o declaratie datatã 28 august 1942, Mihai Antonescu afirmã:… “ni s-a spus în mod categoric cã Armata românã nu va lua parte la operatiunile de rãzboi”).19

De ce aceastã excludere a României, în conditiile în care Antonescu îsi oferise seviciile?

În primul rând, Germania era cea mai mare putere, cucerise deja mai mult de jumãtate din Europa, se considera invincibilã, iar Rusia nu era un obstacol de netrecut. Vãzând în Rusia un oponent slab, se asteptau la un rãzboi rapid, nedorind sã împartã laurii victoriei cu nimeni, mai ales cu un stat mic, cum era România. Apoi, Hitler dorea ca România sã-si conserve fortele pentru a apãra spatele armatei germane, zonele petroliere si depozitele de alimente, în cazul atacurilor aviatiei engleze, de la bazele lor din Turcia. Si, nu în ultimul rând, Hitler si seful de stat Major al Wermaht-ului nu aveau încredere în armata românã.20

Antonescu îsi reânoieste oferta de servicii, în cadrul celei de a doua întâlniri cu Hitler, din ianuarie 1941, dar tot fãrã succes. De fapt, el nu fusese anuntat oficial, de apropiata atacare a Rusiei (desi stia de planul acesta). În tot acest timp, armata rusã fâcea mari concentrãri de trupe la granitã. Antonescu a atras atentia asupra pericolului invaziei rusesti în România. Ca urmare, seful Misiunii militare germane a primit, la 26 noiembrie, directive în vederea atitudinii trupelor germane, în cazul uniu atac rusesc, asupra României, în care se spunea cã nu trebuie sã se dea importantã incidentelor de frontierã, ci trebuie asiguratã respingerea unor eventuale atacuri pe calea aerului si pe uscat. În acea perioadã, relatiile româno ruse erau foarte încordate, având loc dese incidente la granita unde, erau concentrate trupe rusesti, în sudul Basarabiei si al Bucovinei de Nord. De asemenea, rusii fãceau presiuni asupra germanilor sã-i lase sã ocupe toatã Moldova pânã la Carpati, Delta Dunãrii si bazinele strategice în Dobrogea (Bratul Chilia a fost ocupat prin fortã militarã, în decembrie 1940 si s-a încercat sã se pãtrundã si în canalul Sulina, la 2 ianuarie 1941).21

În perioada cuprinsã între 23 iunie 1940 si 22 iunie 1941, a avut loc si o modificare treptatã a importantei pe care o reprezenta România pentru Germania: dintr-un partener economic România devine un aliat politic al Reich-ului.

La 18 decembrie 1940, Hitler a aprobat, prin Directiva 21, planul de rãzboi <Barbarossa>. Rolul rezervat armatei române, în aceste planuri, era unul activ dar cu misiuni secundare: sã acopere atacul aripii germane de sud si sã opereze cu fortele germane care porneau din Moldova. Lui Erik Hansen aceastã Directivã, care-l privea personal, i-a parvenit la câteva zile dupã Crãciun si nu i-a comunicat, pe Antonescu anuntându-l cã, doar trebuie sã întãreascã fortele românesti din Moldova.

La 12 februarie, comandantul viitorului Grup de armate de sud a comunicat sectiei de operatii din O.K.M. necesarul de trupe românesti de la aripa dreaptã a planului <Barbarossa>. Nucleul principal al armatei române, în cooperare cu aripa dreaptâ a Armatei a 12-a germane urma sã atace peste cursul inferior al Prutului. Apoi, între 6 si 8 divizii de infanterie si toate fortele românesti mobile art fi ocupat Basarabia de Sud, asigurând din flanc, înaintarea germanã. Concomitent, între 6 si 8 divizii, trebuiau sã ocupe Bucovina de nord, în aripa stângã a armatei a 12-a.

La 24 februarie 1941, s-a admis cã, din partea românã se poate conta pe 5 divizii de infanterie, 4 brigãzi de vânãtori de munte si 4 brigãzi de cavalerie, autoritãtile române necunoscând planul de luptã22 .   

În urma actiunilor provocatoare ale Rusiei, se iau mãsuri suplimentare de asigurare a granitei, în zona hotarului de la Dunãre, instalându-se în pozitii defensive un grup de forte ale Armatei I române: 5 batalioane de infanterie, 4 divizioane de cavalerie si 2 baterii de artilerie. În raport cu necesitãtile, era foarte putin, dar, mai mult ar fi însemnat miscãri mari de trupe, pe care rusii le-ar fi putut intercepta ca pe o provocare.

Dupã lovitura de stat de la Belgrad (27 martie 1941), Hitler era mai decis ca niciodatã sã atace Rusia, bãnuind-o de implicare (la 25 martie guvernul Drag Getcovic aderase la Pactul Tripartit, dar nu înainte de a dezmembra Iugoslavia). La 6 aprilie, începea atacul german asupra Iugoslaviei, România declarându-se neutrã. Rãzboiul se încheie la 19 aprilie 1941.

În mai si iunie, Reich-ul intrã în faza finalã. La 6 martie 1941, O.K.M. a transmis comandantului armatei a 11-a germane, instructiuni de ultimã orã pentru o perioadã de câteva sãptãmâni. La sosirea în România, statul major respectiv, purta denumirea camuflatã de Comandant sef al tuturor elementelor ale Wehrmacht-ului. “Fatã de români, prezenta lui trebiue explicatã ca o mãsurã sporitã de securitate, avându-se în vedere actiunile ofensive pe care Reich-ul le intentioneazã în vest si din cauza puternicelor concentrãri dse trupe sovietice la frontierele românesti”.23    În zilele urmãtoare, statul major al armatei lui Eugen von Schobert, sub comanda colonelului Otto Wohler, s-a deplasat în Moldova.

La 22 mai 1941, Rusia a început chemarea la ordin a rezervistilor. Retrospectiv, stim cã Rusia voia sã atace, nu sã se apere.

În tarã, opozitia democratã dovedea o miopie politicã, dând dovadã în aceastã agitatie politico-militarã de imaturitate, criticând pregãtirile militare ale generalului Antonescu.

La 29 mai 1941, are loc întâlnirea dintre generalii Ion Antonescu si Eugen von Schobert, acesta din urmã îl informa, neoficial, prin aluzii clare, de iminentul atac german asupra Rusiei. Antonescu s-a arãtat doritor sã participe activ la ostilitãti, în primul rând pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord (teritorii pe care voia sã le recupereze ca si “cadou din partea germanã”). Chiar l-a rugat pe generalul german, sã transmitã doleanta sa la Berlin. iar acesta i-a promis cã-i va respecta nãzuinta. Antonescu se gândea la pregãtile de rãzboi, cu toate fortele – pentrui prima linie, scoaterea logisticii si a rezervelor de rãzboi etc.

În locul lui Erik Hansen, la 1 iunie, a fost numit Arthur Hauffe, seful statului sãu major, iar Hitler l-a convocat pe Antonescu la Munchen, pentru data de 12 iunie, pentru a-i explica detaliile planului <Barbarossa>24 .

La frontiera de pe Prut, din nordul Moldovei, dispozitivul defesiv al trupelor românesti trebuia perfectat pânã la 10 iunie, pentru ca Antonescu sã aibe hãrtile zonei pe care urma sã i le prezinte lui Hitler.

Rolurile, în linii mari, erau împãrtite: Armata a 3-a românã, sub comanda generalului Petre Dumitrescu cu corpul de cavalerie (brigãzile 5 si 8), Corpul de munte (brigãzile 1, 2 si 4) plus divizia 7 infanterie, Corpul 4 armatã (brigada 6 cavalerie si diviziile 8 si 14 infanterie), asigura flancul stâng al viitorului front, orientat spre Bucovina de Nord si treimea septembrionalã a Basarabiei.

Armata a 4-a românã, sub comanda generalului Nicolae Ciupercã, cu Corpul 3 armatã (diviziile 13, 35 infanterie si divizia de gardã), Corpul 5 armatã (diviziile 21 infanterie si 1 grãniceri) si Corpul 11 armatã (brigãzile 1 si 2 fortificatii), la sud de Iasi, asigurau flancul drept. În rezerva armatei a 4-a se afla si divizia 5 infanterie.25

La sud si nord de Iasi, intercalate printre marile uitãti românesti erau în curs de desfãsurare diviziile 22, 50, 72, 76, 170, 198, 239 din Armata a 11-a germanã, constituite în trei corpuri distincte. Corpul 30 armatã era destinat sã actioneze în sectorul central al frontului sudic, Corpul 54 armatã, sub comanda lui Erik Hansen s-a amplasat în aripa dreaptã, iar Corpul 11 armatã, în aripa stângã.26

La întâlnirea de la Munchen, din 11-12 iunie 1941. Hitler a justificat Pactul Ribbentrop-Molotov ca pe o necesitate, de a opri expansiunea sovieticã spre vest, în coditiile în care Germania era angrenatã în rãzboiul cu Anglia. Dacã nu s-ar fi încheiat acel Pact, Rusia ar fi atacat România si ar fi ocupat-o. Apoi, Antonescu a fost informat în linii mari de planurile de atac si despre perspectiva – pe lâmgã redobândirea Basarabiei si a nordului Bucovinei – de a obtine noi regiuni dincolo de Nistru. Antonescu i-a promis lui Hitler, personal, participarea la rãzboi a României. (“O operatie ce se întinde de la Oceanul Înghetat pânã la Marea Neagrã necesitã o conducere centralã, unitarã. Ea se aflã, fireste, în mâna noastrã. Trebuie sã evitãm greselile comise în rãzboaiele de coalitie anterioare. Fiecare aliat participã la gloria comunã”)27 Acum se putea reglementa problema, comenzii supreme a unitãtilor germano-române din Moldova. Hitler a comunicat comandantilor grupurilor de armate si comandantilor de armate: “pânã la începerea operatiunilor ofensive… generalul Antonescu va detine formal comanda supremã”. Antonescu si Armata românã urma sã primeasã ordine direct de la Hitler.28

În dimineta de 22 iunie 1941, o proclamatie a regelui Mihai si a Conducãtorului statului, generalul Antonescu au anuntat începerea “rãzboiului sfânt”, alãturi de armata germanã, pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei de nord (vezi anexa 9). Generalul Antonescu l-a numit pe Mihai Antonescu, pânã atunci vicepresedintele Consiliului de Ministri, succesorul sãu, încredintându-i conducerea guvernului.

Generalul Antonescu a preluat conducerea supremã a grupului de armate germano-român din Moldova, plecând pe front cu trenul sãu personal “Patria”, care costituia cartierul general mobil al Marelui Stat Major român.

Ce pozitie au adoptat partidele politice la declararea rãzboiului ?

În scrisoarea din 6 iulie 1941, adresatã de Maniu lui Ion Antonescu, se spunea : “… astãzi, când Armata românã isi varsã cu atâta abundentã sângele ei românesc, pentru întregirea patriei si gloria natiunii române, nu pot sã intru în polemice cu acela care este chemat sã ducã ostirea noastrã la izbândã… orice pãreri am, ele sunt puse în slujba celui mai desãvârsit patriotism. Sã ne refacem hotarele tãrii compromise de o dictaturã octroiatã… acolo unde fâlfâie steagul tãrii, acolo bate si acolo trebuie sã batã inima fiecãriu român”.29   

I.I.C. Brãtianu, într-o scrisoare cãtre Antonescu sustine cã “singurul mijloc de a reântregi tara este de a relua cu armele Ardealul dezlipit”.30

La 23 iunie 1941, Ion Mihalache s-a adresat în calitate de maior în rezervã, Marelui Stat Major, cerând sã fie mobilizat la una dintre unitãtile operative. La 27 iulie este chemat la unitate, dar dupã o discutie cu Ion Antonescu, la 5 august 1941, cu privire la continuarea rãzboiului dincolo de Nistru, el certe sã fie demobilizat. Fãrã sã fi participat la vreo actiune militarã este trecut în rezervã.31

La începutul lunii iunie, Ion Antonescu a cerut colaborarea P.N.T.-ului si P.N.L.-ului într-un “cabinet de rãzboi”, oferindu-i lui Mihalache vicepresedintia Consiliului de Ministri. Acesta a refuzat, sfãtuit de Iuliu Maniu.32

În întrega tarã, opinia publicã îsi manifesta bucuria si adeziunea pentru actiunile generalului, în recuperarea chiar si pe calea armelor, si în aliantã cu Germania nazistã, provinciile rãpite de Rusia sovieticã.

CONCLUZIE

Resorturile, continutul si dimensiunile reale ale politicii promovate de guvernul Ion Antonescu, pe toate planurile – politic, economic, social, national, militar – nu pot fi evaluate si receptate corect, decât dacã sunt analizate în contextul epocii care le-a marcat. Complexitatea problemelor specifice anilor de rãzboi, cãrora guvernul Antonescu s-a vãzut nevoit sã le facã fatã, a fost determinatã de complexitatea factorilor care le-au generat.

Ca urmare a ultimatumului din 26-27 iunie 1940, România s-a vãzut nevoitã sã cedeze Uniunii Sovietivce, Basarabia, nordul Bucovinei si tinutul Hertei. A urmat satisfacerea pretentiilor revizioniste ale Ungariei. Prin Dictatul de la Viena, impus României la 3o august 1940, Ungaria îsi anexa nord-vestul Transilvaniei, iar Germania îsi asigura posibilitatea de a-si extinde rapid controlul asupra regiunii petrolifere Valea Prahovei. La 7 septembrie 1940, reprezentantii guvernului român si al celui bulgar au semnat tratatul de la Craiova,    prin care judetele Durostor si Caliacra erau cedate statului bulgar.

În Europa, Germania nazistã îsi dovedise suprematia, cucerind în scurt timp, mai mult din jumãtate din tãrile continentului. România, la acea datã, nu mai avea nici o aliantã, dar, avea în schimb, dusmani.

În aceste conditii, la 5 septembrie 1940, Ion Antonescu este investit Conducãtor al Statului si presedinte al Consiliului de Ministri, iar Carol al II-lea abdicã în favoarea fiului sãu Mihai. Ion Antonescu va veni la putere, în asentimentul întregii clase politice si a întregii opinii publice, dar la constituirea guvernului, nu a dorit sã participe decât Garda de Fier. Foarte curând însã, vor apãrea si divergente cu Garda de Fier, ce vor culmina cu rebeliunea din 21-24 ianuarie 1941. Antonescu va înlãtura din viata politicã a tãrii Garda de Fier, si din nou, va încerca sã constituie un guvern de uniune nationalã. Din nou, a fost refuzat de sefii partidelor istorice, ba chiar îndemnat, de acestia, sã constituie un guvern de militari si tehnicieni. Generalul Antonescu este nevoit sã înceapã constituirea guvernului cu militari si tehnicieni, remaniindu-l în timp, de mai multe ori. Astfel, cu timpul, militarii nu vor mai fi majoritari în guvern.

În planul politicii externe, Antonescu semneazã aderarea la Pactul Tripartit,      mizând pe o aliantã cui Axa. Pe toatã duarta activitãtii sale, de conducãtor al statului, Antonescu a avut, ca prioritate absolutã, refacerea granitelor tãrii. Pentru aceasta, a mers pânã acolo încât, s-a angrenat în rãzboiul cu U.R.S.S. Pentru a arãta cã, nu a uitat Ardealul, el declara metaforic cã, drumul spre Ardeal trece prin Basarabuia si Bucovina. El spera cã, sprijinind Germania pe frontul rusesec, dupã victoria acesteia, va fi recompensat si ni se vor înapoia teritoriul din nord-vestul Transilvaniei, pe care l-ar fi luat de la Ungaria – o aliatã fidelã a Germaniei si simpatizatã de Italia. În fapt, Hitler folosea problema Ardealului, ca mijloc de presiune între România si Ungaria.

Cu putine exceptii, partidele politice au sprijinit guvernul Antonescu în toate actiunile sale majore. Au sprijinit venirea la conducerea tãrii a generalului, au sprijinit formarea guvernelor, au aplaudat intrarea în rãzboi pentru recuperarea teritoriilor pierdute.

Din toamna anului 1940, si practic, pânã la 23 august, Iuliu Maniu, presedintele P.N.T. si Constantin I.C. Brãtianu, presedintele P.N.L. au întretinut, prin scrisori, memorii dar si prin intermediari, un contact permanent cu Ion Antonescu.

Brãtianu numea scrisorile si memoriile sale cãtre Antonescu sfaturi de la un bãtrân prieten, niciodatã considerându-l pe general dusman, ci doar, opozantul lui.

Lucrarea de fatã este structuratã pe trei capitole, fiecare continând subcapitole.

În primul capitol, se face o trecere în revistã a situatiei României, în vara si toamna anului 1940. Sunt prezentate faptele care au dus la abdicarea lui Carol al II-lea si situatia României pe plan extern – contextul care a dus la rapturile teritoriale din acel an. Mai sunt arãtate si motivele pentru care, Ion Antonescu a fost ales sã guverneze tara si pozitia generalului fatã de monarhie, pozitia partidelor si a întregii opinii publice românesti fatã de venirea sa, la conducerea tãrii.

În capitolul al II-lea, este prezentatã guvernarea Antonescu, în perioada 14 septembrie 1940 – 24 ianuarie 1941, perioadã în care, generalul si-a asociat la guvernare Garda de Fier.    Sunt prezentate motivele pentru care, Antonescu a format un guvern legionar si de ce a proclamat România, Stat National-legionar. Mai sunt arãtate, realizãrile guvernului antonesciano-legionar, aparitia primelor contradictii dintre general si Gardã, motivele esecului guvernãrii legionare si rebeliunea legionarã din ianuarie 1941. În încheierea capitolului, sunt prezentate opinii ale liderilor partidelor democratice fatã de guvernarea Antonescu – Garda de Fier.

În capitolul al treilea, se prezintã situatia României pe plan intern – formarea noului guvern, pozitia partidelor politice fatã de noul guvern Antonescu – iar pe plan extern – situiatia în care se gãsea România fatã de Germania si Italia apoi fatã de Anglia, Franta si de U.R.S.S.    În încheierea capitolului, sunt prezentate motivele care au dus la angajarea României alãturi de Germania, la rãzboiul împotriva U.R.S.S. si pozitia partidelor politice fatã de aceastã actiune.

Am cãutat sã arãtãm, ce pozitie au adoptat partidele politice democratice, reprezentate de Iuliu Maniu si Constantin I.C. Brãtianu fatã de actiunile politice, economice, sociale si militare ale lui Antonescu – venirea la conducerea tãrii, formarea primului guvern, politica socio-economicã a primului guvern, relatiile cu Germania, asasiantele legionare, formarea celui de-al doilea guvern, politica noului guvern, situatia externã si angajarea tãrii în rãzboi s.a.   

În încheiere, putem spune cã, si grupãrile politice burgheze, care continuau sã fie recunoscute legal, au stabilit si mentinut o colaborare sui generis cu regimul generalului: contacte si informãri permanente, sprijinirea totalã, în prima fazã a actiunii militare, spre recuperarea teritoriilor pierdute, recunoasterea faptului cã, generalul era cea mai potrivitã persoanã. În acest context, respectivele partide care au respins participarea directã la guvern, dar, au acceptat însã cooperarea, indirectã, a unor tehnicieni din rândurile lor.

Singurul partid politic care a avut o influientã asupra guvernãrii Antonescu a fost Garda de Fier, pãnâ în ianuarie 1941. Celelalte partide politice nu au influentat deloc politica lui Antonescu, activitatea lor rezumãndu-se doar la exprimarea unor pãreri, memorii si scrisori. De câte ori, critica lor, la adresa lui Antonescu, a fost mai asprã, acesta le-a oferit alternativa de a prelua ei puterea. Lucru pe care l-au refuzat categoric, numindi-l pe Antonescu “omul momentului”.

BIBLIOGRAFIE

I. DOCUMENTE PUBLICATE

Antonescu, General (Mareșal din august 1941) Ion, Un ABC al anticomunismului românesc, ediție Ghe.Buzatu, Iași, Editura Moldova, 1992.

Idem, Epistolarul infernului, (ediție Mihai Pelin), București, Editura Viitorul Românesc, 1993.

Idem, Secretele guvernării.Cuvânt înainte, selecție, note si indice de Vasile Arimia și Ion Ardeleanu, București, Editura “Românul”, 1992.

Basarabia și basarabenii. Alcătuire, studii și comentarii Mihai Adauge si Alexandru Furtună, Chișinău, Uniunea scriitorilor din Moldova, 1991

Buzatu, Ghe., ed., Istorie interzisa Craiova, Editura Curierul Doljean, 1990.

Calafeteanu, Ion, ed., Iuliu Maniu-Ion Antonescu. Opinii si confruntari politice, 1940-1944, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1994

Ciucă, Marcel-Dumitru, Procesul Mareșalului Antonescu.Documente, I-II-III, București, Editura Saeculum I.O./ Editura Europa Nova, 1995-1998.

Hillgruber, Andreas, Staatsmanner und Diplomaten bei Hitler, I, 1939-1941;II, 1942-1944, Frankfurt –am-Main, Bernard und Graefe Verlag fur Wehrwesen, 1966-1970.

[In limba româna s-a tipărit o ediție abreviată:Vasile Arimia si colab., eds., Antonescu-Hitler. Corespondență și întâlniri inedite (1940-1944), I-II, Bucuresti, Editura Cozia & Co., 1991.]

Scurtu, Ioan, Gheorghe Z.Ionescu, Eufrosina Popescu, Doina Smârcea Istoria Românie între anii 1918-1944. Culegere de documente, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1982.

II. ARTICOLE IN PUBLICATII DE ISTORIE

Buchet, Constantin, Legiunea și Reich-ul național-socialist, în revista “Dosarele istoriei” nr.9/2000.

Buzatu,Gheorghe“Mariajul”imposibil:Antonescu-Sima; în revista “Dosarele istoriei” nr.9/2000.

Catalan, Gabriel, Legiunea și slujitorii Domnului, în revista “Dosarele istoriei”, nr.9/2000.

Duțu, Alexandru D., Punctul terminus:rebeliunea, în revista”Dosarele istoriei”, nr.9/2000.

Otu, Petre, Dana Beldiman, Legionarii printre militari, militarii printre legionari; în revista “Dosarele istoriei” nr.9/2000.

Scurtu, Ioan, Partidele istorice sub guvernarea antonesciano-legionară, în revista “Dosarele istoriei” nr.9/2000.

Șandru, V., “U.R.S.S. și-a rezolvat problema;se pregatesc Ungaria și Bulgaria”. Documente, în revista “Magazin istoric” nr.8/2000.

Troncotă Cristian, Antonescu îi deportează pe țigani, în revista Magazin istoric, nr.3/1997.

26-28 iunie 1940: O dramă istorica.Documente, in revista Magazin istoric nr.6/1990.

III. MEMORII

Gafencu, Grigore, Misiune la Moscova:1940-1941, ediție îngrijită de Ion Calafeteanu, Nicolae Dinu, Nicolae Nicolescu, București, Editura Univers Enciclopedic,1995.

Gheorghe, General Ion, Un dictator nefericit. Mareșalul Antonescu.Ediție și studiu introductiv de Stelian Neagoe, București, Editura Machiavelli, 1996.

Magherescu, Gheorghe, Adevarul despre Mareșalul Antonescu, vol.I-III, București, Editura Păunescu, 1991.

IV. LUCRARI DE SPECIALITATE

Bancoș, Dorel, Social și național în politica guvernului Ion Antonescu, București, Editura Eminescu, 2000.

Campus, Eliza, Din politica externă a României.1913-1947, București, Editura Politică, 1980.

Cazan, Gheorghe și colaboratorii, Marea conflagrație a secolului XX. Al doilea război mondial, ed. a II-a, București, Editura Politică, 1974.

Dobrinescu, V.Fl., Ion Pătroiu, Anglia și România între anii 1939-1947, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1992.

Drăgan, Iosf Constantin, Istoria românilor, București, Editura Europa Nova, 1993.

Hillgruber, Andreas, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu.Die deutch-rumanischen Beziehungen 1938-1944, ed.I, Wiesbaden, Franz Steiner Verlag, 1954;ed. a II-a Wiesbaden, 1965.[Ediție românească apărută prin grija lui Stelian Neagoe:Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu.Relațiile germano-române(1938-1944), București Editura Humanitas, 1994.]

Mezincescu, Eduard, Mareșalul Antonescu și catastrofa României, București, Editura Artemis,1993.

Pătrășcanu, Lucrețiu, Sub trei dictaturi ,București, Editura Politică, 1970.

Pelin, Mihai, Miza Războiului, 6 septembrie 1940-12 iunie 1941, București, Viitorul Românesc, 2000.

Scurtu, Ioan, Istoria Partidului Național-Țărănesc, editia a II-a , București, Editura Enciclopedică 1994.

Idem, Iuliu Maniu.Activitatea politică, București, Editura Enciclopedică, 1995.

Scurtu, Ioan, Gh.Buzatu, Istoria Românilor in secolul XX, București, Editura Paideia, 1999.

Simion, Aurică, Regimul politic din Romănia in perioada septembrie 1940-ianuarie-1941, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1976.

Idem, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1979.

Stoenescu, Alex Mihai, Armata, Mareșalul și evreii. Cazurile Dorohoi, București, Editura RAO International Publishing Company, 1998.

Președenția Consiliului de Miniștri, Pe marginea prăpastiei.21-23 ianuarie 1941, ed.I București, 1942 ed. a II-a, București, Editura Scripta, 1992.