Guvernare, Tranziție ȘI Corupție

=== 4d20c82aef93e29f00b3a08468cedd8a0e1212ad ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. GUVERNARE, TRANZIȚIE ȘI CORUPȚIE

Tranziție, administrație și reformă

Moștenirile instituționale

Control și represiune

Cultura intervenției statului

Corupția, administrația și tranziția

Alegeri politice strategice în timpul tranziției

Abordarea radicală versus abordarea graduală

CAPITOLUL II. PROBLEMA CORUPȚIEI ÎN ROMÂNIA

Concepte

Corupția – concept politologic

Corupția – concept sociologic

Corupția – concept juridic

Corupția – concept criminologic

Forme ale corupției

Cauze și condiții care determină sau favorizează corupția în România

Corupția în România

Nivelul la care se pot manifesta fenomenele de corupție din structurile politico-administrative românești

Măsurarea corupției

Indicatori de măsurare a corupției

Indicele de percepție a corupției (C.P.I.)

Indicele plătitorilor de mită

Barometrul global al corupției

Corupția în ansamblul crimei organizate

CAPITOLUL III. REFORMA ADMINISTRAȚIEI ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE

Schimbarea regimului politic și transformarea administrației publice. Relația administrație – politică

Relația politică – administrație publică

Funcționarii publici și politicienii în procesul decizional

Dihotomia politică – administrație publică – mit sau realitate

Modele dezvoltate în relația politică – administrație publică

Consolidarea capacității administrative în contextul aderării europene. Tendințe ale statelor în tranziție

Reforma administrației publice

Reforma funcției publice

Reforma administrației publice locale

Descentralizarea administrativă și impactul asupra corupției

CAPITOLUL IV. SONDAJ DE OPINIE PRIVIND CORUPȚIA ÎN ROMÂNIA

Metodologie

Rezultate

CAPITOLUL V. CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

ϹAΡITΟLUL I

GUVERNARE, TRANZIȚIE ȘI CORUPȚIE

Tranziție, administrație și reformă

Tranziția de la socialism este un proces unic cu caracter istoric. Țările nu au încercat niciodată o transformare atât de radicală și simultană ale ambelor instituții, politice și economice. Subzidirea acestor transformări avea să fie un set complex de reforme care necesită construirea instituțiilor de bază ale unui stat, creând fundația unei economii de piață și transferarea bogăției de la stat la sectorul particular.

De ce tranziția a fost marcată de fenomenul state capture și de corupția administrativă? Cu siguranță, corupția are rădăcini adânci și a existat în aceste țări cu mult înainte de tranziție. Datorită diferențelor fundamentale în materie de corupție, în economiile de piață și nu numai, este dificil de comparat nivelurile corupției înainte de tranziție cu perioada curentă. Deci, este imposibilă furnizarea de dovezi definitive a efectului tranziției asupra corupției.

Corupția, în această configurare, a fost facilitată de trei factori: (i) rescrierea unui volum fără precedent de legi, dispoziții, și politici; (ii) redistribuirea extraordinară a avuției de la stat la sectorul particular; (iii) absența virtuală a instituțiilor, fie interne sau externe sectorului public care ar fi putut în mod efectiv să verifice abuzul autorităților publice în timpul tranziției în multe țări.

În același timp, acest fapt demonstrează variația considerabilă a nivelurilor capturii de stat și a corupției administrative în mai multe regiuni. Ce factori explică această variație? O parte a răspunsului este fixată în diferitele moșteniri instituționale și structurale cu care țările au intrat în tranziție.

Moștenirile instituționale

Cercetările privind originile corupției mondiale confirmă faptul că corupția își are rădăcinile atât în funcționarea deficitară a instituțiilor, cât și în politicile care subminează comerțul liber și concurența. Natura moștenirilor instituționale de la începutul tranziției diferă substanțial în funcție de regiune în ciuda naturii aparent monolitică a comunismului. Caracteristicile principale ale acestei variații sunt explicate mai jos.

Control și represiune

Vechiul sistem a determinat fuziunea statului și economiei. Autoritarismul a distrus separația puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat. Cele mai multe libertăți cetățenești au fost suprimate. Organizațiile sociale, cum ar fi: uniunile comerciale, cluburile profesionale și organizațiile de tineret au existat cu adevărat, dar au fost manipulate de Partidul Comunist. Societatea civilă, ca o sferă de interacțiune autonomă față de stat, a fost foarte atenuată. Atunci când au apărut mișcările sociale independente, cum ar fi Solidaritatea în Polonia, Charter 77 și mai târziu Forumul Civic în Cehoslovacia, acestea au fost percepute de către Partidul Comunist ca fiind amenințări aduse sistemului său de control.

Partidul Comunist a încercat să controleze comportamentul autorităților publice folosind un amestec între stimulente și represiune. Un interes cheie a derivat din sistemul de numire a indivizilor în funcții cheie în administrație și economie. Aceste numiri, cunoscute drept nomenclatură, au avut privilegii speciale și, ca o consecință a pozițiilor lor, au avut acces la bunuri și servicii în ofertă redusă. Partidul Comunist și-a monitorizat cu atenție oficialii, folosind un sistem de supraveghere mutuală și represiune.

Serviciile de securitate interne au recrutat cetățeni informatori, care au furnizat detalii și, de cele mai multe ori, informații incriminatorii despre familiile, prietenii și colegii lor.

Procesul planificării centrale a servit, de asemenea, la limitarea, într-o anumită măsură, a puterii discreționare a birocraților. Activitatea economică a fost reglementată de obiectivele de plan. Controlul centralizat a fost menținut peste fluxuri financiare printr-un sistem monobancar, în care finanțele urmăreau îndeaproape planul. Emisiile și transferurile de numerar erau strict controlate. Comerțul extern era monopolizat într-o structură birocratică centralizată la nivel înalt. Chiar dacă practica actuală a planificării centralizate a lăsat o mare libertate de mișcare la discreția birocraților de la toate nivelurile, sistemul a plasat anumite limite privind corupția.

Cultura intervenției statului

Una din moștenirile cheie a comunismului a fost cultura conceperii politicilor în care statul a jucat un rol dominant în intermedierea relațiilor economice. Birocrații erau asimilați într-un mediu în care statul determina oferta și clienții, stabilea prețurile și salariile, furniza finanțele, controla distribuția și supraveghea majoritatea aspectelor comportamentului antreprenorial.

Chiar dacă multe dintre aceste instrumente de intervenție au fost desființate sau reduse, o mare parte din ele încă există. Obiceiurile vechi rămân larg răspândite – în special în țările în care cifra de afaceri birocratică a fost scăzută în primii ani de tranziție – întrucât birocrații tind să răspundă instinctiv rapoartelor de disfuncție economică sau de criză prin intervenția directă în afacerile întreprinderilor.

Moștenirile instituționale diferă semnificativ în funcție de regiune, mult mai mult decât a arătat fațada comunistă. Analizele empirice sugerează faptul că aceste diferențe au avut un impact profund asupra susceptibilității țărilor la captura de stat și la corupția administrativă printr-un număr de canale. În primul rând, și cel mai important, aceste moșteniri au influențat nivelul dezvoltării unui sistem de administrație publică al unei țări. Figura 1 arată faptul că țările cu o experiență mai lungă de suveranitate au avut niveluri mai scăzute, atât în ceea ce privește fenomenul state capture, cât și corupția administrativă. Aceste țări se pare că au început tranziția având instituții ale sectorului public mult mai dezvoltate și autorități publice mai bine instruite.

Așa cum este arătat în figura 2, țările care au făcut parte din imperiul Habsburgic se pare că au beneficiat de moștenirea fostului imperiu, de un serviciu public și o administrație judiciară puternice, ca și de contactele apropiate cu Vestul.

Tendința sub comunism pentru ca mișcările sociale să încerce periodic să stabilească un program liberal, politic și economic, a fost cu precădere mai puternică în Europa Centrală și în alte țări în care societatea civilă a jucat, din punct de vedere istoric, cel mai mare rol. Aceste țări au fost printre primele care au realizat relația delicată dintre creșterea economică și democrație și au inițiat reforme începând cu anii ’60 cu scopul liberalizării politice și economice. În timp ce multe dintre aceste reforme au fost mai târziu suprimate, aceste experiențe au furnizat o amprentă pentru modul în care mișcările sociale ar putea avea un impact profund asupra procesului schimbării. De fapt, țările cu cele mai puternice tradiții de democrație, au fost conduse spre tranziție de către mișcările din opoziție și au apărut, nu din coincidență, drept statele cel mai puțin vulnerabile pentru a fi capturate de un set concentrat de interese private, așa cum este arătat în figura 3.

Corupția, administrația și tranziția

Conformitatea la reguli reprezintă o condiție necesară pentru supraviețuirea unei ordini sociale – indiferent dacă aceasta este o ordine guvernată de către piață sau o ordine politică guvernată de către stat. Organizațiile caută să asigure conformitatea individuală și de grup prin utilizarea unei combinări între stimulentele pozitive, motivarea de bază și stimulentele negative. Balanța poate fi dificil de depășit, întrucât folosirea unui set de stimulente poate submina obiectivele altei organizații prin împiedicarea, de exemplu, voinței de a produce. Dar, pentru a se rezolva în mod corespunzător, trebuie ca instrumentele eficiente să fie la locul lor. Și, așa cum amintește Amartya Sen, așa trebuie să fie și normele de comportament, a căror … importanță poate fi, în mod particular, atașată comportamentului persoanelor aflate la putere sau cu autoritate.

Un sistem politic matur având un sistem de legi bine dezvoltat și o putere a legii, este indispensabil pentru dezvoltarea economică, din simplul motiv că dreptul de proprietate trebuie să fie protejat, contractele trebuie garantate, puterea administrativă asupra sectorului privat trebuie limitată, uzanța acestuia să fie predictibilă, și ultima, dar nu cea din urmă, costurile sectorului public să fie tolerabile. În sfera economică, statul tinde să împrumute termeni – cum ar fi mâna care ajută, mai degrabă decât mâna care apucă. Corupția subminează abilitatea statului de a furniza asemenea servicii. Corupția înseamnă că autoritățile publice prădează sectorul privat, în timp ce anumiți oameni de afacere se întovărășesc cu autoritățile publice pentru a prăda domeniul public. Acesta este un produs al unui mediu politic deficitar și reprezintă un mare impediment pentru îmbunătățirea lui.

Problema creării unor economii și politici guvernate de către lege este, prin urmare, întreită. În primul rând, se pune problema unui model constituțional pentru stat, în al doilea rând, a culturii unei societăți și, în al treilea rând, al maturității societății civile. Toate cele trei domenii sunt inter-relaționate. În toate, societățile postcomuniste suferă din cauza unor puncte slabe serioase, chiar dacă, așa cum vom vedea în cele ce urmează, intensitatea lor variază în funcție de țară, reflectând experiența istorică a fiecăreia.

Alegeri politice strategice în timpul tranziției

Trecerea de la planificare către piață și economie, acompaniată de stabilirea unor reguli care separă res-publica de res-privata, tinde să apară ca o regulă care să reducă potențialul pentru corupție, prin regresia oportunităților de abuz asupra autorităților publice pentru câștigul personal. Trecerea la piață stabilește condițiile pentru emergența societății civile – care, în ultimă instanță, reprezintă cel mai eficient mijloc pentru a controla corupția. Această trecere, dacă ar fi modelată în mod corespunzător, înlocuiește nenumărate reguli contraproductive desemnate pentru a crea oportunități pentru renta funciară și darea de mită cu un nucleu de legi și regulamente care stabilesc cadrul pentru o interfață public-privat, bazată pe lege. Acest lucru implică, pe lângă altele, îndepărtarea bunurilor din proprietatea statului și eliminarea directă a intervenției statului din economie.

Niciunul dintre acești factori, totuși, nu reduce corupția prin absență. De fapt, reformele economice rău-intenționate, care răspund investițiilor elitelor corupte, pot crește în mod semnificativ corupția. Exemplele pot include gradualismul în îndepărtarea controlului central sau privatizării rapide în multe economii aflate în tranziție. În mod similar, tranzițiile politice pot eșua să declanșeze manifestarea activităților publice independent de controlul statului, de societatea civilă vibrantă. Numitorul comun al eșecului de reducere a corupției este reprezentat de continua penetrare a domeniului economic de către politică. Cel mai vizibil simptom al acesteia este reprezentat de urmărirea câștigurilor materiale prin politică mai degrabă, decât prin activitatea comercială. Douglas C. North vede pericolul inerent dintr-o asemenea situație, care ar putea conduce la capitalismul clandestin.

Tipurile de deprinderi și cunoștințe care se vor amortiza vor reprezenta o funcție a structurii stimulentelor inerente în matricea instituțională. Dacă cele mai înalte rate de rentabilitate într-o societate sunt din piraterie, atunci organizațiile vor investi în cunoștințe și deprinderi care îi vor transforma în pirați mai buni.

Alegerea abordării tranzițiilor politice și economice pune lumină asupra variației în incidența corupției și asupra mediului politic. Alegerile strategice cu care se confruntă țările după urmarea colapsului regimului comunist pot fi împărțite în două grupuri. În primul rând, decizia, a cărei abordare – radicală sau graduală – de a se îndrepta spre prima generație de reforme economice, ține de primul grup. Celui de-al doilea grup îi aparțin două alegeri cu privire la structura constituțională a statului: (1) alegerea dintre administrația prezidențială și cea parlamentară; și (2) alegerea sistemului de reprezentare. Alegerile strategice făcute într-o țară dată depindeau de puterea opoziției, de suportul pe care îl avea în societate, ca și de tiparul predominant al relației dintre regimul comunist și societate.

Abordarea radicală versus abordarea graduală

Gradualism versus terapia de șoc a reprezentat o problemă disputată cu ardoare pe la începutul anilor ’90. Adepții gradualismului au criticat terapia de șoc pentru costurile aparent excesive pe care această abordare le-ar impune asupra populației și economiei. Potrivit acestei păreri, liberalizarea înceată a prețurilor, condițiile de intrare în sectorul privat și condițiile de acces la piețele naționale vor preveni colapsul productivității și vor asigura o tranziție lină la o economie bazată pe piață. Dezvoltările subsecvente au demonstrat că aceasta a fost o falsă dilemă, cel puțin în cazul abordării către prima generație de reforme care au avut scopul de a asigura macrostabilitatea și trecerea de la economia bazată pe constrângerile ofertei la cea bazată pe constrângerile cererii, pentru a împrumuta termenii lui Janos Kornai. Hiperinflația, producția în declin și criza externă au constrâns țările care au respins inițial această abordare să adopte în cele din urmă măsuri similare celor implementate de reformării radicali.

În timp ce măsurile reformei de stabilizare ale C.E.E.C. și programele de transformare au variat, toate aceste țări, cu excepția României, au optat mai degrabă în favoarea abordării radicale către prima etapă a reformelor decât pentru gradualismul predominant între fostele republici sovietice din timpul primelor etape ale tranziției. Cu o ușurință uimitoare aceștia au liberalizat prețurile, au privatizat distribuția, au introdus privatizarea mică, au îndepărtat restricțiile cantitative asupra importurilor și au liberalizat tarifele.

Și mai important, cei mai buni performeri – și anume, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia și Slovenia – au rezistat cu succes tentației de a inversa măsurile de liberalizare introduse. Cu anumite excepții (Republica Slovacă și Bulgaria), acestea au păstrat cursul reformei cu fermitate.

Grație adoptării abordării radicale pentru macrostabilizare și reformele economice, cele mai multe țări C.E.E.C. au evitat capcana rentei funciare sistemice. Au fost anumite excepții, care confirmă totuși existența unei legături între corupție și progresul lent în stabilirea regimului economic liberal. De exemplu, inversările în liberalizarea prețurilor și reformele economice prost efectuate în Bulgaria în 1994-1996 sub ghidarea promisiunilor populiste au corupt privatizarea și au rezultat în transferuri semnificative de la bugetul de stat la cei ce căutau surse alternative de profit. România a fost, de asemenea, parte la dezvoltări similare. Crizele economice profunde au ajutat la depășirea opoziției investițiilor în Bulgaria și au pus țara pe traseul reformelor (Banca Mondială, 2001). Fostele republici sovietice (excluzând Statele Baltice) au adoptat inițial doctrina gradualismului. Totuși, inflația elicoidală și recesiunea prelungită le-au constrâns, în cele din urmă (cu excepția Belarusului și Uzbekistanului), în a doua jumătate a anilor ’90, să urmeze drumul timpuriu al țărilor C.E.E.C., astfel demonstrând că gradualismul nu a fost niciodată o abordare politică viabilă pentru reformele de primă generație.

Niciuna dintre ele nu a reprezentat o opțiune viabilă pentru a doua generație, reformele structurale au avut ca scop stabilirea unei interfețe public-privat care să sprijine economia de piață. De fapt, gradualismul a creat un teren fertil pentru renta funciară sistemică și a fost responsabil pentru apariția unor investiții puternice care se opuneau reformelor pentru liberalizare. A creat un ciclu vicios de reforme parțiale care au contribuit la deteriorarea economiei și la creșterea opoziției față de reforme. În economiile aflate în tranziție care au urmat gradualismului, câștigătorii au suspendat economiile într-un echilibru deficitar, oferindu-le lucruri de proastă calitate, pe cheltuiala unor costuri ridicate în respectivele societăți.

Liberalizarea incompletă a prețurilor – justificată de obicei în termeni populiști ca fiind de protejare a săracilor – a creat oportunități pentru a obține licențe comerciale pentru a exporta bunuri subvenționate de cei bine conectați la elita politică.

Având în vedere că diferențele dintre prețurile domestice și prețurile mondiale erau adesea imense, acest lucru a creat oportunități pentru a dezvolta chirii mari de către aceia care aveau legături mari cu administrația. În mod similar, controlul central asupra creditelor și ratelor dobânzilor a permis întreprinderilor să facă împrumuturi la rate atractive – și astfel fondurile obținute pot fi sifonate către întreprinderile private relaționate sau folosite pentru a finanța achiziția de bunuri subvenționate pentru a le vinde pe piețele internaționale.

Rezultatul emergenței acestui regim al rentei funciare a fost dublu: renta funciară a devenit mai profitabilă decât activitățile productive având toate consecințele negative pentru creșterea economică, atât de bine descrise de Krueger; și emergența grupurilor de interese puternice cu un risc în păstrarea regimului economic existent. Chiar dacă corupția și plățile secundare subzistă în mod evident, renta funciară nu a îndepărtat activitățile care au avut scopul de a restructura industriile ineficiente sau de a porni noi companii concurențiale pe piața domestică și internațională.

Bulgaria a adoptat inițial o abordare radicală la stabilizare și apoi s-a opus. Criza financiară din 1996 a condus la schimbarea administrației și la schimbarea abordării reformei economice în 1997. Și totuși, o alegere inițială bună de a prelua o abordare radicală la reformele de prima generație, nu face, în mod necesar, ca reformele de generația a doua (reformele legislative și administrative) să fie imune la administrația deficitară și la renta funciară.

Din contră, reformele de generația a doua sunt mult mai dificile și complexe. Esența acestora este reprezentată de stabilirea unei interfețe public-privat bazată pe lege. Această problemă implică cel puțin cinci pași critici. În primul rând, trebuie construit un cadru pentru stabilitatea macroeconomică susținută. Printre alte lucruri, acesta implică introducerea unor câștiguri financiare transparente, sonore, și a unor mecanisme de cheltuieli în finanțele publice. În al doilea rând, determină privatizarea bunurilor statului și eliminarea micromanagementului statal. În al treilea rând, necesită crearea cadrului pentru ghidarea comportamentului sectorului privat și aplicarea drepturilor de proprietate. În al patrulea rând, este necesar ca acest cadru să fie eficient prin îmbunătățirea capacității, integrității și supravegherea, atât a serviciului civil, cât și a serviciului juridic.

ϹAΡITΟLUL AL II-LEA

PROBLEMA CORUPȚIEI ÎN ROMÂNIA

Concepte

Definirea conceptului de corupție, delimitarea sferei de manifestare a acestuia în structura fenomenului infracțional, constituie, încă, un obiect de studiu pentru majoritatea specialiștilor fie ei teoreticieni sau practicieni. Această preocupare este justificată de nevoia cunoașterii dimensiunilor și implicațiilor pentru societate o fiecărui segment infracțional, în scopul stabilirii strategiei de prevenire și controlare a acestuia.

Din punct de vedere etimologic și conceptual, termenul de corupție este considerat ca o entitate evolutivă, dificilă de evocat și manevrat, și, de asemenea, impersonal, putând fi considerat un concept care variază datorită diferențelor de opinie de la o societate la alta. În acest sens, John A. Gardner, cercetător în cadrul Biroului de cercetare asupra științelor sociale din cadrul Universității Illinois-Chicago, subliniază ideea majoră că fenomenului corupției nu i se poate da o definiție universal valabilă pentru toate societățile. Semnificația cuvântului corupție, după cum atestă numeroase definiții ce se dau, este evazivă și ambiguă.

Michael Johnston, profesor de științe politice și director al Departamentului de Științe Sociale al Colgate University, S.U.A., definește corupția ca fiind un abuz de funcțiile sau resursele publice pentru beneficiul privat, dar subliniază că noțiunile de abuz, public, privat și chiar beneficiu sunt controversate în numeroase societăți și cunosc diferite grade de ambiguitate în cele mai multe dintre ele.

Corupția – concept politologic

În ultimii ani, explicațiile politice ale corupției au fost cel mai des citate și probabil au și influențat cel mai mult formularea politicilor. Totuși, corupția a atras de asemenea atenția multor științe sociale, în mod deosebit a științei politice, dar și a sociologiei și antropologiei. Pentru a înțelege corupția, factorii politici nu pot fi ignorați.

În politologia convențională, cauzele corupției se consideră a fi reprezentate de deficiențe în sistemul politic și în mod particular de deficitul democratic. Corupția are drept cauză sisteme politice care sunt deficitare în formule de distribuție democratică a puterii, în verificări și balanțe, în instituții și proceduri care oferă transparență și responsabilitate, așa cum ar trebui să existe într-un sistem de guvernare democratic ideal. Relația dintre democrație și corupție este înțeleasă eminamente negativ: cu cât există mai puțină democrație, cu atât există mai multă corupție. Răspândirea largă a corupției este văzută ca un simptom al disfuncției statului și ca o eșuare a conducerii etice, democrației și bunei guvernări.

O mare parte din literatura politologică asupra corupției s-a concentrat de aceea pe problema vastă a democratizării. În această largă perspectivă, au fost sugerate trei mecanisme de bază: întărirea instituțiilor democratice; întărirea societății civile și reformele în sectorul public. În politologie abundă literatura asupra democratizării și reformei instituționale, deși cu puține contribuții asupra corupției ca atare. În același timp există un număr de studii de politologie ce au făcut evaluări ale agențiilor anti-corupție, comisiilor și a altor instituții specializate de control pentru aprecierea impactului acestora.

În interiorul grupurilor sistemelor nedemocratice, corelația între modul de guvernare autoritar și nivelul ridicat al corupției pare să fie confirmată. Oricum există o mare varietate de sisteme de guvernare nedemocratice și trebuie să se facă o distincție între sisteme controlate și non-controlate, în strânsă legătură cu distincția dintre regimuri predictibile/nepredictibile și regimuri funcționale/disfuncționale. Principalul punct de analiză în legătură cu această problemă este acela conform căruia controlul autoritar asupra politicii și economiei implică, de asemenea, un control strict asupra nivelelor și mecanismelor de distribuire a corupției, această corupție controlată provocând pierderi economice mai mici. În sistemele democratice cu un grad mai mic de control, corupția este descentralizată, imprevizibilă și inhibitoare pentru investiții și antreprenori economici.

În familia regimurilor autoritare, altă distincție conexă este între elita politică adeptă a dezvoltării sau autocrații bine intenționați pe de o parte, și pe de altă parte kleptocrații. Primul tip de autocrat va căuta să maximizeze binele societății, în timp ce ultimul tip va fi preocupat doar de propria sa bogăție.

Studiile politologice asupra corupției pot, într-o oarecare măsură, să fie categorisite în funcție de atenția acordată aspectelor formale sau informale ale puterii sau organizării politice. Politologia s-a concentrat în mod tradițional asupra aspectelor formale și instituțiilor puterii, iar multe studii politologice asupra corupției, apărute până la mijlocul anilor ’70, pot fi etichetate ca abordări politologice clasice, făcând parte din școala modernismului, cu rădăcini în dihotomia tradițional/modern din studiile asupra dezvoltării apărute la mijlocului secolului XX. Aceste studii s-au concentrat în mod explicit asupra instituțiilor oficiale necesare dezvoltării și avântului economic. Modernizarea a însemnat organizarea statului și a instituțiilor sale, astfel încât să promoveze industrializarea și creșterea economică, instituțiile studiate fiind în general cele din domeniul politicii economice. S-a observat că actul de corupție este cauzat de un proces de modernizare incomplet, un exemplu fiind rămășițele tradiționalismului în țările în curs de modernizare.

Opusă teoriei modernizării, școala dependenței, neomarxismul sau teoria subdezvoltării radicale – reprezentată printre alții de Blomström și Hettne – argumenta că din cauza poziției subordonate, neocoloniale, de exploatată a lumii a treia și a rolului politicienilor locali de marionete ale corporațiilor multinaționale și ale guvernelor occidentale, autoritarismul și subdezvoltarea politică, inclusiv corupția nu au cum să nu persiste.

O altă școală sau abordare a studiului corupției relativ răspândită și mai puțin radicală se concentrează în mod distinct pe aspectele informale ale puterii. Este vorba despre abordarea neo-patrimonială apărută la sfârșitul anilor ’80 în mediul academic francez și viza în principal Africa.

Subliniind faptul că politica africană este total diferită de oricare altă politică, această abordare reprezintă o corecție la teoriile tradiționale ale dezvoltării politice, ale democratizării și ale instituțiilor oficiale. Acești specialiști au atras atenția asupra aspectelor informale ale politicii africane, argumentând că statul este doar o mască pentru realitățile unor relații politice profund personalizate, clientelism și corupție politică (Hope și Chikulo 2000; Chabal și Daloz 1999; Bayart 1997; Bratton și van de Walle 1994; Médard 1986, 1991, 1998).

Practicile neo-patrimoniale pot fi întâlnite în toate tipurile de regimuri politice, dar reprezintă caracteristica esențială a politicii statelor africane și a altor state. Neo-patrimonialismul este numit de unii cercetători puterea individului sau politica stomacului, plebendalism sau kleptocrație. Caracteristicile fundamentale ale acesteia sunt reprezentate de relațiile personale ca bază a sistemului politic, clientelismul (uneori nepotismul), prezidențialismul (monopolizarea politică) și o foarte slabă distincție între public și privat. Aceștia sunt factori care subminează regulile formale și instituțiile și deschid calea către corupția politică și birocratică.

Conform teoriilor clasice weberiene, emergența statului și a instituțiilor politice va atrage după sine sfârșitul patrimonialismului și o separare funcțională a sferei publice de cea privată, precum și o noțiune de comunitate care să unească cetățenii cu statul. Având la bază cercetarea empirică și tradiția teoretică ce recunosc caracteristicile distincte ale dezvoltării politice africane, există și oameni de știință care se concentrează asupra instituțiilor politice, în sensul weberian și pe dezvoltarea acestora și subliniază importanța formării instituțiilor în scopul consolidării sistemelor în curs de democratizare. Astfel, majoritatea teoriilor despre neo-patrimonialism relevă integrarea practicilor tradiționale și clienteliste în instituțiile politice oficiale.

La polul opus, într-o versiune extremă a perspectivei neo-patrimoniale, Chabal și Daloz susțin că instituțiile statului sunt ca o carapace goală și că haosul politic și dezinstituționalizarea sunt o strategie politică profitabilă în Africa. În opinia lor, corupția este un aspect cheie al haosului funcțional african, este legitimă, practică și o parte obișnuită a vieții de zi cu zi, un element previzibil al oricărei activități sociale întipărit în imperativele sociale dominante.

Într-un studiu, utilizând indicele de percepție a corupției introdus de T.I. ca variabilă majoră dependentă pentru regresii, Treisman a observat că gradul actual de democrație într-o țară nu prezintă nici diferență în funcție de cât de coruptă este percepută a fi țara respectivă. Ceea ce contează, potrivit lui Treisman, este dacă această țară a fost sau nu democratică de decenii întregi. Rezultatele regresiei sugerează un proces lent și laborios prin care democrația să submineze fundamentele corupției. Acele țări cu cel puțin 40 de ani consecutiv de guvernare democratică beneficiază de o corupție semnificativă, deși la nivel redus.

Corupția – concept sociologic

Din perspectivă sociologică, corupția, ca patologie socială, vizează un ansamblu de activități imorale, ilicite, ilegale realizate nu numai de indivizi cu funcții de conducere sau care exercită un rol public, ci și de diverse grupuri și organizații publice și private, în scopul obținerii unor avantaje materiale sau morale ori a unui statut social superior, prin utilizarea unor forme de constrângere, șantaj, înșelăciune, mituire, cumpărare, intimidare.

Pentru sociologi, corupția nu înseamnă numai cele patru infracțiuni definite într-un fel sau altul în legislațiile naționale, ci înglobează acea rețea (formală și informală) de indivizi, grupuri și organizații între care există relații de complicitate, tăinuire și acoperire, reciprocă, în scopul satisfacerii unor interese materiale, morale, publice sau private. Acest fenomen, care apare ca o abdicare de la respectul față de lege și morală, reflectă starea de decădere a societății.

Într-un studiu realizat de Institutul Național de Cercetări Economice, corupția este definită ca devianța socială de conștiință și comportament uman în scopul însușirii unor avantaje nemeritate, adică a unui profit în interes personal.

Modul în care fenomenul este perceput de opinia publică și reacția socială, au fost reținute de sociologi pentru definirea corupției. Astfel, în urma unei anchete de opinii, realizate de sociologii români, fenomenul corupției a fost definit de cetățeni ca desemnând un act antisocial foarte frecvent și deosebit de grav, care favorizează intreresele unor particulari, mai ales în aria economică și care afectează, în același timp, interesele colective prin: însușirea, deturnarea și folosirea resurselor publice în interesul personal; ocuparea unor funcții publice prin relații preferențiale; obținerea unor avantaje materiale sau morale prin îndeplinirea obligațiilor unor funcții publice; încheierea unor afaceri și tranzacții prin eludarea normelor morale și legale.

Corupția – concept juridic

În general, din punct de vedere juridic sfera termenului de corupție este mai restrânsă, prin fapte de corupție fiind desemnate numai anumite acțiuni ilegale incriminate ca atare în dreptul penal, strâns legate de favorizarea uneia sau mai multor persoane de către un funcționar, în schimbul obținerii unor foloase. În unele sisteme de drept penal noțiunea analizată este mai largă, în sfera corupției intrând atât faptele menționate mai sus cât și alte fapte ilicite referitoare la utilizarea abuzivă și frauduloasă a puterii (politice, administrative, judecătorești), dar și la fapte care privesc obținerea unor foloase. Pe această linie se înscriu codurile penale spaniol, portughez, german și altele.

Corupția activă este definită de convenția menționată ca fiind promisiunea, oferirea sau darea cu intenție, de către o persoană, direct sau indirect, a unui folos necuvenit pentru sine ori pentru altul sau acceptarea unei oferte sau promisiuni a unui astfel de folos, în vederea îndeplinirii ori abținerii de la a îndeplini un act în exercițiul funcțiilor sale.

Corupția pasivă desemnează solicitarea ori primirea, cu intenție, de către un funcționar public, direct sau indirect a unui folos necuvenit, pentru sine ori pentru altul, sau acceptarea unei oferte sau promisiuni a unui astfel de folos, în vederea îndeplinirii ori abținerii de la a îndeplini un act în exercițiul funcțiilor sale.

Având în vedere cele de mai sus, ținând cont de elementele esențiale ale fenomenului definim corupția ca fiind ansamblul activităților care se desfășoară între două părți în care una dintre ele, făcând apel la funcția sau calitatea celei de-a doua, oferă acesteia un folos ilegal în schimbul unui avantaj reciproc.

Corupția – concept criminologic

Din punct de vedere criminologic corupția este un concept mai larg, mai complex, ce reliefează starea generală de normalitate și moralitate a societății la un moment dat.

Corupția este privită de unii autori, ca o transgresiune ilegală sau imorală a normelor predominante, în avantajul unei persoane sau al unui grup de persoane. Ea apare ca o distorsiune a motivațiilor politice și sociale, care determină redistribuirea bogăției și a puterii în profitul unor privilegiați. Unii specialiști definesc corupția prin antiteză cu conceptul de integritate.

Conform opiniei profesorului Joseph S. Nye, de la Universitatea Harvard din Statele Unite corupția este comportamentul care deviază de la responsabilitățile oficiale ale funcției publice, ca urmare a unor interese personale (de familie sau a unui grup special de apartenență) în scopul obținerii unor avantaje materiale sau a unui statut social superior sau care încalcă normele ca urmare a exercitării anumitor tipuri de influență personală. Aceasta include mituirea, nepotismul și deturnarea de fonduri bănești.

Forme ale corupției

John A. Gardinier reține ca forme ale corupției percepute de opinia publică: corupția neagră, corupția cenușie și corupția gri. Corupția neagră există atunci când actul ilicit este condamnat de opinia publică și de elitele societății și se dorește pedepsirea lui. Corupția cenușie există atunci când numai unii membri ai societății și îndeosebi elitele doresc pedepsirea actului ilicit. În fine, corupția albă este întâlnită în situația când atât opinia publică, cât și elitele nu sprijină cu entuziasm încercarea de a pedepsi o formă anumită de corupție, pe care ele o găsesc tolerabilă.

În funcție de polul în care localizăm faptele de corupție, acestea pot fi: fapte de corupție activă, care se referă la acțiunea desfășurată de elementul corupător, sub forma dării de mită, sancționate de obicei mai blând; fapte de corupție pasivă, care privesc activitatea infracțională a elementului corupt, denumite și luare de mită, sancționate mai sever.

În funcție de cel căruia i se oferă un avantaj în schimbul mitei, faptele de corupție pot fi: în folosul unei societăți comerciale sau orice altă organizație formală sau informală; în folosul unui individ.

După continuitatea și frecvența lor, faptele de corupție pot fi: fapte de corupție izolate, de conjunctură, atunci când ele nu se repetă, iar înțelegerea dintre cei doi poli a vizat un anumit comportament din partea elementului coruptibil care s-a manifestat într-o perioadă scurtă de timp și s-a încheiat; fapte de corupție cu caracter continuat care presupun atât un comportament de favorizare permanentă a factorului coruptibil de către factorul de putere corupt, cât și repetarea stimulării, respectiv oferirea unor foloase sau alte avantaje.

După succesiunea actelor de însușire a avantajelor și de favorizare a persoanelor interesate, faptele de corupție pot fi: fapte de corupție imediate, comise în scopul favorizării actuale a elementului corupător activ, caracterizate prin exprimarea clară a avantajului așteptat în urma oferirii foloaselor reprezentantului autorității; fapte de corupție de așteptare, comise sub forma acceptării unor daruri sau altor foloase aparent nevinovate de către persoane cu autoritate într-un anumit domeniu, dăruitorii urmărind prin aceasta obținerea bunăvoinței și punerea la adăpost pe termen lung, pentru situații când vor fi nevoiți să solicite întoarcerea serviciului oferit.

După regimul sancționator la care sunt supuse, faptele de corupție pot fi: incriminate în legislația penală și sancționate ca atare; neincriminate juridic, de o mai mică gravitate și constau în încălcarea unor norme morale și etice.

Cauze și condiții care determină sau favorizează corupția în România

În literatura de specialitate română și străină se admite idea că oricare persoană angajată în viața economică poate, în anumite circumstanțe, să comită un delict economic. Cu toate că speranța câștigului este adesea cauza principală a unui delict de afaceri, nu este mai puțin adevărat că profitul este obiectivul principal și legitim al tuturor activităților economice. Pentru realizarea profitului, omul de afaceri nu va ezita să utilizeze metode și mijloace aflate la limita legii, sau chiar ilicite.

În România, în perioada post-decembristă, factorii generatori ai criminalității economico-financiare și ai corupției au fost amplificați și diversificați de măsurile și fenomenele specifice perioadei revoluționare și de tranziție spre economia de piață, descentralizarea bruscă a deciziilor și structurilor administrative, liberalizarea economică și autonomia funcțională a instituțiilor publice și agenților economici, criza de autoritate manifestată de organele cu atribuții de control, manifestarea unor fenomene de dezorganizare socială, încercarea de soluționare a unor revendicări de grup prin forță, impactul negativ al scăderii nivelului de trai concomitent cu creșterea șomajului, aplicarea defectuoasă și cu întârziere a legislației privind procesul de privatizare, aplicarea incorectă a prevederilor unor legi adoptate în această perioadă și multe altele.

Prima dintre cauze este specifică evenimentelor revoluționare în general și rezidă în declanșarea unei stări anomice de ansamblu, cu consecințe greu de evaluat pe termen mediu și lung. Starea de anomie, înțeleasă ca o stare de anormativitate socială determinată de crize sociale de amploare, determină o devalorizare a sistemului de norme și valori care par să aparțină unei epoci vetuste. Această stare a condus la o diminuare considerabilă a respectului față de lege și față de instituțiile însărcinate cu impunerea acesteia.

O altă cauză a fost lipsa de reacție a factorilor de putere care nu au putut, sau nu au dorit, să intervină pentru eradicarea practicilor specifice corupției. Trecerea la economia de piață și adoptarea măsurilor specifice acesteia, a amplificat criminalitatea economico-financiară și a determinat apariția de noi infracțiuni economice și metode de comitere.

Tot la nivelul ansamblului social post-revoluționar se remarcă apariția unei cauzalități economice din ce în ce mai pronunțate, determinată – pe de o parte de furia devastatoare a goanei după o îmbogățire rapidă, iar pe de altă parte de lipsa efectivă a mijloacelor de trai, în anumite cazuri. Această situație are toate șansele să se adâncească în cazul unei deteriorări mai grave a nivelului de trai.

O altă cauză a criminalității orientate spre profit, a constituit-o în această perioadă sistemele de taxare progresivă exagerate și tarifele vamale protecționiste; când o mare parte din beneficii sunt prelevate de stat, evaziunea fiscală și actele de contrabandă devin, în mod deosebit, tentante.

Deși s-au produs transformări și modificări esențiale în sistemul legislativ și de legislație, întronarea legii prin restabilirea principiilor legalității, legitimității și justiției sociale înregistrează anumite limite, datorate unor cauze intrinseci aparținând modului de elaborare și aplicare a legislației, dar și extrinseci de natură economică, politică, morală și spirituală.

Corupția în România

În саzul țărіі nоаstrе, соrupțіа nu еstе fеnоmеn nоu, еа а еxіstаt șі în tіmpul rеgіmuluі tоtаlіtаr, аspесt саrе îі соnfеrеа еlеmеntе dе соntіnuіtаtе în еvоluțіа sа.

Numărul іnfrасțіunіlоr dе соrupțіе а сrеsсut în pеrіоаdа 1990-1999, lа fеl șі numărul pаrtісіpаnțіlоr, асеstа fііnd dе 6 оrі mаі mаrе (dе lа 18.618 lа 113.036). Dеаsеmеnеа, еstе gеnеrаtă аpаrіțіа unоr іnfrасțіunі nоі, са dе еxеmplu: еvаzіunе fіsсаlă, dеturnаrе dе fоndurі, bаnсrutа frаudulоаsă.

Соnfоrm Bаrоmеtruluі оpіnіеі publісе, сеtățеnіі іntеrvіеvаțі аu аprесіаt сă fеnоmеnul dе соrupțіе а еvоluаt dіfеrеnțіаt în următоаrеlе іntеrvаlе dе tіmp: 1990-1992, prіmіі 2 аnі аі trаnzіțіеі, în саrе nіvеlul соrupțіеі pеrсеputе аprоаpе s-а dublаt; 1992-1996, соrupțіа pеrсеpută сrеștе dаr sе păstrеаză rеlаtіv соnstаntă pоndеrеа сеlоr саrе о аprесіаză drеpt fоаrtе mаrе; 1996-1999, аtrіbutul fоаrtе mаrе dеvіnе dоmіnаnt, prоbаbіl șі în rеlаțіе сu соmpаnіа аntісоrupțіе putеrnіс mеdіаtіzаtă; сеlе сâtеvа саzurі dе соrupțіе, tіp. Țіgаrеtа ІІ саrе іmplісă pеrsоаnе dіn prіmul еșаlоn аl putеrіі; 1996-2000, înсеpе să fіе аbоrdаtă putеrnіс dе сătrе guvеrnаnțі prоblеmа соrupțіеі;

Соnfоrm dаtеlоr publісаtе dе Trаnspаrеnсy Іntеrnаtіоnаl în 2005, într-un сlаsаmеnt fоrmаt dіn tоаtе țărіlе mеmbrе аlе U.Е. (іnсlusіv nоіlе stаtе mеmbrе) șі țărіlе саndіdаtе sаu аspіrаntе (Rоmânіа, Bulgаrіа, Turсіа șі Сrоаțіа), dеnumіtе în соntіnuаrе T.С.А., Rоmânіа sе sіtuеаză pе ultіmul lос (29), сееа се о fасе сеа mаі соruptă țаră dіn еșаntіоnul аnаlіzаt.

Pоtrіvіt іndісеluі dе Pеrсеpțіе а Соrupțіеі (І.P.С.) rеаlіzаt dе T.І. în sеptеmbrіе 2007, саrе prесіzеаză grаdul еstіmаt dе соrupțіе dіn punсtul dе vеdеrе аl pоpulаțіеі, Rоmânіа еstе în соntіnuаrе pе ultіmul lос întrе țărіlе Unіunіі Еurоpеnе. Sе rеmаrсă, dе dаtа асеаstа, pеsіmіsmul rеspоndеnțіlоr саrе, prоbаbіl, аu fоst dеzаmăgіțі în аștеptаrеа unоr rеzultаtе mаі сlаrе în luptа împоtrіvа соrupțіеі.

În pеrіоаdа 2008-2015 sе соnstаtă о dеtеrіоrаrе drаmаtісă а сlіmаtuluі dе іntеgrіtаtе publісă dіn Rоmânіа, mаrсаtă dе о lіpsă dе сооrdоnаrе strаtеgісă în prіvіnțа măsurіlоr lеgіslаtіvе șі іnstіtuțіоnаlе. Pеrіоаdа dе rеfеrіnță sе suprаpunе pе саlеndаrul еlесtоrаl pеntru аlеgеrіlе pаrlаmеntаrе șі prеzіdеnțіаlе șі еstе mаrсаtă dе о luptă pеntru rеsursе întrе prіnсіpаlіі асtоrі аі sсеnеі pоlіtісе.

А dоuа jumătаtе а аnuluі 2008 а dus lа о stаgnаrе а оrісărоr prоgrеsе în dоmеnіul justіțіеі șі аl соmbаtеrіі соrupțіеі, іаr аnul 2009 а fоst mаrсаt dе pоlіtісі șі dесіzіі саrе dеstruсturеаză sіstеmul nаțіоnаl dе іntеgrіtаtе șі соntrіbuіе lа сrеștеrеа fără prесеdеnt а vulnеrаbіlіtățіlоr sесtоruluі publіс lа соrupțіе, dе lа mоmеntul nеgосіеrіlоr pеntru аdеrаrеа lа Unіunеа Еurоpеаnă.

Nivelul la care se pot manifesta fenomenele de corupție din structurile politico-administrative românești

Admіnіstrаțіа publісă lосаlă еstе сhеmаtă să аsіgurе bunа gеstіоnаrе а rеsursеlоr lосаlе, prесum șі dеzvоltаrеа nеvоіlоr lосаlе prіn punеrеа lа dіspоzіțіа сеtățеnіlоr а sеrvісііlоr dе іntеrеs lосаl. În саdrul асеstоr rеspоnsаbіlіtățі аlе аutоrіtățіlоr lосаlе, асеstеа іntră în rеlаțіе аtât сu prоprіul lоr аpаrаt, сât șі сu еxtеrіоrul (сеtățеnіі, sесtоrul prіvаt, аltе аutоrіtățі сеntrаlе sаu lосаlе). În funсțіе dе іntеrасțіunіlе еxіstеntе sе pоаtе іdеntіfіса nіvеlul lа саrе fеnоmеnul dе соrupțіе sе pоаtе mаnіfеstа. Dіn асеаstă pеrspесtіvă аpаrе еvіdеnt fаptul сă în саzul іntеrасțіunіlоr іntеrnе аlе unеі аutоrіtățі lосаlе fеnоmеnеlе dе соrupțіе sе pоt mаnіfеstа lа оrісе nіvеl. Prеvеnіrеа șі соmbаtеrеа соrupțіеі dеpіnd dе іntеgrіtаtеа tuturоr сеlоr саrе fас pаrtе dіn аutоrіtаtеа lосаlă rеspесtіvă.

În саzul іntеrасțіunіlоr еxtеrnе sе pоаtе fасе о dіstіnсțіе întrе rеlаțііlе сu сеtățеnіі șі сu аltе оrgаnіzаțіі. În prіmul саz, nіvеlurіlе еxpusе соrupțіеі sunt nіvеlurіlе іnfеrіоаrе, rеprеzеntаtе prіn асеі funсțіоnаrі саrе іntră în соntасt dіrесt сu сеtățеnіі. Dіmpоtrіvă, în саdrul rеlаțііlоr сu аltе оrgаnіzаțіі (publісе sаu prіvаtе; саzul tіpіс îl rеprеzіntă pаrtеnеrіаtеlе publісе-publісе sаu publісе-prіvаtе) sеgmеntul vіzаt еstе сhіаr vârful іеrаrhіеі аdmіnіstrаtіvе.

Măsurarea corupției

Oamenii de știință, precum și diferite organizații internaționale au desfășurat o serie de măsuri pentru măsurarea corupției. Aceste măsuri pot fi grupate astfel: studii privind percepții ale experților, oamenii de afaceri, gospodăriilor și autorităților; studii privind experiența directă a oamenilor de afacere, gospodăriilor și autorităților; măsuri indirecte de informații dure privind variabile considerate a fi rezultatul corupției sau asociate acesteia.

O problemă suplimentară – discutată de Thomas și Meagher – este că studiile de oricare varietate tind spre a adresa tipuri anumite de corupție, cum ar fi mituirea autorităților care furnizează serviciile publice, și nu altele, cum ar fi delapidarea la nivel înalt sau mituirea în legătură cu achizițiile publice sau politicile privilegiate. Și, totuși, ultimele tipuri de corupție pot să implice cantități mai mari de bani și contorsiuni economice mai mari. În plus, compararea internațională a corupției între diferite țări suferă, deoarece studiile pe care se sprijină aceste comparații nu iau în considerare variațiile dintre țări privind importanța relativă a diferitelor tipuri de corupție.

Pentru toate aceste dificultăți, cercetătorii care folosesc studiile în mai multe țări pentru anchetarea empirică, adesea subliniază că, o dată ce rezultatele din diferite măsurători tind să fie larg corelate între ele, cât și cu câteva tipuri de informații dure, acestea par să țintească către tendințe reale. Aceste studii sunt considerate a fi de încredere în mod inerent, atâta timp cât reflectă percepțiile oamenilor de afaceri care decid unde să plaseze investițiile străine directe, care tind să fie bine informați și care dețin stimulentul de a fi nevoiți să ia decizii privind propriile fonduri, asigurându-se că investighează atent situația din țările potențiale a fi gazde.

Indicatori de măsurare a corupției

Câteodată corupția poate fi indicată prin compararea prețurilor plătite de administrație pentru bunurile procurate și serviciile prestate cu prețurile care prevalează pe piață. DiTella si Savedoff (2001) au descoperit corupție în spitalele din America Latină prin compararea unor anumite date dure – cum ar fi costurile de achiziție și procentajul nașterilor care erau făcute prin cezariană – cu informațiile din studiile din aceleași spitale. Într-un alt studiu, în care s-a folosit  micro-informația, La Porta, Lopez de Silanes si Zamarripa (2003) au expus cauzele corupției în sectorul bancar prin a arăta suprapunerea dintre directorii băncilor și firmele lor debitoare. Astfel, asemenea anchetelor pentru cazurile de crimă, dezgroparea corupției necesită o combinație de perseverență, ingenuitate și noroc.

Reinikka si Svensson au furnizat o recenzie interesantă privind metodele variate de a colecta micro-informație cantitativă despre corupție. Recenzia lor se concentrează atât pe studiile privind urmărirea cheltuielilor publice, studiile despre furnizorii de servicii, și studiile de antrepriză, cât și pe modurile prin care corupția poate fi măsurată în școlile individuale, în clinicile medicale și în firme. Autorii subliniază că asemenea măsuri furnizează o bază mai bună decât o fac alte studii cu arie mai largă care studiază mecanismele implicate în corupție.

În cele ce urmează ne vom apleca asupra indicatorilor Transparency International, datorită impactului deosebit pe care acești indicatori îi au în analizele naționale și transnaționale precum și datorită greutății acestor indicatori în foarte multe decizii de ordin politic, economic.

Indicele de percepție a corupției (C.P.I.)

C.P.I. este cel mai cuprinzător indicator cantitativ al corupției transnaționale în care fiecare țară poate fi recunoscută. Este realizat de către o echipă de cercetători de la Universitatea Passau sub conducerea lui Johann Lambsdorff. C.P.I. determină măsura în care se crede că demnitarii și politicienii acceptă mita, încasează comisioane ilicite, își însușesc fonduri publice și comit alte astfel de acte. Indicatorul clasifică țările pe o scară de la 10 la 0, conform nivelului de corupție observat. Un scor de 10 reprezintă o țară în totalitate onestă, în timp ce 0 indică o țară total coruptă.

Numărul de țări variază de la un an la altul. Astfel în anul 2014, pentru realizarea C.P.I. au fost realizate evaluări pentru 178 de țări, în timp ce în 2013, C.PI.. a evaluat 180 de țări T.I. solicita cel puțin trei surse pentru a include o țară în IPC. Niciunul dintre aceste rapoarte nu tratează exclusiv corupția, acoperind și alte probleme relevante în dezvoltarea și siguranța afacerilor. Totuși, T.I. folosește numai datele despre corupție. Deci, indicele T.I. nu are la bază informații furnizate de proprii experți, ci este conceput ca medie ponderată (pentru 2013) dintre 17 indici diferiți din 10 organizații diferite. I.P.C. se concentrează asupra corupției din sectorul public si definește corupția ca fiind abuz în serviciu pentru dobândirea de câștiguri personale. Sondajele folosite pentru elaborarea I.P.C. pun întrebări legate de folosirea incorectă a funcției publice în beneficiu particular, punând accentul, de exemplu, pe luarea de mită de către oficiali pentru achiziții publice, delapidarea fondurilor publice sau întrebări care verifică puterea politicilor anticorupție, în acest fel determinând atât corupția politică, cât și cea administrativă.

Marea parte a acestor indici se bazează pe întrebări destul de vagi și generale referitoare la nivelul sau frecvența corupției în percepția atât a experților, cât și a oamenilor de afaceri. Aproximativ jumătate se bazează pe opiniile experților pentru a asigura relevanța transnațională. Cealaltă jumătate, în principal pe chestionare trimise middle-managerilor și high-managerilor din cadrul firmelor internaționale sau locale. O singură organizație (International Working Group, care a efectuat cercetarea asupra International Crime Victim) întreabă respondenții în mod direct despre propria lor experiență asupra corupției. Astfel, C.P.I. este în principal un vot al voturilor, reflectând impresia oamenilor de afaceri și a analiștilor de risc care au fost anchetați în diferite feluri.

În ciuda (sau poate din cauza) caracterului vag al nivelului de corupție, rapoartele sunt în corelație unele cu altele. Coeficientul de corelație se situează în general în jurul valorii de 0,8 sau mai mult. Marea corelație dintre indicii din 2012 și cei din 2013 (0,988) poate fi parțial explicată prin suprapunerea unor surse: din cele 12 rapoarte folosite în indicele lui 2013, 4 au fost de asemenea folosite și în raportul din 2012. Totuși, deși pentru 2011 și 2013 nu a existat nicio suprapunere a unor surse, corelația a fost de asemenea foarte strânsă (coeficient de corelație 0,9689 și 0,9663). Indicii C.P.I. se corelează într-o mare măsură cu indicele de percepție a corupției creat de Business International (B.I.) la începutul anilor ’80. Indicii C.P.I. și B.I. aveau un înalt nivel de corelare cu clasificarea publicată de International Country Risk Guide (I.C.R.G.) furnizat de Political Risk Service (P.R.S.).

Indicele plătitorilor de mită

Transparency International a realizat un studiu despre plătitorii de mită, în parte pentru a atenua impresia că orice act de corupție transnațională ar fi cauzată de corupția internă din țările sărace. Acest studiu asigură bazele a doi indici. Unul este B.P.I., care indică tendința diferitelor țări exportatoare de a câștiga contracte cu ajutorul mitei. Al doilea, mita în domeniul afacerilor, arată tipurile de afaceri în care, cel mai probabil, se va da mită, indiferent de locație.

B.P.I. este un clasament al celor mai puternice țări exportatoare în funcție de dipoziția firmelor lor de a da mită în afara granițelor naționale. Sondajul urmărește folosirea mitei de către companiile al căror cartier general se află în cele mai mari țări exportatoare (în termeni regionali sau globali). Se bazează pe două întrebări adresate unui număr de 11,232 persoane cu poziții executive dintr-un număr de 125 companii, care sunt chestionați cu privire la practicile firmelor străine din țara lor. Pentru a evalua oferta de mită, executivii sunt întrebați despre înclinația firmelor străine de a da mită în țara lor. Sondajul este anonim. În general, țările ierarhizate sunt: Australia, Austria, Belgia, Brazilia, Canada, China, Franța, Germania, Hong Kong, India, Israel, Italia, Japonia, Malaiezia, Mexic, Olanda, Portugalia, Rusia, Arabia Saudită, Singapore, Africa de Sud, Coreea de Sud, Spania, Suedia, Elveția, Taiwan, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Regatul Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii.

Țările incluse sunt lidere în export regional sau mondial, iar exporturile lor însumate au reprezentat 82% din totalul mondial, conform F.M.I. În timp ce cea mai mare parte a țărilor prinse în cercetare sunt O.C.D.E., calitatea de membru O.C.D.E. nu a fost un criteriu de selecție. Astfel, țări ale O.C.D.E. precum Norvegia sau Danemarca nu sunt parte a listei, în timp ce țări din afara O.C.D.E., precum India, Israel, Singapore și Africa de Sud sunt incluse.

Indicele utilizează cercetarea Executive Opinion Survey (E.O.S.) realizată de institutele partenere ale Forumului Economic Mondial. Acesta urmărește 11,232 reprezentanți ai sectorului de afaceri din 125 țări, al căror P.I.B. reprezintă 98% din totalul mondial. Forumul Economic Mondial este responsabil pentru coordonarea cercetării si controlul calității datelor, însă se bizuie pe o rețea de institute care realizează cercetarea la nivel local. Partenerii Forumului includ departamente economice ale universităților naționale, centre independente de cercetare și/sau organizații de afaceri.

T.I. a căutat sa îmbunătățească metodologia B.P.I. și să asigure cea mai bună calitate a analizei datelor. Pregătirea metodologiei si analiza datelor a fost realizată în consultare cu Comitetul Consultativ pentru Indici al T.I., care este format din experți internaționali în domeniul corupției, econometriei și statisticii. Membrii acestuia pot face sugestii de îmbunătățire, însă managementul T.I. ia decizii despre metodologia folosită. Analiza statistică a fost realizată de prof. Gertrud Moosmüller, care conduce cadetra de statistică a Universității din Passau, Germania.

Barometrul global al corupției

Barometrul Global al Corupției, realizat de Transparency International, reprezintă a patra ediție a unui sondaj de opinie ce măsoară percepția publicului larg asupra corupției si experiențele oamenilor legate de acest fenomen. Barometrul are aproximativ 59,000 de respondenți din 62 de țări și colectează opiniile publicului asupra celor mai corupte elemente ale sectorului public, asupra acelor aspecte ale vieții (viața de familie, mediul de afaceri sau cel politic) cel mai afectate de corupție, precum și asupra acțiunilor întreprinse de guverne pentru a lupta împotriva corupției. El cercetează mai în profunzime ca oricând problema mitei, prezentând informații despre frecvența cu care oameni obișnuiți plătesc mita, către cine o plătesc și care este cuantumul acesteia. Este un sondaj de opinie publică. Aceasta înseamnă că se concentrează asupra publicului larg, nu a experților.

Barometrul Global al Corupției este singurul sondaj de opinie la scară mondială ce investighează percepții și experiențe legate de corupție. Adresându-se publicului larg și cuprinzând anul trecut mai mult de 60 de țări, Barometrul reprezintă un indicator al succesului luptei împotriva corupției în întreaga lume. Pe baza Barometrului se pot stabili evoluții în timp.

Barometrul este un sondaj de opinie publică, în timp ce Indicele Plătitorilor de Mită se realizează pe baza opiniilor exprimate de experți ai mediului de afaceri. El prezintă viziunea publicului larg asupra corupției, impactul fenomenului asupra vieții oamenilor obișnuiți, precum și experiența individuală a corupției. Indicele Plătitorilor de Mită ia în considerare opiniile celor din interiorul sistemului, prezintă oferta de corupție și nu include date privitoare la experiența directă cu acest fenomen.

Corupția în ansamblul crimei organizate

Sociologul american D. Cressey, spre deosebire de alți teoreticieni care referitor la faptele de corupție fac distincție între organizația criminală și coruptul dintr-o structură publică, include persoana predispusă la fapte de corupție în structura organizației criminale de la care primește mită. În acest sens, consideră că într-o organizație din sfera crimei organizate trebuie să existe cel puțin patru funcții: o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane a căror datorie este să apere organizația față de lege, prin mituire, corupție, șantaj, intimidare, ori altă formă de influențare a funcționarilor publici (corupător); o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane care se află în stare de complementaritate cu corupătorul, care acceptă să se lase mituit pentru a favoriza interesele organizației (corupt); o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane cu atribuții în menținerea integrității organizației, care în baza legilor interne aplică corecții membrilor devianți dispuși la a colabora cu autoritățile (executor); o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane care planifică, organizează și supraveghează desfășurarea activităților ilicite ale organizației (planificator). În lucrarea sa, D. Cressey identifică patru organizații criminale: varianta A (delegatul special – comisionarul), B (corupător, corupt, executor), C (corupător și corupt), D (planificator și strateg).

Adam Smith, în lucrarea Bogăția națiunilor, afirma că economia subterană apare acolo unde guvernele sunt corupte, unde există cel puțin o suspiciune generală cu privire la o cheltuială inutilă sau o utilizare greșită a venitului public și legile nu sunt respectate în totalitate.

D. Cressey folosește termenul de tehnică de neutralizare pentru a desemna justificarea morală a actelor de fraudă și pentru a păstra imaginea de respectabilitate pe care și-o atribuie persoana care a comis aceste acte. Cazurile de impunitate prevăzute de legea penală română, care permit mituitorului denunțător să scape de răspunderea penală, pot fi considerate tehnici de neutralizare.

În Chicago și Philadelphia, judecătorii și procurorii au fost prinși primind bani pentru a aranja procesele penale, și drept urmare, traficanții de droguri și alții la fel de periculoși, au fost puși în libertate. În New York, contractele pentru serviciile publice au fost obținute nu de societățile care sunt cele mai eficiente, ci de cele care au plătit mai bine, în detrimentul interesului cetățenilor. În Alabama și Luisiana, frauda la vot și corupția în sistemul electoral i-a privat pe cei în vârstă și pe reprezentanții unor minorități de dreptul de vot, la alegerile publice și au asigurat alegerea în funcții de răspundere a unor funcționari corupți. În aceste condiții mai putem spune că fenomenul corupției este inofensiv și nu face victime?

Procurorul american atrage atenția că, necontrolată, corupția prezintă o amenințare majoră pentru societatea democratică: Ea distruge încrederea cetățenilor în instituțiile guvernamentale și deturnează procesul democratic prin care un număr limitat de resurse ar trebui acordat celor mai meritorii cereri, în mod rațional, proces care, adesea sfârșește prin a afecta negativ categoriile dezavantajate ale populației. Toate acestea subminează legitimitatea guvernului și speranța că există un funcționar al guvernului dispus să servească, mai degrabă, decât să-i vândă interesele. Costurile corupției, în final, sunt suportate de buzunarul omului cinstit.

Corupția este atât de adânc înrădăcinată în mentalitatea unor popoare, încât apare ca un fenomen firesc, necesar, indispensabil funcționării societății. Pentru aceste considerente reacția generală este mai slabă. Numai în societățile în care corupția a atins cote alarmante, a început să se simtă o reacție adecvată din partea opiniei publice, care încearcă să urnească mecanismele sociale pentru contracararea acestui fenomen.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru, I., Administrația publică. Teorii, realități, perspective, ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Lumina-Lex, București, 2002.

Alexandru, I., Politică, administrație, justiție, Ed. All Beck, București, 2004.

Amundsen, I., Political corruption: An introduction to the issues, Working Paper 99:7, Chr. Michelsen Institute, Bergen, 1999.

Anderson, J., J. Dethier, N. Dudwick, K. Kuehnast, M. Shkaratan, The Impact of Corruption on the Poor in Transition Countries, 1999.

Anechiarico, F., B. Jacobs, The Pursuit of Absolute Integrity. How Corruption Control Makes Government Ineffective, The University of Chicago Press, 1996.

Banciu, D. Corupția și crima organizată în România, Ed. Continent XXI, Buucrești, 1994.

Bardhan, P., „Corruption and Development: A Review of Issues”, Journal of Economic Literature, vol. 35, 1997.

Bardhan, P., D. Mockerjee, Relative Capture of Local and Central Governments: An Essay in the Political Economy of Decentralization, Paper C99-109, Center for International Development Economics Research, University of California, Berkeley, 2004.

Caraușan, M., Politică și administrație publică, suport de curs S.N.S.P.A., 2004.

Cherciu, E. Corupția. Caracteristici și particularități în România, Ed. Lumina Lex, București, 2004.

Ciuncan, D. Corupția în spațiul public, Ed. Universul Juridic, 2013.

Ciuncan, D. Corupție și politică. Cronica de jurisprudență penală, Ed. Universul Juridic, 2014.

Cornea, S. Corupția, directocrația și economia, Ed. Sedona, Timișoara, 1996.

Crook, R., J. Manor, Democratic Decentralization, OED Working paper no. 11, World Bank, Washington DC, 2004.

Deepak, L., „Political corruption”, Bussines Standard, 18 aprilie 2006.

Diamond, L., M. F. Plattner, The Global Resurgence of Democracy, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1993.

Doig, A., R. Theobald, Corruption and Democratisation, Frank Cass, London, 2000.

Freedom House, Inc, Politicile anticorupție ale guvernului României, Raport de evaluare, 2005.

Girling, J., Coruption, capitalism and democracy, Routledge, London, 1997.

Goel, R., M. Nelson, Causes of coruption: History, geography and government, 2008, www.bof.fi/NR/rdonlyres/853DA296-812A-4A54-8D79…/DP0608.pdf.

Harris-White, B., G. White (eds.), „Liberalization and the new corruption”, IDS Bulletin, 27(2). Sussex, 1996.

Heidenheimer, A., M. Johnston, T. LeVine, Political Coruption. A Handbook, Transaction Publishers, New Brunsick, 1996.

Huntington, S. P., Political Order in Changing Societies, Yale University Press, London, 1968.

Ioniță, S., Corupție si politici publice. Abordare teoretică și studiu de caz pe societățile în tranziție, teză de doctorat, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, 2004.

Johnston, M., Corupția și formele sale. Bogăție, putere și democrație, Ed. Polirom, 2007.

Klitgaard, R., Orașe corupte. Ghid practic de tratament și prevenire, Ed. Polirom, 2007.

Matei, D., Comparații pe plan național și internațional privind legislația și mecanismele anticorupție, Ed. Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 2005.

Mogâldea, I., Corupția în România, Ed. Majadahonda, București, 1998.

Nicolae, E., Corupția și politicile anticorupție, Ed. Polirom, Iași, 2010.

Nye, J. S., „Coruption and political development”, American Political Science Review, vol. 61, no. 2, 1967.

Pedrero, M., Corupția marilor puteri. Strategii și minciuni în politica mondială, Ed. Litera Internațional, București, 2008.

Pollit, Ch., G. Bouckaert, Reforma managementului public – Analiză comparată, Ed. Epigraf, Chișinău, 2004.

Profiroiu, M., Etică și corupție în administrația publică, Ed. Economică, București, 1999.

Robinson, M., Coruption and development, Frank Cass, London, 1998.

Rose-Ackerman, S., Coruption. A Study in Political Economy, Academic Press, London/New York, 1978.

Rose-Ackerman, S., Coruption and Government. Causes, Consequences and Reform, Cambridge University Press, 1999.

Serra, Danila, „Empirical determinants of coruption: A sensitivity analysis”, Public Choice, vol. 126, 1-2, 2006.

Treisman, D., „The causes of coruption: a cross national study”, Journal of Public Economics, vol. 76, 2006.

Zamfir, E., C. Zamfir, Politici sociale. România în context european, Ed. Alternative, București, 1995.

http://www.igsu.ro/documente/RU/Ghid_Anticoruptie_2010.pdf.

http://www.transparency.org.ro/publicatii/publicatiiti/2008/GACAP.pdf.

http://www.transparency.org.ro/servicii/ghidurile_cetateanului/ghiduri/Ghid%20anticoruptie%20in%20justitie%20pentru%20cetateni%20si%20oameni%20de%20afaceri.pdf.