Guvernanta Si Politica Internationala Privind Minoritatile Etnice Si Nationale

CUPRINS

Regimul drepturilor minoritatilor in Europa Centrala si de Est

Definirea minoritatilor nationale in Europa Centrala si de Est

Politici lingvistice

Poitici educationale si privind cetatenia

Concluzii

Regimul drepturilor minorităților în Europa Centrală și de Est

Conceptul de regim este cunoscut și utilizat în principal în relațiile internaționale, arie care definește termenul după cum urmează: „principii implicite sau explicite, norme, reguli și proceduri pentru luarea deciziilor în jurul cărora converg acțiunile actorilor dintr-un domeniu al relațiilor internaționale” Astfel, regimul drepturilor minorităților include principiile, regulile, normele,instituțiile și procedurile existente în domeniul drepturilor minorităților la nivel international, recunscute si acceptate decatre state si care se transpun la nivel national in politici. In acest referat am incercat sa rezint regimul drepturilor minoritare si modul de ranspunere al acestuia in practica in contextul realitatilor Europei Centrale si de Est.

O serie de instrumente internationale si regionale au fost dezvoltate in perioada de dupa finalul razboilului rece. Chiar daca pana atunci au existat instrumente care sa prezinte relevanta din persectiva drepturilor minoritatilor, aceasta nu se refera in mod explicit la ele, ci mai degraa le include implicit ca parte a drepturilor omului. Un astfel de instrument este Carta Drepturilor Iniversale ale Omului a Natiunilor Unite care voreste de aplicarea drepturilor omului distinctie in baza rasei, sexului, limbii sau religiei. Caderea comunismuli suprinde o tendinta de dezvoltare a unui regim international al protectiei minoritatilor, distinct de cel care punea accentul pe non-discriminare tendinta care se dezvolta pe de o parte din activitatatea desfasurata in cadrul ONU, in special in cadrul Subcomisiei pentru Prevenirea Discriminarii si Protecti Minoritatilor pentru diferentierea celor doua. In acest cotext apare nevoia definirii subiectului drepturilor, altfel spus, cine sunt minoritatile nationale, definitori pentru aceste dezbateri fiind tocmai abordarile elaborate in cadrul Subcomisiei.

În 1992, Adunarea Generală a ONU a adoptat o Declarație asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice, fără a se găsi o definiție adecvată. Aici se utilizează termenul generic de „persoane aparținând

minorităților”, ceea ce mărturisește intenția autorilor Declarației de a nu include referiri la

drepturile colective ale minorităților.

O definiție explicită a termenului de „minoritate națională” o regăsim în documentele

Consiliului Europei7 după anii ‘50. Conform acestei definiții, minoritatea națională

desemnează un grup de persoane dintr-un stat, care:

„locuiesc pe teritoriul acelui stat și sunt cetățenii lui;

– mențin legături de lungă durată, trainice și permanente cu acel stat;

– manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte;

– sunt suficient de reprezentative, chiar dacă sunt în număr mai mic decât restul populației unui stat sau a unei regiuni a unui stat;

– sunt motivate de preocuparea de a păstra împreună ceea ce constituie identitatea lor comună, inclusiv cultura, tradiția, religia sau limba lor8”

Definirea minorităților naționale în Europa Centrală și de Est.

O serie de state din regiune au ales sa nu includă în legislat ie o definiție a minorităților naționale, ceea ce nu presupune că au optat pentru o definire largă a minorității, incluzând în această categorie orice grup care se consideră ca atare. În special acolo unde există dispute legate de identitatea majoritară, apar grupuri care sunt în mod evident excluse de la recunoașterea statutului minoritar. Astfel, macedonenii din Bulgaria nu beneficiază de recunoaștere, chiar dacă Bulgaria a ales să nu limiteze printr-o definiție sau enumerare minoritățile. În cazurile unde există definiții ale minorităților, se remarcă prezența nu doar a

criteriilor de diferențiere, dar și condiții legate de cetățenie, legătura istorică cu statul pe teritoriul cărora rezidă. Ungaria definește minoritățile naționale ca naționalitățile stabilite pe teritoriul țării cu cel puțin 100 de ani în urmă, cetățeni care sunt în minoritate în ceea ce privește numărul locuitorilor, diferiți de majoritate prin limbă, cultură și tradiții, și există un spirit de comunitate care indică dorința de a-și păstra aceste caracteristici, pe când Croația consideră minorități naționale grupurile de cetățeni croați, stabiliți tradițional pe teritoriul Republicii Croația,și care au caracteristici religioase, etnice, lingvistice și/sau culturale care îi diferențiază de ceilalți, motivați de dorința de a-și păstra aceste caracteristici diferite. Bosnia-Herțegovina este un stat multinațional alcătuit din trei grupuri constituente de stat, bosniacii, croații și sârbii, în timp ce Macedonia evită utilizarea termenului de minoritate și îl folosește pe cel de comunitate.

O alta definite mai simpla din punctul meu de vedere a minoritati nationale ar fi: „o colectivitate ce trăiește într-o zonă transfrontalieră a unui stat A, dar a cărui etnie, limbă, cutume și simpatii naționale țin de statul B”

Conform specialistului austriac în drept internațional Felix Ermacora „minoritatea națională este un grup de persoane care, dincolo de caracteristicile proprii minorităților etnice, tinde în mod conștient să dobândească drepturile sale care-i fac posibilă participarea, ca grup, la procesul de decizie politică, fie în cadrul unui teritoriu dat, fie în cadrul întregii țări, fără a fi alăturat celorlalte etnii ale statului respectiv”

Politici linvistice

Politicile lingvistice reprezintă acele politici publice care reglementează utilizarea și statutul limbilor (majoritare și minoritare) într-un stat. Importanța politicilor lingvistice este dată de recunoașterea functiilor limbii: limba nu este doar un mediu de comunicare, limba este/poate fi un demarcator al identității, prin urmare utilizarea limbii materne devine importanta ca modalitate de păstrare și dezvoltare a identității etnice. În funcție de obiectivele urmărite, există trei categorii de politici lingvistice: asimilaționiste, politici care încurajează pluralismul lingvistic, politici care încurajează separarea. În cazul politicilor asimilationiste tendința este de înlocuire a limbii materne cu limba dominantă; pluralismul se bazează pe păstrarea atât a limbii materne, cât și a limbii dominante, în timp ce separarea presupune că fiecare comunitate își păstrează limba, fără să învețe și limba celeilalte comunități.

Politicile lingvistice sunt măsurile administrative prin care statele înțeleg să administreze pluralismul lingvistic în cadrul unor state complexe, unde limba a devenit obiect, resursă și mijloc de control al politicului (Fishman 1973; Grillo 1989).

Acest lucrue este caracteristic înainte de toate modernității politice, care a implicat o creștere nemaiîntâlnita a rolului și implicării statului în diferite procese economice, sociale și, nu în ultimul rând culturale. Astfel, reproducerea culturală a societăților, învățământul în calitatea ei de proces instituțional având un rol hotărâtor (poate cel mai marcant în modernitate) în reproducerea limbii, devine monopolul legitim al statelor (Gellner 1987). Tot așa în procesul de administrare a societății asistăm la o penetrare nemaiîntâlnită a diferitelor sfere ale vieții sociale de către state (Giddens 1985), ce rezultă un proces de extindere atât a volumului cât și a competențelor birocrației de stat, ducând la inevitabilitatea crescândă a contactelor cu această administrație. Dar cum raționalizarea funcționării administrației implica acuratețea și univocitatea comunicării, s-a impus un singur cod lingvistic ca mediu privilegiat, de procesare și gestionare a informațiilor. Ca atare ambale procese (exercitarea de către stat a monopolului legitim al învățământului, respectiv a extindre rolului administrației de stat în gestionarea variatelor aspecte ale vițeii sociale) au implicat a reconfigurare a rolului limbilor în societate, introducând diferențieri majore în termeni de funcții sociale și de status și autoritate între diferitele limbi vorbite într-o anumită societate. Acesta a rezultat o reconfigurare nemaiîntâlnită a piețelor lingvistice (Bourdieu 1991) însemnând o înainte de toate impunerea primatului unor coduri lingvistice față de alte limbi folsoite în societate, înainte de toate în educație și în administrație, încercând o extidnere a acestei logici a dominanței lingvistice la toate sferele comunicări publice.

Politicile care-și asumă și promovează drepturilor lingvistice ale minorităților reprezintă, într-un anumit sens reversul preocesului mai sus schițat, în sensul că statele încreacă o redistribuire a funcțiilor atribuite diferitelor limibi folosite într-o societate, înainte de toate în sefra învățământului și administrație. Astfel că statele permit predarea a, și predarea în limbile unor minorități lingvistice, extind nivelul și formele învățământului la care acest lucru se poate organiza, permit și chiar crează obligativitatea ca la anumite nivele ale administrației cetățenii să-și poată folosii limba maternă, mai mult anumite state pot oferii anumitor limbi, în anumit contexte definite o oficialitate limitată. Oficialitatea limitată înseamnă că prin autoritatea legii se conferă anumitor limbi anumite funcții administrative, se subînțelege, mult mai restrânse decât funcțiile atașate limbii oficiale.

Politici educationale si privind cetatenia

Educația reprezintă un domeniu important pentru păstrarea și dezvoltarea identității proprii. În ceea ce privește limba în care se desfășoară educația,aceasta se poate desfășura în limba minorității sau a majorității integral –monolingvă, sau poate fi bilingvă – și în limba maternă a minorității.Din perspectivă instituțională, școlile pot fi mixte sau separate, pentru fiecare limbă de instrucție.

Cetățenia reprezintă calitatea de membru al unei comunități politice, al unui stat, recunoscut de comunitatea internațională. Obținerea cetățeniei se bazează pe două principii fundamentale: – jus sanguinis, care condiționează acordarea cetățeniei de legături tnoculturale cu națiunea;

-jus solis, care leagă acordarea cetățeniei de teritoriu și nu de legăturile de sânge. Cetățenia are trei dimensiuni: politică, socială și civilă. Drepturile civile sunt drepturile individuale care protejează libertatea individului, proprietatea privată și dreptul la justiție de orice încălcări din partea statului (libertatea și securitatea persoanei, libertatea de expresie, libertatea religioasă, egalitatea în fața legii, protecție față de abuzuri ale statului, precum muncă forțată sau încarcerare, protecție față de discriminarea de gen, în baza rasei, originii etnice,limbii sau convingerilor). Drepturile politice includ acele drepturi care oferă posibilitatea de participare activă în formarea opiniei politice și luare deciziilor politice (dreptul de a vota și de a candida pentru diferite funcții publice, dreptul la asociere, dreptul la informație). Drepturile sociale se referă la dreptul la un standard de viață și la bună stare socială (dreptul la muncă, egalitatea șanselor (pe piața muncii, în educație, etc.), dreptul la servicii de sănătate și de asistență socială, dreptul la educație de calitate). Drepturile sociale sunt esențiale în asigurarea participării depline în viața publică.

CONCUZII

Implementarea regimului drepturilor minorităților în regiune ia forme diferite, în funcție de tipurile de minorități, mărimea acestora, concentrarea teritorială, precum și istoricul relațiilor interetnice și a politicilor de acomodare a diversității. Astfel, urmărind formele de participare

și reprezentare politică a minorităților, alcătuirea teritorială a statului, politicile lingvistice, educaționale și cele privind cetățenia se conturează un peisaj divers de opțiuni instituționale de transpunere a drepturilor minorităților în practică, dar și o serie de deficiențe care fac ca acomodarea diversității să rămână un subiect de interes în regiune.