GUVERNANȚA MULTINIVEL ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN PERIOADA PANDEMIEI COVID 19 , REFLECTAREA, PERCEPȚIA ACESTEIA ȘI NECESITATEA UNEI SCHIMBĂRI sau cum nu… [617843]

STOICA IONUȚ -PETRE
STUDII EUROPENE, Anul I

GUVERNANȚA MULTINIVEL ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
ÎN PERIOADA PANDEMIEI COVID 19 , REFLECTAREA,
PERCEPȚIA ACESTEIA ȘI NECESITATEA UNEI SCHIMBĂRI
sau cum nu există unitarism prin diversitate în vremuri de restriște , dar se poate face ceva

Uniunea Europeană este, înainte de a vorbi despre un stat, confederație sau federație, un
concept. De la idei despre o putere supremă care să arbitreze litigiile monarhilor europeni pe baza
respectării diversității de pop oare și obiceiuri sau pacea perpetuă propusă de Abatele de Saint –
Pierre în 1712 până la un mare Senat suveran al Statelor Unite ale Europei enunțat de Victor Hugo
ca similar Adunării Legislative din Franța, ideile unei Europe Unite au circulat liber în sp ațiul
european lovindu -se de fiecare dată când au fost lansate de convingerile individuale și de grup și
interesele politice care modelau vremurile în care au fost lansate, vremuri caracterizate de clivaje
puternice între diferite categorii sociale sau cau zate de conflicte cu iz religios. Acele convingeri
aveau la bază identități istorice sau culturale profunde, mult timp un impediment într -o agregare
care să se constituie într -un început pentru construcția europeană , convingeri care acum nu mai
sunt de act ualitate deoarece stadiul în care ne aflăm pare a fi mai degrabă condus de către aspectele
economice.
Vorbim cea mai ambițioasă construcție politică din ultimul secol. Un experiment unic ar
susține unii, un plan foarte detaliat și migălos pus în aplicare a r spune alții. În ceea ce privește
organizarea politică, de la distanță, p rimul impuls ar fi să se facă o comparație a sistemului politic
al Uniunii cu alte sisteme existente și cel mai la îndemână ar fi Statele Unite ale Americii, care au
o organizare de tip federal. Diferențele majore le constituie abordările privind controlul colectiv
supranațional, armonizarea legislativă în detaliu, politicile de reglementare și politicile de
cheltuieli fiind diferite față de Uniunea Europeană, la fel ca și rolul guve rnului federal în
comparație cu Comisia Europeană. Astfel, părere personală, se poate aplica eticheta de
confederație Uniunii Europene, prerogativele deținute fiind complexe atât de ordin legislativ,
executiv cât și judecătoresc.

Uniunii Europene i -au tre buit mai bine de 60 de ani pentru a ajunge ceea ce este azi. Fără
să existe o Constituție propriu -zisă, statele membre au decis împreună, prin tratate, cu privire la
competențele pe care fiecare dintre nivelele construcției să le aibă. Pe parcursul acestui demers
Uniunea s -a aflat de câteva ori în momente de răscruce sau momente în care a fost în situația de a
lua decizii care să -i influențeze parcursul atât din punct de vedere al ariei de timp cât și din punct
de vedere al modelului politi c.
De la disciplina bugetară introdusă în 1988 la moneda unică intrată în circulație în 1999
până la Strategia 2020, lansată într -o Europă cu multe disparități și care venea după o criză
economică gravă, mai ales în contextul în care Uniunea a ales extinde rea spre est în detrimentul
unei mai adânci integrări a țărilor deja membre, Uniunea a avut mereu ca factor de presiune
politicul, în multe situații disimulat în mecanisme stricte de verificare și cooperare. În acest
moment, țintele propuse pentru 2030 sun t și mai ambițioase
În ceea ce privește organizarea Uniunii Europene, de -a lungul timpului, evoluția tratatelor
s-a dovedit un imprecisă în ceea ce privește funcționarea instituțiilor, în special a Comisiei
Europene, fiind de fapt rezultatul unor negocier i atente și acorduri între statele membre ale Uniunii
Europene. Aceste negocieri s -au bazat în general pe cel mai mic numitor comun, desi sunt situații
în care concesii s -au făcut în anumite domenii pentru favorizări în alte domenii sau situații în care
nici până în prezent nu a fost identificat cel mai mic numitor comun pentru toate statele membre
ale Uniunii Europene și unele lucruri nu au putut fi anticipate și a fost în multe situații preferată
prudența în locul unei eventuale proceduri ulterioare de re vizuire a tratatelor.
Prin prerogativ ele și semnificația pe care le are , Comisia Europeană pare a fi cea mai
puternică structură din angrenajul Uniunii Europene. Acestea de cele mai multe ori sunt asociate
conducerii politice atât prin prisma faptului că e ste formată din reprezentanți ai statelor membre
care provin covârșitor din mediu politic cât și prin prisma faptului că este cea mai vizibilă instituție
și cea care este de cele mai multe ori considerată responsabilă pentru implementarea politicilor
europ ene.
De asemenea, se ridică și problema percepției pe care dualismul Comisia Europeană –
Consiliul European o au în rândul opiniei publice, Consiliul European fiind mai degrabă perceput
ca fiind o instituție care stabilește orientări generale, chiar dacă acesta stabilește și priorități politice
ale Uniunii și soluționează chestiuni complexe pentru care încă legislația europeană nu este încă

pusă la punct sau care necesită decizii politice chiar bilaterale în unele situații și este cel care
definește politi ca externă și de securitate comună a Uniunii Europene.
Unul dintre aspectele funcționale ale Consiliului European care conduc spre ideea
perecpției asimilării Comisiei Europene unui executiv este faptul că membrii comisiei (comisarii
europeni) sunt nomina lizați de către acesta și ulterior validați de către Parlamentul European și de
cele mai multe ori aceste desemnări și validări sunt subiect de negocieri politice.
În mod obișnuit, legislativul propune și executivul pune în aplicare. Dar, în cazul
constru cției europene, există și problema aplicabilității legislației în toate statele membre și a
monitorizării procesului de aplicare. Aceasta pe lângă volumul necesar de legislație și în special a
faptului că cel desemnat să aplice legea are puterea de a influ ența rezultatul final în mod obișnuit
pentru a duce la îndeplinire implementarea unei politici de interes general, chiar dacă acest fapt
constituie în unele situații lipsă de motivare pentru unele state membre de a implementa legislație
în opoziție cu deci ziile Comisiei. Trebuie ținut cont însă și de capacitatea administrativă a statelor
membre ale Uniunii, capacitate necesară implementărilor.
În unele situații, dualitatea pe care Comisia o are cu Consiliul European este cea care
rezolvă într -un fel sau alt ul conflictele iscate, în limitele tratatelor, deși din perspectiva politicii
executive există încă problema responsabilității implementării politicilor, aceasta fiind în realitate
suprapusă partajată între Comisia Europeană și guvernele naționale.
Din pun ct de vedere al reglementării legislative, Comisia are la dispoziție ca normă
Directiva care solicită direct statelor membre obținerea unui rezultat, fără a specifica modalitățile
prin care acest rezultat să fie atins și statele au obligația de a raporta i mplementarea directivelor
către Comisie, cu termene precizată pentru transpunerea în legislația națională a directivelor . La
aceasta se adaugă u na dintre sarcinile Comisiei, de extremă importanță, întocmirea propunerii
bugetului Uniunii Europene și înainta rea acestuia către Parlamentul European . Acesta este
dezbătut de către Parlamentul European și aprobat, urmând ca acesta să fie implementat de către
Comisie. De cele mai multe ori, se poate spune că Parlamentul European doar avizează bugetul,
de cele mai m ulte ori acesta ajungând în fața acestuia într -o formă deja negociată multinivel între
statele membre ale Uniunii.
În altă ordine de idei, faptul că nu există suprapuneri între mandatele Com isiei Europene
și mandatele fiecăruia dintre membrii Consiliului E uropean constituie un risc în sensul în care
există posibilitatea necesității adaptării din mers a anumitor politici. De asemenea, majoritățile

fragile în Parlamentul European coroborate cu opoziții ale guvernelor naționale pot constitui și ele
elemente de presiune și care să cauzeze deviații sau întârzieri pentru implementarea de politici
anterior agreate de către statele membre.
Având în vedere cele menționate mai sus, despre Comisia Europeană și funcționarea
acesteia, putem afirma că avem de -a face cu un executiv. În ceea ce privește identificarea
legislativului acestuia… situația se complică. În principal pare a fi o relație d e tip principal -agent
în care Comisia primește sarcini pe care să le ducă la îndeplinire. Faptul că delegarea respectivelor
sarcini este o decizie colectivă în care interesele nu sunt întotdeauna congruente constituie o
problemă, mai ales în contextul în c are Comisia este și ea abordabilă de alți actori în vederea
modalității de ducere la îndeplinire a sarcinilor sau a termenelor de implementare și că la rândul ei
constituie un ansamblu de interese nu neapărat neutre și convergente.
Fiindcă are la dispoziție și mecanismele de monitorizare, Comisia se transformă în
antrenor -jucător , lucru care nu este întotdeauna pe placul tuturor, dar poate necesar pentru
accelerarea implementării anumitor politici de interes general. Există totuși dileme ca re necesită
răspuns în sensul clarificării atribuțiilor Comisiei Europene, existând riscul concentrării a prea
multor mecanisme în subordinea acesteia iar faptul că puterea judecătorească a Uniunii Europene
nu a beneficiat de jurisprudență extensivă care s ă sprijine rezolvarea anumitor conflicte și a preferat
punctul de vedere al Comisiei, constituie un aspect etic de luat în considerare în ceea ce privește
revizuirea tratatelor Uniunii Europene, chiar dacă aceste revizuiri vor însemna fie puteri sporite și
clar definite pentru organismele Uniunii Europene fie renunțarea la reglementarea unor aspecte
universal în toate statele membre.
Aceste revizuiri par dificile în contextul din ziua de azi în care există riscul creșterii
influențelor naționalismului și a celor din afara Uniunii și în contextul în care Comisia și -a arătat
limitele și dificultatea în funcționare în combaterea efectelor pandemiei COVID -19. Cu toate
acestea, premisele sunt pozitive și acum este necesar ca statele membre să înțeleagă rolul bine
definit al unui executiv comun la nivel european.
Așa cum se observă, atât Parlamentul European cât și Consiliul European și -au construit
sisteme specializate în interiorul lor care să le ajute să coaguleze coaliții mai mult sau mai puțin
sincronizate car e să dicteze Comisiei liniile directoare de urmat. În aparență avem de a face cu un
tip de bicameralism neoficializat în care pare că ordinea este cea inversă față de cea cu care suntem
obișnuiți. Am putea folosi analogia că Parlamentul European este Camer a Deputaților și Consiliul

European este Senatul Uniunii Europene și ei îndeplinesc rolul de principal pentru agentul Comisia
Europeană. Dar, părere personală, pare că lucrurile se petrec un pic invers față de ce suntem
obișnuiți în sensul în care Senatul este cel care stabilește prioritățile și trimite spre camera
inferioară spre a găsi o metodă de a pune la dispoziția agentului setul de reguli pentru a implementa
politicile sau acțiunile stabilite ca fiind prioritare.
Construcția Europeană a beneficiat de opinii favorabile până la începutul anilor ’90. Aceste
opinii s -au suprapus în mare parte proceselor de integrare economică, un declin al favorabilității
începând a fi vizibil în timpul procesului de ratificare a Tratatului de la Maastricht care, la vreme a
respectivă, era un tratat ambițios și care aducea, printre altele, modificări în ceea ce privește
coordonarea și supravegherea multilaterală a politicilor economice, disciplină financiară mai
strictă pentru statele membre și creșterea puterii de legifera re și supraveghere a Parlamentului
European. Aceste schimbări aveau loc și în contextul în care Europa se reconfigura geopolitic prin
căderea Cortinei de Fier . Pentru prima oară, Uniunea Europeană (Comunitatea Europeană la acea
vreme) însemna mai mult decâ t integrare economică.
Acest moment poate fi considerat ca fiind sfârșitul consensului permisiv deoarece
modificările aduse de Tratatul de la Maastricht au fost speculate politic în anii ’90 în statele
membre ale Uniunii de către formațiunile politice nați onaliste care au câștigat capital electoral.
Accesul la informație a devenit mai facil pentru cetățenii europeni astfel încât aceștia au
devenit mult mai atenți la ce fac guvernele statelor membre și opinia publică a început astfel să
aibă influență asupr a politicilor publice la nivel european și asupra ideii de apartenență la
construcția europeană, fără să existe totuși corelări ale acestei influențe, principalele cauze fiind
diferențele politice și diferențele economice între statele membre, percepțiile publicului despre
acești indicatori fiind în general invers proporționale cu calitatea clasei politice ale statelor membre
și a performanței economiei naționale.
Cercetarea percepției publicului cu privire la Uniunea Europeană a relevat că există și
îngrij orări cu privire la deficitul de democrație la nivel european, fapt care a avut un impact mai
amplu asupra sprijinului acordat Uniunii în țările cu instituții democratice mai puternice, instituții
care pot modela atitudinile cetățenilor. Un aspect interesa nt este că atașamentele naționale
puternice ale indivizilor nu sunt cele care să stabilească nivelul sprijinului pentru Uniunea
Europeană, între statele membre existând atât state în care cetățenii au atașament puternic național
dar și un nivel ridicat de sprijin față de Uniune și state în care cetățenii au atașament puternic

național dar care sprijină puțin construcția europeană. Concluzia ar fi că diferențele politice nu pot
explica în totalitate diferitele niveluri de sprijin acordat UE.
Factorii economi ci explică unele variații în timp ale susținerii integrării europene, în rândul
statelor membre fondatoare și al statelor care s -au alăturat ulterior , deși variația nivelurilor de
încredere în UE nu poate fi explicată exempu de relați a strânsă între contri buțiile la bugetul UE și
sprijinul acordat acestei a.
La nivel individual, se pot cerceta adevăratele motive care determină susținerea sau
opoziția față de Uniunea Europeană. Piața unică și libertățile de circulație din interiorul acesteia
au avunt impact d iferit în rândul indivizilor, cei mai avantajați fiind cei care au sesizat
oportunitățile mobilității capitalului, a forței de muncă și a unei piețe extinse, aceștia fiind și cei
care au opinie favorabilă despre Uniunea Europeană, în cazul fiecărei categor ii existând și
opozanți. Dintre grupurile sociale inactive pe piața muncii studenții sprijină cel mai mult ideea de
Uniune Europeană pentru că reprezintă oporunitate pentru ei prin programele de studii și ulterior
prin posibilitatea obținerii unui loc de m uncă într -o piață a muncii mult mai mare decât cea din
țara de origine, aceasta în antiteză cu șomerii care sunt mai sceptici în ceea ce privește Uniunea.
Atitudinea diferită a fiecărui stat membru în ceea ce privește pandemia a generat în
interiorul Uniun ii Europene o situație mai mult decât bizară în care libertății ale pieței interne au
fost restrânse, state membre au început să liciteze unul contra altuia pentru resurse medicale sau
să aplice interdicții de călătorie pe teritoriile naționale. Factorii c are au contribuit la aceste atitudini
sunt multipli: politica proprie de sănătate publică, infrastructura medicală, modelul economiei și
dependența acesteia de contactele externe, ponderea economiei circulară, naționalismul, etc.
Lipsa omogenității in tip de organizare politică, structură a economiei, identitatea națională
și sentiment de apartenență la construcția europeană reprezintă slăbiciuni ale Uniunii Europene
care, în acest context, nu pare altceva decât o uniune economică în care mecanismele politice
stufoase și greoaie reprezintă o piatră de moară deoarece nu există armonizare în politici publice
între statele membre. Diferențele de capacitate administrativă între state au devenit și ele vizibile
în perioada pandemiei, ce le mai vizibile fiind exemplele Spaniei și Italiei care nu au reușit să
stăpânească fenomenul răspândirii coronavirusului în mare parte datorită capacității reduse de
răspuns și lipsei de pregătire al autorităților.
Sănătatea este un domeniu care ține de c ompetența statelor membre, Uniunea Europeană
susține completarea politicilor naționale de sănătate, sprijinind guvernele statelor membre să

atingă obiective comune, să -și pună în comun resursele și să depășească împreună provocările.
Politica UE în domeniu l sănătății se concentrează pe protejarea și îmbunătățirea sănătății
populației, pe accesul tuturor europenilor la asistență medicală modernă și eficientă și pe
coordonarea reacției la amenințările grave la adresa sănătății care implică mai multe țări din UE.
De asemenea, pentru UE sunt importante măsurile de prevenire a bolilor și reacția adecvată
la apariția bolilor. Măsurile de prevenire incluzând, printre altele, vaccinarea, combaterea
rezistenței la anti-microbiene , viruși. La nivel european, există d ouă agenții create special pentru
a sprijini guvernele naționale în chestiuni legate de sănătate. Centrul European de Prevenire și
Control al Bolilor evaluează și monitorizează amenințările emergente la adresa sănătății, pentru a
coordona reacțiile. Agenți a Europeană pentru Medicamente gestionează evaluarea științifică a
calității, siguranței și eficienței tuturor medicamentelor din UE.
Pentru a contribui la limitarea transmiterii virusului în Europa și dincolo de granițele
acesteia, UE și -a închis frontier ele externe pentru călătorii neesențiale, asigurând totuși în
continuare circulația bunurilor esențiale pe teritoriul UE prin introducerea de culoare verzi. De
asemenea, este descurajată deplasarea cetățenilor europeni în afara UE. Centrul European de
Prevenire și Control al Bolilor furnizează evaluări periodice ale riscurilor și actualizări
epidemiologice pentru europeni.
Ca exemple de măsuri concrete luate la nivel european putem enumera:
– instituirea unei echipe de experți științifici alcătuită din epidemiologi și virusologi din
diferite state membre, chemați să formuleze orientări europene cu privire la măsurile de
gestionare a riscurilor, bazate pe date științifice și coordonate;
– crearea primei rezerve de echipamente medicale din UE (rescEU) cum ar fi ventilatoarele
și măștile de protecție, pentru a ajuta țările UE în contextul pandemiei de COVID -19,
măsură susținută financiar cu 75 milioane de EURO;
– scutiri de la plata taxelor vamale și a TVA -ului la importul de echipamente medical e;
standardizare europeană pentru materiale medicale puse la dispoziție gratuit.
– crearea un instrument de solidaritate în valoare de 100 miliarde de EUR O (SURE ), care îi
va ajuta pe lucrători să își păstreze veniturile și care va sprijini întreprinderile pentru ca
acestea să se mențină pe linia de plutire
– debloca rea sumei de 1 miliard de EURO din Fondul European pentru Investiții Strategice
(FEIS), sub formă de garanție pentru Fondul European de Investiții (FEI) pentru a permite

FEI să emit ă garanții speciale pentru ca băncile și alți creditori să poată oferi lichidități
pentru cel puțin 100 000 de IMM -uri și întreprinderi mici cu capitalizare medie afectate de
impactul economic al pandemiei de coronavirus, finanțarea disponibilă fiind estim ată la 8
miliarde EUR
– inițierea de parteneriate ale Comsiei Europene cu operatori economici privați specializați
cu scopul finanțării cercetării pentru obținerea unui vaccin contra COVID -19
Ca opinie personală, susțin că r ăspunsul comun a fost lent și măsurile luate au fost până la
data prezentului nu au avut un impact îndeajuns de puternic. Deși valoarea inițiativei SURE pare
impresionantă, nu pot să nu remarc înscrisul de pa pagina Comisiei Europene care afirmă Comisia
propune, de asemenea, redirecționarea tuturor fondurilor structurale disponibile către răspunsul
la coronavirus , care pare a fi un semn clar al nepregătiri i anterioare a unui răspuns comun la nivel
european în fața unei crize, criza imigranților din 2015 -2016 putând fi considerată un semnal de
alarmă în ceea ce privește reacția Uniunii ad integrum , cu deosebirea că în situația actuală, care
este mult mai gra vă și mult mai complexă, nu există o țară din afara Uniunii căreia să îi poți plăti
și să rezolve cumva problema.
Încă suntem în situația în care spațiul Schengen este închis și chiar dacă unele state și -au
exprimat intenția de a elimina controalele la fro ntieră care au fost instituite cu caracter temporar,
multe state din spațiul Schengen nu au exprimat încă nici o intenție și există temeri conform cărora
vor menține mult timp controalele la frontieră , în mod paradoxal, în contextul în care existau
premise le lărgirii acestui spațiu și realizarea unei continuități geografice a acestuia.
Măsurile luate de către Comisia Europeană au avut mai mult caracter de recomandări ,
intervenție diplomatică sau combatere a dezinformărilor, exceptând măsurile cu privire la a
permite statelor afectate de pandemie depășirea deficitelor bugetare și folosirea prevederilor
bugetare cu titlu de cofinanțare al programelor europene în alte scopuri. Aș caracteriza aceste
măsuri ca fiind măsuri de dereglementare mai degrabă decât de m ăsuri de sprijin efectiv, resursele
utilizate fiind cele proprii ale statelor membre.
Aceste măsuri au transmis totuși un mesaj un pic confuz către statele membre, sunând a nu
putem face nimic, vă descurcați . Într-un studiu la care particip , alături de câțiva colegi de la
specializarea Studii Europene și de la specializarea Dezvoltare regională din cadrul Facultății de
Drept a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași , au fost adresate subiecților întrebări cu privire
la percepția pe care o au cu privire la implicarea structurilor Uniunii Europene în combaterea

efectelor pandemiei COVID -19. Opiniile majoritare la variantele de răspuns pentru întrebarea Cum
apreciați im plicarea Uniunii Europene în combaterea efectelor pandemiei? au fost că :
• Uniunea Europeană nu a acționat de la începutul pandemiei în mod adecvat
• măsurile adoptate de către UE nu au fost promovate în mod suficient
• țările membre ale Uniunii nu au fost solid are de la începutul pandemiei
• măsurile luate de către Uniunea Europeană nu au fost luate în timp util
• Uniunea Europeană nu a fost eficientă în combaterea dezinformării
cu precizarea că rezultatele mai sus enumerate sunt preliminare.
Aceste percepții pot fi puse și pe seama faptului că în România, gestionarea crizei
provocată de către pandemie a fost apanajul Guvernului României și că s -a implicat în mod vizibil
și Președintele țării , care au acaparat în unele situații conținutul și cantitate a informării cu privire
la subiect , informațiile despre alte țări și acțiunile acestora fiind trecute în plan secundar, exceptând
situațiile în care cetățenii români au fost afectați, printre care și situația repatrierii masive a acestora
și afectarea aces tui proces de către restricțiile de circulație aplicate de către țările tranzitate.
Aceleași rezultate preliminare ale studiului arată că 74% dintre respondenți nu și -au
modificat opinia despre gradul de încredere în Uniunea Europeană în timp ce 10% au ma i multă
încredere și 16 % au mai puțină încredere , valori pe care le putem corela cu răspunsurile mai sus
enumerate cu privire la implicarea Uniunii și cu faptul că 92% dintre respondenți sunt de părere
că Uniunea Europeană ar fi putut face mai mult în cee a ce privește dezinformarea și 55% sunt de
acord că Uniunea Europeană ar trebui să primească puteri sporite din partea statelor membre (spre
exemplu, în domeniul sănătății, statele sunt autonome, Uniunea putând interveni doar cu măsuri
de sprijin și cooper are; ar trebui să aibă mai multă putere de decizie ), concluzia fiind că există
așteptări mai mari de la structurile europene, afirmație care poate fi întărită și de răspunsurile la
întrebarea Considerați că gestionarea situației cauzate de COVID -19 v -a afe ctat gradul de
încredere în guvern și alte instituții ale statului? , întrebare la care 39% dintre subiecți au răspuns
că au mai puțină încredere, 10% au mai multă încredere și 51% au opinia neschimbată.
În ansamblu , se poate specula că fractura în guvernan ța de tip multinivel a Uniunii
Europene , care în situații de criză nu a facilitat coordonarea unui răspuns unitar, este taxată de
către public. Este adevărat că acest aspect poate fi influențat și de agenda politică internă și de
factori externi cum ar fi campanii de dezinformare și propagandă și chiar de o ineficiență în
comunicare a structurilor Uniunii Europene care sunt percepute în foarte multe contexte ca fiind

structuri politice, neexistând în opinia publică generală o separație clară a rolului fiecă reia dintre
instituțiile europene, mai ales în contextul în care Parlamentul European este în formula actuală o
proiecție a politicilor naționale. De asemenea, publicul a realizat că î n forma actuală de organizare
și conducere executivă la nivel european e ste necesar a se purta lungi negocieri pentru a contura
un plan de intervenție care cel mai probabil va fi sumar, decis de către Consiliul European și va
mai trece ceva timp până când să existe transferurile efective de fonduri către state și regulamentele
necesare cheltuirii acestora. Din nefe ricire, respectivele regulamente sunt necesare din cauza
faptului că, așa cum am precizat mai sus, economiile statelor membre ale UE au structuri diferite
în care ponderea industriei sau a serviciilor este diferită de la țară la țară.
Ce se va întâmpla mai departe? La prima vedre, ținând cont de contextul actual, ar părea
simplu de răspuns la această întrebare: refacerea economiilor pentru înlăturarea efectelor
pandemiei COVID -19. Planurile de intervenție anunțate de Uniunea Europeană încă nu sunt
cristaliz ate și încă există tendința liderilor statelor membre de a transla problematici interne în
conținutul agendei europene. Din (ne)fericire, la momentul declanșării pandemiei, Comisia
Europeană se afla în procesul de elaborare a bugetului pentru exercițiul 20 21-2027. Personal, nu
doar pentru a susține cele mai sus enunțate, consider că există câteva direcții în care sunt necesare
investiții majore:
– politici de sănătate publică și armonizarea politicilor de sănătate publică între satatele
membre ale Uniunii Eur opene
– creșterea capacităților administrative ale statelor membre și armonizarea a cât mai
multor structuri administrative, ținându -se cont și de organizările interne ale statelor
– creșterea nivelului coeziunii între statele membre
– infrastructură fizică și digitală
– securitate și apărare comună
– managementul resurselor și al mediului
mai ales că acestea vin în completarea Agendei 2030 a Organizației Națiunilor Unite pentru
dezvoltare durabilă care a fost adoptată de către Uniunea Europ eană. Este posibil. Chiar dacă încă
sunt decalaje între state și amenințarea unei Europe cu două viteze este reală, cele 17 obiective
propuse pentru 2030 părând mai greu de atins decât cele care au fost propuse pentru 2020, care,
trebuie precizat, nu toate au fost îndeplinite și de aceea o estimare realistă ar fi că decalajele între
statele membre se vor mări.

Nu sunt sigur că vor fi atinse aceste ținte, în special dacă se ține cont de cum este acum
structurată piața internă a Uniunii Europene. Multe dintre statele membre sunt încă prizoniere ale
unei economii liniare în care obiceiurile de consum au avut impact negativ asupra managementului
resurselor și politicile europene în privința disponibilității și implicit a accesibilității la materii
prime au fost o sabie cu două tăișuri: au creat modele și dependențe.
Tehnologia ar putea juca un rol important în accelerarea anumitor procese, dar aceasta este
încă scumpă iar transferul ei se face greoi între state, existând decalaje vizibile între statele
membre, v echea cortină de fier putând fi folosită ca linie imaginară pe harta Uniunii Europene în
care să fie reprezentat accesul la tehnologie. Pe de altă parte, asistăm la o stagnare a numărului de
cereri de brevete. față de perioada anterioară crizei economice d in 2007 -2010 deși o treime din
publicațiile științifice de calitate la nivel mondial sunt publicate în Europa 1 și trebuie recunoscut
și faptul că foarte multe dintre inovațiile care ar asigura retehnologizări ale capacităților existente
de producție sau introducere de tehnologii noi în uz trebuie importate din Statele Unite sau China.
Există nevoia stringentă de a exista o tranziție către o economie de tip circular în care să
avem de -a face din ce în ce mai puțin cu iei-produci -folosești -arunci , pentru a asigura o dezvoltare
durabilă și pe cale de consecință o economie de tip social. Economia circulară și cea soci ală
promovează și sprijină capacitățile creative și de inovare la nivel local și ambele plasează
dezvoltarea durabilă pentru componentele economică, de mediu și de relații sociale ca element de
bază al modelului. O altă componentă comună este crearea de co operări la nivel local care să
conducă spre solidaritate.
Piața internă poate contribui la dezvoltarea economiei sociale prin libertățile garantate la
nivelul acesteia și cu sprijinul Comisiei Europene și al Parlamentului European pentru
reglementare la ca re să se adauge diverse mecanisme de intervenție prin care să fie finanțate
obiective specifice. De asemenea poate încuraja parteneriate public -privat pentru cercetare și
inovare și chiar finanțare de proiecte care să promoveze tranziția către economie de tip social. Un
aspect important pentru sprijinirea acestor deziderate este creșterea capacității administrative a
statelor membre și eliminarea barierelor instituționale, începând cu cea care să permită cunoașterea
și înțelegerea conceptului de economie so cială.

1 Sursa: https://ec.europa.eu/commission/sites/beta -political/files/rp_sustainable_europe_ro_v2_ web.pdf

Un element important în piața unică europeană îl constituie reglementarea anumitor
domenii. Cel mai la îndemână exemplu este domeniul reciclării, cu impact direct în protejarea
mediului înconjurător. Aceasta consider că ar trebui coroborată cu o nou ă politică mai agresivă a
obligațiunilor ecologice. De asemenea trebuie reglementat și domeniul tehnologiei pentru a fi mai
bine valorificat, mai ales în contextul dezvoltării inteligenței artificiale.
Libertățile de circulație a persoanelor, a capitaluril or a mărfurilor și a serviciilor,
caracteristici ale pieței interne ale Uniunii Europene, pot avea atât impact pozitiv cât și impact
negativ asupra tranziției către un model de economie socială.
Libertatea de circulație a capitalului ar trebui mai atent re glementată. Există nemulțumiri
în ceea ce privește utilizarea acesteia, în special cu privire la beneficiile comunităților locale fie
din cauza repatrierilor de profit, fie din cauza investițiilor pe arii restrânse, în cele mai multe situații
în strânsă co relație cu dezvoltarea infrastructurii care au mărit decalajele între regiuni. Uniunea ar
trebui să ia în calcul în continuare sprijinirea programelor operaționale pentru dezvoltarea
capitalului uman și componenta acestora de economie socială și chiar faci litarea utilizării
capitalului privat în această direcție.
Libertatea de circulație a persoanelor nu constituie un element care să favorizeze
dezvoltarea unei economii de tip social, fenomenul migrației având în principal cauze de tip
economic și există ri scul ca acesta, în procesul de tranziție către economie socială, să favorizeze
polarizarea regională.
Economia de tip social poate beneficia foarte mult de libera circulație a mărfurilor în spațiul
Uniunii Europene prin încurajarea schimburilor între regiu ni.
În acest sens, consider că este necesară și o ajustare a mecanismelor de guvernanță ale
Uniunii Europene. Este adevărat că aceasta necesită multe concesii din partea statelor membre, în
special în ceea ce privește aspecte care țin de direcții care pot fi ușor politizate ca făcând parte
dintre cele care sunt atribute ale suveranității statale, mai ales în contextul în care există curente
de opinie care pleacă de la premisa că este necesar și un model administrativ armonizat care să
asigure eficiență a ma nagementului.
Opinia publică a ajuns să conteze în ceea ce privește deciziile majore ale Uniunii Europene.
Fie că se discută despre reforma și eficientizarea a ceea ce există deja, fie că se va discuta despre

un grad și mai mare de supranaționalizare. Ace astă importanță a venit ca un duș rece la
referendumurile organizate în Franța și Olanda în 2005 prin care a fost respinsă propunerea unei
Constituții a Uniunii Europene sau respingerea tratatului de la Lisabona într -un referendum în
Irlanda din 2008, acți uni care au reliefat faptul că structurile Uniunii Europene sunt rupte de mase
și în unele situații chiar de politicile naționale pe care încearcă a le suprascrie.
Nu trebuie neglijat nici impactul mass -media. De la publicații populiste sau naționaliste
până la publicații științifice, aceasta poate declanșa formarea de curente de opinie care pot fi fie
favorabile fie nefavorabile Uniunii Europene sau le poate refracta pe cele existente deja sau, să
încline o balanță (ex: BREXIT)
În alt plan, translarea parț ială a politicilor Uniunii în politicile naționale și invers poate
avea impact negativ și pot conduce chiar către o Europă a conflictelor și mai puțin dispusă la
consens. Această translare și-a arătat colții în timpul pandemiei COVID -19 începând cu măsuril e
diferite luate pentru implementarea politicilor de sănătate publică în vederea combaterii răspândirii
coronavirusului până la negocierile pentru planul de relanasare al economiilor statelor membre,
pentru care, la data prezentului, nu există consens.