Guvernanta Mondiala Cocept Si Mecanisme DE Exercitare
CUPRINS
Capitolul I- Guvernanță mondială
1.1 Aspecte urmărite
1.2 Guvernanța corporativă
1.3 Guvernanța Uniunii Europene
1.4 Guvernanța corporativă in România
1.5 Concluzii
Capitolul II- Mecanismul de exercitare al guvernanței mondiale
2.1 Istoricul organizațiilor de interes mondial
2.2 Organizațiile internaționale in contextul globalizării
2.3 Concluzii
Capitolul III- Guvernanța prin globalizare
3.1 Aspecte urmărite
3.2 Perspective si controverse
3.3 Motoare ale globalizarii
3.4 Reversul medaliei: terorismul și corupția
3.5 Concluzii
Capitolul IV- Guvernanța prin intermediul organizațiilor internaționale
4.1 O scurtă introducere
4.2 ONU
4.3 GATT-OMC
4.4 FMI
4.5 Banca Mondială
4.6 Concluzii
Bibliografie
Bibliografie:
1. Daniel Daianu, Globalizarea: intre elogii si respingere, Bucuresti, 2005
2. Alexandra Sarchinschi, Globalizarea in securitatii. Factori si modalitati de contracarare, Editura Universitatii Nationale de Aparare “Carol I”, 2006
3. Ioan Bari, Globalizarea si probleme globale, Editura Economica, 2001
4. International Herald Tribune, din 30.08.1995
5. Philippe Moreau Defarges, Organizatiile internationale contemporane, Institutul European, 1998
6. Edwin H. Sutherland, White Collor Criminality, 1940
7. A. Bunea, Evolutia sistemului financiar intre modelul german al bancilor universale si modelul anglo-saxon al pietei de capital, Editura Alpha, Buzau, 1997
8. R. Coase, The Nature of firm, Economica, nr 4, 1937
9. M. Jensen, Theory of firm : “Managerial behaviour, Agency costs and Ownership structure, Journal of Economics, nr 3, 1976
10. E. Dobrescu, Macromodels of Romanian Transition Economy, Expert Publishing Hause, Bucuresti, 2000
11. Rogene A. Buchholz, Business Enviroment and Public Policy, Pretince Hall, 1992
12. B. Heitger, Corporatism, tehnological Gaps and growth in OECD countries in Weltwirtschaftliches Archiv, Band 123, Helt 3/1987
13. Yves Bernand, Jean-Claude Colli ,Vocabular economic si financiar, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994
14. Aurel Inacu, Necorporatismul si economia negociata in perspectiva europeana in Oeconomica, nr 3-4/1995
15. Florin Marius Pavelescu, Guvernanta corporativa intr-o economie transfrontaliera in Oeconomica, nr 2-3/1999
16. M. Nanes, Modificari in sistemul de guvernare corporativa sub impactul URA- Cercetare Stiintifica, Servirea cadrelor didactice, 18-19 mai 2001, vol 2, Editura Sylbi, Bucuresti, 2001
17 Ioan Rotariu, Sistemul economiei mondiale si mecanismele sale de functionare, Editura Mirton, Timisoara, 2001
18 Petre Prisecaru, Guvernanta Uniunii Europene, Editura Economica, Bucuresti 2005
19 Camera de Comert si Industri a Romaniei si a Municipiului Bucuresti, Sinteze ale principalelor comunicari si dezbateri, prezentate in cadrul reuniunii internationale cu tema: “Guvernanta Corporativa in Romania“, nr 8, octombrie, 2001
20 David Held, Transformari globale, Ed Polirom, Bucuresti, 2004
21 Thomas Friedman, Lexus si maslinul, Editura Fundatiei Pro, Bucuresti, 2001
=== Capitolul I ===
Capitolul I
Guvernanța mondială
1.1 Aspecte urmărite
Guvernanța mondială este de doua feluri: instituționala si corporatistă. Guvernanața se exercită prin intermediul instituțiilor internaționale si prin globalizare, dar și prin intermediul statelor puteri mondiale. Guvernanța mondială se manifestă la nivel economic, politic si militar.
In acest moment locomotiva care conduce guvernanța mondială este Statele Unite ale Americii (SUA), ea fiind liderul mondial, o superputere, unica, deocamdată. Această poziție este deținută de către SUA de după terminarea Războiului Rece si destrămarea Uniunii Sovietice in 1991. Nici un stat nu a reușit să devină challengerul SUA, insa aspiră la statutul de superputere atat Uniunea Europeană cat și China.
Una din opiniile larg răspândite in mass-media, sfera politici, mediul academic și chiar grupurile influente de afaceri este aceea că globalizarea crează probleme care nu mai pot fi soluționate in vechiul cadru instituțional al relaților internaționale. Instabilitatea economică, generată de crizele recente ale piețelor financiare, degradarea mediului ambiant, produsă de exploatarea excesivă a resurselor naturale si accentuarea decalajelor intre t
țările bogate și țările sărace, datorată ordinii economice injuste, depașesc capacitatea instituțională și competențele politice ale statelor si organizațiilor internaționale actuale. Prin urmare, ar fi necesară o remodelare a relaților internaționale atât sub raport instituțional (reguli si norme), cât și sub raport organizațional (capacitatea de implementare și control). Ideile privind această reformă sunt destul de eterogene pentru ca reflectă viziunile unei mari varietăți de studii, curente politice, lideri de opinie și organizații oficiale sau neguvernamentale. Dar, in general s-ar putea vorbi de două categorii conceptuale:
guvernanța globală, concept impărtășit de experții Băncii Mondiale, ai Fondului Monetar Internațional și de unii economiști;
guvernanța mondială, concept adoptat de Organizația Națiunilor Unite, politologi și multe dintre organizațiile neguvernamentale.
In continuare vom aborda la nivel global politica, forața militară și economică a statelor pentru a ințelege mai bine guvernanța mondială.
Noile tehnologii ale informației și comunicării au produs un Big-Bang in domeniul creșterii și dezvoltării, întizind frontiere tradiționale ce despărțeau lumea dezvoltată de cea "in curs de dezvoltare" și schimbând ierarhiile. Ele au devenit astfel factori de "aplatizare". Pentru prima data in istoria modernă, sute de milioane de persoane depașesc in timp record nivelul subdezvoltării economice. Un rol important in explozia asiatică, de pilda, l-au jucat cheltuielile pentru educație, cercetare-dezvoltare și inovare, generatoare de randamente mereu crescătoare, fapt ilustrat prin ponderea acestor cheltuieli in PIB si prin numărul de invenșii și inovații. Există regiuni, cum e Bangalore, in care activează școli tehnice ce rivalizează cu celebra Massachusetts Institute of Tehnology (MIT). Aceasta a facut ca pe piața muncii globală, oferta de mâna de lucru calificată să se dubleze in ultimii 20 de ani, determinând țările occidentale să adopte măsuri de reducere a salariilor și antiimigratie, pentru ca le rămâneau oamenii in șomaj. Un alt fenomen marcant și îngrijorător pentru Occident este relocalizarea multor capacități productive in țări asiatice, din rațiuni de competitivitate pe care acum le putem înțelege. Ciclurile economice tradiționale sunt date peste cap de creșterea furibundă a economiilor asiatice, iar jocul economic mondial se schimbă în chip fundamental. Trăim intr-o lume interconectată, intr-o societate a cunoașterii, în care informația și inovația sunt proiectate rapid spre toate domenile.
Așa cum arată Daniel Daianu in introducerea la Lexux si maslinul, de Thomas Friedman, "teoria endogenă a creșterii economice, se datoreaza mult lui Paul Romer, explica de ce, in anumite circumstanțe, randamentele pot crește in pofida restricțiilor materiale și de capital" . Aceasta teorie explică în bună masură fenomenul asiatic. "Bătăliile economice ale viitorului vor fi câștigate tot mai puțin de avocați și deținatori de diplome MBA", avertizează același Daniel Daianu. Potrivit lui Friedman, actuala globalizare nu este prima din istorie. Chiar Marx sesiza, se reamintește, la vremea sa, evoluția capitalismului spre o piața globală, de unde și internaționalismul proletar care să i se opună, un fel de variantă a actualei Internaționale de la Porto Alegre, ce luptă pentru reducerea inegalitaților care se mentin, sau chiar se accentuează potrivit coeficientului Gini. Aceste variante sint puse de catre Friedman pe seama psihologiei colective tributară materialismului, consumatorismului, mercantilismului, toate afectând productivitatea socială. Se cere o revenire la valorile morale, fără de care ne-am intrepta catre un sfirșit de civilizatie, in termeni spenglerieni, deși autorul nu crede in așa-zisul determinism istoric. Un rol fundamental in toate aceste schimbări îl joaca și elitele politice si administrative (vezi importanta mostenirii coloniale britanice in cazul Indiei), noii mandarini meritocrați, capabili sa formuleze și să aplice o strategie de dezvoltare. Exista insă o criză instituționala la nivelul celor chemați să realizeze așa-numita "guvernanță globală". Este nevoie de noi instituții și de o imbunatațire netă a performanțelor celor existente pentru a face față noilor probleme globale. Există în acest sens un deficit de guvernanță globală, o tot mai vizibilă asimetrie între globalizarea economică și cea politică, pe care o sesizau G. Soros, J. Stieglitz ș.a. și care pare să ne conducă spre un soi de "anarhie globală", cum avertiza R. Kaplan.
Actualele conflicte geopolitice din spațiul global, ca și noile schimbări climaterice, se înscriu bine pe această linie. Ce ne vom face daca miliardele de locuitori ai Asiei vor incepe să consume resurse neregenerabile in ritmul in care o fac astazi americanii? Criza energetică, sau "blestemul petrolului", este, in opinia mea, marea provocare a următorilor ani. Sau, cum vom stapini dezlanțuirile militariste, "ciocnirea civilizațiilor", fundamentalismul religios și etnic sau terorismul?
Friedman vorbeste despre o "teorie Dell" (de la numele cunoscutei companii producatoare de computere patronata de Michael Dell) de prevenire a conflictelor, dar aceasta mi se pare cu totul insuficientă. Mizele sunt uriașe. Actuala globalizare aduce avantaje certe, dar și riscuri, inegalitați și amenințări majore care, daca nu sint stăpânite, pot duce la catastrofă. Economiștii au invățat despre ciclurile Kondratiev, cicluri lungi, de 50 de ani. Ele ne fac să ne amintim că acum aproximativ o suta de ani lumea traia o alta varianta de globalizare, cu evoluții tehnologice remarcabile, cu o intensificare fără precedent a schimburilor, fuziuni de capitaluri, liberalizare, deschiderea piețelor etc. Or, replica, refluxul, faza întunecata a ciclului au fost devastatoare: protecționism, rasism, două războaie mondiale, divizarea lumii, inghețul nuclear etc.¹
Termenul de ”politică globală” reprezintă întinderea relațiilor politice în spațiu și timp, extensiunea puterii politice și a activităților politice peste granițele statului-națiune modern. Deciziile și acțiunile politice dintr-o parte a lumii pot dobândi în scurt timp ramificații mondiale. In plus, acesta pot fi conectate prin comunicații rapide la rețelele complexe de decizie de interacțiuni politice. Prin urmare, dezvoltările de la nivel global dobândesc frecvent consecințe locale aproape în mod instantaneu și invers.
In zilele noastre toate statele națiune au devenit înlanțuite și din punct de vedere funcțional, parți ale unui pattern mai vast de transformari și fluxuri globale. Rețelele și relațiile transnaționale s-au dezvoltat in toate sferele activitații umane. Departe de a fi o lume a unor ”civilizații separate” sau doar o societate internaționala de satate, aceasta a devenit o ordine globala interconectată, marcată de patternuri intense de schimb, alaturi de patternuri clare de putere , ierarhie si disparitate.²
¹Thomas Friedman, Lexus si maslinul, Editura Fundatiei Pro, Bucuresti, 2001
²David Held, Transformari globale, Ed Polirom, Bucuresti, 2004
Statul-națiune modern a avut rolul central in apariția noii ordini internaționale. Statele moderne sunt state-națiune – apărate politice, distincte atât de conducator, cat și de cel condus, cu jurisdicție supremă asupra unei arii teritoriale demarcate, sprijinite de revendicarea monopolului puterii coercitive și bucurandu-se de legimitate ca rezultat al unui nivel minim de sprijin sau loialitate din partea cetățenilor.
Începand cu primele forme de civilizatie și pană in prezent, puterea militară a deținut rolul central in procesul globalizării problemelor omenești.
Formarea primelor imperii a fost determinată hotărâtor de tehologia miltara disponibilă și de gradul de organizare a formelor de violență. Din perspectivă istorica, puterea militară a avut o importanta majora in ceea ce privește expansiunea teritorială a statelor și civilizațiilor.
În ultimul secol, globalizarea in plan militar s-a evidențiat in rivalitatea geopolitica și imperialismul marilor puteri (in special de la lupta pentru Africa din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea până la Războiul Rece), in evoluția sistemelor de alianțe internaționale și a structurilor de securitate internațională, în apariția unei piețe mondiale a armanetului in paralel cu răspândirea la scară globală cu jurisdicție asupra problemelor militare și in instituționalizarea unor regimuri globale cu jurisdicție asupra problemelor militare și de securitate, precum regimul internațional al neproliferarii armamentului nuclear.
Trebuie să clarificam termenii de ”miliraizare globală” și ”globalizare militară”. În timp ce primul concept se referă in general la un proces generalizat de constituire a bazei militare mondiale (apreciată in funcție de nivelul crescând al cheltuielilor militare pe plan mondial, al armamentului sau al forțelor armate), al doilea concept se referă la procesele de conectare in domeniul militar care transcend regiunile importante ale globului, așa cum o relevă caracteristicile spațio-temporale și organizaționale ale legăturilor, rețelelor și interacțiunilor militare.¹
In orice tară, comerțul este motorul principal al unei economi. Astfel, globalizarea comerțului a făcut ca toate țările să desfașoare activități de comerț internațional, mai puțin Coreea de Nord, tranzacționează o proporție semnificativă a venitului lor național. Circa 20% din producția mondială este comercializată și o proporție mult mai mare constituie obiectul competiției internaționale: operațiunile comerciale au atins un nivel fără precedent atât in valoare absolută, cât și raportat la producția mondială. Comerțul este un mecanism esential al circulatiei mărfurilor și din ce în ce mai mult al
¹David Held, Transformari globale, Ed Polirom, Bucuresti, 2004
serviciilor în intreaga lume, fiind veriga centrală a transferurilor de tehnologie. Prin intermediul sau se realizează legătura între piețele interne și piețele internaționale, în timp ce deschiderea piețelor naționale pentru comerț a avut de multe ori efecte radicale, declansând noi forțe competitive și transformând radical economiile interne. Dacă în trecut sectorul comercial constituia o enclavă in bună masură izolată de restul economiei naționale, in prezent reprezintă o parte integrata a structurii producției naționale în toate statele membre.
Comerțul realizează o legatură între piețe aflate la mari disțante, astfel încat, de exemplu, caracterul sezonier al fructelor și legumelor a disparut în cadrul supermarketurilor occidentale, din moment ce aprovizionarile din întreaga lume fac aceste produse disponibile pe toată durata anului. Tehnologia disponibilă pe scară largă face ca o carte publicată in Marea Britanie să poată fi comandată in librăriile din întreaga lume. Comerțul a revoluționat perspectivele tuturor ramurilor industriale, asfel încat, in prezent, puține sectoare industriale se bazează în exclusivitate pe piețele interne sau pe componentele si materiile prime interne. De exemplu, deși industria construcțiilor nu folosește în principal materiale produse local, angajeaza forță de muncă locală și satisface cererea interna, capitalul fix poate fi imporatat, prin accentuarea caracterului internațional al proprietății aspra firmelor de construcții, ar putea fi comercializate pana si servicii de sprijin.¹
1.2 Guvernanța corporativă
Guvernanța corporativă se manifestă pe tot globul. Diferitele construcții instituționale de pe mapamond cercetează sfera conceptului de guvernanțaă corporativă. Aceasta se poate definii in 2 moduri.
Primul mod este cel restrâns in care guvernanța corporatistă este definită ca panoplia de mijloace de natură economică și legislativ-instituțională prin care sunt salvgardate interesele investitorilor și de aici rolul deosebit de important al tipurilor de investiții din economia unui stat in orientarea și susținerea unei guvernări corporative puternice si echilibrate.² Guvernarea corporativă este o expresie a regimului drepturilor de proprietate ce există în orice mecanism economic ce are rol principal de intarire a caracterului specific mecanismului economic.
A doua definiție este dată în sens larg și definește guvernanța corporatistă ca fiind ansamblul normelor si mecanismelor de control aplicate
¹David Held, Transformari globale, Ed Polirom, Bucuresti, 2004
²Florin Marius Pavelescu, Guvernanta corporativa intr-o economie transfrontaliera in Oeconomica, nr 2-3/1999
cu scopul de a proteja și a armoniza interesele ce sunt in multe cazuri contradictorii tuturor categoriilor de participanți la activitatea economică desfașurată în cadrul firmelor.¹ Avantajul acestei abordari constă în ansamblul efectelor pe care diferitele angajamente instituționale create pentru apărarea cu precadere a intereselor investițiilor ce le au pe piața de capital și pe cea a forței de muncă.
Consecințele guvernării corporatiste nu sunt de neglijat asupra relațiilor industriale. Guvernanța corporatistă și relațiile industriale sunt modelate de interacțiunea urmatorilor factori : gradul de dispersie al capitalului, rolul pieței de capital, al pietei bancare in finanțarea activitaților firmelor, modalități de control asupra activității managerilor, protecția legală a acționarilor minoritari, precum și reprezentantarea intereselor salariaților și a managerilor.
Un aspect important al guvernanței corporative este gradul de corporatism al economiei nationale. Putem defini corporatismul ca modul de organizare social în care grupurile funcționale și mai puțin indivizii exercită puterea și desfasoară tranzacții.²
Yves Bernand si Jean-Claude Colli in “ Vocabular economic si financiar“ au definit corporatismul ca un concept ce are o arie mai restransă ca : “un sistem care conferă un rol dirijat și putere de reglementare unor sindicate unice (patronale sau muncitorești), constituite pe profesii“.³
Corporatismul poate contribui la cresterea performanței economice când interactionează in mod pozitiv cu celelalte componente ale sistemului internațional. Se poate vorbi de exitența mai multor tipologii ale economiei de piața.
Se disting mai multe grade de corporatism în momentul implicarii autoritățiilor în desfășurarea proceselor economice, așa cum și Aurel Inacu în : “Necorporatismul și economia negociată în perspectiva europeană“ relevă :
un corporatism mediu in țări precum Belgia, Danemarca, Germania și Irlanda ce determină concentrarea politicii de venituri prin intermediul negocierilor colective ;
un corporatism puternic ce se întalnește in tari ca Austria, Olanda și Suedia unde prin participarea efectivă a confederațiilor sindicale, a organizațiilor patronale și cu mediere sau concentrare guvernamentală, sunt create condiții pentru formularea și
¹ M. Nanes, Modificari in sistemul de guvernare corporativa sub impactul URA- Cercetare Stiintifica, Servirea cadrelor didactice, 18-19 mai 2001, vol 2, Editura Sylbi, Bucuresti, 2001
² B. Heitger, Corporatism, tehnological Gaps and growth in OECD countries in Weltwirtschaftliches Archiv, Band 123, Helt 3/1987
³ Yves Bernand, Jean-Claude Colli ,Vocabular economic si financiar, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994
implementarea politicilor în domenii ale vietii economice și sociale,
deosebit de importante precum crearea de noi locuri de munca, reducerea presiunilor inflaționiste, reforma sistemului de pensii și asigurari sociale sau concentrarea politicii de venituri ;
un corporatism sub forma concertării fără forța de muncă ce se manifestă în Japonia unde în condițile unei slabe organizari a reprezentării intereselor lucratorilor are loc o stransă cooperare intre adminstrația guvernamentală și marele capital care predomină procesul de planificare macroeconomic.¹
In zliele noastre ne confruntăm cu necesitatea cunoașterii socetății capitaliste americane ce se consideră un model al lumii prezente și ca o baza a viitorului ce se prezintă ca o societate corporatistă, însa tragedia din 11 septembrie pare să fi schimbat lumea instantaneu; s-a declanșat astfel o campanie împotriva terorismului, un razboi neconvențional, cu foarte multe necunoscute, care, din nefericire, debutează noul mileniu. În pofida solidaritații afișate de o largă coaliție creată pe plan internațional lumea iși arată numeroasele falii: economice, religioase, rasiale, etc. Câtă diferență față de speranțele, euforia care a dominat, mai ales in Europa și continentul nord-american perioada imediat după căderea Zidului Berlinului, când mulți erau tentați să adopte viziunea lui Francis Fukuyama. Să ne amintim că acesta din urmă, prin sintagma “sfârșitul istoriei”, sugera intrarea întregii omeniri intr-o “epocă de aur”, a dezvoltării economice (prosperității) neîntrerupte și a democrației politice, așa cum aceste concepte și procese sunt înțelese in lumea occidentală. Se vorbea atunci și despre o “Noua ordine mondială”, unipolară, care ar fi fost ilustrată de supremația militară si economică a SUA, de o pax americana.
De la începuturile sale, Statele Unite au fost o națiune de emigranți și o țară a ocaziilor. Visul american se sprijină pe credința că dacă muncesti din greu, vei reuși. Acest vis a fost pâna in anii 60. Din nefericire el se prăbușește în zilele noastre. Ascensiunea socială, care era în centrul visului american, nu mai funcționeaza: SUA se află pe locul 24 in rândul țărilor dezvoltate in materie de inegalitați intre bogați și saraci. Doar 55% din americani continuă să mai creadă în visul american. Un vis nou se ridică în Europa, care corespunde mai bine problemelor unei lumi globalizate. Pe termen scurt si mediu, SUA nu va lăsa nici o altă putere să devină dominantă intr-o zonă de operațiuni. “Noua ordine mondială” pentru anii de tranziție care vor veni, va avea 2 caracteristici majore: ea va fi sub tutela sau conducerea americană și va fi restransă la zonele de putere si interese
¹ Aurel Inacu, Necorporatismul si economia negociata in perspectiva europeana in Oeconomica, nr 3-4/1995
militare. De fapt, SUA are o strategie coerentă limitată la interese și la lobby, care conturează o viziune. Nu este izonaționalism, nu este imperialismul absolut așa cum s-a spus, este altceva; o a treia cale vizând să obțina capacitatea de a interveni oriunde, oricând, fără constrangeri, dar în limitele înguste ale angajamentelor determinate de ea însași. Trăim astazi pe o planetă care incepe sa nu mai însemne “o lume” ci “doua lumi”. Departe de a se închide, diferența dintre lumea industrială si ceea în curs de dezvoltare în cea ce privește venitul pe cap de locuitor s-a triplat din 1960 până in 1994, ajungând de la 5700$ la 15400$.¹
In acest moment, avrea neta a celor 946 de miliardari ai lumii este egală cu venitul însumat a 45% dintre cei mai săraci oameni de pe glob, cca 2,5 miliarde. O alta statistica spune că in anul 2006, cca 1,8% din populația Globului deține cca 95% din bogațiile planetei.
Dacă tendințele actuale continuă și nu sunt rapid corectate, disparitățile economice vor deveni din inechitabile-inumane în inacceptabile-intolerabile.
Nu puțini au fost cei care au contestat această viziune simplificatoare, excesiv de centrată pe lumea occidentală, si chiar naivă, mai ales dacă o judecăm prin evoluția ulterioară a evenimentelor. De pildă, Samuel Huntington a vorbit despre “Ciocnirea Civilizațiilor” fiind precedat de Benjamin Barber cu a sa “Jihad contra McWorld”, iar Robert Kaplan, într-o lucrare mai puțin cunoscută in Romania, dar mult comentată in cercurile academice și politice de peste ocean, vorbește de o anarhie spre care ne îndreptăm. În lumea asiatică, vocea lui Mahathir Mohammad, primul ministru al Malayeziei, exprimă ceea ce alți lideri politici din zonă gândeau, mai ales după dramatica criză financiară care a zguduit regiunea intre 1997-1998. Surprinzator pentru mulți, George Soros, care a câștigat enorm din speculațiile de pe piețele financiare, face o critică necruțătoare viciilor “Capitalismului Global”. Totul pare că se învârte în jurul “noii ideologii”, a globalizării, care a creat noi aliniamente opuse, in cele mai diverse cercuri de oameni, pe tot globul. De aici apar controverse teoretice, dar și adversități, încleștări, uneori violente. Unii se extaziază, alții agonizează.
Cand studiem diferențele dintre socialism si corporatism, observam ca în ultimul caz proprietatea directă guvernamentală asupra mijloacelor de producție nu funcționează, exceptia o face limitarea la infrastructură. De fapt corporatismul înglobeaza capitalismul cu socialismul, neacordând fiecaruia control pe anumite parți din economie, ci combinand promisiunea guvernului de a garanta circuitul bunurilor din socialism cu proprietatea privată și managementul capitalismului.
¹Daniel Daianu, Globalizarea: intre elogii si respingere, 2005
În anii 1900 se consemnează momentul în care corporatismul coincide cu perioada progresivă, când statul nu deținea suficientă putere pentru a determina marile corporații ale vremii să “joace cinstit“. La bază a stat premisa că economia capitalistă nu poate fi considerată autoreglementată așa cum s-a crezut inițial. Lipsa de încredere a dus la crearea sistemului Federal de Rezerve. Încrederea americanilor că economia se va baza pe livrarea de bunuri fără intervenția guvernului a fost pentru a doua oara lovită de Marea Depresiune economică. În urma celor două lovituri date încrederii americanilor, corporatismul a devenit valoros și chiar necesar. Acest lucru ducea la un confort psihologic al populatiei, că indiferent dacă guvernul reușea să-și îndeplinească promisiunile sau nu, ei tot la guvern apelau, pe care îl considerau protectorul lor.
Dupa cum Rogene Buchholz in cartea sa : “ Business Enviroment and Public Policy“ spunea ca sistemul de guvernare corporativă cunoaște trei forme : modelul tradițional, modelul codeterminarii și modelul riscului asumat.¹
Primul model pe care îl abordăm este cel tradițional (“traditional model“) și are la bază două raporturi juridice și trei nivele : unul se stabilește între acționari și administratori, în baza unui contract de mandat (agenție de common law), iar unul între administratori și manageri. În acest model, numit și modelul maximizarii veniturilor acționarilor, întregul risc al firmei se concentrează asupra furnizorului de capital, care este în același timp solicitantul veniturilor reziduale. Acționariatul selectează consiliul director al firmei, sistemul de luare al deciziilor se bazează pe : o acțiune însemna un vot, iar consiliul director alege managementul care se presupune că ia decizii în scopul maximizarii valorii acțiunilor deținute de acționari. În acest caz, valoarea acțiunilor se fundamentează pe valoarea prezentă a proiecției dividentelor viitoare, care derivă din profitul net.
Modelul al doilea, cel al codeterminarii (in sistemul țărilor vest europene) există trei raporturi juridice și patru nivele : unul se stabilește intre acționari și adminstratori plus reprezentanți ai salariaților, cu administratotii, iar cel de al treilea între administratori cu managerii. Comparativ cu modelul tradițional, acest model introduce un sistem de management participativ, pornind de la premisa că riscul afacerii pentru acționari este mai mic decât pentru salariați, datorită imposibilității de diversificare a portofoliului de investiții a acestora din urmă. În cazul relației dintre acționari și consiliul de adminstrație propriu-zis se interpune un “consiliul superior“, compus din reprezeuntanții acționarilor și salariați. Rolul consiliului superior se
¹Rogene A. Buchholz, Business Enviroment and Public Policy, Pretince Hall, 1992
suprapune rolului acționarului în anumite privințe, întrucat exercita funcția de control, analizează obiectivele strategice ale companiei și formulează recomandari consiliului de administrație.
În ultimul model de guvernare corporativă, cel al riscului asumat (“stakeholder model“), există două raporturi juridice și patru nivele, prin extinderea subiectelor de drept ce se găsesc în modelul codeterminării : un raport intre acționari cu reprezentanții salariaților, cu clienții, cu bancile, cu furnizorii, cu statul sau cu adminstratia publică și administratorii, precum și un raport între administratori cu reprezentanții salariaților, cu bancile, cu furnizorii, cu managerii și clienții. Între acționari și administratori nu trebuie să se interpună un alt organism, în mod obligatoriu. Motivația acestui model se regasește în necesitatea ca activitatea unei companii să nu fie afectată de relațiile care se creează între toate aceste persoane cu interese și riscuri diferite. Comparativ cu modelul codeterminarii, modelul riscului asumat extinde în fapt sistemul de management participativ, cu toate că nu reflectă suficient gradul de exprimare a drepturilor și obligațiilor fiecarei persoane în pastrarea unui echilibru între procesul decizional și nivelele în baza caruia se structurează. Obiectivul esențial al luării decizilor manageriale este de a imbunatății atât veniturile cat și puterea coporațională a firmei, facând dificil controlul managementului de către acționari, votul bazat pe “one share-equals one vote“ (o acțiune egal un vot) ne mai funcționând.
In țările anglo-saxone, cele mai dezvoltate economic care “au evoluat normal“ din punct de vedere economic au aprut blocaje care au fost de scurtă durată și s-au manifestat printr-un grad ridicat de dispersie a proprietății in cadrul firmelor.
In țările dezvoltate din Europa continentală și Japonia este prezentă guvernarea corporativă de tip “renan“ ce se caracterizează printr-un grad ridicat de concentrare a proprietății, o preocupare constantă a firmelor pentru sporirea calității capitalului uman precum și o dependentș a finanțării externe preponderent prin prisma băncilor. Rezultă că investitorii controlează activitatea desfășurata de manageri prin diferite modalități.
Guvernarea corporativă prin finanțare controlată (prin intervenție) este acea guvernare in care investitorii monitorizează deciziile majore luate de manageri și se gasește în țările cu economie in tranziție. Au apărut sincope în dezvoltarea normală a economiei, iar rezolvarea a trebuit să apară în fazele inițiale ale construcției sau reconstrucției și stemului instituțional. Cele mai potrivite mijloace pentru realizarea obiectivelor s-au dovedit a fi : implicarea directă a proprietarilor în administrarea firmelor, un rol activ și important al bancilor în finanțarea afacerilor precum și o intervenție consistentă a autorităților publice în reglarea proceselor și fenomenelor economice și sociale.
Într-o economie națională, când se analizează cadrul instituțional, trebuie să se aibă în vedere urmatoarele componente :
componentele principale, respectiv drepturile de proprietate, regulile de interacțiune umană, marimea și modul de intervenție al autorităților publice în activitatea economică ;
gradul de specificare a componentelor principale care pot fi : clar și necontradictoriu definit sau ambigu definit ;
validarea socială, ce poate fi : puternic formală și informală.¹
În socetățile comerciale pe acțiuni există atât convergențe de interes, cât și de contradicții între manageri și investitori. Aceștia din urma au ca obiectiv principal maximizarea pe termen scurt a dividentelor, pe cand managerii iși propun obținerea pentru ei a unui pachet salarial cât mai consistent sau extinderea activității și productivității firmei, chiar și cu prețul scăderii profitului. De aici rezultă necesitatea găsirii unei soluții pentru micșorarea divergențelor între aceste categorii de actori, iar cea mai folosită modalitate este acordarea de pachete de acțiuni managerilor la firmele pe care le conduc. La finalul contractului pe care il au, pachetul de acțiuni le este rascumparat de catre socetate. Putem afirma că firmele nu acționeaza ca un agent economic omogen, ci ca unul alcătuit pe baze contractuale din participanți ale căror interese nu sunt intotdeauna convergente. Participanții unei firme îi putem grupa în doua categorii : outsideri, în care sunt incluși acționarii și creditorii socetăților comerciale și insideri, care îi reprezintă pe manageri și pe angajați.²
Intre insideri și outsideri există importante asimetri informaționale care duc la așa zisa problemă a “agenției“ așa cu spune și M. Jensen în cartea sa Theory of firm : “Managerial behaviour, Agency costs and Ownership structure“.³ Relația de agenție derivă din faptul că în condițiile economiei moderne, procesele de investire, finanțare și gestiune a activității firmei sunt segmentate. Observăm că procesul are propriile costuri :
costuri de supraveghere care sunt determinate de cheltuielile pentru monitorizarea calității decizilor luate de manager pentru respectarea drepturilor acționarilor ;
costuri de obligație, respectiv cheltuielile efectuate de agent pentru a inspira încredere și a demonstra buna credintă fața de acționari ;
¹E. Dobrescu, Macromodels of Romanian Transition Economy, Expert Publishing Hause, Bucuresti, 2000
²R. Coase, The Nature of firm, Economica, nr 4, 1937
³M. Jensen, Theory of firm : “Managerial behaviour, Agency costs and Ownership structure, Journal of Economics, nr 3, 1976
costuri de oprortunitate care mai sunt denumite și perderi reziduale și reprezintă pierderi de utilitate ce sunt înregistrate ca urmare a divergenței de interese dintre acționar și manager.
De asemenea problema agenției se manifestă și între firmă și creditorii ei, unde sunt mai bine puse in evidență prin doua forme :
selecția adversă se întâlnește când calitatea potențialilor debitori este dificil și se are în vedere doar informațiile disponibile. Când nu se cunoaște profitabilitatea proiectelor ce urmeaza a fi finanțate duce la aplicarea unui criteriu uniform de selecție de catre creditori ; rezultă ca vor fi avantajați solicitanții ce poseda o cantitate mare de capital social, iar firmele mici vor fi dezavantajate ;
hazardul moral îl găsim in conflictul ce apare între calitatea proiectelor de investiții și nivelul fondurilor proprii, când debitorul dorește să denatureze situația finaciară precară ; presiunea asupra firmei se stabileste prin obținerea unor credite ce vor fi investite în proiecte care au un înalt grad de risc ; debitorii iși vor îmbunătății situația financiară când proiectele vor reuși, iar în cazul unui eșec pierderile ce depașesc garanțiile care au fost depuse, vor fi suportate de catre creditori.¹
1.3 Guvernanța Uniunii Europene
Integrarea europeană a parcurs un drum lung de peste 50 de ani, de la Comunitatea Europeana a Cărbunelui și Oțelului (CECO) din 1952, care avea 6 țări membre, până la Uniunea Europeana (EU) de astazi care are 27 de state membre. Această structura se bazează pe 3 piloni. Primul pilon este cel al comunității economice, al doilea pilon este cel al politicii externe și de securitate comună, iar politica comună a justiției și a afacerilor interne constituie pilonul 3.
In procesul de construcție instituțională la nivelul european s-a folosit metoda Jean Monet (metoda comunitară). Fondatorii Constituției Europene au avut ca model instituțional structura țărilor din care faceau parte, echilibru de forțe existent între instituțiile sau puterile statului și asigurarea independenței și funcționalității instituțiilor comunitare. Aceasta presupunea transferul limitat și selectiv de suveranitate de la nivel național la nivel comunitar, precum și un contact și un control al statelor membre asupra instituțiilor respective.
Edificarea instituțională a Comunității Europene a fost un proces
¹A. Bunea, Evolutia sistemului financiar intre modelul german al bancilor universale si modelul anglo-saxon al pietei de capital, Editura Alpha, Buzau, 1997
destul de îndelungat, a început in anii ’50 prin aplicarea a 4 principi de baza:
rolul esențial al instituțiilor comunitare în crearea unui nou tip de relații între statele europene;
independența instituțiilor prin prisma autorității lor, promovării intereselor comune, independenței financiare
cooperarea între instituții pentru a îmbina interesele naționale cu cele comunitare prin conferirea unor atribuții specifice;
egalitatea între statele membre prin numarul egal de voturi in Consiliu intre statele mari suprareprezentarea statelor mici.¹
Comunitatea Europeana este o constructie inedita, originală, atipică diferită de cea a organizațiilor internaționale consacrate și care a fost creată prin tratate și dotată cu o structură instituțională care să-i asigure funcționalitatea și eficacitatea.
Activitatea instituțiilor comunitare este ghidata de 3 principii :
principiul autonomiei de voință, ce înseamnă posibilitatea de a-și elabora regulamente proprii de organizare și functionare și de a-și numi proprii funcționari ; acestea (instituțiile) nu au personalitate juridica, ci reprezintă Comunitățiile Europene în raporturile cu terții, acestea fiind subiecte de drept internațional, iar reprezentarea Comunităților Europene de către instituțiile comunitare se face în virtutea mandatului conferit de statele membre prin tartate.
principalele atribuții de competențe, instituțiile îndeplinind numai atribuțiile stabilite în mod expres, nefiind permisă îndeplinirea unor atribuții implicite sau deduse, rațiunea acestui principiu rezidă în necesitatea asigurarii unei rigori în planul acțiunii și răspunderii instituțiilor pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea atribuțiilor și competențelor lor ;
principiul echilibrului interinstituțional presupune separarea puterilor sau competențelor, ceea ce înseamna că ele nu pot fi delegate, transferate de la o instituție la alta, că nici o instituție nu poate bloca indeplinirea atribuțiilor alteia și că nu-și poate spori puterea pe seama celorlalte; acest principiu presupune cooperarea sau colaborarea între instituții pentru îndeplinirea obiectivelor și sarcinilor specifice.
Dacă neofuncționaliștii consideră că o Europă cu mai multe viteze este inevitabilă, interguvernaliștii lasă procesul la latitudinea guvernelor, în timp ce supranaționaliștii și federalii nu agrează acest principiu, a carui aplicare ar insemna intarzierea omogenizarii (economice, sociale și culturale) și unificarii politice a Europei.
²Petre Prisecaru, Guvernanta Uniunii Europene, Editura Economica, Bucuresti 2005
Chestiunea deficitului democratic a fost ridicată pentru îmbunatățirea guvernanței comunitare, atât pentru instituțiile comunitare cât și pentru autoritățile naționale. Cum Comisia și Consiliul UE nu sunt alese, ci numite, legimitatea lor este dată de faptul că acționează în numele intereselor popoarelor și cetățenilor europeni. Singura instituție aleasă prin vot este Parlamentul European, iar prin extinderea competențelor sale s-a urmarit reducerea deficitului demografic.
Partidele politice reprezentate atât la nivel național, căt și la nivel european sunt singurele organizații care au responsabilități politice, promovează membrii Consiliului, susțin parlamentarii europeni și practic desemnează comisarii europeni, asumăndu-și un rol important în privința reprezentarii și responsabilității democratice. Reducerea deficitului democratic se face printr-o participare mai intensă a cetățenilor la procesul politic și nu numai pe calea votului sau alegilor, ci și printr-o activitate susținuta de lobby pe langa comitetele și birourile parlamentare și pe lângă Comisie.
Pentru reforma sistemului comunitar de guvernare s-au avansat in anii ’90 soluții care aveau in vedere forme consacrate de guvernanță politică, precum sistemul colegial și sistemul (neo) parlamentar și sistemul (cvasi) prezidențial.
Sistemul colegial are la baza sistemul practicat în Elveția și este susținut de catre profesorul Jean Blondel de la Universitatea din Florența, care a invocat realismul și eficenta soluției și atitudinea favoravilă a opiniei publice. Acesta ar implica constituirea unei confederații de tip elvețian, iar în postura de Colegiul Guvernamental să fie Consiliul de Miniștri. Comisia Europeana ar urma să aibă rolul de executant al deciziilor, însa ar avea neajunsul utilizării excesive a referendurilor, dar și pe cel al rotației frecvente al președintelui Consiliului European ce este un organ de decizie de tip confederal, cu un presedinte ales pe 6 luni. Aceasta nu inseamnă că totuși Comunitatea Europeana este o confederație de un tip aparte, chiar daca primul președinte al Comisiei Comunității Economice Europene, Walter Hallstein, credea acest lucru.
Sistemul neoparlamentar este o soluție agreată de mulți politicieni francezi și olandezi, dar și de fostul președinte al Comisiei Europene, italianul Romanoi Prodi. Acesta prevede un rol ridicat al Parlamentului Europei, inclusiv alegerea Comisiei din rândurile sale și presupune un parlament bicameral de tipul statelor federale (SUA și Germania), Consiliul devenind a doua camera ce ar reprezenta statele membre. O Comisie dependentă de parlament, unde nici un partid nu are majoritatea absoluta, nu presupune neaparat un executiv puternic și eficient ce ar afecta performanțele guvernanței comunitare.
Sistemul prezidențial al Uniunuii Europene are ca principal susținător pe Simon Hix și presupune alegerea unui președinte prin vot secret direct al cetățenilor europeni, Consiliul UE devenind o a doua camera a Parlamentului Europei, similara cu Senatul SUA și nu cu cele europene. Președintele trebuie să fie o personalitate bine cunoscuta și consacrată la nivel european, propus de către 5 partide politice din 5 țări diferite și nu ar avea dreptul de dizolvare al parlamentului, după cum nici acesta nu i-ar putea da vot de neîncredere președintelui. Sistemul este identic cu cel din SUA, însa în Europa ar fi practic imposibil de aplicat, deoarece aici spectrul politic este foarte divers, iar specificitățiile de ordin etnic, religios și cultural își pun amprenta asupra pozițiilor guvernelor naționale, însa în Europa acesta are o dimensiune etnică foarte pronunțată și apare dificultatea creării unui model statal de tip american.¹
Locul institutiilor comuniatre de guvernare al UE
Petre Prisecaru, Guvernanta Uniunii Europene, Editura Economica, Bucuresti 2005
¹Petre Prisecaru, Guvernanta Uniunii Europene, Editura Economica, Bucuresti 2005
Uniunea Europeana își exercită guvernanța prin instituțiile comunitare. Principalele instituții sunt : Consiliul European, Consiliul UE (de miniștri), Parlamentul European și Comisia Europeană.
Consiliul European s-a înfințat în decembrie 1974 din inițiativa lui Jean Monet și și-a început activitatea in 1975. În 1987 acesta s-a încorporat în structura instituționala a Comunității Europene. Are sarcina de a discuta concluziile politicilor economice ale statelor membre, dezvoltarea uniunii și definirea liniilor directe de politica generală, precum și politica externă și de securitate comună.
La lucrările sale participă șefii de guvern din țările membre, președintele Franței, președintele Comisiei Europene, un membru al Comisiei, miniștrii afacerilor externe și președintele Parlamentului European. Este prezidat de statul membru ce detine președenția Consiliului UE, secretariatul fiind asigurat de secretariatele generale ale Consiliului și Comisiei. Consiliul European nu este o instituție propriu-zisă, ci forum suprem de dezbatere și decizie în problemele esențiale ale UE, de ordin constituțional și ca un denotator politic al procesului de integrare.
Consiliul European colaborează strâns cu celelalte instituții comunitare în deosebi cu Consiliul UE și cu Comisia Europeana. Activitatea Consiliului European nu poate fi investigată sau analizată de catre Curtea Europeana de Justiție. Aceasta are un rol major și hotărâtor privind progresul integrării europene, armonizarea pozițiilor tărilor membre, soluționarea și prevenirea divergențelor și facilitarea unor decizii dificile, dar de mare importanță pentru viitorul UE.¹
Consiliul UE (Consiliul de Miniștri) este principalul organ legislativ sau decizional, dar și principalul coordonator al politicilor economice ale statelor membre, fiind atăt o instituție comunitară, cât și una alcătuită din reprezentanții tărilor membre, ceea ce-i conferă atât un caracter supranațional cât și interguvernamental. El este alcatuit din reprezentanți la nivel ministerial din fiecare stat membru, care sunt autorizați să implice guvernul respectiv și deci acționează conform recomandărilor sau mandatului primit. Pierre Mathijsen in lucrarea sa “Compediu de Drept European“ consideră că totuși Consiliul poate fi comparat într-o anumită masură cu senatul unui stat federal, pentru că membrii săi reprezintă interesele statelor, dar acționează și în interesul Comunității. Fiecare guvern are latitudinea să-și desemneze reprezentanții săi la reuniunile Consiliului UE. Fiecare stat membru are o reprezentanță permanentă, oficială la Bruxelles.
¹Petre Prisecaru, Guvernanta Uniunii Europene, Editura Economica, Bucuresti 2005
Consiliul Afacerilor Generale este principala formațiune și se intrunește lunar, fiind alcătuit din miniștrii de externe ai țărilor membre, coordonând activitatea consililor specializate, cele mai importante fiind Consiliul Miniștrilor Economiei și Finantelor (ECOFIN) și Consiliul Agriculturii. Alte consilii specializate se întrunesc periodic pe probleme de piată internă, concurență, industrie, energie, mediu și politică socială.
Conducera Consiliului UE este asigurată de un președinte care stabilește și agenda de lucru și face medieri. Președenția Consiliului revine prin rotație fiecarei țări pe o perioada de 6 luni.
Până la largirea UE de la 1 mai 2004, adoptarea deciziilor in Consiliu implică participarea a minim 8 țări membre, reprezentate prin ministri sau reprezentanți permanenți. Deciziile se adoptă prin unanimitate sau cu o majoritate simplă sau calificată. În perspectiva lărgirii din 2004 si 2007, Tratatul de la Nisa a stabilt trei praguri pentru majoritatea calificată : a) 170 din 237 de voturi in Consiliu ; b) 2/3 din membrii și c) minim 62% din populația Uniunii Europene. Cele 5 mari tari Germania (29 de voturi), Marea Britanie (29), Franța (29), Italia (29) și Spania (27) adună doar 143 de voturi. Convenția Europeana a propus doua praguri : a) jumatate +1 din țările membre ; b) minim 60% din populația UE, sistem mai simplu, dar aspru contestat de Polonia și Spania.
Consiliul este instituția înzestrată cu puteri decizionale, care trebuie exercitate conform prevederilor tratatului. Consiliul publică anual recomandări privind liinile directoare generale ale politicilor economice ale statelor membre și ale Comunității.¹
Parlamentul European a fost in anii ’50 o instituție comună celor trei comunități economice. Primele alegeri libere pentru Parlamentul European au fost in iunie 1979 cand avea 518 parlamentari. Dupa largirea din 2004 acesta avea 732 membri.
Parlamentul European este dominat de doua grupuri politice : Partidul Popular European și Democrat cu 40% (232 locuri) si grupul Partidul Socialiștilor Europeni cu 30% (175 locuri). Celelalte grupuri au cumulat 30% și sunt Partidul European Liberar, Democrat și Reformist, Verzi /Alianța Liberală Europeană etc. Parlamentarii europeni au un mandat de 5 ani, aleși pe baza unui sistem de reprezentare proporțională în circumscripții regionale sau naționale.
Activitatea Parlamentului European se desfasoară în ședințe plenare în întrunirile comisiilor sau întalnirile grupurilor politice. Comisile numesc raporturi dintre membri, care redactează rapoarte privind propunerile înainte de Comisia Europeana, rapoarte care întai sunt dezbatute, analizate,
¹Petre Prisecaru, Guvernanta Uniunii Europene, Editura Economica, Bucuresti 2005
amendate de comisii și apoi discutate în ședințele plenare ale Parlamentului European, amendate și votate, dupa care Parlamentul European adoptă pozițiile oficiale în problemele respective.
Președintele este ales pe 2 ani și jumatate, supraveghează activitatea Parlamentului European și componentelor sale, prezidează ședințele plenare, întalnirile biroului Parlamentului European și Conferinței Președințiilor Grupurilor Politice, reprezintă Parlamentul European în relațiile cu terții, prezintă poziția Parlamentul European la summit-urile Consiliului European, semneaza bugetul UE și actele adoptate prin codecizie, coprezidează delegațiile de conciliere, participă la Conferințele Interguvernamentale.
Biroul Parlamentul European este alcătuit din președinte, 14 vice președinti și se ocupă de probleme financiare, organizaționale și administrative, inclusiv de alegerea secretariatului general.
Conferința Președinților este formată din președintele Parlamentului European și președinții grupurilor parlamentare și ia decizii prin consens privind organizarea activitățiilor, planificarea legislativă, agenda sesiunilor, relațiile cu terții.
Secretarul general conduce activitatea celor 3500 de funcționari europeni din țările membre ; grupurile politice au propriul personal, iar deputații, proprii lor asistenți.
Parlamentul European are urmatoarele atribuții și responsabilități :
participarea la procesul legislativ prin intermediul celor 4 proceduri : consultarea, cooperarea, avizarea și codecizia ;
înființarea unui comitet temporar de anchetă ;
dreptul la petiții și numirea Avocatului Poporului ;
interpelarea Consiliului, Comisiei și Presedenției ;
adoptarea propriilor reguli de procedura ;
discutarea raportului general anual inaintat de Comisie ;
adoptarea unei moțiuni de cenzura prin care dezaprobă activitățiile Comisiei ;
aprobarea numirii președintelui Comisiei și comisarilor ;
participarea la procedura bugetară ;
inițierea de proceduri la Curtea Europeana de Justiție impotriva Consiliului și Comisiei pentru inactivitate, protecția drepturilor sale și alte cazuri ;
participarea la alte activități ale Comunității.¹
¹Petre Prisecaru, Guvernanta Uniunii Europene, Editura Economica, Bucuresti 2005
Comisia Europeana este principalul organ executiv al UE, având un rol extrem de important în cadrul guvernanței comunitare și este considerată un fel de guvern neoficial al UE. Este de asemenea principalul antreprenor și forța motrice a activitățiilor UE.
Din 2004 fiecare țară este reprezentată de un comisar, adica 25, dintre care 5 vicepresedinți și un presedinte. Actualul președinte al Comisie Europene este portughezul Jose Manuel Barosso. In 2007 s-au mai adugat 2 comisari (Bulgaria si Romania). Comisarii sunt cetățeni ai statelor membre. Președintele Comisiei este desemnat de Consiliul European și aprobat de Parlamentul European , iar comisarii sunt desemnați de statele membre împreuna cu președintele Comisiei care stabilește și atribuțiile lor specifice și cu toții sunt validați de Parlamentul Europei. Comisarii sunt numiți pe 5 ani și se poate prelungi cu înca 5 ani.
Fiecare comisar raspunde de un anumit portofoliu sau de un domeniu specific de activitate, însarcinat cu o anumită politică comună.
La întunirile Comisiei, sub conducerea președintelui, deciziile se iau pe baza majorității simple, însa se caută un consens înaintea votului. Pentru a facilita, activitatea Comisiei au fost introduse doua proceduri : cea de delegare a puterilor și procedura scrisă.
Responsabilitățiile și atribuțiile Comisiei sunt urmatoarele :
asigurarea aplicarii prevederilor tratatelor și actelor adoptate de instituțiile comunitare ;
formularea de recomandari și furnizarea de opinii ;
exercitarea propriilor puteri decizionale ;
exercitarea puterilor conferite de Consiliu ;
participarea la procesul legislativ ;
negocierea acordurilor instituționale și reprezentarea Comunității ;
implementarea bugetului UE ;
publicarea raportului general anual al activităților Comunității.
Alte instituții comunitare sunt : Curtea Europeana de Justiție, Curtea de Conturi, Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor, Banca Centrala Europeana, Banca Europeana de Investitii și Fondul European.
1.4 Guvernanța corporativă in România
În vederea promovarii unei conduceri corporative de calitate în cadrul țărilor cu economie în tranziție, OECD a stabilit o colaborare cu Grupul Băncii Mondiale, cu scopul organizării unui Forum global privind
¹Petre Prisecaru, Guvernanta Uniunii Europene, Editura Economica, Bucuresti 2005
“Guvernanța Corporativă“, fiind inițiate o serie de activități comune și mese rotunde ce au caracter regional.
Acest forum își propune sș acorde asistență în coordonarea, proiectarea și aplicarea unor proiecte internaționale de îmbunătățire a guvernanței din anumite țări, precum și Romania.
În țara noastră programul va facilita dialogul public privat și schimbul de experiență dintre factorii de decizie și politici, cei de reglementare și participanții la mediul economic și mecanismele de piață. Evaluarile ce au fost prelevate cu acest prilej includ “cadrul celei mai bune practici pe plan national“, propunerile legislative și comunicări de specialitate.
În țările OECD guvernanța mondială urmarește armonizarea și ințegrarea experienței tărilor membre ale organizației, ale instituțiilor financiare și economice internaționale în cooperarea globală, creșterea sectorului privat ca furnizor de capital, piața și locuri de muncă, convergentă intereselor pe piețele interne și externe.
În România, acest proces trebuie urgentat prin soluționarea privatizării și problemelor acesteia:
conflicte de interese
structurile economic-sociale (politicieni, acționari, manageri, salariați);
politici și mecanisme eficiente;
distorsiuni de reglementare și instituționale;
reducerea abuzurilor și a coruptiei;
eliminarea tuturor discriminarilor.
În țara noastră trebuie creată o instituție care să se ocupe de guvernanța corporativă pentru:
stabilitate economică;
percepția investitoriilor asupra schimbarii și reformei economice;
reforma instituțională (investitorii preferă “țarile bine guvernate“)
Guvernanța corporatistă implică în România:
principiul egalității de tratament pentru acționari;
adaptarea competențelor de bază ale pieței de capital; rentabilitatea și riscul;
pachetul legislativ actualizat:
legea valorilor mobiliare;
legea serviciilor financiare;
legea piețelor reglementate;
obiective:
– fundamentarea pachetului legislativ;
– crearea de resurse economice;
– formarea de capital autohton;
– dreptul de proprietate pentru valori mobiliare. ¹
Adaptarea guvernanței corporative în țările OECD are semnificația introducerii “celei mai bune practici“ în domeniul afacerilor, fiindcă aceasta este mult mai vastă decât piața de capital care este o componentă a sistemului.
In țările OECD în cadrul guvernanței corporative apar urmatoarele tendințe și evoluții:
creșterea utilizării de noi tehnologii;
dezvoltarea unei piețe pentru servicii în domeniul guvernanței corporative;
creșterea “activismului“ acționarilor cu o conștientizare a aspectelor sociale în relația cu angajații;
aprofundarea proceselor de armonizare a standardelor financiare de raportare;
orientarea catre indicatorii cu fluctuație liberă.²
Rolul guvernelor raportat la Guvernanța corporativă este acela de “market driven“ sau “governament driven market“ prin listarea cerințelor în loc de a prezenta ceea ce s-a făcut deja prin apliacrea factorilor cheie pentru formarea piețelor și comercializarea experienței noi prin “cea mai buna practică“. Reglementăriile trebuie să asigure că pe piată să existe suficiente informații de calitate și accesibile.
În România, ca și in țările OECD, guvernața corporativă trebuie să asigure cadrul pentru protecția dreptului acționarilor, așa cum sunt ele prevăzute prin lege și să verifice respectarea lor.
Acționarii au dreptul la asigurarea metodologiei pentru înregistrarea proprietății, transferul acțiunilor, obținerea informațiilor importante pentru firmă, participarea și votul în adunările generale, cota parte din profiturile firmei, dar și alegerea membrilor. Aceștia au ocazia să participe în Adunarea Generala a Acționarilor (AGA) la vot și să fie informați asupra regulamentelor și procedurilor de votare.
Acționarii și investitorii instituționali trebuie să își asume costurile și beneficiile ce rezultă din exercitarea drepturilor de vot. Aceștia trebuie tratați la fel, indiferent de cota lor de participare din firmă, iar auto-tranzacționarea abuzivă este strict interzisa.
¹Camera de Comert si Industri a Romaniei si a Municipiului Bucuresti, Sinteze ale principalelor comunicari si dezbateri, prezentate in cadrul reuniunii internationale cu tema: “Guvernanta Corporativa in Romania“, nr 8, octombrie, 2001
²Camera de Comert si Industri a Romaniei si a Municipiului Bucuresti, Sinteze ale principalelor comunicari si dezbateri, prezentate in cadrul reuniunii internationale cu tema: “Guvernanta Corporativa in Romania“, nr 8, octombrie, 2001
Cadrul guvernanței corporative asigură transparența, oportunitatea și acuratețea materialelor și a documentelor ce privesc situația socetății, cum ar
fii rezultatele activității si cele financiare, obiectivele socetății, acțonariatul, membrii Board-ului, funcțiile executive cele mai importante, materiale ce privesc factorii de risc și problematica salariilor, dar și structurile de conducere.
La sfârșitul fiecarui an se va realiza un audit, asupra datelor financiare ale socetății, de către un auditor independent.
Board-ul de conducere asigură orientarea startegică a companiei și monitorizează managementul acesteia și raspunde în fața AGA.
În viziunea Băncii Mondiale, în România, guvernanța corporativă este un mecanism pentru succes, atât pentru mediul internațional, cât și pentru mediul extern. Guvernul inițiază reforme pentru situații de criză, însa acestea trebuie aplicate pentru evitarea crizelor și trebuie finalizate cele ce privesc sectorul financiar și mediul de afaceri.
Aspectele instituționale și de reformă au fost evidențiate de către Banca Mondială prin programele PSAL I și PSAL II. Obiectivele PSAL I au fost realizate în România, iar pentru PSAL II se pune accent pe reformarea sectorului energetic și pe cel al utilităților publice, continuarea privatizarii și a restructurarii economiei.
Banca Mondială contribuie la structurarea Guvernanței Corporative în România prin know-how și prin experiențe de succes pe plan mondial. Pentru guvernanța corporativă, importanța structurii de proprietate este un instrument pus la dispoziția investitorilor pentru controlul managementului unei socetati. În țara noastrș sunt înregistrate circa 300.000 de socetăți comerciale active, însa doar o mica parte au managementul separat de acționariat și apelează la terți pentru finanțarea activității lor.
Pentru guvernanța corporativă este relevant faptul ca circa 6-7.000 de socetăți comerciale sunt socetăți deschise ce au trecut prin procesul de privatizare și au un acționariat destul de numeros și difuz.
În România există o mare dispersie a acționariatului, însa sunt actori importanți care lipsesc din structura acționariatului firmelor, precum:
băncile
socetățile de asigurare – plasarea fondurilor de investiții este redusă;
fondurile de pensii – lipsesc in România ¹.
¹Camera de Comert si Industri a Romaniei si a Municipiului Bucuresti, Sinteze ale principalelor comunicari si dezbateri, prezentate in cadrul reuniunii internationale cu tema: “Guvernanta Corporativa in Romania“, nr 8, octombrie, 2001
Faptul că acționariatul are o structură difuză, nu poate impune o guvernanță adecvata, iar analiza raportului cost/beneficiu este nefavorabilă. Prin deschiderea socetăților cotate la bursă se va dezvolta piața. Comisia Națională pentru Valori Mobiliare (CNVM) va elabora un set de legi și reglementări ce vor schița o bază instituțională pentru guvernanța corporatistă pentru procesul de integrare și asimilare a ”acquis-ului communantaire”.
Prin Legea nr. 31/1990 guvernanța corporativă este reglementată între actorii sociali: consecința (sub raportul pieței de capital) – ”economia funcționează într-o reglementare ineficienta, cu o rezonanța slabă în mecanismele guvernanței corporatiste”.¹
În România, deși avem nevoie de piața de capital, o privim și o tratăm departamental. Există o corelație între investiția directă de capital și investiția directa strategică. Cultura guvernanței corporative nu este o sumă de practici, ci o capacitate inovatoare ce trebuie pusă în valoare, ca mecanism de piața eficient.
Până în prezent, în țara noastră s-au folosit urmatoarele metode de privatizare, ce au avut și puternice dezavantaje:
Metoda MEBO; controlul intern, diversificarea financiara și contractuală slabă la extern, lipsa de restructurare reală efectivă a capitalului, managementului contractelor și raporturilor de muncă au condus la performanțe scăzute în activitatea acestor socetăți;
Privatizarea de masă; cupoanele nu sunt aport la capitalul socetății. Privatizarea acționariatului și a proprietății, fără capitalizare nu este o soluție pentru performanță;
Investițiile străine directe.
Nu au intarziat sa apara si efecte negative:
dizolvare a proprietății prin ”abuzul de drepturi de preemțiune”;
abuzuri prin ”dreptul de contribuție în natura”;
scurgeri de lichidități prin ”prețurile de transfer”;
pierderea activelor prin ”tranzacții de terță parte”;
scurgerile de numerar prin practicile ”bonus”;
întarzieri abuzive la plata dividentelor.²
¹Camera de Comert si Industri a Romaniei si a Municipiului Bucuresti, Sinteze ale principalelor comunicari si dezbateri, prezentate in cadrul reuniunii internationale cu tema: “Guvernanta Corporativa in Romania“, nr 8, octombrie, 2001
²Camera de Comert si Industri a Romaniei si a Municipiului Bucuresti, Sinteze ale principalelor comunicari si dezbateri, prezentate in cadrul reuniunii internationale cu tema: “Guvernanta Corporativa in Romania“, nr 8, octombrie, 2001
Dreptul acționarilor este dat tot de legea 31/1990 ce probează rolul AGA ca fiind principalul organism de conducere a socetăților și funcționeaza după ”principiul majorității”.
În socetățiile comerciale din România ierarhizarea statutara este formată din Adunarea Generală a Acționarilor (AGA) și din Consiliul de Administrație (CA), însa aceasta duce la o ”pendulare” a centrului de decizie datorită legislației excesive.
Soluțiile la aceasta ar fi:
îmbunătățirea ”culturii” de firmă;
reguli adecvate pentru listarea firmelor;
consolidarea juridică și legislatie adecvată;
responsabilizarea și raspunderea administratorilor, directorilor, cenzorilor și auditorilor;
dezvăluirea tranzacțiilor realizate cu rudele factorilor de decizie;
abuzurile ce se datoreaza lipsei de informații din interiorul socetățiilor;
investitorii instituționali sunt slab reprezentați în România;
investitorii individuali să se asocieze pentru a crea o ”voce comună” mai eficientă.¹
Cerința fundamentală a întregului proces este transparența. Aceasta devine ”un cuvant de ordine” în România în condițiile în care protecția administrativă este înca în vigoare și permite acționarilor să cunoască ce se petrece în compania lor și să exercite un control și o participare activă la viața socetății.
Până în 1989 în România, statul producea toate bunurile industriale, iar sectorul privat deținea doar 12-15% din economie, marea majoritate în sectorul agricol. Abia în anul 2001 sectorul privat a depășit ca pondere pe cel public, iar la sfârșitul lui 2004 Romania a obținut de la Comisia Europeana statutul de ”economie de piața funcțională”.
Statutul juridic al socetaților de stat a fost:
socetăți comerciale devenite apoi pe acțiuni;
regii autonome.
Această construcție instituțională a fost forțată dupa modelul francez și a presupus limitarea controlului statului doar în sectoarele strategige. Indiferent de soluțile juridice sau administrative, atâta vreme cât statul ramâne proprietar, soceațiile nu vor putea functiona ca inițiativă privată. Pe toata perioada de tranziție s-a dovedit ca guvernanța corporativă în aceste
¹Camera de Comert si Industri a Romaniei si a Municipiului Bucuresti, Sinteze ale principalelor comunicari si dezbateri, prezentate in cadrul reuniunii internationale cu tema: “Guvernanta Corporativa in Romania“, nr 8, octombrie, 2001
socetăți a fost extrem de slabă, iar managementul socetăților s-a confruntat cu o lipsă de performanță generalizată.
Privatizarea utilităților publice și a infrastructurii trebuie adoptată la guvernanța corporativă deoarece acestea sunt companii foarte mari și valoroase.
Trebuie remarcat ca nu tot ceea ce este trecut în sectorul privat devine automat și eficient, deoarece corupția există și în sectorul privat, iar ”politizarea” nu este bună în domeniul privatizării.
Bancile sunt cele care creditează, nu cei care îi reprezintă pe acționari, important fiind existența unui cadru pentru imprumutarea banilor, deoarece exista conflicte de interese.
Rolul CA este acela de:
agent între acționariat (proprietari) și management (executiv);
stewardship – pentru a asigura că societatea să-și realizeze propriul scop;
accontability (raspunderea) pentru a da socoteală de indeplinirea corespunzatoare a stewardship-ului.
Aceasta stabilește obiectivele socetății și strategia acesteia, decide investițiile semnificative, aprobă bugetele, supraveghează contabilitatea, identifică riscurile, stabilește politicile relevante și asigură auditul corespunzator. CA raspunde în fata AGA.¹
1.5 Concluzii
Ca o concluzie putem afirma că in 2007 guvernanța mondială se va dovedi cu adevarat un moment de cumpană în istoria omenirii – anul în care vom vedea o accelerare a construirii unei noi ordini mondiale. Întra-devar, nu numai că este categoric necesar ca o asemenea ordine mondială să fie recunoscută de intreaga lume, dar caracteristicile sale generale vor deveni vizibile. Aceasta ordine mondiala va fi fundamental diferita de lumea prezentă, cu Statele Unite în centru, în care am trait aprope 20 de ani. Totuși, nici nu va semăna prea mult cu lumea bipolară post-Yalta (1945-1990).
China iși va formula, în sfârșit, pretențile privind rolul și statutul de superputere mondială, protectorul militar și economic al emisferei de est. Semnele transformării Chinei vor include răspunsul ei la ultimele lansări de rachete catre Coreea de Nord. China dă semnale clare că pentru rezolvarea crizei nucleare nord-coereen cheia se afla la Beijing și nu în altă parte.
¹Camera de Comert si Industri a Romaniei si a Municipiului Bucuresti, Sinteze ale principalelor comunicari si dezbateri, prezentate in cadrul reuniunii internationale cu tema: “Guvernanta Corporativa in Romania“, nr 8, octombrie, 2001
Restul lumii va trebui sa accepte termenii Chinei privind rezolvarea peoblemei și astfel să recunoască statutul Chinei de superputere mondiala.
Noua ordine mondială nu va însemna doar un nou statut mondial pentru China, dar și constituirea unei noi mișcări non-alianțe, avand Delhi (India), Teheranul (Iranul) și un numar de capitale din America Latina ca centre emergente. Această mișcare va fi amorfă și discontinua, dar simplul fapt al existenței ei va însemna că lumea nu poate rămâne nici unipolară și nici să devină bipolară după modelul Yalta. Un potențial atac american asupra Iranului va accelera constituirea acestei noi ordini mondiale, deoarece China ar fi forțată să-și declare mai devreme ambițiile sale startegice și în același timp, ar cataliza constituirea în lume a unor alte noi centre animate de sentimente active antiamericane.
China va deveni nu doar o putere politica și militară, dar și una economica. Aceasta își va testa puterile prin manipularea restului lumii, prin faptul că este atât cel mai mare producator al tuturor categoriilor de bunuri industriale (“fabrica lumii“) cât și cel mai mare deținator al monedei de rezervă a lumii, dolarul. Statele Unite, UE și Rusia vor începe să se simtă ca niște ostatici economici ai Republicii Poporului.
Constituirea noii ordini mondiale va însemna și o încetinire a procesului de globalizare în forma sa actuală. Pe de o parte, guvernanța mondială a dat lumii multe beneficii tehnologige ; pe de alta parte, ea a dus la violari pe scară largă ale drepturilor indivizilor și socetățiilor, națiuni și civilizații. Acest asalt al unifricarii, care ignoră diferențele adânci dintre oameni, nevoile lor fundamentale și caile lor de interacțiune cu lumea înconjuratoare, a dus la creșterea revoltei antiglobalizare, care este prin ea însăși o forță conducatoare pentru constituirea noii guvernanțe mondiale.
Rusia se gaseste într-o situație deosebit de dificilă. În esenta, ea a abandonat economia industrială, dar nu a cerat una post-industrială. Rusia a abandonat multe dintre lucrurile care, din punct de vedere istoric au facut-o unică, dar nu și-a găsit suficient de clar locul într-o lume centrată pe America. Rusia simte o presiune remarcabil de puternică din partea Chinei, care este interesată de spațiul imens, puțin populat, din Siberia, atât de bogat în resurse naturale. Deja are loc o transformare profundă și rapidă a părții asiatice a Rusiei sub influența Chinei, ceea ce reprezintă principala amenințare strategică pentru securitatea țării. În prezent, interacțiunea logistică și contactul uman dintre zonele de la est de lacul Baikal și țările din Asia, în special China, sunt comparabile, sau chiar le depășesc, pe cele ale Moscovei, astfel că “transformarea chinezească“ este vazută ca ceva inevitabil.
=== Capitolul III ===
Capitolul III
Guvernanța prin globalizarea
2.1 Aspecte urmărite
Globalizarea este un proces multidimensional care transformă într-un ritm rapid și în profunzime activitățiile naționale și globale, dar și interacțiunile dintre actorii sociali. Schimbările realizate au implicații asupra tuturor aspectelor vieții umane. Viteza, amploarea și caracterul său diferă în funcție de dimensiunea în care se desfașoară: economică, politică, socială etc. Deși nu există o definiție “universală” a globalizarii, în general este privită ca un proces în care barierele în fața fluxurilor internaționale de bunuri, servicii, capital, bani și informații sunt erodate și chiar eliminate.
Nici un alt aspect nu prezintă mai mult interes în zilele noatre, în lumea intelectuală decât globalizarea. Și politicienii când vorbesc de drepturi sau se impotrivesc terorismului tot la globalizare se referă. Globalizarea se instalează peste tot, chiar și în socetatea civilă, chiar dacă uneori în mod parțial constientizat, globalizarea trezește spaime și crează opoziție, însa dincolo de receptarea defectuasă prin prisma ințelegerii de care este capabilă momentan omenirea, globalizarea se petrece cu amploarea care o definește ca proces integrator pentru politici și practici manageriale, pentru structuri și instituții economice și pentru civilizații concurente.
Cea mai reprezentativă definiție a globalizarii poate fii indusă de sintagma “statului planetar” și că deși este prezentată ca un fenomen specific sfârșitului de mileniu, globalizarea are o lunga istorie. Fenomenul contemporan al globalizarii este diferit de precedentele procese integraționiste prin scara la care se desfasoară, ritmul schimbărilor și sprijinirea intr-o mai mare măsură decât oricand, pe procesul tehnologic cu impact imediat asupra condiților cotidiene. Unul dintre adevaratele motoare și simboluri ale globalizării este internetul, ceea ce este o curiozitate este faptul că unul din motoarele de cautare pe internet alături de Google și Yahoo poarta numele de Magellan, primul care a experimentat fizic una din dimensiunile globalizării în călătoria în jurul lumii în secolul XVI.¹
Una din cele mai uzuale definiții ale globalizării este: “procesul prin care distanța geografică devine un factor mai puțin important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere a relațiilor economice politice și socio-culturale internaționale”. De aceea toate relațiile și dependențele interumane și statale au devenit virtual mondiale.
¹Ioan Bari, Globalizarea si probleme globale, Editura Economica, 2001
Schimilov concluziona că: “dincolo de milioane de cuvinte pentru a descrie globalizarea, avem datoria să recunoaștem că ne aflem în fața unui colnialium modern”.
Acum câteva decenii Marshall McLuhan a vorbit despre “satul mondial” (the global village), surprinzind cu acea expresie esența fenomenului din zilele noastre: tehnologii ale informatiei care ne pun mai iute și mai dens în legatură unii cu alții; comprimarea distanțelor prin noi tehnologii; inter-conectarea și creșterea dependențelor reciproce; integrarea piețelor financiare și comerciale; internaționalizarea (globalizarea) crescandă a producției (prin intermediul firmelor cu activitate globală); apariția unor probleme “planetare”, care necesită abordări globale; răspândirea de comportamente și clișee presupuse a exprima raționalitatea unui homo oeconomicus ce nu cunoaște frontiere și emoții (sentimente) “locale”, apariția unui homo globalus; dezvoltarea de identități transnaționale, etc.¹
Globalizarea își pune amprenta și asupra modului în care se realizeazã viața politicã a zilelor noastre. Modelul european este modelul politicii democratice, modelul în care oamenii liberi și egali în fața legii își aleg scenariul dezvoltãrii societãtii lor, liniile mari de conduită ale societãții lor și își aleg conducãtorii și atunci procesul acesta politic stã sub semnul supremației legii; au state de drept care însoțesc invariabil afirmarea drepturilor și libertãților cetãțeanului. De aici, ideea unui anumit consens asupra regulilor jocului politic, ideea cã societatea trebuie sã aibã o anumitã stabilitate a evoluției sale economice.
În prezent există o dezbatere aprinsă asupra amplorii și duratei acestui proces. Unii specialiști precum John Gray afirmă că globalizarea reprezintă o transformare epocală a capitalismului care a fost deja realizată, fiind inevitabilă și ireversibilă. Alții, Paul Hirst și Graeme Thompson susțin că amploarea globalizării este exagerată și că nu avem de-a face cu un fenomen, ci cu o accelerare a procesului de internaționalizare a capitalismului și a pieței. Comparațiile de acest tip sunt greu de realizat din cauza complexității datelor statistice ce trebuie adunate.
În contrast cu aceste accepțiuni este cea care percepe globalizarea din zilele noastre drept un al doilea val al procesului în ansamblu și nu are precedent din punct de vedere al caracteristicelor sale și al numărului de țări implicate. Anthony Giddens descrie globalizarea ca fiind “nu noua, dar revoluționară” și demonstrează că este un proces multifațetat cu aspecte diferite ce adesea sunt contradictorii.²
¹Daniel Daianu, Globalizarea: intre elogii si respingere, Bucuresti, 2005
²Daniel Daianu, Globalizarea: intre elogii si respingere, Bucuresti, 2005
În ansamblu, globalizarea poate fi definită din perspectiva a trei teorii principale: teoria sistemului mondial, teoria organizării politice mondiale și teoria culturii mondiale.
Conform teoriei sistemului mondial, globalizarea reprezintă un proces finalizat în secolul XX prin care sistemul capitalist a fost propagat pe glob. De vreme ce acest sitem mondial și-a menținut câteva dintre caracteristicele sale principale de-a lungul secolelor, se poate afirama că globalizarea nu este un fenomen nou. La începutul secolului XXI, economia lumii capitaliste este în criză, de accea conform celui mai important promotor al acestei teorii Immanuel Wallerstein, actuala celebrare ideologica a așa numitei globalizări nu reprezintă altceva decât “cântecul de lebădă” al sistemului mondial. Explicația constă în faptul că în secolul XX sistemul mondial și-a atins limitele geografice prin extinderea piețelor capitaliste și a sistemului de stat de catre toate regiunile lumii. De asemenea a fost martorul consolidării SUA ca unică superputere, în timp ce noile state și regiuni comuniste și-au îmbunatățit statutul lor economic, iar sistemul a rămas în sine polarizat. Această transformare este denumită de Wallerstein “perioada de tranziție”. Noile crize economice nu mai pot fii rezolvate prin exploatarea piețelor, declinul economic va da naștere la conflicte chiar în centrul sistemului, iar sistemul va ajunge la un punct critic. Atâta vreme cât această tranziție haotică va conduce la configurarea unei lumi mai democratice, globalizarea capitalistă va dispărea.
Din perspectiva teoriei organizării politice mondiale, globalizarea este creșterea și adoptatrea culturii mondiale. Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, s-a cristalizat o ordine mondială rațională, instituțională și culturală, ce constă în modele aplicabile la nivel mondial ce configurează state, organizații și identități mondiale. Concepțiile despre progres, suveranitate, drepturi etc, au căpătat o mai mare autoritate, structurând acțiunile statelor și indivizilor și furnizând un cadrul comun pentru disputele internaționale. La sfârșitul secolului XX cultura mondială s-a cristalizat drept element constitutiv al socetății mondiale, un set de prescrieri universal valabile. Această cultură a devenit o moștenire comună, instituționalizată peste tot pe glob și sprijinit de multe grupări transnaționale. Totuși, ea nu întrunește consensul general, astfel implementarea modelelor globale nu va conduce la configurarea unei lumi omogene, ci din potriva va putea da naștere la conflicte.
În acceptiunea teoriei culturii mondiale globalizarea se refera “la comprimarea” lumii și consolidarea viziunii asupra acesteia ca un întreg. Promotorii acestei teorii consideră că la sfârșitul secolului XX și chiar mai devreme globalizarea a transformat ordinea mondiala într-o problemă. Fiecare trebuie să raspundă reflexiv situației dificile derivate din noua ordine, cea ce duce la crearea unor viziuni contradictorii asupra lumii. De exemplu unii specialiști consideră că lumea reprezinta un ansmblu de comunități distincte și sublinează importanța deosebirilor existente, în timp ce alții consideră că lumea se dezvoltă pe baza unui tipar unic îngloband interesele umanității ca intreg în această lume comprimată, comprimarea și confruntarea viziunilor asupra sa poate conduce la izbuncnirea unui conflict cultural în care tradițiile religiose joacă un rol cheie oferiind motivația supremă pentru susținerea unei anumite viziuni (de exemplu, resurgențele grupărilor fundamentaliste). Astfel o lume globalizată este integrată, dar nu armonioasă, este un loc unic, dar divers un construct al viziunilor împartășite, dar predispus la fragmentare.¹
Este evident faptul că definiția globalizarii diferă de la o regiune la alta. De la o perioadă de timp la alta. Sensul conceptului în sine este un subiect al discuților globale: se poate referii la un proces real sau doar la o modalitate de reprezentare facilă a lumii. Termenul nu este neutru: definițile evidentează diverse abordări ale schimbării globale, în funcție de ideologiile existente. Totuși se poate afirma că în general globalizarea se referă la extinderea globală, la organizarea vieții la scara globală și la dezvoltarea unei conștiinte globale, destinată consolidării unei socetăți globale.
2.2 Perspective și controverse
Globalizarea are 3 cauze principale și anume tehnologică, politică și economică. Ele au declanșat un proces în care distanța geografică a devenit un factor neesențial. Această internaționalizare potențiala a relaților și dependențelor duce la deficite pe plan democtratic, ecologic, social și al securității, producând efecte precum schimbarea atitudiniilor și deficiențe administrative. Globalizarea nu trebuie privită în totalitate ca un fenomen negativ, fiind un factor de integrare a omului în comunitatea mondiala și oferă spațiu de desfășurare a noilor sisteme de guvernabilitate globală și unei socetăți civile globale.
Se poate aprecia că lumea devine tot mai mult un supermarket global (în engleaza: ”a global shopping mall”) în care ideiile și produsele pot fi găsite peste tot în același timp. Globalizarea nu se referă doar la procesul obiectiv de creștere a intercomunității, ci la conștientul și subiectivitatea individului ducând la scopul și la intensitatea conștientizării lumii ca spațiu unic.²
¹Daniel Daianu, Globalizarea: intre elogii si respingere, Bucuresti, 2005
² Ioan Bari, Globalizarea si probleme globale, Editura Economica, 2001
Globalizarea se referă la procesul prin care relațiile sociale devin relativ lipsite de factorii distanță și granița în așa fel încât viața umană să se desfășoare din ce în ce mai mult în largul unei lumi văzute ca un spațiu unic. Globalizarea oferă oportunități extinse pentru o dezvoltare reală la nivel global care se manifestă printr-un progres inegal pe regiuni. Unele țări devin din ce în ce mai integrate în econmia mondială cu o viteză mult mai mare decât altele. Țările mai dezvoltate economic se bucură de creșteri mult mai însemnate și de o reducere mult mai importantă a sărăciei.
Realizam că globalizarea este o realitate ireversibilă și orice țară pe care o preocupă viitorul se intereseaza de ea. Țările care nu se adapteaza în noul mediu al globalizării înseamna ratarea unei șanse și a rsicului de a pierde poziții și segmente de piață deja dobândite.
Globalizarea are anumite efecte de natură economică, politică, socială (demografică, culturală, religioasă), militară și ecologică, ce implică diverse riscuri și beneficii. Înțelegerea acestor aspecte este deosebit de importantă deoarece interacțiunile dintre ele pot fi distructive și pot crea noi riscuri, pericole și amenințări la adresa securității.
În cea ce privește dimensiunile globalizării, cea economică și cea culturală au cel mai mare impact asupra omenirii. În realizarea securității în viziunea ONU, dezvoltarea economica și socială și respectarea drepturilor omului reprezintă elemente esențiale interraționale. Dezbaterile referitoare la dezvolatare au evoluat în jurul a două școli de gândire: una care consideră că dezvolatrea sau lipsa acesteia este în principal o consecință a acțiunii forțelor naționale, iar alta, care în timp recunoaște importanța acestor factori, îi aduce în prim plan pe cei internaționali ce tind să pericliteze sau să perpetueze inegalitățiile existente. În acest context, specialiștii ONU au identificat principalele 3 asimetrii ale lumii globale, cu impact major asupra stării de securitate a lumii:
Primul este concentrarea extremă a progresului tehnic și tehnologic în țările dezvoltate, ca sursă principală a creșterii lor economice. Este vorba despre concentrarea nu numai a cercetării ștințifice, ci și a sectoarelor productive relaționate de schimbarea tehnologică (acele sectoare care sunt componente dinamice ale fluxurilor comerciale, mondiale și ale structurii producției internaționale și care primesc cele mai mari fonduri pentru inovare). Progresul tehnic din țările dezvoltate, adică din “centru” trimite impulsul de creștere către țările mai puțin dezvoltate sau în curs de dezvoltare, adică “periferie”, prin 4 canale principale: cererea derivata pentru materii prime, relocarea către țările în curs de dezvoltare a sectoarelor de productțe considerate “mature” în țările dezvoltate, transferul tehnologic, inclusiv tehnologiile încorporate în echipamentele de producție; posibila participare a țărilor în curs de dezvoltare în cele mai dinamice domenii de producție.
Este evident faptul că disponibilitatea oportunităților economice pentru țările în curs de dezvoltare, continuă să fie determinată în mare parte de poziția acestora în ierarhia internațională, iar această situație constituie una din cele mai importante implicații ale asimetriilor identificate ale economiei mondiale. Cu siguranță progresul tehnic este distribuit dinspre centru înspre canalele mentionate, acest transfer continuă să fie relativ sacăzut și neregulat, iar beneficile sale sunt repartizate inegal în țările în curs de dezvoltare.
Al doilea este vulnerabilitatea macroeconomică a țărilor în curs de dezvoltare la șocurile externe. Asimetriile macroeconomice existente sunt atribuite atât faptului că valutele internaționale aparțin țărilor dezvoltate cât și naturii pro ciclice a fluxurilor de capital către țările în curs de dezvoltare supuse unor cicluri financiare în care fazele marcate de apetit pentru risc alternează cu cele orientate spre calitatea bunurilor. Efectul acestor factori este asimetria macroeconomică acută.
Al treilea este contrastul înalt de mobilitate a capitalului si mobilitatea internațională a muncii, în special forța de muncă necalificată. Această asimetrie este considerată a fii specifică celui de al treilea val al globalizării, deoarece nu a fost observată nici în primul, în care factorul de producție era foarte mobil, nici în al doilea în care ambii factori au fost caracterizați de o mobilitate redusă.¹
Asadar, în țările dezvoltate, globalizarea a dus la alocarea mult mai eficientă a resurselor, cea ce a determinat creșteri substanțiale a veniturilor. Totuși, statisticile referitoare la regimurile mai sărace, cele în care rata de creștere a populației este ridicată și unde mediul se degradează constant și epidemiile se extind, demonstrează că globalizarea are și efecte negative. Au fost declanșate dezbateri referitoare la faptul că acest proces exacerbează sărăcia în diverse părți ale lumii. Astfel capacitatea globalizării economice de a crea probleme de securitate este evidentă.
În ceea ce privește inovațiile financiare (derivatele financiare), acestea sunt instrumente de asigurare împotriva riscului financiar, dar și mijloc de speculație. Inovarea financiară era stimulată de apariția unor actori instituționali cu mare greutate pe piață. O evoluție de ordin instituțional importanța este și formarea de trusturi (conglomerate) financiare, care combină toate genurile de operațiuni financiare la scară globală. Liberalizarea piețelor financiare în unele țări nou industrializate (din Asia de
¹Ioan Bari, Globalizarea si probleme globale, Editura Economica, 2001
Sud-Est în special) a fost stimultă de mai mulți factori între care: “moda intelectuală” a timpului, dorința acelor țări de a atrage capital pentru dezvoltare economică și interesul instituțiilor financiare occidentale private de a valorifica oportunități noi. Acest ultim interes s-a articulat politic având vehicul și poziția unor țări ca SUA, Marea Britanie, Germania, etc., care au cerut țărilor nou industrializate să-și deschidă piețele financiare, în cadrul unor negocieri bilaterale sau multilaterale. Această liberalizare a fost adesea prematură și stă la originea unor mari dificultăți prezente.
Evoluțiile menționate mai sus au produs o schimbare de fond în funcționarea mediului financiar internațional. În primul rând s-au manfestat o volatilitate și incertitudine mult sporită, care îngreuneaza considerabil formularea de politici economice naționale. Volatilitatea și incertitudinea își găsesc expresie și în intensitatea efectelor de contagiune, care pot antrena arii foarte largi, pe continente diferite. Presiunea piețelor financiare a condus la o involuntară generalizare a politicilor de austeritate (bugete echilibrate, sau cu deficite din ce în ce mai mici) în spațiul mondial guvernele concurând între ele în încercarea de a convinge piețele financiare externe de soliditatea economiilor locale. Dacă se admite existența asimetriilor și rigidităților în economia mondialâ aceastâ uniformizare deflaționistă a politicilor macroeconomice poate lesne conduce la un echilibru nefavorabil la nivel global; avem de-a face în acest caz cu un eșec de coordonare a politicilor actorilor mari. Proliferarea crizelor financiare în spațiul mondial a condus la o diminuare progresivă a capacității FMI de a acționa în calitatea de împrumutator de ultimă instanță, intervențiile din ultimii ani (Mexic in 1994, Coreea de Sud, Tailanda și Indonesia in 1997; Rusia in 1998, Brazilia în 1999. Argentina și Turcia în 2000 și 2001) întrand puternic sub incidența unor considerente de ordin politic și strategic.
Problema reformei sistemului de asistență socială, a ofertei de bunuri publice trebuie pus în relație și cu presiunea pe care globalizarea (liberalizarea financiară și a comerțului) o exercită asupra pieței muncii. În acest sens se sustine nevoia de flexibilizare a acestei piețe, ceea ce ar echivala cu acceptarea, atunci când circumstanțele o cer, a unor salarii (inclusiv nominale) mai mici. Flexibilitatea pieței muncii a devenit unul dintre subiectele principale de controversă între “modelul anglo-saxon” (perceput a fi mai liberal) și “modelul continental” (european); toate țările par să fie în căutarea unei formule magice, care să asigure flexibilitate și dinamism economiei fără a tensiona excesiv structurile sociale. “Calea a Treia“, promovată de laburistii britanici și alte partide social-democrate din Europa occidentala urmareste sa raspunda la acest deziderat.
2.3 Motoare ale globalizării
În continuare vom prezenta cele mai importante 2 motoare ale globalizării.
Cel mai important motor al globalizării este ”inovația tehnologică”, în special tehnologia informației și comunicării (IT&C). Impactul pe care îl exercită asupra mobilității și comunicării este atât de intens încât ”revoluția industrială” implică în același timp și o revoluție socială precum și o avansare clară de la capitalismul industial către o concepție post industrială a relațiilor economice denumită de Silviu Tudor „al treilea val”.
Evoluția dezvoltării tehnologice în sfera informației și telecomunicațiilor din ultimul deceniu au contribuit printr-o revoluție a informațiilor pe care a declanșat-o într-o masură covârșitoare la globalizarea vieții economice internaționale contemporane. Noile tehnologii din sfera telecomunicațiilor au o dimensiune globală necunoscând granițele naționale. Diversificarea mijloacelor de transmisie a informațiilor, creștera fără precedent a vitezei de transmitere a informațiilor și sporirea fiabilităților acestora sub impactul noilor tehnologii conduc la sporirea vizibilității transfrontaliere a evenimentelor naționale.
Evenimente, subiecte și probleme produse în interiorul granițelor unei țări sau regiuni, dacă sunt importante ele se transformă în evenimente globale, subiecte globale și probleme globale. Evenimente precum dezastrul nuclear de la Cernobîl, distrugerea pădurilor din America Latina sau razboiul din Golf se transformă în subiecte globale datorită evoluției noilor tehnologii informaționale.
Referitor la evoluția tehnologică, în razboiul din Golf, Armata Americană a precizat că în primul razboi, cel din 1991, 10% din bombele lansate au fost ”bombe inteligente”, iar în razboiul din 2003, circa 90% au fost ”bombe inteligente”.
Datorită fuzionării tehnologiilor din sfera informaticii cu cele ale telecomunicațiilor rezultă doua caracteristici remarcabile:
convergența serviciilor – toate serviciile pot fi transmise prin același mijloc de înmagazinare și transmisie;
conectabilitatea și interoperabilitatea – utilizatori multipli pot prelucra și utiliza resurse prin intermediul rețelelor.
Toate informațiile sunt transmise pe căi de înalta definiție (HI-FI) și standardizate și alcătuiesc ceea ce au fost desemnate drept primele ”autostrăzi electornice” ale lumii. Fenomenul creșterii explozive a telecomunicațiilor și a globalizării rețelelor s-a impus tot mai mult intenției analiștilor scenei vieții econmice internaționale ale zilelor noastre. atât prin efectele de mare anvergură pe care le antrenează asupra celor mai diverse sfere ale vieții econmice contemporane, cât și datorită implicațiilor pe termen lung a căror amploare reală nu poate fii înca în totalitate sesizată.
Rapiditatea proceselor tehnologice înregistrate în anii ’80 și ’90 în sfera informaticii și telecomunicațiilor îmbinate cu mutațiile petrecute pe piețele internaționale, cu globalizarea vieții de afaceri sub incidența marilor firme multinaționale, precum și cu tendințele de privatizare și de reglementare a pieței telecomunicațiilor au determinat modificări radicale în configurația comunicațiilor.¹
Cel de-al doilea motor al globalizarii, în ordinea importanței lor, este ”hegemonia ideologiei neoliberere”. Acesta este un curent ideologic global în care democrația este considerată soră cu economia de piață, împreună formând o echipă caștigătoare. Au existat și mai există interacțiune între globalizarea tehnologică și cea ideologică. Putem afirma că aceasta a dus la ”globalizarea prin economie a economiei însăși”. Ideologia neoliberală obligă politicienii să descentralizeze economiile, să liberalizeze piețele și să privatizeze companiile de stat. Tehnologia informatică a permis mișcările de capital spre toate colțurile lumii într-o fracțiune de secundă. Tot tehnologia a permis producerea unor părți componente ale unui produs în țări diferite pe continente diferite pentru a fi ansamblate și în final distribuite pe întreg globul. Acordarea de credite de împrumuturi, precum și speculațiile de orice fel au devenit activități la scară globală depășind de mult timp spațiu granițelor naționale. La fel producția, vânzarea și cumpararea au încetat să mai fie legate de factorul geografic. Toate acestea sunt posibile datorită ideologiei neoliberale care a convins politicienii să înlature barierele de piață, dar și datorită tehnologiei avansate care permite circulația bunurilor, banilor și populației peste frontiere rapid și ieftin.
Despre ideologia neoliberală se poate afirma că este forța moatoare a globalizării, dar nu putem afirma că toate consecințele globalizării au fost prevăzute sau dorite de promotorii idologiei care se bazează pe conceptul de democrație. Limitele idologiei apar în momentul în care neoliberalismul a crezut ca binefacerile sistemului vor rămâne definitive, ca în cadrul statelor democratice, securitatea internă și externă va fi garantată, iar piața națională și globală va fii organizată. În urma liberalizărilor piețelor, descentralizării economice și a privatizării agenților economici de stat, inovațiile tehnologice au permis firmelor multinaționale să obțina un avantaj net în urma deschiderii piețelor și a liberei circulației a capitalurilor. Există persoane care susțin ideea că nu economia a fost cea care a determinat dezvoltarea procesului de globalizare, ci tehnologia și idologia conform careia o
¹Ioan Bari, Globalizarea si probleme globale, Editura Economica, 2001
colectivitate se poate lansa în acțiuni internaționale care promovează noua geografie a puterii. Aceasta se poate explica prin teorema lui Thamas: ”Dacă oamenii definesc o anumită situație ca fiind reală, atunci această situație devine reală prin consecințele acestei definiții”.
În concluzie putem afirma că neoliberalismul poate fi considerat unul din factorii cei mai importanți ai globalizării, dar nu toate consecințele globalizării au la bază rațiuni de ordin neoliberal.
Realitatea globalizării poate fii inteleasă ca fiind o concentrare a celor 2 motoare ”noua tehnologie” și ”hegemonia valorii neoliberale” . De aici rezultă că hegemonia neoliberală a devenit mai vizibilă și a atins o dimensiune superioară după sfârșitul Razboiului Rece. Căderea Zidului Berlinului a fost, în ochii multora, ultima mare victorie a Occidentului.¹
2.4 Reversul medaliei: terorismul și corupția
Un funcționar al Interpol a constatat în cotidianul american International Herald Tribune că: “ceea ce este bun pentru comerțul liber este bun și pentru criminali”², deoarece criminaliatatea organizată, ce are caracter transfrontalier este considerată de experți, drept branșa cu cea mai rapidă expansiune din lume și asigură un profit anual de peste 500 de miliarde USD potrivit raportului ONU pentru starea mondială a crimei organizate din anul 2001.
Dezvoltarea economiei subterane este favorizată de extinderea corupției. Experții economici susțin că în zilele noastre aceasta a atins dimensiuni seminificative, fiind frecvent întâlnită nu doar în țările în curs de dezvoltare și în tranziție, dar și în cele dezvoltate. Cele mai îngrijorator aspect îl reprezintă tendința de mondializare a corupției, atât ca acțiunie cât și ca efecte.
Corupția o putem defini ca un abuz al puterii publice în scopul unui profit privat, având ca forme de manifestare: mituirea, extorcarea, traficul de influență, nepotismul, frauda economico-financiară, plicurile date funcționarilor publici pentru grăbirea tratamentului unor dosare din competența lor, deturnarea de fonduri, cumpararea de voturi, contribuții politice ilegale, abuzul de putere, dar și însușirea de fonduri nemeritate.³
Profesorul Joseph S. Nye de la Universitatea Harvard din SUA a formulat o definiție a corupției: “corupția este comportamentul care deviază
¹Ioan Bari, Globalizarea si probleme globale, Editura Economica, 2001
²International Herald Tribune, din 30.08.1995
³Ioan Bari, Globalizarea si probleme globale, Editura Economica, 2001
de la îndatoririle normale ale unui rol public sau violeaza legi împotriva exercitarii anumitor tipuri de influență specifică, cum ar fi mita, nepotismul, deturnarea de fonduri”.
Este foarte dificil de evaluat dimensiunea corupției, deoarece aceasta se manifestă ca un aisberg și se vede doar la suprafață, fără să știm câtă “gheață” ascunde în adâncime. Pentru demascarea corupției un rol esențial îl are mass-media, dar și ONG-ul Transperency International din Berlin, inființată în 1993.
Pentru evaluarea corupției se folosește Indicele de Percepție al Corupției (IPC) al Transperency International unde 10 înseamna ca nu există corupție, iar 1,5 înseamnă corupție instituționalizată. În acest clasament în anul 2001, Danemarca a ieșit ca cea mai puțin coruptă țară din lume, iar Camerun pe ultimul loc, fiind cea mai coruptă țară din lume.
Cea mai importantă formă de manifestare a corupției s-a concentrat în țările în curs de dezvoltare în derularea de fonduri primite ca ajutoare în țările în curs de dezvoltare, însa nici țările dezvoltate nu au scapat de acest fenomen. Efectele corupției se răsfrâng asupra standardului de viață a tuturor cetățenilor. Majoritatea economiștilor au catalogat corupția ca fiind cel mai mare impediment în dezvoltarea și creșterea lor economică.
Banca Mondială susține că, în prezent corpuția poate afecta negativ rata anuală a creșterii economice dintr-o țară cu 0,5-1,5%, iar FMI apreciază că în țările corupte investițiile străine directe sunt cu aproximativ 5% mai reduse decât în țările unde corupția este relativ mai mică.
Corupția nu este o problemă pur economică, ci și una socială și morală, scopul său fiind însușirea unor avantaje nemeritate. Transperency International consideră că fiecare societate este atât de coruptă pe cât îi permit instituțiile și practicile generale.¹
În continuare vom prezenta câteva cauze ce duc la expansiunea corupției:
salarii publice reduse;
slăbiciuni și incoerențe ale legislației;
ineficitatea justiției;
“supraglomerarea” instituțională;
interferențele politicului în actele de justiție;
politicile economice restrictive și de intervenție ale statului;
existența centrelor off-shore;
monopolul și renta;
imunitatea politicienilor.
Monopolul este o sursă cauzală a corupției, pentru că reprezinta un
¹Ioan Bari, Globalizarea si probleme globale, Editura Economica, 2001
drept exclusiv al unei personae fizice sau juridice ce controlează un anumit segment de piață și care elimină concurența, dictează prețurile, realizează supraprofit și alte câștiguri ce sunt numite generic supraprofit.
Fenomenul corupției apare în relațiile de complicitate ce există între doi “poli” (coruptor-corupt) între care sunt legături și avantaje reciproce. Poziția pe care o au cei doi poli ai corupției în societate, acțiunile sau inacțiunile acestora, caracterul organizat sau întamplator, precum și regimul sancționator aplicat faptelor de corupție, sunt tot atatea criterii de clasificare a actelor de corupție.¹
Corupția are 3 niveluri principale în care poate fi examinată:
corupția de stradă;
corupția în afaceri;
corupția la nivelul celor mai înalte poziții publice.
Autoritățile însărcinate cu stoparea corupției sunt de multe ori ineficiente, datorită sistemului defectuos de selecție și promovare a funcționarilor, dar și datorită faptului că unii dintre reprezentanții acestor autorități ajung ei insăți să fie corupți.
Edwin H. Sutherland apreciază: “criminalitatea gulelor albe în afaceri este exprimată cel mai frecvent în forma falsificării bilanțurilor financiare ale corporațiilor, manipularea bursei de valori, mita comercial, mituirea oficialilor publici, direct ori indirect, pentru asigurarea unor contracte și a unei legislației favorabile, publicitatea falsă și vânzarea contrafăcută, frauda și folosirea sorturilor acestora, fraude în domeniul impozitelor, tăinuirea unor încasări sau pseudofalimente.²
Într-un raport special intocmit pentru Biroul de Statistică Penală din SUA, Kenneth Carlson și Jan Chaiken au arătat că, în comparație cu infractorii obișnuiți, infractorii cuprinși în categoria gulelor albe au o probabilitate mai mare ca:
procurorul să respingă orice acțiune penală declanșată impotriva lor (între 25-40%)
să evite plata cauțiunii (între 13-37%)
să fie eliberați condiționat, în loc de a fi private de libertate (între 40-54%)
să primească în locul unei sancțiuni private, numai o pedeapsă minimă (între-29-50%)
În viziunea Transperency International cele mai afectate sectoare ale economiei la nivel mondial sunt reprezentate în următorul table:
¹Ioan Bari, Globalizarea si probleme globale, Editura Economica, 2001
² Edwin H. Sutherland, White Collor Criminality, 1940
Clasamentul sectoarelor cele mai afectuate de corupție
Transperency International, 2001
În ceea ce privește mita plătită de managerii companiilor din primele 19 țări exportatoare pentru a facilita dezvoltarea afacerilor și derularea contractelor, China este prima care apelează la practici de corupție, după care urmează : Coreea de Sud, Taiwan, Italia, Malaysia, Japonia, Franța, Spania, Singapore, SUA, Germania, Belgia, Marea Britanie, Olanda, Elveția, Austria, Canada, Australia și Suedia. În rândul celor mai mari țări importatoare, peste 60% din importuri se realizează sub umbrela corupției în țări precum India, Indonezia, Filipine , Coreea de Sud, Thailanda, Argentina, Brazilia, Columbia, Rusia, Nigeria, Africa de Sud, Maroc. Totodata, evaziunea fiscala este estimată la 60% în țările în tranziție și cele în curs de dezvoltare, cauza majora constând în existența impozitelor ridicate pe venit. Lanțul efectelor negative nu se oprește aici, la un amplu cerc vicios.¹
Principalele efecte ale corupției sunt : adâncirea sărăciei, împiedicarea dezvoltării sociale și economice, subminarea democrației sau îngreunarea ofertelor serviciilor publice de bază. Corupția duce la apariția unui proces de mituire competitivă în locul unei competiții corecte bazate pe preț, calitate și inovație.
Politicile anticorupție pentru a fi eficiente trebuie să ințeleagă cauzele profunde ale diferitelor manifestări de corupție și variațiile acestora. Fără existenta acestor informații, decidenții politici riscă să trateze sintomele, fără a atinge factorii cauzatori ai fenomenului.
Numeroase tratate internaționale adoptate de ONU, OCDE, Consiliul Europei, FMI etc luptă împotriva corupției. În general direcțiile principale de acțiune a luptei împotriva corupței sunt : creșterea responsabilității politice, sporirea constrângerilor în cadrul statelor și consolidarea participării
¹Ioan Bari, Globalizarea si probleme globale, Editura Economica, 2001
societății civile.
În momentul de fata asistam la internationalizarea coruptiei, aceasta insotind atat formele activitatii antisociale (comertul cu droguri, traficul de masini furate, prostitutia, traficul ilegal de armament, spalarea banilor murdari), dar si unele activitati legale ce se desfasoara la nivel mondial (investitii si alte forme de cooperare economica, activitati culturale, intreceri sportive). Este de notorietate cazul de coruptie semnalat la Comitetul International Olimpic, un mare numar de membri fiind acuzati ca au primit mita pentru a vota in favoarea organizarii intrecerii olimpice intr-o anumita tara. Cazul este cu atat mai grav cu cat respectivul for international cere in permanenta ca intrecerile sportive sa se desfasoare in cel mai de plin fair-play si spirit olimpic. Redam mai jos parerea exprimata de Oscar Arias Sanchez din Costa Rica, laureat al premiului Nobel care a surprins atat de clar pericolul globalizarii coruptiei cat si necesitatea eradicarii acesteia : “coruptia a devenit un fenpmen global fiind acceptata ca un instrument de afaceri, prin urmare lupta impotriva coruptiei trebuie de asemenea globalizata; daca oamenii nu vor lupta pentru apararea democratiei, daca nu vor da dovada de calitati civice si nu vor fi devotati guvernului lor, atunci democratia va cadea in ghearele coruptiei“. In prezent, in pofida interventiei statului, justitiei si administratiei in actiunile de prevenire si combatere a actelor de coruptie asistam la o recrudescenta a acestui fenomen in diferite sectoare ale vietii economice sociale si politice. Putem spune ca datorita multitudinii formelor de manifestare, implicatiilor pe care le are si sferei de actiune tot mai lungi, coruptia a imbracat forma crimei organizate generand o serie de consecinte negative si distructive asupra structurii si stabilitatii organizatiilor si institutiilor sociale provocand stari demoralizatoare si de insecuritate la nivelul grupurilor si indivizilor.¹
Alaturi de coruptie, o alta fata neagra a globalizarii este terorismul international care s-a extins foarte mult in ultimul timp, devenind o problema globala.
In momentul de fata nu exista o definitie clara a terorismului, insa multi il definesc ca fiind un sistem de intimidare , folosit ca metoda de guvernare sau pentru a realiza anumite scopuri politice. Aceasta a devenit una din cele mai grave amenintari la dresa stabilitatii si ordinii politice interne a statelor, dar si la adresa stabilitatii internationale, devenind un fenomen transnational, fiind mai prezent in tarile democratice, decat in regimuri politice totaliatre. Tari ca Italia, Franta, Germania sau Spania au devenit ”raiuri” ale actiunilor teroriste, iar unele tari din lumea a treia
¹Ioan Bari, Globalizarea si probleme globale, Editura Economica, 2001
precum cele din Orientul Mijlociu, America Latina si Africa au devenit adevarate ”centre pivot” ale terorismului mondial.
Activitatea diplomatica a fost ca un mijloc important de contracarare a terorismului mondial pentru ca si-a dovedit eficenta de nenumarate ori, cum ar fi o serie de deturnari de avioane si nave maritime in anii ’60 ce urmau sa duca la explodarea relatiilor americano-cubaneze. Corespondenta diplomatica dintre cele doua guverne a dus la evitarea in viitor a actiunilor de piraterie aeriana si maritima.
Un succes importanta al Europei Occidentale in coordonarea actiunilor de combatere a terorismului internationl l-a constituit stabilirea, in anul 1975, a sistemului de consultari TREVI (acronimul pentru terorism, radicalism, extremism, violenta, international). Ulterior sistemul s-a extins, devenind interregional, prin includerea unor tari din afara Uniunii Europene, precum si a SUA.
Atat negocierile diplomatice, cat si sanstiunile economice nu s-au dovedit, din pacate mijloace sigure de combatere a terorismului si de descurajare a unor intentii teroriste.¹
In ultima perioada au crescut alarmant numarul actelor teroriste comise, dintre care cele mai notabile ar fi: atacurile asupra ambasadelor americane din Kenya si Tanzania, exploziile din Cape Town (Africa de Sud), Ulster (Irlanda de Nord) si Tel Aviv (Israel) si au culminat cu atentatele de la 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center din New York si asupra Pentagonului in Washington D.C., SUA, soldate cu zeci de mii de victime umane. Trebuie sa mai adaugam violentele teroriste din Algeria, provincia Kosova (Iugoslavia), India, Pakistan, Sri Lanka, dar si unele state din Orientul Mijlociu si America Latina. Putem aprecia ca linia ascendenta a atentatelor teroriste si efectele lor au atins cote alarmante. Teroristii nu tin cont tara, etnie si rasa, o dovedesc atentatele cu bomba comise in septembrie 1999 in cateva orase din Rusia, printre care si Moscova, asupra unor blocuri de locuinte, in care au fost ucise peste 300 de persoane.
Dimensionarea pe care o are in prezent pericolul terorismului in primul rand componenta fanatica a islamului, reprezinta urmarea unor schimbari spectaculoase in lume, situatia existenta impunand conceperea permanenta de mijloace de contracarare, precum si perfectionarea si consolidarea acestora.²
¹Ioan Bari, Globalizarea si probleme globale, Editura Economica, 2001
² Ioan Bari, Globalizarea si probleme globale, Editura Economica, 2001
Inceputurile terorismului se gasesc in miscarile de rezistenta si contestare, extinzandu-se pe mai multe continente la inceputurile anilor ’60 precum: cele ale populatiei de culoare din SUA, miscarile de gherila din America Latina, rezistenta palestiniana din Orientul Mijlociu, dar si revoltele studentesti din tarile europene. Aceste actiuni au fost insotite de dezordini sociale si actiuni tulburente, alimentand si facand sa „explodeze” natura represiva a sistemelor conservatoare, indiferent de tara in care acestea erau instalate la putere, reusind sa faca ”jocul” fortelor reactionare aparute dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial.
Indiferent de zona in care actioneaza, terorismul este un instrument politic, o modalitate extremista de manifestare a unei opozitii politice.
Cea mai importanta caracteristica a terorismului contemporan o constituie preponderenta la nivel global a gruparilor teroriste etnice si religioase in detrimentul celor exclusiv ”ideologige”.
Experienta vietii internationale contemporane a demonstrat ca, oricum, folosirea fortei militare nu reprezinta o solutie eficienta pentru eradicarea terorismului. Dimpotriva, provoaca tensiuni nedorite in relatiile dintre state si foarte multe complicatii in materie de drept international. De aceea referindu-se la campania mondiala condusa de SUA de pedepsire a vinovatiilorpentru atacul asupra Americii de la 11 septembrie 2001, de lichidare a terorismului, secretarul american al Apararii, Donald Rumsfeld, citat de Agentia France Press, spunea ca: ”lupta impotriva terorismului va fi un maraton, nu un sprint…Suntem angajati in ceva foarte diferit de cel de-Al Doilea Razboi Mondial, de razboiul din Golf, din Kosovo, din Bosnia, de aceea se gandesc oamenii, cand folosesc cuvintele razboi, conflict si campanie”.
Pe de alta parte, trebuie sa recunoastem ca mai multa intelegere si cooperare intre state reprezinta solutia cea mai eficienta de combatere a terorismului. Terorismul este, in fond, nu numai o problema politica, ci si una morala si sociala. Asemenea unei boli, terorismul poate fi combatut mult mai eficient eradicandu-i mai curand cauzele, decat simptomele¹
Concluzia care se impune o constituie caracterul organizat, sistematic si coordonat prin care terorismul actioneaza la scara internationala.
¹Ioan Bari, Globalizarea si probleme globale, Editura Economica, 2001
2.5 Concluzii
Globalizarea creeaza oportunitati extraordinare si aduce progres intens in anumite domenii; se creeaza totodata expectatii foarte mari in cele mai diverse zone ale lumii. Dar acest progres este departe de a fi uniform. In plus, globalizarea poate tensiona la extrem structuri sociale si economice ce nu se pot adapta rapid. Aceste diferente statice si dinamice pot cauza conflicte majore.
Lipsa de convergenta in evolutia agregatelor sociale, ce este in disconcordanta cu presupozitii de baza ale “globalismului” (doctrina super optimista a globalizarii), poate alimenta perceptii ale confruntarii in spatiul mondial. Mai cu seama intr-o lume in care tehnologiile informatiei ne permit sa interactionam direct in timp real, sa ne comparam, si in care exista interese diferite (frecvent opuse), dialogul poate usor fi inlocuit de confruntare. Cei frustrati, nu numai din motive economice, pot recurge la mijloace noi de protest (lupta), la roadele tehnologiilor moderne. Aceasta este o marturie a relatiei univoce intre progresul tehnologic si cel institutional si social.
Discrepantele economice si asimetriile din relatiile economice (financiare) internationale, care fac ca, adesea, jocurile sa nu fie cu suma pozitiva, sau distributia cistigurilor sa fie foarte inegala, reclama o gestionare a ceea ce numim globalizare, ca si corectii in structurile institutionale ce reglementeaza fluxurile financiare si comerciale. Fara asemenea corectii, probabilitatea tensionarii raporturilor economice dintre state va creste.
Tarile inapoiate au nevoie de institutii performante (solide) pentru a progresa economic, social si politic. Si raspunderea principala in acest sens o au elitele politice din aceste tari. Dar nu este suficient ca tarile avansate sa predice celor sarace constructia de institutii solide si vointa politica in atacarea problemelor economice si sociale interne. Externalitati negative majore din spatiul mondial pot aneantiza eforturilor celor slabi de a inregistra progres.
Tarile dezvoltate, ca principali actori in spatiul mondial, au o responsabilitate imensa in a-si coordina politice economice –in conditiile in care evolutiile economiilor lor se sincronizeaza. Totodata, tarile avansate economic trebuie sa dovedeasca viziune, inteligenta politica si generozitate in abordarea prpblemelor legate de comertul international si relatiile financiare internationale. Fara o coordonare eficace, riscurile unor recesiuni generalizate si paralizante cresc. In acest context trebuie subliniata eficacitatea limitata (sau foarte redusa) a institutiilor actuale pentru guvernarea problemelor globale, a celor conventionale cit si a celor noi (amenintarilor noi).
Daca nu se vor inregistra progrese notabile in coordonarea politicilor economice, in regindirea functionarii sistemelor institutionale care reglementeaza relatiile economice internationale, tendinta de formare de blocuri se va accentua.
Lupta impotriva terorismului international va conduce la o “stringere de rinduri” intre SUA si tarile Uniunii Europene, cu alte tari europene; se vor intensifica relatiile cu tari de pe alte continente. Tot aici trebuie judecata si noua relatie intre SUA si Rusia –cei doi mari rivali din perioada Razboiului Rece. Evolutiile din lumea islamica ramin o variabila critica in desfasurarea acestei lupte.
Este de evocat si efectul pe care lupta impotriva terorismului international il poate avea asupra functionarii societatilor deschise, cu ciuntirea unor grade de libertate, de exprimare a libertatilor individuale.
Este de vazut daca solidaritatea ranforsata cu UE, sau alianta cu Moscova, vor putea diminua decisiv, pe termen lung, intensitatea unor curente de adincime, care favorizeaza formarea de blocuri. Ascensiunea economica a Chinei contribuie la formarea de blocuri si va influenta considerabil sistemul international.
Marea provocare pentru globalizare, pentru omenire, este cum sa fie reduse sursele de fragmentare, de slabire a coeziunii sociale, sentimentele de frustrare ale unor grupuri si comunitati, “neintelegerile” intre civilizatii. In acest context se pune problema “ordonarii” sistemului international, in conditiile interjocului dintre forte centrifuge si centripete.
Exista numerosi oameni care nu sunt de acord cu globalizarea si efectele ei negative, iar acestia fac parte din miscarea anti-globalizare. Unii sunt pasivi si nu pot sau nu vor sa se manifeste altcumva, iar altii mai duri iau atitudine si devin foarte agresivi la summit-urile inaltilor diplomati si sefi de state. Miscarea anti-globalizare se inspira foarte mult din miscarile anti-imperialiste si anti-colonialiste de la inceputul si mijlocul secolului XX, fara sa realizeze ca actuala globalizare nu inseamna invadarea unei tari de catre alta, fie ea si economica pentru materii prime, mina de munca ieftina sau piata de desfacere. Globalizarea inseamna integrarea economica a lumii, condusa de o economie informatizata, care devine progresiv sectorul determinant al tuturor economiilor nationale, si spre deosebire de materiile prime, forta de munca si pietele nationale, cerintele unei economii informatice nu sint si nu pot fi incredintate nici unei economii nationale.
=== Capitolul IV ===
Capitolul IV
Guvernanta prin intermediul organizatiilor internationale
4.1 O scurta introducere
Mecanismele guvernantei mondiale se exercita prin institutiiile sale cele mai importante. Acestea sunt Organizatia Natiunilor Unite (ONU), Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT) devenit in 1995 Organizatia Mondiala a Comertului (OMC), Fondul Monetar International (FMI) si Banca Mondiala.
Daca despre ONU putem spune ca este ca un guvern mondial si are sediul la New York, OMC reglementeaza acordurile comerciale intre agentii economici din state diferite. FMI si Banca Mondiala au aparut in urma Sistemului de la Bretton Woods. Paradoxal, dar FMI actioneaza ca o banca, iar Grupul Bancii Mondiale format din Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD), Corporatia Financiara Internationala (IFC) si Asociatia pentru Dezvoltare Internationala (ADI) actioneza ca un fond monetar.
4.2 ONU
Principala organizatie internationala este fara indoiala Organizatia Natiunilor Unite (ONU) care este mostenitoarea Ligii Natiunilor Unite. Potrivit lui Philippe Moreau Defarges in lucrarea sa ”Organizatiile internationale contemporane”: ONU regrupeaza cvasitotalitatea statelor de pe planeta cu exceptia Elvetiei, Vaticanului, a ctorva state minuscule din Pacific si a Taiwanului. In anul 1995, organizatia numara 185 de state membre.
Principalul organ de dezbatere al ONU este Adunarea Generala. Aceasta este un fel de parlament mondial care delibeaza asupra tuturor problemelor mari ce tin de ordinea internationala si merge pe principiul ”un stat o voce”.
Alte organe principale ale ONU sunt Consiliul de Securitate care este un organ colegial restrans ce are ca principala responsablitate mentinerea pacii si securitatii mondiale, are in componenta 15 membrii dintre care 5 permanenti (Statele Unte ale Americii, Rusia, Marea Britanie, Franta si China) si 10 alesi pe o perioada de 2 ani, Consiliul Economic si Social (CES), aflat sub autoritatea Adunarii Generale si este organul cumulativ al ONU in domeniile social, economic, cultural, educational si al sanatatii publice si al altor domenii anexe si Consiliul de Tutela care si-a pierdut ratiunea de a mai exista dupa decolonizare.
Curtea Internationala de Justitie (CIJ) este un organ principal si succede Curtii Permanente de Justitie Internationala din 1945 si este principalul organ juridic al ONU. Acesta are o competenta contencioasa care rezolva litigiile de ordin juridic dintre statele care isi recunosc competenta si una cumulativa care poate fi sesizata pentru avizul asupra punctelor de drept printr-un organ al ONU sau printr-o institutie specializata. Curtea Internationala de Justitie este alcatuita din 15 judecatori independenti care sunt alesi de Adunarea Generala si de Consiliul de Securitate pe o perioada de 9 ani de pe listele de candidati recomandati de statele respective.
Un alt organ important al ONU este Secretariatul. Secretarul general este cel mai important functionar al organizatiei. El isi administreaza personalul si isi pregateste bugetul. Acesta este numite de Adunarea Generala la recomandarea Consiliului de Securitate. Secretarul general are un rol politic eminent si atrage atentia Consiliului de Securitate asupra oriacrei afaceri ce ameninta pacea. El gireaza operatiunile de mentinere a pacii sub controlul direct al Consiliului de Securitate.
In Carta ONU articolul 57-1 institutiile specializate sunt definite ca: ”diverse institutii specializate prin acorduri interguvernamentale si prevazute in termenii statutului lor cu atributii internationale in domeniul economic, social, al culturii intelectuale si al educatiei, al sanatatii publice si in alte domenii anexe care sunt legate de organizatie”.
In cadrul ONU in anul 1995 existau 16 institutii specializate. Cele mai importante organizatii in cadrul ONU sunt: Organizatia Internationala a Muncii (OIM), Oraganizatia Naiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (UNESCO) si Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS).
In prezent fortele de interventie ale ONU sunt alcatuite din soldati ai statelor membre ce sunt platiti de catre organizatie.
Finantarea ONU intampina dificultati cronice inca din anii ’60, iar in anii ’90 acestea se agraveaza datorita multiplicarii operatiunilor organizatiei. Doar o treime din statele membre isi platesc in mod regulat cotizatiile. De exemplu Rusia nu isi plateste partea, iar Statele Unite ale Americii au restante foarte mari.¹
4.3 Organizatia mondiala a comertului GATT-OMC
Alta organizatie internationala importanta este Organizatia Mondiala a Comertului (OMC). Dupa incetarea celui de-Al Doilea Razboi Mondial s-a
¹ Philippe Moreau Defarges, Organizatiile internationale contemporane, Institutul European, 1998
dorit infintarea unei organizatii internationale in sfera comertului sub forma acestei organizatii. Din noiembrie 1947 pana in 1948 negocierile duc la Carta de la Havana. La 30 octombrie 1947 ia fiinta Acordul General pentru
Tarife si Comert (GATT). Din acest acord au facut parte 23 de tari ce doreau o reducere substantiala a dreturilor vamale. S-a intentionat ca acest acord sa se aplice in etapa de tranzitie pana la infiintarea Organizatiei Internationale a Comertului (OIC). Cand OIC nu s-a mai infiintat a ramas doar GATT. Desi GATT a fost un acord si nu o organizatie reala, nu a avut tari membre ci doar parti contractante. La 1 Ianuarie 1995 GATT este inlocuita cu Organizatia Mondiala a Comertului (OMC).
GATT s-a definit la inceput printr-un pragmatism anglo-saxon in care comertul international este bun pentru ca incurajeaza diviziunea internationala a muncii in care fiecare stat se specializeaza pe producerea unui bun pentru care poseda un avantaj comparativ. Principiul fundamental al GATT este nediscriminarea concretizata prin doua clauze: „clauza natiunii celei mai favorizate” in care avantajele acordate de un stat semnatar altuia sunt automat extinse catre toate celelalte tari semnatare si ”clauza
tratamentului national” care prevede ca orice stat semnatar trebuie sa aplice pe teritoriul sau un regim juridic si fiscal identic co-nationalilor si strainilor.
Tratamentul natiunii celei mai favorizate a fost folosit prima data in acordul de comert liber anglo-francez din 1860 si este cunoscut sub numele Cobden-Chevalier. In prezent acesta se acorda in doua forme:
conditionat (principiul egalitatii de tratament) care poate fi definit astfel: ”daca una din partile contractante a acordat sau va acorda in viitor unei tari terte o preferinta oarecare, cealalta parte contractanta va beneficia de aceasta preferinta fara nici un fel de compensatie in cazul in care aceasta este acordata tarii terte in mod neconditionat sau in schimbul unro avantaje egale daca preferinta a fost acordata in mod conditionat”;
neconditionat (principiul compensatiei) presupune asumarea de catre partile contractante a obligatiei de a-si acorda in mod automat si fara alte compensatii totale privilegiile si avantajele care vor fi acordate de catre acestea in viitor tarilor terte in domeniul relatiilor comerciale; putem intalni in activitatea practica si alte clauze ale natiunii celei mai favorizate precum clauza unilaterala in care doar o parte la tratat acorda celeilalte tratamentul cel mai favorabil, dar si clauza bilaterala ce presupune acordarea de catre fiecare parte celeilalte tratamentul cel mai favorabil.¹
¹Ioan Rotariu, Sistemul economiei mondiale si mecanismele sale de functionare, Editura Mirton, Timisoara, 2001
Principiul tratamentului national presupune in afara masurilor de politica comerciala impunerea taxelor vamale de import, produsele importate trebuie sa fie tratate pe piata interna la fel ca bunurile de provenienta nationala si trebuie sa fie supuse acelorasi taxe indirecte. Acest tratament stabileste acelasi regim si pentru importatori cat si pentru exportatori pe piata importatorului.
Pe langa principiul nediscriminarii, in cadrul OMC mai gasim principiul reciprocitatii si cel al interzicerii restrictiilor comerciale altele decat taxele vamale.
Principiul reciprocitatii presupune ca daca o parte contractanta acorda o concesie comerciala, cealalta parte contractanta trebuie sa acorde o concesie echivalenta dorindu-se echilibrarea avantajelor si dezavantajelor liberalizarii comertului.
Principiul interzicilor restrictilor comerciale altele decat taxe vamale arata ca in mod special, cele cu actiune directa asupra comertului international, cum ar fi restrictiile cantitative ce limiteaza importurile la nivel maxim sunt interzise. Taxele vamale ce sunt prevazute in tarifele
vamale sunt un mijloc transparent de a pune piedici comertului pentru ca informatiile despre tarife vamale ce sunt practicate se obtin usor. Obstacole de natura tarifara au avantajul ca se conformeaza pietei rezultand ca pietele sunt influentate, dar actiunea lor nu este afectata asa cum ar fii cazul cu restrictiile cantitative.¹
In cei 47 de ani de existenta ai GATT-ului au fost dominati de cicluri de negocieri (runde) in care tarile participante expun dosare ale comertului international.
Rundele de negocire GATT:
Preluare dupa: Organizatiile internationale contemporane- Phillippe Moreau Defarges, Institutul European, 1998
Se observa o crestere constanta, de la runda Geneva si Dillon, a statelor ce participa la negocierile GATT, iar la runda finala, Uruguay, au fost prezente 125 de tari. Majoritatea statelor au realizat ca dezvoltarea lor are nevoie de o deschidere a pietelor si mai intai a acelora cu pondere in comertul international, precum Statele Unite al Americi, Japonia si statele din Europa de Vest.
Primele negocieri ale GATT se refera la reducerea taxelor vamale, dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, media taxelor in tarile industrializate a fost de 40% din pretul produselor importate, iar la sfarsitul Rundey Uruguay ele au ajuns la sub 5% din pret. Pe masura liberalizarii schimburilor, se identifica noi obstacole ce fac obiectul discutilor promovate de GATT.¹
In 15 aprilie 1994 peste 125 de tari, inclusiv Romania, s-au reunit in cadrul conferintei ministeriale de la Marrakhish in Maroc si au hotarat constituirea Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC) in urma acordului final referitor la rezultatele negocierilor din runda Uruguay.
Daca GATT a fost un acord provizoriu cu un statut juridic neclar, OMC este o organizatie inernationala in adevaratul sens al cuvantului si are in componenta:
forul plenar care este Conferinta Ministeriala ce ce cuprinde toate statele membre si se reuneste o data la cel putin 2 ani;
¹ Philippe Moreau Defarges, Organizatiile internationale contemporane, Institutul European, 1998
organul administrativ este Consiliul general si este alcatuit din reprezentanti ai tuturor membre si se reuneste in caz de nevoie;
directorul general asigura fuctionarea administrativa a organizatiei; actualul director general al OMC este neo-zeelandezul Mike Moore si va fi inlocuit in septembrie anul curent cu thailandezul Suphachai Panitchpakdi;
consilii specializate care iau parte la Consiliul General: Consiliul Comertului de Marfuri, Consiliul Comertului de Servicii, Consiliul pentru Drepturile Proprietatii Intelectuale.
Dupa transformarea GATT in OMC, mrii absenti ai acestei organizatii au fost Rusia (de altfel toate statele din fosta URSS) si China. Ambele au dorit sa adere la OMC, dar legislatia si practicile lor sunt departe de a fi considerate in conformitate cu rincipiile de liber schimb si de nediscriminare.
OMC indeplineste mai multe functii printre care:
facilitarea implementarii si administrarii acordurilor anexate;
punerea la dispozitia membrilor sai a forumului de negocieri necesar
pentru asigurarea valorificarii drepturilor si respectarilor obligatiilor care rezulta din acordurile anexate precum si a unui cadru pentru negocieri viitoare referitoare la convenirea si aplicarea de noi masuri in scopul dezvoltarii relatiilor multilaterale;
administrarea mecanismului de examinare a politicilor comerciale nationale;
administrarea organului de reglementare a diferendelor;
cooperarea cu Fondul Monetar International si Banca Mondiala in vederea asigurarii unei mai mari coerente a politicilor economice globale.¹
Pentru adoptarea deciziilor OMC pastreaza practica adoptarii in consens aplicate si de GATT. Aceasta inseamna ca nici un stat nu se opune unei decizii luate de catre organizatie. La reuniuniile Conferintei Ministeriale si ale Consiliului General, fiecare membru al OMC dispune de un singur vot.
In cadrul OMC orice membru poate initia propuneri de amendamente la dispozitia acordurilor comerciale multilaterale convenite. Amendamentele respective se supun in Conferinta Ministeriala spre decizia membrilor sai intr-un interval de 90 de zile, iar daca nu se ajunge la un consens, se decide cu majoritate de 2/3 din voturi.
¹Ioan Rotariu, Sistemul economiei mondiale si mecanismele sale de functionare, Editura Mirton, Timisoara, 2001
La OMC poate adera orice stat sau teritoriu vamal autonom in conditile care se vor conveni intre statul sau teritoriul vamal si organizatie. Decizia de aderare este luata de catre Conferinta Ministeriala a OMC cu o majoritate de 2/3 din membrii organizatiei.
Cum orice tara poate adera la organizatie, daca indeplineste criterile, la fel orice membru se poate retrage din Acord. Retragerea se face intr-un termen de 6 luni de la data la care directorul general al OMC primeste o notificare scrisa de la statul respectiv.
OMC este un cadru institutional de intarire a regulilor multilaterale ale liberei concurente. Piata mondiala este cadrul primordial de manifestare al agentilor economici din lume. Aici se afla structurile ce definesc economia nationala, activitatiile productive, dar si puterea economica si financiara a acestora. Cele mei importante caracteristici ale pietei mondiale sunt polarizarea participantilor la relatiile economice internationale si inegalitatea tarilor lumii in raporturile comerciale particulare.
Procedura de reglementare a diferendelor este marea inovatie a OMC. In trecut GATT dispunea de un mecanism de tip panel ce era alcatuit din
grupuri de experti independenti pentru examinarea litigilor comerciale. Mecanismul nu era automat, iar raporturile ce erau elaborate de aceste grupuri nu deveneau obligatorii din punct de vedere juridic, doar daca erau adoptate de Consiliul in unanimitate sau prin consens in care era aprobarea tuturor partilor contractante.
OMC a instituit un sistem juridic obligatoriu prin infiintarea unui organ ce reglementeaza diferendele. Daca in caz de litigiu nu se ajunge le un compromis intre tarile respective se formeaza un grup de experti ce prezinta un raport in termeni stabiliti. La raportul se poate face apel, iar procedura fiind terminata, statul ce a fost condamnat trebuie sa se conformeze pana la o data rezonabila. Daca nu se conformeaza se vor aplica masuri restrictive asupra sa.¹
Organizatia instituie reglementari cu privire la practicile incorecte de comert precum dumpingul si masurile si subventiile compensatorii.
Dumpingul il putem definii ca o forma a discriminarii internationale prin intermediul preturilor prin care un exportator dintr-o anumita tara isi ofera produsul pe o piata externa sub ”valoarea normala” din tara exportatoare, de regula sub pretul intern din tara exportatoare. Procedurile anti-dumping sunt initiate de catre producatorii de produse similare din tarile importatoare ce considera partea prejudiciata adresandu-se organelor guvernamenbtale nationale referitor la orice concurent strain suspectat de
¹ Philippe Moreau Defarges, Organizatiile internationale contemporane, Institutul European, 1998
practici comerciale incorecte. Dumpingul creaza prejudiciul unuei ramuri sau unui domeniu al economiei nationale.
Prin mecanisme bugetare si financiar-bancare, guvernele nationale isi asuma responsabilitatea unor costuri de sustinere a productiei sicomercializarea unor produse, ajungandu-se la o competivitate artificiala prin pret ce nu reiese prin eforturile facute la nivel microeconomic. Astfel se incalca bazele liberei concurente si are repercusiuni asupra unor institutii nationale din tarile importatoare care aplica masuri compensatorii pentru producatoroii nationali pentru acoperirea diferentelor de pret.
La runda Uruguay s-au hotarat 3 tipuri de subventii. Acestea sunt simbolizate de culorile semaforului.
Primul tip de subventie este cea rosie sau prohibita fiind incluse subventiile la export, directe sau indirecte, precum si cele care privesc utilizarea unor mijloace de folosire a produselor nationale in mod preferential in raport cu produsele importate. Ele cad sub incidenta unor proceduri de reglementare a diferendelor necesitand o decizie rapida a
organismului de reglementare a diferendelor astfel aparute. Daca nu se respecta hotararea OMC –ului, tara membra afectata poate sa adopte contra masuri.
Al doilea tip de reglementari privesc subventiile portocalii sau actionabile. Acestea cauzeaza prejudicii altor tari daca valoarea lor este de peste 5% din pret. Daca se dovedeste ca provoaca efecte nefavorabile, tara care acorda subventia trebuie sa o retraga sau sa adopte niste masuri pentru suprimarea efectelor nefavorabile.
Ultimul tip de subventii sunt cele verzi sau imune. Mai sunt cunoscute si ca subventii neactionabile. Aici includem subventiile de cerecetare industriala sau cele ce privesc dezvoltarea preconcurentiala pentru sprijinirea regiunilor defavorizate si a unor tipuri de ajutor pentru protectia mediului inconjurator.¹
Aceste subventii se acorda atat pentru exporturi cat si pentru importuri rezultand necesitatea stabilirii unei legaturi de cauzalitate intre importuri subventionate si prejudiciul produs.
Una din principalele activitati ale OMC il constituie reglementarea conflictelor. Tara care se considere prejudiciata pledeaza pentru faptul ca politica comerciala a tarii acuzate are ca efect anularea si deteriorarea concesilor acordate. In intervalul 1995-2000 au fost circa 200 de conflicte intre statele membre OMC.
¹Ioan Rotariu, Sistemul economiei mondiale si mecanismele sale de functionare, Editura Mirton, Timisoara, 2001
In cadrul OMC exista posibiltatea de salvgardare ce s-a impus ca o masura la care statele membre pot recurge in situatii dificile pentru a face fata la unele cresteri ale importurilor ce nu mai pot fi suportate.
4.4 FMI
Alaturi de ONU si OMC, Fondul Monetar International (FMI) este una dintre cele mai mari constructii industriale concepute de Statele Unite ale Americi si Marea Britanie la Sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Scopul sau este clar: impieduicarea revenirii catastrofelor economice precum cea din anii ’30, adica scaderea brusca a activitatii economice, inchiderea frontierelor, manipularilor monetare, venirea la putere a regimurilor dictatoriale. Acestea trebuie facute printr-un organizat ce combinarespectul fata de disciplinele precise cu o cooperare internationala puternica, in scopul de a le ajuta pe cele ce se afla in dificultate. A fost necesara instaurarea unui sistem monetar international care sa asigure o stabilitate relativa a cursurilor de schimb si in acest fel sa se contribuie la expansiunea comertului liber. S-a urmat modul de constituire a surselor de finantare si cel de acordare a asistentei financiare.
Cei care au pus bazele Fondului Monetar International au fost J. M. Keynes, de la trezoreria Marii Britanii si H. B. Wihite, ministrul de finante al Statelor Unite ale Americii care au conceput planuri pentru instaurarea unui sistem monetar.
Activitatea oficiala a FMI a inceput la 1 martie 1946, iar primul exercitiu financiar s-a incheiat la 30 iunie 1947.
Obiectivele esentiale ale sistemului Bretton Woods au fost asigurarea unei ordini monetare bazate pe cursuri de schimb fixe si mentinerea paritatii oficiale in intervalul unei marje de fluctuatie. Tarile membre puteau opera asupra paritatii numai cu avizul Fondului, cand marja era mai mare de 1%. FMI avea menirea de a superviza functionarea sistemului monetar si de a acorda imprumuturi pe termen mediu tarilor care treceau prin dificultati temporare ale balantei de plati. In cazul unui ”dezechilibru fundamental”, sistemulingaduia unei tari sa-si modifice cursul de schimb cu asentimentul national.¹
FMI supravegheaza buna functionare a sistemului. Statele membre platesc Fondului, in functie de anvergura lor economica, o suma totala in aur, devize si moneda nationala. Aceste varsaminte le fixeaza cota-partece detremina numarul de voturi in deliberarile Fondului ca si importanta tragerilor la care pot participa in cadrul institutiei. Accesul la aceste trageri,.
¹Ioan Rotariu, Sistemul economiei mondiale si mecanismele sale de functionare, Editura Mirton, Timisoara, 2001
atrage, pentru respectivul stat masuri de supraveghere si control din partea FMI
Cele mai importante cote-parti
(in % din capitalul FMI-ului)
Philippe Moreau Defarges, Organizatiile internationale contemporane, Institutul European, 1998
FMI cuprindeun organ plenar, in care Consiliul de Guvernantori ia decizile cele mai importante si a carui reuniune, o data pe an, la inceputul toamnei, alaturi de Banca Mondiala, evalueaza starea financiara a planetei si un organ de gestiune care este Consiliul de Administratie si este format din 24 de administratori numiti de tarile membre cu titlul individual sau alesi de grupuri de tari. Directorul general al Fondului este numit pe o perioada de 5 ani cu posibilitatea de prelungire, el nefiind subordonat statelor si este protagonistul principal in dezbaterile monetare internationale. In prezent acest post este ocupat de catre Rodrigo de Rato.
In anul 1974 s-a infiintat un Comitet Interimar ce este formatdin 24 de guvernatori, ministri sau functionari de rang inalt si sunt originari din aceleasi stateca si administratorii. Comitetul interimar a devenit instanta suprema a FMI. Tot in 1974 a luat fiintaComitetul de dezvoltare, al carui aviz este cerut in toate cazurile de transfer al resurselor de catre tarile in curs de dezvoltare.¹
La baza sistemului monetar international a fost asezat dolarul american care a avut in spate increderea statelorin posibilitatea Statelor Unite ale Americii de a mentine convertibilitatea acestuia la un pret fix de 35 USD/uncie. Atat timp cat SUA si-a respectat acest angajament, iar celelalte tari au avut incredere in solidaritatea economiei americane, sistemul a functionat. In cele doua decenii de dupa anul 1959, influxul de dolari, bazat pe un deficit cronic al bugetului american, a impulsionat cresterea economiei mondiale. Efectele contradictilor inerente ale sistemului au ajuns scadente ai sistemul a trebuit schimbat.
¹ Philippe Moreau Defarges, Organizatiile internationale contemporane, Institutul European, 1998
Primii ani ai decenului opt au adus schimbari, accentandu-se gravitatea situatiei dolarului, iar asimetriile create de rolul international al acestuia au devenit si mai evidente. Incredereain dolarul american s-a deteriorat, iar tranzactiile pe pietele valutare internationale au scapat de sub controlul mecanismelor de piata. Pentru rezolvarea situatiei s-a suspendat convertibilitatea dolarului in aur si s-a asezat la baza sistemului monetar, etalonul dolar pur si simplu. Aceasta masura a rupt orice legatura intre aur si dolar si astfel, pilonul central al regulilor stabilite la Bretton Woods a fost demolat.
In ianuarie 1976, in Jamaica la Kingston, tarile membre accepta al doilea amendament al doilea amendament al Statutului, care a intarat in vigoare in anul 1978. Acesta avea trei caracteristici principale:
fiecare tara membra adopta propriile dispozitii privind flexibilitatea monedei sale; in anul 1986, 32 de tari aveau stabilit cursul de schimb al propriei monede, in raport cu dolarul american, 14 tari in raport cu francul francez, 5 in raport cu DST;
FMI a fost abilitat sa supraveghez politicile privind ratele se schimb valutar ale tarilor mambre, cu scopul evitarii unor procese necontrolate;
pretul oficial al aurului a fost abolit, aurul fiind exclus ca mijloc de plata oficial intre tarile membre si in interiorul Fondului; in schimb, rolul DST-ului a fost extins, intentionand-se ca acesta sa devina principalul activ de rezerva al noului sistem maonetar international.¹
Drept urmare, autonomia interna triumfase asupra unor reguli internationale, iar natiunile nu au mai acceptat regimul unor cursuri valutare fixe si s-a trecut la o ordine monetara bazata pe cursuri flotante.
Obiectiveleinitiale ale Fondului pot fi sintetizate astfel:
institutie specializata menita sa ofere cadrul organizatoric necesar pentru consultare si cooperare in problemele monetare internationale;
mentinerea unei discipline in stabilirea unui sistem multilateral de plati pentru tranzactiile curente dintre tarile si eliminarea restrictiilor in schimbarile internationale;
asigurarea de asistenta in stabilirea unui sistem ultilateral de plati pentru tranzactiile curente dintre tarile membre si eliminarea restrictiilor in schimburile internationale;
¹Ioan Rotariu, Sistemul economiei mondiale si mecanismele sale de functionare, Editura Mirton, Timisoara, 2001
suport de incredere pentru tarile mambre, prin disponibilizarea temporara a resurselor generale ale Fondului, in scopul folosirii lor de catre tarile membre, cu anumite masuri de precaute, dandu-le astfel posibilitatea de a face in mod corest ajustarile in balantele de plati, fara a recurge la masuri distructive pentru prosperitatea nationala sau internationala.
In prezent FMI are un numar de 182 de membrii. Acestia se impart in doua categorii de mambrii originari (fondatori) si alti membrii. In categoria membriilor originari sau fondatori intra tarile care au ratificat Acordul de infiintare pana la intrarea in vigoare (27 decembrie 1945), iar tarile care au aderat dupa aceea sunt incadrate la alti membrii.
Prin constituirea unei rezerve valutare la dispozitia Fondului, fiecare tara membra este obligata sa subscrie o cota stabila de Fond, din care 25% se varsa in DST sau intr-o moneda internationala acceptata (de obicei dolarul american) si 75% in propria moneda. Cotele de participare se stabilesc pe bazaunor calcule economice complexe in functie de volumul comertului exterior, marimea venitului national si a resurselor valutare ale tarilor membre, precum si prin compararea cu nivel de dezvoltare al tarilor cu un potential economic-finaciar asemanator.¹
Cotele de participare la FMI la data de 30.I.1998
¹Ioan Rotariu, Sistemul economiei mondiale si mecanismele sale de functionare, Editura Mirton, Timisoara, 2001
Drepturile Speciale de Tragere (DST) sunt instrumente de rezerva internationale emise de FMI (printr-o propunere emisa de directorul general in aval de Consiliul de Administratie, votat de Consiliul de Guvernatori; propunerea pentru a fi adoptata trebuie sa obtina cel putin 85% din sufragii). DST-urile sunt alocate statelor membre , suma totala fiind proportionala cu totalul cotelor-parti ale acestor state. Din 1974 valoarea DST-urilor este determinatafacndu-se referire la monedele cele mai importante si mai utilizate in tranzactiile internationale.¹
Fiecare tara membra dispune de 250 de voturi de baza, iar la acestea se adauga cate un vot in plus pentru fiecare 100.000 DST subscrisi. Cota de participare determina accesul la facilitatile creditelor FMI si la alocarea DST-urilor, dar si limiteaza gradul in care se poate apela la finantarea prin credite din partea Fondului precum si valoarea creditului care poate fi obtinut.
FMI indeplineste doua mari functii: functia financiara, adica utilizarea resrselor financiare ale fondului, facilitarea si conditionarea creditelor si functia de reglare a sistemului monetar international.
In cadrul functiei financiare, cand o tara doreste obtinerea de credite din partea Fondului, aceasta ii cere adoptarea unor masuri economice pentru corectarea deficitului balantei de plati si asigurarea ca va putea rambursa creditul acordat.
FMI sprijina tarile care doresc sa recurga la imprumuturi sa-si defineasca programe de ajustare adaptate la situatia lor specifica care tin seama de obiectivele economice si sociale si de prioritati. Aceste programe se refera la modalitatile de corectare a dezechilibrelor balantei de plati. Astfel, retinem: imprumuturile luate de la alte tari sau organisme financiare internationale, manevrarea nivelului dobanzii pentru atragerea capitalului estern, masurile de control sau relaxare a schimbului si transferului valutar, modificarea taxelor vamale, stimularea exporturilor etc.
Orice tara membra FMI dispune de o rezerva constituita din cota sa de participare si din creditele obtinute de la aceasta si din creditele obtinute de la aceasta si poate utiliza transa sa oricand.
Mecanismul normal de creditare se face prin acorduri stand-by si are in vedere eliberarea sumei totale in 4 transe de credit, fiecare fiind egala 25% din cota de participare. Dupa parcurgerea etapelor procedurale, tara solicitanta intra in posesia primei transe de creditare. Pentru urmatoarele 3 transe, numite transe superioare, tara trebuie sa ofere argumente solide ale eforturilor depuse pentru depasirea dificultatilor de plata. In cadrul acestor
¹ Philippe Moreau Defarges, Organizatiile internationale contemporane, Institutul European, 1998
acorduri, tragerile sunt esalonate in functie de criterile de realizare a angajamentelor luate.
Functia de reglare si supraveghere se bazeaza pe 3 principii formulate de Fond in 1997:
tarile membre trebuie sa se abtina de la folosirea cursurilor de schimb ca instrument de ajustare a balantei de plati sau pentru a-si asigura un avantaj competitiv inechitabil in raport cu celelalte tari membre;
tarile membre trebuie sa intervina pepietele valutare pentru a contracara fluctuatiile perturbatoare pe termen scurt al valorii de schimb a propriilor monede;
tarile membre trebuie sa aiba in vedere ca in politicile lor de interventie sa nu lezeze interesele celorlalti membri.¹
In aceste conditii FMI-ul monitorizeaza si supravegheaza tarile membre care doresc sa fie creditate prin examinarea periodica a perspectivelor economice mondiale.
Observam ca FMI-ul poate influenta mai putin politica tarilor industrializate, ce contribuie substantial la finantare, dar care se folosesc mai putin de aceasta, iar pe cele care contribuie cu mai putin, intr-o masura mult mai mare.
4.5 Banca Mondiala
La conferinta de la Bretton Woods Fondul Monetar International (FMI) si Banca Mondiala (BM) au fost tratate impreuna ca institutii foarte asemanatoare. Elementele comune ale celor doua institutii sunt numarul de membrii, care sunt aproape aceiasi, intalnirile anuale comune, dar si faptul ca sediile lor sunt pe aceeiasi strada, fata in fata in Washington D.C., SUA. Deosebirile le putem prezenta in urmatorul tabel:
Institutiile comparate
¹Ioan Rotariu, Sistemul economiei mondiale si mecanismele sale de functionare, Editura Mirton, Timisoara, 2001
In ultimii ani, activitatiile celor doua institutii s-au suprapus partial, deoarece Banca Mondiala este „sora” FMI. Banca Mondiala urmareste finantarea unor proiecte de dezvoltare si sustinerea unor programe de progarame de reforme economice, iar FMI are activitate specifica de ajustare a balantei de plati. Suprapunerea s-a accentuat pe masura ce ambele institutii internationale s-au angajat tot mai ferm pentru gasirea solutiilor pentru reducerea datoriilor tarilor supraindatorate.¹
Pentru functionarea institutiei sunt necesare doua aspecte fundamentale : membrii acesteia si resursele mecanismelor de functionare. Nucleul de baza al Bancii Mondiale il reprezinta Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD). La aceasta se adauga Corporatia Financiara Internationala (CFI) si Asociatia pentru Dezvoltare Internationala (ADI).
Un stat poate deveni membru al Bancii Mondiale cand accepta reguli de conduita in materie de finante internationale. Pentru realizarea acestei cerinte, s-a conditionat calitatea de membru al Bancii Mondiale, de cea de membru FMI. Cu alte cuvinte, nu poti fi membru al Bancii Mondiale daca nu esti membru al FMI.
¹Ioan Rotariu, Sistemul economiei mondiale si mecanismele sale de functionare, Editura Mirton, Timisoara, 2001
Fondul Financiara la BIRD se constituie din subscriptiile membrilor, nivelul lor negociindu-se in functie de situatia economica si financiara a tarii solicitante intrand in corelatie cu cota de participare a FMI.
Sinteza dezvoltarii BIRD
Ioan Rotariu, Sistemul economiei mondiale si mecanismele sale de functionare, Editura Mirton, Timisoara, 2001
Sprijinul acordat tarilor membre in curs de dezvoltare constituie principiul fundamental al BIRD si presupune promovarea progresului economic si social in tarile in curs de dezvoltare prin acordarea de credite si imprumuturi.
BIRD trebuie sa gestioneze constituirea de fonduri si alocarea de fonduri. Constituirea este formata in proportie de 85% din imprumuturi si de doar 15% fonduri proprii.
Banca adopta o atitudine de prudentialitate in raporturile cu debitorii si creditorii pentru a evita pierderile. Aceasta ar putea fi nevoita sa pactice o dobanda mai mare la imprumuturile acordate sau sa reduca serviciile pe care le presteaza tarile membre sub diverse forme, ori ambele in mod concomitent. Valoarea imprumuturilor aprobate de Banca este limitata de multiplicatorul 1 la 1. Cu alte cuvinte, totalul imprumuturilor (datoriile curente) nu poate depasii intregul capital subscris, inclusiv rezervele si beneficiile. Acest lucru reflecta o prudenta extrema in rtealizarea operatiunilor si totodata ofera Bancii o siguranta care o pune la adapost de riscurile asumate de bancile care isi angajeaza fondurile in proportie mare la imprumuturi.¹
Imprumuturile pe care le acorda BIRD pot fi solicitate de guvernul unei tari membre, de un organism politic, de o societate publica, de un organism privat sau societate privata, insa toate imprumuturile trebuie garantate de catre stat. Acestea vizeaza finantarea cresterii economice in tarile in curs de dezvoltare si nu se acorda pentru obiective militare sau politice si nici pentru impulsionarea exporturilor unei anumite tari industrializate. Imprumuturile se acorda pentru sporirea investitiilor productive, cresterea volumului acumularilor, crearea de noi locuri de munca, echilibrarea datoriei externe, o cat mai echilibrata repartizare a veniturilor si controlul cresterii demografice.²
O regula impusa pentru acordarea unui imprumut, esteaceea ca Banca trebuie sa se asigure ca tara care a solicitata finantare nu poate obtine acest imprumut de pe piata particulara de capital, in conditii acceptabile pentru nivelul sau de dezvoltare economica si sociala. Banca doreste sa poata masura cu un grad convenabil de precizie importanta accesului si conditiile rezonabile cu care se confrunta tarile in curs de dezvoltare pe piata privata de capital. Din 1973 indicatorul de referinta in functie de care se acorda imprumuturi este Produsul National Brut (PNB) pe cap de locuitor. In 1981, limita a fost fixata la 750$, iar in 1999 la 1200$.
Structura de conducere a BIRD este alcatuita din Adunarea anuala a Consiliului Guvernatorilor, Consiliul Administratorilor si Directoratul.
Adunarea anuala a Consiliului Guvernatorilor, constituie organul superior de conducere al acestei institutii. Fiecare tara membra a Bancii are un membru in aceasta adunare, care este ministrul de finante si un supleant care este de obicei guvernatorul bancii centrale sau altei banci din tara respectiva. Aceasta adunare analizeaza anual raportul administratorilor precum si problemele startegice de desfasurare a activitatii Bancii.
Consiliul Administratorilor este organismul imputernicit cu conducerea activitatilor generale ale Bancii. Statutar numarul administratorilor este de 22, din care 5 sunt numiti de tarile membre care au cele mai multe parti subscrise ( SUA, Japonia, Marea Britanie, Germania si Franta) si restu 17 de catre guvernatori, reprezentand celelalte tari membre. Administratorii sunt exponentii unor grupuri de tari si voteaza in consiliul in numele acestora, cu numarul de voturi rezultat din cumulul de parti subscrise. De exemplu, Romania face parte dintr-un grup de tari format din
¹Ioan Rotariu, Sistemul economiei mondiale si mecanismele sale de functionare, Editura Mirton, Timisoara, 2001
²Ioan Rotariu, Sistemul economiei mondiale si mecanismele sale de functionare, Editura Mirton, Timisoara, 2001
Cipru, Israel si Olanda, reprezentat de un administrator olandez.
Directoratul este condus de catre Presedintele Bancii Mondiale si este secondat de catre 3 prim-vicepresedinti si realizeaza conducerea efectiva privind desfasurarea operatiunilor de tehnica bancara. Acestia au in subordine 16 vicepresedinti care respunde de anumite sectoare functionale. In acest moment, presedintele Bancii Mondiale este americanul de origine evreiasaca Paul Wolfowitz.
Pentru acordarea creditului raportul in baza caruia se analizeaza solicitarea este proiectul. Acesta a evoluat de la unul monolitic cu un caracter tehnic la unul de dezvoltare economica si sociala. La inceput s-au finantat proiecte energetice, constructii de baraje, mici centrale si hidrocentrale, insa dupa anul 1960 s-a trecut la finantarea unor sectoare economice si sociale, altele decat cele traditionale, precum educatie, planificare demogarfice, turism, telecomunicatii etc.
Banca nu acorda intreaga valoare a proiectului, ci maxim 30% din valoarea acestuia, restul fiind acoperit de tara solicitanta. Determinrea volumului intr-un sector dat, BIRD are in vedere 3 structuri anexe: elementele proiectului direct finantate de banca, proiectul insusi si progarmul sectorial.
Imprumuturile releu sunt cele in care un imprumut este urmat de altul pentru dezvoltarea aceluiasi proiect sau pentru unul asemanator. Finantarea acestor proiecte nu este de felul urmator:
Negocierea imprumutului se face intre banca si beneficiarul imprumutului, iar acordul de vointa al celor doua parti se inscrie in acordul de imprumut. Dupa aprobarea acordului, se semneaza in acdrul unei ample ceremonii care marcheaza sfarsitul ciclului proiectului.
In cadrul Grupului Bancii Mondiale, Corporatia Financiara Internationala (CFI) completeaza 2 aspecte pe care BIRD nu le poate oferi prin statutul sau de functionare:
se implica in finantarea unor institutii fara solicitarea unor garantii din partea guvernelor;
acorda sprijin financiar, sub forma de participatii si imprumuturi pe termen lung, pentru proiecte industriale, initiate de investitorii locali sau straini in tarile mai putin dezvolate.¹
Obiectivul CFI este de a studia expansiunea economica, incurajand dezvoltarea intreprinderilor particulare cu un caracter productiv, in special, din regiunile mai putin dezvoltate. Putemaprecia ca este vorba de operatiuni complementare derulate de BIRD, de aceea, CFI joaca un rol catalizator in identificarea unor oportunitati de afaceri, acolo unde politicile guvernamentale incurajeaza initiativele si investitiile particulare.²
In anul 199 CFI avea 180 de tari membre, insa pentru a fi membru CFI, trebuie sa fi membru BIRD. In activitatea CFI, s-au conturat 5 tipuri de activitati: investitii, crearea de intreprinderi, program pe pietele financiare, constituirea de sindicate de finantare si asistenta tehnica. Aceasta urmareste finantarea proiectelor de dezvoltare a intreprinderilor productive in tarilein curs de dezvoltare si se face prin 3 metode: investitii directe, obtinerea de capitaluri straine sau nationale si prin furnizarea de asistenta.
Rolul CFI este mereu altul de la proiect la proiect, asumandu-si riscurile intreprinderilor in care s-a angajat, imprumuturile fiind acordate pe termen lung, iar dobanzile sunt practicate in functie de conditiile pietei, de tipul proiectului si de riscurile pe care le implica.
CFI are elabotrata o strategie clara pentru acordarea de ajutor tehnic pentru a organiza mecanismele de functionare a pietelor bursiere nationale.
Rolul de catalizator pe care il are in procesul de crestere si dezvoltare economica este unul primordial pt CFI. Trebuie retinut preocuparea pentru gasirea de solutii juridice pentru diminuarea riscurilor si metode pentru incurajarea patrunderii capitalului strain in sectorul privat al tarilor slab dezvoltate. Filosofia se bazeaza pe realitatea ca principala cauza, care se
¹Ioan Rotariu, Sistemul economiei mondiale si mecanismele sale de functionare, Editura Mirton, Timisoara, 2001
²Ioan Rotariu, Sistemul economiei mondiale si mecanismele sale de functionare, Editura Mirton, Timisoara, 2001
opune canalizarii resurselor de investitii neguvernamentale este legata de: ”frica risurilor politice, de expropriere, nationalizare, schimbarea reglementarilor o data investitia terminata, precum si modificari in reglementarile ce privesc repatrierea beneficiilor, a determinat conducerea Grupului Bancii Mondiale, sa gaseasca solutii pentru atenuarea, chiar suprimarea anumitor obstacole ce franeaza investitiile straine”.¹
CFI este reportata de BIRD din punct de vedere juridic si financiar, avand personal de executie si juridic propriu, doar serviciile sale administrative fiind asigurate de catre BIRD. CFI este condusa de catre un vicepresedinte executiv si are in subordine circa 450 de salariati.
Asociatia pentru Dezvoltare Internationala (ADI) a fost infintata in anul 1960, deoarece pentru multe tari in curs de dezvoltare, conditiile de imprumuturi impuse de BIRD erau imposibil de indeplinit. Aceasta acorda imprumuturi pe termen lung, pana la 40 de ani, fara dobanda, tarilor sarace, cu o perioada de gratie de 10 ani, existand doar o taxa simbolica de administrare. ADI este o filiala integrata a Bancii Mondiale.
Creditele se acorda in conditii foarte avantajoase pentru tari si sunt oferite sub forma de ajutor bilateral sau ajutoare acordate de unele banci regionale de dezvoltare.
Drept urmare, ADI este singurul organism care preia sarcina de creditare pe termen lung a statelor foarte sarace, inclusiv riscurile ce decurg din situatia precara a acestora.
In timp ce imprumuturile BIRD se acorda in conditii de piata, creditele ADI sunt acordate in conditii de preferinta si cu un mare grad concesional sau procent de donatie, care ajunge si pana la 80%. Mai mult, aceste credite nu sunt purtatoare de dobanda, ci doar de un comision de serviciu de 0,75% si unul de angajare de 0,50%.²
Din 1999 ADI are 160 de membri, impartiti in 2 categorii. Statele dezvoltate intra in prima categorie si asigura 95% din fonduri. In categoria secunda intra statele in curs de dezvoltare.
Viitorul acestei institutii trebuie privit cu optimism.
¹Clausten A.W., Finances and Development, nr 4, 1982
²Ioan Rotariu, Sistemul economiei mondiale si mecanismele sale de functionare, Editura Mirton, Timisoara, 2001
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Guvernanta Mondiala Cocept Si Mecanisme DE Exercitare (ID: 134354)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.