Guvernanta Mass Media In Uniunea Europeana

Lista figurilor

Figura 2.1. Cercul virtuos al economiei digitale…………………………………………………50

Figura 3.1. Evaluarea puterii de influențare a mass-media……………………………………….60

Figura 3.2. Modelul conceptual propus de Ball-Rokeach și DeFleur privind teoria dependenței………………………………………………………………………………………65

Introducere

Am hotărât să alegem această temă, considerând extrem de folositoare o analiză amănunțită a principalelor probleme cu care se confruntă guvernanța mass-media la nivel mondial, dar în special, la nivel european. Guvernele au alocat întotdeauna o atenție deosebită mass-mediei și domeniului comunicațiilor, în general. Încă de când au recunoscut puterea acestora de a disemina informații și de a exercita o serie de influențe asupra oamenilor, liderii politici au încercat să folosească mass-media ca pe o armă împotriva opoziției, dar în același timp ca pe un instrument care să îi pună pe ei înșiși în cea mai bună lumină. Cu toate acestea, după cum vom vedea, potențialul mass-media merge dincolo de susținerea sau chiar răsturnarea regimurilor individuale.

Subiectul este unul de actualitate și de interes major pentru Uniunea Europeană, în condițiile în care guvernanța mass-media în Europa de astăzi, schimbă regulile și reglementările mass-media de la politicile guvernamentale naționale la cele locale, regionale, naționale, multinaționale și internaționale. În același timp, atenția mediei nu mai este îndreptată doar spre domeniul guvernamental exclusiv, ci se implică și în aspecte legate de piață, de grupurile de interes public sau grupuri de presiune, și nu în ultimul rând, așa cum prevede și Carta Albă a Comisiei Europene, media are o influență deosebită asupra societății civile. Astăzi, aproximativ douăzeci de astfel de organizații mass-media pentru societatea civilă au sediul în Bruxelles, funcționează la nivel european și influențează exact acea parte a guvernanței media care este neglijată, la nivel național, de statele membre.

Principalul obiectiv al acestei lucrări este, astfel, analiza relației pe care guvernele o întrețin cu societatea prin intermediul mass-media, relație care, după cum vom vedea, se dovedește a fi una extrem de provocatoare din perspectiva puterii de influență a presei în societate. Vom face referire și la dimensiunea instituțională a acestei relații, printr-o analiză a politicilor instituțiilor europene privind principalele sectoare mass-media.

În elaborarea lucrării am folosit metoda calitativă încercând să surprindem fiecare aspect al fenomenului investigat precum și efectele impactului mass-media asupra societății prin prisma principalelor teorii mass-media. Prin exemple clare în acest sens, am reușit să identificăm condiții prealabile și anumite consecințe, care privesc baza acceptării influenței, baza puterii agentului de influență și probabilitatea permanenței efectelor. De asemenea, am folosit metoda empirică încercând să obținem câteva concluzii în baza observațiilor existente, dintre care cea mai pertinentă ar fi necesitatea unui echilibru stabil între libertate și responsabilitatea mass-media, o intervenție echilibrată a sistemului de conducere, care să asigure interesul public. Studiul de caz efectuat este cel mai potrivit exemplu în acest sens, unde, făcând apel la declarații, interviuri, comunicate de presă, am reușit să ilustrăm mult mai eficient problema analizată.

Prima parte a lucrării, presupune familiarizarea cu termenul de „mass-media”, descrie evoluția și dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă și încearcă să identifice locul pe care mass-media îl ocupă mai exact în viața socială, precum și legăturile care se stabilesc între mass-media și diferite grupuri sau persoane. În principiu, capitolul pune accent pe ideea de comunicare și mijloacele folosite pentru aplicarea acestui concept în spațiul european.

În cel de-al doilea capitol, am prezentat rolul pe care Uniunea Europeană îl are în stabilirea regulilor și orientărilor de bază în domeniul politicii privind mass-media. În acest scop, am analizat măsurile adoptate de către instituțiile europene asupra diferitelor sectoare mass-media, toate acestea fiind stabilite în strânsă colaborare cu nivelul național. În final, capitolul anticipează activitatea mass-media în cadrul Agendei UE 2020, concluzionând că domeniul se va dezvolta riguros, realizându-și pe deplin potențialul în contextul trecerii la era digitală.

Capitolul trei pornește de la prezumția că legătura controversată dintre mass-media și societate duce, de fapt, la influența absolută a acesteia asupra formării opiniilor și atitudinilor. Astfel, capitolul analizează acest aspect prin prisma teoriilor mass-media, identificând, în fiecare caz, impactul și efectele media asupra opiniei publice. Datorită atenției sporite provenite din partea domeniului politic sau chiar a mediului academic, finalul capitolului este alocat problemei îngrădirii libertății mass-media, un fenomen care, din păcate, face parte din realitatea zilelor noastre.

Acest ultim aspect a condus la ultimul capitol, studiul de caz, intitulat „Controverse în Uniunea Europeană privind legea presei din Ungaria”. În Ungaria, legislația privind transmisiunile, radiodifuziunea și mass-media online, în general, a provocat mari controverse politice și diplomatice și reacții din partea întregii comunități internaționale. Legislația adoptată de partidul de guvernământ a stârnit un val de declarații, mai mult sau mai puțin acide, din partea organismelor interguvernamentale, a organizațiilor internaționale și a grupărilor pentru protecția drepturilor omului, a jurnaliștilor maghiari și internaționali, declanșând proteste în masă pe străzile Budapestei.

Pentru realizarea primei părți a lucrării, care cuprinde date generale despre concept, am apelat la cărți publicate sau traduse de autori români, însă în mare parte, cărțile consultate pe parcursul elaborării lucrării provin din mediul online. De asemenea, datorită gradului de noutate al temei, autorii abordează foarte rar acest concept în lucrările lor iar astfel, am beneficiat de puține surse bibliografice de referință. În schimb, articolele de actualitate ne-au ajutat într-o mare măsură, în special cele sustrase din ziare sau reviste politice și de specialitate sau cele provenite de pe site-urile certificate de Uniunea Europeană. În egală măsură, jurnalele abonate sub licența Bibliotecii Centrale Universitare Cluj-Napoca ne-au fost de un real ajutor, permițându-ne accesul la informații la care în mod obișnuit, întâmpinam restricții.

CAP 1. O radiografie a mass-mediei în Uniunea Europeană

Mijloacele de comunicare în masă tind să semene tot mai mult cu un mediu de existență depășind, în zilele noastre, granița unui simplu mediu de informare. Ele fac parte din ambientul vieții noastre de zi cu zi pe care practic îl produce în bună măsură, constituind, de multe ori, „opinia publică” în locul nostru, pentru noi. Datorită faptului că tehnologia existentă se perfecționează în mod constant, ordinea socială și capacitatea de comunicare se află într-un proces continuu de schimbare. Astfel mass-media este în plină dezvoltare, ajungând să aibă implicații în toate domeniile de cercetare, privind majoritatea activităților umane, publice sau private.

Așadar, analiza modului în care mass-media influențează societatea, adică fie în mod voit, în urma unor strategii, fie la întâmplare, a constituit una dintre preocupările majore ale cercetătorilor în domeniu. Influențarea publicului se produce, deci, în urma și prin intermediul expunerii la acțiunea mass-media. Adică același mesaj va fi receptat diferit și va exercita efecte diferite, în funcție de tipul și de caracteristicile specifice canalului de informare. Studiile privind efectele mass-media au urmărit atent interacțiunea receptorilor cu mesajele primite, modul în care, în grup sau individual, aceștia filtrează și interpretează conținuturile difuzate de presă. Această evoluție marchează trecerea de la preocupările privind influența mass-mediei asupra publicului la cele privind influența publicului asupra mass-mediei.

Printr-o privire de ansamblu, observăm că în ultimele decenii s-au conturat și elaborat mai multe tipuri de abordări, teorii și probleme referitoare la mass-media. Există însă două paradigme generale, care sunt practic prezente în toate cercetările. Prima poate fi numită media puternică și consideră că mass-media au efecte, în general negative, deosebit de puternice, intervenind activ asupra structurilor și mecanismelor vieții sociale, ele fiind active în raport cu individul sau societatea, iar structurile sociale relativ pasive la influențele media. A doua paradigmă, numită și media slabă consideră că influența mass-media în societate este relativ mică, că ele sunt subordonate și nu supraordonate societății, că nu determină opțiunile și comportamentele indivizilor, ci se orientează după acestea.

1.1. Sistemul mass-media. Clasificări.

Conform autorilor Paul Dobrescu și Alina Bârgăoanu sistemul mass-media se definește astfel:

„Sistemul mass-media asigură circulația informațiilor, opiniilor, interpretărilor și abordărilor considerate a avea semnificație socială și reprezintă o adevărată legatură informațională între diverse părți și segmente sociale”.

Ca atare, putem spune că mass-media nu numai că acționează în numele opiniei publice ci modelează atitudini, prefigurează comportamente și reacții și în același timp promovează orientări și curente dominante.

Simplul fapt că mulți consideră tehnologia de comunicare drept principala cauză a schimbării și dezvoltării societății și că au numit ceea ce constituie acum „societatea informatizată”, reprezintă un motiv în plus pentru a lua în serios rolul central al comunicării. Comunicarea este un proces esențial de menținere a legăturilor interumane, care stă la baza organizării sociale, scopul său principal fiind cel de informare, motivare, convingere, instruire, încurajare. În cadrul procesului de comunicare socială există două tipuri principale de relații, acestea fiind cele directe (comunicare interpersonală) și cele indirecte (comunicarea este mediată de un instrument care permite transferul mesajului de la emitent la receptor). Datorită dezvoltării sferei comunicațiilor, această comunicare mediată s-a transformat în comunicare în masă, ducând la o democratizare a informației. Astfel, când spunem mass-media, ne referim la mijloacele utilizate pentru realizarea comunicării în masă și anume mijloacele tradiționale și generaliste (presa scrisă, radioul, televiziunea și internetul) precum și alte sinonime sau expresii tehnice întâlnite adeseori precum „instrumente de comunicare socială”, „tehnici de difuzie colectivă”, „sisteme de comunicare în masă”.

Cel mai simplu mod de a clasifica sistemul mass-media ar fi in funcție de suportul pe care este transmis mesajul. Astfel putem face o distincție între presa scrisă și presa audiovizuală. În cadrul fiecăruia dintre aceste sisteme, funcționează mai multe tipuri de clasificări.

Presa scrisă

Un prim criteriu de clasificare privind presa scrisă ar fi ritmul de aparitie. Astfel putem distinge între publicații cu periodicitate zilnică, săptămânală, lunară, trimestrială, semestrială și anuală. Publicațiile diferă și după tirajul lor: unele au tiraje de milioane de exemplare zilnic, iar altele doar de câteva mii. Un alt criteriu de clasificare este formatul publicației. În linii mari se pot distinge formatele de tip revistă (variind în jurul dimensiunii unei coli de hârtie A4) și formatele de tip ziar. Din perspectiva ariei de circulație, publicațiile pot fi: naționale (au o difuzare ce acoperă întregul teritoriu al unui stat), regionale și locale. Conținutul ziarelor și al revistelor poate fi generalist sau specializat. Marile cotidiane tratează teme politice, economice, sociale, sportive, culturale, ale vieții casnice, probleme internaționale etc; ele încearcă să nu ignore nici un subiect de interes și nici o arie a vieții, deoarece publicul lor este eterogen, răspândit pe o arie geografică foarte vastă. Publicațiile specializate se pot clasifica dupa publicul-țintă (pentru copii, tineret, femei, bărbați, pentru locuitorii zonelor rurale, pentru diverse profesii etc) și după conținutul specific (publicații pe teme economice, pe teme casnice, pe teme politice, religioase etc).

Presa audiovizuală

O parte din criteriile folosite pentru a clasifica diversele tipuri de publicații se aplică și în cazul audiovizualului. Astfel, după aria de difuzare, posturile pot fi: locale, regionale și naționale. Difuzarea programelor prin satelit, corelată cu utilizarea antenelor parabolice și mai ales cu răspândirea cablului, a permis instituțiilor din audiovizual să acopere teritorii tot mai vaste. Din punct de vedere al conținuturilor, posturile pot fi generaliste sau specializate; și unele și altele pot avea difuzare națională ori internațională. Posturi de televiziune generaliste din țările dezvoltate, precum BBC, RAI sau TVE, sunt receptate în numeroase țări ale lumii, ca și unele posturi foarte specializate: HBO și TNT (filme), Euronews și CNN (știri), Discovery și Animal Planet (știință), MTV și MCM (muzică) etc. Cel mai important criteriu de clasificare în audiovizual este cel bazat pe corelarea a două axe: modul de finanțare și rolul asumat. Din această perspectivă, distingem posturi de serviciu public – finanțate îndeosebi din bugetul statului și posturi comerciale – finanțate din venituri publicitare. Primele își declară o vocație în primul rând cultural-educativă, celelalte își propun să răspundă nevoii de relaxare și oferă mai ales programe de divertisment.

1.2. Morfologia mijloacelor de comunicare

Istoria mijloacelor de comunicare acoperă un teritoriu extrem de vast. Pentru a înțelege mai bine particularitățile acestor mijloace și pentru a avea o imagine mai exactă asupra impactului de ansamblu este necesară o scurtă privire asupra apariției și evoluției lor.

Cartea reprezintă un moment decisiv în desprinderea de tradiția orală și marchează o schimbare radicală atât în modul de transmitere a mesajului cât și în particularitățile mesajului propriu-zis. Apariția cărții este strâns legată de apariția tiparului care marchează evoluția omenirii în epoca modernă. Tiparul se răspândește cu o viteză neobișnuită pentru o descoperire dând posibilitatea tipăririi unui număr mare de cărți. Datorită faptului că volumul de cărți tipărite precum și comerțul cu cartea devin impresionante apare în 1709, în Anglia, ceea ce se numește Copyright Act, prin care se încearcă instituirea unui control asupra reproducerilor neautorizate.

Presa scrisă devine forța dominantă a spațiului public în statele dezvoltate în cea de-a doua parte a secolului XIX și primele decenii ale secolului următor. Cu toate acestea, în anii celui de-al doilea război mondial iar mai apoi în perioada postbelică, presa scrisă cunoaște un anumit declin, mai întâi în fața ascensiunii radioului respectiv odată cu afirmarea televiziunii ca principal mijloc de comunicare. În ultimele decenii însă, presa scrisă cunoaște o reașezare internă semnificativă, în sensul creșterii audienței și a tirajului publicațiilor săptămânale, concomitent cu afirmarea presei locale în peisajul publicistic. Primele publicații în Franța se numesc ocazionale sau Avvisi (anunțuri), cele din Italia au împrumutat numele de la moneda cu care se comercializau: gazetta iar în Anglia, au fost numite newspapers. În această perioadă se conturează ideea conform căreia presa nu constituie numai o oglindă a jocului politic, ci este unul dintre principalii protagoniști ai acestuia. Un bun exemplu în acest sens este cazul unei publicații franceze, La Gazette, sprijinită de Richelieu și la care contribuie și Ludovic al XIII-lea iar astfel gazeta dobândește un anumit prestigiu, stabilind o relație particulară cu guvernul acelei perioade.

Cotidianul este o creație engleză întrucât primul cotidian al lumii occidentale apare în Marea Britanie: Daily Currant. La începutul secolului al XVIII-lea Anglia se afla, din punct de vedere al numărului de ziare și al tirajului, cu mult înaintea celorlalte țări occidentale. Pe acest fundal avantajos apare, în Anglia, cu un an înainte de Revoluția franceză, cotidianul care va reprezenta „gloria presei englezești și un punct de reper esențial al presei mondiale”: Times. Times ilustrează cum nu se poate mai bine forța și influența presei. Dovada clară a acestui fapt o constituie unul din momentele de strălucire a ziarului, atunci când trimisul special William Howard Russell relatează de pe frontul războiului din Crimeea iar afirmațiile sunt atât de critice la adresa activității statului major și a modului cum sunt conduse operațiunile de război încât guvernul cade.

Radioul a fost adoptat ca nou mijloc de comunicare cu o rapiditate impresionantă. Naufragiul Titanicului dar și Primul Război Mondial fac din telegrafie, principalul mijloc în domeniul radiocomunicațiilor maritime și terestre. Treptat însă, noua achiziție se transformă dintr-o problemă preponderent militară într-una civilă, fiind utilizată în transmiterea unor știri, emisiuni muzicale, informații practice și date utile pentru viața cotidiană. În perioada interbelică, întrebuințarea socială a radioului se schimbă fundamental „de la instrument al transmisiei marine la mijloc de comunicare în masă”. Roosevelt este primul președinte american care exploatează avantajele radioului pentru a seduce opinia publică. „Convorbirile la gura sobei” este numele sub care sunt cunoscute o serie de 28 de discursuri ținute la radio de către președinte în perioada 1933-1944. „Convorbirile la gura sobei” au constituit o modalitate eficientă de convingere nu doar a publicului ci și a Congresului american, inaugurând un nou model de conducere în politica americană. Aceste discursuri nu au constituit singura modalitate de comunicare publică, ci în timpul celor 12 ani ai mandatului sau prezidențial, Roosevelt a ținut aproximativ 198 de conferințe de presă.

Televiziunea a debutat „ca un apendice neînsemnat al radioului” înainte de cel de-al doilea război mondial. Tehnica sa însă nu era suficient de dezvoltată pentru a fi folosită de armate, astfel că pe toată perioada marelui război, radioul a avut prioritate absolută ca mijloc principal de comunicare. Adevăratul start al televiziunii a avut loc după terminarea războiului și s-a manifestat în special în SUA datorită faptului că aceasta a fost mult mai puțin afectată de război însă și pentru că SUA începea să își afirme superioritatea tehnologică. Dacă în SUA televiziunea se afirma în anii ’50 ca principal mijloc de comunicare, în Europa, acest lucru intervine cu 10 ani mai târziu. În cadrul mijloacelor de comunicare în masă, televiziunea are un rol atât de important încât, într-un anume fel, le echivalează pe celelalte. De aceea, în majoritatea studiilor televiziunea este considerată drept fiind „regina mijloacelor de comunicare în masă”.

Internetul cunoaște o evoluție fără precedent. Începuturile acestui proiect datează în 1957, când este înființată de către președintele Eisenhower agenția de cercetare Advanced Research Projects Agency (ARPA). În cadrul ARPA se înființează o divizie specială de cercetare în domeniul computerelor, iar în cele din urmă este inițiat proiectul ARPANET, de construire a unei mici rețele de calculatoare prin intermediul căreia să fie transmise informații între cercetătorii universităților americane. În 1974 cercetătorii americani Vinton Cerf și Bob Kahn lansează termenul de Internet, într-o lucrare cu privire la modalitatea prin care să se realizeze conectarea nu numai între calculatoare ci și între rețele ca atare, prin respectarea unui limbaj comun, a unor protocoale (Transmission Control Protocol sau Internet Protocol). Acesta este considerat momentul de naștere a Internetului ca „rețea a rețelelor”, ca modalitate de conectare globală a tuturor rețelelor de computere din lume. Odată cu Revoluția Digitală s-au spulberat diviziunile ce separau cele trei forme tradiționale de comunicare (sunet, text, imagine) permițând crearea și dezvoltarea internetului. Astăzi, practic, asistăm la o schimbare de paradigmă de la supremația mijloacelor audio-video la cea a mediului virtual prin intermediul internetului.

1.3. Libertatea presei

Utilitatea mass-mediei devine recunoscută începând cu anul 1700, când filosoful francez Pierre Bayle constată o multiplicare a numărului jurnalelor și lucrărilor de acest gen și astfel consideră că devine necesar un studiu al istoriei acestora. La sfârșitul secolului XVIII, apare o nouă concepție privind mass-media, lansată de politicianul Edmund Burke, conform căreia mass-media constituie „a patra putere” în stat. Cercetătorii epocii moderne au interpretat formula „a patra putere în stat” ca fiind un fel de contraputere la celelalte trei puteri descrise de Montesquieu: executivă, legislativă și judecătorească. În perioada contemporană, politicianul francez Michel Rocard, merge și mai departe numind șase piloni ai puterii în societatea noastră. Pe lângă cele trei, Rocard identifică încă trei de primă importanță: cea tehnologico-științifică, cea financiară și cea mediatică. Preocuparea lui Montesquieu era să asigure fiecărei puteri o contraputere astfel garantând echilibrul și prevenind excesul însă interpretarea lui Rocard arată că toate puterile au contraputeri, cu excepția uneia singure: puterea mediatică.

Comunicarea mediatică apare, în fond, ca un răspuns la o exigență politica, și anume aceea de organizare a unui „spațiu public” pentru discuții de interes general și privat. Astfel activitatea mediatică devine repede centrul vieții publice în societățile democratice fiind văzută ca un „instrument democratic al libertății” așa cum spunea Alexis de Tocqueville. Impunându-se cu greu în fața puterilor care încearcă să o interzică, să o controleze sau să o corupă, comunicarea mediatică este, deci, manifestarea unei libertăți fundamentale: aceea de a gândi și de a se exprima liber. Înfruntarea dintre putere și presă și disputa istorică pentru libertatea presei se duc în Marea Britanie. Aici, guvernele încep să conștientizeze ascensiunea acestui nou instrument și deși într-o primă fază atitudinea lor este una de teamă încercând să stopeze fenomenul prin interdicții și pedepse, într-o a doua etapă apare dorința de a supune ziarele, astfel încât presa să servească propriilor lor interese. La rândul lor, gânditori liberali și liberali democrați precum Jeremy Bentham, James Mill și John Stuart Mill au susținut ideea de libertate a presei, considerând că numai prin libera exprimare a opiniei statul poate fi protejat de folosirea abuzivă a puterii. La rândul lui, John Keane evidențiază patru tipuri de argumente care justifică necesitatea existenței unei prese libere: cel teologic, bazat pe ideea originii divine a rațiunii și, implicit, a discernământului de care Dumnezeu însuși ne cere să facem uz, cel al dreptului natural de a judeca faptele guvernanților, cel al utilitarismului, potrivit căruia bunăstarea cetățenilor depinde de limitarea tendinței puterii politice de a evolua spre despotism și, în fine, cel bazat pe obligația morală a căutării adevărului, care, mai devreme sau mai târziu, trebuie să se impună.

Încă din secolul al XIX-lea libera circulație a informației este considerată o libertate fundamentală, stipulată în Declarația Drepturilor Omului și recunoscută de majoritatea statelor. Principiul liberei circulații a informației a fost formulat dupa cel de-al Doilea Război Mondial și prevăzut în articolul 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, adoptată de Națiunile Unite, la 10 decembrie 1948:

„Orice individ are dreptul la libertatea de informare și de expresie, care implică dreptul de a nu avea neplăceri din cauza opiniilor sale, precum și dreptul de a căuta, de a primi și de a răspândi, fără a ține cont de frontiere informații și idei, prin orice mijloace de expresie”.

De-a lungul timpului, în cadrul mai multor conferințe și convenții, s-a stabilit că mass-mediei trebuie să i se asigure independență completă din partea guvernelor și în același timp îndeplinirea funcțiilor publice: de informare a publicului asupra problemelor de interes public, de a juca rolul de „câine de pază public”, de a transmite știri obiective și echilibrate și de a asigura fiecărui individ drepturile fundamentale din tratatele internaționale la care guvernul este parte. În același timp, guvernul trebuie să asigure pluralismul mass-media, astfel permițând televiziunilor și posturilor de radio private să opereze liber. Cu toate acestea, singurul drept invocat de jurnaliști este dreptul de protejare a surselor de informații. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a declarat că:

„Protejarea surselor de la care jurnaliștii preiau informații este un mijloc esențial de asigurare a faptului că presa își poate exercita menirea de „câine de pază” într-o societate democratică. Dacă jurnaliștii ar fi obligați să-și dezvăluie sursele, aceasta le-ar face mult mai grea obținerea de informații și, în consecință, ar împiedica informarea publicului asupra cheltuielilor ce țin de interesul public. Dreptul la libertatea de exprimare implică faptul că orice restricție de acest gen trebuie limitată la circumstanțe excepționale, în care sunt în joc interesele publice sau individuale vitale”.

Astfel, libertatea presei presupune recunoașterea dreptului de a căuta informații și de a exprima opinii, fără a fi îngrădit de vreo autoritate (politică, administrativă, economică, juridică etc) diferită de cea a deontologiei profesionale. Astăzi, situația din mass-media este consecința unui întreg complex de cauze și este cel puțin paradoxală: libertatea de exprimare este apărată printr-un cadru legislativ solid, însă acesta nu se aplică de fiecare dată.

În 25 mai 2009, la Hamburg, Hans-Ulrich Joerges, redactorul-șef al săptămânalului german Stern împreună cu comisarul european Viviane Reding au lansat Carta Libertății Presei, semnată ulterior de 48 de redactori-șefi și jurnaliști de top din 19 state. Scopul lansării Cartei a fost acela de a contracara temerile tot mai mari legate de o încălcare a libertății de către guvernele din Europa, atât în cadrul Uniunii Europene cât și în afara acesteia. Deși Carta are mai mult o valoare simbolică, poate influența procesul de aderare a unor state la Uniunea Europeană, constituind chiar o condiție în demararea negocierilor de aderare viitoare ale statelor candidate. Carta conține 10 articole care prevăd printre altele, interzicerea cenzurii, acces neîngrădit pentru jurnaliști la toate sursele de informații, fie ele interne sau externe, media trebuie să fie “liberă de persecuții, represalii, interferențe politice sau de reglementare ale statului”.

Studii realizate de asociațiile care se ocupă cu monitorizarea libertății presei confirmă faptul că presa are dificultăți, întrucât, în cea mai mare parte, aceasta nu mai este independentă. Pluralismul și libertatea constituie în continuare un motiv serios de îngrijorare în UE și în statele sale membre, în special în Italia, Bulgaria, România, Belarus și Grecia așa cum indică ultimul clasament mondial cu privire la libertatea presei realizat de organizația franceză Reporteri fără frontiere.

Unul din organismele principale de monitorizare a libertății presei este Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE). OSCE este o organizație internațională la nivel regional european, cu cea mai extinsă arie geografică, 57 de state membre al cărei scop fundamental este asigurarea securității colective și a unui dialog continuu între statele membre. Pentru a reuși să atingă aceste deziderate și pentru o implementare cu succes a activităților sale, OSCE a înființat o serie de instituții printre care se numără și Reprezentatul pentru Libertatea Presei (The Representative on the Freedom of the Media). Reprezentantului OSCE pentru libertatea presei este în prezent Dunja Mijatović iar sarcina sa este de a observa evoluțiile relevante ale mass-mediei din statele membre OSCE și, în strânsă coordonare cu președintele în exercițiu, să susțină și să promoveze respectarea deplină a principiilor și angajamentelor OSCE în ceea ce privește libertatea de exprimare și libertatea mass-media. Reprezentantul colectează și primește informații cu privire la situația mass-media din surse variate. Statele participante și alte părți interesate (de exemplu, organizații sau instituții, mass-media și reprezentanții acestora, ONG-uri relevante) pot transmite cererile lor, sugestii și comentarii legate de consolidarea și dezvoltarea continuă în conformitate cu principiile și angajamentele OSCE. În cazul unor neconformități grave și probleme cauzate, de exemplu, de obstrucționarea activităților mass-media sau condițiile nefavorabile pentru jurnaliști, Reprezentantul ia legătura cu statul participant și alte părți implicate, evaluează faptele și contribuie la soluționarea problemei.

Datorită faptului că multe dintre țările membre susțin protejarea presei însă mereu se eșuează în implementarea acesteia, membra Comisiei pentru libertăți civile, Renate Weber, a demarat o inițiativă în Parlamentul European, prin care libertatea presei în Uniunea Europeană să fie monitorizată atent, iar abuzurile împotriva jurnaliștilor să fie sancționate chiar la nivelul Comisiei Europene. Practic, comisarul urmărește stabilirea unor standarde aplicabile în statele membre, pe baza cărora să se poată solicita intervenții ori de câte ori este nevoie.

1.4. Funcțiile mass-media

Mass-media a devenit o componentă, un element sau un subsistem foarte important al mediului social global, având un rol important în mecanismul vieții contemporane și răspunzând unor necesități pregnante. Astfel, media îndeplinește anumite funcții, se dovedește a fi utilă în anumite direcții, exercitând un rol pe care comunitatea jurnaliștilor l-a asumat.

Având în vedere toate interacțiunile dintre mass-media și societate, jurnaliștii, oamenii politici, sociologii au încercat să determine care este locul pe care mass-media îl ocupă mai exact în viața socială, care sunt legăturile care se stabilesc între mass-media și diferite grupuri sau persoane, care este natura acestor legături dar și influența lor în transformarea socială, economică, politică și culturală. În funcție de timpul în care au fost formulate și de maniera în care a fost abordat chiar sistemul mass-media, cercetătorii au venit cu diverse propuneri pentru a defini cele mai importante funcții pe care le exercită mass-media.

În cartea sa Introducere în sistemul mass-media, Mihai Coman face o cercetare cronologică a apariției și dezvoltării funcțiilor presei, prezentând astfel rezultatele studiilor unor sociologi cu privire la funcțiile presei. Printre acestea sunt rezultatele studiilor lui Leo Thayer, Malcolm Wiley, Michael Real și Denis McQuail. Ținând cont de toate aceste clasificări, Mihai Coman distinge următoarele funcții ale mass-media:

Funcția de informare

Funcția de interpretare

Funcția de legătură

Funcția de culturalizare (educare)

Funcția de divertisment

Funcția de informare are o importanță esențială având în vedere că, pe baza informațiilor pe care le primesc prin mass-media, oamenii evaluează importanța evenimentelor care îi afectează în mod direct, anticipează unele tendințe din viața economică, socială sau politică și, în consecință, iau anumite decizii. Nu toate informatiile care pătrund zilnic în casele noastre ne oferă informații de utilitate imediată. Unele se referă la fapte sau procese mai puțin legate de mediul nostru imediat. Cu toate acestea, ele contribuie la crearea concepțiilor despre lume pe care se bazează toate deciziile cotidiene ale indivizilor.

Funcția de interpretare se referă la sintetizarea informațiilor apărute într-o știre și a semnificațiilor atribuite lor. „Oamenii simt nevoia ca lumea care îi înconjoară să le fie prezentată în mod ordonat și coerent, încărcată cu un anumit sens și ordonată după o anumită ierarhie, astfel încât, pornind de la aceste clasificări și interpretări, să poată lua mai ușor deciziile inerente existenței de zi cu zi”.

Funcția de legătură susține că prin consumarea produselor mass-media, milioane de oameni se regăsesc legați prin nenumărate fire nevăzute. Datorită presei, oamenii descoperă că împărtășesc aceleași valori, că se pot mobiliza pentru aceleași scopuri, că pot face parte dintr-o comunitate, mobilizându-se pentru cauze ce depășesc granițele naționale, religioase, politice, rasiale și care sunt percepute ca fiind a națiunii ca întreg.

Funcția de culturalizare (educare) spune că odată cu apariția și creșterea ponderii mass-media, o mare parte a activităților de transmitere a valorilor și modelelor culturale, de formare a gândirii și a comportamentului au fost preluate de mesajele presei. Mihai Coman spunea că mass-media se află într-o poziție bivalentă deoarece pe de-o parte numeroasele modele de comportament pe care le oferă sunt solicitate să exercite o acțiune educativă neutră, iar pe de cealaltă parte, ele sunt preferate pentru resursele lor persuasive, pentru puterea lor de a influența comportamentul indivizilor din grupuri cu diferite interese.

Funcția de divertisment se traduce prin produsele cu care mass-media răspunde nevoii oamenilor de relaxare, de odihnă, de evadare din grijile cotidiene. Datorită stresului zilnic, datorită creșterii nevoii oamenilor de a se destinde, dar și datorită creșterii rolului publicității presa a devenit instituția care vinde divertismentul la cele mai reduse costuri, aceasta în raport cu cinematograful, teatrul, turismul, arta sau orice alte mijloace de relaxare și divertisment.

Mass-media îndeplinește un rol social decisiv în procesul prin care omul și comunitățile pe care le compune încearcă să se raporteze, prin cunoaștere, la lume. Funcțiile ce îi sunt specifice asigură sincronizarea individului la realitatea din care face parte, inclusiv la propria lui personalitate.

1.5. Rețele și canale de comunicare

O informație poate circula în orice loc dintr-un teritoriu cu condiția ca acesta să dispună de căi de comunicare. Toate aceste căi constituie o rețea. Datorită creșterii fluxului comunicațional a fost necesară organizarea circulației informațiilor prin fir și pe calea undelor, adică crearea diferitelor rețele: rețeaua de fire, rețeaua hertziană, rețeaua celulară, rețeaua de sateliti. Toate aceste rețele comunică între ele. Rețelele sunt deci, sisteme de interacțiune, atât formale cât și informale, care fac legătura între partenerii de comunicare și sunt create pentru schimbul și transmiterea de mesaje în timp și spațiu. Internetul precum și alte procese mediate de comunicare, cum ar fi Intranetul sau sistemele interne de organizare a mesajelor constituie exemplele cele mai evidente de rețele. Unul din instrumentele folosite de Comisia Europeană pentru informarea cetățenilor și comunicarea cu aceștia, este Rețeaua Europe Direct. Rețeaua cuprinde, la nivelul Uniunii Europene, 480 Centre de Informare Europe Direct, 400 de Centre de Documentare Europeană și 700 de membri Team Europe. Această rețea oferă informații generale și specializate privind UE și face trimitere la surse de informare specializate, conștientizează publicul și promovează dezbaterea pe teme europene.

Atunci când comunicarea dintre indivizi sau dintre roluri poate fi considerată una constantă, repetitivă, putem vorbi despre existența unui canal de comunicare. Acest canal poate fi reprezentat de o conexiune fizică (un cablu, o bandă de frecvență etc) sau un canal social (rețea rutieră, un sistem de comunicare în masă, o linie telefonică). Un canal de comunicare reprezintă astfel mediul prin care se transmit și se primesc mesajele. Canalele sunt de trei tipuri: tipărite, electronice și interpersonale. Canalele tipărite includ memo-uri, broșuri, newsletter, rapoarte, postere și afișe. Datorită noilor tehnologii au început să fie folosite din ce în ce mai mult canalele electronice, precum email-ul și voice mail-ul, rețelele de intranet, blogurile, chat room-urile, canalele TV, rețelele de socializare, podcast-urile, video-conferințele, sistemele de instant messaging, enciclopediile wiki și întrunirile electronice. Canalele "face to face" includ discursuri, focus grupurile și evenimentele sau întrunirile sociale.

În ceea ce privește comunicarea la nivelul Uniunii Europene, aceasta se desfășoară prin intermediul mai multor canale tradiționale, cum ar fi presa scrisă, de radiodifuziune, prin publicațiile și site-urile UE. Principalii actori responsabili pentru aceste politici sunt Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul, Curtea Europeană de Justiție, Comitetul Regiunilor și Agențiile UE. Datorită faptului că tot mai multi cetățeni din UE sunt activi pe rețelele sociale, Comisia Europeană utilizează și aceste platforme pentru a intra în contact cu cetățenii. Această comunicare se face „în numele Comisiei" de către un grup de membri ai personalului desemnat, și anume Rețeaua Social Media.

O bună parte a teoriilor despre comunicare, utilizate în relațiile publice, se sprijină pe ideea Prof. Carl Hovland de la Universitatea din Princeton care precizează că, pentru a schimba atitudinile, trebuie mai întâi să schimbăm opiniile, iar încercarea de a face acest lucru se bazează pe comunicare. Pentru a obține eficiență în comunicare, obiectul efortului de comunicare trebuie să acorde atenție comunicării, să o înțeleagă, să o accepte și să și-o amintească. Astfel, canalul mediatic utilizat pentru comunicare poartă informația în sine, fie factuală, fie emoțională, care are ca scop producerea unei schimbări de opinie în public.

În iunie 2001, Uniunea Europeană a demarat, prin intermediul Comisiei Europene, o inițiativă, al cărei scop era crearea unui cadru de cooperare în care toate organizațiile și statele membre să conlucreze în vederea revizuirii politicii de informare și comunicare a UE. Cu toate că în 2002, s-a concretizat o strategie în acest sens, lipsa de interes a cetățenilor în politica UE continuă să crească. În aceste condiții, Comisia Barosso a considerat necesară existența unui comisar pentru comunicare, numind-o astfel în această funcție pe Margot Wallström. Aceasta și-a început activitatea cu o lungă fază de consultări atât pe plan intern cât și pe plan extern, pe care a numit-o “putting ears on the Commision”.

Între timp, ambele referendumuri cu privire la adoptarea Constituției europene, organizate în Olanda și Franța în 2005, au demonstrat faptul că majoritatea cetățenilor au votat ținând cont de particularitățile politicii interne, care se regăsesc în actul fundamental al Uniunii. Mulți nu știau însă ce conținea de fapt Constituția, în ciuda articolelor de presă, broșurilor și cărților distribuite pentru explicarea noii legi fundamentale. Margot Wallström, considera că Uniunea Europeană are nevoie de o strategie de comunicare eficientă care să prevadă printre altele „ascultarea cetățenilor”, oferirea de informații concrete acestora și întâlniri cu cetățenii.

La 1 februarie 2006 Comisia a adoptat Carta albă privind politica europeană de comunicare, destinată să ofere UE o strategie de comunicare globală. Unele idei prezente în cadrul acestui document sunt: UE trebuie să lucreze mai eficient cu mass-media concentrându-se mai mult pe noile tehnologii cum ar fi internetul, o mai bună înțelegere a opiniei publice europene, necesitatea unei colaborări între Europa și instituțiile UE, statele membre, partidele politice și organizațiile societății civile.

Site-urile Uniunii Europene sunt un instrument-cheie pentru informarea cetățenilor și a părților interesate cu privire la politicile UE, legislație, drepturile lor în cadrul pieței interne, subvenții, oportunități de angajare și multe alte lucruri care le afectează viața de zi cu zi. Mai mult, Web-ul este un mijloc foarte eficient de comunicare și în același timp accesibil în ceea ce privește costurile. Site-urile care aparțin domeniului europa.eu sunt gestionate într-un mod descentralizat. Acest lucru înseamnă că fiecare instituție sau organ comunitar este responsabil pentru crearea, gestionarea și actualizarea paginilor și site-urilor care le privesc. Avantajul acestui fapt constă în adăugarea și actualizarea mult mai rapidă a conținutului care se află mult mai aproape de sursa informațiilor în cauză, îmbunătățind astfel exactitatea lor.

Deși peste 40 de milioane de oameni vizitează site-urile web ale Comisiei în fiecare lună, cercetările arată că numărul vizitatorilor ar crește în cazul în care platformele web ar fi mai coerente și mai accesibile pentru utilizator. În urma acestor rezultate, în februarie 2012, Comisia a inițiat o politică de raționalizare a prezenței sale pe web având în vedere îmbunătățirea calității informațiilor și a serviciilor on-line pentru o mai bună satisfacere a utilizatorilor. Prin acest proiect, Comisia vizează o regândire a comunicațiilor digitale pentru a ține pasul cu evoluția uluitoare a peisajului de comunicare și în același timp cu așteptările cetățenilor.

1.6. Critici aduse mass-mediei

Există, în prezent, necesitatea unei implicări mai critice în ceea ce privește cultura mass-media. Se sugerează faptul că teoreticienii contemporani au trecut cu vederea diferite aspecte ideologice ale culturii media în entuziasmul lor de a detecta dovezi ale interpretării proactive din partea publicului. Încă de la originile ei, presa a fost învinuită de practici abuzive, de încălcarea moralei impuse, de provocarea dezordinii sociale, ceea ce declanșa intervenția poliției și a tribunalelor și necesita apariția unei jurisprudențe. Modul în care sunt definite aceste practici abuzive depinde de cultura națională, de stadiul evoluției respectivei națiuni, de regimul său politic.

Începând cu anii ‘40, abordările asupra media se divid în două mari orientări, chiar în două mari curente, unul numit empiric, iar celălalt critic. Curentul critic constituia o abordare de inspirație filozofică și politică asupra societății contemporane și asupra rolului comunicării în această societate. Curentul empiric, denumit de Paul Lazarsfeld, încerca să desființeze concluzia „omnipotenței” mass-media, idee dominantă în acel timp, și care exprima credința că presa, cinematograful și radioul au o capacitate aproape nelimitată de a influența comportamentele oamenilor în calitate de alegători și consumatori. Printre alții, acest curent era ilustrat de Carl Hovland, F. Stanton, H. Lasswell, E. Katz și de numeroși membri ai grupurilor de cercetare empirică organizate și conduse de către unele dintre aceste personalități.

Cea mai importantă mișcare de idei în înțelegerea teoriei media a fost Școala de la Frankfurt, unde au început să se concentreze asupra problemelor ridicate de mass-media cercetători precum: Herbert Marcuse, Walter Benjamin, Max Horkheimer, Theodor Adorno. Obiectivul școlii critice era preponderent teoretic și demistificator: a decripta rolul mass media și ceea ce Theodor Adorno a denumit „industriile culturale”, în alienarea și masificarea societății, în combinarea dominației culturale și politice. Theodor Adorno vede în mass media „un fel de confirmare a faptului că societatea americană, sub aparențele sale democratice, este în realitate manipulatorie și alienantă, iar mass-media constituie principalul instrument al dominației politice și a standardizării culturale”. Ea ar reprezenta „chiar elementul esențial al unui sistem de dominație socială și culturală ale cărui efecte sunt cu atât mai periculoase cu cât dau iluzia libertății”. Astăzi, poate cel mai vehement contestatar al mass-mediei din SUA și societățile liberale este Noam Chomsky. Pentru Chomsky, sistemul mediatic este astfel format încât să repete în mod mecanic și obedient informațiile provenite din sursele oficiale, adică induce un conformism social. De asemenea, datorită restrângerii accesului la mijloacele de informare pe considerente financiare, Chomsky consideră că presa va fi nevoită să țină cont de interesele industriale și astfel își va pierde independența, dezvoltând, în consecință, o democrație capitalistă care duce la artificializarea spațiului public.

În democrațiile occidentale, ceea ce li se reproșează în primul rând mijloacelor de comunicare în masă, este faptul că servesc partidului aflat la putere ori unei elite culturale, în cazul în care sunt instituții de stat, și că sacrifică slujirea publicului obsesiei pentru profit, în cazul în care sunt societăți comerciale. Astfel, ori de câte ori apare un nou bun de consum (produs sau serviciu), el se adresează, la început, unei elite care posedă resursele necesare pentru a și-l procura, fie ca un semn al bogăției sau al statutului social, fie ca sursă de avantaje sau de confort. Apoi, pe măsură ce tehnologiile se perfecționează și prețurile de producție scad, pe măsură ce fie moda, fie necesitățile sociale sau individuale generează un interes crescând în jurul acelui produs, acesta începe să fie fabricat în serie și cumpărat în cantități din ce în ce mai mari. Această logică care domină producția de bunuri și servicii a cuprins, la începutul secolului XX, și sfera bunurilor culturale, transformând creația și circulația valorilor simbolice într-un sistem condus de imperativele producției capitaliste: sistemul industriilor culturale. Astfel, o mare parte a activităților de transmitere a valorilor și modelelor culturale, de formare a gândirii și a comportamentului au fost preluate de mesajele presei. Deoarece are puterea de a oferi numeroase modele de comportament, mass-media se află într-o poziție ambivalentă: pe de o parte, ea poate exercita o acțiune educativă neutră (în sensul formării unor oameni informați, cultivați), iar pe de altă parte, ea poate fi „curtată” de grupuri cu interese politice ori economice să influențeze comportamentul indivizilor.

Evaluarea influenței mass–media este greu de realizat și, poate tocmai de aceea, opiniile sunt foarte diferite. Unii, înțeleg prin cultura media o criză a culturii; Brzezinski (1969) consideră, în acest sens, că era „tehnotronică” (a telecomunicațiilor, ordinatorului și televiziunii) transformă lumea într-un nod de relații interdependente, tensionate în care crește riscul de izolare și singurătate pentru individ. Față de această perspectivă pesimistă, Raportul Delors (2000) arată că este de datoria sistemului educațional „să-i ajute pe oameni să se îndepărteze de această societate a mediatizării și a informației care tinde să devină una fără perspectivă, a efemerului”. Alții, văd în cultura de masă accesul maselor la o cultură a timpului liber. Mc Luhan, consideră în acest sens, că rețeaua mobilă de comunicare va dărâma zidul dintre școală și viață. În acest context, Raportul Faure (1972) viza o societate educativă, în care dispar granițele dintre educația formală, nonformală și informală. Dacă problema constă în faptul că mass–media și cultura media crează dependență, iar educația are sens emancipator, atunci soluția nu poate fi să ne îndepărtăm de mass–media, ci mai degrabă ca educația să dezvolte rezistență și spirit critic față de produsele culturii media și mesajele mass–media.

CAP 2. Politicile Uniunii Europene privind mass media

Guvernanța mass-media europeană cuprinde atât domeniul politicii la nivel național
cât și cel al politicii europene și în același timp și interacțiunea dintre cele două. Politica europeană este coordonată de către țările europene, prin calitatea de membru al Uniunii Europene și Consiliul European. Deoarece implică interese comerciale majore și tematici complexe care țin de diversitatea culturală, serviciile publice și responsabilitate socială, politica privind mass-media este formulată la nivel național de fiecare guvern în parte. Rolul UE este de a stabili unele reguli și orientări de bază în domenii de interes comun, precum deschiderea piețelor UE și concurența loială.

Politica comunitară în domeniul reglementării conținutului media este în esență politica privind piața internă și este reglementată și limitată de obiectivul pieței interne a liberei circulații a mărfurilor (inclusiv ziare și reviste, de exemplu) și servicii (inclusiv emisiuni de radio și televiziune). Dezvoltarea de noi tehnologii, în special radiodifuziunea prin satelit, a determinat, încă din 1984, inițiative din partea instituțiilor comunitare pentru a forma o politică audiovizuală comunitară. În timpul anilor 1990, inovația tehnologică a început să estompeze granițele dintre telecomunicațiile tradiționale și sectoarele mass-media. A fost nevoie de un nou cadru de reglementare care să cuprindă atât reglementarea mass-mediei tradiționale cât și a rețelelor de telecomunicații.

În 2002, Uniunea Europeană a adoptat un astfel de cadru în Comunicare Electronică și Servicii având ca scop crearea unei piețe europene unice privind politicile în domeniul audiovizualului si al mass-mediei. Acesta este alcătuit din șase directive: o directivă de „cadru” și cinci directive de însoțire (Directiva privind autorizarea, Directiva privind accesul, Directiva privind serviciul universal, Directiva privind protecția datelor și Directiva privind liberalizarea). Comisia Europeană a mandatat asigurări în legislația națională că sistemele juridice naționale permit căi de atac împotriva deciziilor de reglementare naționale. La această listă, se adaugă decizia privind cadrul de reglementare pentru politica privind spectrul de frecvențe radio (Directiva privind spectrul de frecvențe radio). Acest pachet a fost modificat în decembrie 2009 prin alte două directive: Directiva privind o mai bună legiferare și Directiva privind drepturile cetățenilor, precum și prin instituirea Organismului autorităților europene de reglementare în domeniul comunicațiilor electronice (OAREC).

Instrumentul comunitar principal de susținere a industriei (în special cea cinematografică) continuă să fie programul „MEDIA”. Programul MEDIA oferă sprijin financiar pentru filmele și programele TV europene de calitate. Scopul său este de a stimula realizarea, distribuirea și promovarea filmelor europene, a altor producții audiovizuale și a noilor tehnologii digitale în Europa. Noul program MEDIA Mundus (2011-2013), cu un buget de 15 milioane de euro, valorifică interesul în creștere al sectorului audiovizual față de cooperarea la nivel mondial și față de oportunitățile pe care aceasta le oferă. De asemenea, diversifică oferta aducând mai multe produse culturale pe piețele europene și internaționale și creează noi oportunități de afaceri pentru lucrătorii în domeniu din Europa și din lume.

2.1. Rolul instituțiilor europene

Cu toate că literatura de specialitate consideră că rolul esențial în elaborarea politicilor, în cadrul Uniunii Europene, îl are Comisia Europeană, Parlamentul European joacă un rol la fel de important, în special în stabilirea agendei politice.

2.1.1. Comisia Europeană

Rolul atribuit Comisiei Europene de tratate este de a propune și aplica legislația comunitară, astfel Comisia acționează în calitate de „gardian al tratatelor”. Comisia Europeană este singura instituție a Uniunii Europene cu dreptul de a propune inițiative legislative care apoi trebuie să fie adoptate în majoritatea cazurilor prin procedura de co-decizie.

Comisia lansează periodic inițiative care stipulează o serie de principii de reglementare necesare pentru a atinge un obiectiv politic clar definit și care, în același timp, să garanteze securitatea juridică și neutralitatea tehnologică. În acest sens, Comisia a lansat o carte verde privind crearea unei piețe comune în broadcasting care în cele din urmă a condus la adoptarea Directivei „Televiziune fără Frontiere”. Adoptată în 1989, Directiva „Televiziune fără frontiere” oferă țărilor de origine, principii de funcționare pentru serviciile de televiziune. Directiva a fost revizuită în 1997 pentru a ține seama de evoluțiile tehnologice și de piață. Astfel, cum s-a confirmat prin revizuirea din 2003, aceasta a asigurat de atunci, un cadru juridic stabil și sigur pentru serviciile de radiodifuziune în cadrul Comunității europene. Directiva „Televiziune fără frontiere”, este cel mai important act juridic al Uniunii Europene privind reglementarea mass-mediei și a televiziunii europene. Aceasta se bazează pe două principii de bază: libera circulație a emisiunilor de televiziune în cadrul pieței interne și obligația difuzorilor de a rezerva operelor europene o proporție majoritară din timpul lor de emisie, precum și cel puțin 10 la sută din timpul lor de emisie, sau bugetul lor de programe, pentru producții independente europene. În plus față de promovarea producțiilor europene și independente, scopul acestei directive este protejarea unor obiective importante de interes public, cum ar fi diversitatea culturală, protecția consumatorului, condițiile cantitative și calitative pentru publicitatea televizată, protecția minorilor, dreptul la replică, acces gratuit la difuzarea evenimentelor care sunt considerate de importanță majoră pentru societate (de exemplu, evenimente sportive), etc. Libera circulație a emisiunilor de televiziune se realizează printr-un grad minim de armonizare a legislațiilor statelor membre în aceste domenii. Această directivă a fost urmată de Cartea verde privind convergența sectorului telecomunicațiilor, al mass-mediei și al tehnologiilor informației în 1997 și Comunicarea privind principiile și orientările politicii comunitare în domeniul audiovizualului în era digitală în 1999.

În cadrul Comisiei, Direcția Generală pentru Societate Informațională și Media este responsabilă în domeniul politicilor media și ale audiovizualului. Aceasta sprijină dezvoltarea și utilizarea tehnologiilor informației și comunicațiilor (TIC) în beneficiul tuturor cetățenilor. Misiunea sa este de a dezvolta competitivitatea de servicii audiovizuale europene, prin promovarea cadrelor naționale care asigură o protecție eficientă a minorilor și respectarea demnității umane. Cu alte cuvinte, are ca scop dezvoltarea unei piețe comune pentru televiziune și alte servicii audiovizuale, asigurând în același timp protecția intereselor generale și diversitatea culturală. Rolul Direcției Generale pentru Societate Informațională și Media este:

susținerea inovației și competitivității în Europa, prin excelență în domeniul TIC, cercetare și dezvoltare;

definirea și implementarea unui cadru de reglementare care permite dezvoltarea rapidă de servicii bazate pe tehnologii de informare, comunicare și audiovizuale, astfel promovând concurența și sporind investițiile, creșterea și locurile de muncă;

încurajarea accesibilității serviciilor bazate pe TIC, în special cele care au cel mai mare impact asupra calității vieții cetățenilor;

reprezintă Comisia Europeană în dialogul și negocierile internaționale în aceste domenii, și de a promova cooperarea internațională în domeniul cercetării și dezvoltării TIC.

În cadrul Direcției Generale pentru Societate Informațională și Media, există un departament, Media Task Force, care are ca scop sprijinirea și creșterea locurilor de muncă în special în industria mass-media și în același timp promovează diversitatea și pluralismul mass-mediei și libertatea presei. Ca răspuns la preocupările politice permanente cu privire la concentrarea mass-media, precum și posibilele efecte ale acesteia asupra pluralismului și libertății de exprimare, Comisia a lansat o abordare în trei etape pentru promovarea dezbaterii privind pluralismul mass-media în Uniunea Europeană în 2007. Acest lucru subliniază angajamentul Uniunii Europene de a proteja pluralismul mass-media, precum și dreptul la informare și libertatea de exprimare consacrată în articolul 11 din Carta drepturilor fundamentale, precum și în prevederi similare în Articolul 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest plan, noțiunea de pluralism mediatic este mult mai largă decât cea de proprietate mass-media, se referă la accesul la informații variate, astfel încât cetățenii să poată forma opinii fără a fi influențați de o sursă dominantă. De asemenea, departamentul Task Force Media dezvoltă și un rol de cercetare economică, cu scopul de a asigura primatul politicii mass-media. Prima prioritate este de a dezvolta viziunea Comisiei asupra domeniului publicațiilor, astfel încât acesta să se se ridice la același nivel ca și cel audiovizualului. În acest sens, a fost publicat un document de lucru al Comisiei privind „Consolidarea competitivității sectorului publicațiilor UE” în septembrie 2005, urmat de o consultare în care diferitele părți interesate și-au exprimat opiniile privind viitoarele orientări politice privind publicațiile.

La 1 iunie 2005, Comisia a lansat proiectul „i2010 – O societate informațională europeană pentru creștere și locuri de muncă”, inițiat ca un cadru pentru abordarea principalelor provocări și evoluții în societatea informațională și sectoarele mass-media până în 2010. Aceasta promovează o economie digitală deschisă și competitivă și subliniază rolul TIC ca factor de incluziune și calitatea vieții. Inițiativa conține o serie de instrumente de politică ale UE pentru a încuraja dezvoltarea economiei digitale, cum ar fi instrumente de reglementare, cercetare și parteneriate cu părțile interesate. Astfel, i2010 devine prima inițiativă importantă luată în conformitate cu Agenda Lisabona reînnoită.

Societatea informațională europeană s-a dezvoltat în bună măsură din cauza acestor inițiative europene, precum crearea pieței unice, Directiva „Televiziune fără frontiere”, adoptarea de standarde armonizate și liberalizarea sectorului telecomunicațiilor. Astăzi, există două domenii principale de reglementare în cadrul acestui sector: de transmitere și de conținut. Aceste domenii sunt completate de inițiative legislative cu caracter neobligatoriu, programe de sprijin pentru sectorul audiovizual (Programul MEDIA) și activitățile comunitare din cadrul forurilor internaționale.

În ceea ce privește transmisia, cadrul de reglementare a comunicațiilor electronice, lansat în iulie 2003, oferă un cadru legal de clasă mondială pentru a continua dezvoltarea industriei, stimularea concurenței, a creșterii și protejarea intereselor publice și ale utilizatorului. Noul cadru acoperă, printre altele, și modalități de gestionare a resurselor limitate esențiale pentru comunicații, cum ar fi spectrul de frecvențe radio. În timp ce cadrul se concentrează asupra rețelelor și serviciilor de comunicații, politica în domeniul spectrului radio, acoperă toate domeniile în care spectrul este o problemă, de la telefonie mobilă la televiziune, de la sisteme de poziționare prin satelit de cercetare științifică, și mult mai mult. Aceste domenii de reglementare sunt, de asemenea, în concordanță cu Directiva privind „Echipamentele radio și echipamentele terminale de telecomunicații”. Prin înlocuirea a peste 1000 de reglementări naționale de omologare, directiva a creat un cadru de reglementare a ceea ce este acum o piață unică europeană cu o valoare de 30 de miliarde de euro. În domeniul conținutului, reglementarea audio-vizualului urmărește să asigure libera prestare a serviciilor și să îndeplinească obiectivele de interes public, cum ar fi accesul la informații și protecția utilizatorilor în domenii precum comunicarea comercială, protecția minorilor și a demnității umane. Principalul instrument de aici este Directiva „Televiziune fără frontiere”, care promovează industria europeană a audiovizualului prin asigurarea liberei circulații a serviciilor de difuzare a programelor de televiziune în întreaga Uniune Europeană.

2.1.2. Parlamentul European

Posibilitatea ca Parlamentul European să participe la procesul legislativ și să adopte noi legislații comunitare depinde în mare măsură de propunerile legislative ale Comisiei Europene, instituția UE care deține dreptul exclusiv de a prezenta inițiative legislative. Cu toate acestea, Parlamentul European a contribuit, de-a lungul anilor, la elaborarea politicii audiovizuale și mass-media a Uniunii Europene, luând în considerare diversitatea lingvistică și culturală, libertatea de exprimare și pluralismul, sprijinul producțiilor europene și independente, nevoile persoanelor cu handicap, calitatea conținutului audiovizual, sprijinind în paralel și rolul important al televiziunii publice.

În cadrul Parlamentului European, Comisia pentru Cultură și Educație este responsabilă în domeniul politicilor media și ale audiovizualului. Printr-o serie de rapoarte din proprie inițiativă și audieri publice, aceasta are ocazia de a-și exprima opinia și de a participa activ la acțiunile comunitare privind aceste aspecte. Începutul mandatului parlamentar 2004-2009 a coincis cu prezentarea de către Comisia Europeană a cinci programe comunitare noi pentru susținerea culturii, educației, tineretului, cetățeniei europene și a sectorului audiovizual. Aceste programe, care acoperă perioada 2007-2013, au fost inițiate cu scopul de a asigura continuarea programelor UE existente în aceste domenii. Procesul legislativ pentru formarea acestor cinci programe a fost o prioritate fundamentală pentru Comisia pentru Cultură și Educație.

Unul dintre aceste programe a fost MEDIA 2007. Conceperea acestui program a pornit de la recunoașterea faptului că cinematograful european, care a înflorit in deceniile anterioare, este astăzi amenințat substanțial de dominația industriei cinematografice americane în Europa și în lume. Comisia pentru Cultură și Educație, împreună cu Consiliul și Comisia Europeană, a contribuit substanțial la îmbunătățirea noul program MEDIA 2007, prin integrarea aspectelor creative și culturale în cadrul acțiunilor economice propuse, consolidarea accesului întreprinderilor mici și mijlocii la finanțare și o mai bună cooperare, la reducerea dezechilibrelor dintre țări privind capacitățile de producție și la sprijinirea digitizării în toate etapele lanțului de dezvoltare, producție și distribuție. Succesul programului MEDIA a determinat și alte țări europene să semneze acorduri cu Comunitatea Europeană, în scopul de a participa la program.
Prin urmare, în februarie 2005, în urma unui raport al Comisiei pentru Cultură și
Educație, Parlamentul European a aprobat un acord între Comunitate și Confederația Elvețiană, pentru participarea Elveției la MEDIA Plus și la alte programe de instruire media pentru perioada 2001-2006.

În ceea ce privește industria cinematografică, la începutul anului 2005, Parlamentul European, în urma unui raport al Comisiei pentru Cultură și Educație, a participat la elaborarea unei noi recomandări UE adresată statelor membre care vizează conservarea patrimoniului cinematografic și competitivitatea activităților industriale conexe. Scopul acestei recomandări a fost, de fapt, de a promova o mai bună exploatare a potențialului industrial și cultural al patrimoniului cinematografic european prin încurajarea politicilor de inovare, cercetare și dezvoltare tehnologică în domeniul conservării și restaurării operelor cinematografice. Acțiunile recomandate au fost menite să asigure crearea condițiilor necesare pentru competitivitatea industriei cinematografice europene.

Privind protecția eficientă a minorilor și respectarea demnității umane, Consiliul și Parlamentul European au adoptat în decembrie 2006 o nouă recomandare UE, în urma unui raport al Comisiei pentru Cultură. Această recomandare urmărește să asigure un nivel eficient de protecție a minorilor și demnității umane și să permită exercitarea dreptului la replică în cadrul tuturor serviciilor audiovizuale și de informare. Recomandarea sugerează, printre altele, ca statele membre să lanseze campanii de informare prin care să atragă atenția opiniei publice asupra pontențialelor pericole ale Internetului și să distribuie pachete informative pentru a fi adoptate în fiecare stat membru, care conțin sfaturi despre „navigarea în condiții de siguranță”, sisteme de filtrare pentru protecție și utilizarea de linii de asistență telefonică, de înregistrare a plângerilor sau raportarea conținuturilor dăunătoare. Aceste campanii ar trebui să asigure, de asemenea, formarea continuă a profesorilor și educatorilor în ceea ce privește utilizarea internetului și a pericolelor reprezentate de grupurile de discuții online, cum ar fi forumuri și linii de chat. Informațiile astfel furnizate ar trebui să le permită utilizatorilor de Internet (părinți, profesori, minori, etc), să identifice care sunt serviciile care sunt complet sigure pentru accesare. Recomandarea încearcă, de asemenea, să insufle un sentiment mai mare de responsabilitate în rândul celor care lucrează în acest sector, care ar trebui să facă tot posibilul pentru a evita orice formă de discriminare. Aceștia au datoria de a împiedica circulația conținutului ilegal sau dăunător, de exemplu prin intermediul filtrelor și a bannerelor de avertizare, asigurându-se că acestea pot fi raportate. În cele din urmă, această recomandare urmărește să faciliteze exercitarea dreptului la replică în toate mijloacele de comunicare în masă online. Acest mencanism funcționează deja în mod satisfăcător în presa scrisă și serviciile audiovizuale din toate statele membre. Prin urmare, în ceea ce privește exercitarea dreptului la replică privind toate mijloacele de comunicare electronice, inclusiv cele noi (Internet, telefoane mobile), direcțiile principale privind exercitarea dreptului la replică ar trebui stabilite la nivel european. Această propunere urmărește, în primul rând, adaptarea procesului la progresul tehnologic.

Parlamentul European nu a avut posibilitatea de a participa într-un mod influent la elaborarea inițială a Directivei „Televiziune fără frontiere” din 1989, deoarece la acel moment procedura de codecizie nu a fost încă introdusă. Cu toate acestea, Parlamentul European a participat, în mod activ, la prima sa revizuire în 1997. Astfel, Parlamentul European a sprijinit cu fermitate Directiva, putând chiar să garanteze statelor membre că li se va permite să decidă în privința unor aspecte legate de difuzarea anumitor evenimente naționale și internaționale majore.

În noiembrie 2007, Parlamentul European a aprobat, în a doua lectură, Directiva privind serviciile media audiovizuale. Raportorul responsabil pentru acest „dosar” a fost parlamentarul european german Ruth Hieronymi. Noua legislație aduce o serie de schimbări și îmbunătățiri. De exemplu, privind autorizația de a utiliza plasarea produselor în producții cinematografice, filme și seriale TV, programe de sport și divertisment, s-a convenit asupra faptului că aceasta este permisă atâta timp cât programele care conțin plasările de produse sunt identificate în mod corespunzător la începutul și la sfârșitul programului. S-au stabilit noi prevederi și în cazul publicității. Mai exact, aceasta nu poate depăși un maximum de 15% din timpul de emisie zilnic și un maximum de 20% într-o ora de emisie. În același timp, publicitatea trebuie să respecte demnitatea umană și să nu discrimineze pe criteriile genului, dizabilităților, vârstei sau orientării sexuale.

O altă preocupare a Parlamentului European face referire la concentrația mediatică din ce în ce mai mare. Astfel, Parlamentul a lansat o invitație Comisiei și statelor membre în vederea protejării pluralismului mediatic. Într-un raport adoptat în 2003, acesta a subliniat că UE ar trebui să își utilizeze competențele pentru „a specifica condițiile minime care trebuie respectate de către statele membre pentru a garanta un nivel adecvat al pluralismului”. Parlamentul a revenit asupra acestui aspect, sub forma unui raport din proprie inițiativă elaborat de către parlamentarul european estonian Marianne Mikko. Raportul, care a fost adoptat în toamna anului 2008, prevede instituirea unui Ombudsman media independent sau a unor instituții comparabile în statele membre în care acestea nu există deja.

2.2. Politicile UE privind diferitele sectoare mass-media

2.2.1. Industria Radio

În 1992, a fost creată Asociația Radiourilor Europene ( Association of European Radios – AER), o asociație profesională care reprezintă interesele radiodifuzorilor privați și comerciali în cadrul instituțiilor UE. AER reunește treisprezece asociații naționale de radio private din unsprezece state membre ale UE, plus Elveția și cuprinde peste 4.500 de posturi de radio. Obiectivul principal al asociației este de a construi cel mai potrivit cadru pentru activitatea radiourilor finanțate comercial. Pentru a atinge acest obiectiv, AER urmărește îndeaproape și se angajează în toate inițiativele UE relevante și acțiunile desfășurate în domeniul mass-media, al telecomunicațiilor și al transmisiilor private de radio. O altă sarcină a asociației este de a oferi membrilor săi informații cu privire la evoluțiile politice care afectează sectorul comercial de radio. AER joacă un rol esențial și în încurajarea cooperării între membrii săi. Ea apără valorile fundamentale, cum ar fi păstrarea libertății de exprimare, inițiativa privată și protecția ascultătorilor. În plus, promovează dezvoltarea și utilizarea noilor tehnologii în transmisiile radio, adică procesul de digitalizare.

Uniunea Europeană nu legiferează direct asupra radiourilor finanțate comercial. Cu toate acestea, există o serie de domenii care țin de competența UE, care au o consecință directă asupra activității asociației și eficienței sectorului de radio comercial. Domeniile politice de interes major pentru AER sunt gestionarea spectrului, drepturile de autor, publicitatea și politica în domeniul audiovizualului, protecția consumatorilor, conținutul online, comunicații electronice, precum și aspecte sectoriale referitoare la piața internă, ​​la relația dintre radiodifuzorii publici și privați, la servicii sau sectorul cultural. Cu scopul de a-și apăra interesele, de a-și exprima opinia și de a contribui la dezbaterea la nivel european pe probleme vitale pentru posturile de radio finanțate comercial, AER participă la audierile Parlamentului European și ia parte la acțiuni comune conduse de industrie. Printre domeniile politice monitorizate recent de AER se numără sponsorizările și publicitatea, protecția consumatorilor, serviciile, serviciile de interes general, drepturile de autor și altele.

Curentul „Revoluției digitale” înseamnă că tehnologia este într-o continuă dezvoltare, iar sectorul radio trebuie să se străduiască să se adapteze la această nouă realitate. Pentru a proteja viitorul radioului, AER trebuie să se asigure că acesta dezvoltă constant relații fructuoase cu celelalte mijloace de comunicare (mai ales cele digitale) și de asemenea, că este prezent pe toate platformele de difuzare. În timp ce radioul este potențial amenințat de digitalizare, sectorul ar putea beneficia enorm de convergența tehnologiei, cu condiția ca „valoarea adăugată” a radiodifuzorilor să fie recunoscută sub formă de legislație care promovează alocarea suficientă a noului spectru disponibil (cunoscut sub numele de „dividend digital”). O altă condiție ar fi ca dezvoltarea continuă a managementului drepturilor digitale să nu ducă la prețuri semnificativ mai mari sau la unele modele de plată care ar fi nesustenabile. AER dorește să introducă măsuri legislative care să reflecte rolul important pe care radioul îl joacă, acesta îndeplinind atât funcția de informare cât și cea de divertisment pentru europeni de toate vârstele. De asemenea, asociația se asigură că industria mai degrabă beneficiază decât devine marginalizată, de apariția „dividendului digital”. Pornind de la acest scop, AER se asigură că dispozițiile privind viitoarea dezvoltare a radioului digital sunt luate în considerare în timpul proceselor de revizuire a cadrului de reglementare al UE pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice.

2.2.2. Cinema

FERA (La Fédération Européenne des Réalisateurs de l'Audiovisuel) este Federația Europeană a Asociațiilor Naționale de Televiziune și a Regizorilor. Ea a fost fondată în Veneția în 1980 și reprezintă în prezent mai mult de 30 de asociații din 28 de țări europene. Misiunea FERA este de a dezvolta recunoașterea semnificației culturale a operelor audiovizuale și a apăra integritatea și drepturile economice și creative ale regizorilor. Activitățile FERA sunt concentrate, în primul rând, pe stimularea schimburilor și a acțiunilor comune în rețeaua sa activă de asociații de regizori și pe repoziționarea preocupărilor, așteptărilor și recomandărilor regizorilor pe scena politică europeană cu scopul de a promova un mediu european, care favorizează crearea și circulația operelor europene. De fapt, Europa are un rol important de jucat în menținerea integrității și potențialul creativ al operelor audiovizuale la nivel global. Faptul că FERA reprezintă și reunește regizorii organizați la nivel național în Europa, îi conferă o poziție puternică și legitimă de a prezenta și apăra aspirațiile cinematografiei în mediul cultural european. Mai mult, recunoașterea și prestigiul de care se bucură regizorii europeni, consolidează vizibilitatea și popularitatea acțiunilor și propunerilor FERA care vizează mass-media nu doar în Europa ci și la nivel internațional. Încă de la înființare, FERA a luptat pentru stabilirea unui cadru de reglementare european în domeniul filmului (Directiva “Televiziune Fără Frontiere” adoptată în 1989 și revizuită în 1997, programele MEDIA și patrimoniul fondurilor naționale de film). De asemenea, a inițiat acțiuni intense de lobby pentru păstrarea și consolidarea statutului și drepturilor autorilor de opere audiovizuale și recunoașterea drepturilor regizorilor prin directivele privind drepturile de autor adoptate în anii '90. În prezent, atenția FERA la nivel european se îndreaptă, în principal, spre filmele online.

În 2005, Europa a produs aproape 800 de filme în cele 25 de state membre, filmele europene atingând o cota de piata de 24,6% iar cele produse în Europa dar finanțate de SUA au obținut o cotă de piață de 13,3%. Aceleași statistici, atestă însă faptul că filmele americane au totalizat 59,9% din cota de piață, iar altele doar 2,2%. La nivel național, piețele sunt deci, dominate de filme americane, completate de filme naționale, ceea ce înseamnă că rămâne foarte puțin spațiu pentru filmele europene non-naționale.

FERA a susținut extinderea domeniului de aplicare al Directivei revizuite „Televiziune fără frontiere” și asupra serviciilor media audiovizuale non-lineare și a luptat pentru introducerea de mijloace efective de promovare a operelor europene pe aceste servicii, spre deosebire de simpla declarație de promovare de către statele membre, propusă de Comisia Europeană. Astăzi, FERA se bucură de sprijinul comun al Consiliului și al Parlamentului European cu privire la ambele probleme. Datorită faptului că beneficiile economice și culturale pentru societate ca întreg sunt uneori înțelese greșit în sferele europene, FERA încurajează instituțiile europene să ia în considerare aspectele culturale și diversitatea culturală în elaborarea oricărei politici. Această punere în aplicare a articolului 151.4 al Tratatului UE ar fi omologul cererii de recunoaștere la nivel internațional al naturii speciale a bunurilor și serviciilor culturale și audiovizuale atât în cadrul negocierilor comerciale ale Organizației Mondiale a Comerțului cât și în cadrul noii Convenții UNESCO privind protecția și promovarea diversității expresiilor culturale, adoptată în octombrie 2005..

2.2.3. Print

A. Ziare

Asociația Editorilor de Ziare din Europa (European Newspaper Publisher’s Association – ENPA) este o asociație non-profit care reprezintă în prezent interesele a peste 5100 de ziare naționale, regionale și locale, publicate în 26 de țări europene. Publicarea ziarelor constituie cel mai important sub-sector din cadrul sectoarelor de publicare, reprezentând 26,8 % din cota de piață, față de reviste și publicații periodice (31,9%), cărți (24%) și alte publicații (6,7%). Industria publicațiilor, în ansamblu, constituie unul dintre cele mai importante sectoare ale economiei UE, oferind peste 750.000 locuri de muncă în peste 64.000 companii. Printre principalele obiective ale ENPA se numără: promovarea schimbului de informații privind publicarea ziarelor între țările membre și asociațiile ENPA, promovarea drepturilor fundamentale, și în special libertatea presei, ca o piatră de temelie a democrației, promovarea libertății comerciale, protejarea intereselor industriei presei de orice chestiune politică care ar putea avea vreo influență asupra rolului, libertății sau rolului economic al ziarelor în Europa, sprijinirea pluralismului și diversității mass-media.

ENPA funcționează pe diferite nivele de activitate la diferite etape: în faza de pregătire și în timpul procesului legislativ din cadrul instituțiilor europene, Secretariatul ENPA este foarte activ în timp ce, la faza implementării la nivel național, ENPA consideră că este mai bine să le permită asociațiilor naționale să fie principalii actori. În general, ENPA susține activitatea Comisiei Barosso, privind un cadru politic de reglementare mai coerent, mai transparent, bazat pe proceduri complete de evaluare a impactului efectuate înainte de prezentarea oricărei noi propuneri. Unele dintre domeniile politice cele mai importante în care ENPA activează sunt libertatea presei, pluralismul media (inclusiv diversitatea culturală), TVA și vânzarea de ziare, drepturile asupra proprietății intelectuale, cu un accent pe drepturile de autor, comunicare comercială, inclusiv norme privind publicitatea, companiile de ziare în calitate de angajatori și altele.

B. Reviste

Federația Europeană a Editorilor de Reviste (Fédération des associations d’éditeurs de périodiques – FAEP) este o organizație non-profit a cărei misiune este de a proteja și promova interesele editorilor de reviste europeni în cadrul instituțiilor europene. Scopul principal al FAEP este de a asigura supravietuirea pe termen lung și prosperitatea industriei revistelor în UE. FAEP apără în același timp, libertatea de exprimare, promovează pluralismul și diversitatea, și se asigură că industria presei periodice din Europa rămâne competitivă și vibrantă. Începând din 2011, FAEP cuprinde 28 de asociații naționale de editori de presă periodică și 26 de edituri corporatiste din Europa. În total FAEP reprezintă peste 15.000 de editori (mai ales întreprinderi mici și mijlocii) publicând peste 50.000 din titlurile de reviste din Europa.

Revistele reprezentate de FAEP ajung, în medie, la peste 80% din adulții din Europa: 360 de milioane de europeni citesc reviste în mod regulat. Având venituri anuale de aproximativ 40 de miliarde euro, editorii de reviste europeni angajează peste 300.000 de cetățeni ai UE iar pe lăngă aceștia, un număr mult mai mare de cetățeni sunt implicați in industrii conexe cum ar fi publicitate, distribuție, tipărire, proiectare. Ca actori centrali în sectorul mass-media, editorii de revistei oferă o gamă foarte largă de conținut, care acoperă fiecare sector de interese, jucând astfel un rol vital în asigurarea unei societăți diversificate. Datorită faptului că societatea digitală continuă să se extindă rapid, editorii revistelor încearcă sa se adapteze, investind masiv în operațiuni online. În timp ce, multe site-uri online reprezintă doar o valoare adăugata revistelor printate, există o tendință de creștere în ceea ce privește lansarea titlurilor pur online.

Poziția centrală pe care FAEP o adoptă în reprezentarea presei periodice în cadrul instituțiilor UE, se referă la libertatea de exprimare. Presa este un sector diferit de toate celelalte din societate. Acest fapt este reflectat de bogăția diversității care există în Uniunea Europeană, bazată pe atât de multe considerente istorice, sociale și culturale. Având în vedere aceaste aspecte, legislația privind presa nu este uniformă în cadrul UE și se exercită în conformitate cu principiul subsidiarității. Cu toate acestea, se poate spune că funcția primordială a reglementărilor din acest domeniu din toate statele membre ale UE este că se bazează pe valorile democratice militând pentru independența editorială și libertatea de exprimare. În același timp, FAEP sprijină mecanismele de auto-reglementare, susținute de un cadru juridic echitabil și echilibrat. De asemenea, federația arată în mod constant că libertatea de comunicare comercială este o parte integrantă a principiului general al libertății de exprimare mai ales în condițiile în care veniturile adunate din circulație sunt rareori suficiente pentru a permite publicațiilor să supraviețuiască.

C. Cărți

Industria de carte este una dintre cele mai vechi sectoare reprezentate la nivelul UE. Încă din 1967, unii editori de carte europeni au decis să creeze o organizație care să aibă grijă de interesele lor. Astfel a apărut GELC (Groupement des Editeurs de Livres de la Communauté), numită patruzeci de ani mai târziu, Federația Editorilor Europeni. Federația Editorilor Europeni (FEP) cuprinde, în prezent, 26 de asociații membre, reprezentând interesele asociațiilor naționale ale editorilor de carte, în Uniunea Europeană și în Spațiul Economic European. Corpul principal de luare a deciziilor, Adunarea Generală, se reunește de două ori pe an, oferind editorilor din toată Europa, ocazia de a-și împărtăși experiențele privind afacerea în sine dar și asupra legislației aferente acestui domeniu atât la nivelul UE cât și în țările respective.

Fie că este vorba despre publicații comerciale, științifice sau academice, industria publicațiilor se bazează pe drepturile de autor și, prin urmare, orice politică privind drepturile de proprietate intelectuală va afecta acest domeniu. Multe din directivele anterioare ale UE, cum ar fi Directiva împrumutului public din 1992 sau Directiva privind bazele de date din 1996, au un efect direct asupra editorilor. La fel a fost și cazul Directivei privind drepturile de autor în societatea informațională din 2001, care a fost pusă în aplicare în toate statele membre. În prezent, cea mai mare preocupare pentru sectorul publicațiilor europene o constituie revizuirea directivelor UE privind drepturile de autor și a legislației din 2001.

Unul dintre cele mai importante proiecte ale FEP este Biblioteca Digitală Europeană. Acest proiect își propune ca toate resursele culturale și înregistrările științifice ale Europei (cărți, reviste, filme, hărți, fotografii, muzică, etc.) să devină accesibile pentru cetățeni și în același timp să fie conservate pentru generațiile viitoare. Inițiativa se concentrează pe două domenii: patrimoniu cultural și informații științifice. În ceea ce privește patrimoniul cultural, proiectul își propune crearea unor versiuni electronice ale materialelor din bibliotecile, arhivele și muzeele Europei iar în cazul informațiilor științifice, scopul este de a face rezultatele cercetărilor disponibile pe o scară mult mai largă în mediul online. Biblioteca digitală europeană, “Europeana”, a fost lansată la 20 noiembrie 2008, la Bruxelles, în prezența lui Jose Manuel Barosso, președintele Comisiei Europene, Viviane Reding, comisarul pentru Societatea Informațională și Media, Christine Albanel, ministrul francez al Culturii și Comunicării și alți reprezentanți ai instituțiilor culturale europene.

2.2.4. TV

European Broadcasting Union (EBU) a fost înființată la 12 februarie 1950, este cea mai mare organizație profesională de televiziuni și radiodifuzori naționali din lume și în prezent are membri în toată Europa și țările vecine. Potrivit obiectivelor definite în statutul său, EBU trebuie să acționeze „ca un interlocutor profesionist privind instituțiile europene și organizațiile internaționale și, când este adecvat, să contribuie la elaborarea de instrumente juridice și stabilirea de standarde și norme privind transmisiunile, cu scopul de a proteja și promova interesele membrilor săi”.

EBU coordonează cooperarea tehnică, stimulează co-producții și conduce rețele care transmit zeci de mii de știri, programe și concerte în fiecare an. De asemenea, organizația oferă membrilor săi consiliere juridică, desfășoară activități de lobby în rândul organismelor internaționale, cercetează noile evoluții din sectorul mass-media și achiziționează drepturi de difuzare privind programele de radio și televiziune în numele membrilor săi. Succesul serviciilor publice de transmisiune reprezintă unul dintre cele mai valoroase resurse ale Europei, în urmărirea obiectivului principal al Strategiei de la Lisabona: accelerarea progresului spre o societate a cunoașterii competitivă, favorabilă incluziunii și diversității culturale. Domeniile politice de interes major pentru EBU sunt: legislația în domeniul concurenței, în domeniul audiovizualului, telecomunicațiilor și drepturile de autor.

Pentru a adapta domeniul serviciilor audiovizuale la evoluțiile tehnologice și de piață semnificative, la 13 decembrie 2005, Comisia a propus revizuirea directivei „Televiziune fără frontiere”, directiva modernizată intrând în vigoare la 18 decembrie 2007. După un an de la intrarea în vigoare a noii directive europene menite să liberalizeze normele TV și să înlăture restricțiile depășite și birocratice cu privire la serviciile de televiziune digitală pe internet, de video la cerere și de televiziune mobilă din Europa, statele membre ale UE au înregistrat puține progrese în adaptarea normelor naționale. La mijlocul termenului de doi ani acordat statelor membre pentru punerea în aplicare a noilor norme TV europene și a serviciilor TV, cum ar fi cele de video la cerere și de televiziune mobilă, doar România a implementat deja complet directiva serviciilor media audiovizuale în legislația națională.

Noile norme europene facilitează accesul producătorilor și al furnizorilor de programe TV la finanțarea din noi forme de publicitate audiovizuală, cum ar fi publicitatea pe ecran partajat (split screen) sau plasarea de produse, care sunt permise în toate programele, cu excepția știrilor, a filmelor documentare și a programelor pentru copii. Posturile de televiziune pot întrerupe programele mai ușor datorită suprimării normei care impunea o perioadă de douăzeci de minute între pauzele publicitare. Noile norme UE vizează consolidarea sectorului TV și a sectorului audiovizual european prin reducerea reglementărilor și crearea unor condiții echitabile pentru serviciile media audiovizuale „fără frontiere”.

Schimbările care survin în tehnologie, comportamentul utilizatorului și mediul concurențial sunt rapide și de anvergură. Convergența este testarea capacității industriei de comunicații să se adapteze, iar serviciile publice de transmisie și radiodifuziune nu fac excepție. În fiecare țară europeană acestea sunt revăzute și în curs de reformă, fiecare în funcție de contextul, tradiția și structura lor specifică. Reforma presupune de multe ori decizii dificile, însă acestea sunt necesare pentru ca serviciul public de transmisiune și radiodifuziune să își îndeplinească rolul social, cultural, economic și democratic cu succes în contextul schimbărilor emergente în mass-media.

2.2.5. Internet

Internetul este adesea considerat un simbol al globalizării, un mijloc de diseminare a ideilor care reprezintă o oportunitate, dar în același timp un risc pentru provocarea diferitelor mișcări sociale. Utilizarea Internetului și a noilor tehnologii precum telefonia mobilă, crește în mod considerabil în țările membre ale Uniunii Europene iar odata cu aceasta apar și abuzuri ale acestor tehnologii și pericole constante, mai ales în rândurile copiilor. Pentru a încuraja exploatarea oportunităților pe care le oferă Internetul si noile tehnologii online, sunt astfel, absolut necesare măsuri de promovare a utilizării lor în condiții de maximă siguranță.

Un studiu al Comisiei efectuat în 2007, a analizat modul în care copiii din Europa utilizează noile mijloace de comunicare. Conform acestui studiu, pentru tânăra generație din Europa utilizarea internetului si a telefoanelor mobile este un lucru cât se poate de firesc. Studiul calitativ din cadrul Eurobarometrului s-a bazat pe răspunsurile furnizate de copii cu vârste de 9-10 și 12-14 ani din toate cele 27 de state membre ale UE, plus Norvegia si Islanda. Acestora li s-au pus întrebări amănunțite legate de modul în care utilizează tehnologiile online și de felul în care ar reacționa în cazul în care s-ar confrunta cu probleme și riscuri în utilizarea internetului și a telefoanelor mobile. Conform rezultatelor studiului, copiii sunt în general constienți de riscurile potențiale online, precum aspectele legate de securitate, virușii, accesul la conținut nedorit, furtul de identitate și contactele potențiale cu persoane necunoscute. De asemenea, mulți dintre copiii intervievați sunt perfect constienți de măsurile de precauție care se impun. În urma acestui studiu, comisarul european pentru Societatea Informațională și Mass-media, Viviane Reding, a declarat:

“Rezultatele acestui studiu subliniază nevoia unei educații proactive în Europa în ceea ce privește mijloacele online. De asemenea, trebuie să ne continuăm demersul de sensibilizare a publicului, în special a părinților, cu privire la oportunitățile și riscurile asociate noilor mijloace de comunicare. Acolo unde este în joc siguranța copiilor noștri este necesar să fim în permanență vigilenți”,..

În acest sens, fiind nevoie de acțiune continuă atât în privința conținutului potențial dăunător copiilor sau nesolicitat de utilizatorul final, cât și a conținutului ilegal, în special a pornografiei infantile și a materialelor rasiste, Comisia Europeană a inițiat un program menit să contracareze efectele amintite mai sus: programul Safer Internet, program al Comunității Europene derulat pe o perioada de 4 ani (2005-2008) cu un buget de 45 milioane Euro, destinat promovării folosirii în siguranță a Internetului și combaterii conținutului ilegal și dăunător existent pe Internet, în special cel care afectează copiii și adolescenții. Acest program cuprinde și alte domenii, cum ar fi lupta împotriva rasismului și a spamului, adresându-se cu precădere părinților, educatorilor și copiilor.. Safer Internet Plus (2009-2013) este succesorul programului comunitar “Safer Internet”, a fost inițiat de această dată de Parlamentul European și extinde aria de aplicare a activităților din cadrul său și la noile tehnologii online, incluzând conținutul mobil, jocurile online și toate formele de comunicare în timp real, cum ar fi camerele de chat și mesageria instant. Având un buget alocat de 55 milioane euro, programul funcționează pe baza apelurilor de propuneri publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și pe portalul Societății Informaționale de pe site-ul web al Comisiei Europene.

2.3. Mass-media în agenda UE 2020

Uniunea Europeană trece în prezent printr-o perioadă de transformare, care rezultă în principal din globalizare, schimbările climatice și îmbătrânirea populației. Criza financiară din 2008 a repus în discuție progresele sociale și economice înregistrate de țările UE, astfel, reluarea creșterii economice începute în 2010 trebuie să fie însoțită de o serie de noi reforme pentru a asigura dezvoltarea durabilă și în deceniul următor. Așadar, Comisia a propus o nouă strategie politică „Europa 2020” pentru a susține creșterea numărului locurilor de muncă, a productivității și a coeziunii sociale. Astfel, în cadrul unei comunicări din 3 martie 2010 intitulată „Europa 2020: O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii”, Comisia a identificat trei direcții esențiale pentru dezvoltare, mutual interdependente, direcții care trebuie implementate prin acțiuni concrete la nivel comunitar și național: creșterea inteligentă (care promovează cunoașterea, inovarea, educația și societatea informațională), creșterea sustenabilă (care promovează o producție mai eficientă din punctul de vedere al consumului de resurse, în paralel cu creșterea competitivității) și creșterea favorabilă incluziunii (care promovează creșterea participării pe piața muncii, achiziția de noi competențe și lupta împotriva sărăciei).

Mai exact, aceste direcții au fost formulate sub forma unor șapte inițiative emblematice care trebuie puse în aplicare atât la nivel european cât și în țările UE:

Uniunea inovării, care are scopul de a încuraja producerea de bunuri și servicii inovatoare, mai ales în domeniile deficitare precum cele legate de schimbările climatice, eficiența energetică, sănătate și îmbătrânirea populației;

Tineretul în mișcare, inițiativă care are drept scop îmbunătățirea perfomanțelor sistemului de învățământ, învățarea formală și cea informală, mobilitatea studenților și a cercetătorilor și nu în ultimul rând accesul tinerilor pe piața muncii;

Agenda digitală pentru Europa, care presupune crearea unei piețe digitale unice, caracterizate printr-un nivel ridicat de securitate și un cadru juridic clar. În plus, internetul de mare viteză, apoi cel de foarte mare viteză, trebuie să fie accesibil întregii populații;

Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor, inițiativă care sprijină gestionarea durabilă a resurselor și reducerea emisiilor de dioxid de carbon, susținând în același timp competitivitatea economiei europene și securitatea sa energetică;

politică industrială adaptată erei globalizării, al cărei scop este de a ajuta întreprinderile din sector să depășească criza economică, să se integreze în comerțul mondial și să adopte modalități de producție mai ecologice;

Strategia pentru noi competențe și noi locuri de muncă, care trebuie să permită o mai bună ocupare a forței de muncă și viabilitatea sistemelor sociale. Este vorba, în principal, despre încurajarea strategiilor de flexicuritate, formarea lucrătorilor și a studenților, dar și a egalității de șanse între bărbați și femei și a locurilor de muncă pentru persoanele în vârstă;

Platforma europeană de combatere a sărăciei, care trebuie să sporească cooperarea dintre statele membre și să urmeze metoda deschisă de coordonare în materie de excluziune și de protecție socială. Obiectivul platformei trebuie să fie coeziunea economică, socială și teritorială a UE, precum și incluziunea socială a persoanelor care se confruntă cu sărăcia.

Agenda Digitală pentru Europa este una dintre cele șapte inițiative-pilot ale strategiei „Europa 2020” și are ca scop definirea rolului esențial pe care utilizarea tehnologiei informației și comunicațiilor (TIC) îl joacă în realizarea obiectivelor Europei pentru 2020. Obiectivul acestei Agende este exploatarea maximă a potențialului social și economic al TIC, în special al internetului, care reprezintă un suport vital al activităților economice și sociale. Implementarea cu succes a acestei Agende stimulează automat inovația și creșterea economică, ameliorând în același timp calitatea vieții de zi cu zi a cetățenilor și a întreprinderilor. Agenda digitală conține 101 acțiuni împărțite în 7 piloni, menite să contribuie la relansarea economiei UE și să permită cetățenilor și întreprinderilor să beneficieze la maximum de tehnologia digitală.

Aplicarea pe scară mai largă și utilizarea mai eficace a tehnologiilor digitale vor permite astfel Europei să abordeze provocările fundamentale cu care se confruntă, oferind în același timp europenilor o mai bună calitate a vieții, prin îmbunătățirea serviciilor de asistență medicală, soluții mai eficace de transport, un mediu mai curat, noi posibilități de comunicare și acces mai ușor la serviciile publice și la conținutul cultural. Dezvoltarea rețelelor de mare viteză astăzi are același impact revoluționar pe care l-a avut dezvoltarea rețelelor electrice și de transport cu un secol în urmă. Datorită evoluției continue a produselor electronice de larg consum, liniile de demarcație dintre aparatele digitale se estompează, serviciile converg și migrează din lumea fizică în cea digitală, devenind accesibile de oriunde și prin orice fel de aparat. Se prevede că până în 2020 conținutul și aplicațiile digitale vor fi furnizate aproape în exclusivitate online. Acest mare potențial al TIC poate fi înțeles prin ilustrarea lui ca un cerc virtuos al activităților. Asta înseamnă că într-un mediu internet inoperabil și fără frontiere, trebuie puse la dispoziție un conținut și servicii atrăgătoare care vor spori cererea și investițiile.

Figura 2.1.: Cercul virtuos al economiei digitale

Sursa: Comunicare din partea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, “O agendă digitală pentru Europa”, 26 august 2010, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:0245:FIN:RO:PDF, p. 6, accesat în 16 mai 2013.

Piețele online, atât la nivel mondial cât și la nivelul UE, sunt încă separate de multiple bariere care afectează nu doar accesul la serviciile paneuropene de telecomunicații dar și la ceea ce ar trebui să fie serviciile și conținutul internet mondial. Europa se prezintă deocamdată ca un mozaic de piețe online la nivel național, iar Europenii nu pot profita de avantajele unei piețe digitale unice din cauza unor probleme, de altfel soluționabile. Conținutul și serviciile comerciale și culturale trebuie să poată circula liber peste granițe, iar acest obiectiv poate fi atins prin eliminarea barierelor normative și facilitarea operațiunilor de facturare și plată electronică, a soluționării litigiilor, precum și prin sporirea încrederii consumatorilor. Astfel, cu scopul realizării pieței digitale unice, Comisia se angajează să deschidă accesul la conținutul online legal prin simplificarea acordării și gestionării drepturilor de autor și a acordării licențelor transnaționale. În acest scop, Comisia va propune o directivă-cadru privind gestionarea colectivă a drepturilor, precum și o directivă privind operele orfane și operele cu tiraj epuizat. Pentru a facilita plățile și facturarea electronică, Comisia trebuie să finalizeze Spațiul European Unic de plată (SEPA) și să revizuiască directiva privind semnătura electronică, pentru a oferi sisteme de autentificare electronică securizată. Deoarece piața digitală europeană suferă de o lipsă de încredere a utilizatorilor în ceea ce privește siguranța plăților sau respectarea vieții private, Comisia va acționa și în acest sens, propunându-și să revizuiască cadrul de reglementare a protecției datelor în interiorul UE. În plus, Comisia intenționează să publice un Cod online care să recapituleze, într-un mod clar și accesibil, drepturile cetățenilor în universul digital și în același timp să permită soluționarea online a litigiilor la nivelul UE.

În ceea ce privește sporirea interoperabilității și a standardizării, este necesar ca UE să mărească interoperabilitatea dintre aparate, aplicații, depozite de date, servicii și rețele. În acest scop, Comisia trebuie în primul rând să continue revizuirea politicii sale de standardizare și de asemenea, să promoveze norme adaptate drepturilor de proprietate intelectuală.

Din punct de vedere al consolidării încrederii și a securității online, Europa trebuie să își consolideze politica de combatere a criminalității cibernetice, a pornografiei infantile online și a nerespectării vieții private și a datelor cu caracter personal prin luarea de măsuri privind securitatea rețelelor și a informațiilor și combaterea atacurilor informatice. În paralel, statele membre trebuie să ia măsuri pentru introducerea unei rețele performante la nivel național și să pună în aplicare simulări de atacuri cibernetice la scară largă.

Pentru a promova un acces la internet rapid și ultrarapid pentru toți, Europa trebuie să dispună de internet rapid și ultrarapid, accesibil tuturor și puțin costisitor. În acest scop, UE trebuie să introducă rețele de acces de nouă generație ( next generation access networks – NGA). Comisia intenționează să recurgă la fondurile europene (în special FEDER sau FEADR), pentru a finanța investițiile în internetul de bandă largă. Comisia va trebui să își consolideze totodată, și politica privind spectrul de frecvențe radio.

În cazul investițiilor în cercetare și inovare, Europa trebuie impulsioneze investițiile în materie de cercetare și dezvoltare din domeniul TIC, investiții încă insuficiente față de cele ale principalilor săi parteneri comerciali. Comisia își propune așadar să favorizeze investițiile private și să dubleze cheltuielile publice pentru dezvoltarea TIC.

Chiar dacă internetul face parte din viața de zi cu zi a unui mare număr de cetățeni europeni, unele categorii ale populației sunt în continuare excluse din procesul de alfabetizare digitală. Mai mult de jumătate din cetățenii Europei (250 de milioane) folosesc internetul în fiecare zi, dar alți 30% nu l-au folosit niciodată. Toată lumea, tineri și bătrâni, indiferent de mediul social din care provin, are dreptul la cunoștințele și competențele necesare pentru a putea participa la era digitală, ținând cont că serviciile publice, sociale și de sănătate, comerțul, învățământul și viața politică migrează tot mai mult online.

Pentru a favoriza ocuparea locurilor de muncă în sectorul TIC, Comisia propune să se acorde prioritate alfabetizării digitale, competențelor și incluziunii digitale în cadrul Fondului Social European. Comisia dorește, de asemenea, să dezvolte instrumente de recenzare și recunoaștere a competențelor tehnicienilor și utilizatorilor TIC. Scopul este crearea unui cadru european special conceput pentru profesioniștii din sectorul TIC. Pentru a corecta inegalitățile în ceea ce privește accesul cetățenilor europeni la educația digitală, statele membre trebuie să poată promova e-accesibilitatea, în special în cadrul punerii în aplicare a Directivei „Serviciile media audiovizuale”.

O resursă rămasă în mare parte neexploatată pentru Strategia 2020, însă, este cultura, aflată în centrul structurii noastre sociale, modelând identitățile, aspirațiile și relațiile noastre cu ceilalți și cu lumea. Cu toate acestea, contribuția pe care sectoarele culturale și creative pot să o aducă la dezvoltarea socială și economică din UE nu este încă pe deplin recunoscută. În plus, globalizarea și trecerea la era digitală sunt însoțite de provocări majore, în timp ce adaptările necesare mai trebuie încă să fie încurajate pentru a permite acestor sectoare să își realizeze pe deplin potențialul. Pentru a încuraja crearea, producerea și distribuirea de conținut digital pe toate tipurile de platforme, sectoarele culturale și creative trebuie să intre în parteneriate strategice și echitabile cu alte sectoare, ceea ce poate duce la modele inovatoare de afaceri, prin care conținutul este abordat în diferite moduri, realizând un echilibru între veniturile deținătorilor de drepturi și accesul publicului larg la conținut și la cunoștințe, promovând astfel educația în domeniul mass-media și al culturii. În acest context, este necesar să se exploateze din ce în ce mai mult întregul potențial al platformei unice de acces la colecții digitale, biblioteci, muzee și arhive ale Europei, Europeana, pentru a crea un nou ecosistem de aplicații și de produse numerice destinate sectoarelor turismului, educației creației și culturii.

Odată cu preluarea celui de-al doilea mandat ca președinte al Comisiei Europene, în 2009, José Manuel Barroso lansează și accentuează ideea necesității unei deschideri europene, care în opinia sa, este esențială pentru viitoarea competitivitate a Europei. Aceasta nu este doar o chestiune de preferință politică, ci este în beneficiul interesului Europei, în calitatea sa de principal exportator mondial. Politica lui Barroso presupune combinarea eficientă a diferitelor componente ale politicii externe europene, astfel încât acestea să poată folosi influența soft power-ului Uniunii Europene pentru a produce rezultate concrete pentru întreprinderile și cetățenii europeni. Tot cu acest prilej, Barroso a declarat că „viitoarea Comisie va dezvolta o Agendă digitală europeană (însoțită de un program legislativ special) pentru a lupta împotriva principalelor obstacole în calea unei veritabile piețe digitale unice, pentru a promova investițiile în internetul de mare viteză și a înlătura o linie de demarcație digitală inacceptabilă”.

CAP 3. Influența mass-mediei asupra guvernanței

Relația pe care guvernele o întrețin cu societatea prin intermediul mass-media este provocatoare din perspectiva puterii de influență a presei în societate. Deseori, ni se întâmplă să afirmăm că mass-media este formatoare de opinii, atitudini, comportamente. Mass-media pare o arenă de modele comportamentale, structuri sociale și relații interinstituționale ce oferă oportunitatea de a analiza complexitatea vieții sociale și politice. Astfel de judecăți au devenit cunoaștere comună, însă înțelegerea influenței acestora necesită ceva mai mult decât o perspectivă simplistă. În aceste condiții, analiza sociologică trebuie să se concentreze asupra mai multor contribuții la tematica în discuție.

Cu toate acestea, nu trebuie să pornim de la prezumția că legătura controversată dintre mass-media și societate duce la influența absolută a acesteia asupra formării opiniilor și atitudinilor. Mijloacele de comunicare în masă au două tipuri de consecințe diferite, dar care nu se exclud reciproc. În primul rând, putem vorbi despre o democratizare a sferei publice în sensul accesului extins la exprimare a publicului iar în al doilea rând, apare afectarea libertății de acțiune prin faptul că cetățenii nu participă efectiv la actul comunicării, ci media decide pentru ei ce este important de discutat. Astfel, cu toate că mass-media nu reprezintă neaparat „a patra putere în stat” datorită faptului că nu este suficient de instituționalizată și chiar dacă nu are neaparat o funcție de control social în termeni tradiționali sociologici, aceasta exercită o influență unică asupra societății și asupra tuturor puterilor din stat.

În contextul actual, termenul „guvernanță” are o relevanță deosebită în detrimentul altora cum ar fi „reglaj” sau „control”. Acesta reflectă în primul rând lipsa de constrângere în ceea ce privește comportamentul mass-media, aceasta fiind incompatibilă cu dreptul fundamental la libertatea de exprimare. Sensul său central este unul de direcționare sau orientare, în conformitate cu anumite principii sau reguli convenite, respectate în mod voluntar de către principalii participanți mass-media. În al doilea rând, acest termen include noțiunea de rețea cu influențe diverse, cerințe și pretenții de la mai multe grupuri și interese din societate.

3.1 Mijloace de acțiune

Datorită funcției de informare, mass-media ocupă un rol esențial în cadrul Uniunii Europene. Acest lucru se datorează atât faptului că Uniunea se vrea a fi o comunitate, formată bineînțeles din cetățeni care să cunoască regulile și normele impuse cât și pentru că acești cetățeni trebuie, în același timp, să își înțeleagă drepturile și libertățile. Pe lângă faptul că informațiile trebuie să fie clare, acestea trebuie să ajungă într-un mod cât mai accesibil la cetățeni. În acest sens, mass-media este cel mai la îndemână canal care poate face cunoscute politicile și reglementările făcute la nivelul Uniunii. Practic, problemele și dezbaterile selectate pentru comunicare de către mass-media cartografiază peisajul politic european.

În timp ce guvernanța mass-media alocă, cu siguranță, un rol special mijloacelor de comunicare în masă la nivel național sau legilor referitoare la presă și altor prevederi constituționale și legale relevante, se referă, de asemenea, la numeroase forme de management și responsabilitate care operează în cadrul mass-media și la relațiile mai mult sau mai puțin instituționalizate care există între mass-media și societate. Guvernanța în sine nu implică nici o barieră absolută în calea libertății presei, deoarece include multe forme de „soft power” și influență. Deși guvernele mai aruncă câte o privire asupra evoluțiilor mass-media și deși acestea formulează și administrează politici care adesea afectează în mod direct mass-media, sunt trasate totuși limite clare între cele două.

Aceste remarci indică o evoluție semnificativă de la scena europeană de acum 30 de ani, când televiziunea se afla într-o poziție dominantă în spectrul de furnizare mass-media făcând parte din domeniul de aplicare al politicii guvernamentale și al acțiunii directe în aproape fiecare țară europeană. „Vechea ordine” a guvernanței mass-media, care data din anii 1920, a fost caracterizată prin controlul radioului și a televiziunii și o separare clară a acestora de presa scrisă. Cu toate acestea, aceasta din urmă acționa fără nici un fel de răspundere oficială față de guvern și în conformitate cu principiile pieței, fiind de multe ori la fel de implicată în lupte politice sau ideologice. În multe privințe, presa europeană a fost mai politizată decât sectorul mediatic, nedeghizat în cadrul puterii guvernamentale. De fapt, separarea controlului politic de dreptul de proprietate asupra mijloacelor de comunicare în masă din democrațiile europene, nu a implicat niciodată o depolitizare a mass-mediei. Înafară de aranjamente mai mult sau mai puțin formale de reglementare există în diferite țări, o gamă variată de instrumente de auto-reglementare sau de control social neoficial. Deși integritatea libertății presei și a celei de exprimare garantate constituțional a fost respectată, mediul de operare pentru toate mijloacele de comunicare în masă a fost unul destul de restrictiv, mai ales în aspecte legate de integritatea și securitatea de stat.

„Noua ordine” a guvernanței este rezultatul a mai multor forțe care lucrează împreună, acestea fiind adesea într-o relație strânsă de interconectivitate. Direcția fundamentală poate fi descrisă în funcție de o serie de interpretări diferite. Una din aceste versiuni este centrată pe importanța schimbărilor tehnologice, la rândul lor fiind compuse din trei evoluții: creșterea informatizării și digitalizării conținutului comunicării, descoperirea și aplicarea comunicării prin satelit și progresele imense înregistrate în domeniul tehnologiilor de transmisiune prin wireless. O a doua interpretare atribuie ritmul și amploarea schimbărilor în mass-media declanșării forțelor pieței care au investit și au motivat inovarea și competiția, elemente esențiale pentru adoptarea și dezvoltarea de tehnologii. În lipsa acestora, menirea tehnologiilor ar fi fost limitată la scopuri militare sau de stat așa cum a fost cazul cu invențiile anterioare din domeniul comunicării. O altă abordare subliniază globalizarea generală a vieții sociale și culturale și în același timp, a măsurilor economice care sunt considerate acum de neoprit, având consecințe de mare anvergură. Astfel, globalizarea mass-mediei este un stimul pentru o mai mare interconectivitate și pentru apariția unor „societăți de rețele” la nivel național și la nivel mondial. Pentru mass-media, globalizarea a produs o convergență a conținuturilor de toate tipurile, în special a materialelor audiovizuale iar acest lucru a exercitat o presiune pentru o internaționalizare mai extinsă a sistemelor și principiilor de reglementare la nivel european. „Noua ordine” a guvernanței este deci, un amestec al tuturor tendințelor menționate. Ea se diferențiază în mod clar de cea veche din punct de vedere al centralității mult mai pronunțate și al omniprezenței mijloacelor de comunicare în masă electronice, în ceea ce privește gradul mult mai mare de comercializare a tuturor formelor de comunicare publică și din punct de vedere al declinului relativ al suveranității naționale asupra conținutului și fluxului media.

Amploarea și complexitatea operațiunii mass-media precum și spațiul ocupat de mass-media în afacerile sociale sunt din ce în ce mai mari iar aceste fapte au consecințe directe asupra sistemelor de guvernanță. În același timp, este din ce în ce mai vizibilă puterea socială dobândită de mass-media, în general, rezultată din pătrunderea lor în mai multe aspecte ale vieții sociale și implicarea lor tot mai mare în activitățile instituțiilor sociale majore. Este de remarcat faptul că nici „vechea ordine” a guvernanței nu a fost atât de stabilă precum părea la acel moment, fiind supusă unor tensiuni care probabil ar fi dus la schimbări majore chiar și fără apariția tehnologiei și a ideologiei liberale.

O formă mai diferită și mai bruscă de schimbare a fost experimentată de fostele țări comuniste din Europa Centrală și de Est deși linia esențială de direcție și consecințele guvernanței mass-media au ajuns la același rezultat, în cele din urmă. Privatizarea mass-media a fost necesară atât datorită schimbărilor politice din sistemele dominate de stat și trecerea la societăți deschise cât și din motive pragmatice legate de aspecte economice. Extinderea și inovarea necesare mass-mediei ar putea fi finanțate numai din surse noi, bazate pe principiile de piață. Lăsând economia deoparte, principala diferență continuă între cele două teritorii, de Vest și de Est, a fost că în cazul Estului, intervenția guvernamentală directă, prin intermediul politicii nu a fost legitimă. Prin contrast, noul sector liber și privat din presa scrisă este încă nepătat de critica capitalismului monopolist și poate fi perceput drept fiind inovativ și nu atât de obedient față de autoritate.

Cu toate că tendințele de globalizare au adus Europa în conformitate cu regimurile de reglementare din alte părți ale lumii, mass-media europeană și-a păstrat unele caracteristici distincte. Acestea includ: acceptarea unui rol transparent al guvernului, ca o caracteristică pozitivă și inevitabilă a sistemului, poziția încă semnificativă ocupată de serviciul public de transmisiune, poziția privilegiată alocată publicațiilor și jurnalismului în spectrul mass-media în detrimentul tabloidelor, valoarea ridicată atribuită diferențelor lingvistice și culturale în funcție de identitățile naționale și regionale, acceptarea unor elemente de „politizare” sau evitarea explicită a acestora, dorința de recunoaștere a unei idei de interes public sau național care este puțin probabil să fie descoperită sau realizată de forțele pieței pe cont propriu, atașamentul continuu pentru un amestec al acestor motive, pentru măsuri protecționiste, excepționale pentru piețele globale. Se poate spune, în general, că în ceea ce privește mass-media europeană, aceasta a rămas în sfera de influență a elitelor politice și culturale, mult mai mult decât prescrie „modelul liberal”.

Un nou factor a fost „europenizarea” conștientă a mass-mediei, ca urmare a aspirațiilor Uniunii Europene și a celorlalte organisme europene de a realiza o piață mult mai deschisă pentru bunurile și serviciile mass-media și de asemenea, un set comun de norme privind controlul și conținutul media. Expresia cea mai concretă a rezultatelor a fost Directiva privind televiziunea europeană, care a stabilit regulile de bază pentru difuzarea transfrontalieră și pentru anumite aspecte ale organizării interne, care sunt, în general, respectate.

Practic, toate interesele profesionale relevante în domeniul mass-media, precum și mai multe grupuri de acțiune sunt organizate pentru a coopera și pentru a exercita influență asupra planului național și chiar european. Căutarea unui numitor comun în ceea ce privește operațiunile de transmisiune a încurajat o serie de eforturi pentru a armoniza astfel de reglementări aplicabile presei, fie prin lege sau aplicarea principiilor consacrate în acordurile internaționale privind drepturile omului. De asemenea, au existat de ceva timp, încercări de a oferi un cadru de principiu pentru funcționarea Internetului și de a da Europei o voce mai proeminentă în guvernarea globală a noului sistem de comunicare.

3.2. Efecte ale mass-media

Odată cu dezvoltarea studiilor în domeniul comunicării de masă, pe lângă problemele legate de eficiența comunicării, cercetătorii au început să își pună problema efectelor pe care procesul comunicării le are asupra societății. Se încearcă printre altele găsirea unor motivații pentru consumul media, cât și pentru modificările care pot surveni (ale opiniei sau ale atitudinii) datorită consumului media. Aceste modificări poartă denumirea de efecte media. Distincția între diferite tipuri de efecte se face din două perspective:

a tipului de schimbare pe care îl produce consumul media (schimbare de opinie sau de atitudine);

a existenței sau nu și a altor factori, pe lângă consumul media, ce favorizează sau nu schimbarea.

Efectele comunicării de masă reprezintă ansamblul de procese și de consecințe pe care le presupune receptarea mesajelor, procese și consecințe care nu pot fi atribuite decât actului de comunicare sau toate modificările la nivel individual și social produse de mass-media prin tipul de mesaje.

Denis McQuail, arată că mass-media poate avea două mari efecte asupra societății: centrifuge și centripete. În prima situație este vorba despre un efect de fragmentare, de dispersie, de atomizare socială ce se manifestă datorită tendinței de izolare, provocată de media. Cu alte cuvinte, se produce o masă de indivizi fără legături între ei, care își focalizează atenția asupra unui centru dominant, adesea metropolitan. Efectele centripete indică faptul că mass-media poate acționa în sensul integrării și unității sociale și culturale, întărind legăturile sociale și controlul social, revigorând conștiința colectivă. Exisă, în plus, o serie de alți factori de care trebuie să se țină seama în definirea corectă a efectelor produse de mass-media; de exemplu, trebuie să se facă distincții între efectele pe termen scurt și efectele pe termen lung sau între diferitele niveluri afectate de mass-media (indivizii, grupurile, cultura, societatea în ansamblu).

Totuși, cercetătorii au ajuns la concluzia existenței a două paradigme: aceea a efectelor puternice și cea a efectelor slabe, care s-au manifestat în perioade diferite și au avut cauze diferite. Putem, astfel, constata trei mari etape în evaluarea puterii de influențare a mass-media:

Figura 3.1. Evaluarea puterii de influențare a mass-media

Prima etapă, caracteristică Primului Război Mondial și perioadei interbelice, a fost dominată de prima paradigmă, când ideea atotputerniciei media era cauzată de apariția noilor mijloace de comunicare, ca și de aparitia unor fenomene ca societatea de masă, industriile de masă, cultura de masă, comunicarea de masă etc. Propaganda nazistă la radio ca și propaganda de război în perioada 1939-1945 dusă de către ambele tabere la radio ca și prin jurnalele de front filmate au avut efecte sociale majore. Mobilizarea și formarea unei anumite atitudini la scară națională au fost deziderate eficient îndeplinite de către mass-media din perioada interbelică. Puterea mass-media a fost probată chiar și în privința efectelor negative. Cel mai cunoscut exemplu este emisiunea radiofonică „Războiul lumilor”, realizată în 1938 de Orson Wells care a creat o panică națională fără precedent în SUA.

A doua etapă, după cel de-al doilea război mondial, se caracterizează prin impunerea celei de-a doua paradigme, aceea a efectului minimal al mass-media, a relativității efectelor. Lazarsfeld a analizat alegerile prezidențiale americane din 1940, întrebându-se în ce măsură campania electorală, la radio și în presa scrisă, a influențat comportamentul electoral. Concluzia acestor cercetări a fost aceea că mass-media n-a jucat aproape nici un rol. Dimpotrivă, contactele și relațiile interpersonale s-au dovedit hotărâtoare pentru decizia alegătorilor. De asemenea, s-a demonstrat că liderii de opinie, grupurile mici, comunitățile de referință au jucat rolul cel mai important în luarea deciziilor. Lazarsfeld considera că există trei categorii de efecte:

de activare a atitudinilor latente;

de întărire și confirmare a atitudinilor și opțiunilor;

de convertire sau schimbare a atitudinilor și comportamentelor.

A treia etapă, a anilor 1970, a însemnat revenirea la paradigma efectelor puternice a sistemului mass-media. Aceasta se datorează dezvoltării puternice a sistemelor private de televiziune, apariției industriei video, diversificării lor. Opțiunile s-au schimbat în mod ciclic: de la ideea efectelor puternice la aceea a efectelor slabe, și invers. De asemenea, caracteristicile acestor efecte s-au schimbat: de la efectele globale s-a trecut la efectele speciale, de la efectele directe, pe termen scurt, la efectele difuze, indirecte, pe termen lung. S-a modificat și imaginea receptorului: de la un public pasiv, supus influenței mesajelor, s-a ajuns la un public activ, care filtrează conținuturile. Totodată, teoreticienii au ajuns la concluzia că există trei procese esențiale de influențare socială prin intermediul mass-media. Acestea sunt: conformarea, identificarea și internalizarea. Conformarea înseamnă acceptarea influenței în speranța obținerii unui răspuns dorit de la celălalt, sub forma unei recompense sau a evitării unei pedepse. Identificarea are loc atunci când un individ adoptă un comportament inspirat de o altă persoană sau grup, pentru că acesta este asociat cu o auto-definire satisfăcătoare raportată la acea persoană sau grup. Internalizarea se referă la o schimbare „congruentă” cu „sistemul de valori” al persoanei care acceptă influența: individul adoptă poziția comunicatorului pentru că o consideră utilă în soluționarea unei probleme, sau pentru că este apropiată de propria sa orientare, sau cerută de propriile sale valori.

Fiecare dintre cele trei forme de influență este caracterizată de anumite condiții prealabile și de anumite consecințe, care privesc baza acceptării influenței, baza puterii agentului de influență, probabilitatea permanenței efectelor. Efectele mesajelor mass-media asupra receptorilor cunosc o mare varietate de forme.

3.3. Teorii privind mass-media

Faptul că trăim într-o societate, în care mass-media joacă un rol decisiv în formarea opiniei publice este un aspect cunoscut, mai ales în rândul specialiștilor din domeniul comunicării. Diversele teorii referitoare la impactul și efectele mass-media asupra opiniei publice au ridicat nenumărate intrebări în rândul specialiștilor. Unele dintre cele mai controversate discuții în acest sens, au avut ca numitor comun termeni precum etică sau manipulare, cuvinte cu o greutate mare într-un domeniu, în care omul de rând este cel vizat.

Anii 1970 aduc în prim plan o nouă perioadă în studiul efectelor mass-media, o etapă a „revirimentului”, caracterizată prin revenirea la mai vechile idei ale influenței puternice a mass-mediei, în principal datorită televiziunii care atrăsese în această perioadă audiențe de dimensiuni fără precedent. Etapa revirimentului relevă mecanisme mai ascunse ale producerii efectelor cognitive și afective ale mass-mediei, atât pe termen lung, cât și pe termen scurt. Astfel, efectele pe termen lung sunt influențe de ordin mult mai general, cum ar fi cele asupra sistemelor de valori. Așadar, o serie de studii au încercat să demonstreze că efectele mass-media sunt într-adevăr puternice, dar numai în ceea ce privește acumularea de informație și nu în ceea ce privește orientarea opiniei sau schimbarea comportamentului. Efectele imediate au fost înlocuite cu efecte pe termen lung, cum ar fi efecte privind socializarea indivizilor (teoria dependenței). Mass-media nu exercită o influență imediată, ci joacă un rol în construirea semnificațiilor (teoria cultivării) și ea nu ne forțează să gândim ceva anume, în schimb ne poate influența să ne gândim la ceva anume (teoria agenda-setting).

Teoria agenda-setting. Primele studii consacrate influenței mass-media porneau de la premisa că acestea afectează în mod direct și radical publicul și că determină schimbarea rapidă a atitudinii indivizilor în favoarea (sau în defavoarea) unei teme, a unei personalități sau a unei grupări politice. Cercetările ulterioare au dovedit că mesajele presei nu ajung imediat la indivizi, că ele nu pătrund în gândirea lor fără a întâmpina o rezistență critică și că, în loc să modifice atitudinile, din contră, solidifică și confirmă convingerile preexistente. În aceste condiții, cercetătorii au căutat alte zone în care influența mass-media ar putea fi semnificativă. Astfel, s-au oprit asupra unui alt teritoriu, acela al concepției individuale și colective despre lume. Ei au plecat de la premisa că oamenii se confruntă permanent cu realități și informații care le confirmă sau infirmă „imaginea” despre lume general acceptată de indivizi și colectivitate. Având în vedere că presa reprezintă mijlocul de comunicare socială dominant, transmițând indivizilor și colectivităților un flux permanent de date, fapte și idei, aceasta poate propune odată cu informațiile transmise, și semnificații, configurând astfel o anumită „imagine” despre lume. Altfel spus, aceasta ar însemna că mass-media funcționează în calitate de „creatoare de agendă”.

Această ipoteză a fost lansată la sfârșitul anilor 1960 de către cercetătorii americani Max McCombs și Donald L. Shaw devenind principala teză pentru un studiu pe scară mică privind știrile despre campania prezidențială a anului 1968 și modul în care oamenii percepeau importanța problemelor. S-a făcut o analiză a conținutului știrilor, pentru a vedea modul în care erau prezentate știrile politice despre candidați la televiziune, în ziare și reviste pe o perioadă mai mare; de asemenea, a fost efectuat și un sondaj pentru a evalua convingerile celor intervievați despre importanța diferențiată a problemelor care fuseseră prezentate de mass-media. În principal s-a constatat o corespondență între gradul de atenție acordat în presă unei anumite probleme și gradul de importanță acordat aceleiași probleme de către oamenii din comunitate, care erau expuși la mass-media. Astfel, modelul agenda-setting arată felul în care presa și în mod special știrile au puterea de a focaliza atenția publicului asupra unei liste limitate de teme, ignorând, în schimb, altele. Drept rezultat, unele teme sunt insistent dezbătute în spațiul public, iar altele sunt ignorate.

Modelul agenda-setting, unul dintre cele mai importante constructe teoretice în domeniul comunicării în masă, conduce la câteva concluzii, cu impact major asupra activității jurnaliștilor. În primul rând este vorba despre faptul că prioritățile presei nu corespund întotdeauna cu prioritățile sociale. În mod constant, presa prezintă și impune ca teme majore aspecte marginale ale vieții sociale, economice și politice și astfel, situații, procese, persoane și chiar evenimente esențiale ignorate de presă riscă să fie ignorate și de public. În schimb, este posibil ca unele chestiuni minore, supradimensionate de discursul jurnaliștilor să consume timpul și energia publicului. De aici se poate deduce că presa nu este neaparat o „oglindă a realității”, ci mai degrabă „un reflector” care luminează mai tare unele zone, lăsând altele să rămână prea întunecate. Iar în al doilea rând, jurnalistul se confruntă cu problemele grave ale responsabilității sociale iar datorită etichetelor pe care le lipește anumitor evenimente, a modului în care prezintă o temă, a modului în care ignoră alte teme, cum descrie diferite personalități poate declanșa prin acumulare, efecte și contra-efecte imprevizibile. Teoria agenda-setting atrage astfel atenția asupra răspunderii morale a jurnalismului deoarece definește realitatea pentru uzul unui public vast și are, deci, datoria să ofere o definiție corectă și echilibrată.

Un exemplu reprezentativ îl constituie mediatizarea evenimentelor sociale. Imaginea pe care o avem despre evenimentele sociale semnificative parvine astăzi, aproape exclusiv, de la diferitele mijloace de comunicare în masă (televiziunea având un rol central). Se poate usor constata că, în prezentarea evenimentului, există o condiționare ideologică, chiar și într-o transmisiune directă televizată, prin selecția făcută, prin cadrele utilizate, prin momentul ales pentru transmisie, prin comentariu etc. Această teorie definește, astfel, rolul mass-media în viața publică în general, în special în perioada campaniilor electorale.

Teoria dependenței susține, de asemenea, ideea influenței mass-media asupra sistemului social, plecând de la ipoteza că tipul și intensitatea efectelor variază în funcție de relația dintre sistemul mass-media și sistemul social. Această nouă versiune a fost propusă de Sandra Ball-Rokeach și Melvin DeFleur, aceștia susținând că indivizii depind în mod diferit de mesajele presei, în funcție de variabilele socio-culturale prin care sunt definiți și în special de gradul în care au nevoie de informațiile furnizate de mass-media.

Procesul prin care se ajunge la efectul de dependență se bazează pe un model rațional cognitiv, având ca premisă legătura existentă între conținutul media și motivele pentru care audiența îi acordă atenție. Putem spune că alegerea are la bază o nevoie preexistentă. Relațiile de dependență se intensifică în funcție de gradul de stimulare cognitivă (ex.: atenția) sau afectivă (ex.: sentimentul de aprobare sau dezaprobare), adică implicarea în procesarea informației. Cu cât este mai mare implicarea, cu atât este mai mare probabilitatea ca media să inducă efecte cognitive, afective și comportamentale.

Figura 3.2. Modelul conceptual propus de Ball-Rokeach și DeFleur privind teoria dependenței

Sursa: Ball-Rokeach, DeFleur, “A dependency model of mass-media effects”, în Communication Research, vol. 3, no. 1.

În momentele de criză, oamenii experimentează stări de neliniște, teamă și dezorientare. În asemenea momente, apelul la presă, ca factor de regăsire a echilibrului este mai intens. Acest tip de efect este mult mai accentuat în societățile industrializate, urbanizate, mai complexe, unde dependența indivizilor față de mass-media crește. Dacă în situațiile de criză singurul mijloc prin care oamenii pot afla ce se petrece este mass-media, atunci înseamnă că audiențele vor crește dramatic în asemenea momente. De exemplu, în SUA, în aprilie 1986, în noaptea atacului asupra Libiei, postul CNN a avut o audiență de peste 2,1 milioane, enormă în raport cu audiența sa medie de 400.000 persoane pe noapte.

În concluzie, beneficiind de o mare putere de a defini și structura realitatea, presa oferă indivizilor date și criterii pentru a afla și a înțelege ce se întâmplă, pentru a lua decizii și a acționa în consecință. O informație corectă poate calma societatea, în timp ce una eronată ori exagerată poate declanșa panică generală. În asemenea condiții, responsabilitatea jurnaliștilor este deosebită iar reacțiile necontrolate, afective, isterice nu își găsesc locul în mesajele de presă.

Baran și Davis identifică patru critici principale adresate teoriei dependenței, în cartea lor Mass Communication Theory: Foundation, ferment and the future. Acestea se referă la măsurarea variabilității la nivel micro și macro face comparabilitatea între studii problematică, la faptul că teoria este adesea dificil de verificat empiric, sensul și puterea dependenței sunt uneori neclare și nu în ultimul rând, faptul că teoriei dependenței îi lipsește puterea de a explica efectele pe termen lung.

Teoria spiralei tăcerii a fost lansată în 1965 de către cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann și susține că presa are o putere deosebită de a influența opiniile indivizilor, fiind instrumentul prin care societatea, în ansamblul ei, controlează comportamentul fiecărui individ în parte. În esență, teoria spiralei tăcerii se bazează pe 5 premise:

Oamenii se tem de izolare, doresc să fie primiți și integrați în colectivitățile care îi înconjoară;

Societatea are tendința de a marginaliza indivizii care au un comportament deviant sau care au valori diferite de cele acceptate de majoritatea membrilor ei;

Frica de izolare îi îndeamnă pe oameni să evalueze permanent starea, direcțiile, fluctuațiile opiniilor comune;

Aceste evaluări afectează reacțiile în public ale indivizilor, care încearcă constant să se conformeze liniei generale de comportament și de gândire a colectivității;

Pe baza acestor procese de adecvare și renunțare la elementele distonante se creează și se menține opinia publică majoritară.

Așadar, pentru a evita izolarea, atunci când este vorba de probleme publice importante (cum ar fi sprijinul acordat unui partid politic), mulți oameni caută în mediul în care trăiesc indicii privitoare la opinia dominantă, opiniile aflate în ascensiune sau în declin. Dacă o persoană crede că propria opinie coincide cu opiniile aflate în declin, este mai puțin înclinată să o exprime public. Pe măsură ce indivizii sunt mai conștienți de aceste tendințe și își adaptează propria perspectivă la cea dominantă, o parte a opiniilor par să domine, iar celelalte par să urmeze o curbă descendentă. Astfel, tendința celor care împărtășesc primul tip de opinii de a vorbi și tendința celorlalți de a tăcea declanșează un proces de spiralare care accentuează preponderența opiniei aparent dominante.

Pentru a-și testa teoria, cercetătoarea face apel la studii privitoare la alegerile pentru Bundestag, mai exact analizează comportamentele alegătorilor în preajma alegerilor pentru Bundestag din Germania Federală în anii 1965 și 1972. La momentul respectiv, pe scena politică erau două formatiuni politice relevante, Uniunea CDU/CSU (Uniunea Creștin Democrată/Uniunea Creștin Socială) și SPD (Partidul Social Democrat), iar domeniul de interes al cercetătoarei a fost reprezentat de fluctuațiile numărului de susținători ai celor două partide. În preajma campaniei din 1965 s-a observat că intențiile de vot au rămas timp de câteva luni aproape neschimbate (aprilie-august), cele două partide au intrat în cursă cu șanse egale. Același fenomen s-a petrecut și înainte de alegerile din 1972, sondejele de opinie indicau o diferență mică  între CDU/CSU și SPD. Cu toate acestea în 1965, CDU/CSU a câștigat alegerile, după ce s-a constatat un reflex de raliere către câștigătorul probabil.  Balansul de ultim moment a fost realizat de indivizii caracterizați ca având o slabă încredere în sine și un interes redus pentru politică. Ceea ce a stârnit consternarea cercetătorilor a fost evoluția diferită a așteptărilor cu privire la câstigătorul alegerilor în condițiile în care intențiile de vot au rămas aceleași. Deși, de exemplu în 1965 competiția era strânsă, certătorii au observat un contrast în perioada dinaintea alegerilor după ce o seamă de sondaje au fost comparate. Anul 1972 aducea câștigarea alegerilor de către social-democrați iar CDU intra în opoziție până în anul 1982. Tabăra social-democarată, mai puternică în plan politic a știut să-și mobilizeze susținătorii, dispuși să-și exprime deschis convingerile, în comparație cu susținătorii CDU. Cercetătoarea remarca faptul că, în iarna anului 1972, dacă un susținător CDU vroia să-și manifeste opinia cu ajutorul insignelor sau a autocolantelor, ar fi încercat zadarnic să găsescă pe cineva care să i se alăture, pentru că susținătorii CDU amuțiseră, întărind sentimentul de izolare și singurătate. De aici putem deduce că alegătorii percep climatul politic și al opiniei publice și tind să se ralieze acestuia, intrând astfel în ceea ce Noelle-Neumann a numit spirala tăcerii.    

  Teoria spiralei tăcerii a stârnit și reacții adverse. Criticile cele mai consistente aduse acestei teorii se referă la faptul că spațiul comunicării nu poate fi confundat cu spațiul politic, că în spațiul public există unele grupuri de opinie chiar dacă nu sunt reprezentate de comunicatori. Teama de izolare este, într-adevăr, un motiv puternic, dar doar dacă vorbim despre teama de izolare din partea unor grupuri bine delimitate, nu din partea publicului în general. Apoi, multe persoane nu au o opinie formată pentru un număr semnificativ de probleme și, în acest caz, tăcerea nu poate fi interpretată ca o formă de evitare a izolării, ci mai mult ca o consecință a lipsei de opinie.

Teoria cultivării a fost propusă în 1967 de către George Gerbner, în urma studiilor despre violența simbolică (în special cea televizuală). Astfel, această teorie pleacă de la premisa că mass-media nu acționează doar la nivel individual, nu doar cultivă convingerile oamenilor, ci afectează deopotrivă cultura, stocul de cunoștințe, normele și valorile societății. Cultivarea este, deci, un efect indirect și pe termen lung și îi corespund două procese esențiale: învățarea și construcția.

Anchetele realizate în New York au relevat că există o relație de dependență între consumul de mesaje televizuale și creșterea sentimentului de insecuritate, de teamă de criminalitate la nivelul publicului. De exemplu, cei care vizionaseră mai multe programe cu violențe și crime supraestimau ponderea violenței în societate, față de telespectatorii moderați. El a constatat că influența mass-media este foarte vizibilă în cazul acelor persoane care petrec multe ore (peste patru pe zi) în fața televizorului, persoane pe care le-a numit „heavy viewers”, față de cealaltă categorie, „light viewers”. Expunerea la mesajele televiziunii, în corelație cu alți factori, precum vârsta, sexul, cultura, poziția socială etc., conduce la obținerea unor efecte diferențiate, sugerând faptul că diferitele grupuri suportă în chip diferit acțiunea cultivării, adică:

receptarea sistematică prin mass-media a informațiilor, simbolurilor sau valorilor;

formarea în urma acestui proces a unei reprezentări, mediatic definite, asupra realității.

Unele analize bazate pe ideea imitației, suțin că tinerii imită și învață să se comporte agresiv sub influența modelelor oferite îndeosebi de filmele de aventuri. Premisa majoră este că expunerea la stimuli agresivi va mări tensiunea psihologică și emoțională a individului, ceea ce va face să crească posibilitatea unui comportament violent.

Această atmosferă de îngrijorare în legătură cu violența, cu posibila legătura dintre ascensiunea acestui fenomen și prezența unor scene de violență pe ecranul de televiziune, a stat la baza cercetării efectuate între 1967 și 1979 de George Gerbner, împreună cu un grup de colegi de la Annenberg School of Communication. Proiectul, cunoscut sub denumirea de Cultural Indicators s-a ocupat cu precădere de natura și funcțiile violenței prezentate la televiziune, dar a avut în vedere și alte aspecte. Cercetătorii au studiat și modul în care televiziunea influențează concepția și comportamentul telespectatorului în ceea ce privește relațiile dintre sexe, relațiile dintre generații, relațiile familiale, probleme de sănătate, stiință, performanță educațională, politică, religie. În toate aceste domenii, mass-media cultivă atitudinile și valorile care sunt deja prezente într-o cultură, le mențin și le propagă între membrii unei culturi, contribuind astfel la închegarea acesteia.

Metodele de investigare au constat în analiza sistematică a mesajelor TV, pentru a identifica acel conținut care are un caracter stabil, repetitiv: imagini, cadre, portretizări, valori care pot fi întâlnite în cea mai mare parte a programelor. Timp de 13 ani, au fost vizionate 1491 de programe TV, care au fost supuse analizei de conținut. Pe baza acestei analize au fost delimitate 410 caracteristici majore (teme, idei, simboluri) care au stat la baza formulării întrebărilor care le-au fost puse telespectatorilor. Cercetătorii au dorit să vadă dacă telespectatorii care petrec mai mult timp în fața televizorului (heavy viewers) răspund, cu un mai mare grad de probabilitate, în modalități care reflectă conținutul emisiunilor TV. Indicatorul diferențial de cultivare a fost proiectat pentru a măsura diferența între concepțiile despre realitate ale utilizatorilor fideli și ale celor moderați. Corelațiile care au fost descoperite între timpul petrecut în fața televizorului și o tendință de a răspunde la aceste întrebări în termenii oferiți de faptele prezentate prin TV au fost considerate dovezi ale contribuției pe care o are mass-media/televiziunea în formarea concepțiilor (distorsionate) despre realitatea socială. De exemplu, cercetarea a indicat că bătrânii sunt în mod constant subreprezentați în narațiunile TV (știri, programe de divertisment, filme), chiar dacă cei peste 65 de ani reprezentau, în perioada avută în vedere, segmentul cel mai numeros al societății americane. Utilizatorii fideli au avut tendința să răspundă că bătrânii reprezintă o rasă pe cale de dispariție, că sunt mai puțini decât erau cu 20 de ani în urmă, că trăiesc mai puțin. Utilizatorii fideli supraestimează numărul persoanelor implicate în acte de violență și al celor care comit acte de violență. Impactul global al consumului masiv de programe TV îl constituie, după aceste cercetări, creșterea sentimentului de insecuritate și a fricii de criminalitate, neîncredere generală în ceilalți oameni, o percepție diferită cu privire la activitatea poliției, șanse mai mari de a fi implicat într-o situație violentă. Excesul de violență prezentat la televiziune nu stimulează neaparat un comportament mai agresiv din partea telespectatorilor, ci mai degrabă constituie un mesaj simbolic cu privire la lege și ordine.

Teoria este supusă la o serie de critici, majoritatea făcând referire la suprasimplificare, deoarece atitudinile noastre sunt influențate nu numai de televiziune, ci și de alte mijloace de comunicare în masă, de experiențe directe, de alte persoane și altele. Conform lui Denis McQuail, este aproape imposibil să ai de-a face într-o manieră convingătoare cu complexitatea relațiilor între structuri simbolice, comportamentele și opiniile publicului, ținând în același timp cont de factori externi, precum cei de natură socială. O simplă corelare între expunerea la televizor și convingerile telespectatorilor, nu demonstrează neaparat o relație de cauzalitate, deși poate sugera posibilitatea existenței uneia. De asemenea, variabilele alese de Gerbner în cercetarea sa pot constitui un factor în ceea ce privește cantitatea de timp de care o persoană dispune pentru a se uita la televizor. De exemplu, o persoană care muncește cu jumătate de normă este normal să aibă mai mult timp liber decât o persoană care muncește 50 de ore pe săptămână. Numai pe baza acestui exemplu se poate vedea cum corelarea acestor variabile, în special la modalitatea în care o persoană percepe violența în lume, poate fi problematică.

Analizând toate aceste teorii specifice etapei revirimentului, se evidențiază o serie de momente specifice acestora:

Mijloacele de comunicare în masă sunt privite ca niște organizații sociale integrate în sistemul funcțional al societății. Producția mediatică este o producție industrială care aduce profit. Din aceste considerente, mass-media trebuie studiată din perspectiva relațiilor cu celelalte instituții sociale, a impactului mesajelor asupra reprezentărilor diferitelor grupuri sociale, și invers etc;

Mass-media influențează realitatea prin faptul că deține puterea de a construi o realitate prin intermediul mesajelor pe care le transmite. Ea selectează problemele care sunt difuzate, acordându-le grade diferite de importanță. Practic, noi cunoaștem lumea prin intermediul mass-mediei astfel ea influențează construcția propriei noastre realități;

Deși efectele mass-media sunt, în general, foarte puternice, publicul selectează și asimilează mesajul în funcție de nevoile și interesele sale, de caracteristicile socio-demografice și culturale (vârstă, sex, educație, condiții familiale etc.);

Rolul mesajelor media constă în producerea și reproducerea societății date;

Mass-media creează și menține un anumit public și o anumită opinie publică prin definirea actualității opiniei și stării ei (minoritară, majoritară).

3.4. Îngrădirea libertății mass-media

Este aproape imposibil de afirmat că problema libertății presei suferă de o lipsa de atenție politică sau din partea mediului academic. Începând cu Papa Alexandru al VI-lea în 1501 și pentru aproape fiecare moment din cele cinci secole care au urmat, liderii au luptat pentru exercitarea controlului asupra tiparului și a mijloacelor de comunicare în masă care l-au urmat. Mizele acestor lupte au fost întotdeauna extreme. Pedepsele cu moartea pentru tipărirea fără licență au fost instituite încă din 1535 iar condamnările motivate politic, răpirea și uciderea jurnaliștilor sunt evenimente care fac parte din realitatea zilelor noastre.

Conform lui Denis McQuail, conceptul de „libertate a presei” acoperă atât gradul de libertate de care se bucură mass-media cât și gradul de libertate al cetățenilor la conținuturile media. El consideră că:

„Norma esențială este că mass-media ar trebui să aibă o anumită independență, suficient pentru a proteja exprimarea liberă și deschisă a ideilor și informațiilor. Cea de-a doua parte a problemei, implică problema diversității, o normă care se opune concentrării proprietății și monopolului de control, fie din partea statului, fie din partea industriilor media private”.

Creșterea treptată a libertății presei în întreaga lume a determinat mai degrabă acțiuni de apărare și extindere a prerogativelor libertății presei decât eforturi alocate cenzurii acestora. Oameni de știință, filosofi, politicieni au militat pentru libertatea presei, libertatea de a publica independent de controlul guvernamental și drepturile jurnaliștilor iar această luptă purtată la nivel internațional se află în plină desfășurare și astăzi, datorită miilor de indivizi și sutelor de organizații din întreaga lume. Dacă există o certitudine absolută despre libertatea presei, este că meritele sale, valorile și efectele politice interne au fost un aspect important, de lungă durată a discursului politic și filosofic în cadrul istoriei occidentale. Datorită importanței libertății presei, guvernele occidentale au investit masiv în formarea profesională a angajaților din mass-media și în activități menite să conducă la o reformă a mass-mediei. În plus, o serie de organizații guvernamentale și non-guvernamentale au dezvoltat indici ai libertății presei pentru a judeca astfel consecințele și nevoia unei reforme în mass-media. Metodologiile utilizate în crearea acestor indici ai libertății presei nu sunt întotdeauna transparente și nici bazele conceptuale pentru acești indici nu sunt întotdeauna evidente.

Probabil cei mai cunoscuți indicatori privind libertatea presei sunt cei concepuți de organizația non-guvernamentală Freedom House, fondată de mai bine de 60 de ani, cu scopul de a promova democrația la nivel global. Raportul anual întocmit de această organizație, numit generic „Libertatea presei”, are drept obiectiv măsurarea nivelului de libertate și independență editorială de care se bucură presa în națiuni și teritorii relevante din întreaga lume. Procesul implică câteva zeci de analiști și consultanți care stabilesc diagrame cu ratinguri pe baza informațiilor culese de la surse oficiale dintr-o varietate de țări, consultanți, vizitatori internaționali, organizații specializate pe drepturile omului și libertatea presei, specialiști în domeniul geografiei și geopoliticii, rapoarte ale guvernelor și ale organismelor multilaterale etc. Deși apare un element de subiectivitate inerent în stabilirea ratingurilor respective, se ține cont de diferențele culturale, interesele naționale diferite, nivelurile diferite de dezvoltare economică, încercându-se astfel să se ajungă la rezultate echilibrate și imparțiale.

O altă organizație non-guvernamentală, Consiliul pentru Cercetări și Schimburi Internaționale (IREX), are drept obiectiv principal independența mass-mediei, dezvoltarea Internetului și a societății civile în SUA și pe plan internațional. Conceptul din spatele IREX este sustenabilitatea mass-mediei independente definită ca existența unor “sisteme independente de mass-media” durabile. Aceasta face practic referire la modalitatea în care organizațiile și circumstanțele politice, juridice, sociale și economice permit mass-mediei independente să supraviețuiască în timp. IREX evaluează sustenabilitatea mass-mediei independente în funcție de 5 criterii principale: norme juridice și sociale care să promoveze și să protejeze libertatea de exprimare și accesul la informațiile de interes public, un jurnalism corespunzător standardelor profesionale, mai multe surse de știri care oferă cetățenilor știri de încredere și obiective, rigurozitatea gestionării care să permită independența editorială și sprijinirea instituțiilor care funcționează în interesul profesional al mass-mediei independente.

Comitetul pentru Protecția Jurnaliștilor (CPJ), numită și „Crucea Roșie a Jurnalismului” este o organizație non-profit care investighează atacurile asupra jurnaliștilor și face lobby în numele acestora în cadrul guvernelor interne și externe. Organizația monitorizează mass-media în țările din 5 regiuni diferite: America, Asia, Orientul Mijlociu, Africa și Europa. Evoluțiile sunt urmărite prin cercetări independente, misiuni de constatare a faptelor, contacte în domeniu, inclusiv oficiali guvernamentali, organizații de presă sau pentru drepturile omului și jurnaliști independenți iar apoi sunt centralizate în rapoarte anuale. În concepția CPJ, libertatea presei este definită ca dreptul jurnaliștilor să prezinte un raport de știri, fără teamă sau represalii. CPJ verifică fiecare caz identificat ca o încălcare a libertății presei și consultă mai multe surse pentru a determina cu exactitate identitatea victimelor.

Organizația non-guvernamentală Reporteri fără Frontiere lucrează de asemenea, pentru apărarea drepturilor jurnaliștilor și a mass-mediei, condamnând atacurile asupra libertății presei în întreaga lume prin publicarea unor rapoarte speciale anuale în acest sens și prin apeluri la guverne și organizații internaționale în numele jurnaliștilor și a organizațiilor mass-media. Grupul militează pentru reducerea cenzurii, se opune legilor concepute pentru limitarea libertății presei, acordă ajutor financiar jurnaliștilor și mass-mediei și a dezvoltat recent o sucursală judiciară pentru promovarea urmăririi penale a infracțiunilor împotriva jurnaliștilor. Practic, organizația are în vedere măsura în care mediile juridice și politice, instituțiile și circumstanțele permit și promovează libertatea presei precum și capacitatea jurnaliștilor de a colecta și disemina informații fără a fi hărțuiți sau împiedicați de atacuri fizice, psihologice sau juridice. Conform actualului secretar general al organizației, Christophe Deloire,

„Clasamentul mondial publicat de Reporteri Fără Frontiere nu ține cont direct de natura regimurilor politice. Cu toate acestea, este clar că democrațiile protejează mai bine libertatea producerii și difuzării de informații exacte față de celelalte țări în care drepturile omului sunt încălcate. În dictaturi, cei care oferă informații și familiile lor sunt expuși la represalii dure, în timp ce în țările democratice aceștia se confruntă cu criza economică a presei și conflictele de interese”.

Într-un raport al Organizației pentru Cooperare și Securitate în Europa din iulie 2010, s-a constatat că toate regiunile lumii sunt afectate, într-o mai mică sau mai mare măsură, de un declin al libertății presei în ultimii ani. În raport se menționează o inițiativă legislativă cu privire la monitorizarea informațiilor în mediul virtual din Italia, care ar putea „stânjeni serios jurnalismul de investigații”, dar și o propunere legislativă din Estonia privind protejarea surselor, care ar obliga jurnaliștii să își dezvăluie sursele în multe cazuri. De asemenea, se mai menționează și situația din Franța, unde președintele Nicolas Sarkozy este șeful televiziunii publice, France Televisions. Probleme există și în Ungaria, unde Parlamentul a adoptat o lege care amenință libertatea presei, dar și în Grecia, unde un post de radio ce transmite în limba turcă este amenințat. Responsabila cu monitorizarea libertății presei la OSCE, Dunja Mijatović, a declarat cu această ocazie:

„Autoritățile nu au înțeles încă faptul că presa nu este proprietatea lor privată și că jurnaliștii au dreptul să îi critice pe cei care se află la putere. Violența împotriva jurnaliștilor este echivalentă cu violența împotriva societății și a democrației și trebuie să răspundem cu condamnarea celor vinovați”.

Numărul mare de jurnaliști și utilizatori de Internet uciși în timpul activității lor din 2012 (cel mai sângeros an înregistrat vreodată de Reporteri fără Frontiere) a avut bineînțeles un impact semnificativ asupra clasamentului țărilor în care aceste crime au avut loc, în special Somalia (locul 175), Siria (176), Mexic (153) și Pakistan (159). Situația este neschimbată pentru o mare parte a Uniunii Europene. Șaisprezece dintre membrii săi se află încă în top 30. Cu toate acestea, problemele legislative semnalate în 2011 au continuat și în 2012, în special în Italia (locul 57), unde dezincriminarea defăimării nu a fost încă aprobată și agențiile de stat se folosesc în mod periculos de legile care îngrădesc libertatea presei. Ungaria (locul 56) plătește în continuare prețului reformelor sale legislative represive, care au avut un impact major asupra modului de lucru al jurnaliștilor. Însă căderea dramatică a Greciei în clasament (locul 84, pierde 14 poziții) este chiar mai îngrijorătoare. Mediul social și profesional pentru jurnaliștii săi, care sunt expuși condamnării publice și violențelor atât din partea grupurilor extremiste cât și a poliției, este dezastruoasă.

Libertatea presei în zona Balcanilor este, de asemenea, o provocare ce necesită o atenție specială mai ales în condițiile în care statele din această zonă doresc să adere la Uniunea Europeană, dar sunt puternic afectate de efectele negative ale crizei economice. Interferențele politice în mass-media, preocupările economice, diverse forme de hărțuire, inclusiv violență împotriva jurnaliștilor, sunt probleme de actualitate în societățile din Balcanii de Vest și Turcia. Îmbunătățirea acestei situații necesită mult mai mult decât o simplă transpunere în practică a normelor Uniunii; este imperativă o schimbare comportamentală și culturală în ceea ce privește politica, sistemul judiciar și mass-media. UE încearcă să sprijine acest proces prin acordarea de asistență juridică și de orientare în elaborarea legislației privind mass-media, prin monitorizarea atentă a politicilor statelor membre și a celor candidate în acest domeniu și nu în ultimul rând prin acordarea asistenței financiare prin intermediul programelor speciale. Unul din aceste programe, Instrumentul de Asistență pentru Preaderare, întreprinde o serie de proiecte cum ar fi: un proiect de management comun cu UNESCO pentru îmbunătățirea standardelor etice și profesionale în jurnalism, un acord de parteneriat cu organizațiile mass-media din toate țările candidate și unele țări ale UE pentru a pune bazele unor coaliții pentru monitorizarea integrității mass-media și susținerea reformei mass-media, elaborarea unei strategii de extindere pentru susținerea mass-media și facilitarea rețelelor părților interesate.

Comisarul european responsabil pentru Agenda Digitală, Neelie Kroes, a anunțat în luna aprilie 2013, două consultări cu privire la libertatea presei și pluralismul mass-media, o inițiativă care a fost foarte bine primită de către factorii de decizie și părțile interesate. În cadrul Conferinței de la Dublin, vicepreședintele Comisiei a mai adăugat:

„Știm că Europa este o casă a democrației, transparenței și drepturilor fundamentale, știm că o presă liberă și pluralistă este o parte esențială a acestei. Dar asta nu înseamnă că nu există probleme; fie că ne referim la concentrarea mass-media și lipsa de diversitate, la restricțiile privind presa online și offline sau la controlul statelor, presiuni și interferențe”.

Ea a făcut referire, bineînțeles și la cazul Ungariei, problemă care reprezintă un interes major pentru Marietje Schaake, raportor al Parlamentului privind libertatea presei și a mass-mediei în lume. Într-un interviu cu Revista The Parliament, Schaake a subliniat importanța presei și libertatea mass-mediei și în egală măsură rolul pe care UE îl poate juca atât acasă cât și în străinătate. De asemenea, ea mai accentuează în interviu responsabilitatea pe care Uniunea o are atunci când vine vorba despre apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, deoarece UE reprezintă mult mai mult decât cel mai mare bloc comercial al lumii. Putem vorbi despre o comunitate de valori în adevăratul sens al cuvântului, însă pentru atingerea cu succes a obiectivelor sale, UE trebuie să aibă propria casă în ordine. Legile privind mass-media din Ungaria au fost criticate pentru subminarea libertății de exprimare, un rezultat al unei „acaparării de putere” datorată obținerii majorității în Parlament și în grupul ALDE a partidului Fidesz, al lui Viktor Orbán. Schaake asigură însă că se caută cele mai puternice măsuri pentru a revoca legile autoritare impuse de Orbán. În acest sens, europarlamentarul olandez a declarat:

„Toate tipurile de reguli sunt modificate și toate tipurile de organisme guvernamentale care ar trebui să fie independente devin politizate, în special mass-media. Știm cu toții de la istorie unde conduce acest tip de tendință autoritară și suntem foarte îngrijorați. Cred că guvernul ungar trebuie să se ralieze la valorile europene sau altfel să întâmpine cele mai stricte consecințe”.

Așadar, Uniunea trebuie să își intensifice eforturile și să intervină într-o manieră clară, puternică și eficientă atunci când drepturile fundamentale sunt compromise, mai ales atunci când este vorba despre cenzură, fie în mijloacele de comunicare în masă tradiționale, fie pe Internet. Schaake preconizează că aceste acțiuni pot avea efecte mult mai puternice pe viitor, în sensul că guvernele pot deveni din ce în ce mai nemulțumite dacă își vor pierde puterea în favoarea companiilor sau a persoanelor fizice. Astfel pot apărea ambiții de a readuce Internetul sub controlul teritorial al țării, declanșând un război politic privind guvernanța Internetului.

CAP 4. Studiu de caz: Controverse în Uniunea Europeană privind legea presei din Ungaria

După alegerile din primăvara anului 2010, la care partidul conservator Fidesz, condus de Viktor Orbán, a repurtat o victorie de două treimi, Guvernul nou format și majoritatea sa zdrobitoare au demarat o serie întreagă de noi legi, sau le-au amendat pe cele deja existente toate menite să “toarne în beton”, cum se spune în jargonul politic maghiar, puterea partidului.

Parlamentul l-a ales în funcția de președinte al Republicii pe un fidel al lui Viktor Orbán, Pál Schmitt, care încă de la primele declarații susținea că urmărește să devină “motorul” acțiunii guvernamentale, după care, rând pe rând, instituțiile autonome ale statului au fost acaparate de oamenii partidului majoritar: Curtea de Conturi, Controlul Financiar Central, Parchetul General, Autoritatea Națională pentru Mass-Media, televiziunea și radiodifuziunea publice, Agenda Națională de Presă. Abuzând de majoritatea sa decisivă, Guvernul a modificat o serie de legi, a amendat Constituția, după ce Curtea Constituțională a anulat legea privind compensațiile din sectorul public și a modificat modalitatea de alegere a membrilor Consiliului Monetar al Băncii Naționale și a judecătorilor Curții Constituționale, pentru ca, în viitor, Legislativul să poată alege judecătorii fideli Puterii.

Viktor Orbán a devenit persona non grata la Washington, în timpul mandatului de premier din perioada 1998-2002, în ciuda faptului că țara sa era membră NATO. Administrația americană, condusă atunci de George W. Bush, a fost ofensată de obiceiul lui Orbán de a curta extrema dreaptă a Ungariei, care încă îmbrățișează naționalismul în stilul anilor 1930 și antisemitismul. Chiar dacă majoritatea maghiarilor se așteptau la temperarea politicilor în noul mandat, până acum, acestea au fost fidele stilului controversat adoptat în trecut. Printre primele acțiuni ale lui Orbán ca și premier, s-a numărat o modificare adusă legii cetățeniei, prin care li se garantează pașapoarte etnicilor maghiari din alte țări, o măsura țintind minoritățile maghiare din Slovacia, România și Serbia. Având în vedere că primele două state sunt membre ale Uniunii Europene iar a treia este candidată, însă, o asemenea măsură nu era neaparat una necesară. Cu toate acestea, Orbán a încercat să le facă pe plac celor care nu au acceptat niciodată prevederile Tratatului de la Trianon, prin care s-au stabilit actualele frontiere ale Ungariei. Una dintre cele mai spectaculoase manevre ale Guvernului face referire însă la presă. Chiar dacă inițiativa cetățeniei poate fi considerată una strict simbolică, nu se poate spune același lucru și despre încercarea de a impune controlul asupra mass-media.

Astfel, între iulie și decembrie 2010, Parlamentul maghiar a adoptat o serie de legi controversate și de mare anvergură menite să revizuiască reglementările privind tipărirea, transmisiunile și radiodifuziunea și mass-media online. După un proces de negociere între guvernul maghiar și Comisia Europeană, mai multe amendamente au fost adoptate în martie 2011. În decembrie 2011, Curtea Constituțională a Ungariei a declarat părți semnificative ale legii, necostituționale. Legislația, adoptată în ajunul președinției ungare a Uniunii Europene, a provocat mari controverse politice și diplomatice. Organisme interguvernamentale, cum ar fi Consiliul Europei și OSCE au lansat un val de declarații, jurnaliștii maghiari și cei internaționali precum și grupările pentru protecția drepturilor omului și-au exprimat punctele de vedere și zeci de mii de protestatari au ieșit pe străzile Budapestei.

4.1. Inițierea legislației

Profitând de majoritatea parlamentară obținută în urma alegerilor din primăvara anului 2010, Viktor Orbán a obținut anularea unei prevederi constituționale care viza evitarea monopolurilor în domeniul mass-media. În aceste condiții, partidul premierului, Fidesz, a inițiat un proiect legislativ care prevede fuziunea autorităților pentru supravegherea posturilor publice de radio și televiziune și crearea unui consiliu media mult mai puternic, cu rolul de supraveghere atentă a posturilor publice și private. Președintele noului consiliu, urma să fie numit direct de premierul Viktor Orbán, iar restul membrilor, de către partidul de guvernământ. O altă măsură, vizează presa scrisă și chiar și blogurile, informațiile publicate de aceste mijloace de informare fiind monitorizate cu strictețe de către organisme guvernamentale. Conform cotidianului Washington Post, prin această măsură, premierul Ungariei intenționează să controleze presa și să o transforme în presă de partid, un fenomen care nu s-a mai întâlnit în Europa Centrală de la căderea comunismului.

Mai exact, în cele aproape 200 de pagini, documentul impune un control fără precedent asupra instituțiilor de presă, a jurnaliștilor și a pieței, încredințând decizia, controlul și dreptul de sancțiune unui organism politic atotputernic numit Autoritatea Națională pentru Media și Comunicații (ANMC). Președintă a autorității a fost desemnată Annamária Szalai, pentru un mandat de nouă ani, aceasta find în același timp și membră a partidului de guvernământ în rang de secretar de stat, care conduce și Consiliul mass-media, alcătuit din cinci membri desemnați de Fidesz. Instituția are prerogative extinse care includ și emiterea de decrete, ceea ce doar guvernul, Banca Națională și guvernele locale mai pot face. Documentul prevede, de asemenea, noi reglementări de conținut pentru toate platformele media, autoritățile din noile organisme de reglementare media, precum și sancțiuni și amenzi pentru încălcarea noii legislații. Principalele prevederi se referă la:

Stabilirea regulilor pieței mediatice, distribuirea frecvențelor în audiovizual, autorizarea sau retragerea autorizațiilor stațiilor de radio sau televiziune;

Controlul și sancțiunea mediilor electronice, presei tipărite, precum și a celei difuzate online pentru încălcarea interesului public, moralei și ordinii publice. Amenzile aplicate pentru conținutul lipsit de echilibru sau care lezează demnitatea umană au cuantumuri capabile să ruineze piața mediatică și așa sărăcită de criză (până la 730.000 euro pentru televiziune și radio, până la 100.000 euro pentru cotidiene naționale și portale de știri, până la 40.000 euro pentru publicațiile săptămânale;

Limitarea sub sancțiune a procentului de știri conținând violență la maximum 20% la televiziune și radio și stalibirea unui procent obligatoriu de muzică ungurească de 35%;

Poate cere jurnaliștilor, în baza legii, să își dezvăluie sursele, invocând amenințarea securității naționale sau a ordinii publice;

Are mandat de a verifica și confisca echipamentele și documentele companiilor de presă publice și private pentru a vedea dacă nu s-au produs încălcări de lege;

Decide bugetul mediilor publice și îi numește pe directorii acestora;

Obligă presa, inclusiv pe bloggeri, sub sancțiune, să publice drept la replică nu doar în cazul informațiilor eronate sau al atacului nejustificat, ci în toate situațiile în care cineva este nemulțumit de conținutul materialului de presă.

4.2. Reacția comunității internaționale

Odată cu preluarea mandatului la șefia Uniunii Europene, la 1 ianuarie 2011, Ungaria consemnează și intrarea în vigoare a actului legislativ privind mass-media, asupra căruia s-au abătut valuri masive de proteste venite din mai toate colțurile Europei.

Reglementările legislative, însă, au fost aspru criticate încă din momentul inițierii proiectului, atât în Ungaria, cât și în capitalele europene și în presa internațională. Criticii consideră că acestea îngrădesc libertatea presei și că nu arată altceva decât faptul că noua autoritate media de la Budapesta, Autoritatea Națională pentru Media și Comunicații, este dominată de apropiați ai partidului condus de premierul Viktor Orbán. Numeroase cotidiene europene au luat atitudine în fața proiectului legislativ susținut cu tărie de premierul Viktor Orbán, spunând că presa maghiară este supusă unor presiuni și controale nedemne pentru un stat de drept, care amenință însăși libertatea presei. Cele mai dure critici au venit din partea cotidianului Washington Post, menționat anterior dar și a cotidianului New York Times, care în momentul adoptării legii, a dedicat un întreg editorial situației din Ungaria, notând că legea aplicată de partidul premierului Viktor Orbán „marchează un dureros pas înapoi spre tipul de cenzură politică de care Ungaria a suferit sub regimul comunist”. O astfel de lege „nu ar trebui să-și găsească locul într-o Europă democratică”, mai stipulează articolul, făcând trimitere și la alte măsuri introduse de partidul lui Orbán, în „războiul său total asupra echilibrului instituțional menit să protejeze democrația în fața dominației unui singur partid”.

Proteste la adresa noii legi a presei din Ungaria au venit și pe canale oficiale. Germania de pildă, prin vocea lui Werner Hoyer, secretar de stat în cadrul Ministerului german de Externe, a cerut guvernului maghiar să rediscute textul legii. Noua lege a atras critici și din partea cancelarului Germaniei, Angela Merkel, membru marcant al Parlamentului European și al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, monitorul de echitate electorală al continentului. Astfel, purtătorul de cuvânt al acesteia a declarat jurnaliștilor că în condițiile în care Ungaria preia președinția UE, are o responsabilitate directă asupra imaginii întregii Uniuni în lume. Intervenția Berlinului a fost însă una destul de ponderată, astfel că reacția premierului Orbán a fost una extrem de degajată:

„Angela Merkel nu a exprimat personal nici un punct de vedere. Declarațiile au fost făcute de un purtător de cuvânt al guvernului care a spus că un stat UE trebuie să respecte normele Uniunii. Exact asta va face și Ungaria. Deocamdată, nu acord o importanță deosebită reacțiilor externe”.

O altă critică dură vine din partea ministrului de externe luxemburghez, Jean Asselborn, care compară puterea de la Budapesta cu regimul autoritar al lui Lukașenko din Belarus. Mai puțin agitat decât politicienii și analiștii europeni care au sărit ca arși la citirea textului legii care va reglementa pe viitor funcționarea presei în Ungaria, premierul Viktor Orbán a respins acuzațiile aduse legii și a anunțat că nu este dispus să accepte eventuale amendamente. În timp ce Jean Asselborn își manifesta îngrijorările cu privire la capacitatea Ungariei de a asigura președinția Uniunii în 2011, premierul maghiar apare în declarațiile sale mai sigur pe el ca niciodată:

„Săracul ministru luxemburghez. L-am sunat pe șeful guvernului său și l-am întrebat care este problema Luxemburg-ului, iar el mi-a răspuns că ministrul de Externe face parte din Partidul Socialist al Muncii, motiv pentru care părerile exprimate de Asselborn nu reprezintă poziția oficială a guvernului. După ce-am auzit aceste lucruri, am încetat să mai acord atenție acestui subiect”.

De asemenea, potrivit Le Figaro, guvernul francez s-a alăturat altor autorități europene care au criticat această lege. Franța a declarat că noua lege media din Ungaria încalcă legislația UE privind libertatea presei și astfel, a cerut celorlalți membri ai blocului să ia măsuri împotriva ei. Purtătorul de cuvânt al guvernului francez, François Baroin, a declarat pentru France Inter Radio că legea adoptată în Ungaria este „incompatibilă cu ideile referitoare la libertatea presei, care au fost validate în tratatele europene”. Baroin a mai adăugat că Franța împreună cu celelalte state membre trebuie să adopte o poziție fermă din punct de vedere diplomatic și politic, astfel încât guvernul Ungariei să revizuiască aspectele problematice ale legii și, în acest fel, să aibă o președinție mai senină. Criticile franceze la adresa actului legislativ din Ungaria au apărut din toate zonele spectrului politic, principala formațiune de opoziție, Partidul Socialist, catalogând această măsură drept fiind una de rău augur pentru Europa și pentru libertatea presei.

Nici maghiarii nu au fost mai temperați în reacții. Potrivit Politics.hu, partidele de opoziție din Ungaria au anunțat că vor contesta legea la Curtea Constituțională. După ce Parlamentul a adoptat Legea mass-media, mai multe publicații importante ca Népszava, Népszabadság, Magyar Narancs, Élet és Irodalom au protestat publicând prima pagină goală. Prima pagină a cotidianului Népszabadság titra că „libertatea presei din Ungaria se duce de râpă” în cele 22 de limbi oficiale ale UE. Potrivit cotidianului, noua lege a presei „servește ambițiile autoritariste ale Guvernului format de Fidesz și creștin-democrați, creând posibilitatea de a cenzura, interzice și eventual distruge pe toți cei care au opinii diferite”. La rândul lor, editorii cotidianului Népszava au publicat pe prima pagină, în maghiară și engleză, mesajul „Libertatea presei este un drept fundamental într-un stat membru UE. Trebuie să ne apărăm drepturile democratice în Ungaria. Cerem libertatea presei”.

În același timp, tinerii din Ungaria apelează la mijloace revoluționare de tipul „primăverii arabe”, organizând mișcări protestatare cu ajutorul rețelelor de socializare, precum Facebook. Inițiativa câtorva tineri a devenit o adevărată mișcare populară, mobilizând zeci de mii de cetățeni, și nu numai din rândul generațiilor tinere. Mișcarea „Un milion de oameni pentru libertatea presei” s-a constituit într-un mod cu totul spontan, pe rețeaua de socializare Facebook, ca protest contra primelor măsuri autocratice ale guvernului Orbán. De atunci, Facebook-ul a rămas liantul și coagulatorul mișcării protestatare, care refuză orice organizare de tip tradițional, credința lor fiind distanțarea strictă de organizațiile politice constituie, inclusiv de partidele de opoziție. Unul dintre oratorul unui astfel de miting, care a reunit, între Podul Elisabeta și Hotelul Astoria din Budapesta, în jur de 50.000 de persoane, a declarat în acest sens: „nu mai putem conta pe actuala noastră elită politică, de aceea suntem deciși să ne creem una nouă” . Printre participanți s-au distribuit, de exemplu, Press Card-uri civice virtuale, simbolizând voința de a crea o presă civică independentă și indignarea contra aservirii radioului și televiziunii publice.

Încă de la prezentarea proiectului de lege, reprezentantul OSCE pentru libertatea mass-media, Dunja Mijatović, a cerut guvernului maghiar să ia în considerare revizuirea sau amendarea unor prevederi ale pachetului legislativ. Într-una din scrisorile adresate ministrului de externe János Martonyi, Dunja Mijatović spune:

„Pachetul legislativ privind mass-media este un motiv foarte serios de îngrijorare. Dacă este lăsat neschimbat, ar limita serios pluralismul mass-media, ar reduce independența presei, desființa autonomia serviciului public mass-media și ar impune un efect descurajator asupra libertății de exprimare și dezbaterilor publice, toate acestea fiind esențiale pentru democrație”.

Astfel, reprezentantul OSCE, asistată de experții din echipa sa, a trimis un raport detaliat către parlamentul ungar, în care a cerut inițierea unei revizuiri urgente a pachetului privind mass-media. Prin acest raport, OSCE viza modificarea legislației, ținându-se seama de recomandările detaliate ale analizei sale. În același raport, reprezentantul OSCE își oferă sprijinul, declarând că biroul ei este gata să asiste autoritățile la fiecare pas al acestui proces. Îngrijorările reprezentantului libertății presei subliniate în această analiză sunt:

„Schimbările au pus bazele unui nou cadru legislativ, instituțional și de reglementare pentru supravegherea mass-media, care poate fi ușor folosit în scopuri politice și care ar putea fi în contradicție cu principiul separării puterilor în stat și principiul echilibrului instituțional, tipice unei democrații liberale”.

La trei luni după adoptarea legii privind media, raportorul special al ONU privind promovarea și protecția dreptului la libertatea de exprimare, Frank La Rue, și-a manifestat, la rândul lui, îngrijorările referitoare la legislația maghiară în domeniu. Conform acestuia,

„Libertatea presei este un fundament esențial al democrației. Prin urmare, fiecare stat trebuie să se asigure că fiecare mijloc de comunicare, fie că este vorba despre televiziune, radio, presă sau internet, pot transmite diverse opinii, inclusiv cele care șochează, ofensează sau deranjează”.

În ceea ce privește cazul Ungariei, La Rue consideră că legislația privind mass-media încă riscă să genereze un climat de auto-cenzură. Acesta a atras atenția asupra unor elemente cheie ale pachetului legislativ privind mass-media, cum ar fi reglementările privind conținutul mass-media bazat pe concepte vagi, neclare, garanțiile insuficiente pentru asigurarea independenței și imparțialității organismului de reglementare în a cărei competențe se află aplicarea legislației, amenzile excesive și sancțiunile administrative care pot fi impuse mass-mediei, lipsa de protecție suficientă a surselor jurnalistice și altele. De asemenea, La Rue a încurajat guvernul să prezinte un plan concret de acțiune pentru a aduce legea privind mass-media în conformitate cu standardele internaționale privind drepturile omului, înainte de evaluarea periodică din data de 11 mai 2011. Cu această ocazie, raportorul special a mai adăugat că speră ca guvernul Ungariei să servească drept model în regiune prin garantarea deplină a dreptului de exprimare.

De asemenea, o serie de organizații internaționale și-au manifestat îngrijorările privind legislația maghiară, încercând să contribuie la găsirea unei soluții. Human Rights Watch s-a declarat preocupată de rapoartele privind declinul libertății presei în Ungaria, efectuând astfel, în ianuarie 2011, o misiune de cercetare în Ungaria pentru a investiga punerea în aplicare a respectivelor legi. Aceștia au vorbit cu jurnaliștii de la ziare, posturi de televiziune publice, un site de jurnalism de investigație și un post radio de știri, precum și cu organizațiile societății civile din Budapesta responsabile de probleme referitoare la libertatea de exprimare. La fel, și organizația Reporteri fără Frontiere a intervenit privind amendamentele aduse controversatei legi media a Ungariei, cerându-le parlamentarilor maghiari să revizuiască această legislație. Conform organizației, amendamentele aduse legii nu oferă garanții în plus că sursele jurnaliștilor vor fi protejate și că sancțiunile aplicate în cazul încălcării legii de către mass-media nu se vor transforma în interdicții. Comitetul pentru Protecția Jurnaliștilor a solicitat, de asemenea, abrogarea legii restrictive privind mass-media, considerând că mai multe articole ale legii ridică semnale de alarmă, inclusiv domeniul ei de aplicare. Conform organizației, unele dispoziții permit blocarea accesului intern la conținutul mass-mediei internaționale, în cazul în care acesta se dovedește a fi în contradicție cu legislația, legea în sine este plină de termeni generali care lasă loc de interpretări iar acordarea unei autorități extinse asupra fluxului de informații și plasarea acestuia în mâinile unei agenții compusă în întregime din membri numiți pe criterii politice amenință libertatea presei și în același timp stabilește un precedent periculos.

4.3. Poziția Uniunii Europene

Ambiguitățile legii privind mass-media, lipsa de definiție a încălcărilor sancționabile, atotputernicia organismului politic pe mâna căruia s-a dat, pentru 9 ani, soarta presei ungare, politizarea, aroganța unei puteri care deține două treimi din parlament, asociindu-se adesea cu partidul de extremă dreaptă Jobbik, pun Ungaria într-o situație incomodă la momentul preluării președinției Uniunii Europene. Cu o agendă dificilă, care cere un grad special de diplomație comunitatea internațională exprimă serioase dubii în ceea ce privește executarea corespunzătoare a mandatului de către Ungaria.

La rândul ei, Comisia Europeană a recunoscut că are „îndoieli" cu privire la fundamentul juridic pe care se sprijină actul normativ prin mass-media astfel a solicitat Ungariei să dovedească faptul că legea nu încalcă reglementările UE. Vicepreședintele Comisiei Europene, Neelie Kroes, a subliniat că cel puțin „trei puncte ale legii” ar trebui modificate pentru a nu se mai afla în contradicție cu dreptul european:

Cerința referitoare la publicarea unor informații echilibrate în mass-media electronică; această prevedere a fost concepută astfel încât să poată să încalce libertatea de exprimare și dreptul oamenilor la informare gratuită.

Restricțiile privind programele străine și sancțiunile uriașe; Comisia consideră că amenzile usturătoare pot duce la încetarea unor activități în domeniul mass-media.

Obligarea de înregistrare a instituțiilor mass-media, preveder care vizează chiar și forumurile sau deținătorii de bloguri; în opinia Comisiei, obligația de înregistrare restricționează prea mult organizarea și oferirea serviciilor.

Kroes a mai declarat că va analiza compatibilitățile legislației maghiare privind mass-media cu legislația Uniunii Europene chiar dacă Ungaria a declarat că adoptarea acestei legi este în conformitate cu Directiva privind serviciile audiovizuale din 2007. Ea a mai precizat că dacă în continuare vor fi identificate probleme, va interveni în discuție și comisarul pentru drepturile fundamentale, Viviane Reding, în conformitate cu articolul 7 al Tratatului de la Lisabona. Articolul 7 prevede că, în cazul unei propuneri motivate de o treime din statele membre ale Uniunii Europene, de către Parlamentul European sau de către Comisia Europeană, Consiliul, hotărând cu o majoritate de patru cincimi din membrii săi și cu aprobarea Parlamentului European, poate stabili că există un risc clar de încălcare gravă de către un stat membru a valorilor UE, a respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept și respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin grupurilor minoritare. De asemenea, Kroes a părut să indice că nu are încredere în traducerea de 194 de pagini, în engleză, a legii maghiare furnizată de autoritățile ungare. Ea a cerut o copie a legii originale, în limba maghiară, aceasta urmând să fie tradusă de către Comisie.

Răspunsul autorităților maghiare a fost unul satisfăcător, aceștia au modificat aspectele asupra cărora le-a fost atrasă atenția, iar conform Comisiei, controversata lege media este în concordanță cu legislația europeană și respectă drepturile fundamentale. Amendamentele respective au devenit „satisfăcătoare”, însă Comisia se angajează să monitorizeze îndeaproape felul în care acestea vor fi integrate în legea media din Ungaria. Purtătorul de cuvânt al vicepreședintelui Comisiei Neelie Kroes, Jonathan Todd, a declarat în acest sens:

„Ne-am uitat foarte atent la amendamentele făcute de Ungaria și suntem mulțumiți de faptul că modificările adresează toate problemele pe care Comisia le identificase. Acum ne vom asigura că toate schimbările se vor implementa, ceea ce va dura, cel mai probabil, două săptămâni”.

În conformitate cu modificările convenite, serviciile audiovizuale precum forumurile și blogurile nu vor mai fi obligate să adere la regulile de asigurare a unui echilibru al informațiilor și li se va da un răgaz de 60 de zile pentru a se înregistra la autorități atunci când inițiază un nou serviciu. De asemenea, guvernul a fost de acord să clarifice utilizarea termenului de prejudicii asupra „grupurilor majoritare sau minoritare”, pentru care amenzile au fost impozabile prin condițiile legii și aplicate numai în cazuri de discriminare sau incitare la ură. Fiind întrebat despre corpul maghiar de supraveghere a mass-media, Todd a declarat că deși legislația Uniunii este cât se poate de fermă în ceea ce privește necesitatea independenței, nu există criterii pentru stabilirea unei eventuale încălcări ale acestei prevederi. Astfel, nu există prevederi legale în vigoare pentru a stabili dacă autoritatea maghiară privind mass-media este independentă sau nu.

Social-democrații și liberalii din Parlamentul European au fost însă mult mai categorici în ceea ce privește problema legii privind mass-media, propunând ca Ungariei să-i fie retrasă președinția Uniunii, dacă forma actuală a legii nu va fi modificată iar Verzii au condamnat legea ca fiind contrară valorilor fundamentale europene și i-au cerut Comisiei Europene să ia măsuri. Astfel, în martie 2011, deși amenințările Uniunii Europene privind luarea unor acțiuni în justiție împotriva statului membru Ungaria pentru legile privind media extrem de controversate s-au diminuat, Parlamentul European a adoptat o rezoluție care critică respectiva lege, precum și anumite aspecte ale rolului Comisiei Europene în sprijinirea autorităților maghiare. Rezoluția a fost semnată de patru grupuri politice: socialist (S&D), liberal (ALDE), Verzii și Stânga Unită (GUE/NGL). Grupul PPE, din aceeași familie politică cu partidul premierului Viktor Orbán, s-a împotrivit rezoluției, ca de altfel și grupul Europa Națiunilor (dreapta naționalistă eurosceptică). Rezoluția a subliniat reticențele OSCE în ceea ce privește noua legislație mass-media și a indicat că Parlamentul European împărtășește aceste preocupări, mai ales,

„în ceea ce privește compoziția omogenă din punct de vedere politic a Autorității și Consiliului media, intervalul de timp, exercitarea unui control guvernamental centralizat, control juridic și politic asupra mass-media, faptul că cele mai problematice caracteristici ale legislației contravin OSCE și standardelor internaționale cu privire la libertatea de exprimare, de exemplu independența politică și financiară a serviciului public mass-media, domeniul de aplicare al regulamentului (material și teritorial) și decizia de a nu defini termeni cheie, făcând imposibilă conștientizarea încălcării legii de către jurnaliști”.

De asemenea, Parlamentul inițiază o serie de sugestii adresate autorităților maghiare, care fac referire la:

Restaurarea independenței guvernanței mass-media din țară și oprirea intervenției statului în ceea ce privește libertatea de exprimare sau chestiuni legate de echilibrarea informațiilor;

Implicarea tuturor părților interesate în revizuirea Legii privind mass-media și a Constituției;

Revizuirea legii respective, ținând cont de comentariile și propunerile făcute de Parlamentul European, Comisia, OSCE, comisarul Consiliului Europei pentru drepturile omului, de recomandările Comitetului de Miniștri și ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și jurisprudența Curții Europene de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor omului.

În plus, dacă legea privind mass-media se dovedește a fi incompatibilă cu tratatele sau dreptul Uniunii, cu Carta drepturilor fundamentale sau Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluția solicită Ungariei să abroge legea respectivă și să nu o aplice sau elemente ale acesteia considerate incompatibile.

De partea cealaltă, europarlamentarul PPE Simon Bussutil (Malta), a caracterizat moțiunea celor patru grupuri drept inutilă, spunând că nu face altceva decât să submineze credibilitatea instituțiilor europene. Bussutil a declarat:

„Rezoluția este inutilă și servește doar unor scopuri politice. Documentul ignoră faptul că guvernul maghiar a acționat în conformitate cu propunerile Comisiei Europene și a modificat legea mass-media în deplină concordanță cu toate legile europene, inclusiv Carta drepturilor fundamentale. Este regretabil faptul că, chiar și după succesul acestor negocieri grupurile socialist, liberal, al verzilor și al Stângii Unite, încă nu pot digera modificările legislative adoptate de parlamentul maghiar. În schimb, votează pentru o rezoluție nerezonabilă, nerealistă și inutilă în scopul de a salva aparențele. Acest comportament iresponsabil subminează nu numai activitatea Parlamentului European, dar, de asemenea, încrederea în instituțiile europene”.

Și comisarul european pentru drepturile omului, Thomas Hammarberg, a intervenit în această dezbatere, susținând ideea conform căreia mass-media din Ungaria trebuie să fie în măsură să îndeplinească rolul de „câine de pază” într-o societate democratică pluralistă. Pentru a realiza acest lucru, Ungaria ar trebui să respecte angajamentele asumate ca stat membru al Consiliului Europei și să profite de pe urma experienței organizației în domeniul libertății de exprimare și a independenței presei și al pluralismului. Principalele preocupări ale comisarului referitoare la pachetul legislativ sunt legate de: reglementările referitoare la conținutul pe care mass-media poate să îl furnizeze (inclusiv mediile online), utilizarea definițiilor neclare pentru o astfel de reglementare, înființarea unui organism de reglementare dezechilibrat din punct de vedere politic, cu competențe disproporționate și lipsa de control judiciar deplina acestuia, amenințările la adresa independenței serviciului public mass-media și eroziunea protecției surselor jurnaliștilor.

În acest sens, comisarul a publicat un aviz intitulat „Legislația mass-media din Ungaria, în funcție de standardele Consiliului Europei privind libertatea mass-media”, în care a prezentat o explicație mai detaliată a acestor preocupări. Acestea includ în special articolul 10 (libertatea de exprimare) al Convenției Europene a Drepturilor Omului „așa cum este interpretat în hotărârile Curții de la Strasbourg”. Pe această bază, comisarul își propune să facă mai multe recomandări autorităților maghiare, inclusiv abrogarea sau revizuirea unui număr de prevederi. El consideră că este absolut necesară o revizuire cuprinzătoare a pachetului de legi deoarece toate aceste prevederi problematice în legislația privind mass-media din Ungaria, îngustează, practic, mediul în care mass-media poate funcționa liberă.

4.4. Poziția statului maghiar

Ungaria a răspuns încă de la început cu promptitudine îngrijorărilor comunității europene. Zoltán Kovács, ministrul de stat pentru comunicare și Tibor Navracsics, ministrul Administrației Publice și Justiției, au asigurat-o pe Neelie Kroes că guvernul maghiar garantează că reglementările privind mass-media maghiară sunt în deplină conformitate cu cerințele legislației Uniunii. În plus față de răspunsurile detaliate la observațiile făcute de Kroes, guvernul a transmis Comisiei că în cazul în care aceasta consideră că e necesar, experții maghiari se pot consulta cu oficialii Comisiei în ceea ce privește dispozițiile contestate din legislația mass-media. În cazul în care în urma acestor consultări, Comisia consideră în continuare că este necesară o modificare a reglementărilor maghiare cu privire la îngrijorările evidențiate, guvernul este pregătit să înceapă un astfel de proces cu promisiunea că va trimite informații actualizate periodic Comisiei, cu privire la procesul legislativ.

Cu toate acestea, premierul Orbán nu ratează nici o ocazie să facă observații acide referitoate la criticile care îi sunt adresate. La scurt timp după ce executivul de la Budapesta a răspuns scrisorii adresate de comisarul european Neelie Kroes, guvernul Orbán a respins, printr-o lungă declarație postată pe site-ul Ministerului de Justiție, criticile aduse acestei legi de numeroase oficialități europene și de presa internațională. Printre altele, acesta afirmă că:

„respinge ferm toate acuzațiile ce i se aduc în cazul adoptarii noii legi a presei. O trăsătură comună a opiniilor exprimate de media este că, în mod aparent, le lipsesc cunoștințele de profunzime în legătură cu textul legii. În loc să formuleze critici punctuale, ele sunt o colecție de acuzații nefondate, pe alocuri de-a dreptul absurde. Guvernul Ungariei își menține angajamentul de a apăra libertatea presei și nu dorește nicicum să înăbușe punctele de vedere ale opoziției”.

Cele mai acide comentarii au fost adresate organismului de reglementare a mass-media, vocile proeminente considerând că organismul în cauză nu beneficiază de independență ci este direct controlat de către partidul de guvernământ.Conform guvernului maghiar însă, Consiliul mass-media este un organism independent, ales în conformitate cu principiile și standardele democratice europene. Potrivit acestei declarații,

„Consiliul mass-media este un corp … independent de autoritate, sub supravegherea Adunării Naționale. Consiliul mass-media și membrii săi sunt subordonați numai legii, adică legislația creată de Adunarea Națională și nu pot fi controlate în activitățile lor. Președintele și patru membri ai Consiliului mass-media sunt aleși de către Adunarea Națională pe baza unui vot de două treimi din parlamentarii prezenți, pentru un mandat de 9 ani, cu vot simultan, bazat pe liste”.

Prin aceasta, guvernul insinuează că numai Adunarea Națională poate exercita vreo formă de influență asupra Consiliului mass-media, aceasta fiind puterea principală a țării, cea care reprezintă cetățenii în conformitate cu Constituția. De asemenea, tot în conformitate cu Constituția, guvernul consideră că faptul că președintele și cei patru membri sunt aleși de Adunarea Națională pe baza unui vot, nu indică altceva decât că se respectă pilonul principal al statului de drept european, adică se realizează reprezentarea și suveranitatea poporului.

De asemenea, guvernul consideră că nu toată lumea care a comentat într-o manieră extrem de negativă pe baza acestei legi a și citit-o. Cu alte cuvinte, răspunsul lor a fost de multe ori motivat politic. Deși nu este nimic condamnabil în ceea ce privește motivațiile politice, conform autorităților maghiare, cei care fac astfel de declarații ar trebui să recunoască că sunt simple contribuții la dezbaterea mai largă. Autoritățile se apără spunând că fiecare țară reglementează mass-media și există limite clar trasate pentru o astfel de reglementare. Pentru cine a citit de fapt, textul legii privind mass-media, și nu doar citate scoase din context, reglementarea este în limitele acceptate. Deci, oficialii maghiari tind să creadă că problema este mai degrabă una referitoare la contextul în care a fost adoptată legea, și nu una privind conținutul său.

Deși inițial Ungaria părea dispusă sa coopereze și să facă unele concesii pentru a pune capăt îngrijorărilor comunității internaționale, în final, guvernul ungar a ignorat recomandările Consiliului Europei de a revizui legile controversate care limitează libertatea mass-media. În urma unei hotărâri a Curții Constituționale din decembrie 2011, guvernul a revizuit prevederile problematice din legile adoptate în 2010. Acestea făceau referire la politizarea reglementării mass-media, impunerea cerințelor asupra echilibrării informației și întregistrarea mass-mediei în cadrul autorităților responsabile, inclusiv a mediei online. Astfel, la 24 mai 2012, parlamentul a aprobat modificările inițiate de guvern privind legile respective, în ciuda preocupărilor exprimate de Consiliul Europei într-o analiză emisă pe 16 mai. Conform cercetătorului Human Rights Watch, Lydia Gall, prin această măsură, guvernul maghiar a făcut clar că nu este serios în ceea ce privește protejarea libertății mass-media. Modificările aduse legislației nu abordează în mod corespunzător preocupările grave exprimate de Consiliul Europei, și, în unele cazuri, pot chiar înrăutăți lucrurile.

Ungaria a continuat să insiste asupra faptului că legislația se bazează pe reglementări existente în cadrul statelor membre UE însă o analiză privind lesiglația mass-media provenind din partea Centrului pentru studii de comunicare și mass-media indică că acest lucru nu este tocmai adevărat. Ministerul Justiției din Ungaria a citat în declarațiile sale 56 de reglementări privind mass-media din 20 de țări europene și UE. Cu toate acestea, analiza Centrului a evidențiat mai multe erori în declarațiile Ungariei, precum invocarea legilor învechite sau denaturarea puterile reale ale altor autorități de reglementare. În plus, multe dintre cele mai importante caracteristici ale noilor legi privind mass-media din Ungaria par a fi unice.

În 25 martie 2013, guvernul maghiar a mai aprobat un nou amendament privind legislația mass-media, și anume, șeful autorității ungare de reglementare a mass-media va fi numit de președintele țării, și nu de premier. În plus, șeful Consiliului mass-media nu va mai putea să aibă un al doilea mandat de nouă ani. Amendamentul a fost conceput pentru a pune în practică un acord între ministrul justiției Tibor Navracsics, Uniunea Europeană și Consiliul Europei. În noul amendament a fost inclusă și solicitarea ca premierul să ceară opinia și propuneri din partea profesioniștilor și a organismelor media pe care să își bazeze deciziile.

În ciuda criticilor întâmpinate de reformele impuse de guvernul Orbán, susținătorii guvernului ungar aflat în exercițiu susțin că încă mai există libertatea presei în Ungaria, astfel încât criticile la adresa cabinetului Orbán pot fi încă exprimate în unele ziare, canale de televiziune prin cablu și internet. Este adevărat că guvernul nu a instituit o cenzură a mediei, însă cu toate acestea vocile critice sunt marginalizate. Strategia sa este posibil să nu intenționeze să reducă la tăcere vocile disidente, ci poate creea o „spirală a tăcerii”, unde cei care consideră că aparțin unui grup minoritar preferă să nu dea glas opiniilor lor critice, cu scopul de a evita sancțiunile. Din păcate, prețul scăderii prestigiului internațional al Ungariei, așa cum o indică rapoartele diverselor organizații pentru libertatea presei și ziarele internaționale, nu va fi plătit doar de guvern, ci de întreaga țară.

Concluzii

Amploarea și complexitatea fenomenului mass-media precum și spațiul ocupat de mass-media în afacerile sociale sunt din ce în ce mai pronunțate iar aceste fapte au consecințe directe asupra sistemelor de guvernanță. În același timp, este din ce în ce mai vizibilă puterea socială dobândită de mass-media, în general, rezultată din pătrunderea lor în mai multe aspecte ale vieții sociale și implicarea lor tot mai mare în activitățile instituțiilor sociale majore.

În interiorul spațiului european, există un consens în ceea ce privește faptul că o creștere a influenței mass-media, trebuie să fie contrabalansată de o mai mare transparență și responsabilitate a acesteia. Cu toate acestea, nu există încă o modalitate consemnată referitor la cum ar trebui să se realizeze aceste schimbări. Deseori, guvernele sunt considerate garanțiile perfecte privind buna funcționare a sistemelor mass-media, însă, după cum am arătat, acestea s-au dovedit de multe ori a fi ineficiente în prevenirea monopolurilor mass-media în industria presei și în stimularea pluralității conținutului media. Studiul de caz al acestei lucrări, evidențiază cel mai bine multitudinea aranjamentelor privind guvernanța mass-media, care pot apărea ca urmare a tensiunii dintre libertatea și responsabilitatea mass-media în diferite contexte geografice, istorice, sau în cazul de față, politice. În același timp, nici principiul de bază al libertății de exprimare nu ușurează dezvoltarea unor măsuri mai eficiente în ceea ce privește viitorul guernanței mass-media. Atfel, pe viitor, trebuie să existe o cale de mijloc, o intervenție echilibrată a sistemului de conducere, care să asigure, înainte de toate, interesul public. Guvernanța în sine nu implică nici o barieră absolută în calea libertății presei, deoarece include multe forme de „soft power” și influență. Deși guvernele mai aruncă câte o privire asupra evoluțiilor mass-media și deși acestea formulează și administrează politici care adesea afectează în mod direct mass-media, sunt trasate totuși limite clare între cele două.

În cadrul Uniunii Europene, odată cu crearea pieței unice, s-a legiferat cu privire la toate aspectele legate de comerțul transfrontalier de bunuri și servicii, inclusiv produsele mass-media. Mass-media este cel mai la îndemână canal care poate face cunoscute politicile și reglementările făcute la nivelul Uniunii. Practic, problemele și dezbaterile selectate pentru comunicare de către mass-media, cartografiază peisajul politic european. Astfel, fără a deține competențe directe în elaborarea legilor privind mass-media, Uniunea Europeană a adoptat peste o sută de regulamente, directive, sau programe care, într-un fel sau altul, afectează modul de lucru al mediei. În același timp, UE și-a asumat angajamentul de a proteja pluralismul mass-media, precum și dreptul la informare și libertatea de exprimare, astfel încât cetățenii să aibă acces la informații variate și să poată forma opinii fără a fi influențați de o sursă dominantă.

În cadrul acestui proces, instituțiile implicate în elaborarea agendei politice nu împart întotdeauna aceeași viziune asupra politicii privind mass-media, de exemplu, așa cum am arătat, Parlamentul European are tendința de a pune mai mult accent pe problemele legate de pluralism și cele culturale, în timp ce Comisia se concentrează pe buna funcționare a pieței interne. Cu toate acestea, unul din aspectele de bază de care acestea țin cont, este cel care portretizează mass-media ca pe un factor esențial în cultura și societatea europeană. Această abordare este cea care limitează acțiunile UE în politica privind mass-media. De exemplu, aceasta împiedică Uniunea să adopte legi menite să reglementeze jurnalismul sau să adopte regulamente specifice în domeniul publicațiilor. În același timp, această abordare politică este cea care stă la baza legislației europene care reglementează prevederile legate de conținutul minim european în domeniul audiovizualului sau al protecției minorilor. Prin urmare, dezbaterea privind politica mass-media a Uniunii are drept obiectiv fundamental găsirea celor mai potrivite legi și dispoziții pentru o piață media prosperă care să protejeze diversitatea și standardele europene.

Principalele legi care reglementează aspecte legate de mass-media au fost adoptate în perioada 1990-2004, după care Uniunea a intrat într-o relativă stare de repaus. Cu toate acestea, statele membre au dat glas preocupărilor lor în cadrul summitului de la Lisabona, dorind legi sau directive mai puțin formale și o guvernanță mai „soft” în ceea ce privește aplicarea domeniilor politice care nu sunt acoperite de acquis-ul comunitar. Printre acestea se numără, bineînțeles, și politica mass-media. Așadar, ne putem aștepta la tot mai puține directive, în viitor, în condițiile în care Comisia va propune o legislație cu un domeniu de aplicare strict definit, lăsând loc pentru acțiunea mecanismelor de autoreglementare sau coreglementare. Tot pe viitor, în încercarea de a ține pasul cu piața mass-media și peisajul media, aflate în continuă schimbare, Uniunea Europeană va încerca, la rândul ei, să lupte pentru a ține pasul cu evoluțiile tehnologice. Direcția asupra căreia Uniunea se va concentra cel mai probabil, va fi culegerea beneficiilor economice ale revoluției tehnologice, și până în prezent, opinia predominantă este că acest lucru poate fi cel mai bine realizat prin liberalizarea piețelor și asigurarea celor mai bune condiții pentru dezvoltarea companiilor mass-media.

În contextul crizei Uniunii privind Constituția și al incertitudinilor legate de înfățișarea viitorului, apar tot mai multe discuții pe scena europeană referitoare la trecerea de la o abordare care se concentrează în mare parte pe probleme legate de piața internă și pe reguli abstracte, la o dezbatere despre cum vrem să trăim în Europa, și nu doar în calitate de consumatori, ci de asemenea, în calitate de cetățeni. Acest lucru poate avea un impact major asupra politicii mass-media, în condițiile în care ar afecta cu siguranță deschiderea în ceea ce privește instituțiile europene. În ciuda inițiativei care sprijină transparența, cei care doresc să aibă acces la documentele UE sau la procedurile de luare a deciziilor încă întâmpină reticență birocratică. În cazul în care instituțiile UE doresc, pe viitor, să implice mai mult cetățenii în acțiunile lor, acesta este un domeniu în care trebuie să întreprindă o serie de schimbări.

Considerăm că tema, în sine, constituie o abordare inovativă a acestei tematici. Deși conceptul guvernanței este foarte popular în cercetările recente, prea puține dintre ele acordă o atenție specifică domeniului mass-media, iar majoritatea acestora sunt concentrate pe relațiile de putere extrem de instituționalizate din cadrul organizațiilor mass-media. În opinia noastră, este mult mai necesară o analiză a relațiilor mai puțin instituționalizate, mai exact relațiile dintre mass-media și societate. Astfel, lucrarea de față poate constitui un punct de referință în ceea ce privește o viitoare cercetare asupra trecerii conceptului de guvernanță mass-media de la abordarea ideologică, centrată pe stat, la o discuție mai puțin politică și mai orientată spre procesul de reglementare a mass-mediei. Cu toate acestea, riscul deplasării în direcția unui control mai puțin democratic al sistemelor mass-media este încă prezent, mai ales în cazul în care interesele societății civile nu sunt luate în considerare.

Bibliografie

Cărți

Akdeniz, Yaman, Racism on the Internet, Strasbourg: Council of Europe Publishing, 2009.

Ancu, Adriana, Cherciu, Rodica Diana, Crăciun, Simona, Drujinin Victor, Dumitru, Carmen, Efrim, Dorel, Mihai, Paula Georgeta, Oneț, Constantin, Vasilescu, Radu Anghel, Media – O educație de calitate, București: Editura MarLink, 2006.

Baran, Stanley J., Davis, Dennis K., Mass Communication Theory: Foundations, Ferment, and Future, Boston: Wadsworth Cenage Learning, 2009.

Bertrand, Claude-Jean, O introducere în presa scrisă și vorbită, Iași: Editura Polirom, 2001.

Briquemont, Jacques, “European Broadcasting Union”, în Terzis, Georgios, European Media Governance: The Brussels Dimension, United Kingdom: Intellect Bristol, 2008.

Bryant, Jennings, Zillmann, Dolf, “Conceptual and Methodological Issues”, în Nabi, Robin L., Oliver, Mary Beth (eds.), The SAGE Handbook of Media Processes and Effects, California: Sage Publications, 2009.

Brzezinski, Zbigniew, Between Two Ages: America’s Role in the Technetronic Era, New York: The Viking Press, 1970.

Buranbaeva, Oksana, Mladineo, Vanja, Culture and Customs of Hungary, California: ABC-CLIO, LLC, 2011.

Celsing, Anna, “Dealing with Change: Impact of Convergence on European Media Policy”, în Drucker, Susan J., Gumpert, Gary(eds.), Regulating Convergence, New York: Peter Lang Publishing, 2010.

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Iași: Editura Polirom, 2007.

Covassi da Encarnação, Beatrice, “A Smart Future? The EU Digital Agenda Between Broadband, The Grid and Energy Efficiency”, în Noam, Eli M., Maria Pupillo, Lorenzo, Kranz, Johann J. (eds.), Broadband Networks, Smart Grids and Climate Change, New York: Springer, 2013.

De Cockborne, Jean-Eric, Trettenbrein, Harald, “European Media Governance and The Role of the European Commission”, în Terzis, Georgios, European Media Governance: The Brussels Dimension, United Kingdom: Intellect Bristol, 2008.

DeFleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, Iași: Editura Polirom, 1999.

Delors, Jacques, Learning: The Treasure Within: Report to UNESCO of the International Commission on Education for the Twenty-first Century, Paris: United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization, 1999.

Despringre, Cécile, “Film Directors and European Media Governance”, în Terzis, Georgios, European Media Governance: The Brussels Dimension, United Kingdom: Intellect Bristol, 2008.

Dobrescu, Paul, Bârgăoanu Alina, Mass media – Puterea fără contraputere, București: Editura Bic All, 2002.

Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Mass media și societatea, București: Facultatea de Comunicare și Relații Publice – SNSPA, 2001.

Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, București: Editura Șansa, 1996.

Fourie, Pieter J., “The Effects and Power of Mass Communication”, în Fourie, Pieter J., Media Studies: Institutions, Theories and Issues, Lansdowne: Juta Education, 2001.

Gerbner, George, Gross, Larry, Morgan, Michael, Signorielli, Nancy, Shanahan, James, “Growing Up with Television: Cultivation Processes”, în Bryant, Jennings, Zillmann, Dolf (eds.), Media Effects: Advances in Theory and Research, New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates.

Hallin, Daniel C., Mancini, Paolo, Comparing Media Systems: Three Models of Media and Politics, Cambridge: Cambridge University Press, 2004.

Harcourt, Alison, The European Union and the regulation of media markets, New York: Manchester University Press, 2005.

Harris, Thomas, Nelson, Mark, Applied Organizational Communication: Theory and Practice in a Global Environment, New York: Editura Lawrence Erlbaum, 2008.

Jakubowitcz, Karol, “Media Governance Structures in Europe”, în Els de Bens, Media between culture and commerce, Bristol: Intellect Books, 2007.

Jeanneney, Jean-Nöel, O istorie a mijloacelor de comunicare, Iași: Institutul European Iași, 1997.

Keane, John, Mass-media și democrația, Iași: Institutul European Iași, 2000.

Keller, Perry, European and International Media Law: Liberal Democracy, Trade and the New Media, New York: Oxford University Press, 2011.

Larson, Charles, Persuasion: Reception and Responsibility, Boston: Cengage Learning, 2009.

Laughey, Dan, Key Themes in Media Theory, Berkshire: Open University Press, 2007.

Lochard, Guy, Boyer, Henri, Comunicarea mediatică, Iași: Institutul European Iași, 1998.

Mahon, David, “European Media Governance and the Magazine Industry”, în Terzis, Georgios, European Media Governance: The Brussels Dimension, United Kingdom: Intellect Bristol, 2008.

McQuail, Denis, “The current state of media governance in Europe”, în Terzis, Georgios, European Media Governance: National and Regional Dimensions, Bristol: Intellect Books, 2007.

McQuail, Denis, Comunicarea, Iasi: Institutul European Iasi, 1999.

McQuail, Denis, Mass Communication Theory, London: Sage Publications, 2005.

Niiranen, Valtteri, “European Media Governance and the Newspaper Industry”, în Terzis, Georgios, European Media Governance: The Brussels Dimension, United Kingdom: Intellect Bristol, 2008.

Noelle-Neumann, Elisabeth, Spirala tăcerii. Opinia publică-învelișul nostru social, București: Editura Comunicare.ro, 2004.

Oskamp, Stuart, Schultz, Wesley P., Attitudes and Opinions, New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates, 2005.

Petcu, Marian, Sociologia mass media, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2002.

Pop, Doru, Introducere în teoria media, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2002.

Psychogiopoulou, Evangelia, The Integration of Cultural Considerations in EU Law and Policies, Leiden: Martinus Nijhoff Publishers, 2008.

Robins, Kevin, “Media and Cultural Diversity in Europe”, în William Uricchio, We Europeans? Media, Representations, Identities, United Kingdom: Intellect Bristol, 2008.

Rogers, Everett M., “Intermedia processes and powerful media effects”, în Bryant, Jennings, Zillmann, Dolf (eds.), Media Effects: Advances in Theory and Research, New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates.

Sifunakis, Nikolaos, “The European Union’s Media Policy: The Role of the European Parliament”, în Terzis, Georgios, European Media Governance: The Brussels Dimension, United Kingdom: Intellect Bristol, 2008.

Sneed, Vincent, “European Media Governance and the Private Radio Industry”, în Terzis, Georgios, European Media Governance: The Brussels Dimension, United Kingdom: Intellect Bristol, 2008.

Steinberg, Sheila, Introduction to Communication, Cape Town: Juta and Company Ltd., 1995.

Taylor, Paul, Harris, Jan, Critical Theories of Mass Media: Then and Now, Maidenhead: Open University Press, 2008.

Terzis, Georgios, European Media Governance: The Brussels Dimension, United Kingdom: Intellect Bristol, 2008.

Van Belle, Douglas A., Press Freedom and Global Politics, Westport: Praeger Publishers, 2000.

Articole științifice

Becker, Lee B., Vlad, Tudor, Nusser, Nancy, “An evaluation of press freedom indicators”, în International Communication Gazette, februarie 2007, vol. 69, no. 1.

Călin, Răzvan-Alexandru, Bunăiașu Claudiu, “Communication and Mass-media – from Information to Formation”, în Buletinul Universității Petrol-Gaze, 2010, Vol. 62, No. 1.

Chandler, Daniel, “Cultivation Theory”, în Aberystwyth University, 18 septembrie 1995, http://www.aber.ac.uk/media/Documents/short/cultiv.html, accesat în 15 iunie 2013.

Dadashzadeh, Mohammad, “Social Media in Government: From eGovernment to eGovernance”, în Journal of Business & Economics Research, noiembrie 2010, vol. 8, no. 11.

Della Porta, Donatella, Mosca, Lorenzo, “Global-net for Global Movements? A Network of Networks for a Movement of Movements”, în Jurnal of Public Policy, mai 2005, vol. 25, no. 1.

Gerbner, George, Gross, Larry, Jackson-Beeck, Marilyn, Jeffries-Fox, Suzanne, Signorielli, Nancy, “Cultural indicators: Violence Profile no. 9”, în Journal of Communication, vol. 28, no.3.

Miroiu, Crisia, “The Triumph of the Liberal Media Model?”, în The Scientific Journal of Humanistic Studies, octombrie 2011, vol. 3, no. 5.

Mucundorfeanu, Meda, Vana, Dragoș-Tudor, “Agenda Setting, Framing, Printing: Media effects analysis in Romania”, în Revista de Management și Inginerie Economică, vol. 11, no. 2.

Munodawafa, Davison, “Communication: concepts, practice and challenges”, în Oxford Journals, 3 iunie 2008, http://her.oxfordjournals.org/content/23/3/369.full, accesat în 21 martie 2013.

Trenz, Hans-Jörg, “Media Coverage on European Governance: Exploring the European Public Sphere in National Quality Newspapers”, în European Journal of Communication, august 2004, vol. 19, no. 3.

Articole de presă

“Correspondent’s diary, day three: Hungary maligned”, în The Economist, 28 iulie 2010, http://www.economist.com/blogs/easternapproaches/2010/07/hungary_and_washington_post, accesat în 15 iunie 2013.

“Front-page protests at Hungary’s new media law which threatens fines for ‘unbalanced coverage’”, în Daily Mail, 4 ianuarie 2011, http://www.dailymail.co.uk/news/article-1344032/Front-page-protests-Hungary-media-law-threatens-fines-unbalanced-coverage.html, accesat în 15 iunie 2013.

“Hungary’s strongest leader targets the media”, în The Washington Post, 19 iulie 2010, http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2010/07/18/AR2010071802529.html, accesat în 15 iunie 2013.

“Mr. Orban Forgets”, în The New York Times, 4 ianuarie 2011, http://www.nytimes.com/2011/01/04/opinion/04tue2.html?_r=0, accesat în 15 iunie 2013.

Facsar, Fanny, “Online protest taking to streets in Hungary”, în CNN, 14 ianuarie 2011, http://edition.cnn.com/2011/WORLD/europe/01/13/hungary.protest/index.html, accesat în 15 iunie 2013.

Gaydazhieva, Stanislava, “Press freedom in Europe ‘slumped’”, în New Europe, 30 ianuarie 2013, http://www.neurope.eu/article/press-freedom-index-finds-environment-greek-journalists-disastrous, accesat în 13 iunie 2013.

Hasselbach, Christoph, “Președinția maghiară a UE, umbrită de noua lege a presei din Ungaria”, în Deutsche Welle, 4 ianuarie 2011, http://www.dw.de/pre%C5%9Fedin%C5%A3ia-maghiar%C4%83-a-ue-umbrit%C4%83-de-noua-lege-a-presei-din-ungaria/a-6384381, accesat în 15 iunie 2013.

Honor Mahony, Media freedom threatened in most European countries, says OSCE”, în EU Observer, 30 iulie 2010, http://euobserver.com/news/30561, accesat în 13 iunie 2013.

Lewis, Kayleigh, “MEP seeks ‘strongest measures’ to tackle Hungarian media law”, în The Parliament, 9 aprilie 2013, http://www.theparliament.com/policy-focus/research/research-article/newsarticle/mep-seeks-strongest-measures-to-tackle-hungarian-media-law/#.UbuIaZy2aKE, accesat în 15 iunie 2013.

Neagoe, Benone, “Libertatea presei, sub asediu”, în Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, 10 noiembrie 2012, http://uzp.org.ro/libertatea-presei-sub-asediu/, accesat în 12 martie 2013.

Nielsen, Nikolaj, “Hungary’s media crackdown slips off EU radar”, în EU Observer, 17 ianuarie 2012, http://euobserver.com/justice/114899, accesat în 17 iunie 2013.

Paas, Jörg, “Premierul maghiar apără noua lege a presei din Ungaria”, în Deutsche Welle, 27 decembrie 2010, http://www.dw.de/premierul-maghiar-ap%C4%83r%C4%83-noua-lege-a-presei-din-ungaria/a-14738861, accesat în 15 iunie 2013.

Peter, Laurence, “New Hungary citizenship law fuels passport demand”, în BBC News, 4 ianuarie 2011, http://www.bbc.co.uk/news/world-europe-12114289, accesat în 15 iunie 2013.

Petley, Kevin, “Is the Internet killing magazines?”, în InPublishing, 1 noiembrie 2006, http://www.inpublishing.co.uk/kb/articles/is_the_internet_killing_magazines.aspx, accesat în 12 mai 2013.

Phillips, Leigh, “European press freedom charter launched”, în EU Observer, 9 iunie 2009, http://euobserver.com/social/28273, accesat în 8 martie 2013

Schaake, Marietje, “Media freedom”, în The Parliament, 12 aprilie 2013, http://www.theparliament.com/latest-news/article/newsarticle/media-freedom-kayleigh-lewis/#.Ubt1mJy2aKE, accesat în 15 iunie 2013.

Schopflin, Gyorgy, “Thoughts on the Hungarian media law”, în EU Observer, 5 ianuarie 2011, http://euobserver.com/opinion/31593, accesat în 16 iunie 2013.

Tasențe, Tănase, “Câinele de pază al democrației, din ce în ce mai respectat în România”, în European Journalism Observatory, 1 februarie 2013, http://ro.ejo-online.eu/tag/libertatea-presei, accesat în 9 martie 2013

Surse web

“About a vibrant digital single market”, în Digital Agenda for Europe: A Europe 2020 Initiative, https://ec.europa.eu/digital-agenda/about-vibrant-digital-single-market, accesat în 16 mai 2013.

“About interoperability and standards”, în Digital Agenda for Europe: A Europe 2020 Initiative, https://ec.europa.eu/digital-agenda/about-interoperability-and-standards, accesat în 16 mai 2013.

“About trust and security”, în Digital Agenda for Europe: A Europe 2020 Initiative, https://ec.europa.eu/digital-agenda/about-trust-and-security-0, accesat în 16 mai 2013.

“Actualizarea normelor TV în 2009: Comisia îndeamnă statele membre la flexibilitate”, http://ec.europa.eu/romania/news/norme_tv_ro.htm, accesat în 14 mai 2013.

“Agenda Digitală: Comisia definește un plan de acțiune pentru a impulsiona prosperitatea și bunăstarea Europei”, în Europa: Press Releases RAPID, 19 mai 2010, http://europa.eu/rapid/press-release_IP-10-581_ro.htm, accesat în 17 mai 2013.

“Audiovizual și mass-media”, http://europa.eu/pol/av/index_ro.htm, accesat în data de 25 aprilie 2013.

“Cadru de reglementare pentru comunicațiile electronice”, în Europa: Sinteze ale legislației UE, 20 mai 2010, http://europa.eu/legislation_summaries/information_society/legislative_framework/l24216a_ro. htm, accesat în 27 aprilie 2013.

“Carta Europeană a Libertății Presei”, în Centrul pentru Jurnalism Independent, 26 mai 2009, http://www.cji.ro/?p=101, accesat în 8 martie 2013

“Commision’s White Paper on European Communication Policy. Debating Europe – involving citizens”, 1 februarie 2006, http://europa.eu/rapid/press-release_IP-06-103_en.htm#PR_metaPressRelease_bottom, accesat în 26 martie 2013.

“Commission welcomes European Parliament’s strong support for a new Safer Internet Programme”, în Europa: Communiqués de presse RAPID, 23 octombrie 2008, http://europa.eu/rapid/press-release_IP-08-1571_en.htm?locale=FR, accesat în 15 mai 2013.

“Conform unui raport al Comisiei, un milion de ore de filme europene sunt date uitării în arhive”, 20 decembrie 2012, http://ec.europa.eu/romania/news/20122012_raport_filme_europene_uitate_ro.htm, accesat în 1 mai 2013.

“Criticism and answers formulated on the subject of the proposed media act examined in a European context”, în The Ministry of Public Administration and Justice, 20 decembrie 2010, http://www.kormany.hu/en/ministry-of-public-administration-and-justice/news/criticisms-and-answers-formulated-on-the-subject-of-the-proposed-media-act-examined-in-a-european-context, accesat în 16 iunie 2013.

“Digital Agenda for Europe: Digital Libraries Initiative”, în Europe’s Information Society, http://ec.europa.eu/information_society/activities/digital_libraries/index_en.htm, accesat în 13 mai 2013.

“Digital Agenda for Europe”, în Europa: Summaries of EU legislation, 25 iunie 2010, http://europa.eu/legislation_summaries/information_society/strategies/si0016_en.htm, accesat în 17 mai 2013.

“Dosar: Cum reglementează UE internetul și telecomunicațiile?”, în EurActiv, 24 ianuarie 2008, http://www.euractiv.ro/index.html/articles%7CdisplayArticle?articleID=12367, accesat în 26 aprilie 2013.

“EMMA Mission Statement”, în European Magazine Media Association, http://www.magazinemedia.eu/introduction-of-emma/emma-mission-statement/, accesat în 12 mai 2013.

“ENPA publishes its Annual Review 2012”, în European Newspaper Publishers’Association, http://www.enpa.be/en/home_1.aspx, accesat în 12 mai 2013.

“EU Communication Policy”, în EurActiv, 26 august 2009, http://www.euractiv.com/priorities/eu-communication-policy-linksdossier-188232, accesat în 26 martie 2013.

“Eurobarometru: Copiii europeni, imprudenți și expuși atunci când se află online?”, 10 august 2007, http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=1&ved=0CCoQFjAA&url=http%3A%2F%2Feuropa.eu%2Frapid%2Fpress-release_IP-07-1227_ro.pdf&ei=Dt-TUe30K43Vsgbc44DADA&usg=AFQjCNFbyex1G6YgXns6JMKIk5vlNf1Krw&sig2=XecFHVhWruh5hp7iZ3wreQ&bvm=bv.46471029,d.Yms, accesat în 15 mai 2013.

“Europa 2020: strategia pentru creșterea Uniunii Europene”, în Europa: Sinteze ale legislației UE, 17 februarie 2011, http://europa.eu/legislation_summaries/employment_and_social_policy/eu2020/em0028_ro.htm, accesat în 16 mai 2013.

“European Charter on Freedom of the Press”, în Press Freedom, http://www.pressfreedom.eu/en/index.php, accesat în 8 martie 2013

“European Parliament resolution on Hungarian media law pointless, Maltese MEP says”, în Politics.hu, 14 martie 2011, http://www.politics.hu/20110314/european-parliament-resolution-on-hungarian-media-law-pointless-maltese-mep-says/, accesat în 16 iunie 2013.

“European Union/Hungary: European Parliament Resolution on Hungary’s media law”, în Library of Congress, 16 martie 2011, http://www.loc.gov/lawweb/servlet/lloc_news?disp3_l205402575_text, accesat în 16 iunie 2013.

“February 2012: Rationalisation of the European Commission’s public websites”, în Comunication Policy and Strategy, http://ec.europa.eu/ipg/basics/policy/index_en.htm#section_1, accesat în 28 martie 2013.

“Federation of European Publishers”, în European Writers’ Council, http://www.europeanwriterscouncil.eu/index.php/allies-partners/26-federation-of-european-publishers-fep, accesat în 12 mai 2013.

“France blasts Hungarian media law”, în EurActiv, 5 ianuarie 2011, http://www.euractiv.com/future-eu/france-blasts-hungarian-media-la-news-500976, accesat în 15 iunie 2013.

“Freedom of expression and media”, http://ec.europa.eu/enlargement/policy/policy-highlights/media-freedom/index_en.htm, accesat în 13 iunie 2013.

“History FAEP to EMMA”, în European Magazine Media Association, http://www.magazinemedia.eu/introduction-of-emma/history-faep-to-emma/, accesat în 12 mai 2013.

“Hungary must repeal repressive new media law”, în Committee to Protect Journalists, 10 ianuarie 2011, http://cpj.org/2011/01/hungary-must-repeal-repressive-new-media-law.php, accesat în 16 iunie 2013.

“Hungary reaches agreement with European Commision on media law amendment”, în Politics.hu, 16 februarie 2011, http://www.politics.hu/20110216/hungary-reaches-agreement-with-european-commission-on-media-law-amendment/, accesat în 16 iunie 2013.

“Hungary should use the Council of Europe’s standards to guarantee freedom of expression and media pluralism”, 25 februarie 2011, Strasbourg, în Council of Europe, http://www.coe.int/t/commissioner/News/2011/110225MediaHungary_en.asp, accesat în 16 iunie 2013.

“Hungary/Freedom of expression: UN expert still concerned despite moves on controversial media legislation”, în Office of the High Commissioner for Human Rights, 5 aprilie 2011, http://www.ohchr.org/en/NewsEvents/Pages/DisplayNews.aspx?NewsID=10916&LangID=E, accesat în 16 iunie 2013.

“Hungary: New laws curb media freedom”, în Human Rights Watch, 25 mai 2012, http://www.hrw.org/news/2012/05/25/hungary-new-laws-curb-media-freedom, accesat în 16 iunie 2013.

“Hungary’s media law is unacceptable despite amendments”, în Reporters without Borders, 8 martie 2011, http://en.rsf.org/hongrie-hungary-s-media-law-is-08-03-2011,39721.html, accesat în 16 iunie 2013.

“i2010: Information Society and the media working towards growth and jobs”, în Europa: Summaries of EU legislation, 9 decembrie 2009, http://europa.eu/legislation_summaries/information_society/strategies/c11328_en.htm, accesat în 26 aprilie 2013.

“Kroes: Commission not ‘shy’ on Hungarian media law”, în EurActiv, 12 ianuarie 2011, http://www.euractiv.com/future-eu/kroes-commission-shy-hungarian-m-news-501158, accesat în 16 iunie 2013.

“Mai multă transparență, libertate și diversitate în mass-media”, în EurActiv, 26 septembrie 2008, http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_14946/Mai-multa-transparenta-libertate-si-diversitate-in-mass-media.html, accesat în 9 mai 2013.

“MEDIA 2007: program de sprijin pentru sectorul adiovizual european”, în Europa: Sinteze ale legislației UE, 4 ianuarie 2007, http://europa.eu/legislation_summaries/audiovisual_and_media/l24224a_ro.htm, accesat în 29 aprilie 2013.

“Memorandum to the European Union on Media Freedom in Hungary”, în Human Rights Watch, 16 februarie 2012, http://www.hrw.org/node/105200, accesat în 16 iunie 2013.

“New media legislation signed by president published”, în Politics.hu, 3 ianuarie 2011, http://www.politics.hu/20110103/new-media-legislation-signed-by-president-published/, accesat în 15 iunie 2013.

“Politicile Uniunii Europene”, în EurActiv, 18 februarie 2008, http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_12577/Politicile-Uniunii-Europene.html, accesat în 27 aprilie 2013.

“Președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, propune Parlamentului European un parteneriat ambițios pentru viitor”, în Amos News, 9 iulie 2009, http://www.amosnews.ro/arhiva/presedintele-comisiei-europene-jose-manuel-barroso-propune-parlamentului-european-un-parteneriat-07, accesat în 8 iunie 2013.

“Public consultation on content online in the single market: FERA Contribution”, octombrie 2006, http://ec.europa.eu/avpolicy/docs/other_actions/contributions/fera_col_en.pdf, accesat în 12 mai 2013.

“Reporters Without Borders: For Freedom of Information” Brochure, în Reporters Without Borders, 16 aprilie 2010, http://en.rsf.org/IMG/pdf/plaquette_uk_bd.pdf, accesat în 13 iunie 2013.

“Representative on Freedom of the Media”, în Organization for Security and Co-operation in Europe, http://www.osce.org/fom/43207, accesat în 9 martie 2013.

“România, singura țară care a implementat complet directiva serviciilor media audiovizuale”, în EurActiv, 19 decembrie 2008, http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_15853/Romania-singura-tara-care-a-implementat-complet-directiva-serviciilor-media-audiovizuale.html, accesat în 14 mai 2013.

“Statues of the European Broadcasting Union”, decembrie 2010, http://www3.ebu.ch/files/live/sites/ebu/files/About/Governance/Statutes_dec2010_en.pdf, p. 2, accesat în 13 mai 2013.

“Task Force for Co-ordination or Media Affairs”, în Media Diversity Institute, http://www.mediadiversity.org/mdi/index.php?option=com_content&view=article&id=158:task-force-for-co-ordination-or-media-affairs&catid=93:govt-orgs-with-diversitycomponent&Itemid=73, accesat în 26 aprilie 2013.

“The History of FERA”, în Federation of European Film Directors, http://www.filmdirectors.eu/?page_id=57, accesat în 12 mai 2013.

“Tinerii maghiari declamă: “Nu ne place sistemul!””, în Radio France Internationale, 24 octombrie 2011, http://www.rfi.ro/articol/stiri/social/tinerii-maghiari-declama-nu-ne-place-sistemul, accesat în 15 iunie 2013.

“Ungaria: Modificări la controversata lege privind mass-media”, în Agenția Națională de Presă, 26 martie 2013, http://www.agerpres.ro/media/index.php/international/item/184675-Ungaria-Modificari-la-controversata-lege-privind-massmedia.html, accesat în 17 iunie 2013.

“World Press Freedom Index 2013”, în Reporters Without Borders, http://fr.rsf.org/IMG/jpg/2013-carte-liberte-presse_1900.jpg, accesat în 13 iunie 2013.

Act CLXXXV of 2010 on Media Services and Mass Media, http://www.euractiv.fr/sites/default/files/dokumentum.pdf, accesat în 15 iunie 2013.

Barroso, José Manuel Durão, Statement at the press conference following the Informal meeting of Heads of State and Government, Brussels, 11 februarie 2010, http://ec.europa.eu/commission_2010-2014/president/news/speeches-statements/pdf/20100211_1_en.pdf, accesat în 15 mai 2013.

Bihari, Laszlo, “Ungaria în 2010, imperiul lui Viktor Orbán”, în Radio France Internationale, 2 ianuarie 2011, http://m.rfi.ro/articol/stiri/politica/ungaria-2010-imperiul-lui-viktor-orban, accesat în 15 iunie 2013.

Comunicare a Comisiei, “Europa 2020: O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii”, 3 martie 2010, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:2020:FIN:RO:PDF, p. 5, accesat în 16 mai 2013.

Comunicare din partea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, “O agendă digitală pentru Europa”, 26 august 2010, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:0245:FIN:RO:PDF, accesat în 16 mai 2013.

Ekholm, Kai, Svärd-Ylilehto, Tarja, “The New Press and Media Act in Hungary”, în The International Federation of Library Associations and Institutions, 5 octombrie 2012, http://www.ifla.org/publications/the-new-press-and-media-act-in-hungary, accesat în 16 iunie 2013.

EUROPA Management, http://ec.europa.eu/ipg/print/print_all_content/index_en.htm#content_1_6_1, accesat în 28 martie 2013.

Europe Direct Information Network, http://europa.eu/europedirect/meet_us/, accesat în 28 martie 2013.

European Parliament resolution of 10 March on media law in Hungary, 10 martie 2011, Strasbourg, http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P7-TA-2011-0094+0+DOC+XML+V0//EN, accesat în 16 iunie 2013.

Federation of European Publishers. Report of Activities May 2008 – April 2009, http://www.fep-fee.eu/IMG/pdf/FEP_report_April2009_lowdef_000.pdf, pp. 27-28, accesat în 13 mai 2013.

Fernandez Lopez, Susana, Kaczmarek, Michael, “The Debate on the EU Constitution”, în Euro Topics, 2 februarie 2007, http://www.eurotopics.net/en/home/presseschau/archiv/magazin/politik-verteilerseite/eu-vertrag-2007-12/ueber_die_debatte_verfassung_20070202/, accesat în 26 martie 2013.

Guerrieri, Federico, “The State of the Media in Europe: Hungary and Bulgaria”, în European Alternatives, http://www.euroalter.com/2010/the-state-of-the-media-in-europe-hungary-and-bulgaria/, accesat în 15 iunie 2013.

Opinion of the Commissioner for Human Rights on Hungary’s media legislation in light of Council of Europe standards on freedom of the media, 25 februarie 2011, Strasbourg, https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=1751289, accesat în 16 iunie 2013.

OSCE Handbook, Viena: Press and Public Information Section, 2007.

Press release “Hungarian media legislation severely contradicts international standards of media freedom, says OSCE media freedom representative”, în Organization for Security and Co-operation in Europe, 7 septembrie 2010, http://www.osce.org/fom/72229, accesat în 16 iunie 2013.

Ricchiardi, Sherry, “Journalism’s Red Cross”, în American Journalism Review, decembrie 1997, http://www.ajr.org/Article.asp?id=1510, accesat în 13 iunie 2013.

Use of social media in EU communication, http://ec.europa.eu/ipg/print/print_all_content/index_en.htm#content_6_6_1, accesat în 28 martie 2013.