Guvernanta Europeană. Definitii, Teorii Si Tipologii

UNIVERSITATEA BABES BOLYAI

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

ȘCOALA DOCTORALĂ ”PARADIGMA EUROPEANĂ”

TEZĂ DE DOCTORAT

CANDIDAT

DRD. MERĂUȚĂ RALUCA CERASELA

COORDONATOR

PROF. UNIV. DR. PĂUN NICOLAE

Cluj-Napoca

2016

UNIVERSITATEA BABES BOLYAI

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

ȘCOALA DOCTORALĂ ”PARADIGMA EUROPEANĂ”

Teză de doctorat

Guvernanța europeană. Definiții, teorii și tipologii

CANDIDAT

DRD. MERĂUȚĂ RALUCA CERASELA

COORDONATOR

PROF. UNIV. DR. PĂUN NICOLAE

Cluj-Napoca

2016

Cuvinte cheie: guvernanța europeană, guvernanța intereselor și tipologia ierarhizării, guvernanța în uniunea europeană astăzi, guvernanța multi-nivel, distincția guvernanță-guvernare,

INTRODUCERE

Tema aleasă este Guvernanța europeană. Definiții, teorii și tipologii, iar motivația alegerii temei este reprenzentată de interesul meu în ceea ce privește guvernanța și perspectiva asupra acesteia din prisma Uniuii Europene și a extinderii spre Est.

De-a lungul anilor, odată cu lucrearea de licență, am arătat interes în ceea ce privește guvernanța UE, începând cu o ramură restrânsă, politica externă. Am ales să dezbat în teza de doctorat guvernanța la scară largă, astfel încât să pot face o comparație în ceea ce privește domeniile în care aceasta activează. De altfel, experiența mea din domeniul guvernanței corporatiste m-a ajutat să-mi îndrept atenția către această temă.

Elementul de noutate pe care îl aduce această lucrare este reprezentat de comparația în ceea ce privește teoriile guvernanței cât și activitatea desfășurată în diversele domenii de activitate, alături de recomandări și viziuni despre cum ar putea arăta guvernanța anului 2020.

În cercetare putem regăsi o prezentare a guvernanței europene, cum de altfel găsim o enumerare și o analiză a tipurilor de guvernanță și o analiză a guvernanței europene comparativ cu guvernanța globală. Am enumerat și caracterizat teoriile și conceptele fundamentale ale guvernanței, precum și evoluția acesteia, până în prezent, implicarea activă a cetățeanului în acest domeniu și dinamica noii guvernanțe în UE.

Guvernanța europeană este o temă pe cât de actuală, pe atât de importantă, deoarece, în prezent, totul se învârte în jurul guvernanței. Guvernanța are loc în toate domeniile de activitate statale și private și în toate ramurile acestora, fiind unul dintre cele mai de anvergură subiecte și o soluție pentru multe dintre problemele actuale ale UE, în ceea ce privește buna guvernare a acesteia.

Cercetarea tratează interdisciplinar Guvernanța europeană. Definiții, teorii și tipologii prin abordarea aspectelor privind diversele definiții din jurul guvernanței europene, tipurilor de guvernanță, politicilor care iau parte la buna desfășurare a acesteia, actorilor implicați și impactul acesteia la scară largă.

La nivel transdisciplinar, cercetarea abordează situația actuală a guvernanței europene în comparație cu guvernanța globală, prezintă schimbările care au avut loc de-a lungul anilor și evoluția guvernanței până în prezent, oferind și câteva perspective pentru viitor, din prisma Strategiei 2020.

În ceea ce privește cercetările anterioare, s-au conturat numeroase definiții ale guvernanței europene, definindu-se tipul de guvernanță al UE ca fiind cel de tip multi-nivel. S-a definit distincția dintre guvernanță și guvernare, trasându-se caracteristicile bunei guvernări.

Obiectivele tezei sunt de a îngloba într-o cercetare elementele guvernanței în ceea ce privește definirea acesteia, carcaterizarea, etapele și de a oferi o perspectivă asupra guvernanței europene prin analizarea Strategiei 2020 și prin conturarea unor opinii și recomandări în ceea ce privește situația actuală.

Cercetarea are la bază o abordare deductivă de la general la particular, folsind metoda calitativă. Metodele de cercetare folosite pentru atingerea obiectivelor este, atât analiza documentelor avute la dispoziție, inclusiv documente din Biblioteca Comisiei Europene de la Bruxelles, cât și metoda comparativă.

Cercetarea pleacă de la ipoteza că guvernanța este o soluție viabilă pentru problemele actuale ale UE și oferind cetățenilor posibilitatea de a participa activ în procesul de luare a deciziilor, guvernanța poate diminua carențele pe care UE le-a demonstrat de-a lungul anilor.

În ceea ce privește limitele cercetării, putem face referire la dependența față de sursele documentare, care de multe ori nu pot fi accesate, deoarece sunt foarte rare sau sunt incomplete. Cercetarea teoretică încadrează guvernanța în etapele extinderii europene, iar cercetarea actuală este extrapolată în contextul actual al UE.

Dorind să creeze o Uniune cât mai capabilă și aproape de cetățeni, UE combină sistemele politice și instituționale ale statelor membre, creând un sistem complex de guvernanță la mai multe niveluri.

Datorită procesului de integrare, statele membre au transferat parte din competențele lor Uniunii Europene, creându-se astfel o construcție capabilă din punct de vedere legislativ.

Legislația europeană este dovada procesului de creare a politicilor la nivel european, fiind posibilă datorită cooperării și consultării între instituții, și între acestea și alți actori, luând în considerare și statele membre.

Toate aceste instituții au un rol central în UE, în ceea ce privește procesul de luare a deciziilor iar reușita lor ține de cooperare și dialog.

Trebuie să luăm în considerare faptul că UE are o guvernanță de tip multi-nivel care se îmbină cu arhitectura instituțională a UE și cu procesul de luare a deciziilor, incluzând guvernanța la nivel sub-național, național si transnațional.

Interesul pentru conceptul de guvernanță, în literatura de specialitate provine de la oameni preocupați de științele sociale și de modul de schimbare al guvernării. Aceștia au formulat întrebări critice despre relațiile care există între sectorul public și alți actori în promovarea societății, despre scopurile și necesitatea de a aborda relațiile globale interdependente și procesele care le privesc.

Considerăm guvernanța ca fiind un subiect foarte important în zilele noastre, ținând cont de faptul că aceasta influențează procesul de luare a deciziilor.

Noile forme care au apărut în procesul de luare a deciziilor, cum ar fi participarea activă a cetățenilor, au menirea de a colabora la respectarea drepturilor și de a coopta cetățenii activ în societatea civilă.

Teza dorește să demonstreze evoluția guvernanței și influența acesteia asupra UE.

Ideea centrală a tezei este reprezentată de participarea activă a cetățenilor în societatea civilă și cum aceștia influențează luarea deciziilor.

Guvernanța, în termeni generali, conturează clar distincția față de guvernarea clasică bazată pe politici. În timp ce guvernarea se referă la acțiuni politice ale statului sau ale autorităților publice pentru intervenirea în sfera economică și socială, guvernanța are ca rezultat interacțiuni între variate categorii de actori și coordonarea comportamentelor lor.

Guvernanța se bazează pe un sistem de reguli, pe formarea și corodarea compor-tamentului actorilor. Termenul de guvernanță are două dimensiuni: pe de o parte, se referă la un proces, pe de altă parte, se referă la o structura de reglementare de bază.

Vom aborda guvernanța din perspectiva definițiilor, a teoriilor și a tipologiilor.

Procesul de creare a politicilor este transferat la nivel supra-național, iar grupurile care reprezintă interesele societății trebuie de asemenea să coexiste la nivel supra-național.

Trebuie văzut dacă integrarea grupurilor de interese poate acoperi deficitul de democrație simțit la nivelul UE.

Conceptul de guvernanță este folosit în domenii variate pentru a consemna diferite forme la niveluri de analiză. Un exemplu îl reprezintă guvernanța corporatistă în economie sau buna guvernanță în studiile de dezvoltare internaționale. Chiar dacă atenția noastră este guvernanța europeană, conceptul și diferitele asumpții, acesta a devenit cuprinzător.

Instituțiile UE încurajează societatea civilă să se implice la nivelul UE, Comisia fiind una dintre instituțiile care depinde de această implicare. Elementele din societatea civilă care capătă relevanță sunt acelea care acordă atenție nu doar viziunilor sociale adaptate la realitățile geopolitice mondiale sau servile intereselor marilor corporații, ci mai ales viziunilor sociale privitoare la comunitatea locală.

Guvernanța, precum și guvernarea, are cel puțin patru înțelesuri: o structură, un proces, un mecanism și o strategie. Deși distincția dintre ele nu este clar elaborată, vom clarifica aceste patru concepte din punct de vedere analitic și teoretic. Ca structură guvernanța exprimă arhitectura instituțiilor formale și informale; ca proces înseamnă dinamica și funcțiile de direcție implicate în procese nesfârșite de creare a politicilor; ca mecanism semnifică procedurile instituționale de luare a deciziilor, de legalitate și control (sau instrumente); în cele din urmă, ca strategie, exprimă eforturile actorilor de a guverna și manipula tiparele instituțiilor și mecanismelor pentru a contura alegeri și preferințe.

Greenwood consideră că: ”este special pentru UE contextul sau multi-nivel și felul în care acesta conturează reprezentarea intereselor”.

De asemenea, o parte importantă este reprezentată de lipsa participării grupurilor de interese.

Procesul de luare a deciziilor include atât actori publici cât și privați, dispersia resurselor și colaborarea.

Atunci când vorbim despre guvernanță, este important să vorbim despre spațiul public, și ne referim aici la spațiul public european care cuprinde totalitatea vieții sociale, politica și economia.

Termenul de spațiu public a fost inventat de Immanuel Kant, definindu-l ca spațiul în care cetățenii pot dezbate în mod liber probleme politice. Conform lui Habermas, spațiul public este fundamentul democrației.

De la spațiul public ajungem la cetățenia europeană care este mai presus decât cea națională, care respectă drepturile cetățenilor și în care aceștia se pot dezvolta. Cetățenii ar trebui să fie preocupați și informați asupra deciziilor politice, să fie angajați în dezbateri publice și să fie cât mai activi în procesul de luare a deciziilor.

Teza ia în considerare și deficitul democratic din UE. În încercarea de a estompa acest deficit, în Tratatul de la Lisabona a fost inclusă ideea de democrație participativă.

Apărând îngrijorarea în legătură cu rolul societății civile în guvernanța europeană, s-au născut teoriile democrației participative și deliberative.

Dezbaterile publice ar trebui organizate cu prezența cetățenilor și a politicienilor, astfel încât să redea încrederea în acțiunile lor, politicienii ar trebui să prezinte în aceste dezbateri măsurile și soluțiile concrete.

Dar la fel de importantă este pentru cetățeni încrederea pe care ar putea să o dobândească politicienii de pe orice nivel prin crearea suportului legal prin care aceștia să poată răspunde pentru actul lor politic nu doar prin ulterioara nerealegere, ci și prin asumarea consecințelor eșecurilor, așa cum oricare cetățean răspunde pentru consecințele acțiunilor sau inacțiunilor sale, ale muncii sale îndeosebi și nu doar când acestea au caracter penal. Munca politicienilor trebuie responsabilizată și nu doar să fie un experiment social plătit mereu numai de către cetățeni.

Teoreticienii care elaborează concepte structurale au o mare nevoie de a coborî în realitate, printre cetățeni, de a-i asculta și a le înțelege nevoile. În plan teoretic guvernanța este una dintre cele mai avansate soluții însă aplicarea se lovește de concret, de problemele multiple pe care mai mereu guvernele s-au prefăcut că nu le observă.

Europa nu este o federație de state aparținătoare unor popoare compacte din punctul de vedere al resurselor și al dezvoltării, dar toate aceste popoare au aspirații comune și totodată nevoi comune. Forța unității europene s-ar răsfrânge în beneficiul fiecărui european dacă guvernanța reușește să se muleze pe realități și pe asigurarea unui viitor comun european.

Premisa reușitei guvernanței stă în exploatarea acestor realități, acestor aspirații și nevoi, nu în teoriile strălucitoare.

Sistemele de legi sau de lucru, aplicabilitatea ideii de guvernanță, flexibilitatea constantă în timp, au nevoie de toți actorii aduși împreună la aceeași masă de consultare și implicare.

I. GUVERNANȚA – CONCEPTE, METODE, ISTORIOGRAFIE

Etimologia cuvântului guvernanță vine din limba grecă, termenul fiind kubernan, având semnificația de a pilota sau a cârmui și a fost utilizat de Platon pentru crearea unui sistem de guvernământ. În Evul Mediu termenul provenit din limba greacă a dat naștere cuvântului de origine latină gubernare, care are aceeași conotație precum cel anterior amintit, fiind sinonimul cuvântului guvernare.

Noțiunea de guvernanță a existat mereu, dar a jucat un rol limitat în conturarea discursului științelor sociale. Situația s-a schimbat radical începând cu teoretizările pe care i le datoram lui Oliver Williamson, Transaction Costs Economics: Governance of Contractual Relations (1979) și cu interesul vizibil pentru aceasta abordare din drept, economie, guvernanță corporatistă. Lucrarea lui Williamson a avut un impact puternic nu doar pentru că a fost citată în proporție de 83% în lucrările despre guvernanță în perioada 1975 – 1980, dar ea a fost și una dintre cele mai citate lucrări dintre sutele scrise la nivelul anilor ’80.

Termenul de "guvernanță" este utilizat în diverse contexte și aplicații, cu precădere în relațiile internaționale.

Diferența dintre guvernare și guvernanță stă în modul și procesul de înfăptuire a guvernării indiferent de faptul că ea face referire la niveluri diferite – stat sau companii (organizații pentru profit) sau instituții (organizații nonprofit). În domeniul politicilor publice, conceptul de guvernanță presupune existența unui sistem participativ și deliberativ de înfăptuire a politicilor publice în cadrul căruia actorii interacționează și se influențează reciproc.

Buna guvernare reprezintă o caracteristică a politicii unui stat minimal, un stat în care administrația publică are nu doar misiunea de a servi societatea în ansamblu, dar și aceea de a furniza bunuri și servicii consumatorilor – clienți, cu riscul de a agrava inegalitățile dintre cetățeni.

Guvernarea echitabilă implică faptul că mecanismele guvernării au funcții care permit respectarea drepturilor și intereselor părților interesate într-un spirit cât mai democratic.

Buna guvernare are anumite caracteristici majore. Este participativă, orientată spre consens, este responsabilă, transparentă, receptivă, efectivă, eficientă, echitabilă, cuprinzătoare, și respectă regulile statului de drept. Buna guvernare se asigură că fenomenul corupției este minimizat, punctele de vedere ale minorităților sunt luate în considerare și faptul că vocile cele mai vulnerabile în societate sunt audiate în procesul decizional.

Guvernarea echitabilă apără întâi interesele cetățenilor și apoi pe acelea ale marilor corporații, ale marilor actori care dețin finanțele și manipulează politicul. Chiar apără pe cetățenii care sunt proprietarii de drept ale resurselor față de exploatarea acestora doar în interesul străin. Exemplu: deceniile de după 1989, exploatarea masei lemnoase din România de către firme agreate de UE, astfel UE chiar încurajează acest jaf ecologic produs într-un stat comunitar sau, cumva, acesta trebuie să fie prețul integrării!

Participarea este o piatră de temelie a bunei guvernări. Participarea poate fi directă sau prin intermediul instituțiilor legitime intermediare sau prin reprezentanți ai acestora.

Este important de subliniat că democrația reprezentativă nu înseamnă neapărat că preocupările cele mai vulnerabile în societate ar putea fi luate în considerare în procesul decizional. Aceasta înseamnă libertatea de asociere și de expresie pe de o parte, și o societate civilă organizată pe de altă parte.

Norma de drept este reprezentată prin faptul că buna guvernare are nevoie de cadre juridice echitabile, care sunt puse în aplicare în mod imparțial. De asemenea, necesită o protecție deplină a drepturilor omului, în special cele ale minorităților.

Executarea imparțială a actelor de putere necesită un sistem judiciar independent și imparțial și o poliție incoruptibilă.

Transparența înseamnă că deciziile luate, precum și aplicarea lor se face într-un mod care urmează regulile și reglementările în vigoare. De asemenea, arată că informația este disponibilă gratuit și direct, accesibilă celor care vor fi afectați de astfel de decizii și de aplicarea lor, sunt furnizate informații suficiente, în forme ușor de înțeles și în mass-media.

Capacitatea de reacție – deoarece o bună guvernare presupune ca instituțiile și procesele să încerce să servească tuturor părților interesate, într-un interval de timp rezonabil.

Orientarea spre consens – deoarece ȋntr-o anumită societate sunt câțiva actori și mai multe puncte de vedere. Buna guvernare presupune medierea diferitelor interese, pentru a ajunge la un consens larg asupra a ceea ce este în interesul întregii comunități și cum acest lucru poate fi realizat. Acest lucru poate rezulta numai din analiza factorilor de influență de natură istorică și culturală, socială, ale unei societăți sau ale unei comunități.

Echitatea – o societate a bunăstării depinde de garantarea faptului că toți membrii săi nu se simt excluși din curentul principal al societății. Acest fapt acoperă toate grupurile, dar în special pe cele mai vulnerabile, cu posibilități de a le îmbunătăți sau de a le menține bunăstarea.

Eficiență și eficacitate – buna guvernare înseamnă că procesele și instituțiile produc rezultate care să corespundă nevoilor societății în timp cu cea mai bună utilizare a resurselor aflate la dispoziția lor. Conceptul de eficiență în contextul unei bune guvernări, de asemenea, se referă la utilizarea durabilă a resurselor naturale și protecția mediului.

Responsabilitatea este o cerință cheie a bunei guvernări. Nu numai instituțiile guvernamentale, ci și sectorul privat și organizațiile societății civile trebuie să fie răspunzătoare în fata publicului și a părților interesate. În general, o organizație sau o instituție este responsabilă pentru cei care vor fi afectați de deciziile sau acțiunile acestora.

Adaptare după: M. Dobrota, & et al.,

A new perspective on the ICT Development Index. Information Development, 2012

Interesul pentru conceptul de guvernanță în literatura de specialitate provine de la oameni preocupați de științele sociale și de modul de schimbare al guvernării. Aceștia au formulat întrebări critice despre relațiile care există între sectorul public și alți actori în promovarea societății, despre scopurile și necesitatea de a aborda relațiile globale interdependente și procesele care le privesc.

Conform lui Stoker, trecerea de la guvernare la guvernanță reprezintă remodelarea modului în care societățile gândesc. Teoria politică anglo-americana folosește convențional termenul "guvern" pentru a se referi la instituții formale ale statului, la puterea lor și la procesele prin care acestea asigura ordinea și protejarea interesele colective. Definițiile din dicționar folosite pentru termenul de „guvern", listează des guvernarea ca fiind drept un sinonim. Aceasta, datorita etimologiei termenului de guvernare, guvernarea pe termen lung având sensul de "director" sau "orientare" a activităților publice, o funcție eșantion.

În literatura de specialitate, spre deosebire de definiția din dicționar, termenul de "guvernare" are mai multe sensuri. Pe parcursul ultimelor două decenii guvernarea a devenit o preocupare majoră în numeroase domenii cum ar fi în științele politice, relații internaționale, inclusiv managementul din sectorul public și de guvernanță corporativă.

Guvernarea se referă la deciziile care definesc așteptările, exercitarea puterii sau verificarea performanțelor. În cazul unei afaceri sau a unei organizații non-profit, guvernarea se referă la gestionarea coerentă, la politicile de coeziune, procese și decizii, drepturi pentru un anumit domeniu de responsabilitate. De exemplu, gestionarea la un nivel corporativ s-ar putea implica în activitățile privind politicile de confidențialitate, de investiții interne, de utilizare a datelor statistice.

Guvernarea este ceea ce face un guvern, acesta ar putea fi un guvern geopolitic (statul-națiune), un guvern corporativ (entitate de afaceri), un guvern socio-politic (trib, familie, etc.), sau orice tipuri de guvernare. Guvernarea este exercitarea puterii de management și de politică, în timp ce guvernul este un instrument (de obicei, colectiv) de exercitare a puterii politice, un guvern cuprinde un set de relații care guvernează și utilizează sau exercită puterea, în special puterea coercitivă.

Ca proces, guvernarea poate opera într-o organizație de orice dimensiune și poate funcționa pentru orice scop, bun sau rău, pentru profit sau nu . Poate că scopul moral și natural al guvernării constă în asigurarea, în numele celor reglementate, a unui model demn, bun, evitând în același timp un model nedorit, rău.

O guvernare bună, urmând această linie de gândire, ar putea consta dintr-un set de relații legate de exercitarea puterii coercitive care asigură, în numele celor reglementate, un model util de rezultate bune, evitând în același timp un model nedorit cu circumstanțe rele, luând decizii care definesc așteptările, uzitând puterea de care dispune pentru a verifica performanța.

Politica oferă un mijloc prin care procesul de guvernare operează. Astfel, conceptul de guvernare se poate aplica statului, corporațiilor, organizațiilor non-profit, asociațiilor, agenților economici în general.

 Un studiu din literatura de specialitate sugerează inclusiv că guvernarea a devenit o "industrie în creștere". De aceea, nu există o singură definiție pentru guvernanță, aceasta acoperă numeroase domenii și ia forme diferite.

Pentru Rhodos, guvernanța se referă la rețele auto-organizatorice și interorganizaționale, caracterizate de interdependență, schimb de resurse, reguli ale jocului și autonomie semnificativă față de stat;

Kjaer considera că guvernanța este stabilirea și punerea în aplicare a normelor de joc;

Pentru Banca Mondială guvernanța este capacitatea instituțională a organizațiilor publice de a furniza bunuri publice și alte cerințe ale cetățenilor unei țări sau reprezentanților acestora într- un mod eficient, transparent, imparțial și responsabil.

Box afirmă că guvernanța este destinată să includă întreaga gamă de activități ale cetățenilor, reprezentanții aleși, și profesioniști pe care le creează și implementarea politicilor publice în comunități.

Conform lui Rosenau guvernanța globală include sisteme de conducere la toate nivelurile activității umane: de la nivelul familiei până la nivelul organizațiilor internaționale iar exercitarea controlului, în vederea atingerii obiectivelor, implică repercusiuni transnaționale.

Prelucrări proprii după Anne Mette Kjaer, Governance, Polity press, Cambridge, 2004

Conform lui Kooiman guvernanța este orientată spre obiective și implică intervenții deliberate în societăți. Această orientare o putem observa în caracterizarea lui Glasbergen a celor trei elemente comune ale guvernanței:

Guvernanța implică relațiile dintre obiecte și subiecte care sunt de multe ori dihotomice, de exemplu, guvern și societate, publică, privată, de stat, de piață. Diversele perspective în privința guvernanței existente în literatura de specialitate definesc aceste relații în moduri diferite.

O dorință de a realiza o schimbare în relația dintre obiect și subiect, este o caracteristică de bază a guvernanței.

Perspectivele privind guvernanța includ conceptualizări asupra mediului social sau asupra contextului în care apare dorința de a aduce o schimbare. Acest lucru implică soluții pentru o guvernanță eficientă.

Adaptare după: P. Glasbergen, Co-operative Environmental Governance,

Kluwer Academic, 1998

Definițiile guvernanței prezentate mai sus cuprind aceste trei elemente și pun în valoare diferitele moduri în care acestea se pot îmbina. Astfel, conform lui Kjær, guvernanța globală aduce în cauză probleme mondiale, politica internațională, interdependențele aduse de globalizare și probleme de dezvoltare, acestui model aplicându-i-se definiția lui Rosenau (1999) care se referă la relațiile dintre stat și societate, dar și între toate celelalte tipuri de activități care au loc la nivelul organizațiilor internaționale.

Multiplele traduceri din limba engleză în limba română au utilizat și în continuare utilizează echivalentul cuvântului „governance” drept „administrare”, „guvernare”, „noua guvernare” ori „auto-guvernare”. În alte contexte conceptul este tradus prin expresia „buna guvernare” – care ar fi o versiune cât de cât mai apropiată de accepțiunea generală. Ori, asemenea traduceri provoacă imprecizii și confuzii asupra abordărilor enunțate în lucrările traduse si adaptate.

Distincția dintre sensul cuvântului „guvernare” și sensul cuvântului „guvernanță” rezidă în distincția între exercitarea controlului asupra unei entități ori instituții, ca urmare a existenței și implementării unui set de reguli și proceduri și modalitatea de utilizare a pârghiilor și mecanismelor specifice controlului astfel încât să conducă la creșterea performanțelor unei entități sau instituții.

Diferența dintre conceptul „guvernanță” și conceptul „bună guvernare” constă în faptul că primul semnifică o abordare pozitivistă – cum este starea de fapt, pe când cel de-al doilea reprezintă o abordare normativă – cum ar trebui să fie starea de fapt.

Specificitatea abordării „bunei guvernări” rezidă în potențialul actorilor interesați de a negocia și decide aspectele relevante, dar și de a monitoriza și evalua rezultatele obținute, ținând mai degrabă de nuanțele conceptuale.

Dean indică remoralizarea conduitei de către actorii internaționali precum și un control sporit al acțiunilor statelor. Acest lucru îl putem vedea în preocuparea pentru guvernanța a anumitor entități cum ar fi: Organizația Națiunilor Unite, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare.

Conform lui Crabbe și LeRoy, literatura asupra guvernanței globale s-a concentrat în primul rând pe criteriile bunei guvernanțe, cum ar fi principiile de responsabilitate, transparență, capacitatea de reacție, egalitate și incluziune, eficacitatea si eficiența, ca urmare a statului de drept dar și pe decizia participativa orientată spre consens.

Stoker afirma că, deși există perspective diferite asupra guvernanței în literatura de specialitate, toate gravitează în jurul tendinței conform căreia granițele între și în sectoarele public și privat se estompează pe măsură ce apar noi stiluri de conducere. Rezultatul este apariția unor noi modalități de conducere iar eficacitatea relativă a diferitelor moduri de guvernanță, reprezintă o preocupare importantă.

Guvernanța în termeni generali, conturează clar distincția față de guvernarea clasică bazată pe politici. În timp ce guvernarea se referă la acțiuni politice ale statului sau ale autorităților publice pentru intervenirea în sfera economică și socială, guvernanța are ca rezultat interacțiuni între variate categorii de actori și coordonarea comportamentelor lor.

Guvernanța se bazează pe un sistem de reguli, pe formarea și corodarea comportamentului actorilor. Termenul de guvernanță are două dimensiuni: pe de o parte, se referă la un proces, pe de altă parte se referă la o structura de reglementare de bază.

Legile care stau la baza acestei definiției, care țintește la o guvernanță ”mai bună” cu reguli, procese și comportamente mai transparente și eficiente, seamănă cu asumpția în literatura guvernanței multi-nivel și anume că, o nouă politică ce se naște ar trebui să fie mai aproape de oameni și mai bine echipată prin care să vorbim de consolidarea și de legitimitatea democratică și de modul eficient de luare a deciziilor.

În anii ’50 – ’60 conceptualizarea guvernanței era un subiect marginal în științele sociale și umane. Numărul mic de lucrări arhivate sub acest subiect s-au concentrat pe educație și guvernanță urbană, cel mai probabil se demonstra că modul de control ierarhic nu explica suficient politicile din universități sau de la nivelul autorităților locale.

Conceptul de guvernanță este folosit în domenii variate pentru a consemna diferite forme la niveluri de analiză. Un exemplu îl reprezintă guvernanța corporatistă în economie sau buna guvernanță în studiile de dezvoltare internaționale. Chiar dacă atenția noastră este guvernanța europeană, conceptul și diferitele asmuții, acesta a devenit cuprinzător.

În ceea ce privește încadrarea conceptului de guvernanță la origini, Rosenau afirmă că „guvernanța nu se întâmplă subit. Este nevoie de circumstanțe potrivite, oamenii trebuie să fie maleabili față de deciziile colective luate și că trebuie dezvoltate tendințe către organizare, cooperarea trebuie să se dezvolte, iar promptitudinea de a nu împiedica procesul de apariție și evaluare trebuie să persiste”.

I.1. Distincția guvernanță – guvernare și încadrarea guvernanței în sistemul relațiilor internaționale

Guvernanța, precum și guvernarea, are cel puțin patru înțelesuri: o structură, un proces, un mecanism și o strategie. Deși distincția dintre ele nu este clar elaborată, vom clarifica aceste patru concepte din punct de vedere analitic și teoretic. Ca structură guvernanța exprimă arhitectura instituțiilor formale și informale; ca proces înseamnă dinamică și funcțiile de direcție implicate în procese nesfârșite de creare a politicilor; ca mecanism semnifică procedurile instituționale de luare a deciziilor, de legalitate și control (sau instrumente); în cele din urmă, ca strategie, exprimă eforturile actorilor de a guverna și manipula tiparele instituțiilor și mecanismelor pentru a contura alegeri și preferințe.

“În timp ce guvernarea se referă la felul de a conduce, guvernanța se referă la actul de a guverna, nefiind astfel posibilă o distincție clară între cele două. Guvernanța nu este sinonim cu guvernarea. Ambele se referă la anumite comportamente, la activități orientate spre obiective, la sistem de reguli; dar guvernarea sugerează activități susținute mai mult de autorități formale, de forțele poliției care să asigure implementarea politicilor constituite, în timp ce guvernanța se referă la activități susținute de țeluri comune care pot sau nu deriva din responsabilități prescrise legal și formal și care nu se bazează neapărat pe puterea politică pentru a învinge sfidarea și a respectă regulile. Guvernanța este, în alte cuvinte, un fenomen mai cuprinzător decât guvernarea”.

Lupa literaturii de specialitate asupra guvernanței este poziționată asupra guvernanței ca structură, poate ca o reflecție a dominației instituționalismului în științele sociale.

Structurile sunt adesea înțelese și conceptualizate ca sisteme de reguli, regim de drept, reguli, decizii juridice și practici administrative, moduri instituționalizate de coordonare socială, un set de instituții multi-nivel, non-ierarhice și parametrii instituționali socio-economici, cu actorii înrădăcinați în istorie.

James Rosenau este, fără îndoială, una dintre figurile centrale în dezbaterea asupra guvernanței în Relațiile Internaționale. În 1992, Rosenau și Otto Czempiel au editat un volum întitulat „Guvernanță fără guvern: ordine și schimbare în politica lumii”.

Globalizarea (în toate formele și sensurile ei), pare să fie fenomenul care cuprinde o guvernanță globală și la care aceasta reacționează ca teorie și practică.

Pentru Rosenau, guvernanța globală este suma a milioane de mecanisme de control conduse de diferite istorii, obiective, structuri și procese. Orice efort de a urmări o structură ierarhică de autoritate care leagă vag surse disparate de guvernanță unele de celelalte nu va putea avea succes.

Conform lui Rosenau, guvernanța este un sistem de reguli care funcționează doar dacă este acceptat de majoritate (sau cel puțin de către cei mai puternici dintre cei pe care îi afectează), în timp ce guvernarea poate funcționa chiar și în fața opoziției. În acest sens, guvernanța este întotdeauna eficientă în efectuarea funcțiilor necesare persistenței sistemice, altfel nu poate exista, deoarece în loc să ne referim la guvernanța ineficientă, vorbim despre anarhie.

Guvernarea pe de altă parte poate fi ineficientă fără a fi considerată inexistentă, fiind pur și simplu văzută ca slabă. Este deci posibilă existența guvernanței fără guvernare, a mecanismelor de reglementare într-o sferă de activitate care funcționează eficient chiar dacă nu este înzestrată cu o autoritate formală.

În primul domeniu, cel al administrației publice și al politicilor publice, se încadrează definiția lui Rhodos, cercetătorii acestui domeniu ocupându-se cu studierea atribuțiilor, organizării, managementului și responsabilitatea sectorului public.

Definiția lui Rosenau asupra guvernanței se încadrează în domeniul Relațiilor Internaționale, acest domeniu fiind dominat o lungă perioadă de paradigma realistă potrivit căreia statele sunt cei mai importanți actori în cadrul sistemului internațional, iar studiul relațiilor internaționale, are ca obiect principal de analiza relațiile dintre state.

În lipsa unui guvern global, sistemul internațional e dominat de anarhie, iar statele sunt într-o pregătire continuă de război. Paradigma realistă a fost contrazisă de anumite evenimente, unul dintre acestea fiind internaționalizarea sau globalizarea economiei mondiale, care a pus în discuție măsura în care statele își controlează propriile teritorii.

Dacă statele nu dispun de suveranitate deplină, înseamnă că nu mai sunt singurii actori importanți ai relațiilor internaționale. Unele dintre aceste evenimente semnificative sunt reprezentate și de către dezvoltarea mișcărilor și a organizațiilor nonguvernamentale și înființarea unor organizații internaționale, precum Organizația Mondială a Comerțului, pentru a răspunde problemelor de natură globală sau transnațională.

Cercetătorii au observat pluralitatea de actori și de organizații implicate în realizarea obiectivelor comune și au respins distincția dintre sectorul public și cel privat, pe care se baza teoria tradițională a administrației publice. Abordarea lui Hyden despre guvernanță se înscrie în sfera politicilor comparate, care se referă la cunoașterea implicată de procesul de comparare metodica a sistemelor politice.

Concentrarea cercetării asupra statului a fost marcată de studii comparative asupra interacțiunii stat-societate, iar lucrările lui Hyden în sfera guvernanței pot fi înscrise aici.

Aceste trei domenii aparținând științelor politice ar trebui privite în strânsă legătură, deoarece suprapunerea frecventă a granițelor cercetării arată dispariția unei delimitări clare între ele. De exemplu, teoria Relațiilor Internaționale avea ca obiect de studiu procesul integrării europene, dar guvernanța multi-nivel și procesul de europenizare au făcut din Uniunea Europeană o temă de reflecție și în cadrul politicilor publice comparate. În general, globalizarea economică a demonstrat caracterul vetust al unei distincții clare între politicile interne și internaționale. Noțiunea de suveranitate națională înțeleasă drept capacitatea statului de a dispune de putere decizională completă asupra teritoriului său, a fost contestată de evoluțiile sociale și economice, prin care statul și-a pierdut o parte a autorității sale.

Granițele disciplinare din domeniul științelor politice au fost însă puse sub semnul întrebării. Frecventa utilizare a conceptului de guvernanță, poate semnifica o reacție la adresa transformărilor care au avut loc la nivelul practicilor politice, asociate cu realitățile în schimbare ce implică, de altfel, creșterea numărului de rețele ce depășesc diviziunea stat-societate și fragmentarea accentuată. Motivele pentru care nu s-a renunțat la această abordare sunt reprezentate de faptul că guvernanța s-a dezvoltat complet diferit în aceste domenii variate, iar dezbaterile asupra acestui concept din fiecare domeniu se identifică cu dezbateri teoretice diferite. Al doilea motiv pentru menținerea acestei distincții s-a datorat unor rațiuni analitice și practice. Prezentarea unei perspective asupra aplicațiilor conceptului de guvernanță este posibilă doar dacă se face legătura cu diferitele sub-domenii.

I.2. Încadrarea guvernanței în timp

Pentru a înțelege importanța guvernanței, vom trasa cele mai importante evenimente care au avut loc după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, împărțind astfel istoria în patru etape de evoluție.

Etapa a I a începe cu Planul Marshall, cel mai mare transfer de capital public pentru consolidarea păcii și permiterea dezvoltării internaționale și se termină spre sfârșitul anilor 60.

Influențați de succesul Planului Marshall în reconstrucția Europei de Vest, analiștii economici au început să transforme principiile Keynesiene pe care acesta se baza în rețele universale, în cadrul unui nou domeniu, numit dezvoltare economică. În viziunea economiștilor, dezvoltarea în statele emergente, se poate să fi fost înfăptuită mai bine prin transfer de capital, expertiza tehnică și cunoștințe avansate. Această filosofie este preponderentă în Africa, dar și în Asia și America Latină dar cu eventuale modificări.

Cât de mult se încerca replicarea instituțiilor și tehnicilor de succes în modernizarea Vestului este de discutat. Ca rezultat, guvernele și alte instituții publice au fost identificate ca fiind responsabile pentru asigurarea implementării eficiente.

Organizațiile din sectoarele privat și de voluntariat de multe ori au fost ignorate.

O abordare tradițională consideră că sectorul public ar funcționa cel mai bine ca apolitic, structurat ierarhic și bazându-se pe sistemul meritocrației și promovării. Totuși cercetătorii au contestat această abordare, evidențiind caracterul politic al birocrației publice, atrăgând atenția asupra patologilor din sectorul public, constatând că în multe cazuri sunt deficiențe manageriale sau culturale.

Înaintea celui de-al doilea Război Mondial, politicile comparate se refereau de regulă la compararea constituțiilor unor state diferite. În anii 50 și 60, studiile comparative începeau să se bazeze din ce în ce mai mult pe indicatorii de intrare (input) ai sistemului politic: cultura politică, partidele și grupurile de interese și comportamentul electoral.

Însă în anii 80 studiile au reînceput să se bazeze pe studiul instituțiilor statului. Erau comparate efectele unor instituții diferite asupra indicatorilor de ieșire (output), devenind o obișnuință examinarea consecințelor organizării federale sau unitare asupra politicilor fiscale.

Etapa a II a după sfârșitul anilor 60, când analiștii și practicienii au început să recunoască faptul că atenția doar asupra proiectelor în contextul planurilor naționale, cum se întâmplase în prima etapă, nu era suficientă. Critica era bazată pe cel puțin două linii:

1) proiectele create cu prea puțină atenție asupra contextului au avut mai multe rezultate neanticipate decât cele așteptate. De exemplu, prezumția că dezvoltarea se va extinde de la cei avuți la cei sărăci s-a dovedit a fi greșită;

2) inevitabil proiectele erau de tip intervenție cu foarte puține sau deloc externalizări pozitive. Evaluările au confirmat lipsa legăturilor fie spre trecut, fie spre viitor în acest tip de intervenție, iar analiștii au concluzionat că abordarea proiectului în realizarea dezvoltării a eșuat, mai ales în ceea ce privește segmentul de populație săracă, ajungându-se la concluzia că o abordare sectorială ar fi eficientă, prin înlocuirea proiectului cu programul.

Provocarea era acum crearea de programe integrate care să nu se adreseze unei singure categorii de oameni ci întregului ansamblu.

Guvernele s-au angajat în reforme administrative care accentuau valoarea descentralizării autorității la niveluri mai mici ale organizației guvernamentale pentru consolidarea coordonării și administrarea acestor noi programe sectoriale. În timp ce în primă fază, atenția a fost asupra elitelor, în această fază se pune accent pe domenii ca educația adulților și educația universală primară, crezându-se că acestea erau părți integrante al unei abordări orientată spre sărăcie față de dezvoltare, principala idee fiind dezvoltarea oamenilor.

Etapa a III a este plasată în istoriografie după anii 70, era clar acum că guvernele nu au putut administra dezvoltarea greoaie. Cel mai bun exemplu a fost al Africii Sahariene, unde statele nu au avut capacitatea tehnică, dar și în alte țări au fost semnalate cazuri de deficiență birocratică. Astfel, în această fază provocarea nu a fost cum să se administreze dezvoltarea, ci mai degrabă identificarea stimulentelor care să o faciliteze, atenția punându- se pe politică.

Intră în joc, Banca Mondială, care preia conducerea și pe modelul Africii Sahariene creează un document politic care scoate în evidență reformele economice necesare, devenind ghidul principal pentru dezvoltare structurală în Africa în 1980.

Unul dintre cele mai importante puncte relevate de acest document era faptul că indivizii atât singuri cât și în cooperare pot aduce o contribuție mai semnificativă dezvoltării decât poate birocrația statală.

Aceasta perioadă a fost caracterizată de o creștere în apariția organizațiilor de voluntariat și de eforturi de a fi integrate în procesul de dezvoltare. Apariția ONG-urilor a dat naștere temerii că aceastea ar putea face cu oamenii ceea ce guvernele nu au reușit să facă pentru oameni. Astfel, oamenii se transformă în această etapă în parteneri, percepția este că această fază reprezintă un exercițiu făcut cu oamenii.

În sfârșit, etapa a IV a din anii 90 care reprezintă recunoașterea că dezvoltarea nu are legătură doar cu proiecte, programe și politici dar și cu politica, dezvoltarea fiind tratată până acum ca fiind apolitică. Crearea unui mediu care să permită includerea politicii este prezumția că dezvoltarea este produsul a ceea ce oamenii hotărăsc să facă pentru îmbunătățirea stilului lor de viață. Oamenii, și nu guvernele, constituie principala forță pentru dezvoltare.

Odată cu anii 90, studiul guvernanței aduce cu el și câteva schimbări, cercetătorii fiind mai deschiși la noi direcții, concepte și noi probleme pentru cercetare, această noutate fiind exprimată de Rhodos astfel: „Guvernanța înseamnă o schimbare în conceptul de guvernare, referindu-se la noi procese de guvernare; sau la schimbarea condițiilor în privință regulilor; sau noi metode de guvernare a societății.

Conceptul de guvernanță s-a răspândit în celelalte domenii între anii 1986 – 1990, devenind un concept foarte folosit abia în anii ’90. Și totuși, cea mai reprezentativă lucrare din acea perioadă este cea a lui Oliver Williamson. Lucrarea examinează preocuparea pentru noua economie instituțională cu originile, incidența și ramificarea noțiunii de “costuri tranzacționale” și doar indirect conceptul de “guvernanță”. Pentru a explica cumva cum încearcă actorii să minimizeze costurile tranzacționale, el îmbină caracteristicile investiției și frecvența tranzacțiilor și evidențiază patru tipuri de guvernanță: de piață, unilaterală, bilaterală și trilaterală. Structura celor trei guvernanțe care nu au legătură cu piața (el denumindu-le cadru instituțional) au nevoie de o formă de guvernanță ierarhică. Și totuși, tipologia lui de forme variate ale guvernanței nu a fost adoptată în științele sociale.

Abordarea tradițională considera că sectorul public funcționa cel mai bine ca fiind apolitic, structurat ierarhic și bazându-se pe sistemul meritocrației și promovării. Totuși cercetătorii au contestat această abordare, evidențiind caracterul politic al birocrației publice, atrăgând atenția asupra patologilor care există în sectorul public, constatând că în multe cazuri acestea au fost deficiente. În anii 80 multe dintre țările occidentale au fost marcate de un val de reforme în sectorul public, care au constat în procese de privatizare, descentralizare și transferul anumitor principii manageriale din sectorul privat în cel public. Anumite atribuții ale guvernului central au fost repartizate la nivelurile inferioare, iar în anumite domenii, autoritatea politică a fost transferată către organizațiile supranaționale. Organizațiile societății civile au început să se implice tot mai mult în furnizarea de servicii publice. Una dintre consecințele acestor transformări este fragmentarea avansată a sistemelor politice.

În anii 80 au apărut anumite definiții care nu mai făceau referire doar la guvern.

Astfel, conform politologilor, guvernanța poate avea următoarele definiții:

Conform lui Rhodos guvernanța se referă la rețele auto-organizatoare și interorganizaționale, caracterizate de interdependență, schimb de resurse, reguli ale jocului și autonomie semnificativă față de stat.

Rosenau considera că guvernanța globală include sisteme de conducere la toate nivelurile activității umane: de la nivelul familiei până la nivelul organizațiilor internaționale iar exercitarea controlului, în vederea atingerii obiectivelor, implică repercusiuni transnaționale.

În timp ce Hyden crede că guvernanța implică gestionarea unor reguli politice ale jocului, formale și informale. Guvernanța se referă la acele măsuri care implică stabilirea unor reguli pentru exercitarea puterii și chiar soluționarea conflictelor cu ajutorul acestor reguli.

În 1989 Banca Mondială a prezentat o definiție a guvernanței ca fiind: ”exercițiul puterii politice pentru administrarea afacerilor naționale”. Putem defini buna guvernanță ca un proces în care regulile și instituțiile corect funcționante sunt aplicate pentru administrarea afacerilor naționale într-un mod care salvgardează democrația, drepturile omului, buna ordine și securitatea oamenilor, iar economia și eficiența sunt urmărite în managementul resurselor țării.

În istoriografie sunt identificate trei dimensiuni ale guvernanței:

Forma regimului politic;

Procesele prin care autoritatea este exercitată în administrarea resurselor sociale și economice ale unei țări;

Capacitatea guvernului de a formula și implementa politici și de a renunța la funcțiile guvernării, fiind identificate aici, patru componente ale guvernanței relevante pentru Bancă și mandatul său și anume: administrarea sectorului public, responsabilitatea funcționarilor publici, predictibilitatea și cadrul legal pentru dezvoltare, transparența și informarea.

Prelucrare după Anne Mette Kjaer, Governance,

Polity press, Cambridge, 2004

Guvernanța este un concept larg, cu câteva filozofii concurente, fiecare demonstrând presupuneri adânc înrădăcinate despre intersecția dintre administrarea politică și economică și relevanța instituțiilor în dezvoltarea rezultatelor. Au fost dezvoltate multe tipuri de indicatori pentru a măsura guvernanța, cei mai cunoscuți fiind indicatorii agregați, cunoscuți și sub numele de compozit sau a doua generație de indicatori.

Indicatorii agregați care au fost folosiți de Banca Mondială care adună informațiile din diferite surse pentru a construi o măsurare la scară largă a guvernanței sau a unor aspecte ale guvernanței (de exemplu, statul de drept, administrația publică). De fapt, ei oferă o mai cuprinzătoare imagine a guvernanței din punct de vedere general decât indicatorii care sunt focalizați pe sisteme de guvernare specifice și performanțele lor și pot acoperi o gamă mult mai largă de țări. Metodele de agregare inventate de Kaufmann și Kraay oferă un mijloc riguros și în detaliu de rezumare, combinare și organizare a datelor, permițând includerea măsurilor complementare de guvernanță într-un singur indicator.

Indicatorii agregați nu pot furniza informații cu privire la aspectele concrete ale guvernanței, lăsând politicienii nesiguri cu privire la măsurile necesare pentru a îmbunătăți guvernanța.

Kaufmann și Kraay recunosc că există probleme cu orice măsurare a guvernanței, având în vedere expansiva sa definiție și domeniul de aplicare a conceptului și că "orice agent pentru guvernanță este prin definiție o măsurare imperfectă a conceptelor mai largi de guvernanță”.

Conceptualizarea guvernanței ca proces are scopul de a captura aspecte mai dinamice și interactive decât a guvernanței că structură. Putem deci, să ne gândim la guvernanță nu ca la un set de instituții stabil sau de durată, ci ca la un proces în desfășurare de direcționare sau de consolidare a capacității instituționale.

Roderick Rhodos distinge șase feluri în care poate fi folosit conceptul de guvernanță.

Primul se referă la guvernanță în sensul de stat minimal. Acesta face parte din schema de privatizare la scară largă care a avut loc în toate statele membre la începutul anilor ’80. La nivel european, această privatizare națională a fost inspirată de reglementarea europeană în contextul proiectului Pieței Unice, mai ales în acele sectoare cu monopol de stat puternic.

Guvernanța, mai ales în sensul de bună guvernanță, a devenit termenul cheie pentru apărarea statului minimal la nivel european, ca opus al unui posibil super-stat federal. În al doilea rând, guvernanța, ca noul management public, se referă la introducerea metodelor folosite în managementul privat în sectorul public, și structurile incentive ale sectorului privat în serviciul public. În al treilea rând, guvernanța ca sistem socio cibernetic este apropiată de noțiuni ca: societatea fără centru, statul policentric sau guvernanța fără guvernare. Pe lângă guvernul central are loc un mare număr de interacțiuni între actorii publici și privați, actori statali și non–statali la multiple niveluri. Rezultatele politice sunt determinate și dependente de aceste interacțiuni și oarecum independente față de o singură autoritate suverană. Cel de-al patrulea fel de guvernanță se referă la guvernanța ca organizare de sine stătătoare, rețele interorganizaționale. Principala diferență față de guvernanța ca sistem socio cibernetic se pare că se rezumă la capacitatea proprie de organizare a acestor rețele, ceea ce înseamnă că statul nu este răspunzător. Astfel, rețelele sunt o alternativă la piețe și ierarhii și deschid granițele sectoarelor public, privat.

Poate cea mai sistematică definiție a guvernanței a fost oferită de Rhodos (1996), care definește guvernanța în termeni de "rețele auto-organizate, interorganizaționale", și trece la identificarea a patru caracteristici de bază ale "guvernanței", care disting termenul de noțiunea tradițională de "guvernare":

Interdependența dintre organizații-guvernanță este mai cuprinzătoare decât guvernarea, acoperind actori non-statali; schimbarea limitelor statului însemnă că frontierele dintre sectoarele public, privat și voluntar devin flexibile și opace.

Interacțiuni continue între membrii rețelei, generate de necesitatea de a face schimb de resurse și de a negocia obiective împărtășite reciproc.

Interacțiuni de tip joc, bazate pe încredere și reglementate de regulile jocului negociate și convenite de participanții la rețea.

Un grad semnificativ de autonomie față de stat. Rețelele nu sunt subordonate statului; acestea se auto-organizează; deși statul nu ocupă o poziție suverană privilegiată, acesta le poate direcționa indirect și imperfect.

Lucrarea lui Woody Powell’ “Neither markets nor hierarchy: Network forms of organization (1990) și cea a lui Rod Rhode “Policy networks: A british perspective” (1990) au servit drept primele și cele mai influente proiecte în construirea agendei și croirea direcțiilor de cercetare.

Guvernanța ca strategie este designul, crearea și adaptarea sistemelor de guvernanță.

Dacă guvernarea este acțiunea guvernului, iar crearea unei ierarhii a instituțiilor guvernamentale, atunci guvernanța se referă la descentralizarea puterii și la crearea sistemelor de guvernanță descentralizate, informale și colaboratoare.

Aplicând ultimele două tipuri de guvernanță ale lui Rohodes pe UE (deoarece Rhodos se referă la guvernul britanic) ne apropiem de abordarea guvernanței multi-level.

Natura hibridă a UE este caracterizată de existența competențelor suprapuse la multiple niveluri de guvernanță și de interacțiunea actorilor politici la acele niveluri. În acest caz ar trebui să privim guvernanța ca un fenomen transnațional și nu național.

În una dintre lucrările sale fundamentale, Rhodos se referă la termenul de guvernanță ca fiind unul des întâlnit în contextul reformării sectorului public. În schimb, Rosenau, în analiza sa asupra conceptului de guvernanță face trimitere la emergența unor probleme globale care necesită soluții globale. Goran Hyden leagă conceptul de guvernanță de teoriile dezvoltării și democratizării din Lumea Treia. Prin urmare, putem delimita cele trei definiții pe trei domenii: public și politici publice, relații internaționale și politici comparate.

Odată cu dezvoltarea instituțiilor supranaționale conceptul de guvernanță a evoluat dincolo de statul-națiune. Sunt două tipuri de guvernanță care se încadrează aici, în care statul națiune joacă un rol de pivot în coordonarea politicilor interne într-un sistem transnațional de legalitate. Prima se referă la dispersia autorității prin nesuprapunerea competențelor la niveluri diferite dar limitate, în timp ce a doua se referă la un “ghiveci de suprapunere a competențelor complex și fluid”. Ambele implică un transfer de competențe și o decuplare a guvernării de guvernanță într-o organizație non-ierarhică.

Ca rezultat, UE, căreia i se potrivește mai bine primul model de guvernanță oglindește ideea de guvernanță și guvernare ca paradigme distincte. Pe de altă parte, în fiecare stat membru, guvernanța națională este corelată unui sistem de guvernare confirmând ideea de guvernanță și guvernare ca procese paralele.

În viziunea lui Goran Hyden guvernanța constă în regulile jocului regulii politice.

Privește guvernanța ca pe o administrare conștientă a structurilor regimului cu viziunea de a consolida legitimitatea spațiului public. Hyden scoate în evidență legitimitatea politică a guvernanței contrar economiștilor care accentuează factorii economici și eficiența. Bratton și Rothchild care au analizat viziunea lui Hyden, au sumarizat conceptul de guvernanță în cinci interpretări: 1) guvernanța este o abordare conceptuală care încadrează o analiză comparativă de macro-politică; 2) guvernanța are legătură cu marile întrebări de natură „constituțională” care stabilesc regulile conduitei politice; 3) guvernanța implică intervenția creativă a actorilor politici pentru schimbarea structurilor; 4) guvernanța scoate în evidență pe de o parte interacțiunea între stat și actorii sociali, și pe de altă parte între actorii sociali; 5) guvernanța se referă la o relație specială între actorii politici, adică cei ce sunt sancționați social și nu arbitrar.

În 1992 a fost înființată Comisia de Guvernață Globală, fiind prima care a analizat schimbările survenite după Războiul Rece. Conform Comisiei guvernanța este suma multor feluri în care indivizii și instituțiile publice și private își administrează afacerile comune. Este un proces continuu prin care interesele conflictuale sau diferite pot fi găzduite și pot avea loc acțiuni de cooperare. Procesul include instituții formale și regimuri împuternicite să consolideze legalitatea, precum și aranjamentele informale luate între oameni sau percepute ca fiind în interesul lor. Luarea deciziilor la nivel global în mod eficient trebuie să se bazeze și să influențeze decizii luate la nivel local, național și regional și să aibă la bază priceperea și resursele unei diversități de oameni și instituții la mai multe niveluri. În unele cazuri guvernanța se va baza în primul rând pe piețe și instrumentele pieței. Astfel, din perspectiva Comisiei, actorii guvernanței nu sunt doar statele și autoritățile publice dar se întind și în afară guvernului. Actorii societății, indivizi, instituții publice și private, piețe și actorii piețelor ar trebui să participe activ la guvernanța modernă. Comisia privește guvernanța ca pe un fenomen multi–nivel, un proces de rețele și o creștere în guvernarea autonomă.

Evoluția pozitivă în timp a UE se datorează tocmai lărgirii actorilor implicați dar este demn de luat în seamă și cine este fiecare actor în parte și care interes îl determină să participe, știindu-se, de exemplu, că foarte multe ONG-uri nu aparțin cetățenilor și sunt finanțate ocult.

Cheltuirea banilor obținuți prin fiscalitate și pentru educația democratică a cetățenilor, educație esențială și deocamdată voit absentă din instituțiile de educație, ar fi o măsură care ar convinge pe cetățeni de buna credință a celor care dadministrează bugetele.

Democrația este aproape o necunoscută pentru cetățeni tocmai pentru că se evită să i se spună cetățeanului că puterea sa nu se exprimă doar prin vot sau prin proteste de stradă.

Ceea ce înseamnă că doar politicienii de profesie au voie să își însușească o temeinică educație democratică pentru a ști să manipuleze masele, însă nu și masele pentru a ști care sunt instrumentele puterii sale contra abuzului politicienilor manifestat prin decizii niciodată punibile prin lipsa legilor care i-ar putea înfiera.

Sectoarele de afaceri locale sunt sugrumate chiar și prin legi europene care dau curs lobby-urilor marilor afaceriști. Producția este canalizată corporatist în paguba celei locale iar UE aici ar trebui să opereze dacă se vrea o uniune a cetățenilor și nu una a marilor interese corporatiste mondiale.

Presiunea multitudinii de actori privați asupra guvernelor sau asupra UE poate fi benefică, guvernele și UE conștientizând astfel că societatea este ceva complex și nicidecum o masă compactă, o ,,turmă,,. Totuși, actorii privați pot fi și elementele unor interese mai mari decât cele enunțate transparent, aceștia pot fi lesne demascați dacă apără sau nu interesele de breaslă sau de piață ori de comunitate locală sau regională ori sunt ,,intermediarii,, cuiva prin care se manipulează această oportunitate de a fi actori privați.

I.3 ACTE FONDATOARE: DE LA CARTA ALBĂ LA TRATATUL DE LA LISABONA

Așa cum la construcția UE au contribuit diverse tratate, convenții și acte, și guvernanța europeană are actele sale fondatoare. Primul dintre acestea și cel care a pus într-adevăr bazele guvernanței este Cartea Albă asupra guvernanței, pe care o vom analiza pe larg în acest capitol, alaturi de celelalte documente care au adus un aport în acest sens.

De la Tratatul de la Nisa la Declarația de la Leaken

Sistemul politic al UE este subiect de investigatie și analiză în ultimii ani, și mai ales după intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, al cărui scop a fost de a pregăti instituțiile europene pentru lărgirea care s-a și produs în 2004, actele și declarațiile finale ale Tratatului făcînd referire la Protocolul de largire al UE.

Tratatul de la Nisa, semnat în 2001 a încheiat cu ideea clară de a face pasul următor către noua lărgire, însă pe de altă parte a exprimat nevoia de noi amendamente în tratul în vigoare în acea perioada.

Un an după Tratatul de la Nisa și Declarația de la Nisa, care cere ca reforma instituțională să fie realizată după Conferința Interguvernamentală (IGC 2000), la sedința Consiliului European de la Laeken, a fost adoptată Declarația asupra viitorului UE sau Declarația de la Laeken, pe 15 Decembrie 2001, prin care UE se angajază să devină mai democrată, transparentă și eficientă.

În Declarația asupra viitorului Uniunii, anexată la Tratat, IGC cerea o dezbatere mai profundă și vastă asupra viitorului UE. Deoarece la Nisa fuseseră decise reforme importante, Conferința prezintă concluziile reprezentanților guvernelor statelor membre și angajează statele membre să reușească ratificarea timpurie a Tratatului de la Nisa. Se decide ca acestă conferință a reprezentanților guvernelor statelor membre deschide drumul către lărgirea UE și subliniază că prin ratificarea Tratatului de la Nisa, UE va completa schimbările instituționale necesare pentru aderarea noilor state membre.

Deschizând astfel drumul spre lărgire, Conferința propune o dezbatere mai profundă și mai vastă asupra UE. Se stabilea că președențiile, cea suedeză și cea belgiană, în cooperare cu Comisia și cu implicarea Parlamentului European, au încurajat discuții vaste cu toate partidele interesate: reprezentanții parlamentelor naționale și toți cei care reflectă opinia publică, mai ales cercuri politice, economice și universitare, reprezentanții societății civile, etc. se dorea ca statele candidate să fie associate cu acest process în moduri care urmau a fi definite. Astfel, la întrunirea de la Laeken din Decembrie 2001, Consiliul European a decis asupra unei declarații care conținea inițiative potrivite în sensul continuării acestui process, având patru subiecte pe agendă:

O demarcare mai exactă a responsabilităților între UE și statele membre (cum se putea stabili și monitoriza o delimitare a puterilor mai exactă între UE și statele membre, prin principiul subsidiarității;

Statutul Cărții drepturilor fundamentale a UE (proclamată la Nisa, în concordanță cu concluziile Consiliului European la Cologne);

Simplificarea tratatelor (în vederea de a le face mai clare și mai bine înțelese fără a le schimba înțelesul);

Rolul parlamentelor naționale în arhitectura europeană.

Prin adresarea subiectelor menționate, Conferința recunoaște nevoia de a îmbunătăți legitimitatea democratică și transparența UE pentru a realiza o apropiere a cetățenilor față de statele membre.

Scopul era de a discuta viitorul UE în sensul facilitării viitoarelor conferințe interguvernamentale, atenția fiind pe reforma instituțională. Conferințele Interguvernamentale sunt etape interguvernamentale de negocieri multilaterale care includ mai mulți actori (state membre) care discută subiecte commune, de obicei pe o perioada lungă, până se ajunge la un consens.

Declarația de la Laeken ia în considerare provocările democratice existente în Europa și a cerut soluții pentru a aduce cetățenii mai aproape de Europa dorită și a instituțiilor europene.

Declarația de la Laeken a ridicat numeroase întrebări asupra viitorului UE, mai ales asupra deficitului democratic, definiția competențelor, nevoia de democrație sporită, transparență și eficiență în UE, care erau esențiale în definirea viitorilor pași spre integrare. Declarația de la Laeken s-a concentrat pe patru teme principale, după cum putem vedea în Fig. 1.

În decembrie 2001 Consiliul European a prezentat metoda convenită pentru reformă (prin stabilirea unei Convenții asupra viitorului Europei), durata și agenda pentru dezbateri pentru a pregăti un nou tratat constituțional al UE:

“Conferința statelor membre nu va fi în nici un fel un obstacol sau o precondiție a procesului de lărgire. Mai mult, acele state candidate care au conclus negocierile de aderare cu Uniunea vor fi invitate să participle la conferință. Acele state candidate care nu au încheiat negocierile vor fi invitate ca observatori”.

Declarația de la Laeken a stabilit Convenția, un program exact și a subliniat ideea de membru. Deși Convenția va aborda cele patru probleme identificate la Nisa, Declarația a identificat provocări adiționale pe care să le examineze:

• O împărțire mai bună a competențelor: mai mult pentru Europa în anumite domenii și mai puțin în arii în care statele membre se descurcă mai bine;

• Rezolvarea deficitului democratic al UE: cum să se obțină mai multă democrație, transparență și eficiență;

• Schimbări instituționale: evoluția Consiliului Miniștrilor și a Parlamentului European într-un Parlament bicameral, evoluția Comisiei Europene;

• Apropierea UE față de cetățenii săi;

• Definirea rolului UE într-un mediu global în dezvoltare;

• Simplificarea instrumentelor politice ale UE;

• Integrarea tratelor într-o Constituție pentru UE.

Figura 1

Sursa: Declarația de la Laeken

Convenția s-a încheiat în iulie 2003 când s-a ajuns la un acord asupra Tratatului Constituțional. În iunie 2004 reprezentanții statelor sau guvernelor statelor membre, au ajuns la un consens asupra documentului Constituției europene pregătit de către Convenție.

Cartea Albă asupra guvernanței europene

În baza Declarație de la Laeken, Comisia a lansat o reformă vastă de guvernanță cu scopul de a porni un process democratic larg în ceea ce privește UE, și propune patru schimbări majore:

Figura 2

Sursa: Cartea Albă asupra Guvernanței Europene

În 2001 a fost publicată Cartea Albă asupra guvernanței europene care propune un set de acțiuni inițiale pentru reînnoirea procesului politic European. Cartea Albă este un răspuns la îngrijorările cetățenilor în ceea ce privește integrarea politică, viitor, implementare și așteptări: “Cartea Albă încurajează participarea sporită a societății civile”.

“Prin publicarea Guvernanței Europene: Cartea Albă în iulie 2001, Comisia europeană a adoptat limbajul analizei stabilite a științei politice concentrată pe guvernarea problemelor, aproape exclusiv pe instituții publice care exercită putere legislativă și executivă (instituțiile guvernului).

Cartea Albă se concertează și se angajează în:

• Mai multă implicare și deschidere. Pentru dezbateri, pentru a avea acces la cetățeni prin democrație regională și locală, implicând societatea civilă, dând voce grijilor cetățenilor, aplicarea transparenței la nivelul politicilor UE, crearea și conectarea rețelelor de afaceri, comunităților, centre de cercetare și autorități regionale;

• Politici mai bune, reglementări și rezultate. Cu ajutorul experților, reglementare mai bună și mai rapidă prin instrumente politice combinate, simplificarea legii comunitare și o mai bună aplicare a legilor la nivel național. “Cartea Albă sugerează că Parlamentul European și Consiliul se concentrează mai mult pe direcție și substanță politicilor Comunității care au legătură cu Comisia asumând responsabilitatea pentru probleme executive la nivel European sub supervizarea legislaturii. Mai exact, ar trebui să fie disponibil un mecanism simplu și legal astfel încât Parlamentul și Consiliul să poată monitoriza și supraveghea politicile în lumina principiilor și îndrumărilor politice enumerate în legislație (Proposal for a Council Decision amending Decision 1999/468/EC, 2006);

• O contribuție mai bună a UE la guvernanță globală. Cetățenii UE vor ca aceasta să fie puternică pe scena internațională. Comisia susține că primul pas al Uniunii trebuie să fie reformarea guvernanței. UE ar trebui să aplice principiile de bună guvernanță responsabilității sale globale pentru a fi mai accesibilă părților interesate, atât actori guvernamentali cât și non-guvernamentali;

• Reconcentrarea pe politici și instituții. Uniunea ar trebui să identifice mai clar obiectivele sale pe termen lung și că fiecare instituție ar trebui să se concentreze pe funcțiile cheie: Comisia inițiază și execută politici; Consiliul UE și Parlamentul adoptă legislația și bugetul; Consiliul European adoptă directive politice. Această reconcentrare a instituțiilor va face posibilă revigorarea metodei comunitare.

Sursa: Cartea Albă asupra Guvernanței Europene

Însă Cartea Albă asupra guvernanței reprezintă doar o contribuție parțială la dezbaterea despre guvernanță legitimă în UE. Parțială în două sensuri, neglijează alte aspecte importante ale guvernanței și oferă o perspectivă favorabilă interesului instituțional al Comisiei. Pe de o parte, Comisia propune aprofundarea bazei tehnocartice a procesului de luare a deciziei. Conceptul de societate civilă europeană, care reiese din procesul Cărții Albe, este transnaționalizat și guvernamentalizat. Este un concept înclinat să sară peste golul dintre societate și structurile transnaționale ale guvernului, decât să îl umple.

Nouă guvernanță este o fuziune a metodei comunității cu alternativele la această metodă, această nouă guvernanță adoptă reguli flexibile pentru a atinge scopurile.

Până în 2002 revizia tratatelor aparținea exclusiv conferințelor interguvernamentale, însă din punct de vedere al negocierilor și deciziilor, acestea sunt în favoarea statele membre și nu a UE, ca o entitate unificată.

Convenția asupra viitorului Europei

Metoda convenției a fost folosită pentru crearea Cartei Europene a Drepturilor Omului și a fost propusă timpuriu pentru a pregăti scena următorului tratat. Această metodă a avut susținerea statelor membre în ceea ce privește Carta, deși se credea că nu ar fi potrivită pentru genul de consultare la scară largă propusă pentru următoarea conferință interguvernamentală.

Deși metoda convenției dorește să pună guvernele și parlamentele pe picior de egalitate în timpul perioadei de consultații, deciziile finale vor fi luate de către guverne.

Abordarea Convenției a devenit o alternativă care poate implica toți actorii și părțile interesate, iar scopul său este să pregătească Tratatul sau Constituția pentru Summitul European din Grecia în iunie 2003.

Convenția era susținută de Declarația de la Laeken și de către Presidiumul Convenției (compus din Președintele Convenției, vicepreședinte și nouă membri ai Convenției: reprezentanții tuturor guvernelor care dețineau președinția în timpul Convenției, doi reprezentanți ai parlamentelor naționale, doi reprezentanți ai Parlamentului European și doi reprezentanți ai Comisiei).

Pe lângă pregătirea proiectelor pe ordinea de zi pentru sesiunile plenare, verificarea activităților și organizarea Forumului, prezidiul a avut un rol important, deoarece a avut puterea de a crea grupuri de lucru specifice (de la partenerii sociali și entitățile non-guvernamentale ), cu scopul de a crea rețele de discuție sănătoasă a temelor.

În consecință, prezidiul a creat mai multe grupuri de lucru, fiecare pentru o anumită zonă de acțiune, în vederea atingerii propunerii pentru fiecare dintre teme: controlul principiului subsidiarității, includerea Cartei drepturilor fundamentale în tratat, rapoartele de exercitare a responsabilității complementare, coordonare economică și bugetară, consecințele recunoașterii explicite a personalității juridice a Uniunii, rolul parlamentelor naționale.

Convenția și-a început activitatea în 2002 și a inclus trei etape: ascultarea (prin care Convenția a încercat să identifice așteptările și nevoile statelor membre și a cetățenilor europeni), studiind (faza în care ideile exprimate au fost studiate) și recomandarea (o faza de recomandări de redactare bazate pe esență dezbaterii), cu scopul de a defini un viitor pentru UE. Convenția necesară pentru a reflectă opinia publică trebuie să fie concisă și în conformitate cu viziunea statelor membre și a cetățenilor asupra Constituției Europene.

Ca urmare a inițiativei Convenției, prezidiul a prezentat la Convenție (în octombrie 2002), o bază proiect de tratat constituțional definit în trei piese în care a inclus o propunere pentru Uniunea Europeană instituțională (definiție și scopuri), o propunere bazată pe politica Uniunii Europeane și concluziile finale ale acestora. Deși foarte prematur, această propunere a inclus începuturi importante asupra unei viziuni a personalității juridice și drepturile fundamentale privind tratatul care va fi fundamental în procesul de legitimitate a UE. În 2003 prezidiului a ținut primul proiect al Constituției UE bazat pe o serie de articole: structura constituțională și drepturile fundamentale, politicile detaliate UE și punerea lor în aplicare și dispozițiile finale.

În iulie 2003, la numai după 17 luni de la discuții în sesiunea inaugurală, Convenția a prezentat un proiect de tratat a Constituției Europene, cu o valoarea inițială importantă pentru negocierea Conferinței interguvernamentale.

CIG din 2003-2004, care a avut loc, s-a concentrat pe negocieri asupra propunerilor făcute de prezidiu, însă multe discipline nu au fost concludente, în principal pe extinderea competențelor UE și proiectul european, datorită intereselor și punctelor de vedere câtorva membri ale statelor memebre. Cu toate acestea, după extinderea UE din 2004, a avut loc o schimbare, deoarece mai mulți membri de stat au fost mai flexibili în a răspunde obiectivelor UE.

Inițiativa Cetățenilor europeni

”În cadrul procesului de integrare europeană, conceptele de cetățenie și societate civilă au fost introduse atât de actorii instituționali în încercarea de a găsi sprijin pentru a crește legitimitatea unui proces de construcție a sistemului politic supranațional. Cu toate acestea, cetățenia europeană și societatea civilă sunt complementare și conduc la o definiție dublă a cetățeniei europene bazată pe drepturi și fiind mult mai participativă”.

Cu puțin timp înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în decembrie 2009, Comisia a publicat Cartea verde privind Inițiativa cetățenilor europeani (ECI ).

Au fost ridicate multe așteptări de către ICE cu privire la perspectivele de creștere a interesului public în UE, implicând cetățenii în procesul de elaborare a politicilor. "ICE este descrisă mai precis ca o inițiativă agendă, ceea ce înseamnă că un grup de cetățeni este într-o anumită măsură împuternicit să pună pe ordinea de zi a factorilor de decizie o problemă de interes minoritar".

Inițiativa cetățenilor contribuie la procesul democratic de luare a deciziilor în UE, printr-o "democrație directă" și, pe de altă parte, facilitează conceptul de atmosferă publică europeană unificată prin competențe civile conceptuale și consensuale, virtuți și interese UE. În scopul de a materializa aceste beneficii este esențial să se asigure un echilibru legal și instituțional în conformitate cu criteriile lui de accesibilitate, credibilitate și integritate.

"Criteriile de accesibilitate înseamnă că procedurile și condițiile necesare pentru inițiativa cetățenilor ar trebui să îndepărteze, simplu, ușor de utilizat și proporționale cu natura inițiativei cetățenilor, un instrument fără caracter obligatoriu, astfel încât să încurajeze participarea cetățenilor și de a face Uniunea mai accesibilă. O cerință care este definită în întregime în tratat este că o inițiativă a cetățenilor trebuie să fie susținută de un milion de cetățeni (cu o reprezentare semnificativă a statelor membre ale UE, "o treime", propusă de Comisie în Cartea verde). Aceste criterii de credibilitate se bazează pe de o parte, pe credibilitatea cetățenilor europeni, inițiativă ca o expresie autentică a preocupărilor Europei și pe de altă parte, se referă la credibilitatea cetățenilor europeni asupra inițiativei, ca instrument de participare a acestora. Criteriile de integritate au fost stabilite la un nivel de bază și se referă la prevenirea și reprimarea abuzurilor și fraudelor de organizatorii inițiativei cetățenești (utilizarea abuzivă a datelor cu caracter personal colectate, falsificarea de semnături, etc.).

Toate cele trei criterii sunt legate și oferă un important pas înainte într-o participare activă, integrare și dezvoltare a cetățenilor în condiții de transparență și legitimitate a Uniunii Europene.

O inițiativă cetățenească poate fi promovată sau sprijinită de organizații / comisii (stabilite într-un stat membru ) de către cetățeni cu vârsta pentru a vota la alegerile europene, dar există unele etape procedurale, în scopul de a prezenta cetățeanului inițiativa.

Procesul care conduce la depunerea unei initiațive a cetățenilor europeni valabile (ECI ) cuprinde trei faze: de înregistrare, de colectare de semnături și decizia de admisibilitate.

Primul pas înseamnă că comisia trebuie să înregistreze inițiativa propusă cu Comisia (care trebuie să le îndeplinească anumite criterii obligatorii în caietul de sarcini, inițiativa propusă, tema obiectivă și juridică). Colecția semnăturilor necesită sprijinul "a nu mai puțin de un milion de cetățeni care sunt resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre".

Regulamentul repetă cerința de un milion de semnături, ca "număr semnificativ", cerința de a aduna un numar minim de semnături în cel puțin un sfert din statele membre, aceasta impunând o limită de timp de douăsprezece luni începând de la înregistrare pentru colectarea semnăturilor. După colectarea semnăturilor, comisia trebuie să le prezinte statelor membre pentru verificare. Odată ce se certifică faptul că numărul necesar de semnături au fost colectate în termenul stabilit, comisia poate depune ICE Comisiei.

ICE nu schimbă caracterul democratic al Uniunii Europene, și nu aduce Uniunea mai aproape de cetățeni, însă, introduce o nouă formă de democrație participativă între oameni și instituțiile UE.

ICE nu ar trebui să fie văzută ca democrație directă la nivel european în nici un fel, ci poate mai degrabă ajuta la a relegitima și reînviora cele două procese care rămân nucleul de elaborare a politicilor UE, consultările Comisiei și reprezentare politică la nivel muti-level.

ICE și Tratatul de la Lisabona ca atare pot fi văzute doar ca un prim important pas în procesul de integrare europeană mai democratică.

Strategia de la Lisabona

Strategia de la Lisabona a fost lansată în 2000 cu scopul de a stabili o nouă abordare a guvernanței UE. Scopul a fost de a face UE "cea mai dinamică și competitivă economie din lume, bazată pe cunoaștere, capabilă de creștere economică durabilă, cu locuri de muncă mai multe și mai bune și o mai mare coeziune socială".

Această strategie a fost axată pe două părți, privind înapoi la guvernanță (oferind o imagine de ansamblu critic) și o a doua parte așteaptă cu nerăbdare (în scopul de a examina arhitectura de guvernanță în curs de dezvoltare din Europa 2020). În această a doua parte au contribuit reformele reflexive identificate de MDC (metoda deschisă de coordonare) privind protecția socială și incluziunea socială și participarea părților interesate (societăților civile și organizațiilor non-guvernamentale ONG-uri). MDC a fost caracterizat prin experimentare și crearea de cunoștințe, flexibilitate și revizuibilitatea standardelor normative și politice, precum și diversitatea și descentralizarea politicilor.

Aceste procese MDC au ajutat să pună întrebări cu privire la ocuparea națională a forței de muncă și politicilor de incluziune socială în multe state membre și au contribuit în mod clar pentru a schimba politicile locale și naționale prin ridicarea problemelor în ordinea de zi" (cum ar fi activarea, reforma sistemului de pensii, îngrijirea copilului, egalitatea de gen, sărăcia în rândul copiilor, bunăstarea, integrarea imigranților)".

În 2005 a fost relansată Strategia Lisabona II cu un accent mai strâns pe creștere și locuri de muncă și un set de țeluri bazate pe "un cadru în care economia, ocuparea forței de muncă și politica socială se întăresc reciproc, asigurându-se că progresele se fac pe crearea de locuri de muncă, competitivitate și coeziune socială în conformitate cu valorile europene".

Inițiativa a trecut de la coordonarea politicilor multilaterale a unui dialog bilateral între Comisie și statele membre.

Dar arhitectura de guvernare de la Lisabona II a fost revizuită în cadrul Consiliului și concluziile Europeane au fost luate în ceea ce privește ajustările urgente care trebuie efectuate până în primăvara anului 2007.

Europa 2020 a fost lansată în 2010, propusă de Comisie și aprobată în cadrul Consiliului European din iunie 2010, care a reprezentat o relansare radicală a Strategiei de la Lisabona, inclusiv cele cinci evoluții importante: obiectivele noii strategii care caută creșterea locurilor de muncă, coeziune socială și teritorială; adoptarea unui obiectiv la nivelul UE; noutate fiind crearea unei platforme europene de combatere a sărăciei; încorporarea unei orientări privind promovarea incluziunii sociale și combaterea sărăciei; punerea în aplicare și urmărirea în parteneriat cu toate autoritățile naționale, regionale și locale, parlamentele asociind, partenerii sociali și reprezentanți ai societății civile.

II. GUVERNANȚA INTERESELOR ȘI TIPOLOGIA IERARHIZĂRII

Cel de-al doilea capitol este dedicat tipurilor de guvernanță, cunoscute sau mai puțin cunoscute, vom vorbi pe rând despre guvernanța globală, guvernanța de reglementare, guvernanța corporativă, guvernanța proiectelor, guvernanța informației, guvernanța participativă și guvernanța non-profit.

II.1. Guvernanța – definire și tipologii

Cercetătorii relațiilor internaționale au identificat numeroase definiții ale guvernanței globale printre care: un sistem de reguli la toate nivelurile activității umane; suma felurilor în care indivizii și instituțiile își administrează afacerile comune prin cooperare; stabilirea și funcționarea unui set de reguli care ghidează interacțiunea.

Însă, pentru a putea conceptualiza cat mai bine guvernanța globală trebuie să ținem cont atât de reguli, instituții cât și de cooperare.

Astfel, putem defini guvernnața globală că fiind un sistem global de norme și reguli intersubiectiv acceptate care influențează și ghidează acțiunile actorilor internaționali.

În urma globalizării granițele au dispărut, iar piețele s-au deschis. Însă, există, de asemenea, o latură întunecată: crize financiare globale rapide; epidemii răspândite repede, terorismul internațional; probleme transnaționale de mediu; inegalitate în creștere socio-economică în interiorul statelor și între ele. Guvernanța globală (ca o nouă paradigmă) subliniază apariția spontană a unei multitudini de sfere a mecanismelor de autoritate sau de control, ajungând la o amestecătură complexă: împreună guvernează lumea, uneori complementar, uneori în scopuri diferite. Există puțină coerență sau ierarhie. Într-o perspectivă de guvernanță globală, nu există nici un motiv a priori de a atribui mai multă putere sau autoritate unui stat decât unei organizații non-guvernamentale (ONG).

Analitic, crima organizată se află pe același picior de egalitate cu organizațiile internaționale. Fascinat de guvernanță, Rosenau percepe o reducere treptată a suveranității, o renunțare la certitudinile din trecut. Viziunea lui este rezumată în următorul citat: „nu există un singur principiu de organizare pe care se bazează guvernanța de peste granițe, nici un ordin emergent în jurul căruia comunitățile și națiunile sunt susceptibile să se alinieze.

Ideea unui guvern mondial, susținută de Dante, chestionată de Grotius (care a subliniat dificultatea acesteia), și criticată de Hobbes, se dovedește seducătoare într-o epocă cu legături în creștere la nivel mondial, interdependențe și vulnerabilități. Într-o interpretare proaspătă a visului democrației la nivel mondial, Jaap de Wilde discerne două axe majore de gândire în spatele democrației globale: unul axat pe promovarea democrației ca bază pentru o bună guvernanță, celălalt, crearea unui regim politic democratic global.

De Wilde percepe capcane abisale, spectatori fără milă în spatele ambelor abordări în promovarea democrației. Abordarea "guvernanței globale" este o contribuție-cheie a teoriei relațiilor internaționale la problema globalizării.

Literatura de specialitate la nivel de politică națională presupune că rețelele din sau de guvernanță sunt un fenomen nou, care a crescut pe "ruinele statului-națiune" în 1970.

Relațiile de tip rețea au fost cruciale în multe feluri pentru politică și elaborarea politicilor în "Europa cuprinzând 6 state membre înainte de prima extindere din 1973.

Partea interesantă o reprezintă schimbarea diacronică în rețele în sau ca guvernanță UE reprezentată de marea activare a actorilor de faceri de rețele în 1970 și actorii societății civile în 1990.

Conceptul de autoritate privată se referă la o situație în care un „individ sau o organizație are putere de decizie într-un anumit domeniu și este considerat ca exercitând acea putere în mod legitim, o astfel de autoritate netrebuind să fie neapărat asociată cu instituțiile guvernamentale”.

Această adăugare în guvernanța globală a reprezentat o dezvoltare pozitivă, deoarece autoritatea întruchipează atât o dimensiune politică cât și una normativă.

Folosind conceptul de autoritate ne poate ajuta să identificăm și să analizăm cu o mai mare precizie și coerență aspectele politice și instituționale ale schimbării guvernanței autoritare de la public și național la scenele private și transnaționale.

Autoritatea este un concept foarte complex și multe abordări diferite au concurat pentru a stabili propria lor definiție a autorității. În ciuda diferențelor, există unele caracteristici care sunt de obicei acceptate ca elemente esențiale constitutive ale autorității de către cei mai mulți oamenii de știință. Autoritatea este, de obicei, numită putere legitimă, principala diferență fiind că autoritatea trebuie să fie văzută ca fiind legitimă de oamenii care fac obiectul acesteia, autoritatea presupunând, prin urmare, obligația subiectului de a se conforma cu normele și comenzile sale. Acest sentiment de obligație, distinge autoritatea de persuasiune. Acest lucru se datorează faptului că autoritatea nu este fondată pe exercitarea calculului rațional și pe schimbarea argumentului, ci se bazează pe faptul că persoana sau organizația care stabilește o pronunțare sau un mandat de acceptare a comenzii exclusiv pe baza statutului de autoritate.

Autoritatea nu este respectată, deoarece oamenii consideră ordinele și pronunțările sale ca fiind în interesul lor individual, ci din cauza unui sentiment al obligației și o conștientizarea a dreptului legitim al autorității de a emite comenzi și pronunțări.

Dezvoltarea procesului de globalizare a dus însă la dezvoltarea unei guvernanțe globale în diferite domenii precum: reglementarea comerțului internațional, protecția mediului și soluționarea conflictelor.

Folosindu-se termenul de globalizare, lesne putem asocia acest termen cu imperialismul, deorece în ansamblul tendințelor globalizării găsim mecanismele de fărâmițare a națiunilor, de deprecieere a culturii și credințelor cât și a tradițiilor, pentru a putea fi mai lesne controlate și înglobate în sfere de interese mondiale, exploatate ușor, neputându-se apăra, distrugerea națiunilor în cadrul UE și mixtura interetnică, metișizarea, face să apară omul nou fără rădăcini culturale și ușor de controlat și supus.

Iată că putem vedea în globalizare distrugerea identității cetățenilor amăgindu-i cu pacea mondială însă la schimb cu prepotența mondială și lipsa autodeterminării. UE trebuie să se definească fix ca o uniune a popoarelor cu identitate proprie și nicidecum de masă omogenă ruptă de orice rădăcină culturală și identitară, de apartenență la un neam, popor, națiune. Unde mai punem faptul că într-o eră total globalizată puterea mondială este a marilor corporatiști și nicidecum a cetățenilor planetei.

Sub masca protecției mediului (știindu-se cine atacă mediul mai atroce, marile industrii corporatiste), soluționarea conflictelor (când știm cine creează conflictele, pentru interese de putere, acces la exploatarea resurselor și piață de desfacere) comerțul internațional din ce în ce mai supus corporațiilor și nicidecum o piață liberă, cetățenii cedează autodeterminarea și identitatea iar UE va trebui să se exprime limpede asupra globalizării în acest fel. Globalizarea având și laturi pozitive, se cere o atenție sporită.

Guvernanța de reglementare

Conform inițiativei guvernnaței de reglementare, „reglementarea este o formă de intervenție care consolidează, își menține forma sau pur și simplu ghidează practici de orice fel”. Teoria și practica reglementării s-au dezvoltat începând cu secolul al XIX – lea, primele reglementări, fiind concepute ca o reacție a capitalismului sfârșitului de secol, caz în care reglementarea era menită să asigure un echilibru între funcționarea eficientă și efectivă a piețelor și asigurarea bunăstării publice. Max Webber alături de alți gânditori, au descris consolidarea structurilor de reglementare ca un aspect cheie al unui astfel de proiect de modernizare.

Abordarea modern–raționalistă poate fi considerată formatoare în dezvoltarea scenelor politice timpurii și a structurii birocrațiilor. În sistemele capitaliste, rolul statului este de mediator între relațiile sociale și economice ca formă de intervenție în vederea protecției bunăstării publice. Reglementarea a jucat un rol cheie în dezvoltarea statului modern, începând cu reglementarea interacțiunilor afacerilor și terminând cu practicile de dezvoltare ale sănătății și securității, aceasta fiind o formă centrală a intervenției guvernării.

Conform inițiativei guvernnaței de reglementare, o definiție e reglementării o descrie că exercitarea autorității prin coduri, reguli și practici în care „autoritatea” este cel mai adesea compusă dintr-un stat sau o autoritate guvernamentală.

O definiție din dicționarul științelor sociale descrie reglementarea ca: „crearea de standarde formale și coduri de conduită de către guvern pentru întreprinderi private”.

Selznick consideră reglementarea ca un „control susținut și orientat exercitat de către o agenție publică asupra activităților care sunt valorificate din punct de vedere social”, aceasta fiind considerată definiția clasică.

Am stabilit ce este reglementarea, acum trebuie să analizăm cadrul prin care s-a ajuns la guvernanța de reglementare și care este scopul acesteia.

Așadar, guvernnața de reglementare este în totalitate acceptată ca o parte a literaturii asupra reglementării, a privatizării și reformelor de reglementare post-privatizare. În ceea ce privește literatură recentă în acest domeniu, putem remarca analiști cum ar fi Majone care a încercat o extindere a razei de analiză pentru a cuprinde interacțiunile sistemelor legale și administrative cu instituțiile politice și procesele aferente. Moran, în schimb este preocupat de stabilirea conceptelor de „stat de reglementare”, „capture de reglementare” și „spațiu de reglemnetare” pentru a uni problemele politice și economice inerente în dezbaterile stat-piață.

Wilks a demonstrat diversitatea ideilor și practicilor de reglemntare chiar și într-un sistem european aparent uniform.

Prin urmare, conform lui Majone, din vreme ce reglementarea este un mod distinct de „policymaking” sau de guvernanță, această trebuie analizată în relație cu procesul genaral de politici publice. Majone pune accentul pe delegarea puterilor de creare a politicilor față de „instituțiile non-majoritare”, care înglobează corpurile de reglemntare dar și judiciare, tribunale și alte agenții de reglementare care fac parte din sectorul public, fiind preocupat de faptul că aceste instituții ar putea deveni periculos de dependente față de procesul politic generând astfel lipsa responsabilității. Tot conform lui Majone, directorii responsabili din punct de vedere democratic pot transfera puteri de creare a politicilor instituțiilor non-majoritare, însă nu își pot transfera legitimitatea, care poate însemna un cost semnificativ pentru agenție, în timp ce, teoretic, delegarea este justificată doar dacă beneficiile sunt mai mari decât costurile.

Conform lui Majone, pentru a crea un stat de reglementare eficient, trebuie respectate următoarele variabile:

• Măsură în care deciziile sunt delegate unui agent independent, în loc de a fi luate de către o autoritate politică;

• Natura structurii gunernanței, în special determinarea gradului de independență a agentului față de procesul politic;

• Domeniul în care autoritatea politică poate anula deciziile agenției;

• Autonomia relativă a resurselor financiare;

• Măsurile luate în urmă monitorizării, de exemplu supraveghere legislativă, procedura de reclamații a cetățenilor.

Guvernanța corporativă

Guvernanța corporativă este percepută în literatură ca fiind responsabilă cu probleme care rezultă din separarea dreptului asupra proprietății și a controlului.

Guvernanța corporativă din perspectiva literaturii se concetreaza pe:

• Structura internă și regulile consiliului directorilor;

• Crearea comitetelor independente de audit;

• Reguli asupra dezvăluirii informațiilor creditorilor și părților interesate;

• Controlul managementului.

Sursa: A.C. Fernando, Corporate governance. Principles,

Policies and Practices, New Delhi, 2006

Conform lui Fernando, o altă definiție a gurnanței corporative este că aceasta „se ocupă cu felurile în care furnizorii de finanțe către corporații se asigură că li se va returna investiția. Cum îi fac furnizorii pe manageri să le returneze investiția? Cum se asigură că managerii nu fură sau nu investesc capitalul în proiecte care eșuează? Cum controlează furnizorii managerii?” După Fernando, guvernanța corporativă se bazează pe următorul model:

• Acționarii aleg directori care îi reprezintă;

• Diretorii votează problemele cheie și adoptă decizia majorității;

• Deciziile sunt luate în mod transparent, astfel încât acționarii și celelalte părți implicate să poată considera directorii responsabili; Compania adoptă standarde contabile care să genereze informațiile necesare directorilor, investitorilor și altor părți interesate în luarea deciziilor;

Politicile și practicile companiei aderă la legile locale și naționale aplicabile.

Sursa: A.C. Fernando, Corporate governance. Principles,

Policies and Practices, New Delhi, 2006

Odată cu trecerea timpului guvernanța corporativă s-a dezvoltat, ajungând să cuprindă pe lângă cele menționate mai sus și etica afacerilor, responsabilitate socială, disciplina managementului, strategie corporativă, dezvoltare, participarea părților interesate la procesul de luare a deciziilor și promovarea dezvoltării economice.

Există un studiu comparativ asupra guvernanței corporative, după cum putem vedea în Tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 1

Preluare după A.C. Fernando, Corporate governance. Principles,

Policies and Practices, New Delhi, 2006

Guvernanța proiectelor

Guvernanța proiectelor reprezintă procesul de luare a deciziilor asupra proiectului și a cadrului, modele și structuri stabilite care fac posibilă apariția lui și este recunoscută ca un factor cheie în succesul peoiectelor.

Conform lui Muller, guvernanța proiectelor derivă din guvernanța corporativă, astfel încât la nivel de corporație, guvernnața proiectelor și managementul proiectelor este responsabilitatea consiliului directorilor și include:

Definirea și stabilirea țelurilor proiectelor, programelor și portofoliilor organizației, pentru a-și atinge obiectivele strategice.

Definirea modurilor de atingere a acestor obiective prin acțiunile urmatoare:

Definirea modelului de guvernare a proiectelor, programelor și portofoliilor, incluzând mijloacele de prioritizare resursele rare in rândul competitorilor proiectului.

Dezvoltarea capabilităților managementului proiectelor la nivel de întreprindere pentru a asigura crearea de proiecte, programe și portofolii care pot fi implementate cu succes, incluzând posibilitatea de a stabili birouri de project management. Acest lucru constituind guvernanța managementului proiectelor (Crawford și Turner 2005)

Controlarea progresului în implementarea acestor acțiuni și luarea măsurilor corectoare în cazul devierii de la planul initial.

Prelucrare proprie după Ralf Muller, Project Governance,

Gower Publishing Limited, UK, 2009

În ceea ce privește guvernanța proiectelor, organizațiile pot fie orientate fie spre comportament, fie spre rezultat.

Astfel, Muller spune că organizațiile care scot în evidență importanța de a urmări un proces strict de management al proiectului pentru a obține rezultatele proiectului sunt orientate către comportament și percep managementul proiectelor ca fiind inerent în procesul livrării rezultatelor. În schimb, organizațiile care pun accent pe așteptări și pe ceea ce livrează proiectul sunt orientate către rezultat și oferă mai multă autonomie proiectelor și managerilor de proiect decât cele mai sus amintite. Combinarea acestor două viziuni cu filosofia acționarilor sau a părților implicate generează patru paradigme ale guvernanței și anume:

Tabelul nr. 2

Sursa: Alf Muller, Project Governance, Gower Publishing Limited, UK, 2009

Conform lui Hopkinson, cel mai important ghid în demeniul guvernanței proiectelor a fost publicat în 2004 de către Asociația pentru Management Public (AMP), numit Directing Change: A Guide to Governance of Project Mnagement, și descrie guvernanța managementului proiectelor ca ocupându-se de acele domenii ale guvernnaței corporative care se ocupă de proiecte.

Înainte de lansarea ghidului, existau anumite goluri între disciplina guvernanței corporative și managementul proiectelor, deoarece nu se putea distinge între activitățile de proiect și cele de non-proiect, iar standardele managementului proiectului nu puteau fi conectate la principiile guvernanței corporative, gol ce a fost umplut de guvernanța managementului proiectelor. Mai jos este ilustrat modul în care guvernanța managementului proiectelor a venit în ajutorul organizațiilor:

Figura nr. 2

Sursa: Martin Hopkinson, The Project Risk Maturity Model (Ebk – Epub)

Measuring and Improving Risk Maturity Model, 2012

Ghidul Directing Change enumeră unsprezece principii aplicabile guvernanței oricărui portofoliu de proiecte:

Consiliul are responsabilitate asupra guvernanței managementului proiectelor;

Rolurile, responsabilitatea și criteriul performanței pentru guvernanța managementului proiectelor sunt clar definite;

Aranjamentele disciplinare de guvernanță susținute de metode și controale potrivite sunt aplicate pe durata vieții proiectului;

Trebuie demonstrat că există o relație coerentă și de susținere între stategia de afacere și portofoliul de proiecte;

Toate proiectele au un plan pre-aprobat care conține puncte de autorizare pentru revizuirea și aprobarea cazului. Deciziile luate în aceste puncte de autorizare sunt înregistrate și comunicate;

Membrii Consiliilor de autorizare delegate au suficientă reprezentare, competențe, autoritate și resurse pentru a putea lua deciziile potrivite;

Proiectul este susținut de informații reale și relevante care oferă o baza de încredere pentru luarea deciziilor;

Consiliul sau agenții săi delegați decid când este nevoie de control asupra proiectelor și a sistemelor de managementul proiectului și acționează în consecință;

Există criterii clar definite pentru raportarea stării proiectului și pentru escaladarea riscurilor și problemelor, nivelurilor cerute de către organizație;

Organizația favorizează o cultură de îmbunătățire și de dezvăluire internă a infomației proiectelor;

Părțile interesate de proiect sunt angajate la un nivel proporțional cu importanța lor în cadrul organizației, încercându-se favorizarea încrederii.

Sursa: Directing Change, A guide to governance of project management

De asemennea, Directing Change, identifică patru componente ale guvernnaței managementului proiectelor și anume:

Figura nr. 4

Sursa: Directing Change, A guide to governance of project management.

Directing change analizează guvernanța managementului proiectelor în cadrul unei singure organizații, deși dreptul asupra unor proiecte este împărțit între două sau mai multe organizații, iar ghidul APM care dă indicații asupra acestei situații este Co-directing Change: A Guide to Governance of Mulți-owned Projects. Deși, dreptul împărțit asupra unor proiecte poate cauza dificultăți comerciale, există și beneficii, cum ar fi faptul că organizațiile pot împărți riscul. De asemenea, dacă punctele forte ale fiecărei organizații sunt aliniate cu responsabilitățile proiectului, capacitatea echipei de proiect poate fi mai mare decât ar putea oferi o organizație, iar un proiect care ar fi extrem de riscant pentru fiecare dintre organizații dacă ar acționa pe cont propriu, ar putea fi viabil dacă riscurile ar putea fi împărțite în mod contructiv cu celelalte părți.

Guvernanța Informației

Conform NHS (National Health System) Information Authority, guvernanța informației pune la un loc toate recomandările existente, reglementările, cerințele legale și statutare și oferă un cadru pentru manipularea infomației într-un mod confidențial și sigur în standarde etice.

Fundația cadrului guvernanței informației este oferită de legislație, mai jos putând fi găsite principalele legislații și cerințe legale:

Datoria de drept comun a confidențialității

Carta Protecției Datelor 1998

Carta Drepturilor Omului 1998

Carta libertății informației

Actul Computer Misuse 1990

Actul privind accesul la rapoartele medicate 1988

Actul privin crima și tulburarea 1998

Actul privind sănătatea și asistența socială 2001

Actul privind fertilizarea și embriologia 1990

Actul privind drepturile de autor, design și patente 1988, Reglementarea pentru drepturile de autor 1992

Actul privind Comunicatțile electronice 2000

Actul privind divulgarea în interesul public

Sursa: Tobias Keyser, Christine Dainty, The information governance

Toolkit. Data protection, Caldicott, Confidentiality, 2005

Pe langa acestea, NHS a mai publicat urmatoarele directive si ghiduri:

Raportul Caldicott 1997

Confidențialitate: Codul de practică NHS 2003

Managementul securității Informației – Partea 1: Cod de practică pentru managementul securității informației

Asigurarea securității și confidentialității în organizațiile NHS, Programul NHS de securitate executivă și protecția datelor

Manualul securității informației: securitatea informației în practica generală

Conservarea, retenția și distrugerea fișelor pacienților 1998

PRIMIS data quality

Acreditarea datelor

Standarde de asigurarea controlului

Sursa: Tobias Keyser, Christine Dainty, The information governance

Toolkit. Data protection, Caldicott, Confidentiality, 2005

Așadar, obiectivul guvernanței informației este să ofere repere în folosirea datelor pacienților, acestea sunt obținute, apoi sunt înregistrate și securizate, iar după folosire sunt păstrate pentru o perioada de timp, în cele din urmă datele putând fi dezvăluite și într-un final, distruse. Figura de mai jos arată evoluția acestora și actele/domeniile care le reglementează pe fiecare dintre ele:

Maximizarea controlului/participării pacientului

Figura nr. 5

.

Sursa: Tobias Keyser, Christine Dainty, The information governance

Toolkit. Data protection, Caldicott, Confidentiality, 2005

Guvernanța nonprofit

Ostrower și Stone afirmă că în domeniul serviciilor și sănătății care tinde să domine în guvernanța nonprofit, în anii 1990 – 2000, principalele subiecte de cercetare erau: alcătuirea Consiliilor, relația dintre Consilii, manageri și personal, responsabilitățile Consiliului, și legătura dintre eficiența Consiliului și ediciența organizațională.

Cornforth observă mai târziu o continuare a acestor teme, însă cercetarea include și subiecte cum ar fi responsabilitatea și relația cu părțile interesate, structura guvernanței și mijloacele pentru a stabili competența membrilor și performanța Consiliului.

Bună guvernnață este furnizarea capitalului critic, intelctului, reputației, resurselor și accesului pentru consolidarea organizației. Însă există posibilitatea ca un Consiliu să respecte toate prevederile legale și totuși să fie ineficient, dacă nu se angajează în setarea direcției strategice și susținerea organizației. Astfel, dacă un Consiliu își neglijează responsabilitățile, acesta ar putea împiedica organizația în atingerea scopurilor și potențialului maxim, așa că se ajunge, în guvernanța nonprofit, la disctincția dintre consiliu responsabil și consiliu excepțional.

Primul este capabil să-și îndeplinească responsabilitățile, deși nu este întotdeauna ușor, în timp ce un consiliu excepțional operează la un nivel mai înalt, resursele, talentul și timpul lor fiind consumate într-un mod mai înțelept și strategic organizat.

Guvernanța participativă

Guvernanța participativă se referă la formele de guvernanță în care actorii non-guvernamentali, cetățenii, sunt împuterniciți în folosirea resurselor statelor pentru luarea deciziilor în domenii care îi privesc. Ian Marsh afirma că aceste forme noi de guvernanță aduc cu ele noi actori și procese, astfel încât „vocabularul guvernanței reflectă noi interdependențe între liderii politici, administrația publică și comunitate. […]

Acesta reflectă apariția policy-making-ului strategic și a noilor contexte care modelează dezvoltarea agendei”.

Guvernanța participativă are un rol crescând în administrarea dezvoltării, unde adesea, lucrând prin agenții guvernamentale conduce la risipă și corupție. În acest context, prin guvernanță participativă se înțelege oferirea drepturilor de opinie asupra fondurilor, celor care de obicei nu ar avea putere (cum ar fi femeile și cei defavorizați din mediul rural).

Conform lui Stewart, două dintre formele guvernanței participative care sunt luate adesea în calcul sunt:

• Parteneriatul în livrarea serviciilor. Astfel de colaborări au avut loc în domeniile: incluziune socială, managementul crimei, dezvoltarea vecinătății, politică de incluziune socială fiind foarte importantă în acest context, deoarece cetățenii, în anumite zone geografice, se angajează în livrarea serviciilor.

Există trei moduri de angajament:

Cel strategic, în care directorii sunt puși la îndoială iar cetățenii sunt implicați;

Cel sectorial, în care atenția este îndreptată spre utilizatorii și beneficiarii serviciilor;

Cel de vecinătate, în care atenția este îndreptată asupra participanților. Crearea politicilor cu actori multipli. Crearea politicilor în mod interactiv este o formă care se încadrează în acesta categorie și reprezintă cooperarea între guverne, grupuri societale și cetățeni.

Nu vom insista însă pe nici una dintre guvernanțele enumerate mai sus, deoarece, cea care ne interesează și pe care este centrată teza, este guvernanța UE.

II.2. Guvernanța UE

Abordarea guvenanței euopene conferă guvernanței o semnificație mai largă, nu se oprește doar la guvernanța multi-level, ci analizează diferite tipuri de guvernanță în UE.

Rod Rhodes face referire la „termenul de rețea prin care exprimă multitudinea de actori interdependenți implicați în furnizarea de servicii”. Însă, UE nu înseamnă doar bunăstare. Este adevărat că UE predomină în privința reglementării piețelor, însă bugetul UE este inferior în comparație cu bugetele naționale și nu influențează în mod semnificativ legislația națională în domenii ca: sărăcia, politica familială, politica urbană sau bătrânețea.

Există diferite tipuri de reglementare a politicilor comune, iar tipul de guvernanță și eficiență de rezolvare a problemelor poate varia de la o zonă la alta. Crearea de acorduri în cadrul negocierilor interguvernamentale este foarte dificilă, însă, Actul Unic European a delegat această sarcină Comisiei, care are la îndemână procedurile de comitologie, în care participanții sunt reprezentanții guvernelor naționale.

În domeniul relațiilor industriale, există un model de reprezentare a intereselor dar care nu seamănă cu o rețea orizontală având mai mulți membri, este predominantă negocierea colectivă la nivel național, în timp ce cadrul instituțional național diferă de la o țară la altă.

La nivel european pot apărea aranjamente tripartite, asemănătoare celor corporatiste, acestea fiind implicate în procese de negociere colectivă pentru stabilirea salariilor, programului de lucru și condițiilor de angajare în UE. În acest fel reprezentarea intereselor în UE nu capătă neapărat caracterul de nouă guvernanță, dar poate prezenta trăsături corporatiste ierarhice și neconcurente.

Alberta Sbragia susține că UE este capabilă să orienteze, nu prin măsuri coercitive ci prin intermediul Curții Europene de Justiție, deoarece, măsurile coercitive constituie ultimul instrument disponibil la nivelul statelor naționale.

Dispozițiile Curții sunt în multe domenii prioritare, astfel, Curtea orientează și reglementează piețe, ierarhii, rețele. Curtea „implementează norme de liberalizare economică, are acces la o gama largă de informații, însă nu face referire la reglementare.

Deși Curtea orientează într-un sens tradițional, nu se poate exclude existența unei noi guvernanțe.

Rețelele de politici există într-o gamă largă de sectoare, UE considerându-le bune și nu impedimente ce ar trebui schimbate, în timp ce Comisia stimulează înființarea unor noi rețele.

Acest tip de guvernanță este etichetată drept „coordonare a politicilor și normare de standarde”. Metoda de coordonare vizează realiarea unui consens între statele membre, ceea ce implică, evaluarea comună a situației economice, acordul lor privind răspunsul politic adecvat, acceptarea acestuia de către grupurile de presiune și ajustarea politicilor urmarite.

Acest tip de guvernanță implică statele membre în domeniile politice în care nu există nici un transfer de competențe către nivelul UE. Poate fi astfel caracterizat ca un fel de supranaționalism intenționat în care guvernanța inter-administrativă conduce la idei comune într-un club format din miniștri naționali și oficiali cheie.

Stone Sweet și Sandholtz definesc guvernanța supranațională ca fiind o condiție care descrie “competența Comunității Europene de a crea legi în domeniul politicii.

Keohanne și Hoffmann folosesc termenul de supranaționalitate pentru a caracteriza procesul diferit de luare a deciziilor care are loc la nivelul UE. Primele studii ale Comunităților anilor ’50 – ’60 au sugerat că înființarea instituțiilor la nivel European a creat un mediu în care participanții cheie reprezentați de către statele membre nu mai erau implicați în relații diplomatice pe stilul vechi, caracterizate de lipsa schimbului în ceea ce privește preferințele naționale. Noul sistem era caracterizat de o cultură a încrederii și de o tendința a statelor de a-și reprima impulsul de veto în ceea ce privește inițiativele politice.

Supranaționalitatea se referea la angajarea în compromisuri periodice ca parte a unui proces mai larg prin care interesele comune erau îmbunătățite.

În această situație, supranaționalitatea este un fel de regim de acțiune colectivă, însă reprezintă un regim care pornește de la paternuri clasice de cooperare internațională în care statele caută să-și apere interesele. Acestea, sunt transformate sub umbrela supranaționalismului, reapărând în contextual aranjamentelor instituționale, această dinamică fiind pentru unii elementară în ceea ce privește tranziția relațiilor internaționale europene către un sistem mai federalizat.

Evident, există critici și păreri diferite în ceea ce privește această viziune asupra supranaționalismului. O serie de studii rivale, numite generalizat interguvernamentalism au ca problema principală elementele dezvoltate de către Ernst Haas și adepții lui, scoțând în schimb în evidență logica prevalenței intereselor naționale și rolul instituțiilor la nivel European ca actori principali ai statelor membre. Asemenea lucrări au probleme semnificative cu descrierea UE ca “supranațională”, termenul este sugestiv pentru schimbarea structurii de baza a politicilor internaționale.

Guvernanța este un subiect al științelor politice, nefiind însă proprietatea exclusivă a acestui domeniu. În ceea ce privește studiile UE, există trei încercări recente de a clasifica acest concept, fiecare dintre ele identificând guvernanța ca fiind una dintre mișcarile cheie într-o decizie tripartită în cadrul studilor privind politica UE.

În ceea ce privește clasificarea lui Hix, “guvernanța” cuprinde o gamă vastă de sub-școli cu angajamente epistemologice variate care se comportă ca o categorie reziduală față de două abordări ale studiilor UE: interguvernamentalismul liberal și instituționalismul rațional.

Hooghe identifica o guvernanță multi-level ca fiind rivală interguverna-mentalismului liberal și reprezentând o variantă îmbunătățită a neofuncționalismului. În cele din urmă, Pollack scoate în evidență o clasificare mai consistentă care alege guvernanța ca singura scenă în studiul politicilor UE și în cel de construire a politicilor.

Aceste clasificări, deși foarte vagi asupra însemnătății guvernanței, tind să întărească idea că guvernanța reprezintă un rival a două tipuri de narațiune academică: masa relațiilor internaționale și masa științelor politice.

Guvernanța a devenit unul dintre cei mai folosiți termeni în științele sociale, deși este folosit și definit în numeroase feluri, simplificând, putem folosi termenul în două domenii: literatura științelor politice și relațiile internaționale.

Guvernanța poate fi folosită ca un termen general pentru a descrie metodele din care derivă comportamentul guvernat de lege. Guvernanța cuprinde o serie de moduri printre care se află și guvernul, fiind plasat la un capăt și ai cărui poli sunt “ierarhia” și “piața”.

Acest mod de gândire provoacă controverse și nu doar în legătură cu schimbările care survin în modurile guvernanței, ci și în măsură în care guvernanța este caracterizată de un model predominant sau de modele co-existente într-o anumită perioadă.

Guvernanța este adesea folosită pentru a descrie o varietate particulară de directori și coordonatori care pleacă de la comandă și control, tehnici puternice de creare a legilor ale statului centralizat modern. Există aici percepția de îndepărtare de actorii publici ca actori principali, îndreptându-ne către către o varietate de actori.

Literatura asupra guvernanței, dincolo de guvernul național, tinde să descrie două schimbări care sunt legate de declinul autorității și de autonomia statelor naționale.

Prima este reprezentată de avântul autorității publice asupra statelor-națiune. A două este emergența autorității private în cadrul scenelor regionale și globale, UE fiind în centrul ambelor discuții. În primul rând reprezintă un loc al autorității care este deasupra componentelor sale și anume cele 27 de guverne naționale. Guvernele implicate au delegat elemente din suveranitatea lor judiciară, lucru care sugerează o regrupare semnificativă a capacității autoritare în Europa contemporană. În același timp UE nu este un stat, aceasta lansând o varietate de instrumente și de metode (moduri de guvernanță) pentru a-și livra produsele care adesea diferă în ceea ce privește forma și funcția față de metodologia guvernelor asociate cu statul-națiune modern.

Cea de-a două schimbare, trecerea de la autoritatea publică la cea privată este adesea asociată cu regimul de guvernare al neoliberalismului care s-a despărțit de statalitate.

Aici, guvernanța supranațională poate fi văzută ca felul în care statalitatea a fost transformată pentru a servi unei piețe emergente. O asemenea metodă este crearea de instituții pentru a consolida sau constituționaliza aceste piețe, prin tehnici care “depolitizează” procesul de creare a politicilor.

Helen Wallace identifică un anumit tip de guvernanță, pe care o numește trans-guvernamentală, care apare în domeniile politicii percepute ca fiind interguvernamentale, ca de exemplu, politica externă și de securitatea. Wallace afirmă că, deși acest tip de elaborare a politicilor are loc în afară cadrului instituțional al UE, ea este mai mult decât o negociere între statele membre.

Există două sensuri în care a fost abordată guvernanța în studiile eurropene.

Guvernanța multi-level se referă la un anumit model de politică care implică trei niveluri (regiune, stat, UE), precum și rețelele de negociere între ele. Guvernanța europeană într-un sens larg se referă la orientarea și coordonarea regulilor jocului, fie că se aplică pentru rețele, piețe sau ierarhii.

Conceptul de rețea a fost dezvoltat în cadrul național de elaborare a politicilor cu accept pe furnizarea de servicii. Multe dintre tipurile de guvernanță implică coordonarea rețelei, acest lucru nu înseamnă neapărat un rol restrâns pentru guvernul național.

A.M. Kjaer scoate în evidență trei accepțiuni de baza ale guvernanței în ceea ce identifică drept subdomenii ale științei politice:

Tabelul nr. 4

Sursa: Oana-Andreea Ion, Guvernanța Uniunii Europene.

Abordări actuale, Polirom, 2013, p. 25

Principiile guvernanței europene

Din analiza Cărții Albe asupra guvernanței europene, putem identifica cel puțin cinci principii:

• Deschidere. Instituțiile trebuie să lucreze într-o manieră mai deschisă împreună cu Statele Membre: ele trebuie să comunice activ asupra activității UE și a deciziilor pe care această le ia.

Se impune folosirea unui limbaj accesibil și pe înțelesul opiniei publice. Este un lucru deosebit de important pentru îmbunătățirea încrederii în instituțiile complexe.

• Participare. Calitatea, relevanța și eficiența politicilor UE depind de asigurarea unei participări largi pe traseul întregului lanț politic – de la concepție până la implementare. O participare mai bună poate da naștere la mai multă încredere în rezultatul final și în instituțiile care aplică politicile. Participarea depinde în mod crucial de adoptarea de către guvernele centrale a unei abordări inclusive în dezvoltarea și implementarea politicilor UE.

• Răspundere. Rolurile în procesele legislative și executive trebuie să fie mai clare.

Fiecare Instituție a UE trebuie să explice și să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce face în Europa.

Dar este nevoie și de o mai mare claritate și responsabilitate din partea Statelor Membre ca și a tuturor celor implicați în dezvoltarea și implementarea politicii UE la oricare nivel.

• Eficiență. Politicile trebuie să fie clare și prompte, furnizând ceea ce este necesar pe baza unor obiective clare, o evaluare a impactului viitor și, când este posibil, a experienței anterioare.

Eficiența depinde totodată de implementarea politicilor UE într-o manieră bine proporționată și de luarea deciziilor la cel mai potrivit nivel.

• Coerență. Politicile și acțiunea trebuie să fie coerente și ușor de înțeles. Nevoia de coerență în Uniune este în creștere: aria de sarcini s-a lărgit; extinderea va spori diversitatea; provocările, cum ar fi climatul și schimbarea demografică, depășesc granițele politicilor sectoriale pe care s-a construit Uniunea; autoritățile regionale și locale sunt tot mai implicate în politicile UE. Coerența necesită conducere politică și o puternică responsabilitate din partea instituțiilor pentru a asigura o abordare consecvență în cadrul unui proces complex. Aplicarea acestor cinci principii le consolidează pe acelea de proporționalitate și ierarhizare. De la conceperea politicilor până la implementare, alegerea nivelului la care se iau măsurile (de la UE până la nivelul local) împreună cu selectarea instrumentelor folosite, trebuie să fie proporțională cu obiectivele urmărite. Această înseamnă că înainte de lansarea unei inițiative, este esențială verificarea sistematică a următoarelor puncte: (a) dacă se impune într-adevăr o acțiune publică, (b) dacă nivelul european este cel mai potrivit, și (c) dacă măsurile alese sunt proporționale cu acele obiective. Legitimitatea, eficiența și vizibilitatea funcționării comunitare sunt garantate prin contribuția tuturor actorilor și prin participarea autorităților locale și regionale ca „parteneri” reali și nu doar ca intermediari. Parteneriatul transcede participarea și consultarea și favorizează un demers mai dinamic și o responsabilizare sporită a diferiților actori.

Sursă: Carta Albă asupra Guvernanței Europene

Atunci când vorbim despre guvernanța UE, lucrările despre politică UE tind să fie la început organizate în jurul modelului instituțional care este prevăzut în tratate. Acest model care cuprinde reprezentarea supranațională și interguvernamentală impulsionează către Comisie și Consiliu, fiind suplimentate de către Parlament și Curtea de Justiție, neavând doar rolul de a oferi un cadru prin prisma căruia să se analizeze UE. Acestea cuprind și un set de reguli de luare a deciziilor care exlică rolul fiecărei instituții în procesul politic și cum ar trebui să interacționeze între ele. Există cel puțin trei motive pentru a fi precauți în a descrie acest model clasic cu metoda Comunității inclusă drept modelul de guvernanță al UE. Primul este că analiza luării deciziilor prin metoda Comunității nu include întreagă gamă de procese politice informale și de creare a politicilor. Cel de-al doilea motiv este că prin tratarea metodei Comunității ca fiind proeminent, ne asumăm un modern static și stabil mod de guvernanță, deși există suficiente dovezi că acesta a evoluat. Aceasta se poate explica mai simplu că schimbarea balanței forțelor interguvernamentale și supranaționale în metoda Comunității de-a lungul timpului, sau în mod mai complex că dovadă a evuluției multiplelor și co-existențelor modele de guvernanță în cadrul UE. Un al treilea motiv reiese din probabilitatea că cercetarea asupra modelului Comunității poate crea procese semnificative de guvernanță UE care se manifestă la nivelul UE. Cele mai multe cercetări preferă să construiască guvernanță europeană în termenii unei structuri multi-level complexe. Evoluția sistemului de guvernanță al UE nu poate fi separat de reorganizarea și redistribuirea sarcinilor guvernamentale și de guvernanță în ceea ce privește nivelurile de acțiune la nivel sub-național, național și supranațional.

Wallace vorbește despre organizarea creării politicilor la nivel UE în cinci analize de creare a politicilor sau moduri de guvernanță, metoda Comunității fiind una dintre ele, alături de modul de reglare al UE, modul distribuțional, coordonarea politicilor și interguvernamentalism intens, acestea coexistând, variind în timp și nefiind stabile.

Importanța modelului de reglare de creare a piețelor este prima dovadă de asociere a UE cu moduri de guvernanță care conduc către neoliberalism. Același lucru poate fi spus și despre modul de coordonare a politicilor în care standardele de bună practică a piețelor pentru coordonarea politicii macro-economice și a pieței muncii sunt suggestive pentru un stil de politică folosit îndelung de către OECD. În schimb, transguvernamentalismul intens, găsit mai degrabă în guvernanța monetară și în probleme de securitate internă și externă, este folosit pentru a descrie o verietate de moduri în care guvernele naționale s-au gândit să protejeze și să consolideze implicarea lor în procesul politicilor dincolo de instituțiile supranaționale, de interesele organizate și de bunuri locale. Modelul Comunității facilitează discuțiile în legătură cu legitimitatea și democrația, adică a eticii guvernanței europene.

Guvernanța multi-level

Dacă vorbim de guvernanță UE, vorbim despre guvernanță multi-level, terminologia avânduși rădăcinile în distribuția modului de guvernanță al UE și în politicile structurale și regionale. Observațiile cheie de la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 au fost susținute de o politică distributivă la nivel UE în care regiunile s-au constituit ca actori în căutare de resurse în direct dialog cu Comisia, trecând peste guvernele naționale. Teoriile relațiilor internaționale nu au putut explica o asemenea dezvoltare, așa că guvernanța multi-level a fost încadrată ca rivală a literaturii interguvernamentaliste asupra integrării europene. MLG s-a transformat dintr-o descriere a unui model de politică într-o descriere generală a sistemului guvernanței UE, dezvoltându-se într-o teorie a guvernnaței.

MLG descrie un sistem de guvernanță în care autoritatea este dispersată, în care controlul statului asupra proceselor subnaționale și supranaționale poate fi în scădere, în care numărul actorilor importanți a crescut, aceștia putând fi mobili de-a lungul diferitelor niveluri de acțiune politică și în care modele de creare a politicilor și constelația de actori pot varia de la un domeniu politic la altul.

Hooghe și Marks fac o distincție între guvernanță multi-level de tip I și cea de tip II.

Prima este fixată din punct de vedere teritorial cu o corespondență clară între scala jurisdicțională și cea teritorială, fiind deci ierarhică în ceea ce privește relația între nivelurile politicii și jurisdicțiile teritorializate, fiecare cuprinzând câteva funcții, analogia fiind politica federală. Guvernanța multi-level de tip II din care UE face parte este caracterizată de design instituțional flexibil și evidențiere a jurisdicțiilor localizate pe sarcini specifice.

Comitetul Regiunilor concepe guvernanța pe mai multe niveluri drept o acțiune coordonată a Uniunii, a statelor membre și a autorităților locale și regionale, bazată pe parteneriat și vizând elaborarea și aplicarea politicilor Uniunii Europene. Aceasta implică responsabilitatea comună a autorităților de la diferite niveluri de putere vizate și se bazează pe toate sursele de legitimitate democratică și pe reprezentativitatea diferiților actori implicați, asigurand printr-o abordare integrată, participarea în comun a diferitelor niveluri de guvernanță la formularea politicilor și a legislației comunitare, prin intermediul a diferite mecanisme (consultare, analiză de impact teritorial).

Guvernanța pe mai multe niveluri reprezintă un proces dinamic cu o dimensiune orizontală și una verticală, care nu diluează în niciun fel responsabilitatea politică, ci dimpotrivă, dacă mecanismele și instrumentele sunt potrivite și corect aplicate, favorizează însușirea deciziei și a punerii în aplicare în comun.

Guvernanța pe mai multe niveluri reprezintă, deci, o „schemă de acțiune” politică mai degrabă decât un instrument juridic, neputând fi înțeleasă exclusiv prin prisma repartizării competențelor.

Punerea în practică a guvernanței pe mai multe niveluri se bazează pe respectarea principiului subsidiarității, care evită concentrarea deciziilor la un singur nivel de putere și garantează elaborarea și aplicarea politicilor la nivelul cel mai potrivit. Respectarea principiului subsidiarității și guvernanța pe mai multe niveluri sunt nedisociabile: una face referire la competențele diferitelor niveluri ale puterii, cealaltă pune accentul pe interacțiunea dintre acestea.
Uniunea Europeană este fondată pe o serie de valori comune și de drepturi fun-damentale care stau la baza apariției unei culturi politice comune la nivelul Uniunii Europene.

Subsidiaritatea, proporționalitatea, proximitatea, parteneriatul, participarea, solidaritatea, loialitatea reciprocă, sunt principiile de bază care inspiră și ghidează acțiunea comunitară. Ele condiționează modelul european de protecție a drepturilor fundamentale, printre care figurează autonomia regională și locală și respectul diversității.

Conceptul de guvernanță multi-level a fost creat și definit de G. Marks ca "sistem de negociere continuă între guvern și diverse niveluri teritoriale". Guvernanța pe mai multe niveluri promovează pluralismul instituțional, admițând alături de puterea etatica și prezența și participarea la elaborarea și aplicarea deciziilor și a altor instituții și organizații nonstatale ca autorități locale, regionale, actori privați și evident instituțiile și organismele U.E. Sistemul guvernanței multinivel se deosebește de abordările interguvernamentaliste ce susține predominantă nivelului național față de cel subnațional și supranațional.

Figura nr.  6

Sursa: Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Fhilippe C. Schmitter, Wolfgang Streech, Governance in the European Union, Sage Publications, London, 1998

Autoritatea deciziei, îndeosebi cea politică, este dispersată în trei nivele: comunitar, național și subnațional. Între nivelul supranațional și nivelurile național și subnațional nu există un raport de ierarhizare, de subordonare, ci mai degrabă un raport de interdependență instituțională și funcțională.

Acest nou tip de raporturi, de relații, este impus de noile principii care guvernează noul tip al puterii, cooperarea și subsidiaritatea între toate tipurile de instituții, între cele ale statelor membre și cele ale UE.

Instituțiile supranaționale, cele naționale și subnaționale formează un sistem integrat, caracterizat prin parteneriat, cooperare, negociere între toți actorii participanți la elaborarea și luarea deciziilor. Sistemul guvernanței multi-nivel implică o împărțire pe diferite niveluri a competențelor privind elaborarea deciziilor. Din această perspectiva L. Hooghe și G. Marks susțin că există două tipuri de guvernanță:

Figura nr.7

Sursa: Hooghe Lisbet, Gary Marks, "Types of Multi-Level Governance", in: European Integration Online Papers (EIOP), vol. 5, 2001, No. 11

Guvernanța multi-nivel nu își propune să desființeze sau să marginalizeze statul, sau să-l deposedeze de competențe, ci doar să-i confere un nou rol și statut, acela de partener cu ceilalți actori de la diferite niveluri subnațional și supranațional. Are loc un transfer de competențe de la nivel național la cel supranațional și subnațional, proces numit și integrare pozitivă. Prin aceste transferuri are loc o destatalizare a politicilor, o descentralizare care este mult mai compatibilă și necesară democratismului social politic.

Are loc totodată și o limitare a caracterului ierarhic, pe care puterea etatică prin instituțiile sale îl poate genera în raport cu celelalte instituții nonstatale.

În ceea ce privește procesul de luare a deciziilor la nivelul UE, în guvernanță multi-level, acestea reprezintă interesele comunitare, sintetizate fie prin combinarea, fie prin transformarea (redefinirea) intereselor statelor membre sau a regiunilor, la care și societatea civilă are o anumită contribuție în elaborarea multor decizii.

Participarea actorilor la procesul decizional

Figura nr. 8

Sursa: Wallace, H.; Wallace, W, Pollack, A,

Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, Bucuresti, 2006

Institutul European din Romania, Ediția a cincea.

În 1998, În baza studiilor despre guvernanța asupra UE, s-a ajuns la concluziile prezentate în tabelul urmator, în care se poate observa „o împărțire a provenienței explicațiilor în funcție de pilonii Uniunii, precum și o concentrare asupra unor subiecte formale de analiză:

Tabelul nr. 5

Sursa: Oana-Andreea Ion, Guvernanta Uniunii Europene.

Abordari actuale, Polirom, 2013, p. 25

Guvernanța a ajuns să desemneze managementul unor structuri complexe de elaborare a politicilor la toate nivelurile, fie ele ierarhii, piețe sau rețele.

Utilizarea guvernnaței drept cadru de analiză în studiile europene nu implică ignorarea procesului de elaborare a politicilor la nivel național, guvernanță bazându-se pe instituțiile formale și informale decât pe structura procesului decizional.

Definiția guvernanței multi-level cuprinde inclusiv recunoașterea spiritului de competiție între actorii participanți. Definiția dată de Banca Mondială este însușită și de Canadian Internațional Development Agency (CIDA), care asociază definiției și conceptul de good governance pe care îl formulează că fiind exercitarea puterii de către diversele niveluri administrative administrative în mod eficient, corect, transparent și responsabil.

În plus, Isabelle Johnson consideră redefinirea conceptului de governance ca o lărgire a semnificației acesteia, ca să permită luarea în considerare a tuturor interacțiunilor între toți cei ce sunt implicați în luarea deciziilor (decision-making). În instituțiile ONU conceptul de governance este definit prin luarea în considerare a tuturor nivelurilor și domeniilor de activitate prin care sunt împlinite interesele cetățenilor.

Problemele ridicate se referă la tipul cel mai eficient de relații ce ar trebui realizat și menținut între guvern și societate, între membrii societății dar și în interiorul guvernului, nu numai între guvern și sectorul privat. În acest context se apreciază că governance nu este, dar nici n-ar trebui să fie, doar o afacere a guvernului deoarece ea trebuie definită din dublă perspectiva: guvernamentală și civică. Eliminarea sărăciei, crearea locurilor de muncă, protecția mediului, integrarea socială, sunt apreciate drept ținte, obiective, pe care ar trebui să le îndeplinească autoritățile indiferent de nivelul teritorial-administrativ pe care sunt situate.

Guvernanța relevă cum cooperează guvernele cu celelalte organizații sociale dar și cum colaborează acestea cu cetățenii pentru a lua deciziile ce privesc problemele importante ale societății. Conceptul de governance poate fi utilizat în diferite contexte cum ar fi, de exemplu, global, național, instituțional sau comunitar.

La nivelul Uniunii Europene, termenul de guvernanță este frecvent abordat din diverse unghiuri astfel că este posibilă o anume uzură polisemantică. Ceea ce trebuie însă remarcat în acest caz este faptul comun că toate abordările tratează despre gradul de pluralism instituțional în plan orizontal și vertical, despre importanța „fragmentării” procesului pe diferitele sectoare. O abordare relativ recentă a Uniunii Europene constă în aprecierea acesteia ca un loc de importanță majoră ce implică o pluralitate de state și de actori non-statali aflați într-un proces de negociere continuă pentru a rezolva o serie de probleme de ordin funcțional. În fapt este vorba despre multi-level governance ce exprimă relațiile dintre autoritățile centrale și ceilalți participanți la implementarea politicii, adică relațiile de cooperare și ierarhizare administrativă. Din punct de vedere al implementării politicilor Uniunii Europene, multi-level governance constituie un subiect important prin prisma relațiilor dintre UE și nivelurile administrative aflate la niveluri inferioare celui statal, nu numai între nivelul național, pe de o parte și cel regional și local pe de altă parte. În ultimul deceniu au fost abordate în literatură relațiile acestor niveluri cu Bruxelles-ul, dar și, mai ales, impactul pe care l-a avut instituționalizarea parteneriatului asupra sistemului național de reprezentare politică adică al creșterii gradului de implicare a actorilor subnaționali în procesul decizional.

Reformele introduse în 1988 în privința managementului Fondurilor Structurale și crearea pieții unice în 1993 au avut un impact puternic nu numai asupra relațiilor dintre Uniunea Europeană și instituțiile sale, pe de o parte, guvernele naționale, autoritățile regionale și locale, pe de altă parte, ci și asupra conceptualizării UE în literatura academică.

Trăsăturile modelului multi-level governance

Actorii între care are loc împărțirea competențelor și responsabilităților nu mai sunt doar statele, ca în cazul modelului interguvernamentalist, ci și actorii supranaționali și subnaționali, deopotrivă, deoarece interdependențele vor spori pe măsură ce avansează integrarea, iar cooperarea între actorii situați pe diferite niveluri administrative se va dezvolta prin promovarea principiilor parteneriatului, programării și concentrării, ce stau la baza politicii de dezvoltare regională.

„Respectarea principiului subsidiarității și guvernanța pe mai multe niveluri sunt indisociabile: una face referire la competențele diferitelor niveluri ale puterii, cealaltă pune accentul pe interacțiunea dintre acestea”. Guvernanța pe mai multe niveluri (Multi Level Governance) face referire la nivelurile: subnațional, supranațional și național.

Situația care a determinat apariția unei guvernări pe mai multe niveluri a fost existența unui număr în creștere de competențe care se suprapun la diferite niveluri de guvernare, precum și necesitatea cooperării actorilor politici. Caracteristicile acestui tip de guvernare sunt:

Competențele decizionale ale entităților participante la diferite nivele, cele mai importante concentrându-se la nivelul Uniunii Europene;

Procesul decizional colectiv se referă la participarea unui număr din ce în ce mai mare de actori, situați la diferite niveluri de guvernare;

Arenele politice sunt interconectate, adică nu există o separare între niveluri ci ele sunt corelate, conectate

În acest sens Comitetul Regiunilor a elaborat Carta albă privind guvernanța pe mai multe niveluri, având ca scop promovarea participării la procesul european și sporirea eficienței acțiunii Uniunii Europene. În acest fel, Comitetul Regiunilor invită la realizarea acțiunii în colaborare, la parteneriat, Uniunea, statele membre precum și autoritățile aflate la nivel local și regional prin care acestea să elaboreze și să aplice politicilor Uniunii Europene. Astfel, potrivit Cartei albe, se necesită un plan de acțiune teritorial, instrumente pentru realizarea democrației participative, consolidarea practicii parteneriatului, atât pe verticală (autorități locale și regionale ↔ guvern național ↔ Uniunea Europeană), cât și pe orizontală (autorități locale și regionale ↔ societate civilă), îmbunătățirea metodei de coordonare, realizarea unor pacte teritoriale europene, etc.

Parteneriatul de care vorbește Comitetul Regiunilor, implică participarea reală a autorităților locale și regionale, nu ca intermediari ci ca parteneri. De altfel, rezultatele unei anchete, realizate în anul 2011 asupra a 27.000 de cetățeni europeni din cele 27 de state membre, demonstrează că aceștia îi consideră pe reprezentanții politici regionali și locali la fel de capabili să le apere interesele la nivel european precum reprezentanții politici naționali și deputații europeni. Pentru realizarea scopurilor Cartei, Comitetul Regiunilor se angajează să evalueze strategiile de dezvoltare macro-regională care să permită implicarea autorităților locale și regionale în realizarea planurilor de acțiune, asigurând existența unei dotări satisfăcătoare în bugetul Uniunii a unor resurse și mecanisme de finanțare adecvate. O altă etapă de promovare a guvernanței pe mai multe niveluri este Avizul Comitetului Regiunilor „Crearea unei culturi europene a guvernanței pe mai multe niveluri: inițiative în continuarea Cărții albe a Comitetului Regiunilor”.

Astfel, Comitetul Regiunilor confirmă prevederile Cărții albe, bazate pe principiile subsidiarității și proporționaității și de parteneriat.

Consideră că realizarea unei guvernanțe pe mai multe niveluri este condiționată de: rezultatele Eurobarometrului prezentate in Carta albă a Comitetului Regiunilor:

Consolidarea fundamentelor și principiilor specifice acestei guvernanțe la nivelul Uniunii și nivel național;

Existența unor mecanisme și instrumente capabile să ducă la îndeplinire acest tip de guvernanță;

Asigurarea condițiilor de autonomie financiară pentru diversele niveluri de guvernanță, mai ales pentru autoritățile locale și regionale.

Sursa: Carta Albă asupra Guvernanței europene

Cea mai bună cale de a face efectivă luarea deciziilor la aceste niveluri este aplicarea principiului subsidiarității așa cum este el enunțat în Tratatul de la Lisabona alături de principiul atribuirii și principiul subsidiarității.“ Reușita strategiilor globale aflate astăzi în centrul agendei europene depinde din ce în ce mai mult de calitatea guvernanței partajate în Europa și de respectarea principiului subsidiarității, evitându-se astfel ca deciziile să se concentreze la un singur nivel de putere și garantându-se că politicile sunt concepute și aplicate la nivelul cel mai adecvat.” Comitetul Regiunilor dorește o mai mare prezență proprie în acțiunile de legiferare mai ales ținând cont de raportul său anual privind monitorizarea subsidiarității, ca o recunoaștere a contribuției sale la raportul anual al Comisiei privind o mai bună legiferare. Pentru o mai bună însușire de către cetățeni a procesului de integrare europeană, Comitetul Regiunilor pledează pentru evaluarea situației regionalizării și descentralizării în interiorul Uniunii Europene, asigurând astfel exercitarea autonomiei de către autoritățile locale și regionale, o măsură în acest sens fiind controlul exercitat potrivit principiului subsidiarității.

Principiul Subsidiarității.

O definiție a acestui principiu este redată de Carta Europeană a Autonomiei Locale, art. 4.3 “Exercițiul responsabilităților publice trebuie, de manieră generală, să revină, de preferință, acelor autorități care sunt cele mai apropiate de cetățeni. La atribuirea unei responsabilități către o altă autoritate trebuie să se țină seama de amploarea și de natura sarcinii, precum și de cerințele de eficiență și economie”.

Principiul subsidiarității presupune “acordarea unui grad de independență unei autorități subordonate față de o autoritate de nivel superior, în special unei autorități locale față de puterea centrală. Subsidiaritatea plasează cetățeanul în centrul organizării statale, însă ea se aplică în primul rând raporturilor dintre individ și societate”.

Art.1 din Tratatul de la Lisabona enumeră principiile pe care se întemeiază Uniunea Europeană: respectarea demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, de fapt, prezentând noua viziune asupra construcției europene a statelor membre semnatare. Tratatul de la Lisabona stabilește categoriile de competențe și le definește enumerând principiile pe baza cărora se stabilește delimitarea și exercitarea lor (atribuirii competențelor, subsidiarității, proporționalității).

În ceea ce privește controlul respectării principiului subsidiarității, Uniunea Europeană nu poate să întreprindă acțiuni ale căror exercitare este mai eficientă la nivel național, regional sau local cu excepția situațiilor în care acele domenii sunt de competența exclusivă a Uniunii, caz în care nu s-ar mai aplica acest principiu (se aplică doar în cazul competențelor partajate și de sprijin). Instituțiile Uniunii urmăresc permanent respectarea principiilor subsidiarității și proporționalității așa cum au fost ele enunțate în art.5 al Tratatului asupra Uniunii Europene. Înainte de a propune un act legislativ, Comisia are obligația de a cere consultări din partea statelor membre, această obligație având ca excepție cazul de urgență ce trebuie menționat în cadrul propunerii legislative.

Potrivit art. 5 din Protocolul nr. 2, orice proiect de act legislativ trebuie să cuprindă o fișă detaliată ce permite controlul celor două principii. Această fisă cuprinde:

baza juridică;

necesitatea acțiunii la nivel european;

impactul normativ și financiar pentru statele membre, regiunile și colectivitățile locale;

indicatorii calitativi și cantitativi.

În termen de opt săptămâni de la data transmiterii unui proiect de act legislativ, parlamentele naționale pot adresa președintelui Parlamentului European, al Consiliului și, respectiv, al Comisiei, un aviz motivat în care să se expună motivele pentru care consideră că proiectul în cauză nu este conform cu principiul subsidiarității. Conform Protocolului, în elaborarea proiectului de act legislativ european se ține seama de avizele motivate adresate de parlamentele naționale sau de o cameră a unuia dintre aceste parlamente naționale. În cazul în care avizele motivate privind nerespectarea de către un proiect legislativ a principiului subsidiarității reprezintă cel puțin o treime din totalul voturilor atribuite parlamentelor naționale proiectul trebuie reexaminat. În urma acestei reexaminări, organul de emitere (Comisia sau, după caz, grupul de state membre, Parlamentul European, Curtea de Justiție, Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de Investiții) poate hotărî fie să mențină proiectul, fie să îl modifice, fie să îl retragă însă această decizie trebuie motivată. De asemenea, în cadrul procedurii legislative ordinare, în cazul în care avizele motivate privind nerespectarea de către un proiect de act legislativ a principiului subsidiarității reprezintă cel puțin o majoritate simplă din voturile atribuite parlamentelor naționale, proiectul trebuie reexaminat. Comisia poate dispune, motivând alegerea sa, la menținerea, modificarea ori retragerea proiectului. În continuarea procedurilor de elaborare, avizele sunt prezentate organelor legislative, cele care vor decide urmările proiectului. Art.6 al Protocolului arată că pe durata aplicării procedurii de control a principiului subsidiarității parlamentele naționale pot consulta și Camerele regionale, în cazul statelor membre unde acestea au competențe legislative. Scopul tuturor acestor consultări este apropierea procesului decizional de cetățean, spre a servi intereselor acestuia, aceasta fiind de altfel ceea ce își propune și principiul subsidiarității.

Statele membre UE pot contesta un act legislativ în fața Curții de Justiție a UE, în cazurile de nerespectare a principiului subsidiarității, în numele parlamentelor naționale.

De asemenea, Tratatul de la Lisabona permite și participarea Comitetului Regiunilor la controlul principiului subsidiarității. Ca și parlamentele naționale, acesta se bucură de capacitatea de contestare a actelor legislative care nu respectă principiul subsidiarității în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene. În fiecare an, Comisia prezintă Consiliului European, Parlamentului European, Consiliului, Comitetului Economic și Social, Comitetului Regiunilor și parlamentelor naționale un raport privind aplicarea principiilor prezentate în cadrul art.5 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

III. GUVERNANȚA ÎN UE ASTĂZI

III.1. Cetățenie, societate civilă, actori nonstatali

Studiul guvernanței europene implică analize la nivel macro și micro, investigarea elaborării politicilor și administrării acestora, analiza unor aspecte de ordin politic și juridic.

Caracterul pregnant regulator al guvernanței europene a afectat sistemul juridic din statele membre și a conferit un caracter juridic semnificativ managementului economic.

Curtea de Justiție a UE a introdus principii esențiale pentru mediul economic, dar a creat și o jurisprudență bogată și a rezolvat dispute importnate între instituțiile europene sau între acestea și țările membre. Guvernanța supranațională a găsit soluții comune prin intermediul parteneriatului multinivel și prin rolul ei moderator.

Prevederile tratatelor și dezvoltarea dreptului comunitar au avut în viziunea lui Joseph Weiler efecte notabile asupra guvernanței comunitare și au consolidat în timp constituționalizarea UE.

Programul pieței unice a consolidat valorile neoliberale, Tratatul de la Maastricht, principiul subsidiarității, iar Tratatul de la Amsterdam, cetățenia europeană și cooperarea întărită, toate acestea având un rol în structura guvernanței europene.

Evidențierea caracterului supranațional al guvernanței europene ridică chestiunea împărțirii puterii între principalii actori atât la nivel vertical cât și la nivel orizontal.

Împărțirea puterii între UE și guvernele naționale este vizibilă în cazul Consiliului European, Consiliului de Miniștri și comitetelor. Ea este carateristică nu doar fazei legislative (procesului de elaborare a politicilor) ci și fazei prelegslative în care au loc consultări neoficiale între funcționarii civili naționali și experții Comisiei, dar este valabilă și pentru faza de execuție a politicii care implică diverse faze ale comitologiei, termen folosit pentru a releva rolul și importanța tuturor comitetelor asociate instituțiilor europene, în principal Consiliului UE și Comisiei Europene.

Un domeniu de interes abordat de William Wallace și Helen Wallace este cel al performanțelor UE în domeniul diverselor politici sectoriale, unde instituționalismul istoric depistează rezultate diferite pe baza unor aranjamente instituționale diferite, introducând termenul de regimuri ale guvernanței. Este evident că nu toate politicile sectoriale sunt elaborate în mod uniform și implementate la fel, existând unele nuanțe specifice în privința luării deciziei și a cadrului instituțional implicat în acest proces.

Investigând procesul specific de elaborare și implementare a politicilor sectoriale, instituționalismul istoric a observat că el are un caracter repetativ și incremental și că experiența acumulată în procesul integrării poate conduce la noi opțiuni strategice.

Fiecare pas sau progres important pe calea integrării sporește performanțele și capacitatea guvernanței comunitare pe linia politicilor comune și a cadrului strategic de dezvoltare.

Descrisă de unii autori drept o construcție particulară, sui generis, originală, Uniunea Europeană se caracterizează printr-o formă unică, revoluționară de guvernanță, care necesită utilizarea unor concepte noi, capabile să definească și complexitatea dar și particularitățile acestui nou sistem de guvernare. În 1993, Gary Marks lansează conceptul de guvernanță multinivel, la care și-au adus o contribuție notabilă și autori ca Grande, Scharpf, Leibfried, Pierson, Hooghe, Kohler-Koch, Jachtenfuchs, Heritier, Benz, Eberlein, J. Peterson, J. Weiler, Peters, Pierre.

La nivel orizontal împărțirea puterii nu implică doar instituțiile, ci și diverse alte forțe politice cum sunt grupurile de interese și societatea civilă, organizate la nivel european. Instituțiile comunitare sunt asociate cu valori și norme care au evoluat treptat în decursul timpului prin acumularea de experiență și care sunt influențate prin schimbări sau decizii de ordin politic.

În urma dezbaterii asupra conceptului de guvernanță la nivelul UE în contextul luării deciziilor, a rezultat Carta Albă a Guvernanței Europene, publicată de Comisia Europeană în 2001, fiind scrisă de cercetători în științe politice și administrație publică.

Există și critici la adresa Cartei, considerându-se că aceasta a fost foarte puțin discutată din perspectivă legală.

Se consideră că principalul motiv al absenței avocaților la discuții se datorează faptului că aceștia ar putea chestiona legalitatea conceptului de guvernanță. Cartea albă ar fi aproape silențioasă în ceea ce privește dimensiunea legală a guvernanței, deși noțiunea este definită într-un motiv normativ destul de primitiv, adică reguli, procese și comportamente care afectează modul în care puterea este exercitată la nivel european, mai exact în ceea ce privește transparența, participarea, responsabilitatea, eficiența și coerența.

Comisia este acuzată de subiectivitate în ceea ce privește definiția guvernanței, în care este incorporată agenda sa, fără a se face referire la celalte feluri în care termenul de guvernanță este definit.

În Cartea Albă a Guvernanței Europene, Comisia Europeană a definit guvernanța europeană drept un set de principii și instrumente pentru procesul de luare a deciziei pe fondul existenței unor straturi multiple de actori și decidenți în cadrul UE: instituțiile europene la nivel supranațional, guvernele și parlamentele naționale la nivel național, autoritățile regionale și locale la nivel subnațional, dar și actori ca grupurile de interese și societatea civilă. Actorii și decidentii majori sunt instituțiile comunitare și statele membre, care au rolul și influența cea mai mare în cadrul guvernanței europene. În cazul specific al UE, Comisia consideră că guvernanța multi-nivel sau multistratificată înseamnă coexistență și împletirea câtorva niveluri de guvernanță.

Procesele actuale de integrare europeană și de raționalizare au mutat autoritatea de la state-națiune la nivel european și în jos la niveluri subnaționale, cu un rol tot mai mare pentru actorii non-statali. Dispersia autorității guvernelor centrale în jurisdicții multiple atât pe verticală cât și pe orizontală este considerată a fi mai flexibilă decât concentrarea guvernanței într-o jurisdicție, astfel de concept fiind cunoscut sub numele de guvernanța pe mai multe niveluri.

Carta Albă a Guvernanței Europene enumeră cinci principii de bună guvernare.

1. Deschiderea – prin deschidere înțelegem că instituțiile ar trebui sa lucreze într-un mod mult mai deschis, împreună cu statele membre, acestea ar trebui să comunice în mod activ cu privire la deciziilor UE. Ar trebui să se utilizeze un limbaj accesibil și ușor de înțeles pentru publicul larg. Acest lucru este de o importanță deosebită, în scopul îmbunătățirii încrederii în instituțiile complexe.

2. Participarea – este vorba aici despre calitatea, relevanța și eficiența politicilor UE ce depind de asigurarea participării pe o scară largă de-a lungul lanțului politic – de la concepție până la punerea în aplicare. O participare mai bună este crearea încrederii în rezultatul final și în instituțiile care asigură politici. Participarea depinde de guvernele centrale, ca urmare a unei abordări inclusive atunci când dezvoltă și pun în aplicare politicile UE.

3. Responsabilitatea – În ceea ce privește responsabilitatea, rolurile în procesele legislative și executive trebuie să fie mai clare. Fiecare dintre instituțiile UE trebuie să explice și să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce se face în Europa. Dar există, de asemenea, o nevoie de o mai mare claritate și responsabilitate din partea statelor membre și a tuturor celor implicați în dezvoltarea și punerea în aplicare a politicilor UE la orice nivel.

4. Eficacitatea – se referă la faptul că politicile trebuie să fie eficiente și în timp util, oferind ceea ce este necesar în baza unor obiective clare, o evaluare a impactului viitor și, în cazul în care sunt disponibile, evaluări din experiența anterioară. Eficacitatea depinde, de asemenea de punerea în aplicare a politicilor UE în mod proporțional și de luarea deciziilor la nivelul cel mai adecvat.

5. Coerența – vorbim aici despre politici și acțiuni care trebuie să fie coerente și ușor de înțeles. Nevoia de coerență în Uniune este în creștere: gama de sarcini a crescut; extinderea va spori diversitatea; provocări, cum ar fi cele climatice și demografice care traversează granițele politicilor sectoriale pe care Uniunea a fost construită, autoritățile regionale și locale sunt tot mai implicate în politicile UE. Coerența necesită conducere politică și o mare responsabilitate din partea instituțiilor pentru a asigura o abordare coerentă în cadrul unui sistem complex.

Sursa: Carta Albă a guvernanței europene

Fiecare principiu este important în sine. Dar ele nu pot fi atinse prin acțiuni separate.

Politicile nu mai pot fi eficiente decât dacă sunt pregătite și puse în aplicare într-un mod mult mai cuprinzător.

Aplicarea acestor cinci principii le consolidează pe acelea ale proporționalității și subsidiarității. De la conceperea politicii la punerea să în aplicare, alegerea nivelului la care se iau măsurile (de la UE, la nivel local) și selecția a instrumentelor utilizate trebuie să fie proporțională cu obiectivele urmărite. Acest lucru înseamnă că înainte de lansarea unei inițiative, este esențial să se verifice sistematic (a) dacă acțiunea publică este cu adevărat necesară, (b) dacă nivel european este cel mai adecvat, și (c) dacă măsurile alese sunt proporționale cu cele obiective.

Cartea albă arată lunga perioadă de pace și prosperitate economică pe care UE a adus-o cetățenilor europeni și recunoaște că încrederea acestora în contruirea politicii europene a scăzut, pentru care găsește câteva motive. Înainte de toate se percepe o incapacitate a UE de a acționa în domeniile politice care sunt clar în competențele ei.

În al doilea rând, acolo unde UE acționează eficient, foarte rar își ia laudele pentru rezultat – astfel dacă deciziile politice sunt de succes și binevenite în statele membre, guvernele naționale tind să-și atribuie meritele, în timp ce pentru deciziile mai puțin populare este învinuit Bruxellues. În al treilea rând, mulți cetățeni nu cunosc diferența între instituții, nu știu cine ia deciziile și nu consideră că „instituțiile ar acționa ca un canal eficient pentru viziunile și preocupările lor”.

Dincolo de participarea cetățenilor ca indivizi la guvernanță, există o creștere a interesului pe plan internațional în participarea comunităților de oameni în formularea sau punerea în aplicare a politicii. Acestea pot fi comunitățile de interese sau comunitățile de așezări, dar adesea se pune accentul pe comunitățile de așezări, datorită cunoștințele lor la nivel local, precum și perspectivele politice pe care această cunoaștere locala poate oferi.

Cartierul, orașul, comunitatea rurală sau urbană, ca site-urile de interacțiune socială între grupuri de persoane, au fost reinstalate ca potențiali agenți de dezvoltare.

Locurile, inclusiv cele problematice (rurale, defavorizate, marginalizate) sunt astfel caracterizate drept comunități care pot fi consolidate, construite, reînnoite, și încurajate să se ajute singure. Acest interes în comunități ca o sursa de idei pentru politici și acțiune reprezintă o tendință mai largă în teoria socială care pune accentul pe dispersia agențiilor în defavoarea structurilor sociale centralizate.

Pentru politicile publice, această recunoaștere în creștere a agențiilor comunității locale a avut o influență puternică și a creat contradicții. În primul rând, a creat un argument puternic în ceea ce privește valoarea participării comunității la guvernanță: în special, avantajele de a atinge mai mulți agenți și seturile lor de cunoștințe pentru a aborda probleme complexe de politică.

Aceste relații participative includ aranjamente instituționale noi, cum ar fi forumuri de tineret, grupuri de utilizatori, comisii zonale și alte forme de organizare a guvernanței colaborative, concepute pentru a crea o implicare mai directă între politică guvernului și anumite grupuri sau comunități.

Ideea de guvernanță participativă, devine o aspirație politică importantă: prin implicarea diverșilor actori, guvernanța participativă aduce valoare agenției comunității în scopul de a oferi energie și a informa afacerile în curs de desfășurare ale guvernului.

Extinderea rolului comunităților în guvernanță a creat o provocare dificilă politicilor publice, scoțând la iveală o tensiune profundă între modurile tradiționale ierarhice de organizare, care caracterizează birocrațiile guvernamentale, și mandatul de a crea mai multe rețele, interacțiuni orizontale cu diverse grupuri din afara guvernului.

În literatura privind politicile publice, guvernanța reprezintă o tranziție a autorității formale ierarhice care provine de la centrele birocratice, la autoritatea negociabilă informal. Această abordare a negocierii recunoaște agenția și potențialul de valoare adăugată a organizațiilor, comunitățile și indivizii care sunt în afară structurilor formale administrative și politice ale guvernului. Burau și Kjær (2008) observă că participarea cetățenilor și co-guvernarea au apărut ca o importantă strategie de politică în țările occidentale, bazându-se pe ideea că cetățenii și guvernele oferă servicii și politici mai eficiente, împreună.

Aceste idei reflectă o serie de valori semnificative cum ar fi valoarea participării civice în democrație, legitimitatea dorinței oamenilor de a avea un cuvânt de spus în deciziile care îi afectează și îndemnul pentru guverne să fie mai receptive, reflexive și responsabile.

Această nouă înțelegere a guvernanței că, un proces participativ de tip rețea, cu implicarea comunităților și a societății civile, este în contradictoriu față de cadrele vechi și rigide ale birocrației. Guvernanța a fost "salutată ca un nouă paradigmă socială științifică, o nouă abordare în rezolvarea problemelor care poate depăși limitele unei anarhice piețe de schimb și a unei planificări de sus în jos într-o lume tot mai complexă și globală și că o soluție la problemele etice, politice, civice, de asigurare și integrare instituțională și co-existenței sociale pașnice".

Activitățile Organizațiilor Societății Civile (OSC) transnaționale au devenit un subiect major pentru disciplina Relațiilor Internaționale începând cu anii 1990. Amplele cercetări asupra organizațiilor societății civile au arătat modul în care OSC-urile susțin anumite politici sau norme, resursele și strategiile pe care le folosesc, ce roluri au față de organizațiile internaționale, plecând de la probleme economice în Organizația Mondială a Comerțului până la probleme legale la Curtea Penală Internațională.

Primul criteriu este participarea, definit ca posibilitatea instituționalizată pentru membrii, suporterii și beneficiarii unui OSC de a afecta procesul de creare a agendei, formularea politicilor, punerea în aplicare a politicilor, precum și revizuirea în cadrul organizației prin declarații orale sau scrise. Participarea este esențială din punct de vedere normativ, deoarece deschide comunicarea între OSC și circumscripția electorală societală.

Al doilea criteriu, transparența, reprezintă o OSC care furnizează publicului larg informații despre organizație, politicile sale, precum și surse de finanțare. Transparența este importantă pentru membrii și non-membrii la fel cum le și permite să formeze o opinie despre organizație. Este, de asemenea, o condiție prealabilă pentru responsabilitate.

Următorul criteriu, al doilea. Distingem, de asemenea, dimensiunea transparenței politice și a transparenței financiare. Politica de transparență se referă la activitățile OSC-urilor, a obiectivelor sale politice generale, și deciziilor sale politice. Transparența financiară se referă la sursa veniturilor unui OSC dar vine și la modul în care sunt cheltuite.

Al treilea criteriu este responsabilitatea, definiția termenului fiind contestată, așa cum este și întrebarea de cât de multe forme / tipuri de responsabilitate există. Unele forme de responsabilitate seamănă cu relația șef – agent, altele, cum ar fi responsabilitatea legală față de instanțele judecătorești, nu. Bovens definește responsabilitatea ca "o relație între un actor și un forum, în care actorul are obligația de a explică și a-și justifica comportamentul, forumul poate pune întrebări și da hotărâri iar actorul poate înfrunta consecințele".

Al patrulea criteriu este incluziunea, referindu-se la eforturile instituționalizate de către o organizație pentru a ajunge în mod activ la acei membri, susținători și beneficiari, care se confruntă cu dificultăți în a-și face auzită vocea. În funcție de setarea geografică și obiectivul politic al unei OSC aceste persoane defavorizate pot fi oameni indigeni, femei, persoane analfabete, etc. OSC, una legitimă, ar trebui să facă eforturi pentru a se consulta cu aceste grupuri în cazul în care se angajează să îi reprezinte din punct de vedere politic, sau în cazul în care proiectele acestora îi vizează.

Credința larg răspândită până în 1990 că integrarea europeană era un sistem de elaborare a politicilor "sui generis", care nu putea fi comparat din punct de vedere a reușitelor cu orice altceva, nu mai este sprijinită. UE este din ce în ce mai contrastată și comparată pe verticală, cu sistemele politice naționale și formele de guvernantă din statele membre, mai ales state federale, cum ar fi Germania. În același timp, apar noi cercetări care compară UE și elaborarea politicilor sale cu Statele Unite ale Americii.

În primăvară anului 2000, Uniunea Europeană (UE), liderii adunați la Lisabona s-au angajat nu doar să facă din UE "cea mai competitivă și dinamică economie din lume bazată pe cunoaștere până în 2010, dar și pentru a crea" mai multe și mai bune locuri de muncă și o coeziune socială mai mare ". În următorii 10 ani, statele membre au cooperat într-o gamă de inițiative politice de ocuparea forței de muncă, economice, de mediu și sociale cunoscute sub numele de agenda Lisabona.

Tanja Börzel și Karen Heard-Lauréote arată că actori UE au devenit din ce în ce preocupați de presupusul deficit democratic al UE. În urma crizei Comisiei din 1999 și a referendumurilor eșuate din Franța și Țările de Jos în 2005 și Irlanda în 2008, a indus Comisia să investească speranțe mari în rețelele de politică fie ca mijloc de legitimitate sporită prin participarea sporită a organizațiilor societății civile în elaborarea politicilor publice. Inițial, se credea că rețelele de politică contribuiau la producerea legitimității prin îmbunătățirea calității politicilor prin contribuția experților și implicarea actorilor economici. Nu se aștepta nimeni să îmbunătățească calitatea democratică a guvernanței la nivel național. Așa cum Börzel și Heard-Lauréote susțin, acestea s-ar putea să nu fie în măsură să facă acest lucru la nivelul UE, sau doar într-o măsură limitată și eventual, în detrimentul eficienței și legitimității.

Chiar și fără criza economică, agenda de la Lisabona a produs rezultate mixte. Într-adevăr, după o evaluare critică interimară, o versiune revizuită a Agendei Lisabona a văzut reducerea accentului pus pe politică, iar arhitectura guvernanței sale modificată pentru a conduce impulsul politic către creștere economică și locuri de muncă, acest lucru având un efect destabilizator al agendei Lisabona, rezultând strategia Europa 2020 pentru a evidenția o angajare socială mai puternică.

Borras și Randaelli definesc arhitecturile de guvernanță ca aranjamente instituționale care "abordează probleme complexe într-o perspectivă strategică, holistica și pe termen lung, fiind implementate printr-o combinație de structuri organizaționale noi și vechi.

Ei oferă o perspectivă analitică, care se află între o concentrare îngustă asupra evoluțiilor din cadrul unui domeniu de politică unică și un accent larg pus pe caracteristicile generice ale guvernanței UE. Acest tip de perspectivă de mijloc are potențialul de a localiza politica socială a UE, în ceea ce privește programarea și legătura dintre politici, arhitectura instituțională și instrumentală a Strategiei Europa 2020.

În termeni analitici, Borra și Radaelli sugerează că arhitecturile guvernanței au două componente principale: o componentă ideatică care include paradigme politice și discursuri și o componentă organizațională care include structurile instituționale formale și instrumentele.

Formele de guvernanță elaborate de către UE au acordat o prioritate pentru dezvoltarea societății civile organizate iar absența unei societăți civile este văzută ca o contribuție la deficitul democratic al UE, în timp ce cetățenia UE necesită un spațiu public compatibil în care cetățenii își pot exercita drepturile lor dincolo de statul-națiune.

Strategia Europa 2020 urmărește să abordeze moștenirile lăsate de agendele originale și revizuite de la Lisabona în două moduri principale.: 1) urmărește să reconcilieze cererile concurente pentru incluziunea și concentrarea pe politică printr-un set de inițiative politice tematice care se referă la aspectele cheie ale economiei, ocuparea forței de munca, politica socială și de mediu.; 2) arhitectura guvernanței cuprinde desfășurarea unei game de instrumente de politică în cadrul inițiativelor tematice specifice, dar în același timp se bazează pe arhitectura de coordonare a politicilor din agenda Lisabona revizuită.

Discursurile responsabile pentru modelarea dezbaterilor contemporane privind societatea europeană, punctează necesitatea de a înțelege dimensiunea globală la integrarea în UE. Cetățenie, guvernanța și democrația au ajuns să fie privite ca transnaționale în origine și cosmopolite în practică. Pentru a ajunge la spațiul transnațional, studiile UE trebuie să adopte o noțiune de globalizare inclusivă, care nu se reduce la o serie de procese economice, dar subliniază largi evoluții prin care lumea a devenit interconectată.

Teoriile democrației participative, democrației deliberative și capitalului social, afirmă că implicarea cetățenilor are efecte pozitive asupra democrației. Democrația participativă scoate în evidență faptul că li se oferă cetățenilor un cuvânt de spus în luarea deciziilor, încurajează competențe civice și virtuțile și crește legitimitatea deciziilor.

Teoria capitalului social subliniază că participarea cetățenească trebuie contribuie la includerea cetățenilor în procesul politic și că încurajează abilitățile civice și virtuțile. Și democrația deliberativă afirmă că, prin deliberare, vocile individuale ale cetățenilor pot fi auzite, pot fi luate decizii raționale, bazate pe raționament public, precum și creșterea legitimității deciziilor.

Afirmația că UE este un exemplu de spațiu transnațional nu este aceeași ca susținerea că statul-națiune nu mai este important, un argument care este asociat cu unele variante ale teoriei globalizării. De fapt, statul-națiune este simultan întărit și slăbit de globalizare, spațiul transnațional recunoaște că statul-națiune continuă să existe alături de alte spații, non-naționale.

Potrivit lui Albrow, transnaționalul există în contextul relațiilor dintre unitățile naționale, fie în forma statelor-națiune sau nu, adică, transnaționalul traversează naționalul, însă principali actori în relațiile transnaționale nu sunt neapărat statele-națiune.

În ceea ce privește folosirea termenului de spațiu social transnațional, aceasta presupune o înțelegere diferită a teritorialității. Din punct de vedere geografic, spațiul transnațional nu este neapărat mărginit, coeziv sau contiguu. Acest lucru are implicații importante pentru modul în care înțelegem societatea, adică spațiile sociale transnaționale ce nu anulează asociațiile de comunități locale, care sunt cuprinse în conceptul național de society.

Constituționalismul, care se adresează în mod tradițional politicilor naționale este o exprimare a guvernanței democratice bazată pe statul de drept, drepturile fundamentale ale cetățenilor și împărțirea puterii între actorii politici legitimi și responsabili. Este adesea susținut că fundația legitimă a unei constituții democratice cere acordul suveranului, adică actul constitutiv al oamenilor din comunitatea națională.

Astfel, legitimitatea democratică a constituției naționale derivă din consimțământul cetățenilor, de preferabil exprimat printr-un referendum. Democrația constituțională va avea întotdeauna legătură cu drepturile fundamentale ale cetățenilor și cu balanța de putere între instituțiile reprezentative, însă reprezentarea sa formală poate fi semnificativ modificată atunci când se trece de la un sistem politic la altul.

Apariția unui nou suveran supranațional ar reprezenta o provocare serioasă pentru principiul pluralismului constituțional și, prin urmare, pentru inegritatea suveranității naționale acordate de constituțiile statelor membre și de dreptul european. Una dintre reușitele cele mai importante ale integrării europene este crearea unei cetățenii europene care conferă un set de libertăți și drepturi adiționale cetățenilor statelor membre, cărora li se permite să se implice în deliberările publice și să contacteze instituțiile europene, prezentând argumente care pot fi supuse criticii raționale, cererile multiple și propunerile primite din partea acestora fiind în mod normal, agregate și promovate de către organizațiile societății civile. Participarea societății civile este un principiu de bună guvernanță inclus de către Cartea Albă asupra guvernanței europene.

Delanty consideră că drepturile cetățenești ale UE sunt derivate din cetățenia națională și, ca atare, nu constituie o bază convingătoare pentru cetățenia europeană de participare, ceea ce înseamnă că drepturile care decurg din cele "patru libertăți" – libera circulație a capitalurilor, mărfurilor, persoanelor și serviciilor – sunt bazate pe ideea de "cetățean în calitate de lucrător". Drepturile politice, cum ar fi dreptul de a candida și de a vota în cadrul alegerilor într-un alt stat membru sunt adăugări mult mai recente.

Dezbaterea privind relația dintre cetățenie și societatea civilă presupune, mai degrabă decât să problematizeaze relația dintre cetățeni și implicare civică, precum și existența unui târâm unic, public, unificat în care aceștia pot acționa. Se presupune că actorii implicați în guvernanța europeană trebuie "să se vadă ca parte a unui exercițiu de construire politică, care trebuie să evolueze de la nivelul inferior în sus “. Delanty consideră că cetățenia nu implică în mod necesar societatea civilă. Ideea societății civile fiind legată de o concepție de spațiu teritorialistă care nu mai este obținută în condiții de globalizare și de postnaționalism: "Societatea nu există ca un domeniu de sine stătător. "

Rețele de angajament civic, îi fac pe cetățeni mai competenți, aceste asociații voluntare fiind școli pentru democrație în care sunt învățate competențe civice.

Participanții învăță cum să dezbată probleme publice și cum să vorbească în public sau să conducă o întâlnire, devenind astfel familiarizați cu virtuțile civice, cum ar fi participarea activă la viața publică, încredere, reciprocitate.

Cetățenia Uniunii Europene a pus pe agendă și faptul că o societate europeană poate fi realizată ca parte a procesului de integrare. Cetățenia este în rolul unei interfețe între "stat și societatea civilă, guvern și oameni, organizarea politică teritorială și membrii săi".

Simpla cetățenie înseamnă societate, iar cetățenia europeană, acordă drepturi suplimentare, anunță noi forme de participare într-o sferă publică europeană, fiind organizată ca o bază potențială pentru identitatea colectivă a Europei și ideea unei comunități inclusive dincolo de statul-națiune.

Participarea cetățenilor oferă cetățenilor un cuvânt de spus în luarea deciziilor (influență); contribuie la includerea cetățenilor în procesul politic (includere); încurajează competențe civice și virtuți (abilități și virtuți); conduce la decizii raționale, bazate pe raționament public (deliberare); crește legitimitatea deciziilor (legitimitate).

Cetățenia a fost în centrul unora dintre cele mai importante dezbateri dintre studiile UE din ultimul timp, ca și în cadrul științelor sociale, în general considerandu-se că cetățenia nu mai poate fi considerată a se referi exclusiv la apartenență la o comunitate constituită la nivel național.

Uniunea Europeană are un sistem de guvernare specific și anume cel al guvernanței europene. Este vorba de un sistem de guvernare care nu este specific unui stat, fie el de tip federal, ci unei anumite entități sau comunități economice supranaționale și care se bazează pe prevederile tratatelor.

UE este pe plan instituțional un amestec de interguvernamentalism, federalism si supranaționalism, Consiliul European și Consiliul de Ministri reprezentând instituții de tip interguvernamental, Parlamentul European, Curtea Europeana de Justiție, Banca Centrală Europeană instituții de tip federal, iar Comisia Europeană fiind o instituție de tip supranațional.

Legătura între eficiență și buna funcționare a instituțiilor și dezvoltarea economică a unei țări, reprezintă nucleul eforturilor bunei guvernanțe. Concentrarea pe transparență și responsabilitate, ca un mijloc de îmbunătățire a acestor procese provine din credința că acordurile instituționale bine concepute pentru anumite sisteme de guvernanță, de exemplu, regulile de joc, împreună cu o consolidare a capacității organizaționale pentru a obține mandate, poate duce la niște rezultate mai bune în privința guvernanței.

Este chestionat în mod special dacă întregul concept de suveranitate va putea rezista schimbării de la constituționalismul național la constituționalismul supranațional.

Constituția europeană consacrată în Tratatele internaționale și în jurisprudența Curții de Justiție trebuie să coexiste cu un set de constituții naționale legitimate de către popoarele lor suverane. Acest context al pluralismului constituțional implică dispersia suveranității între toți cetățenii UE.

Societarea civilă europeană a apărut ca înțelegerea dominantă a societății europene, în mare parte că urmare a preferinței UE pentru utilizarea termenului, fiind definită în sens larg ca interacțiunile publice ale cetățenilor, instituțiilor non-statale și a colectivităților autonome, în termeni generali, ideea societății civile având conotații pozitive, formate în mare parte, prin poziționarea sa în luptele democratice împotriva comunismului în țările din fostul bloc sovietic în anii 1970 și 1980, precum și ocuparea forței de muncă crescândă desemnând o lărgire a democrației dincolo de sfera parlamentară în Europa de Vest, în aceeași perioadă.

Din perspectiva studierii UE, un avantaj metodologic în postularea societății civile europene este ca o baza de comparație între UE și statul-națiune este astfel stabilit.

Aplicarea societății civile într-un context transnațional, a atras critici, în special faptul că o astfel de mișcare reprezintă o încercare de a reproduce la nivel supranațional un model care și-a atins limitele la nivel național. Există, de asemenea, suspiciunea că încercarea de a transnaționaliza societatea civilă reprezintă un eșec de a șterge imaginea conceptului de stat-națiune. Calhoun afirmă că "înțelegerea noastră cea mai de bază a ceea ce înseamnă societățile sunt modelate mai mult decât vrem să recunoaștem, de către retorică distinctă a erei moderne a națiunilor și identității naționale".

Functionalitatea societății civile ar trebui să se manifeste în spațiul discursului public în primul rând, unde sunt necesare reconfigurări și mobilizări în jurul unor politici ale identității colective și normative (necesare, cum am arătat, ieșirii din patriarhatul public și intrării într-o cultură a guvernanței) și, în al doilea rând, în sfera politicilor publice unde este necesară atât asigurarea know-how-ului privind parteneriatul și transparența decizională, cât și utilizarea instrumentelor specifice, asigurate de legislația în domeniu: audieri, dezbateri publice și consultări cu privire la elaborarea de acte normative, campanii de lobby și advocacy.

Rolul societății se poate extinde de la exercitarea dreptului de acces liber la informațiile de interes comun, la acela de think-tanks și de “comunitate de evaluare” (companii de evaluare/evaluatori, organizații profesionale/rețele, mediul academic) care să contracteze evaluări ad-hoc, tematice sau ex-post ale politicilor care vizează interesele reprezentate, în condițiile existenței unui cadru național al evaluării bine reglementat.

Diferența între o entitate interguvernamentală și una supranațională constă în procedura de luare a deciziilor, în primul caz utilizându-se unanimitatea, iar in al doilea de regulă majoritatea.

În primul caz puterea de decizie o au reprezentanții aleși sau numiți ai guvernelor naționale, în al doilea caz puterea de decizie aparține oficialilor independenți numiți sau reprezentanților aleși de organismele legislative sau cetățenii statelor membre, dar puterea lor este împărțită cu alți actori în cadrul unui sistem multinivel.

Termenul de guvernanță denotă forme noi de reglementari care diferă de activitățile tradiționale ierarhice de corpuri centralizate. Guvernanța presupune implicarea diverșilor actori, care sunt independenți de o putere centrală și operează la diferite niveluri de luare a deciziilor. Se observă în prezent, o creștere în caracterul democratic de luare a deciziilor sau de transformare a guvernelor tradiționale în guvernanță. Granițele dintre acești doi termeni au fost bine descrise de Rosenau, când a sugerat că atât guvernul cât și guvernanța se referă la un comportament care are un anumit scop, dar, în timp ce guvernul este legat de activitățile susținute de către autoritățile oficiale, guvernanța se referă la procesele mari, incluzând mecanismele informale și actori multipli. În plus, guvernanța nu este restrânsă la limite temporale sau spațiale și, astfel, poate trece cu ușurință în diverse categorii și discipline, permițându-i-se să fie folosită la diferite scale spațiale sau pentru guvernanță pe mai multe niveluri.

Comisia Europeană acceptă teoria sistemului de guvernare multi-nivel. Conform definiției metodei comunitare din Cartea Albă, dacă executivul este reprezentat de Comisia Europeană, care are inițiativă legislativă și promoveaza interesele generale ale Comunității Europene, dar nu este totuși un guvern, legislativul este reprezentat de Consiliul de Miniștri și Parlamentul European, primul promovând și armonizând interesele statelor naționale, iar al doilea promovează interesele cetățenilor reflectate printr-o anumită opțiune politică.

Prin prisma sistemului de guvernare multi-nivel si a teoriei guvernanței globale se poate analiza în ce măsură guvernanța comunitară co-există și se întrepătrunde cu cea națională, regională, locală, precum și cu cea globală, reprezentată de ONU, OMC, alte organizații internaționale și cu cea paneuropeană, reprezentată de Consiliul Europei și de OSCE.

Conceptul de guvernanță multi-nivel își trage seva din analiza cadrului instituțional al elaborării politicilor comunitare și a procesului politic comunitar și pleacă de la prezumția că sistemul de guvernare comunitar are un grad înalt de diferențiere și integrare atât vertical cât și orizontal.

Guvernanța se referă și la instituționalizarea și naturalizarea procedurilor de luare a deciziilor. Putem distinge cinci mecanisme majore de luare a deciziilor: schimb monetizat (este schimbul de piață și este caracterizat prin costuri tranzacționale minime sau moderate), schimb nemonetizat (implică resurse care sunt greu sau imposibil de monetizat sau de a le da valoare), comandă (implică crearea regulilor cu așteptarea de a fi respectate de către cel care este comandat), persuasiune (implică elaborarea valorilor, preferințelor și interesului ca și raționalizarea opțiunilor pentru acțiune și schimbul de idei și informații într-un mod deliberat) și solidaritate (se bazează pe loialitate în loc de vizibilitate, iubire în loc de interes, credință în locul gândirii critice și identitate de grup în schimbul individualismului).

Conform lui Benz, atunci când vorbim despre guvernanță, ar trebui să luăm în considerare instituțiile politice care au o relevanță foarte mare în ceea ce privește legitimitatea democratică.

Instituțiile decid cine este autorizat să acționeze și să ia decizii care afectează întregul colectiv, fac comportamentul actorilor previzibil și vizibil și îi leagă pe cei care dețin puterea de cei care sunt subiectul deciziei. Este important de stabilit că guvernanța nu este doar politică dincolo de statul națiune, ci mai degrabă este, în diferite feluri legată de instituțiile statului – națiune. La nivel național și subnațional, statul națiune organizează cadrul instituțional pentru guvernanță. La nivel european și în relațiile internaționale, instituțiile naționale influențează legătură dintre actorii statelor membre și alți actori transnaționali sau privați și desigur instituțiile europene și regimurile internaționale sunt și ele actori.

Buna guvernare, ca factor-cheie al dezvoltării durabile, este principiul de ghidare în cererea de aderare la procesele administrative adecvate în manipularea resurselor publice.

Adjectivul "bun", dă conceptului o dimensiune de evaluare, adică modul în care este guvernată regiunea. Ne permite să evaluăm cât de bune sunt procedurile folosite care este nivelul de transparență, care este calitatea luării deciziilor. Cooperează vocea si responsabilitatea, stabilitatea politică și absența violenței, eficiența guvernului, calitatea reglementărilor, supremația legii, controlul clientelismului și corupția.

III.2 Comitologie și instituții. Evoluții din perspectiva guvernanței. Institutiile UE și rolul lor în Guvernanța actuală

Pare că un câstig important a fost, în cele din urmă, consolidarea convingerii generale a necesității unui tratat de reformă, pe ruinele proiectului de tratat constituțional, în contextul în care Uniunea Europeană se dorea percepută – atât de cetățenii ei dar și în exterior – ca un actor global nu numai în domeniul economic, ci să vorbească cu o singură voce, alături de marile puteri mondiale, și în domeniul politic și militar, pentru a ieși definitiv din cadrul peiorativ al expresiei: „uriaș economic, pitic politic și licurici militar”.

Integrare și cetățenie europeană

În prezent, în Uniunea Europeană, cele douăzeci și șapte de state membre au înțeles că pentru rezultate reale și benefice în plan economic și politic este absolut necesar ca în formularea politicilor europene cooperarea și interacțiunea actorilor implicați să devină o practică obișnuită.

Cedarea unei „organizații supranaționale prerogative care cu un secol în urmă erau indisolubil legate de atributul suveranității statului” a condus la apariția și consolidarea conceptului de integrare europeană. Definită drept „procesul prin care statele membre ale Uniunii Europene înțeleg să-și transfere în mod progresiv, de la nivel național la nivel supranațional, o serie de competențe ce țin de resortul suveranității naționale”, integrarea nu vizează numai instituțiile naționale sau europene, ci și cetățenii în interesul cărora acestea își desfășoară activitatea. Adaptată la definiția de mai sus, instituirea cetățeniei europene pentru indivizii din toate statele membre constituie un aspect al integrării europene. Cetățenia europeană, pentru a cărei dobândire este esențială deținerea cetățeniei naționale a unui stat membru al Uniunii Europene, comportă trei fațete: apartenența la o comunitate anume, drepturi și participare.

Prima cerință, apartenența la comunitatea europeană care își desfășoară activitatea sub denumirea de Uniunea Europeană, este realizată prin apartenența la comunitățile naționale ale statelor membre UE. Cetățenia europeană se dobândește astfel prin intermediul filierei naționale, căreia îi adaugă noi dimensiuni: „Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia.”

Ideea de drepturi ce derivă din statutul de cetățean este tratată mereu împreună cu ideea de apartenență: cetățenii beneficiază de anumite drepturi de care non-cetățenii nu dispun.

Participarea se referă la relația dintre individ și comunitatea din care face parte, mai precis modul în care cetățenii europeni se implică în aspecte ale procesului decizional și duc la îndeplinire datoriile rezultate din această postură.

Cu toate acestea, cetățenia europeană nu are o definiție de sine stătătoare, ci este dependentă de cetățenia națională. Însă, pentru spațiul politic și legal la care se referă, aceasta constituie un izvor de drepturi și îndatoriri independente de nivelul național.

Astfel, dreptul de a circula liber și de a se stabili oriunde doresc pe teritoriul Uniunii, de a vota și de a candida la alegerile locale și la alegerile pentru Parlamentul European, în statul în care locuiesc, dreptul de a depune petiții la Ombudsmanul European, dreptul de a beneficia de protecție diplomatică și consulară într-un stat terț, din partea reprezentanțelor diplomatice ale oricărui stat membru, altfel spus, dreptul la un tratament egal fără discriminări pe bază de naționalitate, gen, rasă, religie, dizabilități, vârstă sau orientare sexuală pot fi catalogate drept aspecte concrete prin care se încearcă o implicare activă și profundă în procesul de integrare europeană. De remarcat este faptul că „cetățenia europeană nu exonerează cetățenii Uniunii Europene de obligațiile cetățenești pe care aceștia le au față de statele lor de origine”.

Cetățenia europeană este o cetățenie bazată pe drepturi și prevederi precum recunoașterea drepturilor din cadrul Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, egalitatea tuturor cetățenilor, funcționarea Uniunii Europene pe principiul democrației reprezentative, asigurarea dialogului și transparenței între Uniune și cetățeni.

Odată cu introducerea noțiunii de cetățenie europeană prin Tratatul de la Maastricht, au apărut temeri din partea statelor membre referitoare la intervenția Uniunii Europene în politicile proprii privind naționalitatea și acordarea cetățeniei. Considerată un atribut exclusiv al statului-națiune, cetățenia și-a extins sfera de cuprindere și totodată a ridicat semne de întrebare cu privire la faptul că pot exista două niveluri de cetățenie. Cetățenia europeană este considerată a restrânge suveranitatea statelor membre în domenii precum imigrare și bunăstare prin introducerea libertății de circulație și a principiilor referitoare la egalitatea de tratament.

Însă în practică, statelor membre le revin puterile discreționare în stabilirea modalităților de dobândire a cetățeniei proprii, UE acordând cetățenia sa doar acelor persoane care sunt oficial cetățeni ai unui stat din cadrul său.

Posibilitatea exclusivă pentru statele membre de a determina cine este cetățean național și, prin urmare, cetățean european, reduce drastic posibilitatea pentru UE de a stabili cine poate intra sub incidența legii UE. Chiar specificația clară din TFUE, „Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia”, este considerată o clarificare la „amenințarea” venită din partea UE către statele membre.

Cetățenie, naționalitate, identitate. Limite și dezvoltări contemporane

Totuși, ceea ce distinge cetățenia europeană de cea națională este imposibilitatea de a folosi concomitent noțiunile de naționalitate și cetățenie: nu se poate vorbi de o naționalitate europeană pentru niciun cetățean european. În ciuda avantajelor pe care la aduce, în termeni economici sau de mobilitate, cetățenia europeană este acuzată că îi lipsește o bază culturală. Ea se legitimează pe sistem comun de valori, pe oportunitatea unor beneficii materiale și economice, însă motivele etnice, religioase, culturale, istorice sau lingvistice pe care se bazează naționalitatea și, în consecință, cetățenia stato-națională nu se regăsesc în ideea de cetățenie a UE.

Dezvoltarea unei identități europene colective este considerată un punct cheie în integrarea europeană, reprezentând alături de promovarea libertății de circulație și a democrației, pilonii care au stat la baza introducerii noțiunii de cetățenie europeană. De altfel, recunoașterea oficială a mobilității persoanelor este în concordanță cu noțiunea de identitate europeană colectivă.

Cetățenia europeană și identitatea europeană devin adiționale celor naționale.

Aceasta nu înseamnă că cetățenia și identitatea națională sunt absorbite de cele europene. „Cetățeania europeană desemnează un nou tip de identitate colectivă care asigură liantul politic și cultural între statele membre, între acestea și instituțiile supranaționale ale UE. Spre deosebire de indentitatea culturală europeană, care se referă la istoria, valorile și patrimoniul cultural comun al popoarelor europene, cetățenia europeană trebuie înteleasă în primul rând ca o identitate politică.” Totuși, identitatea europeană încă rămâne tributară concepției și implicațiilor pe care le oferă identitatea națională.

Cu toate acestea, există opinii potrivit cărora deficitul democratic, gradul scăzut de responsabilitate, precum și insuficiența pârghiilor de intrare pentru cetățenii europeni nu conduc la o influență reală a deciziilor politice de la nivel supranațional. Astfel, în opinia cetățeanului, UE și instituțiile sale par inaccesibile, cu un mecanism complex de funcționare. Dată fiind importanța legitimității democratice în procesul de integrare europeană, Tratatul de la Lisabona aduce clarificări în acest domeniu. El subliniază ideea de cetățenie activă, în sprijinul căreia crește gradul de reprezentare a intereselor cetățenilor în instituțiile UE și cele naționale și modul în care aceștia participă la deciziile UE. Cu toate acestea, mai mult de jumătate din cetățenii UE neagă posibilitatea ca vocea lor să fie auzită în structurile UE. Printre noutățile aduse de Tratatul de la Lisabona se numără introducerea procedurii legislative ordinare în tot mai multe domenii, ceea ce a dus la creșterea rolului Parlamentului European, compus din membri direct aleși de cetățenii europeni. De asemenea, orice cetățean european are dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European. Tot pentru consolidarea noțiunii de cetățenie a fost elaborată Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prevederile acesteia devenind ulterior parte componentă a Tratatului de la Lisabona și fiind considerate un drept primar al UE.

Respectarea acestor drepturi și nu numai conferă cetățeanului european un mediu de încredere, în care se poate vorbi de participare, implicare, integrare.

În ceea ce privește limitele cetățeniei europene, se poate face distincția între limite normative, interioare și exterioare, cărora li se adaugă și cele simbolice. Prima categorie se referă la capacitatea și competența Uniunii Europene de a institui o cetățenie proprie, având în vedere că nu este un stat, fie el unitar sau federal. La o analiză atentă a structurii Uniunii Europene și fără a intra în dispute privind tendința spre federalism sau interguvernamentalism, problematica acestei cerințe se reduce la ce fel de cetățenie este cea a UE. Fiind complementară și derivată din cetățenia statelor membre, cetățenia europeană (ca mod de dobândire și pierdere) este strâns legată de prevederile constituționale și în ciuda eforturilor Curții de Justiție a UE de a promova importanța acesteia, cetățenia europeană prezintă limitări normative.

Cât privește limitele interioare și exterioare, acestea pot fi imaginate simplist drept spațiul de stat în interiorul căruia această cetățenie europeană nu poate pătrunde, respectiv limitele teritoriale cărora li se supune. În final, limitele simbolice aduc în discuție primatul cetățeniei europene în fața celei naționale: deși se bucură de anumite drepturi și facilități obținute și recunoscute la nivel supranațional, indivizii nu realizează că acesta este rezultatul procesului de integrare europeană și că ei beneficiază de el în calitate de cetățeni europeni.

Chiar dacă introducerea cetățeniei Uniunii Europene nu a afectat politicile naționale în domeniu, efectele sale s-au simțit pe planul interdependențelor dintre statele membre.

Spre exemplu, țările care reprezintă de obicei o destinație a imigranților pot fi afectate de numărul mare de cetățeni europeni care decid să muncească și să se stabilească în interiorul ei. Prin urmare, cerința existenței unei armonizări a legislației privind politicile de cetățenie națională (cum ar fi acordarea cetățeniei naționale rezidenților dintr-o țară terță și eventualele consecințe asupra altor state membre) își dovedește legitimitatea, însă nedorindu-se o delegare de puteri către UE în acestă privință.

Cetățenia UE, ideea de a aparține unei comunități constituite la nivel european se răsfrânge direct asupra cetățeniei naționale. Pe de o parte ea este „destinată a fi starea fundamentală a resortisanților din statele membre”, pe de altă parte este considerată a interveni peste cetățenia națională. Introducerea noțiunii de cetățenie europeană arată că acest concept poate depăși granițele unui stat-națiune, astfel încât apartenența la două comunități politice și combinarea a două niveluri de identitate, unul corespunzător statului și celălalt Uniunii Europene să devină posibile. Cetățenia europeană poate fi privită ca o monedă cu două fețe: una europeană și una națională. Deși nu privează statele membre de competențele depline în acordarea și recunoașterea propriilor cetățenii, prin cetățenie europeană toate statele membre au acceptat să recunoască existența unei forme de cetățenie dacă nu superioară, cel puțin comună lor. Și în ciuda faptului că aceasta nu suprimă drepturile care derivă din cetățenia națională, ea presupune o integrare socială prin care cetățenii europeni, în baza drepturilor recunoscute, devin egali și implicați în bunul mers al Uniunii Europene. Iar deciziile ulterioare luate la nivel european, uneori și cu sprijinul lor, se răsfrâng asupra indivizilor, în calitate de cetățeni ai Uniunii Europene.

Înainte de a trece la Concluzii, vă propun câteva puncte de vedere semnate de către economiști români, Costantin Roman, Aureliana Geta Roman, Alexandru Boghiu, opinii care vor ajuta la limpezirea unor aspecte economice privind guvernanța europeană.

Mondializarea și modalități multiforme de guvernanță

Ordinatorul a abolit distincția între științe „pure” sau „fundamentale”, pe de o parte, și „aplicate”, pe de altă parte, împingând tot mai departe barierele care până acum delimitaseră riguros prelucrarea informațiilor. Valuri de inovații nu încetează să se succeadă.

Ca întotdeauna, progresul științific și tehnic este neutru din punct de vedere moral: el poate servi binelui sau răului, pentru construcție sau pentru distrugere. La fel ca în trecut, progresul amplifică – cel puțin într-o primă fază – inegalitățile dintre țări și regiuni.

Înțelegem mai bine că folosirea eficientă a cunoștințelor de către o societate presupune reunirea unui ansamblu de condiții: cu certitudine, libertatea de inițiativă – și deci, într-o mare măsură, proprietatea privată, economisirea și folosirea resurselor respective pentru investiții productive și mai ales pentru creșterea calității capitalului uman. Expansiunea fulgerătoare a rețelelor de calculatoare și cuplarea informaticii și a telecomunicațiilor au adus majoritatea unităților active de pe planetă la un numitor comun. Numim unitate activă orice grup organizat, dotat cu resurse în sensul cel mai larg al termenului, capabil să-și fixeze obiective și strategii pentru a le atinge. În termeni generali, numim „mondializare” fenomenul conform căruia unitățile active își elaborează obiectivele și strategiile în coordonatele unor teatre de operațiuni din ce în ce mai întinse din punct de vedere geografic.

Dincolo de fenomenele de modă, megafuziunile sau alianțele de la începutul mileniului răspund realității unei concurențe planetare. Cu toate acestea, „întreprinderile globale” nu sunt niște monoliți, ci mai curând rețele extrem de suple de întreprinderi locale, în același timp autonome și strâns coordonate, rețele supuse unor procese permanente de reconfigurare.

Ideea de mondializare este strâns legată de aceea de economie de piață și deci de liberalismul economic, de unde și puternica ei rezonanță ideologică. În această privință, știința economică a contribuit pe larg la ridicarea vălului de ignoranță în cursul ultimelor decenii, mai ales prin aprofundarea conceptului de cost de tranzacție. Este vorba de a recunoaște eficacitatea care nu este neapărat incompatibilă cu echitatea sau justiția modurilor de coordonare a activităților economice realizabile în cadrul „societății civile”.

Organizațiile neguvernamentale au atacat probleme care înainte erau considerate ca fiind de resortul exclusiv al guvernelor precum drepturile omului, dezvoltarea durabilă, problemele generate de mediu și gestiunea resurselor naturale.

Apariția unei „societăți civile transnaționale” și deci a unui embrion de opinie publică mondială, de care statele trebuie din ce în ce mai mult să țină seama, își găsește expresia în numeroase exemple referitoare la probleme atât de diverse, precum interzicerea experiențelor nucleare, limitarea intervenției omului în natură sau chiar drepturile omului și promovarea democrației.

Este clar că mondializarea obligă la o reconsiderare drastică a rolului statelor.

Văzute din perspectiva termenului lung, formele de organizare politică a societăților umane sunt – ca tot ce e viu – supuse imperativului adaptării.

Substituția progresivă a cuvântului „guvernanță” cu clasicul „guvernare” traduce, pe plan lexical, nesiguranța contemporană în legătură cu noțiunea de putere statală.

Ideea de guvern ca organizație căreia îi revine exclusiv gestiunea treburilor publice în cadrul unui stat apare din ce în ce mai neadaptată.

Intensificarea și complexitatea interdependenței golesc în mare măsură cuvântul „conducere” de sensul său obișnuit, din cauza apropierii crescânde a binelui public de societatea civilă, fenomen care se extinde lent pe planetă.

Din Asia ne venise noțiunea confucianistă de „bună guvernare”, conform căreia un stat ajunge la fericire atunci când este condus de o echipă de personalități competente și integre. Ideea de „bună guvernare” este, de asemenea, prezentă în literatura politică a creștinătății medievale. În regimurile democratice reale, modalitățile de selecție a diriguitorilor nu garantează nici competența lor, nici integritatea lor.

Conceptul de guvernanță, ca reglare a rețelelor complexe de orice fel, se referă la toate mecanismele aflate în funcțiune (întreprinderi și alte organizații, state, ansambluri de state, etc), care nu sunt articulate în jurul unei unități centrale de decizie, dar care fac să intervină aranjamente de coordonare ad-hoc și cu geometrie variabilă atât în timp, cât și în spațiu.

Conceptul de guvernanță este astăzi inseparabil de cel de natură etică de „bună guvernanță”. Se regăsește aici conținutul noțiunii de „bună guvernanță” cu cele două părți inseparabile ale responsabilității și ale transparenței. Trebuie să se înțeleagă aici că orice autoritate nu-și deține puterea decât prin delegare și că ea trebuie deci să fie responsabilă în fața unei alte autorități (la care se aplică aceleași principii) față de care ea trebuie să fie transparentă. Cuvântul responsabilitate traduce aici termenul englez accountability și obligația permanentă de a „da seamă” în mod precis și controlabil de acțiunile întreprinse.

„Responsabilitatea directă în fața poporului” este o ficțiune. Toate acestea sunt valabile, în orice caz potențial, atât pentru guvernarea unei întreprinderi responsabile în fața acționarilor săi, pentru organizațiile neguvernamentale naționale sau internaționale, pentru presă sau chiar pentru guvernul unei țări. În toate cazurile, pentru a fi efectivă, responsabilitatea trebuie să fie exercitată prin proceduri și instituții precise.

Majoritatea oamenilor trăiesc încă ancorați în sisteme de referință spațiale și temporale locale, chiar dacă în viața lor cotidiană – în mod individual sau colectiv – ei sunt efectiv din ce în ce mai mult supuși unor influențe globale.

Mondializarea și modalitățile multiforme de guvernanță presupun o întrepătrundere spațială a puterilor și o ștergere progresivă a frontierelor, ca linii de separație radicale între state.

Cele mai importante și mai vechi funcții ale statului sunt în număr de trei: a-i apăra pe locuitori unii de alții; a-i apăra împotriva agresiunilor și a poftelor originare din exterior; a-i asista pe cei care sunt mai săraci și mai năpăstuiți.

Pentru a-și asuma cele trei funcții, statele trebuie să coopereze între ele, adică să abordeze problemele cele mai variate în termeni de securitate colectivă, în accepțiunea cea mai largă a termenului. Realizând acest lucru, ei trebuie să învețe să-și asocieze marii actori ai societății civile, considerându-i parteneri.

Treburile interne sunt întotdeauna treburi interne, dar rețelele criminale, în special teroriste, sau atingerile aduse mediului înconjurător, de exemplu, nu sunt nelegate de mondializare, ceea ce face ca orice strategie pur individuală a unui stat să fie ineficientă.

Mobilitatea cvasiperfectă a mișcărilor de capitaluri, consecință a dereglementării și a inovațiilor în tehnicile financiare, suscită o nevoie de bună guvernanță – pentru a nu spune noi forme de reglementare.

Pentru a reduce probabilitatea unor șocuri ale căror efecte ar putea fi încă și mai dramatice și mai extinse, noi forme de cooperare ar trebui să fie inventate, desigur, cu concursul principalilor actori privați ai finanțelor internaționale.

Putem considera, ca Raymond Aron, că centrul relațiilor internaționale sunt relațiile interstatale, acele relații care pun în contact unitățile ca atare. Dar nu mai este posibil să-l urmăm în continuare, când spune că fiecare dintre aceste unități „revendică dreptul de a-și face singură dreptate și de a fi singură stăpână pe decizia de a lupta sau de a nu lupta”.

Perturbații generate de schimbările actuale în structura producției și serviciilor

Mondializarea funcționării entităților, dezvoltarea noilor tehnologii ale informației și ale comunicării au creat un nou mediu care se află la originea unei economii, și-a demonstrat fragilitatea tocmai prin instrumentul cel mai activ prin intermediul căruia circulă informația. Creșterea extraordinară a instrumentelor de comunicație a favorizat o multiplicare a schimbărilor, care se bazează pe capacități de producție cu costuri reduse ale mâinii de lucru. Această creștere a determinat delocalizările, în special în Europa de Vest, punând în pericol modelele industriale, comerciale și de servicii tradiționale, cu toate consecințele care decurg pe plan politic, social și uman.

În condițiile instabilității piețelor și creșterii concurenței, valabilitatea modelelor, infidelitatea clienților, vulnerabilitatea organizațiilor, incertitudinea zilei de mâine etc. impun managerilor să facă față unor situații de o complexitate necunoscută și unor dificultăți create de o lume în continuă mișcare.

Adaptarea entităților la noul ritm al schimbării

Activitățile economice contemporane sunt dominate de internaționalizarea piețelor.

Aceasta are ca efect direct o competiție severă, care obligă întreprinderile să inoveze în permanență și să se restructureze. Ritmul schimbării și adaptarea la acest ritm au devenit cheia performanței și supraviețuirii acestor entități.

Miza este creșterea capacității de răspuns și reactivitatea entităților la caracteristicile esențiale: timpul, calitatea, cantitatea și costurile.

Aceasta presupune:

o mobilizare a forțelor (management participativ, consens, cercuri de calitate, grupuri de progres), care fac apel la creativitate, inovație,

motivația personalului;

o reorganizare a structurilor și metodelor de producție prin JIT, fluxuri,

reducerea și eliminarea stocurilor;

apelul la noile tehnologii, în special în domeniul informației (sistemul de informare integrat, sistemul de comunicații).

Pentru a răspunde acestor sfidări, entitatea secolului XXI a procedat la o mutație fundamentală. Ea a construit sisteme de informare necesare pentru a corela funcțiile între ele și pentru a colecta datele necesare, acționând în favoarea unei rivalități tehnologice considerabile. Această entitate utilizează posibilități tehnice extraordinare pentru:

mobilizarea expertizei, priceperii, experienței persoanelor;

crearea grupurilor care funcționează prin afinități;

o viziune parțială a problemelor și soluțiilor prin intermediul forumurilor;

favorizarea inovației.

În aceste condiții, domeniile majore în care se produc transformări ale entității sunt:

sistemele de informare;

strategia;

resursele de finanțare;

resursele umane;

procesele de lucru.

Pentru ca astfel de proiecte de transformare să fie realizate, este indispensabil ca entitatea să fie dotată cu mecanisme de guvernanță adecvate pentru a obține succes în mai multe proiecte în paralel, în special în domeniul sistemelor de informare cu rol foarte important în managementul schimbării.

Guvernanța – un alt mod de conducere

Obiectivul oricărei guvernanțe este asigurarea echilibrului puterilor între diverșii participanți și punerea în funcțiune a instrumentelor de control ale acestora atât pentru acționarii care participă la capitalul intangibil, cât și pentru ceilalți participanți la acest capital.

Pentru a face față incertitudinii și complexității lumii moderne apare un nou mod de guvernanță, care ia în considerare nu numai necesitatea informării acționarilor și satisfacția acestora, ci și capacitatea entității de a răspunde la noile restricții formulate de piață prin organisme exterioare, personalul entității și reprezentanții acesteia, opinia publică etc.

O entitate nu va fi apreciată numai conform unor criterii economice sau de rentabilitate, ci și prin capacitatea de adaptare și reactivitate, prin capacitatea de a răspunde aspirațiilor persoanelor pe care le folosește, prin atitudinea exemplară față de subiectele de interes general (ecologie, etică, inspectarea persoanelor, respingerea oricărei discriminări etc.), într-un cuvânt prin capacitatea de a deveni cetățean al lumii.

O astfel de guvernanță a apărut în cadrul societăților occidentale cu o cultură democratică dovedită, care cunosc prosperitatea, bogăția, care, prin dinamism și voința de a se impune, au creat condițiile mondializării. Ea are drept obiectiv să obțină profit, să favorizeze creativitatea, să răspundă la sfidările globalizării mondiale, să se concentreze mai mult asupra creației, inovării, cercetării, marketingului cât și asupra producției (delocalizată în țări cu cerere redusă a mâinii de lucru). Explozia tehnologică și mondializarea schimburilor au condus la dezvoltarea unei economii a cunoașterii în care, prin agilitate, inovație, capacitate de mobilizare se diferențiază societățile.

Omul este în centrul preocupărilor noii guvernanțe. Dar omul este cetățean al lumii prin aprecierea comportamentului față de întreprinderi. Acest tip de guvernanță nu poate fi aplicat pentru moment în țările în curs de dezvoltare, deoarece acestea sunt mai preocupate de satisfacerea nevoilor elementare ale populației, prin respectarea drepturilor omului, egalitatea între sexe, respectarea mediului sau dezvoltarea durabilă.

Este vorba de a pune în funcțiune un mod de gestionare a societăților multinaționale, ținând seama și respectând diversitatea națiunilor prin care acestea operează, a oamenilor, organizațiilor, resurselor culturale.

Guvernanța are drept scop concilierea coerenței, unității și diversității. Ea presupune comunicare, transparență, participare, egalitatea șanselor, respectarea celuilalt.

Această nouă guvernanță permite tratarea problemelor contemporane de o complexitate crescută printr-o muncă de echipă în care fiecare își aduce contribuția.

Marile scandaluri financiare au determinat Uniunea Europeană la conceperea unui cod de guvernanță corporatistă conform căruia investitorii devin mai pretențioși în privința calității informațiilor și standardelor solicitate firmelor și piețelor în care intenționează să investească.

Construcția noii guvernanțe

O entitate multinațională se caracterizează printr-o mare diversitate culturală, lingvistică, tradițională, rezultată din țările în care operează. Acest aspect constituie evident o bogăție ce poate fi exploatată, dar și o dificultate pentru organizație, în sensul că devine necesară coeziunea acțiunilor.

Un grup de entități nu este un ansamblu fizic și localizat, ci un ansamblu repartizat.

Distanța și dimensiunea sporesc enorm complexitatea problemelor de dezvoltat.

Conștiința colectivă și sentimentul apartenenței la o organizație nu apar în mod natural în astfel de cazuri, ci ele trebuie cultivate. Munca în ansamblu nu este atât de simplă.

Participarea activă în cadrul organizațiilor implică definirea unui sistem de valori generatoare în care oamenii se recunosc, la care aderă. Aceste valori diferă de la un grup altul. Dintre valorile unui grup de entități menționăm:

inovația față de produsele anterioare;

calitatea „cel mai bun produs, cel mai bun preț”;

respectarea faptelor, acceptarea sancțiunii pieței, constatarea pe teren;

respectarea clienților; adevăratul patron este clientul;

respectarea oamenilor, cunoașterea colaboratorilor, învățarea limbii și în țara unde se lucrează;

discreția și confidențialitatea;

autonomia, respectiv capacitatea de a decide și de a-și asuma deciziile;

onestitatea; este admisă eroarea dar nu minciuna, spionajul este

prohibit, copia ilicită a programelor este interzisă;

seriozitatea în muncă;

disponibilitatea;

flexibilitatea (iscusința de a pune în discuție, adaptarea la circumstanțe, acceptarea mediului internațional și corolarul sau mobilitatea, acceptarea reconversiunilor).

Toate acestea presupun respectarea mediului și dezvoltarea durabilă. Aceste valori impuse de conducerea entității, asimilate și acceptate reprezintă ceea ce se numește cultură de entitate. Aceasta reprezintă baza care asigură unitatea unei organizații. Ea constituie curentul social în fața incertitudinii. Prin adeziunea pe care o determină, cultura creează un spirit de echipă și o anumită disciplină care permite o mobilizare profundă și rapidă a entității. De aici, rezultă implicit o importantă capacitate pentru a accepta și conduce schimbarea, flexibilitatea devenind o valoare permanentă.

O cultură solidă de entitate prezintă și dezavantaje. Principalul pericol al unei culturi pregnante este că ea poate duce la excluderea oricărei persoane străine corpului social, făcând astfel dificilă angajarea colaboratorilor în cursul carierei. Ea poate astfel conduce de la autosatisfacție la etichetă și autarhie, care, mai departe, pot genera sindromul „not invented here”. Se poate ajunge chiar la mediocritate. Prin competiția pe care o impune, lumea modernă solicită reducerea duratelor și costurilor.

Este de preferat un consens al deciziilor, rezultat din analiza mai multor opțiuni, decât o anihilare a acestora.

Un spirit de echipă se poate transforma rapid în apărarea avantajelor dobândite.

Avem în vedere o cultură de întreprindere obținută prin evoluție și adaptare la lumea contemporană, într-un cuvânt, concilierea tradiției și a modernității. La acest preț și având la bază o cultură de întreprindere viguroasă cu valori bine înțelese, o entitate poate deveni o forță.

Promovarea valorilor pentru administrarea complexității spațiu-timp-cultură

Problema principală, în acest caz, o reprezintă coerența între valorile stabile și actiune, în cadrul unor echipe care nu cunosc aceeași limbă, cultură și care operează adesea fără a se cunoaște, la distanțe foarte mari.

Importanța limbii este adesea subestimată. Astfel, expatriatul trebuie să învețe limba țării în care lucrează, ceea ce reprezintă un respect pentru țara în care lucrează, dar și un puternic factor de integrare.

Destul de des, o astfel de politică este aplicată sistematic, persoanele vorbesc curent mai multe limbi, ceea ce reprezintă un atu de neînlocuit pentru a lucra la nivel internațional. Bineînțeles, este necesară definirea unei limbi de referință, engleza fiind indispensabilă, fiind considerată pe plan mondial a doua limbă de lucru. Se constată adesea că nu este suficientă traducerea unui mesaj în limba țării, ci comunicarea trebuie adaptată la cultura și la gândirea locală.

Maniera de a înțelege problemele, aplicarea soluțiilor sunt diferite în Europa, SUA, Asia. În timp ce francezii apreciază în special construcția intelectuală și metoda, americanii adoptă mai întâi un demers euristic, iar japonezii au un demers nedeductiv și ierarhizat al problemelor, dar liniar și exhaustiv.

Crearea unei echipe internaționale solicită mult timp. Timp de a se cunoaște, ceea ce necesită călătorii frecvente, timp de a se respecta, ceea ce presupune lupte lungi și dureroase, timp de apreciere, ceea ce presupune că se lucrează împreună.

Putem concluziona următoarele aspecte:

este greu să pretinzi conducerea unei echipe, prin ordine de la mii de km distanță;

echipa internațională presupune mobilitate de persoane;

este necesară folosirea unor specialiști recrutați din mediul local cu un nivel ridicat de instruire, care să nu fie simpli executanți;

persoanele tind să își conserve naționalitatea și să își apere soluțiile locale; pentru aceasta, trebuie să beneficieze de suportul colegilor ierarhici;

regula de aur pentru ca o decizie să fie admisă și aplicată este ca responsabilii aplicării să fi fost realmente consultați, chiar când aceasta solicită timp.

Inovația

Importanța inovației solicită un tratament special, mai ales în condițiile în care ea este permisă. Acesta este cel mai bun mijloc de a securiza creșterea și de a face față instabilității. În consecință, ea oferă un răspuns incertitudinii.

Inovația pune în discuție organizația și constă în introducerea unor lucruri de noutate.

Caracteristica inovației este de a conduce la schimbare. Ea presupune ca entitatea să accepte în cadrul ei diversitatea, libertatea de gândire, autonomia, competiția, considerate fundamente ale inovației. Acestea trebuie să aibă un caracter suficient de puternic pentru a face să apară idei noi, în astfel de condiții putându-se realiza un progres.

Integrarea entității evoluției tehnologiilor în cultură

Pentru a fi în măsură să abordeze schimbările, prevăzute și neprevăzute, determinate de restricțiile economice, entitatea trebuie să fie în situația de a inova în permanență și în toate domeniile. Inovația este indisociabilă noilor tehnologii și în special celor informaționale și comunicării, elemente care formează sistemul nervos al entității.

Mesageria electronică este un vector esențial al comunicării, calculatorul și rețeaua fac acum parte din echipamentul standard al birourilor de lucru, instrument eficace de a învinge rezistențele la schimbare și de a face entitatea activă și competitivă.

Procesul de guvernanță

Punerea la punct a unei guvernanțe presupune stabilirea principiilor de bază care:

conduc relațiile între diferiți participanți;

definesc clar responsabilitățile;

garantează o funcționare corectă a proceselor de luare a deciziilor.

Buna funcționare a acestor procese se bazează pe o maturitate a entității, deoarece necesită existența rețelelor de decizie care sunt acceptate în timp și presupun un efort considerabil pentru a fi menținute.

Procesele de comunicare și concertare

Procesele de comunicare și concertare reprezintă elementele cele mai importante ale guvernanței. Ele trebuie create și animate de conducere care trebuie să dea un exemplu în materie și să se asigure că principalii responsabili ai entității sunt implicați, că ei au un rol activ și că sunt într-un loc adecvat pentru luarea deciziilor.

Guvernanța favorizează dialogul și solicită transparență. Ea permite astfel mobilizarea forțelor, elaborarea deciziilor, acceptarea lor și presupune, în lumea multiculturală pe care o girează, aplicarea cooperării, condiție indispensabilă a reușitei proiectelor complexe. Ea reprezintă de fapt un consens al comunității ai cărei membri acceptă să coopereze și să lucreze împreună.

Instanțele de decizie și de reglare

Ca în orice societate umană, în organizații trebuie să existe un șef care decide, precum și organisme de control. Comitetele (consiliile) pot servi drept instanțe de decizie și de reglare, care iau în considerare faptul că într-o societate de talie mondială organizată în unități de afaceri, deciziile de grup trebuie luate pe centre de profit sau pe entitate geografică. În asemenea condiții, rolul auditului este fundamental, deoarece transparența este o miză, care presupune corectitudine, consecvență și comparabilitate.

Aceste instanțe de reglare și decizie sunt alimentate cu informații, de diferite comitete, prin indicatori și tablouri de bord.

Indicatori, instrumente de măsurare și tablouri de bord

Pentru măsurarea eficienței și performanței unei entități, tablourile de bord tradiționale nu mai sunt suficiente. Aplicarea unui proiect de elaborare a informației decizionale reprezintă instrumentul care permite clarificarea deciziilor. El presupune analiza competențelor esențiale, pe baza unor indicatori care reprezintă în fapt reflectarea stilizată a unei realități complexe.

Tabloul de bord prospectiv (balanced scorecard), al lui Kaplan și Norton permite măsurarea celor patru domenii ale performanței entității:

perspectiva financiară;

perspectiva clienți;

perspectiva procese;

perspectiva experienței operaționale.

În legătură cu sistemele de informare, ne permitem să adăugăm un al cincilea indicator care măsoară contribuția la afaceri.

Indicatorii menționați acoperă domeniile majore de transformare ale entității. Ei pot fi aprofundați și extinși în scopul de a trata domeniile neacoperite, a aprecia și măsura activele intangibile ale unei organizații: multiculturalitatea, cooperarea între echipe, transferul de experiență, gestiunea cunoașterii, capacitatea de răspuns, locul femeii în organizație, agilitatea operațională a entității, flexibilitatea, adaptabilitatea, robustețea sistemelor de informare (respectarea mediului, dezvoltarea durabilă, gestiunea riscurilor etc.)

Definirea funcțiilor

Marea dificultate a demersului se referă la:

definirea precisă a rolului și responsabilității între diferitele entități: direcții centrale, direcții pe activități (business units), direcții geografice etc.; ceea ce este foarte delicat de definit ținând seama de realitățile trecutului, a forțelor prezentului și a implicațiilor viitorului. Se cer a fi definite foarte clar atribuțiile și obiectivele unui comitet director, unui comitet de urmărire, unui director de proiect, unui șef de proiect utilizator, unui șef de proiect etnic etc.;

relația de încredere între direcții și atitudinea colegială de muncă, posibilitatea de a lua decizii comune, cu toată dificultatea pe care o reprezintă atunci când interesele participanților sunt divergente. Sunt viabile relațiile bazate pe respectarea funcțiilor celorlalți, chiar când pentru aceasta sunt necesare lupte în numele centralizării sau descentralizării. Aceste noțiuni și-au pierdut mult din sensul lor în condițiile utilizării mijloacelor moderne de comunicare.

Guvernanța sistemului de informare

Un sistem de informare cuprinde ansamblul elementelor necesare pentru a defini, produce, menține și pune la dispoziție informațiile necesare personalului unei entități pentru a asigura funcționarea în condiții satisfăcătoare a entităților Un astfel de sistem este indisociabil legat de tehnologiile de informare și comunicare cu funcțiuni care au fost informatizate.

Acest sistem este inoperant fără personal format pentru utilizarea sa. Obiectivele de reducere a costurilor efective au fost multă vreme prioritare în aplicarea sistemelor de informare. Aceste obiective sunt transformate treptat pentru a aborda domenii noi, ca rapiditatea de reacție, calitatea serviciilor, avantajul concurențial, cu dificultatea de a justifica rentabilitatea unor astfel de sisteme.

Una din consecințele descentralizării controlului noilor tehnologii de informare, comunicare și creare a centrelor de profit independente, în context internațional, a fost pierderea puterii acestor sisteme. Această pierdere de putere a pus în lumină necesitatea unor noi reguli ale jocului pentru a asigura coordonarea între proiecte multiple complementare, interdependente și inițiate pe mai multe direcții. Realizarea unui sistem de informare într-o entitate sau o administrare a unui astfel de sistem reprezintă un proiect complex, care pune în joc forțe centrifuge și jocuri de putere care necesită cooperarea tuturor participanților pentru a avea o șansă de a acționa la timp.

Guvernanța are drept scop dezvoltarea unei culturi tehnologice, de încurajare a bunelor practici, de a evita devierile. Ea nu are scopul de a controla toate deciziile, ci de a asigura conducerea proiectelor.

Adaptarea sistemului de informare la gestiunea schimbării

Atunci când principalii responsabili ai entității sunt implicați și sunt la locul potrivit pentru luarea deciziilor care îi privesc în materie de sisteme de informare, are loc în mod natural o aliniere strategică a acestui sistem la nevoile entității.

Punerea în funcțiune a unui asemenea sistem modifică profund organizarea entității ca manieră de lucru și obiceiuri ale personalului. Este necesar un program de schimbare care trebuie să clarifice și să planifice evoluțiile necesare ale ansamblului de competențe, care să creeze un mediu în care colaboratorii vor putea să aplice schimbările necesare pentru a produce o nouă sursă de valoare pentru sistemele de informare, destinată să ajute activitatea pentru dezvoltare.

Schimbarea adecvată presupune că un număr important de persoane aderă la schimbare.

Toate levierele posibile trebuie utilizate pentru a asigura contribuția fiecărui funcționar.

Reușita schimbării are în vedere, în același timp, aplicarea tehnicilor de conduită a schimbării și luarea în considerare a elementelor economice. Absența rezultatelor economice pune în pericol programul de schimbare bazat numai pe factori de cultură și de comportament pot oferi avantaje nedurabile datorate rezistențelor persoanelor implicate.

Pentru asigurarea unei schimbări reușite și durabile pot fi luate în considerare mai multe dimensiuni:

instituțională este vorba de a defini și controla maniera în care lucrează funcționarii (carte, reguli interne, definiții de funcții, comitete de urmărire etc.);

politică – resursele-cheie, echilibrul intern/extern, liderii de opinie, echilibrul puterilor;

economică – este vorba de a defini activele, activitățile, procesele, tehnologiile și priceperile care adaugă valoare unei entități și clienților săi (procesul operațional, utilajele, centrele de servire etc.);

socială – valorile comportamentale, cultura, istoria.

Regulile practice pentru managementul schimbării:

fixarea unor obiective clare, accesibile;

mobilizarea echipelor pe un proiect de entitate;

crearea încrederii, care conduce la cooperare, indispensabilă gestiunii proiectelor complexe. Acesta este spiritul de echipă;

introducerea unui spirit de inovație;

învățarea comunicării, la intern cât și la extern;

constituirea de echipe în locul actorilor reînoirii.

Apariția recentă a conceptului de guvernanță a sistemelor de informare arată că activitățile de această natură încep să fie luate în considerare în reflecțiile strategice ale conducătorilor.

Consecințele aplicării procedurilor de guvernare corporatistă

La nivel microeconomic:

managerii dobândesc o mai bună înțelegere a aspectelor reale ale afacerilor cu impact pozitiv asupra organizațiilor de a forma alianțe, parteneriate și asupra transparenței în furnizarea informației;

investitorii devin mai preocupați în căutarea informațiilor privind creșterea capacității entității de a finanța rapid și ieftin dezvoltarea;

pe măsura creșterii responsabilității consiliilor de conducere este necesară utilizarea unor manageri de înaltă calitate;

crește nivelul performanței economice.

La nivel macroeconomic:

creșterea eficienței economice naționale printr-o alocare a resurselor mai rațională; creșterea transparenței, scăderea nivelului de corupție și evaziune fiscală;

dezvoltarea piețelor de capital și creșterea atractivității pentru investitorii cu mare putere financiară;

mobilizarea economiilor populației prin crearea unei alternative de investiții – piață de capital;

influențe pozitive se manifestă și asupra nivelului de trai al populației.

(SURSA: Economie teoretică și aplicată Volumul XIX (2012), No. 1(566), pp. 103-116 Costantin ROMAN, Academia de Studii Economice, București; Aureliana Geta ROMAN, Academia de Studii Economice, București; Alexandru BOGHIU, Controller Institut Romania)

Guvernanța economică europeană – actualizări

În Uniunea Europeană guvernanța reprezintă un concept specific, stabilit de Comisia Europeană în Cartea albă privind guvernanța europeană: termenul „guvernanță europeană” se referă la regulile, procesele și comportamentul care afectează modul în care sunt exercitate puterile la nivel european, în special în ceea ce privește deschiderea, participarea, responsabilitatea, efectivitatea și coerența.

Aspectul economic al guvernanței a apărut și s-a dezvoltat odată cu evoluția crizei economice și financiare, când UE a fost pusă în situația de a reacționa atât pentru protejarea pieței sale unice cât și a Uniunii

Economice și Monetare. În ultima perioadă, UE și statele sale membre au luat o serie de decizii importante, care vor conduce la o mai bună coordonare economică și bugetară a UE în ansamblul său și a zonei euro în special. Ca rezultat, economiile interdependente ale UE vor fi mai bine plasate pentru a trasa o cale spre creștere economică și creare de locuri de muncă.

Coordonarea planificării politicii economice și fiscale – semestrul european. În trecut, instituțiile UE discutau politicile economice în primăvară și examinau politicile fiscale și evoluțiile, separat, în toamnă. În anul 2010 au fost agreate o nouă abordare pentru supravegherea economică și un nou calendar de elaborare a politicilor. Scopul este de a se asigura că toate politicile sunt analizate și evaluate laolaltă și că sunt cuprinse și domeniile de politică care anterior nu au fost sistematic acoperite de supravegherea economică – precum dezechilibrul macroeconomic și problemele din sectorul financiar.

Noua abordare a fost pusă în practică pentru întâia dată în 2011, prin intermediul primului „Semestru european”. Discuțiile asupra politicii fiscale, dezechilibrelor macroeconomice, problemelor sectorului financiar și reformelor structurale de consolidare a creșterii la nivelul UE se vor purta, de acum încolo, întotdeauna asociate, în cadrul semestrului european și înainte ca guvernele să-și întocmească proiectele lor de bugete și să le prezinte spre dezbateri parlamentare naționale, în a doua jumătate a anului („semestrul național”).

Această coordonare a politicilor „în amonte” ar trebui să facă mai eficace implementarea orientărilor de politică și să ajute la încorporarea dimensiunii UE în elaborarea politicilor naționale. Ciclul anual începe cu Ancheta anuală de creștere, a Comisiei, care oferă orientări generale asupra acțiunilor prioritare ce urmează să fie întreprinse la nivelul UE și la nivel național. Statele membre prezintă apoi programele de stabilitate sau de convergență ale planurilor lor fiscale și programele naționale de reformă cu privire la reformele structurale și măsurile de stimulare a creșterii și ocupării. Comisia evaluează aceste rapoarte pe baza unei analize integrate care acoperă politicile fiscale, macroeconomice și structurale și pe această bază, propune recomandări concrete de politici pentru fiecare țară.

Stabilirea priorităților economice – Pactul Euro +. Pentru a da un impuls în urma reformelor în domeniul guvernanței, 23 de state membre, inclusiv șase din afara zonei euro (Bulgaria, Danemarca, Letonia, Lituania, Polonia și România), au semnat Pactul Euro + în martie 2011. Pactul îi angajează pe semnatari la o coordonare economică și mai puternică pentru competitivitate și convergență, inclusiv în domenii de competență națională, cu obiective concrete convenite și revizuite anual de către șefii de stat sau de guvern. Pactul Euro + este integrat în semestrul european, iar Comisia monitorizează punerea în aplicare a angajamentelor.

Europa 2020

Pactul Euro + construiește pe cadrul existent, priorități economice convenite la nivelul UE, în cadrul strategiei Europa 2020 pentru creștere „inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii”. Strategia stabilește obiective în domeniul ocupării forței de muncă, inovării, climei/energiei, educației și incluziunii sociale.

Măsuri de salvgardare și redresare – redresarea sectorului financiar.

Aducerea Europei înapoi pe drumul cel bun necesită, totodată, un sector financiar sănătos. De aceea UE, în ianuarie 2011, a stabilit o nouă arhitectură de supraveghere financiară. Aceasta include un Comitet european pentru riscuri sistemice (CERS) pentru supravegherea macro-prudențială a sistemului financiar și trei autorități europene de supraveghere: Autoritatea bancară europeană, Autoritatea europeană pentru asigurări și pensii ocupaționale, precum și Autoritatea europeană pentru valori mobiliare și piețe. De asemenea, au fost înăsprite regulile privind cerințele de capital pentru bănci, firme de investiții și societăți de asigurare, și au fost elaborate noi norme privind plățile și bonusurile, care vor reduce stimulentele pentru asumarea de riscuri pe termen scurt. Au fost efectuate teste bancare de stres, iar Comisia va propune un cadru ordonat care să permită și eșecul băncilor, asigurându-se astfel că pentru salvarea acestora nu vor trebui să plătească contribuabilii.

Mecanisme de stabilitate.

Pentru a garanta stabilitatea zonei euro în ansamblul său și a sprijini state membre aflate în dificultăți financiare și pe cele aflate sub presiuni serioase din partea pieței, au fost înființate mecanisme temporare pentru împiedicarea derapajelor, ca bariere de ultimă instanță, iar un mecanism permanent va fi pus în funcțiune din 1 iulie 2013.

• Asistență financiară pentru Grecia: Răspunzând unei amenințări iminente de insolvență, la 2 mai 2010, statele membre din zona euro au instituit un mecanism ad-hoc, împreună cu FMI, pentru a oferi Greciei 110 mld. €, sub formă de împrumuturi bilaterale, pentru asistență financiară. La 21 iulie 2011, șefii de stat sau de guvern ai celor 17 țări din zona euro au anunțat o serie de măsuri suplimentare menite să atenueze criza datoriilor din Grecia și să asigure stabilitatea financiară a zonei euro în ansamblu.

Summit-ul a înregistrat un acord privind un nou program de sprijin financiar pentru Grecia în valoare de aproximativ € 109 mld. €, o contribuție voluntară din partea sectorului privat, extinderea unor scadențe și reduceri ale ratelor de creditare.

• Mecanisme financiare temporare pentru împiedicarea derapajelor: Mecanismul european de stabilizare financiară (MESF) se bazează pe garanții de la bugetul comunitar de până la 60 de mld. €, în timp ce Facilitatea europeană de stabilitate financiară (FESF) este un organism inter-guvernamental, oferind până la 440 de mld. € în garanții de la statele membre din zona euro. FMI a decis să completeze aceste mecanisme cu un potențial sprijin financiar destinat țărilor din zona euro, de până la 250 miliarde €. Irlandei și Portugaliei le-au fost acordate pentru asistență 78 și respectiv 85 mld. € de la aceste mecanisme de finanțare. Declarația summit-ului din 21 iulie 2011 a făcut referire la îmbunătățirea eficacității mecanismului european actual de stabilitate financiară (MESF) și la Mecanismul european de stabilitate viitor (MES), care concură la consolidarea fiscală și creșterea economică în zona euro și consolidează guvernanța economică a UE.

• Mecanismul European de Stabilitate (MES): MES, operațional la 1 iulie 2013 și substituie atât FESF și MESF. Acesta va avea o capacitate de creditare efectivă de 500 mld. €.

Ultimele evoluții

Primul raport trimestrial al Task Force-ului Comisiei invită la un optimist prudent – 17 noiembrie 2011, Bruxelles

Pe lângă consolidarea fiscală, ca un prim pas important pe lungul drum al Greciei către redresarea economică, țara a inițiat și un program de reforme structurale și de acțiuni orientate către o administrație publică mai eficientă. Ca urmare a programului de ajustare economică, guvernul grec a adoptat o serie de măsuri importante inițiale în această direcție în ultimele 18 luni.

Având în vedere amploarea și complexitatea acestei sarcini, guvernul grec a solicitat sprijinul Comisiei

Europene în ceea ce privește organizarea asistenței tehnice necesare pentru punerea în aplicare a acestui proces de schimbare și pentru a accelera absorbția fondurilor UE în vederea sprijinirii creșterii economice și a creării de locuri de muncă.

Astfel, a fost creat un Task Force pentru Grecia, care și-a demarat activitatea în august 2011. Ca urmare a unei prime solicitări, Task Force a putut să colecteze și să coordoneze în scurt timp ofertele de asistență din partea statelor membre, a Norvegiei, a BEI, a FMI, și OCDE. Acest sprijin și angajament vor trebui menținute pe durata procesului de ajustare, din moment ce un progres semnificativ va necesita o ambiție și un angajament susținut timp de mai mulți ani și investiții substanțiale de expertiză în reforma sectorului public

Primul raport al Task Force pentru Grecia prezintă programul și primele realizări concrete, în special în trei domenii prioritare: în primul rând, susținerea activității economice: eforturile au fost concentrate pe ameliorarea planificării și accelerarea plății pentru asistența acordată în domeniul politicii de coeziune. O atenție deosebită este acordată unei serii de proiecte de achiziții publice de lucrări care înregistrează întârzieri, capabile să stimuleze investițiile și să susțină multe locuri de muncă.

Accesul la finanțare constituie, de asemenea, o preocupare din ce în ce mai mare pentru multe întreprinderi grecești. O parte din asistența acordată în domeniul politicii de coeziune este în prezent redirecționată pentru a sprijini împrumuturile bancare acordate IMM-urilor.

• În al doilea rând, asigurarea unei administrări fiscale eficiente și a unei gestionări raționale a finanțelor publice: un sistem fiscal mai puternic și mai echitabil va avea o contribuție semnificativă la consolidarea fiscală și echitatea socială. Un program amplu de asistență tehnică a fost lansat pentru a aborda deficiențele din sistemul Greciei de administrare fiscală și de gestionare a finanțelor publice.

• În al treilea rând, ameliorarea eficienței administrației publice: birocrația excesivă și formalismul administrativ sufocă întreprinderile și împiedică creșterea economică și crearea de locuri de muncă.

Task Force pregătește un program coerent de asistență tehnică conform căruia Grecia trebuie să pună în aplicare o reformă administrativă eficientă, să amelioreze mediul de lucru, să sporească eficiența în materie de sănătate publică și să amelioreze randamentul funcțiilor administrative de bază, precum achizițiile publice și plățile.

Horst Reichenbach, aflat la conducerea Task Force-ului pentru Grecia, a prezentat primul raport trimestrial cu privire la activitățile sale Președintelui Barroso și guvernului grec. Accentul este pus pe finalizarea, împreună cu autoritățile grecești, a unei foi de parcurs globale de asistență tehnică. În mai multe domenii prioritare, precum administrarea fiscală și reforma administrativă, raportul evidențiază stadiul activităților în faza de punere în aplicare.

Vicepreședintele Olli Rehn, care supraveghează activitatea Task Force-ului, a salutat primul raport, subliniind că „acest Task Force reprezintă un instrument la dispoziția guvernului grec. Succesul său depinde de fermitatea cu care autoritățile grecești îl vor utiliza pentru a sprijini transformarea economiei Greciei.”

(SURSA: http://www.ier.ro/webfm_send/5169)

De la apariția sa în 1951, proiectul european a parcurs o multitudine de etape, fiecare marcată de specificități de ordin faptic care i-au imprimat, în timp, un caracter unic. Ideea originalității Comunităților Europene, actualmente sintetizate într-o Uniune Europeană, nu este nouă, diverși teoreticieni afirmând lipsa de viabilitate a comparării cu alte fenomene asociative de nivel transnațional sau organizații internaționale (aparent) similare, din trecut sau din prezent. Interpretările integrării pot fi subsumate diferitelor perspective teoretice, școli și paradigme academice, ceea ce, în mod asemănător, nu constituie un element de surpriză: fenomenele din sfera socială, politică sau a relațiilor internaționale se pretează multicauzalității sau abordărilor teoretice divergente.

Plecând de la premisa existenței complexului explicativ, caracteristic științelor sociale și politice, prezenta lucrare își propune să surprindă originalitatea constructului european din perspectiva guvernanței multistratificate.

Teoretizarea Uniunii Europene și a procesului integrării reflectă diferitele etape ale evoluției integrării, care pot fi asociate, modo grosso, persistentei tensiunii paradigmatice dintre federalism și interguvenamentalism: perioadele de progres liniar și gradual au lăsat loc unui optimism în privința continuării și aprofundării proiectului european, ele corespunzând teoriilor de factură federalistă/funcționalistă care vedeau dezvoltarea Comunităților/Uniunii în direcția unei entități postnaționale, supraordonatestatului.

De cealaltă parte, stagnarea procesului integrării sau relansarea sa a fost interpretată ca o dovadă a rezistenței statului și a reafirmării importanței sale pe scena internațională, principalele abordări teoretice plasându-se în câmpul interguvernamentalismului.

Constituirea Uniunii Europene cu un pilier alocat gestionării în comun a politicilor europene și alte două bazate pe cooperarea interguvernamentală a confirmat caracterul special al acestei entități numite Uniunea Europeană, reprezentabilă ca un «model politic unitar, având un cadru instituțional unic, dar operând cu două metode diferite»

Având în vedere aspectele de mai sus, se poate considera că o nouă interpretare a evoluției acestui proces trebuie să țină cont de realitățile curente, tratându-l ca pe un fenomen sui generis, al cărui profil nu poate fi folosit pentru elaborarea unor generalizări mai ample, aplicabile și altor cazuri. Din punct de vedere teoretic, una dintre orientările apte să descifreze complexitatea Uniunii Europene este perspectiva guvernanței.

Aceasta apare ca replică la abordările care afirmă centralitatea statului pe scena politică și în cadrul procesului decizional, mutând accentul asupra multiplicării și diversificării profilului actorilor din arena politică, în condițiile creșterii interacțiunilor și interdependențelor dintre aceștia. Abordarea se înscrie pe linia noilor interpretări asupra Uniunii, susținând unicitatea constructului, care nu este „nici organizație internațională, nici un «sistempolitic» intern, ci un sistem nou apărut de «guvernanță fără guvern»”.

Teoreticienii guvernanței sunt de părere că guvernele contemporane nu mai sunt capabile să gestioneze problemele complexe, de natură socială sau economică ce rezultă din sporirea tranzacțiilor, astfel că nu mai exercită monopol asupra procesului decizional la care acum participă nu numai actorii statali din spațiul public, ci și cei supranaționali sau subnaționali (regiuni, administrații locale, mișcări cetățenești) din mediul privat și asociativ.

Reiese că guvernanța este un concept mai vast decât guvernarea, referentul guvernanței incluzând grupuri din diferite sectoare ale căror limite se disipează pe măsură ce crește interacțiunea dintre ele, în vederea satisfacerii cerințelor societale. Pe scurt, grupuri cu profiluri tot mai diverse se implică în procesul decizional.

Pe lângă accesibilizarea actului decizional prin cooptarea unor diferite categorii de participanți și crearea rețelelor prin care aceștia interacționează, guvenanța mai implică o structură politică non-ierarhică, configurată pe nivele distincte, dar interconectate (subnațional, național și supranațional). Pătrunderea unor noi tipuri de actori în spațiul de dezbatere politică nu presupune faptul că perspectiva guvernanței neagă importanța statului sau că anticipează o inevitabilă disoluție a lui, ci subliniază ideea că noul model de conducere este unul stratificat/pe mai multe nivele (multi-level), diferit de rigiditatea structurilor statale clasice și de caracterul formal al metodelor autoritare de guvernare.

Astfel, statele sunt antrenate într-un sistem pe mai multe nivele, ale căror granițe tind să se estompeze, să se fluidizeze sub impactul creșterii interacțiunilor dintre actorii subnaționali și supranaționali.

Din acest punctde vedere guvernanța reprezintă o abordare ce redă complexitatea sistemului politic al Uniunii Europene, caracterizat prin variabilitate, diversitate, imprevizibilitate și atenuarea aspectelor imobile. Într-o asemenea evoluție contextul înseamnă schimbare, iar actorii sunt piesele care influențează și sunt influențate de procesul constantei instituționalizări.

Totodată perspectiva guvernanței scoate în relief capacitatea sistemului politic european de a stimula consensul și adaptabilitatea în rândul participanților la interacțiuni, spre deosebire de alte teorii care pun accent pe aspectele conflictuale și caracterul rațional al actorilor, interesați prioritar de maximizarea satisfacerii propriilor preferințe și, numai în măsura în care servește acestui obiectiv, de scopurile celorlalți.

Depășind aceste dileme, guvernanța implică posibilitatea de a compatibiliza pozițiile diferitelor părți angajate în interacțiuni prin intermediul negocierii, văzute ca instrument eficient de armonizare și conciliere.

Elementele teoretice prezentate mai sus pot fi rezumate conform modelului guvernanței propus de Marks, care identifică trei caracteristici ale respectivei forme de conducere, specifice spațiului european: – difuzarea autorității la diferite nivele și pentru diferiți actori.

Competențele decizionale nu mai sunt un atribut exclusiv al guvernelor, la ele având acces actorii supranaționali, de tipul Comisiei Europene sau Curții Europene de Justiție, care exercită influență asupra formulării politicilor comunitare, respectiv asupra modului implementării lor. În același timp, actorii subnaționali (entitățile regionale, societate civilă) pot participa la procesul legislativ prin oferirea posibilității de a-și articula preferințele față de anumite politici (existența regiunilor cu competențe legislative). – accesul tot mai multor actori imprimă procesului decizional un caracter compozit, în sensul că reflectă un compromis, o rezultantă a diverselor preferințe, și nu doar o simplă alăturare și confruntare de interese. Votul prin majoritate calificată, participarea Parlamentului la actul legislativ prin co-decizie (iar conform noului Tratat de la Lisabona, prin co-legislație), consultarea diferitelor organisme (CES/COR, chiar și sub forma avizelor neangajante) face ca output-ul decizional să nu fie o simplă expresie a intereselor disparate, ci un produs de valori renegociate.

Astfel, diversele nivele ale spațiului politic sunt interconectate. Cu toate că preferințele sunt agregate la nivel național, ele sunt promovate în spațiul politic european prin rețele de actori care realizează legătura între nivelele subnațional, național și supranațional, creând o structură unitară.

La momentul actual se poate afirma că Uniunea Europeană întruchipează un astfel de model al guvernanței, definibil ca „formă de organizare politică postmodernă”.

Specificitatea Uniunii poate fi urmărită din perspectiva configurației pe care o creează anumite aspecte ale Tratatului de la Lisabona.

În acest sens formula cooperării consolidate prezintă relevanță pentru a exemplifica ideea de „supranaționalism deliberativ”, promovată de analiza guvernanței, conform căreia UE are capacitatea de a susține rezolvarea dilemelor prin negociere și persuasiune.

Astfel, cooperarea consolidată ar putea fi privită prin optica guvernanței, drept modalitate de soluționare colectivă (dar în același timp personalizată) a problemelor, implicând o abordare superioară a chestiunilor cu care se confruntă o pluralitate de actori.

Cele două viteze semnifică, în fapt, admiterea principiului de a optimiza atingerea obiectivelor integrării în condițiile diferenței de capacități necesare acestui lucru, dar într-o manieră acceptabilă pentru toate părțile, inclusiv pentru țările neparticipante. Tratatul de la Amsterdam din 1997 a contribuit la afirmarea acestei formule, oficializând posibilitatea ca anumite state să avanseze într-un ritm superior față de altele în asumarea politicilor comune, dacă respectiva opțiune se prezenta viabilă și compatibilă procesului per ansamblu. Odată cu Tratatul de la Lisabona, cooperarea consolidată trece într-o nouă etapă, prin facilitarea și clarificarea acestei proceduri. Cu toate că și în varianta Nisa a TUE se afirma că această procedură trebuie să se bazeze pe incluziune, nu pe excluziune (adică să stimuleze participarea cât mai multor țări) Tratatul de la Lisabona definește mai clar principiile și finalitățile acestui mecanism, extinzându-i sfera de aplicabilitate și accentuând că statele care îl adoptă trebuie să asigure participarea cât mai multor membri ai UE. Acest lucru se înscrie pe linia interpretării oferite de guvernanță, potrivit căreia UE atestă capacitatea de a gestiona complexitatea unui sistem într-o manieră conciliantă.

Dincolo de cadrele acționale, exemplificabile prin cooperarea consolidată care favorizează atingerea în stil propriu a unui obiectiv comun, utilizarea abordării guvernanței, ca viziune teoretică și model explicativ, pentru a reliefa particularitățile Uniunii, poate constitui un mijloc de înțelegere a reconfigurării și evoluției instituțiilor europene.

Pătrunderea în tot mai multe domenii ale procesului decizional a diverselor instituțiilor de factură non-statală pare să confirme fragmentarea autorității, preconizată de teoria guvernanței. Spre exemplu, conform dispozițiilor noului Tratat, sporesc competențele bugetare ale Parlamentului, „rival” cunoscut al Consiliului de Uniunii, iar extinderea semnificativă a co-deciziei (co-legislație) poate fi considerată o dovadă a întăririi Parlamentului (instituție cu legitimitate democratică) în raport cu Consiliul.

Modificarea componenței Comisiei concordă cu viziunea guvernanței potrivit căreia se atenuează influența de la nivel guvernamental în cadrul Uniunii. Pe lângă aspectele „administrative”, legate de eficientizare și ameliorarea tendinței de multiplicare a birocrației, trecerea de la formula unui comisar pe țară la cea în care nu mai există corespondență între numărul de membri și numărul de țări, înlătură „nuanța de interguvernamentalism” a Comisiei, punând bazele unei formule tot mai apropiate de o organizare politică postmodernă.

Comunitarizarea pilonului de justiție și afaceri interne, probează, încă o dată, tendința statelor de a recurge la instanțe „alternative”, paralele celor guvernamentale în vederea soluționării problemelor cu care se confruntă.

În ce privește impactul modificărilor din pilonul Politicii Externe și de Securitate Comună asupra configurației instituționale a Uniunii, momentul Lisabona marchează un pas către o distanțare, fie și timidă, de „trecutul interguvernamental” al acțiunii externe.

Funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate, introdusă prin Tratatul de la Lisabona, are un caracter mixt, reunind competențe alocate anterior unor instituții de facturi diferite: ale comisarului pentru relații externe (element supranațional) și ale Înaltului Reprezentant PESC (element interguvernamental). În plus, conform prevederilor, Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul pentru Afaceri Externe și este concomitent unul dintre vicepreședinții Comisiei Europene, un aspect important din moment ce calitatea de membru al Comisiei impune independența și exclude posibilitatea influențării de către guverne sau alte organisme.

Este de remarcat faptul că referirile la acțiunea externă apar atât în Tratatul Uniunii Europene (ce reglementează componenta de politică externă și de securitate comună, domeniu cu „sensibilități” interguvernamentale), cât și în Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), care înlocuiește Tratatul deinstituire a Comunităților Europene precum relația Uniunii Europene cu organizațiile internaționale, acordurile internaționale în care este implicată Uniuneasau clauza de solidaritate).

Dincolo de eficientizarea procesului decizional în sfera acțiunii externe, grație stabilirii unei structuri care acționează într-o manieră unitară – anume Serviciul European de Acțiune Externă, organ cu atribuții similare unui Minister de Externe, ce înglobează ambasadele Comisiei Europene plus reprezentanțele Înaltului Reprezentant pentru politică externă și securitate comună – și care se plasează sub conducerea Înaltului Reprezentant, el însuși „sinteza” competențelor unor instituții de naturi diferite (supranațională și interguvernamentală), această etapă mai oferă un exemplu de coabitare a celor două impulsuri specifice construcției europene, integrarea și cooperarea, iar în viitor poate chiar de conciliere, sub forma unui nou model de organizare politică.

Reconfigurarea Uniunii mai poate fi privită și sub aspectul democratizării ei.

De pildă, noul TUE include un titlu destinat afirmării fundamentelor democratice ale UE, în care se promovează explicit implicarea civică în toate domeniile de acțiune ale UE, prin intermediul organizațiilor reprezentative, dar și a inițiativei cetățenilor (element nou). Această formulă oferă ocazia unui număr de cel puțin un milion de cetățeni dintr-un număr semnificativ de state membre să solicite Comisiei elaborarea unor propuneri de politici. Mecanismul se apropie în mod frapant de perspectiva guvernanței asupra sistemului politic al UE, conceput ca o conducere non-ierarhică, aptă să facă față provocărilor societății moderne descentralizate.

Accesibilizarea actului decizional prin tratatul de la Lisabona deschide drumul unei noi etape în care subsidiaritatea capătă tot mai multă substanță, iar actorii subnaționali, uniți și interacționând prin intermediul rețelelor, își sporesc constant capacitatea de a influențaelaborarea politicilor. De asemenea, devine evidentă aplatizarea ierarhiilor de autoritate clasice, precum și necesitatea de a renunța la perspectivele stato-centrice rigide, în favoarea celor care acceptă guvernul ca pe unul dintre actorii sistemului politic, și nu singurul. În egală măsură, mai trebuie menționat faptul că Tratatul recunoaște exceptarea unor țări de la anumite măsuri, a celor în mod tradițional „recalcitrante” (Marea Britanie), acceptând deci rezistența unor state, ceea ce nu infirmă, totuși, ideea că statele sunt atrase într-un sistem de conducere multi-nivel.

Ar fi dificil de formulat prognoze asupra evoluției UE, mai ales în condițiile în care Tratatul admite pentru prima oară posibilitatea retragerii din Uniune, dar acest lucru nu împiedică recunoașterea și acceptarea evidențelor: Uniunea se dezvoltă, avansează, antrenând statele într-o structură de conducere inedită, potențial arhetip al sistemelor politice viitoare.

(SURSA: Revista „Continuitate și schimbare în guvernanța europeană”, vol. 2, nr.1

CERCETARE – Originalitatea construcției europene: sinteză a naționalului și a Supranaționalului, Olguta Potop)

Înainte de a trece la Concluzii iată și o serie de documentări mai recente privind chestiuni economice și oarecum practice, cum ar fi sursele de finanțare:

Previziunile economice din toamna anului 2015: Redresare moderată, în pofida dificultăților

Bruxelles, 5 noiembrie 2015

Redresarea economică în zona euro și în Uniunea Europeană în ansamblul său, aflată în prezent în cel de al treilea an, ar trebui să continue într-un ritm modest anul viitor, în pofida unor condiții mai dificile la nivelul economiei mondiale.

În contextul scăderii prețului petrolului, al politicii monetare flexibile și al unei valori externe relativ slabe a monedei euro, în acest an, redresarea economică s-a dovedit a fi rezilientă și s-a manifestat în toate statele membre. Cu toate acestea, a fost lentă.

Impactul factorilor pozitivi este în scădere pe fondul apariției unor noi provocări, cum ar fi încetinirea creșterii economiilor de piață emergente și a comerțului mondial, la care se adaugă tensiunile geopolitice persistente. Ca urmare a acțiunii stimulatoare a altor factori, cum ar fi mai buna ocupare a forței de muncă cu consecințe benefice asupra venitului disponibil real, condițiile de creditare mai relaxate, progresele în reducerea efectului de levier financiar și investițiile mai mari, este de așteptat ca ritmul de creștere să reziste provocărilor din 2016 și 2017. În unele țări, impactul pozitiv al reformelor structurale va contribui, de asemenea, la sprijinirea în continuare a creșterii.

În total, conform previziunilor, PIB-ul real al zonei euro va crește cu 1,6 % în 2015, cu 1,8 % în 2016 și cu 1,9 % în 2017. Pentru UE în ansamblul său, se așteaptă o creștere a PIB-ului real cu 1,9 % în acest an, cu 2,0 % în 2016 și cu 2,1 % în 2017.

Valdis Dombrovskis, vicepreședinte pentru moneda euro și dialog social, a declarat: „Previziunile economice de astăzi arată că economia zonei euro își continuă redresarea moderată. Creșterea este susținută în mare parte de factori temporari, cum ar fi scăderea prețului petrolului, cursul de schimb mai slab al euro și politica monetară flexibilă a BCE. Zona euro și-a dovedit reziliența în fața evoluțiilor externe, precum încetinirea comerțului mondial, ceea ce este încurajator. Pentru a susține și a consolida redresarea trebuie să profităm de această conjunctură favorabilă și să instaurăm finanțe publice responsabile, să stimulăm investițiile și să aplicăm reforme structurale pentru creșterea competitivității. Aceste aspecte sunt importante, în special în contextul încetinirii economiei mondiale, al tensiunilor continue din vecinătatea noastră și al necesității de a gestiona criza refugiaților cu fermitate și în mod colectiv.”

Pierre Moscovici, comisar pentru afaceri economice și financiare, impozitare și vamă, a declarat:„Economia europeană își continuă tendința de redresare. În perspectiva anului 2016, vedem accelerarea creșterii și scăderea șomajului și a deficitelor bugetare. Și totuși îmbunătățirile sunt încă distribuite neomogen: în special în zona euro, convergența nu se realizează suficient de repede. Rămân provocări majore: investiții insuficiente, structuri economice care frânează ocuparea forței de muncă și creșterea economică și niveluri în mod persistent ridicate ale datoriei private și ale celei publice. Trebuie să răspundem acestor provocări cu politici îndrăznețe și decisive în 2016, în special în contextul perspectivei globale incerte.”

Redresarea se manifestă în toate statele membre.

Cererea internă este în creștere în acest an în majoritatea statelor membre din zona euro, iar activitatea economică ar trebui să se intensifice în întreaga UE în 2016 și 2017.

Consumul privat este în creștere ca urmare a veniturilor nominale mai mari și a unui nivel scăzut al inflației. Este de așteptat, de asemenea, ca investițiile să crească într-o anumită măsură, ca urmare a majorării veniturilor disponibile ale gospodăriilor, a îmbunătățirii marjelor de profit ale corporațiilor, a condițiilor de finanțare favorabile și a unei mai bune perspective a cererii.

Reformele din trecut sprijină obținerea unor rezultate mai bune pe piața muncii

Piața muncii continuă să se consolideze într-un ritm lent, care variază de la un stat membru la altul. Țările grav afectate care au aplicat reforme ale pieței muncii ar trebui să înregistreze însă creșteri mai mari în ceea ce privește ocuparea forței de muncă. În zona euro, este de așteptat ca ocuparea forței de muncă să crească cu 0,9 % în acest an și anul viitor și cu 1 % în 2017. În UE, ocuparea forței de muncă ar trebui să crească cu 1,0 % în acest an și cu 0,9 % în 2016 și 2017. În ansamblu, se estimează că șomajul va continua să scadă treptat și se vor înregistra diferențe considerabile între statele membre. Conform previziunilor șomajul va scădea, în zona euro, de la 11,0 % în acest an, la 10,6 % în anul viitor și la 10,3 % în 2017, iar în UE în ansamblu său, de la 9,5 % în acest an, la 9,2 % în 2016 și la 8,9 % în 2017.

Perspectiva bugetară continuă să se îmbunătățească

În 2015, se așteaptă ca raportul dintre deficit și PIB, agregat la nivelul zonei euro, să scadă la 2,0 %, datorită eforturilor de consolidare fiscală depuse în trecut și intensificării ciclice a activității economice și, într-o mai mică măsură, datorită scăderii cheltuielilor cu dobânzile. Până în 2017, raportul dintre deficit și PIB ar trebui să scadă în zona euro la 1,5 %. Este de așteptat ca orientarea fiscală a zonei euro să rămână, în general, neutră.

Pentru zona euro, se estimează că raportul dintre datorie și PIB va scădea de la vârful de 94,5 % înregistrat în 2014, la 91,3 % în 2017. Pentru UE în ansamblul său, se estimează că raportul dintre deficit și PIB va scădea de la valoarea de 2,5 % previzionată pentru acest an, la 1,6 % în 2017, iar raportul dintre datorie și PIB va scădea de la valoarea de 87,8% previzionată pentru acest an, la 85,8 % în 2017.

Scăderea prețului petrolului reduce temporar inflația

Scăderea abruptă a prețurilor la petrol și la alte materii prime a avut ca efect o inflație globală negativă în zona euro și în UE în luna septembrie. Acest lucru maschează însă faptul că majorarea salariilor, creșterea consumului privat și îngustarea deviației PIB încep să exercite o presiune din ce în ce mai mare asupra prețurilor. Este de așteptat ca inflația anuală să crească, în zona euro, de la 0,1 % în acest an la 1,0 % anul viitor, iar în UE de la 0 % în acest an la 1,1 % anul viitor; pentru 2017 se previzionează o valoare de 1,6 % atât pentru zona euro, cât și pentru UE.

Încetinirea economiei mondiale reduce cererea pentru exporturile UE

Perspectivele creșterii economice mondiale și ale comerțului mondial s-au deteriorat considerabil începând din primăvară, din cauza declinului economiilor de piață emergente, în special al Chinei. Este de așteptat ca economiile de piață emergente să atingă cel mai scăzut nivel în cursul acestui an și să înceapă redresarea în 2016.

Până în prezent, exporturile zonei euro au fost, în mare măsură, neafectate de deteriorarea comerțului mondial, în principal datorită deprecierii din trecut a euro. Cu toate acestea, se preconizează o încetinire a creșterii exporturilor în 2016, urmată de o revenire ușoară în 2017.

Crește excedentul de cont curent

Excedentul de cont curent în zona euro ar trebui să crească în acest an, ca urmare a reducerii deficitului comercial provocat de importurile de petrol și a îmbunătățirii condițiilor de desfășurare a schimburilor comerciale, dar și ca urmare a menținerii unor excedente mari în unele state membre și a corecției în trecut a deficitului în alte state membre. Este de așteptat ca excedentul de cont curent să scadă ușor în 2017, pe măsură ce prețul petrolului va crește și condițiile de desfășurare a schimburilor comerciale se vor deteriora.

Sosirea solicitanților de azil ar putea avea un mic impact economic pozitiv

Aceste previziuni oferă o primă evaluare a impactului economic produs de sosirea în UE a unui mare număr de solicitanți de azil. Deși pe termen scurt cheltuielile publice suplimentare conduc la creșterea PIB-ului, pe termen mediu este de așteptat să se producă un impact pozitiv suplimentar asupra creșterii economice ca urmare a creșterii ofertei de forță de muncă, cu condiția să se aplice politici judicioase, care facilitează accesul la piața muncii. Pentru UE în ansamblul său impactul asupra creșterii economice este mic, dar acesta poate fi mai semnificativ în unele state membre.

Riscurile care afectează aceste previziuni sunt, în principal, externe și, în marea lor majoritate, negative

Riscurile legate de perspectivele economice mondiale au crescut. O creștere mai scăzută a piețelor emergente, în special o ajustare mai perturbatoare în China, și efectele normalizării așteptate a politicii monetare a SUA asupra piețelor emergente ar putea avea un impact negativ mai mare asupra investițiilor și a activității economice în Europa decât se estimează în prezent.

Context

Previziunile țin seama de toate datele și factorii relevanți disponibili până la 22 octombrie 2015, inclusiv de ipotezele privind politicile guvernamentale. Sunt incluse în previziuni numai politicile anunțate în mod credibil și detaliate în mod corespunzător, presupunând că acestea nu suferă modificări.

Aceste previziuni se bazează și pe o serie de ipoteze referitoare la elemente externe, cum ar fi cursurile de schimb, ratele dobânzilor și prețurile materiilor prime. Cifrele utilizate reflectă așteptările pieței, determinate pornind de la piețele instrumentelor derivate, la momentul realizării previziunilor.

Sursa: http://europa.eu/rapid/press-release_IP-15-5996_ro.htm

Guvernanță și finanțare

Modul în care sunt organizate și reglementate sistemele de învățământ superior și modul în care sunt finanțate acestea au un impact important asupra eficienței lor globale. Strategia Europa 2020 arată că:

sistemele de învățământ superior necesită o finanțare adecvată și, deoarece favorizează creșterea economică, investițiile publice în învățământul superior trebuie protejate;

este importantă diversificarea surselor de finanțare pentru învățământul superior și maximizarea valorii obținute din resursele investite;

provocările cu care se confruntă învățământul superior necesită sisteme de guvernanță și de finanțare mai flexibile, care să concilieze o mai mare autonomie pentru instituțiile de învățământ cu responsabilitatea față de toate părțile interesate.

În timp ce nivelul cheltuielilor variază substanțial între țările UE, valoarea totală a investițiilor în învățământul superior în Europa este prea scăzută: 1,3% din PIB în medie, în comparație cu 2,7% în SUA și cu 1,5% în Japonia. Importanța acordată în prezent consolidării bugetare a pus, de asemenea, o presiune suplimentară asupra investițiilor publice. Prin urmare, a devenit esențială maximizarea randamentului resurselor.

După cum am arătat, aceste provocări necesită o mai mare flexibilitate. Instituțiile autonome se pot specializa mai ușor, promovând servicii mai bune în domeniul educațional și în cel al cercetării și favorizând excelența în cadrul sistemelor de învățământ superior. Dar restricțiile juridice, financiare și administrative limitează adesea libertatea instituțiilor de a-și defini strategiile și structurile și de a se diferenția de concurenții lor.

Măsuri luate până în prezent

Prin sprijinirea cercetării și a cooperării politice, Comisia Europeană ajută țările UE să definească modele eficiente de guvernanță și de finanțare pentru învățământul superior.

La nivel național sunt organizate seminare în cadrul metodei deschise de coordonare în materie de educație și formare, care pun accent pe aspecte precum guvernanța instituțională în domeniul învățământului superior și finanțarea în funcție de performanțe.

Sursa:http://ec.europa.eu/education/policy/higher-education/governance-funding_ro.htm

Semestrul european

Sursa: http://ec.europa.eu/romania/news/26112015_semestru_european_romania_2016_ro.htm

Putem urmări în cele ce urmează planul de investiții amintit în citatul anterior, pentru a înțelege resursele și strategiile prinse ca obiective:

Planul de investiții

Planul de investiții urmărește să înlăture obstacolele din calea investițiilor, să asigure mai multă vizibilitate și asistență tehnică pentru proiectele de investiții și să încurajeze o utilizare mai inteligentă a resurselor financiare noi și existente. Pentru a atinge aceste obiective, planul are trei piloni:

mobilizarea unor investiții în valoare de cel puțin 315 miliarde EUR în trei ani

sprijinirea investițiilor în economia reală

crearea unui mediu propice investițiilor.

Acțiuni

Mobilizarea resurselor financiare

Fondul european pentru investiții strategice (FEIS)

FEIS stă la baza Planului de investiții pentru Europa. Acesta își propune să corecteze disfuncționalitățile actuale ale pieței prin eliminarea lacunelor și mobilizarea investițiilor private. El va sprijini investiții strategice în domenii-cheie, cum ar fi infrastructura, educația, cercetarea și inovarea, precum și finanțarea de risc pentru întreprinderile mici.

Regulamentul privind Fondul european pentru investiții strategice (FEIS)

Acest regulament instituie cadrul juridic și stabilește alocările bugetare pentru primii doi piloni ai Planului de investiții: mobilizarea resurselor financiare și finanțarea investițiilor.

Sprijinirea investițiilor în economia reală

Au apărut noi oportunități pentru:

investitorii instituționali din interiorul și din afara UE – acces la proiecte viabile în sectoare și țări diferite sau la platforme de investiții tematice ori geografice

promotorii de proiecte – acces mai facil la finanțare de risc, pentru a contribui la finanțarea proiectelor inovatoare și de infrastructură de importanță europeană, în anumite sectoare-cheie

întreprinderile mici și mijlocii – acces mai facil la finanțare pentru întreprinderile inovatoare cu mai puțin de 3 000 de angajați.

Pentru a valorifica la maximum oportunitățile oferite de FEIS, potențialii beneficiari pot utiliza:

Portalul european pentru proiecte de investiții (PEPI) – locul în care investitorii din întreaga lume se pot întâlni cu promotorii de proiecte din UE

Platforma europeană de consiliere în materie de investiții (EIAH) – principalul punct de acces la sprijin pentru investiții.

Crearea unui mediu propice investițiilor

Pentru a îmbunătăți mediul de afaceri și condițiile de finanțare, Planul de investiții va include măsuri pentru realizarea pieței unice digitale, a uniunii energetice și a uniunii piețelor de capital.

În plus, Comisia a venit în sprijinul statelor membre identificând principalele obstacolele cu care se confruntă mediul de investiții la nivel național.

Context

Din cauza crizei economice și financiare mondiale, nivelul investițiilor a scăzut în UE. Sunt necesare eforturi colective și coordonate la nivel european pentru a inversa această tendință descendentă și a relansa economia în toate statele membre.

Sunt disponibile fonduri suficiente, însă acestea trebuie să fie mobilizate peste tot în UE pentru a stimula investițiile. Nu există un răspuns unic și simplu, nici un buton pe care putem apăsa pentru a relansa creșterea economică. Nu există o soluție universală.

Obiective

Inversarea tendințelor de scădere a volumului investițiilor, pentru a stimula crearea de locuri de muncă și redresarea economică fără a mări datoria publică și fără a genera presiuni asupra bugetelor naționale.

Sprijinirea acelor investiții care răspund nevoilor pe termen lung ale economiei și care sporesc competitivitatea.

Sprijinirea acelor investiții care ameliorează capacitatea de producție și infrastructura Europei, cu un accent special pe construirea unei piețe unice mai inter-conectate.

Sursa: http://ec.europa.eu/priorities/jobs-growth-and-investment/investment-plan_ro

Statele europene se pot implica solidar în rezolvarea problemelor economice, a crizelor, și nu numai, însă un suport legal al acesteia este însăși guvernanța.

Viziunile sociale pentru viitor vor izvorî din implicarea a cât mai mulți actori la definirea și redefinirea chiar, ori de câte ori va fi nevoie, a guvernanței europene.

În urma acestor capitole și a documentărilor citate, fie și succint, putem trece așadar la Concluzii.

CONCLUZII

Guvernanța a devenit un subiect tot mai în voga in ultimii ani, fiind considerate a putea estompa deficitul demografic simțit la nivelul UE.

După majoritatea comentatorilor, Tratatul de la Nisa a ameliorat condițiile de funcționare a instituțiilor Uniunii, precum și procesul decizional în care acestea au fost implicate, dar rolul decisiv în reforma guvernanței europene îl va avea Tratatul de la Lisabona. Vom propune o analiză detaliată a acestei evoluții cu ocazia întâlnirilor periodice, mărginindu-ne aici la un scurt recurs istoric care să ne ajute să înțelegem întregul proces de reformă.

În urma Conferinței interguvernamentale, care s-a ținut la Nisa în decembrie 2000 – sub președinția Franței, a fost adoptat – iar în 26 februarie 2001 s-a semnat Tratatul de la Nisa (intrat în vigorare în 2003), al cărui obiectiv principal a fost reforma sistemului instituțional în perspectiva lărgirii Uniunii Europene din acel an și cei următori, prin care un compromis a fost realizat, după negocieri foarte intense, cu privire la reforma instituțiilor comunitare (mai ales referitor la rolul și ’’greutatea’’ statelor mari și a celor mijlocii și mici în sânul instanțelor comunitare), și a fost semnată o Cartă europeană a drepturilor fundamentale, neintegrată efectiv în tratate, dar a cărei forță juridică egală cu a tratatelor fondatoare este recunoscută la Lisabona, tratat semnat la 13 decembrie 2007 în capitala lusitană și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Reformele instituționale ce au fost avute în vedere au avut următoarele consecințe în anii următori: – începând cu anul 2005 Germania, Franța, Regatul Unit al Marii Britanii, Italia și Spania au pierdut al doilea comisar; s-a procedat la o ponderare a voturilor; – începând cu anul 2004 a fost operată o nouă repartiție a locurilor în Parlamentul european; s-a produs o sporire a prerogativelor și o întărire a puterilor președintelui Comisiei europene; s-a realizat, de asemenea, o mărire a numărului de ipoteze de vot cu majoritate calificată în fața Consiliului Uniunii (în dauna unanimității). Reformele materiale se referă, așa cum am arătat, la Carta europeană a drepturilor omului, la statutul partidelor politice și la prevenirea atingerilor sau nerespectării drepturilor fundamentale. În concret, după cum am observat, Parlamentul european a suferit – începând cu anul 2004, o modificare sensibilă a numărului de deputați, ajungând în cele din urmă la 750 de deputați, plus președintele (depășind cu mult cifra maximă acceptată la Amsterdam și Nisa). Conferința interguvernamentală de la Bruxelles din 17 – 18 iunie 2004 a aprobat însă documentul CIG 81/04, cu modificările și completările convenite după lungi negocieri, și anume modificările la textul bazic al Constituției europene – din documentul CIG 50/03, împreună cu addenda și corrigenda corespunzătoare, texte ce urmau a implica o reformă de mare profunzime a instituțiilor comunitare, o dată cu intrarea lor în vigoare, dar acest lucru s-a întâmplat abia cu Tratatul de la Lisabona în 2009.

În această perioadă s-a procedat și se va proceda în continuare, între altele, la o reponderare a voturilor în Consiliu, la o reformă organizatorică a C.J.U.E., așa cum am putut vedea mai sus, precum și la alte amenajări instituționale necesare funcționării Uniunii într-un cadru mult lărgit.

Guvernanța este văzută ca o alternativă la acțiunea guvernamentală clasică, ea vizează redistribuirea puterii în spațiul public prin renegocierea autorității și luarea deciziilor în rețele parteneriale: parteneriate sociale (guvern – patronat – sindicate), parteneriat public – privat (structuri de stat – mediul de afaceri) sau parteneriat civic (autorități publice – societate civilă).

Totodată, guvernanța oferă posibilitatea gestionării acțiunii colective fără intervenția statului, implicării instituțiilor și actorilor care nu aparțin sferei guvernamentale, implicării rețelelor de actori autohtoni, mai ales a societății civile, oamenilor de afaceri și deținătorilor de interese (“stakeholders”). Elaborarea politicilor într-o cultură a guvernanței crește eficiența și, implicit, succesul lor, acestea putând fi măsurate cu ajutorul unor indicatori privind accesul la procesele deliberative, transparența actului decizional și accesul public la informații, precum și includerea majorității cerințelor și preferințelor politice ale partenerilor și beneficiarilor în procesul de formulare a alternativelor.

Orice strategie de schimbare care merge în direcția guvernanței ar trebui să reprezinte o alternativă la mecanismul politic în funcțiune și la modalitățile actuale de elaborare a politicilor de stat: modelul accesului pe agenda instituțională doar a inițiativelor venite din interior (de exemplu, din interiorul instituțiilor guvernamentale) să fie înlocuit cu un model care să includă și inițiativele exterioare (ale grupurilor de cetățeni, ONG-urilor etc.), modelul “politicilor elaborate fără oameni”, adică al politicilor elaborate fără consultarea cetățenilor, grupurilor de interes legitime etc., să fie înlocuit cu unul al “politicilor elaborate împreună cu oamenii”, modelul rațional și comprehensiv al deciziei să fie înlocuit cu unul mai complex și, în fine, modelul implementarii “de sus în jos” a politicilor să fie înlocuit cu unul al implementării “de jos în sus”. Elaborarea politicilor presupune un proces mai amplu decât fundamentarea autoritară și ierarhică a deciziei, de aceea, e necesară o reorientare a proceselor de formulare către “politicilor elaborate împreună cu oamenii”, precum și reorientarea axei de implementare a acestora, “de jos în sus”, către interacțiunea strategică a multitudinii de actori implicați în rețelele generate de politici.

Introducerea elementelor guvernanței are drept consecință reconfigurarea relației dintre stat și societate, funcțiilor tradiționale ale statului li se adaugă cea de mediator/negociator, noi niveluri ale acțiunii politice, reguli de comportament politic, modele de interacțiune, precum și noi instrumente de elaborare a politicilor: consultare, dialog social, parteneriate, metode deschise de coordonare și co-reglementare, delegare de competențe, externalizare a serviciilor publice etc.

Uniunea Europeană a făcut deja primii pași către reglementarea unui cadru politic al guvernanței europene și introducerea democrației participative. Guvernanța nu este un concept abstract pentru că afectează modul în care copiii au acces la școli bine dotate care corespund nevoilor locale. Ea se referă, de asemenea, la modul în care profesorii sunt pregătiți și motivați, la modul în care ei și școala răspund în fața comunității și părinților pentru rezultatele învățării. Guvernanța în educație se referă la modul în care sunt formulate politicile, sunt identificate prioritățile, alocate resursele și sunt implementate și monitorizate reformele.

Sistemul de guvernanță al Uniunii Europene a evoluat în 50 de ani ca reflecție a neo-interguvernamentalismului. Este non-ierarhic, tip rețea/”networking” și se pune în mișcare prin voința statelor membre. Măsurile cuprinse în „Euro Plus Pact” (Decizia Consiliului European din 24/25 martie 2011) și în „Tratatul Fiscal” modifică acest model. Guvernața europeană, deși nu abandonează sistemul policentric/ tip rețea, își întărește controlul asupra statelor membre, dobândind astfel puteri mai mari.

Întrucât conferă Comisiei Europene competențe partajate în politici fiscale și întărește jurisdicția Curții Europene de Justiție în controlul implementării reglementărilor supranaționale, Euro Plus Pact și „Tratatul Fiscal” forțează finalizarea construcției unui stat federal la nivel european, printr-o integrare pozitivă.

Măsurile din „Tratatul Fiscal” și Euro Plus Pact trebuie corelate cu intenția statelor Uniunii Europene de a introduce o taxa europeană ce va alimenta direct bugetul Uniunii începând cu 2014. Ca atare, politica fiscală trece din sfera „low politics” în „high politics” devenind un instrument principal ce permite consolidarea unui federalism de tip concurențial, și o diminuare a rolului statelor în economie.

Pentru că este organizată în rețea, guvernanța europeană depinde atât de „construcția capacității” organismelor suprastatale ce funcționează la nivelul Uniunii, cât și de „construcția capacității” care se realizează în statele membre ale Uniunii.

Prin urmare este important să existe un anumit tip de capacitate organizațională, o deschidere către cooperare și rețele în sectorul privat nu doar în public, precum și de compatibilitate între organizații. Nu poate fi vorba de capacitate organizațională de orice tip, ci de un anumit tip.

„Construcția capacității” poate este cel mai sensibil punct din sistemul de guvernanță europeană, pentru că între statele membre există mari diferențe de organizare, în raport cu evoluția lor statală și politică. Nu are legătură cu regulile formale.

Conceptul de „construcție a capacității” desemnează abilitatea organizațiilor publice și private de a-și atinge obiectivele de dezvoltare, astfel încât comunitățile locale și indivizii să-și dezvolte propriile capacități pentru a-și îmbunătăți viață.

Uniunea Europeană nu utilizează această abordare, ci pe aceea de „capacitate administrativă” care nu are propriu-zis un model. S-a construit doar un manual de evaluare pentru a măsură capacitatea administrativă (Common Assessment Framework – CAF) în fiecare stat membru. Țările membre fie preiau mecanic această abordare, fie și-au dezvoltat propriul model de „capacitate instituțională”.

Există diferențe conceptuale între „construcția capacității” și ,,capacitate administrativă”, cu implicații în programele de coeziune economică și socială, precum și în evoluția sistemului de guvernare la nivel european: organisme suprastatale ale UE și state agent (țări membre UE).

Construcția capacității nu se limitează doar la dezvoltare organizațională internă, ci cuprinde atât instituții, cu sens de structuri de relații care asigură ordinea economică și socială, cât și capacitatea indivizilor de a-și schimba condiția socială, astfel încât aceștia să se adapteze permanent la schimbare. Abordarea în „construcția capacității” este atât „inward”, adică orientare pe organizare internă, cât și „outward”, în sensul că entitatea este deschisă către exterior față de părțile interesate/”stakeholders”. Abordarea europeană este preponderent „inward”. Construcția capacității se bazează pe evaluare, cunoaștere, leadership, aranjamente instituționale și responsabilitate, pe când abordarea europeană a capacității administrative se bazează pe evaluare, cunoaștere, management, adaptare instituțională, responsabilitate.

Prin urmare, cele două modele sunt pe nivele diferite și fac parte din „generații” diferite de evoluție instituțională, prima având un orizont mai larg. Cele două modele nu sunt însă incompatibile.

„Construcția capacității” presupune un sistem de guvernanță în care rețeaua este deschisă către actorii privați, în timp ce guvernarea europeană nu are această deschidere.

În guvernarea europeană rețeua există între organismele suprastatale și statele membre.

Legăturile cu alte nivele ale societății sunt slabe. Poate că nici nu are cum altfel în acest moment, ci doar în ipoteza în care se redefinesc organismele suprastatale ale Uniunii Europene după modelul clasic de împărțire a puterilor (executivă, legislativă, judecatorerască).

Abordarea limitată a construcției capacității dublată de interesul statelor de a-și conserva influența în organismele suprastatale direcționează guvernarea europeană către o expansiune excesivă a competențelor și implicit a reglementărilor. Astfel, se observă o dispersie de competențe alocate unui număr mare de organisme suprastatale. Chiar și în ultimii 3 ani, s-au înființat 4 organisme suprastatale numai pentru piețele financiare.

Deși, unele erau necesare (piață de capital și piață asigurărilor + pensii), altele au competențe ce puteau fi încorporate Băncii Central Europene. Inflația de autorități este de înțeles. Sistemul european de guvernanță tip rețea are rolul de a permite schimbul de informații, interoperabilitatea și corelarea acțiunilor în procesul decizional, astfel încât să se diminueze asimetria informațională. Totodată, în guvernarea tip rețea totul se negociază.

Ține de natură acestui tip de guvernanță. De aceea, poate și deciziile la nivelul Uniunii se iau mai greu. De exemplu, acordul asupra Greciei semnat de curând este rezultatul unor lungi serii de negocieri.

În ceea ce privește „construcția capacității” în statele membre ale Uniunii situația stă cam la fel, precum în organismele suprastatale. Unele state sunt mai evoluate instituțional decât altele.

Această situație are implicații în comunicare, cooperare, compatibilitate și în procesul decizional. Statele agent (membre ale UE) cu o dezvoltare institiuționala slabă nu vor putea răspunde adecvat deciziilor luate la nivelul organismelor suprastatale. Prin urmare, deciziile organismelor Uniunii vor avea de suferit. Problemele de natură instituțională alimentează asimetria informațională pe relația principal (organisme suprastatale), agent (stat membru), mai cu seama în politici unde există competențe partajate.

Cât privește deciziile organismelor suprastatale, se constată o viteză lentă de propagare a acestora, așa cum feed back-ul pare slab. În acest caz, nu mai este vorba de construcția capacității organismelor suprastatale. Există două explicații. Convergență economică reală este scăzută în aproape jumătate din statele Uniunii, iar acestea absorb greu șocurile asimetrice. Pe de altă parte, în multe state ale Uniunii Europene nu a apărut o claritate conceptuală în privința „construcției capacității” și a federalismului concurențial care să le întărească instituțional. De aceea, statele membre ale Uniunii care nu își reformează instituțiile primesc șocul schimbărilor structurale de la alte state, cu un cost pe măsură capacității lor de răspuns și al timpului pierdut.

Statele Uniunii Europene au încă o marja de acțiune în multe domenii, unde organismele suprastatale nu au cum să acționeze sau intervin mai puțin (competențe partajate).

Euro Plus Pact și „Tratatul Fiscal” nu doar forțează statele membre la disciplină fiscală, ci le stimulează să-și dezvolte politicile care atrag capital financiar, uman și informațional. Prin urmare, Euro Plus Pact și „Tratatul Fiscal” întăresc federalismul concurențial. Prin politici proprii, fiecare stat al Uniunii se află în competiție cu celelalte state în atragerea de capital. În egală măsură, în interiorul statelor există o concurență juridictionala, pentru că fiecare stat membru al unei federații, regiune sau district/județ își dezvoltă propriile politici pentru atragerea de capital și forță de muncă. De exemplu, diminuarea barierelor administrative și taxarea sunt două instrumente care exprimă această concurență juridictionala. Competiția întărește Uniunea.

Această concurență jurisdicțională este potențată de mișcarea liberă a capitalului, mărfurilor, serviciilor și a persoanelor, prevăzută în Tratatele Europene. Concurența jurisdicțională poate fi un motor de dezvoltare pentru guvernele inovative și un cost pentru cele care așteaptă sprijin de la guvernele centrale prin politici de redistribuție.

Prin urmare, statele și guvernele lor locale nu trebuie să se rezume la alocarea fondurilor proprii prin transferuri interguvernamentale sau la fondurile structurale.

Redistribuirea puterii are marele avantaj că, ajungând decizia pe mâna factorilor locali, aceștia au prilejul să apere direct comunitatea locală înaintea interselor puterii centralizate, pot fi controlați de cetățenii comunității, unicul element nou necesar rămânând instaurarea unui suport legislativ prin care aceștia să răspundă față de eșecurile deciziilor lor politice nu doar prin eventuala nerealegere, fiindcă un partid poate sacrifica un mandat sau un politician dacă intersele financiare ale ,,sponsorilor,, partidului respectiv sunt imense, știindu-se că orice partid are în spatele său interese ale celor care îl finanțează, înaintea celor ale electoratului. Nefiind nicăieri în lumea o legislație care infierează înșelăciunea politică, adică platforma programului electoral prin care ,,încântă,, electoratul să-i voteze, dacă nu este îndeplinită pe parcursul mandatului dobândit, nimeni și nimic nu trage la răspundere pentru că nu a/au îndeplintit-o, constituindu-se astfel aici evidența infracțiunii de înșelăciune. Iată un subiect de drept politic neatacat de nimeni și ușor de înțeles și de ce. Fiindcă toate partidele au interesul să nu răspundă pentru înșelarea electoratului și nici pentru decizia politică eșuată pe contul mereu al contribuabililor.

Dacă legislația europeană impune organisme de control ale deciziei politice și totodată și metodologii comunitare, puterea la niveluri redistribuite se va manifesta cu precauție în limitele impuse. Guvernanța europeană fiind astfel extrem de utilă, acționând ca un garant al uzului puterii în folosul cetățenilor. Guvernanța europeană privită ca o guvernanță federativă, ar trebui să creeze suportul legislativ prin care forțează întreg spectrul politic să nu înșele elctoratul cu promisiuni ulterior neonorate, putând fi pedepsiți penal pentru aceasta și pe toți actorii din guvernanța multi-livel să opereze onest.

Nu democrația și nici ideologiile pot fi făcute vinovate pentru eventualul insucces al guvernanței și guvernărilor cât absența legilor care să stea la baza tragerii la răspundere a puterii prost administrată.

Dacă UE privește în perspectivă și ține seama de faptul că este nevoie de viziuni sociale noi, fie la nivel mondial, european sau național, și educă pe cetățenii săi încă din școlile elementare să privească societatea ca pe propria familie, nu cu dezinteres precum în zilele noastre, dacă în procesul educațional vor fi introduse de la niveluri elementare la scară europeană științele sociale comparate, noțiuni de bază din drept, finanțe, economie, morală… în modul cel mai sigur și garantat UE va fi cel mai avansat model de societate iar guvernanța UE va avea un succes continuu. Altfel, se vor cheltui banii contribuabililor doar pentru a căuta noi și noi forme de înșelăciune politică, noi și noi forme de disipare a răspunderii până la anularea ei, societatea europeană lăsată pradă unei anarhii artificiale create prin inflația de actori!… Adică toți participă la decizie dar nimeni nu răspunde!…

Reiterând întreaga documentație folosită pentru această teză, opere și acțiuni care au condus guvernanța europeană spre un relativ succes, ne rămâne să observăm – dar și să participăm la îmbunătățirea guvernanței atât în timp cât și în spațiu – filtrarea priorităților între economic și social, privite împreună sau axarea doar pe convulsiile politice contrastante și dorite a fi uniformizate.

Economicul presupune întâi de toate producția și schimbul, la nivel european și apoi internațional, care este cumva vizibilă favorizarea anumitor state europene prin ,,etichetarea,, producției și schimbului ca nefiind în ,,normă europeană” pentru alte state europene mai mici sau în curs de dezvoltare. Spre exemplu, anumite produse, deși biologice, lipsite de e-uri, provenind din țări precum România, sunt considerate ca ,,nefiind,, în norma europeană doar pentru a favoriza pe piață produsele altor țări precum Germania. Organismele care stabilesc normele UE nu sunt corecte întotdeauna iar libertatea pieței este încă o minciună, anumite autorități europene în domeniu sunt supuse unor anumite tipuri de interese deloc europene!.

Un alt element economic de impact este distribuirea forței de muncă, planificarea creării de noi locuri de muncă pentru tineret.

Federalizarea fiscalității iarăși poate avea două tăișuri, deorece dezvoltarea economică pe ansamblu nu este unitară deci nici fiscalizarea nu poate fi unitară, ci cu rolul de a stimula creșterile acolo unde sunt necesare. O bună guvernare europeană nu urmărește uniformizările dincolo de orice necesitate regională iar aceste uniformizări doar dacă au rolul de reglementare a unor condiții de șanse egale țărilor europene ar putea fi perecepute ca fiind benefice.

O temă de absolută importanță, pornind de la faptul că economia europeană este motorul socialului iar acesta din urmă o resursă dar totodată și un beneficiar al economicului, este însuși socialul. Acest domeniu înseamnă un împreună comunitar, un ansamblu de nevoi sociale și de aspirații sociale.

Europenii au o cultură comună izvorâtă din întrepătrunderile culturilor popoarelor europene, nu se pot distinge divergențe majore culturale sau sociale, nu sunt contraste între modul de viață nord-european și cel sud-european încât să se poată considera un impediment al dezvoltării relațiilor la nivel european, iar această evidență ar fi un avantaj.

Totuși, sfera socialului atârnă de economic și ca resursă acesteia și ca beneficiar.

Distribuirea forței de muncă, distribuirea și schimbul de produse de bază se realizează tot în favoarea anumitor state europene, libera concurență fiind din start exclusă.

Aici amintim un alt element cu impact grav, migrația altor popoare către Europa și integrarea acestor migrații în social, folosirea forței de muncă provenite din migrație.

Când forța de muncă este calificată și performanța ei este atestată, factorii economici aleg doar pe criterii de preț al forței de muncă, crezând că astfel obțin un cost de producție inferior și astfel un profit mai mare, neținând seama de interesele sociale, considerând pârghiile capitaliste ca fiind juste dincolo de a privi asupra impactului social.

Într-o Comunitate Europeană a capitalului, resursa forței de muncă provenită din migrație extra-europeană aduce profit dar creează alte breșe care absorb apoi dublul profitului prin necesitatea unor politici de asistență socială.

În cazul în care libera concurență pe criteriile competenței profesionale prevalează costului forței de muncă, onestitatea în aceste criterii aduce un real avantaj socialului.

Europenii plasați prioritar pe piața muncii, desigur, pe principiul competenței și nu al costului, aduc mai mari contribuții fiscale decât cei prost plătiți provenind din migrații.

Cum se face că există un excedent de forță de muncă europeană, reflectat în rata șomajului sau a ocupării, iar marile companii aduc din afara spațiului european forță de muncă ieftină, preferând să dezavantajeze cetățenii europeni?

Cetățeni europeni care apoi trebuiesc asistați social. Cel mai bine ar fi să se creeze politici la nivel european de integrare cu prioritate a forței de muncă europeană și descurajarea migrației în masă din zonele extraeuropene. Să nu mai amintim și de impactul cultural, de divergențele acestora culturale cu Europa, o Europa multiculturală fiind doar o utopie!… Integrarea oamenilor provenienți din acele culturi care intră în conflict cu cultura europeană nu face altceva decât ridică exponențial costurile și contrabalsansează avantajul forței de muncă presupus ieftine.

Asistența socială acordată refugiaților ar putea fi concentrată spre soluționarea situațiilor din statele unde sunt conflicte sau cataclisme. Oamenii aceia nu țin să trăiască în Europa de dragul Europei, ci de nevoia de supraviețuire în urma unor grave probleme din țările lor. Decât să fie cheltuite inutil resursele pentru integrare, mai bine pot fi ajutați să rezolve problemele din țările lor, deseori aceste probleme fiind cauzate chiar de occidentali, de europeni, prin alimentarea conflictelor sau prin afacerile cu armament și chiar prin urmărirea altor interese privind exploatarea resurselor naturale ale acelor țări.

Unele țări europene dezvoltă un comerț militar înfloritor, exploatează resursele naturale ale acelor țări, aduc populațiile în condiția de a-și părăsi țările și de a migra către Europa, constituind un efect de bumerang extrem de nociv și foarte scump plătit doar de către cetățenii europeni și nu de companiile sau afaceriștii decidenți.

Siguranța cetățenilor este un alt factor social extrem de fragil. Când spunem siguranță începem cu pacea, locul de muncă, accesul la sănătate, educație, cultură, libertăți, piață liberă, ș.a. Crearea unor procese sociale, fenomene chiar, care apoi să obtureze libertățile sub motivul ,,securității” nu este altceva decât militarizarea vieții sociale în avantajul afacerilor cu armament și al prelevării de resurse fiscale pentru instituțiile de securitate.

În loc să desființăm armele și motivele de conflict, supunem cetățenii la lipsirea de libertăți și condiția de frică, de amenințare perpetuă.

Guvernanța europeană este în gradul să ajute guvernele să practice politicile comune care ajută pe europeni să își păstreze libertățile cu greu dobândite în decursul ultimelor decenii, secole.

Crearea de sisteme care îngrădesc libertățile sub pretextul securității au și rol pozitiv atunci când acestea sunt oneste, când s-a creat înaintea lor premisele evitării producerii de procese sociale toxice. Încurajarea migrației și apoi supunerea țărilor de destinație la măsuri de restrângere a libertăților putea fi rezolvată prin neîncurajarea migrației, este simplu!…

Discrimarea pozitivă este actualmente marea problemă europeană. Asistența socială din banii contribuabililor acordată migranților este injustă pe fondul nerezolvării marilor probleme ale propriilor cetățeni europeni.

Dăunează asistenței sociale a propriilor cetățeni europeni și, totodată a irosirii resureselor obținute de la contribuabili, culmea, în defavoarea celor care sunt contribuabilii, îngrădindu-se libertățile acestora și acordând libertăți discriminatorii migranților sub pretextul umanist și al presupusei multiculturalități!…

Guvernanța europeană are toate mijloacele, sau și le poate crea, pentru a apăra prioritar interesele cetățenilor europeni și nu prevalent interesele corporațiilor sau ale unor state superdezvoltate din Europa.

Aceste state superdezvoltate din Europa vor plăti costurile alimentării neoneste ale superdezvoltării. De exemplu Germania, care a absorbit piață de armament și piață de desfacere cât și resurse ieftine spre a deveni o superputere economică iar acum, prin acceptarea migrației necontrolate, să ajungă să supună cetățenii săi germani la îngrădirea libertăților datorate problemelor create de migrație.

Toate se plătesc atunci când contează banul înainte intereselor propriilor cetățeni, atunci când politicienii decid cu supunere față de interesele unor corporații, dovedindu-se astfel limpede că politicienii sunt supuși banului și nu electoratului.

Migrația în interiorul comunității europene poate constitui o pârghie de omogenizare a resurselor, dar și o piedică în dezvolatrea statelor de proveniență a migrației. De ce caută un cetățean est-european să migreze spre țările vest-europene?

Pentru că în țările est-europene încă nu îi este valorizată munca la fel ca în cele vestice. Pentru că țările vestice au un deficit de forță de muncă sau anumite sectoare sunt deficitare. Aceasta înseamnă și că în țările estice guvernanța europeană nu funcționează sau dacă funcționează nu face altceva decât apără interesele doar a țărilor europene vestice iar acceptarea în comunitate a celor estice a avut ca scop tot avantajarea celor vestice. Iată un subiect de maximă importanță care ar credibiliza guvernanța în momentul în care nu vor mai fi cetățeni europeni de gradul unu și de gradul doi.

O altă chestiune tot atât de vitală este distribuirea și uzul fondurilor europene.

Anumite programe au rolul să rezolve gravele probleme de infrastructură, de micro-economie, de conservare a culturii sau alte probleme sociale cum ar fi persoanele cu abilități diferite sau a unor zone defavorizate ori supuse unor riscuri.

Fondurile europene sunt constituite din contribuțiile statelor europene și dacă tot sunt aceste resurse financiare disponibile, guvernanța europeană ar trebui să concetreze programele, armonizându-le, astfel încăt să și rezolve ceva concret. Uzul resurselor doar pentru chestiuni de suprafață, nerezovând nimic în esență din probelemele reale și prioritare, sunt doar risipe.

În ce privește politicul ar părea că se ivesc două elemente absorbante de resurse financiare.

Contribuabilii cheltuiesc resursele financiare pentru administrarea țărilor lor, pentru costurile vieții politice regionale, naționale iar acum cheltuiesc și pentru cele europene.

Deci avem o stratificare și o mărire a costurilor destinate politicului.

Tot mai mulți oameni fiind implicați în viața politică, până ce tot mai puțini vor rămâne să producă efectiv resurse financiare!…

Câți politiceni suportă Europa pe cap de locuitor și ce beneficii aduc acești politicieni pentru contribuabilii care îi hrănesc?

Reprezentativitatea este un nod și un răspuns. Un cetățean sau o comunitate locală, o regiune, o națiune, are nevie de reprezentare politică având rolul să-i apere interesele.

Ceea ce încă niciun partid politic și nicio regulă politică la orice nivel nu responsabilizează prin legi punitorii actul politic al celui care reprezintă cetățeanul.

Cetățeanul nu poate trage la răspundere omul politic pentru deciziile sale deseori în neconcordanță cu interesele cetățeanului care l-a trimis să-l reprezinte.

Guvernanța europeană are aici rolul de a garanta disciplina politică, de a urmări dacă interesele cetățeanului sunt cu adevărat apărate sau se face doar lobby marilor interese în defavoarea cetățeanului.

Nu avem încă pârghiile în cadrul guvernanței prin care ierarhia politică să fie pusă în slujba justă a intereselor privite la scară europeană. Prevalarea interesului de coeziune europeană celui local trebuie să țină seama de realitățile locale, fiindcă bunăstarea europeană depinde de bunăstarea începând de la nivel de cetățean.

Ce se întâmplă cu un politician sau partid, indiferent de nivelul la care ia decizii politice, când acesta se dovedește că este nociv intereselor cetățenilor? NIMIC.

Accentul se pune doar pe corupție când adevărata daună o aduce prin deciziile distructive cu efecte grave în timp.

Există vreun cod moral al omului politic sau doar legi care constrâng cetățeanul de rând, și politicianul fiind supus acestor legi, însă mai puțin în ce privește operatul său?

Operatul unui muncitor putând fi reglementat prin norme responsabilizatoare mai puțin cel al unui om politic.

Referendumul este instrumentul cel mai democratic creat vreodată. Protestul de stradă rămâne instrumentul coercitiv al cetățeanului împotriva deciziilor politice.

Educația politică, financiară, juridică, morală a cetățeanului european rămânând o gravă carență.

Cum se vrea guvernanța să atragă participarea cetățeanului fără o educație corespunzătoare la nivelul întregii comunități europene?

Lipsind aceste proiecte de educație ținând de guvernanță și de oportunitatea participării cetățeanului, se poate trage concluzia că nu se dorește aceasta, ci doar devalorizarea politicii în conștiința publică.

Devalorizare ce survine, așa cum aminteam mai sus, prin neresponsabilizarea deciziei politice și prin lipsa legilor care să constrângă politicianul la onestitate tot așa cum există legi care constrâng cetățeanul la onestitate ținând de munca sa și de viața sa socială.

Așadar, guvernanța europeană ar trebui să găsească prioritară educația cetățeanului european și atragerea acestuia să participe la guvernanță, să se manifeste corect și în concordanță cu interesele sale.

Referendumurile ar trebui din ce în ce să capete relevanță și practică. Doar așa cetățeanul poate începe să fie atras, fiind pus să se exprime în legătură cu un argument care îl privește. Câte referendumuri sunt create în spațiul european în legătură cu marile decizii?

Nu cumva se trezeește cetățeanul cu deciziile deja luate? Rămânând să blameze politicenii și să-i schimbe din mandat în mandat, fără a avea suportul legal prin care să-i tragă la răspundere pentru deciziile deja luate. Fără a mai căuta și referendumuri care nu au fost respectate, exemplul viu fiind acela privind numărul de parlamentari din România, referendum exprimat limpede dar neaplicat nici astăzi și aceasta rămânând nesancționat de forurile europene în drept. Cum a sancționat UE neaplicarea acestui referundum din România?

Protestul de stradă a devenit un instrument insuficient. Decredibilizarea ideii de protest prin instrumentalizarea lui de deciziile luate în urma acestora. Probabil că ar trebui înlocuit cu implicarea masivă a cetățeanului în decizia politică pentru a nu mai fi nevoie de proteste!

Guvernanța europeană este fără doar și poate sursa de democraticitate în Europa fiindcă ea creează, sau ar trebui să creeze, instrumentele manifestării ample ale cetățeanului în zona deciziilor care îl privesc.

Cel mai trainic parcurs pe care îl poate lua europenii este perfecționarea democrației sale și noile tendințe indică această aspirație spre implicare. Tinerii, aparent preocupați de prezent și mai puțin de viitor, au printre dorințele lor și aceea a împlinirii în plan social și aceasta nu se poate realiza fără un suport și o contribuție directă. Tinerii au democrația în firea lor, au forța de a-și exprima propriile păreri și aici ar trebui guvernanța să-și exploateze șansele.

Democrația să aparțină cetățenilor mai întâi și apoi sistemelor. Sau sistemele să se muleze pe nevoile celor pe care îi înglobează sau asupra cărora acționează.

Deocamdată guvernanța europeană are toate motivele să fie dorită de cetățeanul spațiului european, fiindcă așa cum este profilată și structurată, ar părea să fie cea mai avansată și cea mai adaptată realităților actuale. Dar privind în viitor, ținând seama de resursele și necesitățile lumii de mâine, se simte nevoia de o absolută evoluție umanistă, spirituală chiar, de noi sisteme care să ușureze cheltuiala publică alocată ,,democrației,, și administrației. Pe drumul croit astăzi ar părea că un procent prea mare este implicat în rolurile administrative, sisteme duble cu aceleași atribuții dar consumatoare de bani de la buget și lipsite de responsabilitate. Dar, reafirm, este imperios nevoie de educație democratică intensă, contrar cum a fost și este în prezent, unde doar cei care aleg științele politice au acces la educație, astfel, implicarea cetățeanului, needucat și împins spre dezinteres față de treburile puterii, este imposibilă și doar o amăgire.

Guvernanța va rezolva în viitorul imediat aproape toate chestiunile ținând de uniformizarea legislației, fiscalitatea, libera circulație, piața liberă, circuitul monetar, dar va trebui să răspundă și noilor provocări venite din exterior. Imigrarea în masă este un fenomen social artificial și controlat, programat. Acoperirea deficitului forței de muncă sau scăderea natalității nu sunt scuze veridice și nici nu este o soluție integrarea unei mase enorme de imigranți. În cadrul UE există forță de muncă în excedent, iar natalitatea poate fi stimulată prin programe europene de susținere a familiilor.

Programul de aducere în UE a unei enorme mase de imigranți nu este altceva decât o formă de distrugere a Europei iar guvernanța UE este așteptată să găsească soluțiile stopării fenomenului.

Amenințarea militară externă nu poate veni dacă UE sau unele statele europene încetează să se mai implice în creeare de conflicte, în susținerea acestora și în comerțul cu armament. Dacă banii sunt mai de preț decât pacea și viața europenilor, atunci cei care dețin puterea în statele europene merită judecați pentru trădarea intereselor europenilor și subminarea păcii Europei.

Crearea unui corp comun european de apărare, aliat al NATO, partener chiar cu alte forțe vecine Europei, deci o armată europeană, ar descuraja alte forțe să se hazardeze în amenințări cu războiul.

Cultura europeană fiind o sumă a culturilor popoarelor europene, merită o mai lărgită atenție, precum și tradițiile locale, acestea fiind identitatea cetățenilor.

Încurajarea devalorizării culturii, disprețului față de cultură, sunt arme subversive de distrugere a Europei. Așadar și aici se așteaptă din partea guvernanței să adopte soluțiile cele mai trainice.

Corupția este o chestiune de morală, de educație, de atitudine civică, înainte de a fi penală, și este anume dirijată în unele state, de exemplu, ,,pentru a putea fi politician mai întâi trebuie să fii corupt și coruptibil!…” Guvernanța și aici va trebui să afle soluțiile necesare nu doar combaterii cât schimbării caracterului, al moralei cetățenilor prin educație și legi severe.

Structurile europene create și menite să asigure coerența democrației au nevoie de un suport legislativ pe măsură. Oricâtă educație democratică ar avea cetățeanul, tot va avea nevoie de reprezentare și cel mai bun reprezentant este însăși legea.

La elaborarea legilor se dorește o largă consultare, fie prin studii de impact dar mai ales prin referundumuri, cum și prin discutarea legilor în faza de elaborare cu cât mai mulți actori.

Pe de o parte, politicienilor le convine să apară o lipsă de implicare, ca astfel să își exercite doar voința lor sau a celor care îi finanțează, grupurile de interese financiare sau de putere. Pe de alta, lipsind implicarea, constatând apoi divergența de interese, forurile europene se trezesc cu stagnări sau mai rău iar aici este terenul guvernanței pentru a echilibra raportul și a împiedica politicul să exercite puterea într-o altă direcție decât cea dorită prin esența guvernanței.

Ar trebuie să aflăm care este intenția Europei, a cetățenilor săi, în ceea ce privește guvernanța, dacă ea trebuie să aibă un caracter consultativ, de influență asupra guvernelor sau un caracter de legiuitor care impune, pretinde guvernelor supunere necondiționată.

Apoi, dacă actorii implicați în guvernanță sunt armonizabili prin decizii legale, puși în fața unui fapt împlinit sau sunt lăsați să-și exercite vreun veto?

Un fapt la fel important este costul și timpii necesari luării unor decizi și dacă aceste costuri și acești timpi nu cumva sunt subterfugii cheltuirii banilor contribuabililor pe roluri și funcții neproductive, ostile chiar, așadar, toate amănuntele ar trebui luate în considerație și un număr cât mai mare posibil de cetățeni să își exprime acordul sau dezacordul pe legile fundamentale, ca astfel să se evite instaurarea unei puteri globale, imperialiste, sau disiparea până la anulare a rolului de creator de coeziune între europeni și în interesul acestora, cât și politicile de conviețuire la nivel planetar.

Am mai avut și mai avem încă organisme internaționale pe care le-a visat umanitatea ca fiind necesare dar iată că nu au fost să fie decât minimal folositoare și au absorbit cheltuieli care nu se justifică realizărilor, amintesc aici O.N.U.

Orice organism european ar trebui optimizat și structurat limpede, eficientizat în ceea ce privește costurile, creat suportul împiedicării formării de fronturi elitiste prevalente și nesupuse cetățenilor prin responsabilizarea penală, de exemplu, apariția infracțiunii de trădare a intereselor cetățenilor și cu pedepse până la închisoarea pe viață și confiscări multiple și coletarale.

Altfel, ne trezim că, din bună intenție, am creat un monstru absolutist și incontrolabil, impunibil.

Guvernanța va trebui să rezolve și situația organismelor căpușă, cu roluri duble, cât și ideea de armată comună europeană, poliție comună europeană, școlarizare pe anumite standarde comune, cât și normative fiscale, de concurență și antitrust comune.

Dacă ideea de cadru de guvernanță economică a Uniunii Europene urmărește detectarea, prevenirea și corectarea tendințelor economice, aspecte, cum ar fi deficitele publice sau nivelurile excesive ale datoriei publice, care pot restrânge creșterea economică și a crea riscuri pentru economiile statelor, cum se face că sunt favorizate deciziile care, sub masca neamestecului în politicile interne, permit guvernelor să acumuleze datorii colosale contractate în afara U.E. când chiar U.E ar putea crea un suport acestora, un organism precum F.M.I., însă nu atât de ostil?

Să prevaleze economia europeană ar fi o chestiune extrem de corectă, și iată:

,,Sistemul normelor UE a politicilor economice este consolidată în continuare prin dispoziții care să asigure că acestea sunt aplicate și ca guvernele să ia măsuri eficiente pentru corectarea problemelor economice.

Procedura de deficit excesiv

Statele membre cu un deficit mai mare de 3% din PIB, sau care nu-și reduce datoria excesivă (peste 60% din PIB) rapid suficient sunt supuse unui set de reguli cunoscute ca procedura de deficit excesiv.

În cadrul acestei proceduri, se angajează să efectueze o serie de obiective pentru a aduce deficitele lor sau datorii excesive la niveluri de siguranță. În cazul în care eșuează în mod repetat, să ia măsuri corespunzătoare în acest sens, ele pot primi, de asemenea, un avertisment și, în cele din urmă, sub rezerva unei sancțiuni, cum ar fi o amendă, care poate ajunge până la 0,2% din PIB-ul lor. O altă măsură este de a reține subvențiile regionale din Fondul de Coeziune al Uniunii Europene.

UE poate face recomandări guvernelor naționale, ori de câte ori acestea sunt justificate de împrejurări.

Procedura de dezechilibru excesiv

Ca parte a procedurii de dezechilibrele macroeconomice, statele membre cu dezechilibre excesive sunt obligate să prezinte planuri de măsuri corective, cu un calendar și termene clare.

Zona euro, statele membre pot fi, de asemenea, supuse unei amenzi de 0,1% din PIB, în cazul în care nu reușesc să corecteze dezechilibrele macroeconomice grave, cum ar fi un deficit sau excedent comercial excesiv sau persistente, care sunt dăunătoare sau amenință alte state membre. Decizia de a impune o amendă unui stat membru sunt propuse de Comisie și poate fi blocat în cazul în care se opune o majoritate substanțială a guvernelor din UE”

(sursa: http://ec.europa.eu/economy_finance/economic_governance/index_it.htm)

În cazul țărilor precum România, în care rata împrumuturilor este aberant de mare iar clauzele contractuale și mai aberante și antieuropene chiar, deoarce influența FMI asupra României ar putea destabiliza libertatea de decizie a României în cadrul U.E., fiind vasală pretențiilor celor care a împrumutat-o, ce politici a întreprins U.E. pentru responsabilizarea guvernelor în a nu se împrumuta oricât și oricum și de oriunde și mai ales de a nu irosi banii din împrumuturi pe proiecte pasive? Nu cumva și o parte a forurilor europene fac jocul F.M.I? Cum ajută U.E. la reglementarea acestor chestiuni grave sau nu cumva le convine ca țările precum România să fie slăbite economic și îndatorate pentru a participa la ideea europeană doar ca state inferioare și servile și doar ca piață de consum pentru marii producători din țările precum Germania? Dacă nu este chiar așa, nici măsurile concrete și eficiente ale U.E din care să reiasă că ar interesa-o, nu se fac vizibile…!

Monitorarea înseamnă doar observație pasivă? Iată cum este definită această monitorare:

„Guvernanța economică a UE -cadrul de guvernanță economică a Uniunii Europene urmărește detectarea, prevenirea și corectarea tendințelor economice aspecte, cum ar fi deficitele publice sau nivelurile excesive a datoriei publice, care poate restrânge creșterea economică și a crea riscuri pentru economiile.

Monitorizarea:

Analiza datelor economice.

Previziuni.

Analiza anuală a creșterii.

Raport privind mecanismul de alertă și examinări aprofundate.

Profilaxie.

Obiective pe termen mediu.

Programe ale programelor de stabilitate și de convergență.

Programele naționale de reformă.

Evaluarea proiectelor de planuri bugetare.

Recomandări specifice pentru fiecare țară.

Acțiuni corective.

Procedura de deficit excesiv.

Procedura de dezechilibru excesiv.

Punerea în aplicare: Semestrul european.

Monitorizarea.

Comisia Europeană monitorizează îndeaproape evoluțiile economice din UE și membrii din economia mondială. Monitoare potențiale probleme, cum ar fi politicile riscante, politici nesustenabile sau în scădere a competitivității prin:

Analiza periodică a unei game largi de date economice interne și internaționale.

Estimarea pentru diverși indicatori economici, inclusiv creșterea PIB, inflație și șomaj.

Evaluarea bugetelor naționale.

Evaluarea programelor de stabilitate sau de convergență și a programelor naționale de reformă.

În plus, Comisia Europeană elaborează în fiecare an două relații economice importante care contribuie la identificarea și soluționarea problemelor economice:

Analiza anuală a creșterii.

Raportul privind mecanismul de alertă.

Analiza anuală a creșterii, publicată spre sfârșitul fiecărui an, examinează progresele realizate de UE în punerea în aplicare a priorităților sale strategice pe termen lung și oferă o evaluare detaliată a tendințelor macroeconomice și pe frontul ocupării forței de muncă. În acest fel, definește prioritățile UE pentru anul următor.

Raportul privind mecanismul de alertă identifică țările care ar putea suferi dezechilibre, cum ar fi pierderea competitivității și bule speculative care, în lipsa unor intervenții, ar putea dăuna statelor membre individuale sau a uniunii economice și monetare.

Aceste diagnostice sunt discutate între guvernele UE. Pentru fiecare dintre țările în cauză, o examinare aprofundată este apoi efectuată pentru a determina dacă există un dezechilibru și de a determina originea, natura și gravitatea.”

(sursa: http://ec.europa.eu/economy_finance/economic_governance/index_it.htm)

Cât durează și ce efeciență au dovedit acestea până în prezent?

Mai departe, tot în câmpul economic european, notăm astfel:

,,Pentru a preveni problemele economice care agravează și afectează alte state membre ale UE, guvernele UE au aprobat o gamă largă de norme pentru a asigura calitatea și caracterul adecvat al politicii lor economice.

Pactul de stabilitate și creștere

Toate statele membre ale UE s-au angajat, în cadrul așa-numitului "pact pentru stabilitate și creștere", să continue consolidarea finanțelor publice, ca un factor esențial pentru creșterea economică durabilă și stabilitatea financiară.

În acest scop, a stabilit obiectivele bugetare pe termen mediu, calibrate astfel încât să se garanteze viabilitatea pe termen lung a finanțelor publice și a datoriilor lor publice.

Programele de stabilitate (țările din zona euro).

Programe de convergență (țările din afara zonei euro).

În luna aprilie, toate statele membre ale UE prezintă Comisiei măsurile bugetare care intenționează să le pună în aplicare să-și îndeplinească angajamentele. Țările din zona euro face prin intermediul unor "programe de stabilitate", în timp ce celelalte țări prin "programe de convergență."

Pentru a afla mai multe despre programele de stabilitate sau de convergență.

În același timp, toate statele membre ale UE intenționează să pună în aplicare reforme structurale pentru a stimula creșterea economică și locuri de muncă în "programele naționale de reformă" lor. Comisia analizează cele două programe ale fiecărei țări și face o serie de recomandări de politici pentru fiecare dintre ele. Guvernele discuta recomandările cu Comisia și între ele, și apoi să le integreze în politicile naționale, cu acordul parlamentelor naționale.

Pentru a afla mai multe despre recomandările specifice fiecărei țări.

Statele membre UE elaborează bilanțurile pe baza unui set convenit de priorități pentru a aborda provocările economice și riscurile identificate de către Comisia Europeană.

Acest mecanism de coordonare și monitorizare este chiar mai stricte pentru țările din zona euro, care va furniza Comisiei și partenerii lor din zona euro a proiectelor de planuri bugetare pentru anul următor. În cazul în care politicile bugetare nu sunt realiste și / sau să constituie o amenințare gravă, acestea pot fi invitate să prezinte un document revizuit.

Proiecte de planuri bugetare care se prezintă în toamnă de către statele membre ale euro.

Pentru a lua decizii eficiente cu privire la politica economică și pentru a câștiga încrederea partenerilor internaționali, investitori, întreprinderi și participanților pe piață este esențial să se aibă date fiabile. Prin stabilirea unor standarde ridicate în metodologie, calitatea, transparența și independența, normele UE asigură dezvoltarea unor statistici fiabile de către guvernele individuale.

Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța.

Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și governane (sau "pact fiscal"), semnat de majoritatea țărilor membre ale Uniunii Europene, stabilește obiectivul bugetar bugetelor naționale. Aceasta limitează la 0,5% din PIB, mărimea deficitelor anuale ale statelor individuale și impune crearea unor mecanisme pentru corectarea abaterilor de semnificative.

Procedura dezechilibrelor macroeconomice.

UE are, de asemenea, reguli pentru promovarea stabilității economice și pentru a preveni dezvoltarea dezechilibrelor macroeconomice riscante. Procedura dezechilibrelor macro-economice asigură faptul că țările operează tendințele economice naționale, care ar putea pune în pericol alte economii ale UE, și că discută cu Comisia și celelalte state membre.”

(sursa: http://ec.europa.eu/economy_finance/economic_governance/index_it.htm)

Și totuși, economia europeană înregistrează dependențe de anumite state puternice și acestea devin și mai puternice independent de năzuința altor state partenere. Vom zice că așa este și firesc, ei bine, dacă da, atunci la ce mai cheltuim fonduri și resursa umane pentru implementa atâtea mecanisme? Ce fel de guvernanță economică ar putea servi tuturor statelor europene în manieră echilibrată și depinzând de măsuri comune?

Luând în considerare întreaga documentație, bibliografie, anexe, acte și normative, studierea cu respect a opiniilor chiar și divergente, discutând cu oamenii despre argumentele guvernanței, ajung la concluzia că acest concept numit guvernanță este și o dorință și o viziune dar și o soluție pentru viitorul Europei.

Enumerarea în acestă teză, în mod cât mai esențializat, a opiniilor și deciziilor, a pașilor deja întreprinși de UE de-a lungul deceniilor, are rolul de a indica limpede pe ce criterii, cu ce mijloace, în lumina căror viziuni sociale, economice și politice, juridice mai ales, deci legislative, se îndreaptă Europa.

Cum nu lucrurile sunt rele ci doar uzul lor, rămâne se animăm toate pârghiile care asigură un succes dorit pentru înfăptuirea guvernanței europene, succes reflectat direct în nevoile și aspirațiile europenilor și nu al acelora care și-ar dori să conducă Europa pentru alte interese.

Credința oamenilor, educația acestora, cultura europeană într-un cuvânt, deprinderea implicării largi și lucide, să aducă Europa la o guvernanță bazată pe esența pură a democrației care să asigure viitorul generațiilor următoare, viitorul Europei.

Viziunile sociale ale viitorului nu mai pot fi concentrate pe putere militară, economică, politică absolutistă sau anarhistă. Esența democrației este statul de drept, deci uniunea de statelor de drept, iar dreptul are obligația să curpindă norme și legi care vizează direct operatul sferei politicului.

Asigurarea resurselor cât și exploatarea chibzuită ale celor existente, asigurarea condițiilor de bunăstare, a dreptului la viață, sunt fundamentale și nu doar capital electoral și ar trebui înfierate absolut orice decizii care împietează acestea.

Europa Unită este casa viitorului care are nevoie de o guvernanță omogenă, structurată unitar, dar și cu mare atenție acordată pe nevoi locale iar pentru realizarea acesteea este necesară contribuția tuturor cetățenilor săi, aceștia fiind nu doar beneficiarii guvernanței dar și înfăptuitorii ei. Pentru a se ajunge aici este imperios nevoie de transparență și comunicare, educație și norme, normele normalității să fie scrise de majoritate și nicidecum doar de politicieni sau deținători de funcții decizionale.

Susțin guvernanța și o consider o necesitate dar atrag atenția, așa cum am arătat mai sus, asupra derapajelor care pot surveni, asupra coerenței necesare.

Tinerii au și vor avea mereu un rol important și prin acestă lucrare doresc și să propun atragerea acestora la o implicare totală, să le pese de viitorul lor.

În mod sigur nu am inclus în acestă teză chiar toate aspectele economice sau sociale deoarece Europa este o uniune de state ale căror probleme și nevoi sunt diverse, diferite de la o regiune la alta, de la o localitate la alta, poate chiar de la un om la altul.

Contribuția pe care aș dori să o aduc la guvernanța europeană este mai mult decât aceste rânduri, poate fi prin constantă și lucidă implicare de acum încolo, prin conștientizare și aport, prin formarea convingerilor bazate pe realitățile din mediul unde trăiesc și voi trăi, privind la scară europeană orice situație nou ivită, prin alegerile și deciziile luate în timp și împărtășirea lor cu cei apropiați ca astfel să nu rămână doar un act modest și de domeniul trecutului.

Așteptând să rezolve mereu alții chestiunile guvernanței, bazându-ne doar pe reprezentativitatea din politică, în mod sigur nu vom îmbunătăți mare lucru în Europa.

Cel mai bun mod, și democratic, de a rezolva o situație sau un complex de situații este implicarea, concret, să contribui direct. A-ți păsa este forma cea mai superioară de politică, a-ți păsa de ceea ce se decide, de cum se aplică ceea ce se decide și mai ales cum sunt cheltuite toate resursele, inclus generațiile.

Guvernanța va rezolva pas cu pas toate neașezările guvernărilor, obligându-le să perceapă rolul lor în viziune mai largită, mai responsabilă și este de dorit tocami ca guvernanța să responsabilizeze actul politic al guvernărilor. Să creeze toate pârghiile prin care o guvernare răspunde față de orice act împlinit sau ignorat în dauna cetățenilor săi, implicit al cetățenilor europeni. Atingerea intereselor unui cetățean nu mai poate fi privită doar la scară locală, așadar, vorbim deja de o UE a cetățenilor.

Dar, mai întâi de toate, guvernanța are nevoie de o construcție solidă, trainică și la aceasta suntem chemați să participăm. Personal eu răspund Prezent!…

Guvernanța se află pe un drum bun dar încă mai sunt chestiuni importante rămase nerezolvate.

Într-un final de concluzie, guvernanța merită întreaga atenție, Uniunea Europeană este un proiect bun și util dar trebuie să fie și durabil, iar acesta depinde doar de europeni.

BIBLIOGRAFIE:

Cărți și capitole:

Abromeit, H., Democracy in Europe. How to Legitimize Politics in a Nation-State Polity, Oxford, Berghan Books, 1998

Alan R. Ball,Peters, B.Guy, Modern Politics & Government, 6th.edition,MacMillan Press Ldt.,London, 2000

Alejandro, R., Hermeneutics, Citizenship and the Public Sphere, Albany, State, University of New York Press,1993

Alexandrescu, S., Paradoxul roman, Bucuresti, Ed. Univers, 1998

Allott, Philip, The health of nations: society and law beyond the state, Cambridge University Press, 2002

Andersen, S.S.; Eliassen, K.A., (eds.) Making Policy in Europe: The Europeification of National Policy-Making, London, Sage, 1993

Andweg R.B., Irwin Galen A., Governance and Politics of the Netherlands, Palgrave Macmillan, 2002

Anton, Nora, The open method of co-ordination- an example of good governance?, Auflage, 2006

Archibugi, D.; Held, D.; Köhler, M., (eds.) Re-Imagining Political Community: Studies in Cosmopolitan Democracy, Cambridge, Polity Press, 1998

Armstrong, Kenneth A.; Bulmer, Simon, The governance of the single European market, Manchester University Press, Manchester, 1999;

Aron, R., “Is Multinational Citizenship Possible?” in: B. Turner, P. Hamilton (eds.) Citizenship. Critical Concepts, London, Routledge, vol. II, 1994, p. 279-291.

Babic, Jovan and Petar eds. Bojanic. World Governance: Do WE Need It, Is It Possible, What Could It (All) Mean? Newcastle upon Tyne: Cambridge Scholars Publishing, 2010

Bache, Ian; Flinders, Matthew, Multi-Level Governance, Oxford, Oxford University Press, 2004

Bache Ian, Europeanization and Multilevel Governance, Cohesion Policy in the European Union and Britain, Rowmans Littlefield Publishers Inc, 2008

Bache Ian, The Politics of European Union Regional Policy: Multi-level Governance or Flexible Gatekeeping, Sheffield Academic Press Ltd, 1998

Bankowski, Zenon; Scott, Andrew, The European Union and its order. The legal theory of European Integration, Blackwell Publishers Ltd, Oxford, 2000

Bardach, E., 2000, A Practical Guide for Policy Analysis. New York: Chatham House

Bartolini, Stefano, Restructuring Europe. Centre formation, system building and political structuring between the nation state and European Union, Oxford: Oxford University Press, 2004

Beate Kohler Koch, Beate and Fabrice Larat, European Multi-Level Governance: Contrasting Images in National Research. Cheltenham: Edward Elgar Pub, 2009.

Beck, U., The Risk Society, London, Sage, 1992

Bekemans, Leonce (ed). Intercultural Dialogue & Multi-level Governance in Europe. A Human Rights Based Approach. Bruxelles: P.I.E. Peter Lang, 2012.

Benz, Arthur; Papadopoulos Yannis, Governance and Democracy, Comparing national, European and international experience, Routledge, New York, 2006

Beetham, D.; Lord, C., Legitimacy and the EU, London, Longman, 1998

Bellamy, Richard; Warleigh, Alex, Citizenship and governance in the European Union, The Tower Building, New York, 2001

Berger, P.L.; Luckmann, Th., Construirea sociala a realitatii, Bucuresti, Ed. Univers, 1999

Berlin I.,”Doua concepte de libertate”, in Patru eseuri despre libertate, Humanitas, Bucuresti, 1996

Berman, George; Pistor, Katharina, Law and governance in an enlarged Europe, Hart Publishing, Portland, 2004

Bernstein, Steven. "Grand Compromises in Global Governance." Government and Opposition, 2012, p. 368-394.

Beukel, E., Educational Policy: institutionalization and multi- level governance, in S. Andersen & K. Elliassen (Eds) (2nd Edn) Making Policy in Europe, 2001, p. 124-139. London: Sage.

Bevir Mark, Rhodes Rod, Interpreting British Governance, Routledge, 2003

Birzea, C., Politicile si institutiile Uniunii Europene, Bucuresti, Ed. Corint, 2001

Birzea, C., EDC Policies in Europe: A Synthesis, Strasbourg, Council of Europe Press, 2003

Bindi, Federica, The foreign policy of the European Union. Assessing Europe’s role in the world, The Booking Institution, 2010

Blapain Roger, Landa Juan Pablo, Brian Langille, Employment Policies and Multilevel Governance, Aspen Publishers Inc, 2009

Blondel, Jean, Guvernarea comparata, Editura Institutul European, Iasi, 2009

Bloom, D.E.; Path, R., “Social Capitalism and Human Diversity” in: The Creative Society of the 21st Century, Paris, OECD, 2000, p. 25-77.

Bogdandy, Armin von., “Links between National and Supranational Institutions: A Legal View on a New Communicative Universe” in Linking EU and National Governance; edited by Beate Kohler-Koch. Oxford: Oxford University Press, 2002

Boerzel T., T. Risse, “Conceptualizing the Domestic Impact of Europe”, in K. Featherstone, C.M Radaelli (eds), The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, 2004

Bovaird, Tony; Loffer, Elke, Public Management and Governance, Routledge, Taylor and Francis Group, London, 2006

Bovens, Mark; Hart, Paul; Peters, Guy, Success and failure in public governance. A comparative analysis, Edward Elgar Publishing Limited, Massachusetts, 2001

Bruno Jobert, Bruno and Beate Kochler-Koch, Changing Images of Civil Society, From Protest to Governance. London: Routledge, 2008

Bull,T., Dagger,R., Ideologiile politice si idealul democratic, Polirom, Iasi, 2000

Burgess, M., Federalism and European Union: The Building of Europe, 1995-2000, London, Routledge, 2000

Caffagi Fabrizio, Watt Horatia Muir, Making European Private Law: Governance Design, Edward Elgar Publishing Limited, 2008

Cairns, W., Introducere in legislatia Uniunii Europene, Bucuresti, Ed. Universala Dalsi, 2001

Carr, Edward R. "Livelihoods as Intimate Government: Reframing the logic of livelihoods for development." In Third World Quarterly, 2013, p. 77-109.

Checkel, J.T., ,,The Europeanization of Citizenship?” in: M.G. Cowles, J.A. Caporaso, Th. Risse (eds.) Transforming Europe. Europeanization and Domestic Change, Ithaca, Cornell University Press, 2001, p.180-197.

Capogrosso Fabrizio, Shared Sovereignty and Denationalisation of Statehood in the European Union, Auflage, 2008

Cini, Michelle, European Union Politics, Oxford University Press, Oxford, 2007

Christiansen, Thomas; Piattoni, Simona, Informal governance in the European Union, Edward Elgar Publishing Limited, 2003

Christiansen, Thomas, Territorial Politics in the European Union. In Journal of European Public Policy, 1999, p. 349-357.

Cohen, J.L., “Deliberation and Democratic Legitimacy”, in: A. Hamlin, Ph. Petit (eds), The Good Policy, Oxford, 1989, pp. 12-34.

Cohen, J.L.; Arato, A. Civil Society and Political Theory, Cambridge, Mass., MIT Press, 1992

Cowles, M.G. and Risse, T.,“Europeanization and Domestic Change: Conclu-sions”. In Caporaso, J., Cowles, M.G. and Risse, T. (eds) Europeanization and Domestic Change?, 2001

Craig, Paul; De burca, Grainne, EU Law. Text, Cases, and Materials, fourth edition, Oxford University Press, Oxford, 2008

Curtin, Deidre, Good governance and the European Union: reflections on concepts, institutions and substance, Intersentia, Antwerp, 2005

Curtin Deirdre M., Wessel Ramses A. , Good Governance and the European Union: Reflections on Concepts, Intersentia 2005, NY

Czempiel O. and Rosenau J., (eds) Governance Without Government: Order and Change in World Politics (Cambridge: Cambridge University Press), 1992

Denters, Bas; Rose, E, Lawrence, Comparing Local Governance, Trends and Developments, Palgrave Macmillan, New York, 2005

Della Sala Vincent and Ruzza Carlo (Eds.), Governnce and civil society in the European Union vol 1: Normative perspectives; vol.2: Exploring policy issues, Manchester University Press, 2007

De Bievre, Dirk; Neuhold, Christine, Dynamics and Obstacles of European Governance, Edward Elgar Publishing Limited, 2007

Delcourt Barbara, “Gouvernance et gouvernance externe de l’Union Europeenne: des concepts scientiquement pertinents?” in: Barbara Delcourt, Olivier Paye, Pierre Vercauteren (Eds.), La Gouvernance Europeenne. Un nouvel art de gouverner?, Louvain – La – Neuve, Academia Bruylant, 2007

Deirdre M. Curtin, Ramses A. Wessel, Good Governance and the European Union: Reflections on Concepts, Intersentia 2005, NY

De Prado, Cesar, Global multi-level governance. European and East Asian Leadership, United Nations University, Tokyo, 2007

Deschouwer Kris, Jans M. Theo, Politics Beyond the State: Actors and Policies in Complex Institutional Settings, Vubpress, Brussels University Press, 2007

Dhal R, Democratia si criticii ei, Institutul European, Iasi, 2002

Diedrichs, Udo, Wulf Reiners and Wolfgang Wessels. The Dynamics of Change in Eu Governance. Cheltenham: Edward Elgar Publishing Limited, 2011

DiMaggio, P.J. and Powell, W.W., ‘The Iron Cage Revisited. Institutionalized Isophormism and Collective Rationality in Organizational Fields’. In Di Maggio P.J. and Powell, W.W. (eds) The New Institutionalism in Organizational Analysis, (Chicago: Chicago University Press), 1991

Dobrota,, M., & et al., A new perspective on the ICT Development Index. Information Development, 2012

Dogan M, Pelassy D., Cum sa comparam natiunile, Alternative, Bucuresti, 1993

Dougan, Michael and Samantha Currie. 50 Years of the European Treaties: Looking Back and Thinking Forward. Portland: Hart Publishing, 2009

Dragoman, Ion. Drepturile Omului in Fortele Armate. Buna Guvernare. Bucuresti: C.H. Beck, 2006.

Dutu, Al., Ideea de Europa și evoluția conțtiinței europene, Bucuresti, Ed. All, 1999

Dye, T., Understanding Public Policy. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1995

Easton, D., A Framework for Policy Analysis, A.A. Knopf, New York.
Eder, Klaus and Hans-Jörg Trenz. 2002. The Making of a European Public Space. In Linking EU and National Governance; edited by Beate Kohler-Koch. Oxford: Oxford University Press, 1969

Eising, Rainer and Beate Kohler-Koch. 1999. Introduction: Network Governance in the European Union. In The Transformation of Governance in the European Union; edited by Rainer Eising and Beate Kohler-Koch. London: Routledge, p. 3-13.

Eriksen, Erik O., Christian Joerges and Neyer Jürgen. European Governance, Deliberation and the Quest for Democratisation. Oslo: Arena, 2003

Etkins, Paul, A New World Order: Grassroots Movements for Global Change. London: Routledge, 1992

Etzioni, A., The Spirit of Community, New York, Crown, 1993

Fabbrini, Sergio (ed.). Democracy and Federalism in the European Union and the United States. Exploring post-national governance. London: Routledge, 2005

Faundez, Julio – Editor stiintific, Good government and law : Legal and institutional reform in developing countries , Macmillan Press Ltd, London, 1997

Follesdal, Andreas, Ramses A. Wessel and Jan Wouters. Multilevel Regulation and the EU. The Interplay Between Global, European and National Normative Processes. Boston: Martinus Nijhoff Publishers, 2008

Featherstone, K.; Radaelli, C.M., (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, 2003

Fernando, A.C., Corporate governance. Principles, Policies and Practices, New Delhi, 2006

Follesdal Andreas; Wessel, Ramses A.; Wouters, Jan, Multilevel Regulation and the EU. The Interplay between Global, European and National Normative Processes, Martinus Nijhoff Publishers, Netherlands, 2008

Freixes, Teresa, et al. La gouvernance multi-level : Penser l'enchevêtrement. Bruxelles: E.M.E. & InterCommunications , 2012.

Fukuda, Koji; Akiba, Hiroya, European Governance after Nice, Routledge, London, 2003

Fukuyama, Francis, Constructia statelor. Ordinea mondiala in secolul XXI, Editura Antet, 2004

Geradin, Damien; Munoz, Rodolphe; Petit Nicolas, Regulation through Agencies in the EU, Edward Elgar Publishing Limited, Massachusetts, 2005

Glasbergen, P., Co-operative Environmental Governance, Kluwer Academic, 1998

Grinsberg Roy H., Demystifying the European Union, Rowman & Littlefield Publishers, Inc., Lanham, 2007

Gualini Enrico, Multi-level Governance and Institutional Change: The Europeanization of Regional Policy in Italy, Ashgate Publishing Limited, 2004

Habermas, J., Sfera publică și transformarea ei structurală, Bucuresti, 2005

Hajer Maarten A , Authoritative Governance. Policy-making in the Age of Mediatization, Oxford, Oxford University Press, 2009

Héritier, Adrienne and Martin Rhodes. New Modes of Governance in Europe: Governing in the Shadow of Hierarchy. Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2011

Héritier, A., Policy-making and Diversity in Europe. Escape from Deadlock, Cambridge, Cambridge University Press, 1999

Herman Willem Hoen, Good Governance in Central and Eastern Europe: The Puzzle of Capitalism, Edward Elgar Publishing,  2001

Hirst, Paul ; Thompson, Grahame, Globalizarea sub semnul intrebarii. Economia internationala si pozibilitatile de guvernare, Editura Trei, Bucuresti, 2002

Hix, S., The Political System of the European Union, New York, St. Martin’s Press, 1999

Hogwood,B.W.,Gunn,L.A., Introducere in politicile publice, Editura Trei, Bucuresti, 2000

Holzhacker, Ronald; Albaek, Erik, Democratic Governance and European Integration. Linking Societal and State Processes of Democracy, Edward Elgar Publishing Limited, 2007

Hooghe, Liesbet; Marks, Gary, Multilevel Governance and European Integration, Rowman and Littlefield, 2001

Hooghe, Liesbet, The Euroean Commission and the integration of Europe : images of governance, Cambridge University Press, Cambridge, 2001

Hogwood,B.W.,Gunn,L.A., Introducere in politicile publice, Editura Trei, Bucuresti, 2000

Huntington, S. P., Ordinea politica a societatilor in schimbare, Polirom, Iasi, 1998

Hydén Göran, Court Julius, Mease Kenneth, Making Sense of Governance: Empirical Evidence from Sixteen Developing Countries, Lynne Rienner Publishers. Copyright, 2004

Jakko, Nicolas; Parsons, Craig, The State of the European Union vol. 7, With us or against us? European Trends in American Perspective, Oxford University Press, Oxford, 2005

Joerges, Christian; Sand, Inger- Johanne; Teubner, Gunther, Transnational governance and constitutionalism, Hart Punblishing, Oregon, 2004

Joerges, Christian; Dehouse, Renaud, Good Governance in Europe’s Integrated Market, Oxford University Press, 2002

Johnson Ailish, European Welfare States and Supranational Governance of Social Policy, Palgrave, 2008

Kirchner Emil, Sperling James, EU Security Governance, Manchester University Press, Ney York, 2007

Kjaer, Anne Mette, Governance, Polity press, Cambridge, 2004

Kohler-Koch, Beate, Linking Eu and national governance, Oxford University Press, 2003

Kohler-Koch, B.; Eising, R., (eds.) The Transformation of Governance in the European Union, London, Routledge.. 1999

Kobrin, Stephen J.,The Architecture of Globalization: State Sovereignty in a Networked Global Economy. In J. H. Dunning, ed., Governments, Globalization, and International Business. Oxford: Oxford University Press, 1997

Kooiman, Jan, ed., Modern Governance: New Government–Society Interactions, London: Sage, 1993

Kennett Patricia, Governance, Globalization and Public Policy, Pages displayed by permission of Edward Elgar Publishing. Copyright. 2008

King, Ronald F. and Paul F. Sum. Romania under Basescu. Aspirations. Achievements and Frustrations during His First President Term. Playmouth: Lexington Books, 2011

Kovziridze Tamara, Hierarchy and Interdependence in Multi-Level Structures: Foreign and European Relations of Belgian, German and Austrian Federated Entities, Vubpress Brussels University Press, 2008

Laswell, H.D., A Preview of Policy Sciences, New York, American Elsevier, 1971

Le Gales, Patrick, European societies, Conflicts and Governance, Oxford University Press, Oxford, 2002

Leonard Mark, Why Europe Will Run the 21st Century, Routledge, 2007

Leonard Eric K., The Onset of Global Governance: International Relations Theory And the, Ashgate Publishing, Ltd.. Copyright, 2005

Lijphart, Arend, Modele ale democratiei : forme de guvernare si functionare în treizeci si sase de tari, Polirom,  Iasi, 2000

Lovan, W. Robert; Murray, Michael; Shaffer, Ron, Participatory Governance. Planning, Conflict Mediation and Public Decision-Making in Civil Society, Ashgate Publishing Limited, 2004

Lucarelli, Sonia, Luk Van Langehove and Jan Wouters. The EU and Multilateral Security Governance. New York: Routledge, 2013.

Levi-Faur David, The Oxford Handbook of Governance, Oxford University Press. Copyright. , 2012

Light, D., Phinnemore, D. (Ed.), Post-Communist Romania. Coming to Terms with Transition, Palgrave Publishers, 2001

Magone, Jose M., Regional Institutions and Governance in the European Union, Praeger Publishers, Westport, 2003

Maloney William A., Van Deth Jan V., Civil Society and Governance in Europe: From National to International Linkages, Edward Elgar Publishing Limited, 2008

Malosse, Henri and Bruno Vever. Il faut sauver le citoyen européen! Bruxelles: Establissement Emile Bruylant, 2010

Manfred J. Holler, Kliemt, Hartmut, Schmidtchen Dieter, Streit E. Manfred, European governance, J.C.B. Mohr, Tubingen, 2003

March, J.G.; Olsen, J.P., Democratic Governance, New York, The Free Press, 1997

Marga, A., Europa si specificul european. Filosofia unificarii europene, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1995

Marginson Paul, Sisson Keith, European Integration and Industrial Relations: Multi-Level Governance in the Making, Palgrave Macmillan, 2006

Marino, A., Pentru Europa, Iasi, Polirom, 1995

Marks, Gary; Scharpf, Fritz W.; Schmitter, Fhilippe C.; Streech, Wolfgang, Governance in the European Union, Sage Publications, London, 1998

Marks Gary, "Structural Policy and Multi-Level Governance in the EC", in Alan W. Cafruny and Glenda Rosenthal (Eds.), The State of the European Community, vol. 2, The Masstricht Debates and Beyond Baveder, Colorado: Lynne Reiner, 1993, pp. 392-403.

Marks, Gary; Steenbergen, Marco, Political Conflict and European Integration, Cambridge, Cambridge University Press, 2004

Marinaș Laura, Sistemul de guvernare al UE, Editura Luceafărul, București, 2003

Martinez Arranz, Alfonso, Natalie J. Doyle and Pascaline (eds.) Winand. New Europe, New World? The Eruopean Union, Europe and the Challenges of the 21st Century. Bruxelles: P.I.E Peter Lang, 2010

Mathias Jorg, Regional Interest in Europe: Wales and Saxony as Modern Regions, Frank Cass Publishers, 2004

Mazey, S., The Emergence of Gender Mainstreaming in the EU: Policy Succession in Hard Times, Hertford College, Oxford, 2000

McCormick, John, The European Union: Politics and Policies, Westview Press, 2004

McGrew, A. and Held, D. (eds), Governing Globalization: Power, Authority and Global Governance (Cambridge: Polity Press), 2002

Michels Ank, Innovations in democratic governance: how does citizen participation contribute to a better democracy? International Review of Administrative Sciences 2011, p. 77-275

Milio, Simona, From Policy to Implementation in the European Union. London: Tauris Academic Studies, 2010

Miles, M.B., Huberman, A.M., Qualitative Data Analysis: An Expanded Sourcebook. Thousand Oaks, CA: Sage, London, 1994

Minogue Martin, Carino Ledivina, Governance in Developing countries, Edward Elgar Publishing, UK, 2006

Miroiu, Adrian, Introducere in analiza politicilor publice, Punct, Bucuresti, 2001

Miroiu, Adrian, (ed.) Teorii ale dreptatii, Alternative, Bucuresti, 1996

Miroiu, Adrian, Fundamentele politicii. Vol.I.Preferinte si alegeri colective, Polirom, Iasi, 2006

Miroiu, Mihaela, Drumul catre autonomie. Teorii politice feministe, Polirom, Iasi, 2004

Miroiu, Mihaela, Gandul Umbrei. Abordari feministe in filosofia contemporana (The Thought of the Shadow) Feminist Approaches in Contemporary Philosophy), Alternative Publ. House, Bucharest, 1995

Morelli, Michele, La democrazia partecipativa nella governance dell'Unione Europea. Roma: Giuffrè Editore, 2011

Morse, J.M. (Ed.), Critical Issues in Qualitative Research Methods. Thousand Oaks, CA: Sage, London, 1994

Muller Ralf, Project Governance, Gower Publishing Limited, UK, 2009

Nelson, B.,J., Politicile publice și administrația publică : o perspectivă de ansamblu, în: Goodin,R.,E. si Klingemann,H-D., Manual de știință politică, Polim, Bucuresti, 2005

Nora Anton,, The open method of co-ordination- an example of good governance?, Auflage, 2006

Nozick R, Anarhie, stat si utopie, Humanitas, Bucuresti Thousand Oaks, CA: Sage, London, 1997

Niedermayer, Oskar, Sinnott, Richard, Public opinion and internationalized governance, Oxford University Press, Oxford, 1995

Nozick R, Anarhie, stat si utopie, Humanitas, Bucuresti, 1997

Olsen, J.P., European Challenges to the Nation State. In: B. Steunberg, F. van Vught (eds.) Political Institutions and Public Policy, Dordrecht, Kluwer, 1997, p.157-188.

Palmer Rossanne, Devolution, Asymmetry and Europe: Multi-level Governance in the United Kingdom, Editura P.I.E. Peter Lang, 2008

Papadopoulos Yannis, Benz Arthur, Governance and Democracy: Comparing National, European and International Experiences, Routledge, 2006

Paraskevopoulus Christos J., Getimis Panagiotis, Rees Nicholas, Adapting to EU Multi-level Governance: Regional and Environmental Policies in Cohesion and CEE Countries, Ashgate Publishing Limited, 2006

Parvulescu Cristian, Institutii si politici publice, Trei, Bucuresti, 2002

Păun Nicolae, Păun Adrian Ciprian, Ciceo Georgiana, Albu-Comănescu Radu, Finalitatea Europei. O analiză a proiectului instituțional al Uniunii Europene, EFES, 2007

Peters, B. Guy – Editor stiintific Savoie, Donald J. – Editor stiintific, Governance in a changing environment, McGill-Queen's Universoty Press, Montreal, 1995

Peterson, John ; Shackleton, Michael, The Institutions of the European Union, Oxford, Oxford University Press, 2004

Piana, Daniela. Costruire la democrazia. Ai confini dello spazio pubblico europeo. Novara: DeAgostini, 2006.

Piattoni Simona, The Theory of Multi-level Governance: Conceptual, Empirical and Normative Challenges, Oxford University Press, 2010

Pierre Vercauteren, “L’art de gouverner de l’UE: un glissement du gouvernement vers la gouvernance?”, in : Barbara Delcourt, Olivier Paye, Pierre Vercauteren (Eds.), La Gouvernance Europeenne. Un nouvel art de gouverner?, Louvain -La – Neuve, Academia Bruylant, 2007

Pollack Mark A., Shaffer Gregory C., When Cooperation Fails: The International Law and Politics of Genetically, Oxford University Press. Copyright.  2009

Pridham Geoffrey, ‘EU Enlargement and Consolidating Democracy in Post-Communist States – Formality and Reality’, Journal of Common Market Studies, Vol.40, No.5, 2002, esp. pp.955–9

Pridham Geoffrey, ‘Patterns of Europeanization and Transnational Party Cooperation: Party Development in Central and Eastern Europe’, in Paul Lewis (ed.), Party Development and Democratic Change in Post-communist Europe (London: Frank Cass), 2001, pp.179–98

Pușcaș Vasile & Adrian Liviu Ivan, Regiune și regionalizare în Uniunea Europeană, 2004

Radaelli, C.M., ,,The Europeanization of Public Policy” in: K. Featherstone, C.M. Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, 2003, p.27-56

Raymond, A., Democratie si totalitarism, All, Bucuresti, 2001

Richardson, Jeremy, European Union, power and policy-making, 2end edition, Routledge, New York, 1996

Rhodes, R. A. W., Understanding Governance: Policy Networks, Reflexivity and Accountability. Buckingham: Open University Press, 1997

Risse, Th, ,,An European Identity? Europeanization and the Evolution of Nation-State Identities” in: M.G.Cowles, J.A. Caporaso, Th. Risse (eds.) Transforming Europe. Europeanization and Domestic Change, Ithaca, Cornell University Press, 2001, p.198-216.

Ronit, Karsten, and Volker Schneider. 1999. Global Governance through Private Organizations. Governance 12:243–266.

Rosenau James N., Czempiel Ernst-Otto, Governance Without Government: Order and Change in World Politics, 1992, Cambridge university press

Rumford, Chris, The Sage Handbook of European Studies, Sage Publications, 2009

Ruzza, Carlo, Europe and civil society. Movement, coalitions and European governance, Manchester University Press, Manchester, 2004

Sabel, Charles F., Zeitlin, Jonathan, Experimentalist Governance in the European Union Toward a new architecture, Oxford University Press, Oxford, 2010

Salminen Ari, European Group of Public Administration, Governing Networks: EGPA Yearbook, IOS Press, Amsterdam, 2003

Sanders, David, C. Pedro Magalhaes and Gabor Toka. Citizens and the European Polity. Mass Attitudes Towards the European and National Polities. Oxford: Oxford University Press, 2012.

Sandholtz, Wayne, Sweet; Stone Alec, European integration and supranational governance, Oxford University Press, Oxford, 1998

Sartori,G., Teoria democratiei reinterpretata, Polirom, Iasi, 1998

Senellart, Michel, Artele guvernarii. De la conceptual de regimen medieval la cel de guvernare, Editura Meridiane, Bucuresti, 1998

Seppanen Anderson, L., European Union Gender Regulations in the East: The Czech and Polish Accession Process, East European Politics and Societies, 20(1), 2006, p.101- 125

Seppo Tiihonen, From governing to: A process of change, Tampere University Press, 2004

Smismans, Stijn, Civil Society and Legitimate European Governance, Published By Edward Elgar Publishing Limited, 2006

Spirova, Maria and Boyka Stefanova. "The European Dimension of Minority Political—. The European Union and South East Europe. The Dynamics of Europeanization and Multilevel Governance. London: Routledge, 2012

Steiner John, Business, Government and Society: A Managerial Perspective, McGraw-Hill Education, May 2, 2005

Stewart Jenny, Dilemmas of Engagement. The role of consultation in governance, 2009

Strauss, L., Cetatea si omul, Iasi, Polirom, 1999

Streeck, Wolfgang, and Philippe C. Schmitter, eds., Private Interest Government: Beyond State and Market. London: Sage, 1985

Tallberg, Jonas, Euopean Governance and Supranational Institutions. Making States Comply, Routledge, London, 2003

Taylor, Andrew, Andrew Geddes and Charles Lees. The European Union and South East Europe. The dynamics of Europeanisation and multi-level governance. London: Routledge, 2012

Telo, Mario (ed.). European Union and New Regionalism. Regional Actors and Global Governance in a Post-Hegemonic Era. Aldershot: Ashgate Publishing Limited, 2007

Telo Mario, Europe: a civilian power?, Palgrave Macmillan, New York, 2007

Tismaneanu,V., Reinventarea politicului, Ed. Polirom, Iasi, 1996

Tobias Keyser, Christine Dainty, The information governance Toolkit. Data protection, Caldicott, Confidentiality, 2005

Trechsel Alexander H.(Ed.), Towards a Federal Europe?, Routledge Taylor & Francis Group, New York, 2006

Turner, Mark; Hulme, David, Governance, Administration and Development. Making the State Work, Macmillan, London, 1997

Turner, B.S., Citizenship and Social Theory, London, Sage, 1993

Van Gerven, Walter, A polity of states and peoples, Stanford University Press, California, 2005

Van Heffen Oscar, Kickert Walter J.M., Thomassen Jacques J.A., Governance in Modern Society: Effects, Change and Formation on Government Institutions, Klumer Academic Publishers, 2000

Varela, Diego, Guvernarea Uniunii Europene, Editura Institutul European, Iasi, 2008

Verdun Amy, The Euro: European Integration Theory and Economic and Monetary Union, Rowman & Littlefield Publishers Inc, 2002

Vibert, Frank, Europe Simple, Europe Strong. The future of the European governance, Polity Press, Cambridge, 2001

Vlasceanu, M., Sectorul non-profit: contexte, organizare, conducere, Bucuresti, Ed. Paideia, 1996

Zenon Bankowski; Andrew Scott,, The European Union and its order. The legal theory of European Integration, Blackwell Publishers Ltd, Oxford, 2000, pp. 56-60

Walzenbach G.P.E., European Governance: Policy Making between Politicization and Control, Ashgate Publishing Limited, 2006

Wallace, Hellen; Wallace, William, Procesul politic în Uniunea Europeană, editura ARC, Chișinau-București, 2004

Wallace, H. ,,Politics and Policy in the EU: The Challenge of Governance” in: H. Wallace, W. Wallace (eds.) Policy-making in the European Union, Oxford, Oxford University Press, 1998, p. 3-36

Wallace, H.; Wallace, W, Pollack, A, Elaborarea politicilor in Uniunea Europeana, Bucuresti, Institutul European din Romania, Editia a cincea, 2006

Warleigh, Alex and Richard Bellamy. Citizenship and Governance in the European Union. London and New York: Continuum, 2001.

Weller Mark, Wolf Stefan, Autonomy, Self-governance and Conflict Resolution: Innovative Approaches to Institutional Design in Divided Societies, Routledge, 2005

Weimer, D., A. Vining, Policy Analysis: Concepts and Practice. Prentice Hall, 1992

Weiss, Linda, The Myth of the Powerless State: Governing the Economy in a Global Era. Cambridge, U.K.: Polity Press, 1998

Wight, M., International Theory: The Three Traditions, eds. G. Wight and B. Porter (London: Leicester University Press), 1991, p. 138

Articole si lucrari:

Ank Michels, “Innovations in democratic governance: how does citizen participation contribute to a better democracy?” in International Review of Administrative Sciences, 2011

Armstrong Kenneth A, Transfer: European Review of Labour and Research 2012, p. 18-285

Bajomi-Lazar, Peter. „The Party Colonisation of the Media: The Case of Hungary.” East European Politics and Societies and Cultures, 2013, p. 69-90

Beltran Garcia, Susana. "Is There a Real Model in Spain for Autonomous Communities to Participate in the Council of the European Union or Is It Only a Mirage?"in Journal of Contemporary European Studies, 2012, p. 423-440

Bennett, C., ‘What is Policy Convergence and what Causes it?’ in British Journal of Political Science, Vol. 21, No. 2, 1991, p. 215–33.

Benz, Arthur, “Path-Dependent Institutions and Strategic Veto Players: NationalParliaments in the European Union” in West European Politics 27 (5), 2004, p. 875-900

Birzea, C., EDC Policies in Europe: A Synthesis, Strasbourg, Council of Europe Press, 2003

Bochsler, David and Edina Szocsik. "The Forbidden Fruit of Federalism" In West European Politics, 2013, p. 426-446.

Borzel, Tanja A. and Thomas Risse. "From Europeanisation to Diffusion: Introduction."in West European Politics, 2012, p. 1-19.

Botcheva, L. and Martin, L.L., “Institutional Effects on State Behavior. Conver-gence and Divergence” in International Studies Quarterly, Vol. 45, 2011, p. 1–26

Bloom, D.E.; Path, R., “Social Capitalism and Human Diversity” in The Creative Society of the 21st Century, Paris, OECD, 2012, p. 25-77

Bulmer Simon, New Institutionalism, The Single Market and EU Governance, in ARENA Working Papers WP 97/25

Cerny, Philip J., Globalization and the Changing Logic of Collective Action. International Organization, 1995, p. 595–625.

Chalmers, D. and Lodge, M., The Open Method of Co-ordination and the European Welfare State. Discussion Paper No. 11, ESRC Centre for Analysis of Risk and Regulation, London School of Economics and Politics, 2003

Chiti, E., “Decentralised Integration as a New Model of Joint Exercise of Community Funcitions? A Legal Analysis of European Agencies” in Arena Working Paper WP 02/3 (Oslo: Arena), 2002

Costea, Simon. ""Multilevel Governance en pratique: considérations sur l'organisation regionale de la Roumanie." In Revue d'études européennes, 2009, p. 24-28.

Cottey, Andrew. "Regionalism and the EU's neighbourhood policy: the limits of the possible." In Southeast European and Black Sea Studies, 2012, p. 375-391

Dawson, Mark and Elise Muir. "Enforcing Fundamnetal Values: EU Law and Governance in Hungary and Romania." Maastricht Journal of European Law & Comparative Law, 2012, p. 469-476

Dehousse, R., “Regulation by Networks in the European Community: The Role of European Agencies” in Journal of European Public Policy, Vol. 4, No. 2, 1997, p. 246–61

De la Porte, C., “The Complex Soft Governance Technique and the Brittle Consensus in European Social Protection” In Gabaglio, E. and Hoffmann, R. (eds) European Trade Union Yearbook 2000 (Brussels: European Trade Union Institute), 2001

De la Porte, C., “Is the Method of Co-ordination Appropriate for Organising Activities at European Level in Sensitive Policy Areas?”. European Law Journal, Vol. 8, No. 1, 2002, pp. 38–58

Dimitrios Katsikas, “Nonstate authority and global governance” in Review of International Studies, 2010, p. 36

Dimitrova Antoaneta, “Enlargement, Institution Building and the EU’s Administrative Capacity Requirement” in West European Politics, Vol.25, No.4 (Oct. 2002), pp.171–90

Dolowitz, D.P. and Marsh, D.,“Learning from Abroad: The Role of Policy Transfer in Contemporary Policy-making” in Governance: An International Journal of Policy and Administration, Vol. 13, 2000, p. 5–24

Dyson, Kenneth and Martin Marcussen. "Transverse Integration in European Economic Governance: Between Unitary and Differentiated Integration." In European Integration, 2010, p. 17-39.

Ehrke, M., Noua Europa:Economia, politica si societatea in capitalismul postcomunist, redactat si publicat: Friedrich-Ebert-Stiftung, Reprezentanta in Romania, 2005

Ekengren, Magnus, Time and European Governance :the empirical value of three reflective approaches, University of Stockholm, Department of Political Science, Stockholm, 1998

Ekiert, Grzegorz and Daniel Ziblatt. "Democracy in Central and Eastern Europe One Hundred Years On." East European Politics and Societies and Cultures, 2013, p. 90-108.

Eversole Robyn, Community Agency and Community Engagement: Retheorising Participation in Governance. Journal of Public Policy, 2011, p. 31

Falkner, G., ,,Policy Networks in a Multi-Level System: Convergence Towards Moderate Diversity?” in: K.H. Goetz, S. Hix (eds.) Europeanized Politics? European Integration and National Political Systems, London, Frank Cass, 2011, p.94-120.

Fischer, Sabine and Heiko Pleines. The EU and Central & Eastern Europe. Successes and Failures of Europeanization in Politics and Society. Stuttgart: Ibidem-Verlag, 2009

Ganev, Venelin I. "Post-Accession Hooliganism: Democratic Governance in Bulgaria and Romania after 2007." East European Politics and Societies and Cultures, 2013, p. 26-45.

Gloriant, Frederic. "La Big Society contre le Big Government : réformer l’Etat après Thatcher." In Societal, 2013, p. 106-116.

Grzeszczak, Robert and Ireneusz Pawel Karolewski. The Multi-Level and Polycentric European Union: Legal and Political Studies. Zurich: Lit Verlag, 2012

Gueorguieva, Valentina. "Distorted Representation and Active Citizenship. Digital Media and Spotaneous Street Demonstrations in Bulgaria (2006-2010)." Südosteuropa, 2012, p. 53-77.

Grande Edgar, Institutions and Interests: Interest Groups in the European System of Multi-Level Governance, European Integration online Papers, mai 2001

Graz Jean-christophe, La gouvernance de la mondialisation, La Decouverte, 2004

Heere, Wybo P. (ed), ed. From Government to Governance: The Growing Impact of Non-State Actors on the International and European Legal System, 2004

Hopkinson Martin, The Project Risk Maturity Model (Ebk – Epub) Measuring and Improving Risk Maturity Model, 2012

Hooghe Lisbet, Gary Marks, "Types of Multi-Level Governance", in: European Integration Online Papers (EIOP), vol. 5, 2001, No. 11, p. 4–12.

Hristova-Valtcheva, Katia. New Actors in a New Environment: Accession to the European Union, Civil Society and Multi-Level Governance. Sofia: Bulgarian European Community Studies Association (BECSA), 2009

Ingeborg Tömmel, Verdun Amy, Innovative governance in the European Union: the politics of multilevel policymaking, Lynne Rienner Publishers – Business & Economics, 2009

International Political Science Association, Governance: An International Journal of Policy and Administration, Blackwell Publishers, Cambridge MA, 1994 

Kaiser, Wolfram; Starie, Peter, Transnational European Union. Towards a common

Lehmkuhl, Dirk, Commercial Arbitration: A Case of Private Transnational Self Governance? Bonn: Max-Planck Project Group Law, Politics and Economics, 2000

Knill, Christoph, “Explaining Cross-National Variance in Administrative Reform: Autonomous versus Instrumental Bureaucracies” in Journal of Public Policy 19: 113–139, 1999

Knill, Christoph, “Private Governance across Multiple Arenas: European Interest Associations as Interface Actors” Journal of European Public Policy, 2001, p. 227–246.

Knill, Christoph, and Dirk Lehmkuhl, “Integration by Globalization: The European Interest Representation of the Consumer Electronics Industry” in Current Politics and Economics in Europe, 1998, p. 131–153.

Kaufmann Daniel, Kraay Aart, Mastruzzi Massimo, Governance Indicators: Where Are We, Where Should We Be Going?, World Bank, 2010

Kotzian Peter and Steffek Jens,“Do members make a difference? A study of Transnational Civil Society Organizations.” European Political Science Review, 5, 2013

Kustermans Jorg, “Global Governance: Parsimony and the Strictures of Complexity” in European Review, 19, 2011

Kaiser Wolfram, “Introduction: Networks in European Union Governance” in Journal of Public Policy, 29, 2009, p. 131-133

Kalekin-Fishman, Devorah and Pirkko eds. Pitkänen. An Emerging Institution?: Multiple Citizenship in Europe – Views of Officials (European University Studies Series 22). Berna: Peter Lang, 2008

Kern, Kristine and Harriet Bulkeley, "Cities, Europeanization and Multi-level Governance: Governing Climate Change through Transnational Municipal Networks." in Journal of Common Market Studies, 2009, p. 309-332

Kustermans Jorg, “Global Governance: Parsimony and the Strictures of Complexity” in European Review, 19, 2011

Lavenex, Sandra and Nicole Wichmann. "The External Governance of EU Internal Security." European Integration, 2009, p. 83-102.

Le Gales, Patrick and Kassim Hussein. "Exploring Governance in a Multi-Level Polity: A Policy Instruments Approach." West European Politics, 2010, p. 1-21

Levy, Marc A., Oran R. Young, and Michael Zürn, “The Study of International Regimes” in European Journal of International Relations, 1995, p. 267–330

Light, D., Phinnemore, D. (Ed.), Post-Communist Romania. Coming to Terms with Transition, 2001

Majone, Giandomenico, “The Rise of the Regulatory State in Europe” in West European Politics, 1991, p. 77–101.

Malkin, Jesse, and Aaron Wildavsky, “Why the Traditional Distinction between Public and Private Goods Should Be Abandoned” in Journal of Theoretical Politics 4:355–378, 1991

Manin, B., “On legitimacy and Political Deliberation”, in: Political Theory, vol. 15, 1987

Marcou, G., “Presentation la gouvernance: innovation conceptuelle ou artificie depresentation ?”, in: Gerard Marcou et Hellmut Wollmann (sous la direction de) La gouvernance territoriale. Annuaire 2006 des collectivites locales, Paris, CNRS Editions, 2006,

Olsen, Johan P., “Reforming European Institutions of Governance” in Journal of Common Market Studies 40 (4), 2002a, p. 581-602.

Olsen, Johan P., “The Many Faces of Europeanization” in Journal of Common Market Studies 40 (5), 2002b, p. 921-952.

Olsen, Johan P. “Towards a European administrative space” in Journal of European Public Policy 10 (4), 2003, p.506-531.

Olsen, Johan P. "What is a Legitimate Role for Euro-Citizens?" Comparative European Politics, 2003, p. 91-110.

Olsen, Johan P., “Unity, Diversity and Democratic Institutions: Lessons from the European Union” in Journal of Political Philosophy 12 (4), 2004, p. 461-495

Pop-Eleches, Grigore, Tucker, Joshua A. "Associated with the Past? Communist Legacies and Civic Participation in Post-Communist Countries" in East European Politics and Societies and Cultures, 2013, p. 45-69.

Postolache, Ana. "The Power of a Single Voice: The EU's Contribution to Global Governance Architecture." Romanian Journal of European Affairs, 2012, p. 5-14

Practice of European Integration, Lynne Rienner Publishers, 2003

R.A.W.Rodes, “The New Governance: Governing without Government”, in: Political Studies, Vol.XIV, 1996

Rajkovic, Nikolas M. "'Global law' and governmentality: Reconceptualizing the 'rule of law' as rule 'through' law." European Journal of International Relations, 2010, p. 29-52

Rupnik, Jacques and Jan Zielonka. "Introduction- The State of Democracy 20 Years On: Domestic and External Factors ." East European Politics and Societies and Cultures, 2013, p. 3-26

Revisited: Rejoinder to Branch and Øhrgaard." Journal of European Public Policy, 1999, p. 144-154

Representation. Bulgaria and Romania Compared." East European Politics and Societies, 2012, p. 75-92

Robyn Eversole, “Community Agency and Community Engagement: Retheorising Participation in Governance” in Journal of Public Policy, 31, 2011, p 5171

Rüb Ulrike,  European governance: views from the UK on democracy, participation and policy-making in the EU, Federal Trust for Education and Research, 2002

Rumford Chris, “European Civil Society or Transnational Social Space? Conceptions of Society” in Discourses of EU Citizenship, Governance and the Democratic Deficit, 2004

Scharpf, Fritz W., Institutions in Comparative Policy Research. Max Planck Institut für Gesellschaftsforschung Working Paper no. 3, 2000

Schimmelfennig, F. & Sedelmeier, U., “Introduction: Conceptualizing the Europeanisation of Central and Eastern Europe”, in: F. Schimmelfennig & U. Sedelmeier (eds) The Europeanisation of Central and Eastern Europe, pp.1–28 (Ithaca: Cornell University Press), 2005a

Schweickert, Rainer. "How Far Away is Europe?" Intereconomics: Review of European Economic Policy, 2004, p. 305-309.

Sissenich, B., ‘’The Transfer of EU Social Policy to Poland and Hungary’’, in: F. Schimmelfennig & U. Sedelmeier (eds) The Europeanisation of Central and Eastern Europe, 2005, Ithaca: Cornell University Press, p.156–177

Shah, Anwar, Local governance in developing countries, World Bank, Washington, 2006

Smith, K.E., The Outsiders: The European Neighbourhood Policy, International Affairs, 81(4), 2005 pp.757–773.

Smith, M., ‘’The European Union and a Changing Europe: Establishing the Boundaries of Order’’, in Journal of Common Market Studies, 34(1), 1996, p.5–28

Tamas, Fricz. "Government Systems in Central and Eastern Europe – Comparative Analysis." in Central European Political Science Review, 2012, p. 29-55

Tanasoiu, Cosmina. "Europeanization post-accession: rule adoption and national political elites in Romania and Bulgaria." Southeast European and Black Sea Studies, 2012, p. 173-193.

Telò, Mario. "L'interdependance entre la gouvernance europeen et la gouvernance globale" in The European Union Review, 2012, p. 7-27

Trapnell Stephanie E., “Actionable Governance Indicators: Turning Measurement into Reform” in Hague Journal on the Rule of Law, 2011, p.3

Warleigh, Alex, "Spinning Around: Rethinking a 'Europe of the Regions' in the Light of Flexibility" in Comparative European Politics, 2003, p. 49-66.

Wolfram Kaiser, “Introduction: Networks in European Union Governance” in Journal of Public Policy, 29, 2009, p. 131- 133

Documente oficiale si rapoarte:

Association for Project Management, Directing Change: A guide to governance of project management, High Wycombe, 2004

Board Source, The Handbook of Nonprofit Governance, 2010

Commission of the European Communities, A White Paper on European Governance, Brussels, 2001

Commission of the European Communities (CEC), Towards an Information Society Approach: Green Paper on the Convergence of the Telecommunications, Media and Information Technology Sectors. COM (97) 623 final. Brussels, December 3, 1997

Edinburgh European Council, Conclusions of the Presidency, 11-12 December 1992, Part A, Annex 1, Summit

EU social policy and the governance architecture of Europe 2020

Emerging Agenda, European Journal of Social Theory, 2003, p. 6-25

European Commission, European Governance: a White Paper, Brussels, Commission of the European Communities, 2001

European Council, The Future of the EU: Declaration of Laeken, 15 December.
Edinburgh European Council, Conclusions of the Presidency, 11-12 December 1992, Part A, Annex 1, Summit, 2001

EU social policy and the governance architecture of Europe 2020

H.G. nr. 50 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea si prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare (13 ianuarie, 2005)

Humanitarian Intervention." Romanian Journal of European Affairs, 2010, p. 32-51

Our Global Neighborhood: The Report of the Commission on Global Governance, Oxford University Press, 1995

Strategia actualizata privind reforma institutionala a Ministerului Administratiei si Internelor in perioada 2005-2006 (HG 306/14.04.2005)

Sub-Saharan Africa: from crisis to sustainable growth : a long-term perspective study World Bank, 1989 – Business & Economics

ANEXE

Declarația adoptată la întâlnirea Consiliului

European de la Laeken din 15 decembrie 2001

Acesta este textul integral al declarației adoptate la întâlnirea Consiliului European, care a avut loc la Laeken, pe 14-15 decembrie 2001. Această declarație și perspectivele pe care le-a deschis au reprezentat un moment decisiv în procesul de aducere a Uniunii Europene mai aproape de cetățean. În această viziune, o Uniune simplificată, din punct de vedere administrativ, este mai eficientă în atingerea propriilor aspirații și, în același timp, este un partener mai vizibil pe plan mondial.

Pentru a pregăti următoare Conferință interguvernamentală, Consiliul European a hotărât să convoace o Convenție, sub președinția domnului Valery Giscard d’Estaing, deschisă deopotrivă statelor membre și celor candidate1 . Rolul acesteia a fost să abordeze problemele majore legate de dezvoltarea Uniunii și să identifice posibile soluții. În paralel cu Convenția, un Forum a facilitat accesul cetățenilor la această tematică, asigurând astfel, un cadru pentru dezbaterea publică. Lucrările Convenției Europene au demarat pe 28 februarie 2002 și s-au încheiat în iulie 2003, după ce s-a ajuns la un consens referitor la Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa. Acesta a fost apoi înaintat spre dezbatere unei Conferințe Interguvernamentale.

După ce s-a ajuns la un acord referitor la text, șefii de stat sau de guvern au semnat Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa pe 29 octombrie 2004. În urma respingerii prin referendum, în Franța și în Olanda, în 2005, și a perioadei de reflexie de doi ani, pe 23 iunie 2007, șefii de stat sau de guvern, reuniți în Consiliu European, au decis convocarea unei noi conferințe interguvernamentale, în vederea elaborării unui Tratat de reformă, până la sfârșitul anului 2007.

Pentru detalii, accesați http://europa.eu/institutional_reform/index_en.htm

VIITORUL UNIUNII EUROPENE

EUROPA LA RĂSCRUCE

De secole, popoare și state au ridicat armele și au purtat războaie pentru a prelua controlul asupra continentului european. Efectele destabilizatoare a două războaie sângeroase și slăbirea poziției Europei în lume au dus la conștientizarea pe scară tot mai largă a faptului că numai pacea și acțiunea concertată pot transpune în realitate visul unei Europe puternice, unite. La început au fost puse bazele unei comunități a oțelului și a cărbunelui, pentru a alunga o dată pentru totdeauna demonii trecutului. Ulterior s-au adăugat alte activități economice precum agricultura. În cele din urmă s-au pus bazele unei adevărate piețe comune pentru mărfuri, persoane, servicii și capital, la care, din 1999, s-a alăturat moneda unică. La 1 ianuarie 2002, Euro va deveni realitatea de zi cu zi a mai bine de 300 de milioane de cetățeni europeni. 1 La acea dată, Uniunea Europeană avea 15 state membre (Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Spania și Suedia), iar statutul de candidat îl aveau 13 state (Bulgaria, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Turcia și Ungaria). Viitorul Uniunii Europene – Declarația de la Laeken 2 Astfel, a luat ființă treptat Uniunea Europeană. Inițial a fost mai degrabă o colaborare de ordin economic și tehnic.

Cu douăzeci de ani în urmă, o dată cu primele alegeri pentru Parlamentul European, legitimitatea democratică a Comunității, care până la acea dată aparținuse doar Consiliului, a fost considerabil întărită. În ultimii zece ani s-a trecut la construirea unei uniuni politice și a fost stabilită cooperarea în domeniul politicii sociale, al ocupării forței de muncă, azilului, imigrației, poliției, justiției, politicii externe și al politicii comune de securitate și apărare. Uniunea Europeană este o poveste de succes. Deja pentru aproape jumătate de secol, în Europa domnește pacea. Alături de America de Nord și Japonia, Uniunea este una dintre cele cele mai prospere trei zone ale lumii.

Solidaritatea și distribuția echitabilă a beneficiilor dezvoltării economice au dus la creșterea considerabilă a nivelului de viață în regiunile mai slab dezvoltate ale Uniunii și la dispariția celor mai multe dezavantaje inițiale. După cincizeci de ani, Uniunea se află la o răscruce de drumuri, într-un moment în care este necesar să își redefinească existența.

Momentul în care Europa va fi unită este aproape. Uniunea este gata să își deschidă porțile pentru mai bine de zece state, cu preponderență central și est europene, inchizând astfel unul dintre cele mai negre capitole din istoria Europei: al Doilea Război Mondial și divizarea artificială care a urmat. Nu în ultimul rând, Europa este pe cale de a deveni o mare familie, fără vărsare de sânge, o adevărată transformare care necesită o abordare diferită față de acum 50 de ani, când primele șase țări au preluat inițiativa.

Provocarea democratică Uniunea trebuie să facă față la două provocări în același timp, una de ordin intern și alta de ordin extern. Pe plan intern, instituțiile europene trebuie aduse mai aproape de cetățeni. Nu există nici o îndoială că cetățenii susțin obiectivele Uniunii, dar ei nu văd întotdeauna legătura dintre aceste obiective si acțiunile de zi cu zi ale acesteia. Cetățenii își doresc instituții flexibile și bine structurate și, în primul rând mai eficiente și mai transparente. Mulți cetățeni se așteaptă ca Uniunea să se implice mai degrabă în rezolvarea problemelor cu care ei se confruntă direct, decât să intervină, până în cel mai mic amănunt în probleme care, dată fiind natura lor, au fost mai degrabă lăsate în sarcina reprezentanților aleși ai Statelor Membre și ai regiunilor, intervenție percepută adesea ca o amenințare la identitatea lor.

Mai mult, cetățenii cred că deciziile se iau prea des fără implicarea lor și se pronunță pentru o abordare mai democratică. Noua poziție a Europei într-o lume aflată în plin proces de globalizare În schimb, dincolo de granițele sale, Uniunea Europeană se confruntă cu schimbările rapide ale unei lumi aflată în plin proces de globalizare. După căderea Zidului Berlinului, ne așteptam cu toții la o lungă perioadă de stabilitate, fără conflicte, bazată pe respectarea drepturilor omului. După doar câțiva ani, aceasta nu mai poate fi o certitudine.

Ne-am trezit brusc, o dată cu evenimentele din 11 Septembrie.

Forțele opozante încă nu au dispărut: fanatismul religios, naționalismul etnic, rasismul și terorismul sunt în creștere, iar conflictele regionale, sărăcia și subdezvoltarea continuă să le alimenteze. Care este rolul Europei în această lume schimbată? Nu are Europa, acum când este, în sfârșit unită, un rol de lider într-o nouă ordine mondială, rolul unei puteri capabile să aibă un efect stabilizator oriunde în lume și în același timp să reprezinte un model de urmat pentru multe țări și popoare? Europa este continentul valorilor umane, al Cartei Magna, al Declarației Drepturilor Omului, al Revoluției Franceze și al căderii Zidului Berlinului; continentul libertății, al solidarității și, mai presus de orice, al diversității traduse prin respectul pentru alte limbi, culturi și tradiții.

Uniunea Europeană are la bază democrația și drepturile omului. De aceea, Uniunea este deschisă doar țărilor care împărtășesc valorile fundamentale precum alegerile libere, respectul pentru minorități și pentru litera legii. Acum, când Războiul Rece s-a încheiat, când trăim într-o lume aflată în plin proces de globalizare, dar totuși atât de fragmentată, Europa trebuie să își asume responsabilitățile ce îi revin în guvernarea globalizării. Rolul pe care trebuie să îl joace este acela al unei puteri care luptă împotriva violenței, a terorii, a fanatismului și care nu rămâne indiferentă la nedreptățile cu care lumea se confruntă astăzi.

Pe scurt, o putere care vrea să schimbe cursul evenimentelor internaționale în așa fel încât printre beneficiari să se regăsească nu doar țările bogate, ci și cele sărace. O putere aflată în căutarea unui cadru moral pe care să se bazeze un proces de globalizare ancorat în principiile solidarității și ale dezvoltării durabile. Așteptările cetățenilor europeni O Europă democratică, angajată global respectă întocmai așteptările cetățenilor. Au existat apeluri publice frecvente pentru întărirea rolului UE în ceea ce privește justiția, securitatea, acțiunile împotriva criminalității transfrontaliere, controlul migrației, problemele cu care se confruntă azilanții și refugiații ce provin din zone de conflict. Cetățenii își doresc rezultate în ceea ce privește politicile salariale, combaterea sărăciei și a excluderii sociale, precumși coeziunea economică și socială. Ei vor o abordare comună în soluționarea problemelor ridicate de poluarea mediului, de schimbările de climă, de siguranța alimentară, pe scurt, toate problemele Viitorul Uniunii Europene – Declarația de la Laeken 3 transnaționale care, simt ei instinctiv, pot fi abordate numai lucrând împreună. De asemenea, ei își doresc să vadă Europa mai puternic implicată în domeniul afacerilor externe, al securitățiiși apărării, cu alte cuvinte, ei așteaptă acțiuni de o mai mare amploare și mai bine coordonate care să permită soluționarea problemelor apărute în Europa și în lume.

În același timp, cetățenii cred că Uniunea are un comportament birocratic în numeroase alte domenii. În ceea ce privește coordonarea mediului economic, financiar și fiscal, subiectul principal trebuie să îl reprezinte continuarea proceselor specifice pieței interne și a celor care privesc moneda unică, fără a defavoriza individualitatea vreunuia dintre Statele Membre. Majoritatea diferendelor naționale sau regionale își au rădăcina în istorie sau în tradiție. Numărul lor poate crește oricând. Cu alte cuvinte, pentru cetățeni, buna guvernare se traduce prin apariția de noi oportunități și nu prin impunerea de viitoare restricții. Ceea ce ei așteaptă sunt mai multe rezultate, răspunsuri prompte la probleme concrete și nu un superstat european sau instituții interesate de uniformizarea societății europene. Pe scurt, cetățenii cer o abordare comunitară clară, transparentă, eficientă, asupra căreia să se exercite un control democratic, care să ducă la crearea unei Europe reprezentând un exemplu pentru restul lumii. O abordare care să ofere rezultate concrete în ce privește crearea de locuri de muncă, îmbunătățirea calității vieții, reducerea infracționalității, educația și serviciile medicale de calitate. Nu este nici un dubiu că pentru acestea Europa trebuie să urmeze calea reînnoirii și a reformei.

PROVOCĂRI ȘI REFORME ÎNTR-O UNIUNE REÎNNOITĂ

Uniunea trebuie să devină mai democratică, mai transparentă și mai eficientă.

Trebuie, de asemenea, să răspundă la trei provocări majore: aducerea cetățenilor, în primul rând a tinerilor mai aproape de modelul și de instituțiile europene, organizarea politicii și a spațiului politic european într-o Uniune lărgită și transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate și într-un model de urmat, dată fiind noua arhitectură multipolară a lumii. Abordarea acestor provocări ridică o serie deîntrebări specifice. O mai bună împărțire și definire a competențelor în interiorul Uniunii Europene Cetățenii au deseori așteptări legate de Uniunea Europeană care nu sunt întotdeauna confirmate.

Pe de altă parte, ei au uneori impresia că Uniunea se implică prea mult în domenii în care, de fapt, prezența ei nu este esențială. De aceea, devine foarte importantă clarificarea, simplificarea și ajustarea împărțirii competențelor între Uniune și Statele Membre în lumina noilor provocări la care Uniunea trebuie să răspundă. Aceasta poate duce în aceeași măsură la re-atribuirea unor îndatoriri Statelor Membre, dar și la încredințarea unor noi misiuni Uniuniie, sau la extinderea actualelor puteri pe care Uniunea le deține, având tot timpul în vedere egalitatea care există între Statele Membre și solidaritatea le unește. Prima serie de întrebări care trebuie ridicate se referă la modul în care se poate asigura transparența în ceea ce privește împărțirea competențelor.

Putem realiza astfel o distincție clară între trei tipuri de competențe: competențe exclusive ale Uniunii, competențe ale Statelor Membre și competențe pe care Uniunea și Statele Membre le împart? La ce nivel pot fi exercitate în cel mai eficient mod competențele? Cum se va putea aplica principiul subsidiarității? Și nu ar trebui specificat că toate prerogativele care nu au fost atribuite Uniunii prin tratate rămân exclusiv în sfera de competență a Statelor Membre? Care vor fi consecințele acestei decizii? Următoarea serie de întrebări ar trebui să aibă ca obiectiv, din perspectiva acestui nou cadru și numai respectând acquis-ul comunitar, identificarea necesității reorganizării sistemului de competențe. Ne pot ghida așteptările cetățenilor în acest sens? Ce misiuni vor fi acordate Uniunii? Și, vice-versa, ce atribuții ar trebui să rămână la nivelul Statelor Membre? Ce amendamente trebuie aduse Tratatului în privința politicilor? Spre exemplu, ar trebui dezvoltată o politică externă și de apărare comună mai coerentă? Ar tebui revizuite misiunile Petersburg? Ne dorim o abordare mai bine integrată în ceea ce privește cooperarea în domeniul polițienesc și judiciar? Cum poate fi întărită coordonarea în domeniul politicilor economice? Cum putem intensifica cooperarea în domenii ca cel al reintegrării sociale, al mediului, al sănătății, al securității alimentare? Dar atunci, activitățilte administrative de zi cu zi și procesul de implementare a politicilor Uniunii nu ar trebui încredințate în mai mare măsură statelor membre sau, acolo unde constituțiile prevăd astfel, regiunilor ? Nu ar fi atunci necesare garanții că sferele lor de competență nu vor fi afectate? Nu în ultimul rând, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva redefinirea competențelor nu va conduce la o creștere mascată a atribuțiilor Uniunii sau la violarea unor domenii ce țin exclusiv de competența Statelor Membre sau a regiunilor, în cazul în care legea stipulează astfel. În același timp, cum putem să ne asigurăm că dinamica europeană nu va suferi întreruperi? De asemenea, în viitor, Uniunea trebuie să continue să aibă capacitatea de a reacționa la noi provocări și procese de dezvoltare și trebuie să fie capabilă să exploreze noi strategii. Ar trebui, în acest scop, revizuite articolele 95 și 308 ale Tratatului din prisma acquis-ului jurisprudențial?

Viitorul Uniunii Europene – Declarația de la Laeken 4 Simplificarea instrumentelor Uniunii Atribuirea competențelor nu este singura întrebare importantă.

Natura acțiunilor Uniunii și ce instrumente ar trebui ea să folosească sunt teme la fel de importante. Amendamentele succesive la Tratat au generat, de fiecare dată, o proliferare a instrumentelor, iar directivele au evoluat gradual către un pachet legislativ din ce în ce mai detaliat. De aceea, întrebarea cheie este dacă nu ar trebui ca instrumentele variate care se află la îndemâna Uniunii să fie mai bine definite și dacă numărul lor nu ar trebui redus.

Cu alte cuvinte, ar trebui introdusă o distincție între măsurile legislative și cele executive? Ar trebui redus numărul instrumentelor legislative: regulile direct aplicabile, legislația cadru și instrumentele fără caracter obligatoriu (opinii, recomandări, coordonare deschisă)? Este sau nu de dorit să se recurgă tot mai frecvent la legislația cadru, care conferă Statelor Membre un spațiu de manevră mult mai larg pentru atingerea obiectivelor strategice? Pentru care domeniu de competență cele mai potrivite instrumente sunt coordonarea deschisă și recunoașterea reciprocă? Poate rămâne principiul proporționalității punctul de plecare? Mai multă democrație, transparență și eficiență în Uniunea Europeană.

Legitimitatea Uniunii Europene derivă din valorile democratice pe care le promovează, din obiectivele către care se îndreaptă și din instrumentele și competențele pe care le posedă. Totuși, legitimitatea proiectului european derivă și din existența instituțiilor democratice, transparente și eficiente.

Parlamentele naționale contribuie și ele la legitimizarea proiectului european.

Declarația privind viitorul Uniunii Europene, anexată Tratatului de la Nisa, a punctat nevoia examinării rolului pe care parlamentele naționale îl au în procesul de integrare europeană. Într-un cadru mai general, se pune problema inițiativelor pe care le putem lua în vederea dezvoltării unui spațiu public european. De aceea, prima întrebare este cum putem mări legitimitatea democratică și transparența actualelor instituții, întrebare valabilă pentru toate cele trei instituții. Cum pot fi sporite autoritatea și eficiența Comisiei? Cum ar trebui numit președintele Comisiei: de către Consiliul European, de către Parlamentul European, sau ar trebui să fie ales direct de către cetățeni? Ar trebui întărit rolul Parlamentului European? Ar trebui extins sau nu dreptul de co-decizie? Ar trebui revizuit sau nu procedeul prin care sunt aleși membrii Parlamentului European? Ar trebui create circumscripții electorale europene sau circumscripțiile ar trebui să fie în continuare determinate la nivel național? Este posibilă o combinare a celor două sisteme? Ar trebui să fie întărit rolul Consiliului? Consiliul ar trebui să își exercite în aceeași manieră atribuțiile legislative și executive ? Având în vedere nevoia de transparență, ar trebui ca reuniunile Consiliului, cel puțin în ceea ce privește capacitatea lui legislativă, să fie publice? Ar trebui ca cetățenii să aibă un acces mai larg la documentele Consiliului? Și în final, cum ar trebui asigurate echilibrul și controlul reciproc între instituții? O a doua întrebare, care se leagă tot de legitimitatea democratică, se referă la rolul parlamentelor naționale. Ar trebui ele reprezentate de o nouă instituție care să funcționeze alături de Consiliu și de Parlamentul European? Ar trebui să joace vreun rol în ce privește acțiunile la nivel european în care Parlamentul European nu are nici o competență? Ar trebui ele să se concentreze pe împărțirea competențelor între Uniune și Statele Membre, spre exemplu prin verificarea preliminară a respectării principiului subsidiarității? O a treia întrebare are în vedere modul în care poate fi îmbunătățită eficiența procesului de decizie și capacitatea de lucru a instituțiilor într-o Uniune cu aproape treizeci de State Membre. Cum va putea Uniunea să își definească mai eficient obiectivele și prioritățile și să asigure o mai bună implementare a lor? Este nevoie de mai multe decizii luate cu majoritate calificată? Cum poate fi simplificată și accelerată procedura de codecizie dintre Consiliu și Parlamentul European?

Ce se poate spune despre conducerea prin rotație a Președinției Uniunii la fiecare șase luni? Care este rolul viitor al Parlamentului European? Care este rolul și care este structura viitoarelor reuniuni ale Consiliului? Cum ar trebui sporită coerența politicii externe a Uniunii? Cum ar trebui întărit procesul de cooperare dintre Înaltul Reprezentant și membrul Comisiei responsabil cu politica externă și de securitate comună? Ar trebui extinsă reprezentarea Uniunii în forurile internaționale? Către o Constituție pentru cetățenii europeni Uniunea Europeană are în acest moment patru Tratate, care stipulează obiectivele, puterile și instrumentele de implementare a politicilor. Pentru o mai mare transparență, simplificarea este esențială. Patru seturi de întrebări apar în acest context.

Primele au în vedere simplificarea actualelor tratate fără a le schimba conținutul. Ar trebui, în acest sens, revizuită distincția care se face între Uniune și Comunități? Ce se va întâmpla cu cei trei piloni?

Apar întrebări asupra modului de reorganizare a Tratatelor. Ar trebui făcută o distincție între Tratatul de bază și alte prevederi ale acestuia? Această distincție ar trebui să implice o separare a textelor? Pot aceste acțiuni Viitorul Uniunii Europene – Declarația de la Laeken 5 duce la o distincție între amendamentul și procedurile de ratificare pentru Tratatul de bază, pe de o parte, și pentru celelalte prevederi ale lui, pe de altă parte? De asemenea, s-ar putea pune problema includerii Cartei Drepturilor Fundamentale în Tratatul de bază și a aderării Comunității Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

întrebarea finală este dacă această simplificare și reorganizare nu va duce, pe termen lung, la adoptarea unui text constituțional în cadrul Uniunii. Care ar putea fi caracteristicile principale ale unei astfel de constituții? Care ar putea fi valorile către care nutrește Uniunea, drepturile fundamentale și obligațiile cetățenilor ei, relațiile dintre Statele Membre?

CONVOCAREA UNEI CONVENȚII PRIVIND VIITORUL EUROPEI

Pentru a pregăti drumul către următoarea Conferință Interguvernamentală într-o manieră completă și transparentă, Consiliul European a decis să convoace o Convenție în componența căreia să se regăsească principalele părți implicate în dezbaterea despre viitorul Uniunii. În lumina celor de mai sus, va rămâne la latitudinea Convenției să reflecteze la problemele cheie legate de dezvoltarea viitoare a Uniunii și să identifice diferitele răspunsuri posibile. Consiliul European l-a numit pe Domnul V. Giscard d’Estaing ca Președinte al Convenției, iar pe Domnul G. Amato și pe Domnul J. L. Dehaene ca Vice-Președinți. Componența Pe lângă Președinte și Vice-Președinte, Convenția va fi compusă din 15 reprezentanți ai șefilor de stat sau guvern ai Statelor Membre (câte unul din fiecare Stat Membru), 30 de membri ai parlamentelor naționale (câte doi din fiecare Stat Membru), 16 membri ai Parlamentului European și doi reprezentanți ai Comisiei. Țările candidate vor fi implicate în totalitate în dezbaterile Convenției. Ele vor fi reprezentate în același mod ca Statele Membre (un reprezentant al guvernului și doi membri ai parlamentului național) și vor putea să ia parte la dezbateri, dar fără a putea împiedica consensul la care pot ajunge Statele Membre. Membrii Convenției pot fi înlocuiți de membri provizorii doar dacă nu sunt prezenți. Membrii provizorii vor fi desemnați în aceeași manieră ca și membrii permanenți. Prezidiul Convenției va fi compus din Președintele Convenției, Vice-Președinți și nouă membri dintre membrii Convenției (reprezentanții tuturor guvernelor care trebuie să exercite președinția Consiliului pe perioada Convenției, doi reprezentanți ai parlamentelor naționale, doi reprezentanți ai Parlamentului European și doi reprezentanți ai Comisiei).

Trei reprezentanți ai Comitetului Economic și Social cu trei reprezentanți ai partenerilor sociali europeni; din partea Comitetului Regiunilor: șase reprezentanți (vor fi numiți de Comitetul Regiunilor din regiunile, orașele și regiunile cu puteri legislative), și Avocatul European al Poporului vor fi invitați să participe în calitate de observatori. Președintele Curții de Justiție și cel al Curții Europene de Conturi pot fi invitați de Prezidiu să se adreseze Convenției. Durata dezbaterilor Convenția va avea întrunirea inaugurală pe 1 martie 2002, când va numi Prezidiul și va adopta regulile de procedură. Lucrările se vor încheia după un an, moment în care Președintele Convenției trebuie să prezinte rezultatele dezbaterii în fața Consiliului European. Metodele de lucru Președintele va pregăti terenul pentru deschiderea dezbaterilor Convenției trasând concluziile dezbaterilor publice.

Prezidiul va coordona și va oferi Convenției o bază de lucru inițială. Prezidiul se poate consulta cu membri și experți ai Comisiei cu privire la orice aspect tehnic pentru care consideră că este necesară o analiză. De asemenea, poate constitui grupuri ad-hoc de lucru.

Consiliul va fi informat asupra progresului lucrărilor Convenției.

Președintele Convenției va susține o prezentare asupra progresului lucrărilor cu ocazia fiecărei întruniri a Consiliului European, ceea ce va oferi șefilor de stat și guvern posibilitatea de a-și exprima în mod direct punctele de vedere. Convenția se va întâlni la Bruxelles. Dezbaterile Convenției și toate documentele ei oficiale vor fi publice.

Convenția va lucra în cele unsprezece limbi de lucru ale Uniunii. 1 Acestea sunt prevederile incluse în textul Declaratiei, anexat Concluziilor Presedinției Consiliului European de la Laeken, 14-15 decembrie 2001. Pentru a verifica modul in care s-au derulat, în fapt, lucrările Convenției privind Viitorul Europei, consultați site-ul http://european-convention.eu.int/Viitorul Uniunii Europene – Declarația de la Laeken 6 Documentul final Convenția va avea în vedere diferite teme. Va elabora un document final care poate conține inclusiv opinii diferite, indicând nivelul de susținere pe care ele l-au întrunit, sau recomandări, când se ajunge la consens. Alături de rezultatele dezbaterilor naționale despre viitorul Uniunii, documentul final va oferi un punct de plecare pentru dezbaterile ce vor avea loc în cadrul Conferinței Interguvernamentale, care va lua deciziile finale. Forumul Pentru ca dezbaterea să fie completă și să implice toți cetățenii, un Forum va fi deschis pentru organizații ce reprezintă societatea civilă (parteneri sociali, lumea afacerilor, organizații neguvernamentale, mediu academic …etc). Va avea forma unei rețele de organizații structurate care va primi informații în mod regulat despre lucrările Convenției. Contribuțiile lor vor fi luate în considerare în timpul dezbaterii. Aceste organizații pot fi audiate sau consultate în problemespecifice, pe baza procedurilor care vor fi stabilite de Prezidiu. Secretariatul Prezidiul va fi asistat de Secretariatul Convenției, care va fi pus la dispoziție de Secretariatul General al Consiliului și va putea include experți ai Comisiei și ai Parlamentului European.

Sursa: http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_7.pdf

COMISIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE

Bruxelles, 25.07.2001 COM (2001) 428 final

GUVERNANȚA EUROPEANĂ

CARTA ALBĂ

PRINCIPIILE UNEI BUNE GUVERNĂRI

Cinci principii definescu buna guvernare și schimbările propuse în această Cartă Albă: deschidere, participare, răspundere, eficiență și coerență. Fiecare principiu este important în stabilirea unei guvernări mai democratice. Pe ele se bazează democrația și respectarea legii in Statele Membre, dar se aplică la toate nivelele guvernamentale – global, european, național, regional și local. Ele sunt de o importanță deosebită pentru ca Uniunea să răspundă la provocările scoase în evidență în capitolul anterior. • Deschidere. Instituțiile trebuie să lucreze într-o manieră mai deschisă. Împreună cu Statele Membre: ele trebuie să comunice activ asupra activității UE și a deciziilor pe care aceasta le ia. Se impune folosirea unui un limbaj accesibil și pe înțelesul opiniei publice. Este un lucru deosebit de important pentru îmbunătățirea încrederii în instituțiile complexe. • Participare. Calitatea, relevanța și eficiența politicilor UE depind de asigurarea unei participări largi pe traseul întregului lanț politic – de la concepție până la implementare. O participare mai bună poate da naștere la mai multă încredere în rezultatul final și în Instituțiile care aplică politicile. Participarea depinde în mod crucial de adoptarea de către guvernele centrale a unei abordări inclusive în dezvoltarea și implementarea politicilor UE. menționat mai sus.

Conținutul acestor rapoarte nu reflectă poziția oficială a Comisiei. În plus, un studiu calitativ de opinie printre cele 15 State Membre și nouă țări candidate a contribuit la pregătirea acestei Carte. 13• Răspundere.

Rolurile în procesele legislative și executive trebuie să fie mai clare. Fiecare Instituție a UE trebuie să explice și să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce face în Europa. Dar este nevoie și de o mai mare claritate și responsabilitate din partea Statelor Membre ca și a tuturor celor implicați în dezvoltarea și implementarea politicii UE la oricare nivel. • Eficiență. Politicile trebuie să fie clare și prompte, furnizând ceea ce este necesar pe baza unor obiective clare, o evaluare a impactului viitor și, când este posibil, a experienței anterioare. Eficiența depinde totodată de implementarea politicilor UE într-o manieră bine proporționată și de luarea deciziilor la cel mai potrivit nivel. • Coerență.

Politicile și acțiunea trebuie să fie coerente și ușor de înțeles. Nevoia de coerență în Uniune este în creștere: aria de sarcini s-a lărgit; extinderea va spori diversitatea; provocările, cum ar fi climatul și schimbarea demografică, depășesc granițele politicilor sectoriale pe care s-a construit Uniunea; autoritățile regionale și locale sunt tot mai implicate în politicile UE. Coerența necesită conducere politică și o puternică responsabilitate din partea Instituțiilor pentru a asigura o abordare consecventă în cadrul unui proces complex. Fiecare principiu este important în sine. Dar ele nu pot fi atinse prin acțiuni separate. Politicile nu mai pot fi eficiente decât dacă sunt pregătite, implementate și puse în aplicare într-un fel mai cuprinzător. Aplicarea acestor cinci principii le consolidează pe acelea de: • Proporționalitate și ierarhizare. De la conceperea politicilor până la implementare, alegerea nivelului la care se iau măsurile (de la UE până la nivelul local) împreună cu selectarea instrumentelor folosite, trebuie să fie proporțională cu obiectivele urmărite. Aceasta înseamnă că înainte de lansarea unei inițiative, este esențială verificarea sistematică a următoarelor puncte: (a) dacă se impune într-adevăr o acțiune publică, (b) dacă nivelul european este cel mai potrivit, și (c) dacă măsurile alese sunt proporționale cu acele obiective. Uniunea se schimbă și ea.

Programul ei se extinde până la politică externă și de apărare, migrare și lupta împotriva crimei. Uniunea se extinde pentru a include noi membri. Nu va mai fi judecată doar după capacitatea ei de a înlătura barierele din calea comerțului sau de a crea o piață internă; legitimitatea ei depinde astăzi de implicare și participare. Aceasta înseamnă că modelul liniar de a distribui politici de la centru trebuie înlocuit cu un cerc virtuos, bazat pe feedback, rețele și implicare de la conceperea politicii până la aplicare la toate nivelele.

PROPUNERI PENTRU SCHIMBARE

Propunerile de modificare sunt împărțite în patru secțiuni. O primă secțiune se concentrează asupra îmbunătățirii implicării în conturarea și implementarea politicii UE.

O a doua secțiune vizează îmbunătățirea și punerea în aplicare a politicilor UE. A treia secțiune face un apel pentru o mai puternică legătură între guvernarea europeană și rolul Uniunii în lume. În cele din urmă, o a patra secțiune examinează rolul Instituțiilor.

Implicare mai bună

Să facem ca Uniunea să funcționeze într-un mod mai deschis… Democrația depinde de capacitatea oamenilor de a lua parte la dezbateri publice. Pentru a face aceasta, ei trebuie să aibă acces la informații de încredere asupra problemelor europene și să poată analiza procesul politic în diversele sale etape. Un progres important a fost făcut în 2001 când sau adoptat noi reguli care au dat acces sporit cetățenilor la documentele Comunității. Dar instituțiile și Statele Membre au nevoie și să comunice mai activ cu publicul larg pe probleme europene. Politica de comunicare a Comisiei și a celorlalte Instituții 4 va promova eforturile de furnizare a informațiilor la nivel național și local, acolo unde e posibil prin intermediul rețelelor, a organizațiilor de bază și a autorităților naționale, regionale și locale. Informațiile trebuie prezentate într-un mod adaptat la nevoile și preocupările locale și să fie disponibile în toate limbile oficiale dacă Uniunea nu dorește să excludă o mare parte a populației sale – o dificultate care va deveni mai acută în contextul extinderii. Informațiile și tehnologia comunicațiilor au un rol important. Ca atare, siteul EUROPA al UE este planificat să se transforme într-un suport interactiv pentru informații, feedback și dezbatere, legând rețele paralele pe cuprinsul Uniunii. Furnizarea de mai multe informații și comunicarea mai eficientă sunt precondiții pentru generarea unui simț al apartenenței la Europa. Scopul trebuie să fie crearea unui „spațiu” transnațional în care cetățeni din diferite țări să poată discuta ce înțeleg ei a fi problemele importante ale Uniunii. Aceasta îi va ajuta pe legiuitori să fie în contact cu opinia publică.

Extinderea activității pe parcursul ultimilor cincisprezece ani a adus Uniunea mai aproape de regiuni, orașe și localități, care sunt acum răspunzătoare pentru implementarea politicilor UE de la agricultură și fonduri structurale până la standardele pentru mediu. De asemenea implicarea mai profundă a autorităților regionale și locale în politicile Uniunii reflectă atât responsabilitățile lor în creștere în unele State Membre cât și o angajare mai puternică a oamenilor și a organizațiilor de bază în democrațiile locale. Și totuși, felul în care funcționează în prezent Uniunea nu permite o interacțiune adecvată într-un parteneriat pe mai multe nivele; un parteneriat în care guvernele naționale să-și implice deplin regiunile și orașele în alcătuirea politicii europene.

Regiunile și orașele simt adesea că, în ciuda responsabilității lor crescute în implementarea politicilor UE, nu este exploatat rolul lor de intermediar ales prin vot și reprezentativ care interacționează cu publicul în politica UE. Există de asemenea critici conform cărora legislația adoptată de Consiliul și Parlamentul European este fie prea detaliată, fie insuficient adaptată condițiilor locale și experienței; adeseori în contrast evident cu propunerile inițiale depuse de Comisie. Criticile nu se îndreaptă doar spre Uniune. Principala responsabilitate pentru implicarea la nivel regional și local în politica UE rămâne și trebuie să rămână, în seama administrațiilor naționale. Dar guvernele naționale sunt adesea percepute ca neimplicând în mod adecvat participanții regionali și locali în pregătirea poziției lor în politicile UE.

Portalul EUR-LEX oferă deja un magazin virtual unic cu acces la informații despre legile Comunității în așteptare sau adoptate (www.Europa.eu.int/eur-lex/en/index.html).

Vezi opinia Comitetului Regiunilor din 14.12.2000 privind „Noi forme de guvernare: Europa, un cadru pentru inițiativele cetățenilor (CdR 186/2000).

Membrul trebuie să prevadă mecanisme corespunzătoare pentru consultare largă în discutarea deciziilor UE și implementarea politicilor UE cu dimensiune teritorială.

Procesul elaborării de politici ale UE, în special planificarea lui în timp, trebuie să permită Statelor Membre să asculte și să învețe din experiența regională și locală. Este necesar un răspuns complementar la nivel european în trei sectoare, pentru a construi un parteneriat mai bun în cadrul diferitelor nivele:

• Implicare în conturarea politicii. La nivelul UE, Comisia trebuie să aibă grijă ca experiența și condițiile regionale și locale să fie luate în considerare în elaborarea propunerilor de politici. În acest scop, trebuie să organizeze un dialog sistematic cu asociațiile europene și naționale ale guvernelor regionale și locale, respectând în același timp aranjamentele constituționale și administrative naționale. Comisia întâmpină cu satisfacție eforturile continue de a spori cooperarea între acele asociații și Comitetul Regional. În plus, schimbul de personal și instruirea comună dintre administrații la diferite nivele ar contribui la o cunoaștere mai bună a obiectivelor politice ale fiecăruia, a metodelor de lucru și a instrumentelor.

• Mai mare flexibilitate. Condițiile locale pot face dificilă stabilirea unui set de reglementări care acoperă întreaga Uniune, fără a constrânge legislația printr-o complexitate excesivă. Trebuie să existe mai multă flexibilitate în instrumentele oferite pentru implementarea legislației și a programelor cu un impact teritorial puternic, cu condiția ca nivelul obținut în sfera pieții interne să fie menționat. Comisia este în favoarea ideii de a încerca dacă, în condițiile prevederilor existente ale Tratatului, implementarea anumitor politici ale UE poate fi făcută mai bine prin contracte tripartite, bazate pe țeluri.

Asemenea contracte trebuie să fie între Statele Membre, regiunile și localitățile desemnate de ele pentru acest scop, și Comisie. Guvernul central ar juca un rol cheie în stabilirea contractelor și ar rămâne răspunzător pentru implementarea lor.

Contractul ar prevadea ca autoritatea sub-națională desemnată în Statele Membre să se angajeze să implementeze acțiunile identificate în scopul de a realiza anumite obiective, definite în legislația „primară”. Contractul ar trebui să includă aranjamentele pentru monitorizare. Abordarea privește reglementările și directivele în domenii în care autoritatea sub-națională este răspunzătoare pentru implementare în cadrul sistemului instituțional sau administrativ național. Domeniul politicii de mediu poate fi un candidat pentru această abordare-pilot. În plus, comisia s-a angajat deja într-o abordare mai descentralizată în politica regională viitoare.

Al Doilea Raport de Coeziune, COM(2001) 21 final, 31.01.2001.

Trebuie să fie abordat impactul teritorial al politicilor UE în domenii cum ar fi transportul, energia sau mediul. Aceste politici trebuie să constituie parte a unui întreg coerent așa cum este descris în al doilea raport de coeziune a UE; este nevoie să se evite un raționament prea limitat la un sector. În același fel, deciziile luate la nivele regionale și locale trebuie să fie în acord cu o arie mai largă de principii care ar sprijini mai eficient și echilibrat dezvoltarea teritorială în cadrul Uniunii. Comisia intenționează să facă uz de dialogul lărgit cu Statele Membre și cu regiunile și orașele lor, pentru a dezvolta indicatori care să arate unde este nevoie de coerență. Se va baza pe activitatea existentă, cum ar fi Perspectiva de Dezvoltare a Spațiului European adoptată în 1999 de Miniștrii responsabili cu planificarea areală și dezvoltarea teritorială. Această activitate de promovare a unei mai bune coerențe între acțiunile de dezvoltare teritorială la diverse nivele trebuie în aceeași măsură să contribuie la revizuirea politicilor în vederea Strategiei de Dezvoltare Sustenabilă.

Societatea civilă joacă un rol important în a da glas preocupărilor cetățenilor și în furnizarea de servicii care vin în întâmpinarea nevoilor oamenilor. Biserica și comunitățile religioase își pot aduce o contribuție însemnată. Organizațiile care alcătuiesc societatea civilă mobilizează oamenii și sprijină de exemplu, pe cei suferind din cauza marginalizării și discriminării. Uniunea a încurajat dezvoltarea societății civile în țările candidate, ca parte din pregătirea lor pentru aderare. Organizațiile neguvernamentale joacă un rol important la nivel mondial în politica de dezvoltare.

Adeseori ele acționează ca un sistem de avertizare timpurie a direcției dezbaterilor politice. Sindicatele și organizațiile salariaților au un rol și o influență specială. Tratatul CE cere ca să fie consultate de Comisie managementul și forța de muncă în procesul de pregătire a propunerilor, îndeosebi în sectorul politicii sociale. În anumite condiții, ele pot încheia angajamente care 10 Societatea civilă include următoarele: sindicate și organizații ale patronilor („parteneri sociali”); organizații neguvernamentale; asociații profesionale; de caritate; organizații civile; organizații care implică cetățenii în viața locală și municipală cu o contribuție deosebită din partea bisericii și a comunităților religioase. Pentru o definire mai exactă a societății civile organizate, vezi Opinia Comitetului Economic și Social privind „Rolul și contribuția organizațiilor societății civile în construirea Europei”, OJ C329, 17.11.99 p.30. devin ulterior legi ale Comunității (în cadrul dialogului social).

Partenerii sociali trebuie să fie în continuare încurajați să-și folosească puterea dată prin Tratat pentru a încheia acorduri voluntare.

Societatea civilă vede tot mai mult Europa ca oferind o bază bună pentru schimbarea orientărilor politice și ale societății. Acest lucru oferă o reală posibilitate de lărgire a dezbaterii asupra rolului Europei. Înseamnă șansa de a implica mai activ cetățenii în atingerea obiectivelor Uniunii și de a le oferi un canal structurat pe răspuns, critică și protest. Aceasta se petrece deja în domenii cum ar fi comerțul și dezvoltarea, și a fost de curând propus pentru pescuit. O mai bună implicare atrage o mai mare responsabilitate.

Societatea civilă trebuie ea însăși să urmeze principiile bunei guvernări, care include contabilizarea și deschiderea. Comisia intenționează să stabilească înainte de sfârșitul acestui an, o bază de date actuale cuprinzătoare pe internet, cu detalii, ale organizațiilor societății civile la nivel european care trebuie să acționeze drept catalizatori în îmbunătățirea organizării lor interne. Comitetul Economic și Social trebuie să-și joace rolul în dezvoltarea unei noi relații de responsabilitate reciprocă între Instituții și societatea civilă, în acord cu modificările la articolul 257 al Tratatului CE13 convenit la Nisa. Pentru a face aceasta, organizarea și rolul său vor trebui reevaluate. Statele Membre trebuie să țină cont de acest nou rol când numesc membrii Comitetului. La fel ca și Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic și Social trebuie să fie mai activ prin dezvoltarea de opinii și rapoarte de investigație care să ajute la conturarea politicilor într-un moment mult anterior celui prezent. Tratatul prevede în acest moment, ca ambele comitete să-și formuleze opiniile mai degrabă după decât anterior, propunerilor care au fost transmise pentru ratificare, ceea ce minimizează impactul. Acordurile în vigoare între Comisie și Comitetul Economic și Social, similare celor în discuție cu Comitetul Regional sunt în prezent în curs de finalizare pentru a da viață unui rol pro activ crescând.

Contribuția UE la guvernarea globală

Propunerile din Carta Albă au fost elaborate pe fondul extinderii, dar ele aduc și o contribuție utilă la guvernarea globală. Primul pas al Uniunii trebuie să fie reformarea cu succes a guvernării pe plan local pentru a câștiga credibilitate în promovarea ideii de reformă la nivel internațional. Obiectivele legate de pace, bunăstare, forță de muncă și justiție socială vizate de Uniune trebuie să fie promovate în exterior pentru ca ele să fie efectiv atinse atât la nivel european cât și global. Acest lucru răspunde așteptărilor cetățenilor privind o Uniune puternică pe scena mondială. Acțiunea internațională de succes consolidează identitatea europeană și importanța valorilor comune din cadrul Uniunii. Uniunea trebuie să fie mai accesibilă participanților guvernamentali și neguvernamentali din alte părți ale lumii, în procesul aplicării principiilor bunei guvernări la responsabilitatea globală a UE. Aceasta este deja o parte a strategiei sale pentru o evoluție sustenabilă, dar trebuie să meargă mână în mână cu întărirea conștiinței acestor participanți în ce privește reprezentativitatea lor și cu hotărârea de a-și asuma responsabilitățile în fața provocărilor globale. Uniunea trebuie să țină cont de dimensiunea globală în evaluarea impactului politicilor, în stabilirea directivelor de utilizare a expertizei și printr-o relație mai pro-activă cu rețelele internaționale. Prin recunoașterea mai fermă a dimensiunii globale, Uniunea își va face vocea mai puternică în negocierile multilaterale. Ea trebuie să aibă ca scop îmbunătpțirea eficienței și legitimității în elaborarea de reglementări globale, în activitatea sa de modernizare și reformă a Instituțiilor internaționale și multilaterale, pe termen mediu și lung. Ținta trebuie să fie creșterea eficienței și consolidarea puterilor instituțiilor multilaterale. Pe termen scurt, Uniunea trebuie să construiască parteneriate cu alte țări pentru a promova o mai mare cooperare și coerență între activitățile organizațiilor internaționale existente și pentru o mai mare transparență a acestora. 35Acțiunea internațională trebuie completată prin noi instrumente.

Multe dintre ideile acestei Carte Albe pot fi testate la nivel mondial, cum ar fi evaluarea între parteneri a progresului făcut spre obiectivele convenite pe plan internațional sau elaborarea soluțiilor de co-reglementare legate de aspectele noii economii. Ca și în Uniune, aceste abordări trebuie să se adauge la elementele de succes ale dreptului public internațional, cele mai notabile fiind Organizația Internațională a Comerțului și Curtea Internațională de Justiție. Pentru a realiza aceste obiective, Uniunea trebuie să vorbească tot mai mult cu o singură voce. Trebuie să-și întărească reprezentarea în forurile internaționale și regionale, inclusiv în raport cu guvernarea economică și financiară, cu mediul, politica concurențială și de dezvoltare. Adesea pot și trebuie să fie introduse modificări însemnate la Tratatul actual care ar îmbunătăți considerabil transparența acțiunilor Uniunii la nivel global. În unele domenii, cum ar fi finanțele, este nevoie de o schimbare în Tratat.

. DE LA GUVERNARE LA VIITORUL EUROPEI

Pentru Uniune, provocarea constă în înnoirea procesului politic european.

Problemele puse în această Cartă Albă și răspunsurile pe care aceasta le oferă sunt legate de respectiva înnoire.

Acest document începe un proces, care răspunde dezamăgirii multor cetățeni ai Uniunii. Înstrăinarea de politică nu este doar o problemă europeană, este globală, națională și locală. Dar pentru Uniune, ea reprezintă o provocare deosebită. Datorită nivelului înaintat de integrare atins deja, oamenii au aceleași așteptări în privința Uniunii ca și a politicii și a instituțiilor politice interne. Dar Uniunea nu poate elabora și aplica politici în același fel ca un guvern național; ea trebuie să construiască parteneriate și să se bazeze pe o mare diversitate de actori. Așteptările trebuie împlinite în diferite moduri. Scopul nostru general se bazează pe principiul simplu care a condus integrarea europeană de când a fost fondată Comunitatea Europeană: acela de integrare a oamenilor în Europa respectând concomitent identitățile naționale individuale. Reformele propuse sunt posibile dacă Uniunea reface spiritul original al Tratatelor UE și folosește pe deplin flexibilitatea pe care acestea o oferă. Cinci principii politice – deschiderea, participarea, răspunderea, eficiența și coerența stau la baza propunerilor acestei Carte Albe. Ele trebuie să ghideze Uniunea în organizarea modului său de lucru și în stimularea reformelor prin Tratatul actual, dar ele oferă repere în dezbaterea asupra viitorului Europei. Împreună, ele permit o folosire mai bună a principiilor proporționalității și subsidiarității. Acest lucru se reflectă, spre exemplu, în accentul pus de această Cartă Albă pe folosirea combinației corecte de instrumente în elaborarea politicilor care corespund obiectivelor urmărite, limitarea legislației la elementele esențiale și folosirea contractelor pentru a respecta mai bine condițiile locale.

Prezent și viitor: o problemă de voință politică… Elaborând pe baza acestor principii, propunerile din această Cartă Albă:

• Va structura relația UE cu societatea civilă. Un cod de conduită pentru consultări va identifica responsabilitățile și va îmbunătăți răspunderea tuturor partenerilor. Va spori dialogul și va contribui la deschiderea societății civile organizate.

• Va utiliza mai mult capacitățile și experiența practică ale actorilor regionali și locali. În primul rând, aceasta este o problemă a autorităților naționale în conformitate cu aranjamentele constituționale și administrative naționale. În același timp, Uniunea trebuie să utilizeze mai mult potențialul existent de flexibilitate pentru îmbunătățirea modurilor de aplicare concretă a politicilor europene.

• Va consolida încrederea publică privind modul în care legiuitorii folosesc consultanța de specialitate. Sistemul expert multidisciplinar al UE va fi deschis mai mult analizei și dezbaterii publice. Este nevoie de aceasta pentru a rezolva dificultățile, riscurile și neclaritățile etice generate de știință și tehnologie.

• Va sprijini definirea mai clară a obiectivelor politice ale UE și va îmbunătăți eficiența politicilor UE prin combinarea legislației 42formale cu soluții non-legislative și de auto-reglementare, în vederea realizării mai eficiente a acelor obiective.

• Va stabili condițiile de înființare a agențiilor europene de reglementare. Aceste agenții pot spori eficiența și transparența legislației UE atât pentru companii cât și pentru public, aducând deciziile din unele dintre cele mai complexe și tehnice domenii mai aproape de problemele în cauză.

• Va reorienta rolurile și responsabilitățile fiecărei Instituții. Aceasta va ajuta cetățenii să ceară conducătorilor lor politici și Instituțiilor să dea explicații pentru deciziile pe care le ia Uniunea. Desfășurarea acestor acțiuni nu impune noi Tratate. Este mai întâi de toate o problemă de voință politică. Este parte a unui proces mai amplu.

Modificarea felului în care lucrează Uniunea necesită o reacție nu doar de la Comisie ci de la toți cei interesați, mai ales Consiliul, Parlamentul European, Statele Membre și cetățenii europeni. Prin adaptarea guvernării în plan intern, Uniunea se va afla într-o postură mai bună pentru a contribui la noi forme de guvernare globală.

Politicile și Instituțiile globale trebuie să răspundă preocupărilor cetățenilor. O nouă orientare pentru Instituțiile Uniunii… Dar ce se va schimba cu adevărat dacă sunt implementate aceste propuneri? În centrul reformei propuse pentru guvernare se află reorientarea Instituțiilor – Comisia, Consiliul și Parlamentul European. Aceasta trebuie să ducă la:

• Un mod mai precis al Comisiei de a-și folosi dreptul de inițiativă. O consultare și implicare mai bune, o mai transparentă utilizare a consultanței de specialitate și o abordare nouă a planificării pe termen mediu îi vor permite să analizeze mai critic cererile Instituțiilor și ale grupurilor de interese pentru inițiative politice. Va avea o poziție întărită pentru a acționa în interesul european general.

• O legislație UE care este readusă la principiile esențiale și la un cadru care stabilește cum să fie implementate acestea. Carta Albă arată modul cum Consiliul și Parlamentul European se pot concentra mai mult pe direcția și conținutul politic, lăsând implementarea în răspunderea executivului. Dar în același timp, ambele Instituții vor trebui să-și poată dirija controlul asupra modului în care Comisia își duce la îndeplinire responsabilitatea executivă.

• Implicarea mai eficientă a participanților naționali în formularea și aplicarea reglementărilor și programelor Comunitare. Aceasta va rezulta din propunerile privind dialogul, descentralizarea, cooperarea mai strânsă între administrații și aplicarea mai eficientă a legislației Comunității. Mai mult, cu cât participarea actorilor naționali și regionali la politicile europene este mai ridicată, cu atât mai mult vor fi pregătiți să informeze publicul despre acele politici.

Această reorientare a rolurilor instituționale este un pas important în pregătirea și conducerea unei extinderi reușite. O metodă Comunitară înnoită ca model pentru viitor… Atât propunerile din Carta Albă cât și perspectiva unei extinderi ulterioare conduce într-o singură direcție: o revigorare a metodei Comunității. Aceasta înseamnă în mod obligatoriu că Comisia trebuie fie cea care execută politicile; Consiliul și Parlamentul European iau deciziile; iar participanții naționali și regionali sunt implicați în procesul politic european.

Metoda Comunității a ajutat Uniunea timp de mai mult de jumătate de secol. Poate face aceasta și mai departe, dar cu condiția să fie actualizată. În stabilirea consecințelor unei Guvernări europene mai bune pentru Instituții, Carta Albă este adusă în dezbaterea asupra viitorului Europei. Reformarea guvernării europene schițează de asemenea calea spre modificări viitoare din Tratat, la viitoarea Conferință Inter-guvernamentală – prezintă conturul unui model pentru următoarea organizare politică a Uniunii:

• În separarea puterilor dintre legislativ și executiv, modelul îl urmează pe cel al democrațiilor naționale. La nivel european, separarea acestor două roluri ar face mai ușoară aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. În contextul unei extinderi graduale a zonelor în care deciziile sunt luate în comun de către Consiliul și Parlamentul European (așa numita procedură de co-decizie), acele două Instituții trebuie să se bucure de roluri egale. Nu așa stau lucruile conform prezentului Tratat. În același timp, această clarificare a rolurilor trebuie să permită Comisiei asumarea răspunderii executive totale.

• Uniunea are nevoie de principii clare care să identifice felul în care competența este împărtășită între Uniune și Statele Membre. În primul rând, aceasta trebuie să răspundă întrebării frecvente a publicului „cine cu ce se ocupă în Europa?”. Este nevoie de o viziune comună pentru a răspunde acestei întrebări.

Carta Albă a evidențiat o Europă tangibilă aflată în plină dezvoltare; o Uniune bazată pe guvernare pe mai multe nivele, în care fiecare actor participă la succesul acțiunii generale potrivit capacităților sau cunoașterii lui. Într-un sistem pe mai multe nivele, adevărata provocare o reprezintă stabilirea de reguli clare asupra modului cum este împărtășită – și nu divizată – competența; doar această viziune ne-exclusivistă poate satisface interesele optime ale tuturor Statelor Membre și ale tuturor cetățenilor Uniunii.

Această Cartă Albă, ințiind un proces, răspunde așteptărilor cetățenilor Uniunii. Ar trebui să le dea acestora puterea să vadă în Uniune un instrument prin care ei pot aduce schimbarea.

Reflecțiile asupra acestor reforme vor continua de acum; ele vor fi completate de un proces mai amplu de reformă constituțională început la Consiliul Europei de la Laeken: un proces la care Comisia va contribui activ.

Sursa: www.logincee.org/file/21367/library

Bruxelles, 3.3.2010

COM(2010) 2020 final

EUROPA 2020

O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii

OBȚINEREA DE REZULTATE: O GUVERNANȚĂ MAI PUTERNICĂ

Pentru a aduce schimbarea dorită, strategia Europa 2020 va trebui să fie mai bine direcționată, să își stabilească obiective clare și criterii de referință transparente pentru evaluarea progreselor înregistrate. Va fi astfel nevoie de un cadru de guvernanță puternic, care să utilizeze instrumentele de care dispune pentru a asigura o punere în aplicare în timp util și în mod eficace. 5.1. Propunere de arhitectură pentru strategia Europa 2020 Această strategie ar trebui să se articuleze în jurul unui abordări tematice și a unei supravegheri mai orientate a fiecărei țări. La baza acestei strategii se află forța instrumentelor de coordonare deja existente, și anume: – o abordare tematică, care s-ar concentra asupra temelor menționate în secțiunea 2, în special asupra îndeplinirii celor 5 obiective principale.

Principalul instrument ar consta în programul Europa 2020 și inițiativele sale emblematice, care necesită luarea de măsuri atât la nivelul UE, cât și la nivelul statelor membre (a se vedea secțiunea 2 și anexele 1 și 2). Abordarea tematică reflectă dimensiunea UE, arată clar interdependența economiilor statelor membre și permite un grad mai mare de selectivitate în alegerea inițiativelor concrete care susțin strategia și contribuie la îndeplinirea principalelor obiective UE și naționale; – întocmirea unor rapoarte de țară ar contribui la îndeplinirea obiectivelor strategiei Europa 2020, ajutând statele membre să definească și să pună în aplicare strategiile de ieșire din criză, să recapete stabilitatea macroeconomică, să identifice blocajele existente la nivel național, să revină la o creștere economică durabilă și să redobândească sustenabilitatea finanțelor publice. Aceste rapoarte nu vor include numai politica fiscală, ci și aspecte macroeconomice esențiale legate de creștere și competitivitate (dezechilibrele macroeconomice) și vor trebui să asigure o abordare integrată a elaborării și a punerii în aplicare a politicilor, aspect esențial în sprijinirea alegerilor pe care vor trebui să le facăRO 32 RO statele membre, având în vedere constrângerile la care sunt supuse din punct de vedere al finanțelor publice. Se va acorda o atenție specială funcționării zonei euro și interdependenței statelor membre. În acest scop, rapoartele și evaluările pentru Europa 2020 și pentru Pactul de stabilitate și de creștere (PSC) vor fi realizate simultan, pentru a combina mijloacele și obiectivele, făcându-se însă în continuare distincția între instrumente și proceduri și menținând integritatea PSC. Acest lucru înseamnă că ar trebui propuse, în același timp, programele anuale de stabilitate și convergență și programele raționalizate de reformă pe care fiecare stat membru le va realiza pentru a stabili atât măsuri de raportare privind progresele înregistrate în vederea îndeplinirii obiectivelor, cât și principalele reforme structurale pentru a depăși blocajele existente în calea creșterii economice. Ambele programe, care ar urma să conțină trimiterile încrucișate necesare, ar trebui prezentate Comisiei și celorlalte state membre în ultimul trimestru al anului. Comitetul european pentru riscuri sistemice (CERS) ar trebui să prezinte, periodic, rapoarte privind riscurile existente la nivel macroeconomic: aceste rapoarte vor constitui o contribuție importantă la evaluarea generală. Comisia va evalua aceste programe și va prezenta un raport privind progresele înregistrate în ceea ce privește punerea în aplicare a acestora. Se va acorda o atenție specială provocărilor legate de uniunea economică și monetară.

Astfel, Consiliul European va dispune de toate informațiile necesare în luarea deciziilor. Va avea, așadar, la dispoziție, pentru fiecare stat membru, o analiză a situației economice și a locurilor de muncă, o situație generală a bugetului, condițiile macrofinanciare și progresele înregistrate în cadrul fiecărei tematici și, în plus, va avea o imagine de ansamblu a economiei UE. Orientări integrate Strategia Europa 2020 va fi instituționalizată printr-o serie restrânsă de orientări integrate „Europa 2020” (care va cuprinde orientări privind ocuparea forței de muncă și orientări generale de politică economică) ce vor înlocui cele 24 de orientări existente. Aceste noi orientări vor reflecta deciziile Consiliului European și vor integra obiectivele stabilite. După ce Parlamentul European își va da avizul cu privire la orientările privind ocuparea forței de muncă, în conformitate cu tratatul, aceste orientări ar trebui aprobate, din punct de vedere politic, în cadrul Consiliului European din luna iunie, înainte de a fi adoptate de Consiliu. Odată adoptate, aceste orientări ar trebui să rămână destul de stabile până în 2014, pentru a se acorda o atenție sporită punerii în aplicare a acestora. Recomandări privind politicile Statelor membre le vor fi adresate recomandări privind politicile atât în contextul întocmirii rapoartelor de țară, cât și în cel al abordării tematice a strategiei Europa 2020.

Pentru supravegherea fiecărei țări, acestea vor lua forma unor avize privind programele de stabilitate și de convergență, emise în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1466/1997 al Consiliului și vor fi însoțite de recomandări, în conformitate cu articolul 121 alineatul (2) din Orientările generale de politică economică. Partea tematică ar urma să includă atât recomandări privind ocuparea forței de muncă (articolul 148), cât și recomandări specifice fiecărei țări în alte domenii tematice selecționate (de exemplu, mediul de afaceri, inovarea, funcționarea pieței unice, energia și schimbările climatice etc.), ambele tipuri de recomandări putând fi incluse, în măsura în care au implicații macroeconomice, în recomandările din cadrul Orientărilor generale de politică economică menționate mai sus.

Acest sistem de recomandări va contribui și la asigurarea coerenței între cadrul macroeconomic și fiscal și agendele tematice. RO 33 RO Recomandările formulate în contextul supravegherii fiecărei țări ar viza aspecte cu implicații importante atât la nivel macroeconomic, cât și la nivelul finanțelor publice, în timp ce recomandările din cadrul abordării tematice ar oferi consiliere amănunțită în ceea ce privește provocările microeconomice și cele legate de ocuparea forței de muncă. Aceste recomandări ar fi suficient de precise și, în mod normal, ar oferi un termen în care se așteaptă ca statele membre respective să ia măsuri (de exemplu, doi ani). Ulterior, statul membru ar stabili acțiunile pe care le va întreprinde pentru a pune în aplicare recomandarea. În cazul în care, la expirarea termenului, un stat membru nu a răspuns în mod corespunzător unei recomandări politice a Consiliului sau în cazul în care politicile statului respectiv contravin acesteia, Comisia ar putea emite un avertisment de politică [articolul 121(4)]. 5.2.

Contribuția părților Colaborarea este esențială în vederea îndeplinirii acestor obiective.

Având în vedere faptul că economiile noastre sunt interconectate, vom asista la o reluare a creșterii și a gradului de ocupare a forței de muncă doar dacă toate statele membre se îndreaptă în aceeași direcție, ținând cont, totodată, de circumstanțele lor specifice. Avem nevoie de implicare sporită. Consiliul European ar trebui să ofere strategiei o orientare generală, pe baza propunerilor Comisiei, în temeiul unui principiu fundamental: o valoare adăugată clară a UE. În această privință, Parlamentul European joacă un rol deosebit de important. Trebuie, de asemenea, consolidată contribuția părților interesate la nivel național și regional, precum și cea a partenerilor sociali. În anexa 3 figurează o prezentare generală și un calendar al ciclului de politică pentru strategia Europa 2020. Implicarea totală a Consiliului European Contrar situației actuale, în care Consiliul European este ultimul element în procesul decizional al strategiei, Consiliul European ar trebui să fie cel care orientează această strategie, în calitate de organism care asigură integrarea politicilor și gestionează interdependența dintre statele membre și UE. Păstrându-și dreptul de urmărire orizontală a punerii în aplicare a programului Europa 2020, Consiliul European s-ar putea concentra asupra unor teme specifice (de exemplu, cercetarea și inovarea, competențele) în cadrul reuniunilor sale viitoare, oferind orientările și impulsurile necesare. Consiliul de Miniștri Formațiunile relevante ale Consiliului vor lucra la punerea în aplicare a programului Europa 2020 și vor îndeplini obiectivele stabilite pentru domeniile de care sunt responsabile. În cadrul inițiativelor emblematice, statele membre vor fi invitate să intensifice schimburile de informații privind bunele practici în cadrul diferitelor formațiuni ale Consiliului. Comisia Europeană În fiecare an, Comisia Europeană va monitoriza situația pe baza unei serii de indicatori care măsoară progresele generale înregistrate în vederea îndeplinirii obiectivului care constă într-o economie inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii, cu niveluri ridicate de ocupare a forței de muncă, de productivitate și de coeziune socială. Comisia va prezenta un raport anual privind îndeplinirea obiectivelor strategiei Europa 2020, care va pune accentul pe progresele înregistrate în ceea ce privește îndeplinirea principalelor obiective RO 34 RO stabilite și va evalua atât rapoartele de țară, cât și programele de stabilitate și convergență. În cadrul acestui proces, Comisia va prezenta recomandări sau avertismente de politică, va face propuneri de politică în vederea îndeplinirii obiectivelor strategiei și va prezenta o evaluare specifică a progreselor înregistrate în zona euro. Parlamentul European Parlamentul European ar trebui să joace un rol important în cadrul strategiei, nu numai în calitate de colegislator, ci și de forță motrice pentru mobilizarea cetățenilor și a parlamentelor naționale. De exemplu, Parlamentul ar putea profita de viitoarea întâlnire cu parlamentele naționale pentru a purta discuții cu privire la modul în care va contribui la strategia Europa 2020, concluziile comune ale acestor discuții fiind comunicate Consiliului European de primăvară. Autoritățile naționale, regionale și locale Toate autoritățile naționale, regionale și locale ar trebui să pună în aplicare parteneriatul, în strânsă colaborare cu parlamentele, precum și cu partenerii sociali și reprezentanții societății civile, contribuind atât la elaborarea, cât și la punerea în aplicare a programelor naționale de reformă. Prin stabilirea unui dialog permanent între diversele niveluri de guvernare, prioritățile Uniunii sunt aduse mai aproape de cetățeni, consolidând implicarea necesară reușitei strategiei Europa 2020. Părțile interesate și societatea civilă Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor ar trebui asociate mai îndeaproape la discuții.

Schimbul de bune practici, stabilirea de obiective de referință și crearea de rețele – promovate de unele state membre – s-au dovedit a fi un alt instrument folositor pentru a genera implicare și dinamism în ceea ce privește nevoia de reformă. De aceea, succesul noii strategii va depinde, în mare măsură, de instituțiile Uniunii Europene, de statele membre și de regiuni, care vor trebui să explice clar de ce sunt necesare reformele – inevitabile pentru a menține calitatea vieții și pentru a asigura viabilitatea modelelor noastre sociale -, care sunt așteptările statelor membre și ale Europei pentru 2020 și care este contribuția pe care o așteaptă din partea cetățenilor, a întreprinderilor și a organizațiilor care îi reprezintă. Fiind conștientă de necesitatea luării în considerare a circumstanțelor și a tradițiilor naționale, Comisia va propune un set comun de instrumente de comunicare în acest scop. 6. DECIZII PENTRU CONSILIUL EUROPEAN Comisia propune ca, în cadrul reuniunii sale din primăvara anului 2010, Consiliul European: – să stabilească prioritățile tematice ale strategiei Europa 2020; – să stabilească cele cinci obiective principale, potrivit propunerii din secțiunea 2 a acestui document, în următoarele domenii: investiții în C-D, educație, energie și schimbări climatice, rata de ocupare a forței de muncă și reducerea sărăciei, definind astfel poziția pe care ar trebui să o ocupe Europa în 2020; să invite statele membre la un dialog cu Comisia Europeană pentru a transpune aceste obiective ale UE în obiective naționale în lumina deciziilor care vor fi adoptate în cadrul Consiliului European din iunie, având în vedere circumstanțele specifice fiecărei țări și faptul că punctele de plecare sunt diferite; RO 35 RO – să invite Comisia să prezinte propuneri privind inițiativele sale emblematice și, pornind de la acestea, să solicite Consiliului (și formațiunilor acestuia) să adopte deciziile necesare punerii lor în aplicare; – să recunoască necesitatea unei mai strânse coordonări a politicilor economice pentru a promova efectele de contagiune pozitive și pentru a contribui la o abordare mai eficace a provocărilor cu care se confruntă Uniunea; în acest scop, să aprobe combinația de evaluări tematice și evaluări specifice unei țări, așa cum se propune în această comunicare, fără să aducă în vreun fel atingere integrității Pactului; să acorde, de asemenea, o atenție specială consolidării UEM; – să invite toate părțile interesate (de exemplu, parlamentele naționale și regionale, autoritățile regionale și/sau locale, partenerii sociali și societatea civilă și, nu în ultimul rând, cetățenii Europei) să contribuie la punerea în aplicare a strategiei, în cadrul unor parteneriate, adoptând măsuri în domeniile care sunt de competența lor; – să solicite Comisiei să monitorizeze progresele înregistrate și, în fiecare an, să prezinte Consiliului European un raport care să cuprindă progresele înregistrate în vederea îndeplinirii obiectivelor, inclusiv obiectivele de referință internaționale și stadiul de punere în aplicare a inițiativelor emblematice. Comisia propune, de asemenea, ca, în cadrul reuniunilor sale ulterioare, Consiliul European: – să aprobe orientările integrate propuse, care constituie fundamentul instituțional al strategiei, în urma avizului Parlamentului European; – să valideze obiectivele naționale în urma unui proces de verificare reciprocă, pentru a asigura coerența; – să poarte discuții pe teme specifice, evaluând situația actuală a Europei și modalitățile de accelerare a progreselor. O primă discuție privind cercetarea și inovarea ar putea avea loc în cadrul reuniunii din octombrie, pe baza contribuției Comisiei.

Sursa: http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:2020:FIN:RO:PDF