Gură de Aur Atletul Lui Hristos

VIRGIL GHEORGHIU

Gură de Aur Atletul lui Hristos

În românește: Maria-Cornelia Ică jr

DEISIS

Sibiu 2004

www.ioanguradeaur.ro

Lector: diac. Ioan I. Ică jr. Coperta: Maria-Cornelia Ică jr.

Tehnoredactori și corectori: Paul și Violeta Morar

Traducere după:

C. V. GHEORGHIU

Saint Jean Bouche d'Or

„Hommes de Dieu" Librairie Pion, 1957

Editions du Rocher

DEISIS, pentru prezenta versiune ISBN 973-7859'00-6

I

1

În primele secolele ale creștinismului, bărbații și femeile care luptau pentru a dobândi gloria sfinților erau numiți atleții lui Hristos. Un sfânt realizează în cursul vieții sale performanțe pe care ceilalți oameni nu reușesc să le înfăptuiască. Uneori performanțele sale sunt recunoscute oficial de Biserică. în acest caz el figurează în calendar. Recunoașterea oficială a unui sfânt are loc însă doar ca o excepție și numai pentru un foarte mic număr de persoane. Majoritatea sfinților sunt ignorați de calendar. Puținii sfinți pe care Biserica îi recomand ă venerării publice primesc această consacrare cu titlu postum. Niciodată în timpul vieții lor.

Mulți oameni au vrut să se facă sfinți. Luptele lor pentru dobândirea curățeniei necesare sfințeniei au fost spectaculoase. Mai spectaculoase și mult mai dure decât lupele din arene. Pentru dobândirea curățeniei, atleții lui Hristos luptau împotriva trupului lor, împotriva somnului, împotriva foamei, împotriva durerii, împotriva propriilor lor gânduri, împotriva instinctelor. Era o luptă făr ă milă, dusă zi și noapte, de-a lungul unei întregi vieți. O luptă palpitantă și fără nici un răgaz.

Ioan Gură de Aur a luat hotărârea să se facă sfânt încă din adolescență , când era încă pe băncile școlii. O hotărâre luată în deplină cuno ștință de cauză și după o matură chibzuință. Alți tineri hotărăsc în adolescența lor să se facă generali, sportivi campioni, exploratori. Ioan Gură de Aur a hotărât să se facă sfânt. Toată viața sa n-a avut alt ideal.

Pentru a dobândi sfințenia el i-a înfruntat pe toți adversarii pe toate terenurile și a câștigat toate luptele. Palmaresul său este o imensă listă de victorii. Victoriile lui Ioan Gură de Aur au fost atât de categorice, încât el este unul din puținii sfinți citați în calendar atât de Biserica occidentală, cât și de Biserica răsăriteană.

2

Orice om poate deveni sfânt cu condiția să-L iubească pe Hristos. Gură de

Aur știa bine acest lucru. El le spunea credincioșilor lui să-l imite pe Sfântul Apostol Pavel, pentru că orice om îl poate imita și deveni asemenea lui:

„Să-l imităm, fraț ii mei, căci e un om cu aceeași natură ca ș i a noastră, dar pentru că a ar ătat o mare dragoste de Hristos, a intrat în ceruri și acum are loc aici împreună cu îngerii. Dacă vreți să vă siliți și să aprindeți în voi aceeași flacără, l-am putea imita pe acest sfânt apostol. Dacă acest lucru ar fi fost cu neputință el n-ar fi spus: «Fiți imitatorii mei, așa cum eu sunt imitatorul lui Hristos»1"

Calendarul e o dovadă că orice om poate deveni sfânt. Nu există nici o restricție în ce privește vârsta, sexul, profesia, rasa sau naționalitatea. Găsim aici unii lângă alții sfinți de toate naționalitățile, de toate culorile.

Există sfinți care în viață au fost împăraț i alături de alții care au fost sclavi. Aproape toate profesiile sunt reprezentate aici. Există sfin ți care au fost regi, monahi, nobili, nobile, negustori, învățători, muncitori, grădinari, ciobani, avocați, medici, agenți de fisc, magistrați, cerșetori, servitori, tâmplari, cizmari, fierari, pescari.

Nici epoca nu contează prea mult pentru a deveni sfinț i. Există în calendar oameni care au dobândit această glorie în primul secol al creștinismului, alții care au trăit în Evul Mediu și alții care au câștigat sfințenia în epoca noastr ă. Dar campionatele lumii, luptele în arene ș i competițiile olimpice sunt simple jocuri de copii în comparație cu bătăliile pe care trebuie să le poarte un om pentru a deveni sfânt.

Ioan Gură de Aur a fost unul din fericiții care au știut să urmeze harul și să atingă această glorie.

3

Ioan Gur ă de Aur e un atlet al lui Hristos care se deosebeș te de colegii săi de calendar, adică de ceilalți sfinți. Într-o singură viață a luptat pe două fronturi: a luptat pentru a dobândi sfințenia individual ă… A fost o luptă cumplită. După ce a învins fiecare părticică a trupului s ău și a nimicit pe fiecare dușman și fiecare piedică care l-ar fi putut împiedica să atingă cerul, a început o altă luptă: lupta pentru a ridica Biserica lui Hristos cu întreaga mulțime a credincioșilor pe piscurile sfințeniei și curăției creștine.

1 1 Corinteni 11, 1.

Lupta pentru Biserică e actul celei mai depline iubiri față de oameni. Biserica este ca o cetate, între zidurile căreia oamenii obișnuiți, oamenii care nu au calități excepționale sunt protejați. De altfel, în acel timp creștinismul se numea „adevărata filozofie".

Intrând în Biserică, omul obișnuit poate trăi ca locatarul unui mare bloc, cu câteva etaje deasupra pământului, deasupra jalnicei vieț i pământești, și cu câteva etaje mai aproape de cer. Atleții lui Hristos, care luptă pentru Biserică, luptă în fapt pentru a le da oamenilor posibilitatea unei condiții umane superioare, de a-și trăi viața la o altitudine demnă de un om: la câțiva metri mai sus de la pământ și cel puțin cu câțiva metri mai aproape de cer.

În a doua perioadă a vieții sale, Gură de Aur a luptat ca un campion pentru a-i aduce pe oameni în Biserică ș i apoi n-a încetat să înalțe Biserica împreună cu toți oamenii pe care aceasta îi cuprindea deasupra pă mântului, mai aproape de cer, unde oamenii pot respira într-o atmosferă mai curată, mai demnă, mai calmă.

4

Nimeni nu vine pe lume sfânt. Niciodată nimeni nu se naște sfânt. Omul devine sfânt. Sfinț enia se cucerește. Nașterea lui Ioan Gură de Aur este identică nașterii oricărui alt Ioan de pe pământ. Nu are nimic excepțional. Trebuie semnalat doar faptul că s-a n ăscut din părinți bogați. Acest privilegiu e rezervat pe pământ unui mic număr de Ioani.

Tatăl s ău era general. Comanda cavaleria imperiului roman în Siria. Gradul său era (în cuvintele de atunci) Magister Militum Orientis. Era un grad înalt. Nu se cunoaște numele întreg al generalului care a fost tatăl lui Ioan Gur ă de Aur. Se știe doar că se numea Secundus. Numele romane erau compuse din două sau trei nume. Din aceste două sau trei nume ale generalului nu cunoaștem decât unul. Asta-i tot. În Siria se respectau obiceiurile grecești. Or grecii nu- i dădeau unui om decât un singur nume. Potrivit obiceiului grec, cronicarii nu ne-au păstrat deci decât un singur nume al generalului: Secundus, precum și un singur nume al fiului său: Ioan.

Generalul cu tâmple argintii s-a căsătorit cu o tânără fată de șaisprezece ani originar ă din Antiohia, unde Secundus își avea garnizoana. Tânăra fată se numea Antuza. Primul copil al generalului și al Antuzei a fost o fiică. Generalul dorea cu înflăcărare să aibă un fiu. L-a avut. Al doilea copil a fost un băiat pe care părinții l-au numit Ioan, viitorul sfânt.

Nu se cunoaș te anul nașterii lui Gură de Aur. Așa cum susțin biografii, e sigur că el s-a născut între anii 345 și 349. Generalul Secundus a murit la foarte scurt timp dup ă nașterea lui Ioan. Antuza, mama lui Ioan, a rămas, așadar, văduvă cu doi copii înainte de a fi împlinit douăzeci de ani.

În casa Antuzei trăia și o soră a defunctului general, care se numea Sabiniana. Erau, așadar, patru persoane: Sabiniana, Antuza, Ioan și sora sa, mai mare cu doi ani decât el și al cărei nume nu ni s-a păstrat. Antuza a hotărât să nu se mai mărite niciodată.

Antuza ș i-a consacrat tot restul vieții educației copiilor săi și administrării bunurilor lăsate de general. Ioan vorbește despre mama sa astfel:

„Ea îmi spunea: M- am bucurat puțin, copilul meu, de virtutea tatălui tău. Această fericire mi- a fost curând răpit ă de Pronia divină. Durerea morții lui s-a unit cu cele care au însoțit nașterea ta. El te-a lăsat orfan și mi-a lăsat moștenire toate relele văduviei; rele pe care le pot cunoaște doar femeile care le-au încercat. Nu există cuvinte care să poată spune necazurile și nenorocirile cărora le rămâne expusă o tânăr ă fată abia ieșită din casa tatălui ei, lipsită de orice experiență, doborâtă de o lovitur ă pe cât de cumplită, pe atât de neașteptată și silită de acum înainte la obligații care nu ț in nici de vârsta, nici de sexul său. Ea trebuie să îndrepte nepăsarea slugilor, să țină în frâu răutatea lor, s ă respingă uneltirile rudelor, să se apere împotriva lăcomiei agenților fiscului, și asta în ciuda dezgustului ei și a nemiloaselor lor pretenții"2.

Deși foarte tânără și lipsită de orice experiență, Antuza s-a descurcat perfect. A știut să facă față tuturor greutăților inerente văduviei. I-a putut mărturisi mai târziu fiului său, viitorul sfânt: „Nu-mi vei reproșa că am micșorat bunurile pe care ți le-a lăsat tatăl tău în ciuda greutăților și primejdiilor pe care le aduce cu sine văduvia, și care pentru atâtea alte femei au avut urmări funeste. Ți-am păstrat aceste bunuri în integritatea lor, deși n-am cruțat nimic pentru a-ți da o educație solidă și strălucitoare"3.

Mama lui Ioan a fost, așadar, o mamă eroică, cum sunt în mod normal toate mamele de pe pă mânt. Antuza a știut să facă față tuturor greutăților cu intuiția sa practică, intuiție care este în natura femeilor. Preocupările Antuzei, neliniștile și speranțele ei au fost identice cu preocupările, neliniștile și speranțele tuturor mamelor văduve din toate țările și din toate timpurile.

Biografii sfântului scriu că Antuza era creștină și foarte pioasă. A fost cu

Despre Preoție, cartea I.

Ibid.

siguran ță pioasă în măsura în care sunt pioase toate femeile creștine care rămân singure pe lume. De altfel pietatea mamelor singure este foarte mare. E profundă. Autentică. Dar chiar dacă Antuza ar fi fost o sfântă, luptele pământești ale lui Ioan, atletul lui Hristos, n-ar fi fost mai puțin cumplite, pentru că sfințenia nu se moștenește.

5

Orașul în care s-a n ăscut Gur ă de Aur se numea Antiohia. Numele acestui oraș nu mai există astăzi pe nici o hartă. Pe locul Antiohiei se afl ă un orășel turcesc numit Antakiyah. Așezat pe malurile râului Orontes din Asia Mică, el face parte din actuala republică turcă. Antiohia nu era însă un oraș al Asiei Mici, ci un mare oraș al Europei. Gură de Aur s-a născut într-unui din cele mai reprezentative orașe ale Europei. Europa e compus ă din totalitatea orașelor care au moștenit cultura greacă. Pe vremea lui Gură de Aur frontierele Europei erau pe Eufrat, iar Egiptul, Siria, Asia Mică făceau parte integrantă din Europa.

Capitalele culturii europene erau Alexandria și Antiohia. Acestea erau mai europene decât Atena. În ele înflorea tradiția greacă. Europa a luat la cunoștință

— pentru prima dată — de propria ei existen ță în lumea greacă, în secolul V înainte de Hristos. Frontierele europene au fost întotdeauna mobile. În timpul lui Alexandru Macedon ele s-au aflat în Asia. Apoi, Europa a început să se restrâng ă spre Occident. Asia a cucerit bucată cu bucată teritoriul european. Spiritul european a fost ars de Asia, cauterizat, am putea spune, pe întreaga suprafață a pământului.

Într-o bună zi Asia Mică ș i-a dat seama că nu mai era în Europa, ci în Asia. Prin urmare, Asia s-a întins tot mai mult asupra Europei, iar Europa s-a retras tot mai mult spre Atlantic.

În Evul Mediu, frontiera Europei era pe Dunăre. O dată cu turcii Asia a ajuns până la Viena, iar frontiera europeană s-a aflat pentru o vreme la Viena. Astăzi4, ea se află pe Elba, în inima Germaniei. Asia Mic ă este acum în plină Asie, inimaginabil de departe de Europa, de care e cu totul tăiată.

Pe vremea când Sfântul Pavel și ceilalți apostoli ai lui Hristos propovăduiau în Asia Mică, Capadocia, Antiohia, Efesul și celelalte oraș e despre care citim în Noul Testament erau în plină Europă. Se scăldau în plină tradiție greco-romană. Erau orașe mai europene decât orașele elvețiene sau belgiene de astăzi.

4 În 1957, în plin război rece și diviziune a continentului între un Vest capitalist și un Est comunist, [n. ed.]

Faptul că Gură de Aur s-a născut în acest mare oraș european care era Antiohia a avut o profundă influență asupra vieții lui.

În acea vreme, Antiohia era unul din cele mai frumoase orașe ale lumii. Ea era construită pe malurile râului Orontes, pe șapte coline, la circa o mie o sută de kilometri de Constantinopol și la treizeci kilometri de țărmul mării.

În secolul IV după Hristos, adică în epoca în are a trăit Ioan Gur ă de Aur, contemporanii numeau Antiohia, „Orașul de aur", „Perla Orientului", „Antiohia cea frumoasă", „Voluptoasa Antiohie", „Antiohia plăcerilor", „Senzuala Antiohie".

Orașul de aur avea în jur de jumătate de milion de locuitori; avea o iluminație feerică, amfiteatre, băi, edificii grandioase. Avea tot ceea ce o metropolă din acel secol trebuia să aibă. Antiohia era unul din minunatele orașe ale imperiului roman.

To ți împ ărații Romei au vizitat-o și i-au făcut cadouri. Cezar a vizitat-o în anul 47 î. Hr. Octavian, Tiberiu, Traian, Hadrian, Iustinian au petrecut o vreme în ea și au înfrumusețat- o construind monumente. Dioclețian a construit un palat, Constantin a ridicat o biserică. Titus a împodobit senzuala Antiohie cu serafimi aduși ca pradă de război din Ierusalimul distrus. Împăratul Commodus a vrut ca jocurile olimpice să aibă loc la Antiohia. Irod, regele evreilor, i- a făcut în dar două porticuri și un pavaj de marmură. Dar cea mai mare glorie a Antiohiei a fost că aici, pentru prima dată, ucenicii lui Hristos au luat numele de creș tini. Aceasta s-a întâmplat în anul 42. Până atunci ei se numeau nazarineni sau galileeni.

În acest oraș au predicat Barnaba, Pavel și Petru.

Biserica Antiohiei a fost întemeiată de apostolii lui Hristos înș iși. Era una din capitalele creștine ale lumii. Cu câțiva ani înainte de nașterea lui Gur ă de Aur, în 341, a avut loc la Antiohia un sinod de vreo sută de episcopi, sinod care a fixat un număr important de canoane ale Bisericii. Deși acest sinod n- a fost unul strict ortodox, cele douăzeci și cinci de canoane pe care le -a fixat sunt încă în vigoare. Tocmai pe baza acestor canoane fixate la Antiohia cu puțin înainte de nașterea sa, viitorul sfânt va fi și trimis la moarte. Ca și cum ar fi fost stabilite anume pentru pierzania sa. Acest sinod n -a fost singurul care s-a ținut în Antiohia. Alte treizeci de sinoade au avut loc în acest oraș care era împreună cu Roma, Constantinopolul și Alexandria una din capitalele Bisericii. Majoritatea populației era creștină. Faptul că Gură de Aur a văzut lumina zilei în Antiohia a avut o mare influență asupra vieții sale. O parte a gloriei lui Gură de Aur e un reflex al gloriei Antiohiei, orașul său natal.

Viitorii sfinți suferă și ei influențele epocii ș i ale locului în care s-au născut ca toți ceilalți oameni. Strălucirea de pe atunci a acestui oraș s-a păstrat neatinsă de -a lungul veacurilor în opera sfântului. Orașul de aur și de marmură a dispărut ca toate lucrurile pământești.

Pe locul unde se afla Antiohia, la o mie o sută de kilometri de Constantinopol, pe malurile râului Orontes, se află un mic oraș turcesc care numără dou ăzeci și șase de mii de locuitori specializați în fabricarea săpunului și a uleiurilor cu care femeile Asiei î și ung fața. La Antakiyah nu mai sunt astăzi decât patru mii de creștini. Asta-i tot.

6

Un alt fapt important în viața viitorului sfânt a fost apariția în Antiohia, în anul 354, a unui faimos retor. Se numea Libanius și avea patruzeci de ani când a reapărut în orașul Antiohia. Toată himea cunoștea numele lui Libanius de la un capăt la altul al imperiului roman, din Anglia până la Eufrat.

Libanius era din Antiohia. După ce a studiat tot ceea ce se putea studia în orașul său natal, a rugat-o pe mama sa să-l lase să plece la Atena. A plecat și a devenit un filozof celebru. A condus cea mai importantă școală de retorică din Constantinopol. Apoi a fost expulzat din acest oraș. Și-a redeschis școala la Nicomidia. După câtva timp a fost expulzat și din Nicomidia. Iată- l revenit acum în orașul său natal — expulzat și celebru. A deschis o școală de filozofie și la Antiohia. Abia deschisă școala, elevii au început să curgă aici din toate colțurile pământului. Libanius era cel mai faimos magister al acelei vremi.

Ca toate mamele, Antuza nu voia să-și încredințeze fiul decât celei mai bune școli din lume. Ea avea acum această școală în propriul ei oraș, la Antiohia. De ce faimă se bucura Libanius putem vedea după anumite scrisori ale contemporanilor săi. Împăratul Iulian îi scria:

„Am citit ieri înainte de masă aproape tot discursul tău ș i îndată după masă am încheiat dintr-o r ăsuflare restul lecturii mele. Ferice omul care poate vorbi și mai mult încă gândi astfel. Ce eleganță! Ce gânduri! Ce finețe! Ce diviziune! Ce argumentație! Ce ordine! Ce mișcări! Ce dicție! Ce armonie! Ce întreg!”5.

Scrisoarea este semnată de Flavius Claudius Iulianus, împăratul romanilor. Nu doar împăratul, dar și sfinții înșiși îl admirau pe filozoful păgân Libanius.

5 Lettres XIV a Libanius. Oeuvres completes de l’empereur Julien, Plon, Paris, 1863, p. 367

Printre admiratorii săi pasionați se afla Sfântul Vasile cel Mare, colegul împăratului filozof exilat la Atena.

„Scrisorile lui Libanius sunt pentru Sfântul Vasile cel Mare ca trandafirul ai cărui adevărați admiratori îi gustă chiar și spinii. Dorea ca Libanius să-i scrie chiar ș i pentru a-l certa… De ce nu are, pentru a merge să-l vadă pe Libanius, aripile lui Icar?, se întreba el… Când Libanius îi făcea complimente pentru stilul său, el credea că-l vede Polydamas sau Milton dându-i premiul luptei…

Cum îndrăznea să-i scrie unui astfel de om, el care își petrecea viața în compania lui Moise și Ilie, niște barbari care-i transmit, o dată cu adevărul profețiilor lor, asprimea limbajului lor"6.

Faptul că Libanius a fost un păgân militant ș i un dușman îndârjit al creștinismului nu l- a împiedicat pe Vasile cel Mare, viitorul sfânt episcop, să-l admire. Cu atât mai puțin putea s-o împiedice pe Antuza care voia să-i dea fiului ei o educație strălucitoare. Ea l-a trimis, așadar, pe Ioan la școala lui Libanius. Nicăieri nu putea învăța el atât de bine ca la școala acestui mare maestru al retoricii.

În secolul IV retorica era considerată drept mama tuturor științelor. Adresându-se păgânilor, Sfântul Grigorie de Nazianz le spunea:

„Vă las toate bogățiile, nașterea, slava, autoritatea și toate bunurile de aici, de jos, al căror farmec se risipește ca un vis; dar păstrez elocința. Și nu regret ostenelile, călătoriile pe mare și pe uscat pe care le-am întreprins pentru a o cuceri"7.

Antuza l-a întrebat pe episcopul Antiohiei dacă era potrivit ca o creștină să-și trimită copilul să studieze la un filozof păgân și la un dușman al creștinismului. Fără îndoială episcopul i-a dat Antuzei sfatul să-l trimită pe Ioan la Libanius. Episcopii din acea vreme îi trimiteau pe viitori predicatori să învețe de la Libanius arta de a vorbi. Gură de Aur a devenit, așadar, elevul lui Libanius ș i în scurt timp a ajuns cel mai bun. Există o scrisoarea a lui Libanius adresată lui Ioan. Marele filozofii scrie viitorului sfânt:

„Am primit discursul vostru elegant și magnific. L-am dat spre citire unor

A. DE BROGLIE, L’Eglise et l’Empire romain au IVe siecle, IIIe partie, vol. I, Paris, 1863, p. 216.

Saint GRiGOiRE DE NAZIANZE, Oper., voL. I, p. B 2, cf, M. VILLEMAIN, TabLeau de L’eloquence chretienne au IVe siecle, Paris, 1870, p. 106.

oameni experimentați în elocință și cu o abilitate remarcabilă în a compune opere oratorice. N -a fost nici unul care să nu-și fi manifestat entuziasmul prin tropăituri, strig ăte ș i prin toate mișcările spontane care tr ădează uimirea și admirația. Am fost cu atât mai mândru, cu cât în acest discurs aț i arătat deopotrivă atât legile, cât și modelul elocinței judiciare. Sunteți fericit că ați ș tiut să creați un asemenea monument spre lauda împăraților, tatăl și fiii, care au putut întâlni un panegirist asemenea vouă"8.

Biografii sfântului au susținut că aceast ă scrisoare îi era adresat ă unui alt Ioan. Acești biografi au scris mult timp după canonizarea lui Gură de Aur. De obicei acești biografi erau oameni pioși care înlăturau din biografia sfântului tot ce avea un caracter profan. Acest discurs pentru slava împăratului ș i a celor doi fii ai săi era unul profan. Dar în momentul în care îl scria, Gură de Aur era elevul lui Libanius. Nu era încă sfânt. Mai apoi a devenit avocat și s-a înscris în baroul din Antiohia; a ajuns repede celebru. Nu știm aproape nimic despre această glorie de avocat și de orator laic. După canonizare, biografia unui sfânt e supusă unei toalete severe; se elimină din ea tot ceea ce nu are legătură cu sfințenia. Viața lui Gură de Aur, avocat din Antiohia cea frumoasă, nu avea nimic sfânt. Biografii au eliminat, așadar, această parte cum se proceda de obicei în privința aspectelor laice ale vieții oricărui sfânt.

7

Gură de Aur devenit unul din cei mai buni prieteni ai lui Libanius. A fost în asemenea măsură apreciat ca orator, încât Libanius a pus la cale proiectul de a-l desemna drept succesorul său la conducerea școlii retorice din Antiohia. S-a întâmplat atunci ceva care l-a determinat pe Gură de Aur să devină sfânt în loc să ajungă succesorul lui Libanius.

A fost un eveniment crucial în viața sa. În luna iunie 362 a murit la Antiohia stăpânul universului pământesc, împ ăratul Romei, numit Flavius Qaudius Iulianus, și care este cunoscut în istorie sub numele de Iulian Apostatul.

Împăratul Iulian era însoțit de istoricul Ammianus Marcellinus și de un grup de filozofi. Statul major al acestui împărat era compus de preferință din filozofi, și nu din generali. Prima vizită a lui Iulian la Antiohia a fost făcută pentru Libanius care fusese profesorul său. La Libanius, împăratul a făcut, fără îndoială, cunoștință și cu prietenii retorului.

Împăratul Iulian nu aprecia nimic mai mult decât compania filozofilor. În clipa

8 Cf. L'Abbe ROCHET, Histoire de saint Jean Bouche d'Or, vol. I, p. 18.

morții, el a alungat din cortul său curtezanele și militarii ș i a ră mas singur cu filozofii. Știa că mai avea doar câteva minute de întârziat pe acest pământ. Iulian le-a petrecut discutând filozofie.

„A avut loc atunci, spune cronicarul Ammianus Marcellinus9, o discu ție serioasă cu filozofii Maxim și Priscus despre suflet și despre transcendența naturii lui. Dar rana i s-a redeschis și umflarea arterelor făcându -i respirația dificilă a cerut apă proaspătă pe care a băut-o. După care și-a dat sufletul fără agonie, spre miezul nopții, în cel de-al treizeci și unulea an de viață."

Nu e un lucru obișnuit ca muribunzii să-și petreacă ultimele clipe ale vieții discutând metafizică. Dar asta era firea lui Iulian și așa a fost el toată viața sa.

În momentul în care a apărut la Antiohia, îmbrăcat nu în purpura împăraților romani, ci într- o togă veche ca aceea a lui Libanius, cu părul ș i barba neîngrijite, ca Libanius, el a stârnit o sinceră admirație. Împăratul mergea pe jos și frecventa oameni simpli care erau filozofi. În calitatea sa de prim elev al lui Libanius, Gură de Aur a devenit la acea dată în mod inevitabil unul din cei mai apropiați prieteni ai lui Iulian.

Iulian era un filozof adevărat. Ammianus Marcellinus scrie:

„Era de talie mijlocie, avea în mod natural părul lins ca ș i cum pieptenul ar fi trecut prin el, barba aspr ă, stufoasă și ascuțită. Ochii îi erau frumoși și focul care strălucea în ei dezvăluia o minte trează."

Iulian mânca puț in, ca un ascet, dormea pu țin, disprețuia fastul și luxul, precum și toate mărețiile pământești. Iulian trăia în castitate ca eremiții, iar dorința vieții lui era să facă cât mai mult bine cu putință. Și cu toate acestea Iulian este unul din cei mai denigrați împărații din toată istoria universală. Iulian a fost un dușman al creștinismului. Multe secole istoria a fost scrisă numai de oameni temători de Dumnezeu, îndeosebi de monahi. Era normal ca acești istorici să nu-l iubească deloc pe Iulian și să-l descrie în imaginile cele mai negre, ca un antihrist. Dușman sincer al creștinismului, el voia distrugerea religiei creștine și restaurarea cultului păgân al zeilor. Era marele vis al vieții sale.

Iulian avea motive foarte serioase pentru a urî creștinismul cu o asemenea patimă. Erau motive omenești. Dar chiar și un mare filozof ca împăratul Iulian nu este decât un om și are patimi omeneș ti. Când Iulian era copil, împăratul Constans i-a masacrat toată familia. După ce i-a masacrat părin ții și familia, Constans l-a exilat pe Iulian. L-a exilat într-o mănăstire. L-a pus să se boteze.

9 AMMIANUS MARCELLINUS, Cartea XXXV, 5.

Apoi l -a încredințat pazei episcopilor, preoților și diaconilor ca să-l crească în religia creștină. Apoi, din porunca împăratului Constans, Iulian a devenit cantor, citeț integrat în clerul creștin inferior. Pentru Iulian m ănăstirea era un loc de exil. Cel care îl ținea închis aici ș i care poruncise ca el să studieze Scripturile era asasinul părinților săi. Preoții, episcopii și diaconii erau temnicerii lui.

Un istoric francez din secolul trecut scria: „Un prinț tânăr plin de imaginație și entuziasm suferă în exil tirania neîncrezătoare a lui Constans, care a făcut să piară întreaga sa familie. Constans era creș tin. A fost destul pentru ca Iulian să fie politeist. Constans a distrus vechiul cult al imperiului. A fost destul pentru ca Iulian să vrea să-l restabilească"10.

Antiohia unde tocmai sosie Iulian era în cea mai mare parte creștină. Aceasta nu i-a împiedicat pe antiohieni să fie entuziasmați de manierele împăratului filozof. Dar, după un timp, originalitatea împăratului i-a plictisit pe antiohieni care erau oameni rafinați. Ei s-au plictisit de manierele lui sobre, de absența ceremoniilor, de refuzul oricăror invitații. Și au început să-l deteste pe Iulian. După care au început să-și bată joc de împărat și să scrie epigrame pe pereți. Împ ăratul a ajuns de râsul orașului. Ș i distracția era cu atât mai mare cu cât Iulian nu poruncea poliției să-i aresteze pe cei care-l luau peste picior.

„Ironizatorii se distrau dându-și între ei semnalmentele sale: un om mă runt cu barba de țap care merge ducându-și cu greu pieptul îngust și cu pași mari în felul lui Otus"11.

Chiar și păgânii din Antiohia își băteau joc de zelul depus de Iulian în resuscitarea vechiului cult al zeilor. Într-o zi când Iulian s-a dus la templul lui Apollo în împrejurimile Antiohiei ca să săvârșească un sacrificiu, n-a g ăsit decât un singur sacrifîcator și o singură oaie. Împăratul nu s-a supărat deloc. A adunat lemne, a aprins focul și a sacrificat singur lui Apollo. Excesul său de zel în materie de sacrificii a făcut ca antiohienii să-l numească „casapul".

„Se spunea că nu domnea decât pentru a stârpi turmele universului și ucidea

atâtea oi și atâția boi pe altare, încât mulți țărani îl tratau drept bucătar și măcelar"12.

În timp ce Iulian se afla la Antiohia, templul lui Apollo a fost incendiat. Imensa statuie a lui Apollo, din lemn acoperit cu aur, cu braț ele și picioarele de fildeș, cu ochi de ametist, cu coroană de aur masiv minunat cizelată, s-a prăbușit și a

M, VILLEMAIN, Tableau de Veloquence chretienne au IVe siecle, Paris, 1870, p. 510.

AMMIANUS MARCELLINUS, Cartea XXII, 14.

Cuvântare la Sfântul Mucenic Vavila.

fost mistuită de flăcări. La început împ ăratul s-a abținut să răspundă atacurilor. S-a reținut să folosească forța împotriva celor care-l insultau. Faptul de a porunci poliției și armatei să ia măsuri de represalii era lucrul cel mai ușor pentru un împărat. Toți împărații acț ionează astfel. Dar Iulian n-a scos sabia. Nu i-a aruncat pe dușmanii săi în închisoare. Cel puțin la început. Le-a răspuns cu condeiul. A scris împotriva antiohienilor care-l atacau o carte intitulată:

Misopogon sau antiohianul

Dușmanii săi nu i-au iertat lui Iulian faptul că n-a folosit violența. Nu i-au iertat nimic. Chiar faptul de a nu-i fi ucis pe dușmanii săi a fost considerat un defect. „Nu folosea violența împotriva creștinilor, spune Gur ă de Aur, pentru că nu voia să întărească Biserica prin martiriu. Dacă o apuc pe calea violenței, gândea el, creștinii vor zbura spre moarte ca albinele spre stup"13.

Libanius însă a publicat o carte în care îi acuza pe creștini că au incendiat templul lui Apollo.

Libanius a fost unul din foarte puținii reprezentanți ai lumii păgâne care a avut curajul să spună ce gândea. Ceilalți îl susțineau pe împărat, dar cu multă rezervă. Oamenii obișnuiți au curajul să se angajeze, dar numai după ce s-au convins că se angajează de partea celui care va învinge.

Nu cunoaștem atitudinea lui Gură de Aur. Nu avea încă douăzeci de ani. E vârsta când tinerii sunt la fel de sensibili ca plăcile fotografice. E imposibil ca Gură de Aur să nu fi suferit influența lui Liba- nius și să nu fi nutrit și el un strop din admiraț ia maestrului său pentru împă ratul filozof care mergea îmbră cat cu o togă, în loc să poarte mantia de purpură a celor care stăpâneau universul.

Dintre toți contemporanii, Gură de Aur e cel care a scris cuvintele cele mai crude împotriva lui Iulian, cu o aversiune pătimașă pe care n-o simțim decât pentru cei pe care i-am iubit și admirat poate în secret în străfundul inimii, chiar fără să ne fi dat seama.

Pe 26 iunie 363, împăratul Iulian, conducătorul imperiului roman, a murit eroic în fruntea trupelor sale într-o bătălie împotriva perșilor. în ultimele sale clipe, a rostit cuvinte pline de înțelepciune.

„A sosit momentul, prietenii mei. Natura își cere tributul, poate puțin prea devreme (nu avea decât treizeci și unu de ani), dar ca un datornic credincios mă grăbesc s ă o achit fără să simt, cum s-ar putea crede, nici tristețe, nici regret. Filozofia m-a învățat să recunosc superioritatea sufletului față de trup, și schimbându -mi starea pentru una mai bună, trebuie să mă bucur mai degrabă decât să mă întristez"14.

Cuvântare la Sfinții Mucenici Iuventin șiMaximin

AMMIANUS MARCELLINUS, Cartea XXV, 3.

Moartea împăratului Iulian a avut o importanță crucială pentru viața lui Gură de Aur. Iulian a fost ultimul împărat care a încercat să restabilească vechiul cult al zeilor. Moartea sa în plină tinerețe a fost trâmbițată de creștini ca o pedeapsă cerească asupra celor care luptau împotriva adevăratei filozofii, adică împotriva creștinismului. Mulțimea păgânilor a fost cuprinsă de spaimă. Au venit la porțile bisericilor creștine și au cerut să fie primiți.

Școala lui Libanius a început să se golească. Libanius însu și a văzut că totul era pierdut. A vrut s ă se sinucidă. Nu putea concepe orașele și satele fără statuile zeilor izvoarelor, fără statuile în marmură albă ale zeilor p ădurilor, fără temple. Bătrânul filozof a rămas singur. Ucenicii săi se aflau acum în bisericile creștine. A fost aproape singur la înmormântarea lui Iulian căruia i-a făcut panegiricul.

Împăratul Iulian a fost unul din ultimii s ăi elevi fideli. Toți ceilalți l-au părăsit. Printre aceștia se afla și Gură de Aur. Ioan și-a căutat calea altundeva. Din instinct tinerețea nu îmbrățișează niciodată cauze pierdute. Tinerețea, ca și mulțimile, au un formidabil instinct de conservare și se angajează întotdeauna de partea celui mai puternic. Reînvierea zeilor Greciei antice eșuase. Păgânismul murise o dată cu Iulian.

In 367, la patru ani după moartea lui Iulian, Gură de Aur devine citeț în biserica Antiohiei. De acum încolo el î și începe antrenamentul pentru a deveni un atlet al lui Hristos, pentru a deveni un campion printre atleți și, în fine, un sfânt.

II

Însoțit de Antuza, mama sa, Gură de Aur s-a prezentat la poarta bisericii din Antiohia și a primit botezul1515. Viitorul sfânt a fost întotdeauna mândru de a fi fost botezat în biserica Antiohiei, una din cele mai vechi în timp, pentru că ea fu-sese întemeiată direct de către apostoli.

Făr ă nici un regret Gură de Aur a întors spatele lui Libanius și lumii păgâne. Nu era singurul care procedase astfel. Toată lumea la Antiohia făcea la fel. Păgânismul murise o dată cu împăratul Iulian. Templele au fost distruse. Statuile

15 Poate părea curios că Ioan, fiul evlavioasei Antuza, a așteptat să împlinească două zeci de ani ca să se boteze. în primele veacuri ale creștinismului oamenii se botezau foarte târziu. întrucât botezul iartă toate păcatele anterioare, unii aș teptau chiar ultimele clipe ca să primească botezul abia pe patul de moarte, ca să ajungă în cer fără păcate, asemenea pruncilor nevinovați.

zeilor și zeițelor au fost aruncate de pe socluri și sparte. Cărțile filozofilor și poeților păgâni au fost arse: Platon, Aristotel, Homer, arși!

Filozofia antică era, după Gură de Aur, „o prostituată fardată fără frumusețe naturală". Credința creștină a fost recunoscută drept adevărata filozofie. „Creștinismul i-a făcut filozofi pe cei simpli și necultivați"16.

E adevărat că Socrate b ăuse cucută. Creștinii spuneau: „Cel care a băut cucută a dispreț uit moartea, dar religia noastră aduce milioane de oameni care au făcut același lucru. Acest Platon care a spus atâtea prostii a tăcut, în timp ce apostolul vorbește nu doar apropiaților săi, ci și părților, elamiților, indienilor, tuturor popoarelor lumii.

O dată cu prăbu șirea vechilor credințe, temple și statui, se prăbuș ea și imperiul roman. Imperiul nu se prăbuș ea pentru că se distrugeau zeii și se ardeau cărț ile filozofilor. Era și el un lucru pământesc care trebuia să moară într-o zi sau în alta. Murea acum fiindcă nici un pom nu poate

urca până la cer.

Imperiul era extrem de putred în interior (ca toate luprurile vechi). Iar din exterior era asediat de barbari. Și în timp ce imperiul se scufunda ca un vapor, lumea și îndeosebi tinerii și mulțimile căutau mântuirea.

Tinerii și mulțimile au instincte puternice și mai cu seamă un instinct vital uimitor de puternic. Voiau să trăiască și de aceast ă dată au găsit mântuirea în Biserică. Convertirile la creștinism aveau loc zilnic cu miile, în mase compacte. Tinerii și mulțimile nu privesc niciodată în urmă. Nu privesc nici ceea ce calcă în picioare. Stă în firea lor să facă asta. Nu privesc decât înainte. Și Gură de Aur, odată devenit creștin, nu va mai privi niciodată în urmă.

De fiecare dată când a avut ocazia să scrie sau să vorbească despre maestrul său și școala păgână de filozofie, a făcut-o în termeni acerbi, caustici. Sfinții au aceeași natură umană ca și ceilalț i oameni. O spune însuși Gură de Aur. Era normal ca el să nu facă excepție și să aibă aceeași fire ca toți flăcăii de douăzeci de ani.

Libanius era, din contră, un om în vârstă. Era normal ca un bătrân să înțeleagă faptul că Gură de Aur a trebuit să-l părăsească plecând cu lumea victorioasă. Dar Libanius îl iubea pe Gură de Aur și a suferit văzându-se abandonat de elevul său cel mai iubit. De altfel Libanius era în stare să se ridice deasupra condiției sale de păgân și să admire anumite aspecte ale creștinismului.

16 Omilie la 1 Corinteni.

Într-o zi, scrie Gură de Aur, maestrul meu a ficut în public elogiul mamei mele spunând: «A! ce femei au creștinii»." Altă dată când a fost întrebat cine îi va urma ca director al școlii sale de retorică Libanius a răspuns: „Ioan, dacă creștinii mi l-ar fi furat!"

Libanius n-a încetat niciodată să-l admire și s ă-l inbească pe Gur ă de Aur chiar atunci când acesta l-a abandonat și a trecut în tabăra adversă. Așa corn n-a încetat să-l admire și să-l iubească pe Vașfle cel Mare, când și acesta l-a părăsit pentru creștini. A continuat să fie prietenul Sfântului Grigorie din Nazianz și când acesta a devenit creștin.

L-a felicitat chiar pe Sfântul Vasile cel Mare eînd acesta a îmbrățișat noua credință și a devenit astfel „prietenul lui Dumnezeu".

„Nu erai încă decât un tânăr și deja te veneram din pricina seriozității purtării tale, vrednică de înțelepciunea bătrânilor, i-a scris Libanius Sfântului Vasile. Acum, știindu-te întors în țara ta, îmi spuneam: Se va dedica avocaturii? Va prefera oare învățământul? Iată că mi se dă de veste că ai ales un drum mai bun

și cau ți mai degrabă să devii prietenul lui Dumnezeu decât să câștigi bani. îi felicit pe capadocieni și pe tine: pe tine pentru că ai ales o parte atât de frumoasă; pe ei pentru că au drept compatriot un om atât de mare. Libanius"17?.

Libanius îl va fi felicitat desigur și pe loan Gură de Aur pentru faptul „de a fi ales un drum mai bun, căutând mai degrabă să devină prietenul lui Dumnezeu decât să câștige bani", ca avocat sau profesor de filozofie. Modul de a proceda al lui Libanius se potrivește cu situația sa de om în vârstă. Un om în vârstă se ridică mai ușor deasupra patimilor. Conduita sa este conformă meseriei sale de filozof.

Gură de Aur îi răspunde în termeni caustici. L-a numit pe Libanius „maestrul meu, cel mai superstițios dintre oameni" pentru motivul c ă Libanius n-a îmbrățișat și el „adevărata filozofie". Libanius trebuie să fi înțeles această intoleranță a vechiului său ucenic. La dou ăzeci de ani omul e intolerant și nu cu-noaște nuanțele și menajamentele, loan Gură de Aur, deși se îndrepta spre sfințenie, avea douăzeci de ani. Nu putea să se comporte altfel.

Dup ă Libanius, Gură de Aur și-a ales un alt maestru. A devenit ucenicul celui pe care toți an-tiohienii îl numeau tatăl lor și pe care îl cinsteau ca pe un sfânt. Acesta se numea Meletie și era episcop al Antiohiei. Era capul Bisericii înteme-iate de apostolii înșiși. Teodor îl numește Meletie cel Mare. Episcopul Antiohiei

17 Sfântul VASILE CEL MARE, Epistola 143, cf. Abbe MARTIN, SaintJean Chrysostome, Paris, 1860, voi. I, p. 49.

era armean. Era născut în târgușorul Melitene în Armenia Mică. De- a lungul vieții sale de episcop a suferit trei exiluri. Nu numai creștinii, dar chiar și iudeii și păgânii îl socoteau un sfânt și îl cinsteau. „Sfințenia strălucea pe fața sa. Fața lui era o predică", spune Gură de Aur.

Un alt sfânt, contemporanul său, poetul Gri-gorie din Nazianz scrie: „Om fără meșteș ug, cu purtări simple, plin de Dumnezeu, purtând în inima sa calmul august al trăsăturilor sale."

Meletie făcea parte din acea categorie de oameni care par să aibă pacea în fiecare por al ființ ei lor ș i a căror simplă prezență domolește furtuna cea mai cumplit ă. Gură de Aur îi descrie pe acești oameni ferici ți care au „un suflet pașnic" ca acela al lui Meletie astfel: „Un fier roșu aruncat în apă se răcește mai puțin repede decât o inimă irascibilă în contact cu un suflet pașnic."

Sfântul Vasile cel Mare nutrea și el o admiraț ie fără limite pentru Meletie, noul maestru al lui Gură de Aur. El îi scrie: „Dacă evlavia ta știa ce bucurie îmi faci scriindu -mi, n-ai fi ratat, sunt sigur, nici o ocazie să o faci. Nu știi oare care este r ăsplată cerului rezervată celor ce mângâie în întristări?

Or aici totul este pradă durerii și singura abatere de la relele noastre este gândirea ta. De aceea, când primesc una din scrisorile tale, mă uit mai întâi dacă e lung ă și îmi place cu atât mai mult cu cât cuprinde mai multe rânduri. Sunt fericit cât timp o citesc. De îndată ce s-a sfârșit recad în tristeț ea mea. Dacă prin rugăciunile tale m-aș învrednici să nu-mi închei călătoria mea p ământească fără să primesc din gura ta învățătura mântuirii și să primesc de la tine merinde pentru viața prezentă și cea viitoare, aș socoti aceasta drept un mare bine și dovada bunătății lui Dumnezeu față de mine"18.

Gură de Aur s-a înscris la școala episcopului cu toată pasiunea vârstei sale. De altfel toț i cetățenii Antiohiei erau atașați de el. Ioan nu putea deci să facă excepție. Nici chiar viitorii sfinți nu se pot sustrage influenței epocii în care trăiesc.

Filozofi existențialiști din primul deceniu de după cel de-al doilea război mondial afirmă că omul este totalitatea actelor sale. Dar actele unui om sunt adesea dictate de veacul în care trăiește acest om. Nici atleții, nici cei mai celebri campioni, nici viitorii sfinți nu reușesc să respire un alt aer decât cel al orașului lor…

Gură de Aur a fost deci luat și purtat de același torent ca populația Antiohiei.

18 Sfântul VASILE CEL MARE, Epistola 36 către Meletie.

„De-abia intrase el în Antiohia, scrie Gură de Aur în panegiricului în cinstea lui Meletie, că fiecare din voi dădea numele lui copiilor săi, crezând că astfel îl introduc pe sfântul însuși în casa sa. Numele Meletie era ca lumina unui far, o chemare la evlavie. Răsuna peste tot în piețele publice, pe câmpuri, de- a lungul drumurilor, chipul său împodobea nestematele inelelor, cupele, pereții apartamentelor"

Tot Gură de Aur descrie întoarcerea lui Meletie la Antiohia: „A fost primit în Antiohia cu o uriașă bucurie. întreg orașul s-a dus în întâmpinarea lui Unii îi

să rutau mâinile, alții picioarele. Cei pe care mulțimea îi împiedica să se apropie se socoteau fericiți să-i audă glasul sau să-i vadă fața" 19.

Gură de Aur a fost printre antiohienii care încercau să-i sărute mâinile sau picioarele episcopului Meletie, părintele lor.

Dar Gură de Aur era un privilegiat. Dacă în stradă, în timpul trecerii alaiului, nu reușise s ă-i sărute veșmintele, mâinile sau picioarele sfântului episcop, în schimb a putut deveni ucenicul său.

Gură de Aur era fiul Antuzei, una din parohiile cele mai de vază ale diecezei lui Meletie. Antuza făcea parte din statul-major de văduve bogate și pioase care îi însoțeau în mod obișnuit pe preoți și episcopi. Ea l-a introdus, așadar, pe fiul său la Meletie. Sfântul episcop l-a luat pe fiul Antuzei sub protecția sa ș i l-a încredinț at celui mai savant profesor de teologie din Antiohia: lui Diodor, noul profesor al lui Gură de Aur, avea să devină mai târziu episcop al Tarsului. Ne-au r ămas de la el fragmentar câteva comentarii la Scripturi.

Diodor era un erudit care interpreta Scripturile potrivit tradiț iei școlii din Antiohia. Adică într-un sens predominat istoric și literal. Teologii antiohieni nu erau mistici. Ei se călăuzeau după litera Evangheliei pe care o citeau așa cum era scrisă. Pentru Gură de Aur, această metodă teologică a fost extrem de utilă. Gură de Aur a înv ățat de la Diodor să citească cu răbdare fiecare cuvânt, fiecare literă, ca sub lupă. Fără s ă omită nimic. Această obiș nuință de a citi l-a făcut pe Gură de Aur unul dintre cei mai buni cunoscători ai Bibliei. Din omiliile pe care le-a rostit mai târziu se vede că el cunoștea Scripturile aproape pe de rost.

Cât timp a fost elevul lui Diodor, Gură de Aur și-a precizat ș i planurile de viitor. în timpul studiilor sale teologice și- a ales și calea. Voia să devină un sfânt ca Pavel. Admirația sa pentru Pavel era fără limită: „Inima lui Pavel, a scris el, este inima lui Hristos. Să-L imităm, frații mei, așa cum făcea el însu și." Gură de Aur găsește chiar asemă nări fizice între Pavel și el! Amândoi erau de statură mică. „Aici Pavel nu avea firește nici un avantaj asupra mea."

19 Cuvântare la Sfântul Meletie.

În odaia sa avea mereu o icoană a lui Pavel. Chiar dacă nu reușea să realizeze pe pământ tot ceea ce realizase Pavel, Gură de Aur știa că puteau fi egali, căci nu realizările, ci eforturile contează aici. Trebuia deci să facă aceleași eforturi ca Pavel.

„Fiecare va fi plătit dup ă osteneala pe care și-o va da, spune Gură de Aur citându-l pe Pavel 20, și anume nu după măreția faptelor pe care le va fi

înfăptuit, ci după mă reția încercărilor pe care le vufi suportat. Iată de ce când Pavel se slăvește, o face nu atât pentru faptele, cât pentru suferințele sale.

Departe de a se simți mai prejos altor slujitori ai Evangheliilor, el crede că poate spune că i-a întrecut Sunt ei slujitorii lui Hristos, spune el (evident, regret că nu pot fi modest)? Eu sunt mai mult decât ei. Și pentru a o dovedi, nu compară predicile sale cu predicile lor, faptele sale bune cu faptele lor bune, ci își enumera suferințele" 21.

Astfel Gură de Aur s-a hot ărât să îl egaleze pe Pavel. Din moment ce sfințenia unui om nu se măsoară în intensitatea, ci în numărul suferințelor îndurate, cu ajutorul harului va reuși și el să devină un sfânt. Ioan e hotărât să sacrifice totul, și se aruncă în luptă cu tot entuziasmul său.

Din acel moment Gur ă de Aur n -a mai trăit decât pentru a-și realiza idealul. A studiat zi și noapte. A aprofundat învățătura lui Iisus și a căutat să o aplice literal la viața sa. Și-a redus somnul, și-a redus hrana. A rupt toate legăturile sale cu lumea. Știa însă că aceste exerciții nu erau decât un început. Avea conștiința insignifianței realizărilor. Dar avea și răbdare. Lumea care fl înconjura începea să-l aclame.

Toată Antiohia vorbea de Gură de Aur, de tân ărul fiu al Antuzei, care -i întrecea în virtute pe toț i camarazii săi. Gură de Aur a încercat să se apere împotriva slavei, știind că tot ceea ce realizase până atunci nu era decât rodul harului. A strigat cu forță că nu merita nici o atenție. „Ieri încă eram un copil dus de vâltoarea preocupărilor profane."

Spune că nu merită nici o laudă „pentru că și -a încruntat un moment sprâncenele, pentru că s-a îmbrăcat cu mantie neagră și și-a acoperit fruntea cu masca mincinoasă a modestiei"22.

Corinteni 3, 8,

Scrisoarea a noua către o văduvă tânără.

Despre Preoție.

Gură de Aur dorea cu adevărat să devină un sfânt. Știa că drumul era lung. Cei care îl elogiau, îl credeau ajuns deja la capăt. Se înșelau. Sfințenia nu avea nimic de-a face cu ceea ce era el în acea epocă, dar viața î ți oferă întotdeauna altceva decât ceea ce dorești. Antiohia îi oferea lui Gură de Aur gloria. Era, după Meletie, cel mai celebru din slujitorii Bisericii. Era celebru ca orator. Celebru prin virtutea sa.

Într-un discurs rostit mai târziu, profesorul său Diodor vorbește astfel despre elevul său: „Să ascultăm deci această gură care ne aduce salutul său. Se poate spune despre ea ceea ce spunea Moise despre pământul făgăduinței. Or ce spu-nea Moise? Îl numea un pământ în care curge lapte și miere.

Ei bine! același lucru să-l spunem despre această gură care picură miere și lapte; să gustăm deci acest lapte, să ne saturăm cu această miere și pentru aceasta, încheindu-ne aici discursul nostru, să ne plecăm urechea la accentele lirei ș i ale trâmbiței. Când mă gândesc la dulceaț a cuvintelor sale, numesc vocea sa o liră, dar forța gândurilor sale mă face s ă o numesc trâmbiță de război, așa cum sunt cele de care s-au slujit evreii ca să doboare zidurile Ierihonului"

Într-adev ăr, atunci când Gură de Aur vorbea, auditorul plângea, aplauda, gesticula de emoție, de plăcere.

Gloria face totdeauna plăcere. E ca șampania. Amețește. Dar Gur ă de Aur nu dorea gloria. El dorea sfințenia. Nu dorea decât aceasta, o sfințenie autentică ca aceea a lui Pavel. Refuza laudele dascălului său Diodor cu eleganța și curtoazia orientale. îi spune lui Diodor:

„Coroana de laude care mi s-a adresat este prea mare pentru capul meu. Acest bun părinte (Diodor) nu s-a oprit însă decât atunci când mi-a impus- o într-un fel oarecare. Așa fac adesea regii: î și iau diademele și le așează pe capetele copiilor lor, dar când își dau seama că de fapt coroana regală nu stă bine pe aceste capete de copii, mulț umiți că i-au făcut să o poarte chiar în joacă, o iau înapoi ș i o așează iarăși pe capetele lor. Ei bine! întrucât dascălul meu Diodor pune pe capul meu coroana care i se potrivește lui ș i nu mai vrea să o ia înapoi, îngăduiți-mi să o ridic de pe o frunte nedemnă de a o purta și să o așez din nou pe cea care o merită"23.

După care, Gură de Aur recitește cuvânt de cuvânt elogiile pe care i le -a adresat Diodor, adu-cându-i-le dascălului său exact așa cum le primise el. Era o politețe puțin teatrală. Totuși publicul a fost entuziasmat!

23 Cuvântare în cinstea lui Diodor din Tars.

Gură de Aur devenise idolul auditorilor. Și pentru că în Antiohia gloria sa creștea tot mai mult și era un obstacol în drumul său spre sfințenie, a hotărât să-și părăsească orașul natal.

Planul lui Gură de Aur de a deveni sfânt nu era nou. Nu era singurul tânăr din Antiohia care dorea aceasta.

Pe atunci la Antiohia era un fapt divers s ă se audă spunându- se dimineaț a că un negustor, un magistrat, un funcționar sau o doamnă din înalta societate a lăsat în timpul nopții totul plecând în necunoscut, în creierul munților sau în deșertul de nisip pentru a deveni sfânt sau sfântă. Lumea era obișnuită cu asemenea despărțiri.

Gură de Aur a fost tentat și el să lase totul și să plece. A hotărât să nu plece singur. în marile aventuri te îmbarci totdeauna împreună cu un camarad. Cel împreună cu care Gură de Aur a dorit să plece pentru a deveni sfânt studiase și el la școala de teologie a lui Diodor. Se numea Vasile. Istoria n-a reuș it să-l identifice. Se poate ca acest Vasile să fi devenit sfânt și el, dar nu este în ca-lendar. A devenit probabil sfânt pe cont propriu și într-un mod anonim undeva pe vârful unui munte sau în deșertul Arabiei. Calendarul știe că există mii și mii de sfinți neidentificați, venerați în biserici așa cum în istoria națională sunt ve-nerați soldații necunoscuți căzuți pe câmpul de onoare.

Gură de Aur a povestit cum anume s-au desfăș urat pregătirile de plecare în marea aventură: cucerirea sfințeniei. „Vasile nu înceta s ă mă implore să mă alătur lui, să fugim împreună ș i să plecă m în aventură și, departe de orice acoperiș părintesc, să ne alegem o locuință comună"24.

Această fiigă și această plecare spre necunoscut era drumul cel mai scurt care ducea la sfințenie. Cel puțin așa gândeau oamenii acelor vremi. Vasile cel Mare, sfântul care avea geniul organizatoric al unui guvernator roman, declară și el25 că fuga departe de lume e singurul drum care duce la Dumnezeu:

„Am citit deci Evanghelia și am remarcat că nu e nici un mijloc mai potrivit de a ajunge la desăvârșire decât acela de a-ți vinde bunurile, de a le împărți acelora dintre frați no ștri care sunt săraci, de a te elibera de toate grijile acestei vieți, ca sufletul să nu se lase tulburat de nici o atașare de lucrurile prezente."

Gură de Aur și Vasile au decis, așadar, să se despartă de lume. Au plănuit să uite

Despre Preoție.

Epistola 223.

trecutul, afecțiunile, interesele, plăcerile; să facă gol în jurul lor, să-și păstreze mintea liberă ca o tăbliță de ceară de pe care a fost șters totul. După despărțirea de lume și după plecarea în deșert se puteau realiza lucruri extraordinare.

În primul rând puteau fi depășite condițiile umane. în secolul IV se povesteau lucruri senzaționale despre performanțele acestor singuratici. Tinerețea mai cu seamă nu poate rezista ispitei de a depăși condiția umană , de a deveni sfânt, de a înfăptui minuni. Gură de Aur a scris despre asceți și despre viața lor cu o admirație înflăcărată: „În deșertul Egiptului se vedeau coruri de îngeri cu chip omenesc, popoare de martiri, comunități de fecioare; cerul cu variatul cor al astrelor strălucea mai puțin decât deșertul Egiptului în care se înmulțeau chiliile monahilor"26.

Candidații la sfin țenie din Alexandria plecau în deșertul Nilului inferior. Cei din Ierusalim fugeau în deșertul Arabiei. Cei din Antiohia plecau în Munții Taurus din Capadocia și Armenia, sau ajungeau în regiunile deșertice care înconjurau Marea Neagră.

„A fugi într-o mănăstire, scrie Gură de Aur, înseamnă a fugi de pe pământ la cer." Gur ă de Aur și Vasile erau la curent cu extraordinarele realizări ale Părin ților deș ertului. Toată lumea le cunoștea. Sfinții puteau totul. A deveni sfânt însemna să realizezi cu ajutorul lui Dumnezeu imposibilul.

Un ascet numit Cesarion, de exemplu, reușise să trăiască în zăpadă fără să-i fie frig. La câțiva zeci de kilometri de Antiohia ascetul Simeon Stâlpnicul a trăit patruzeci de ani în vârful unei coloane. Pentru un ascet desăvârșit, imposibilul era monedă curentă. Natura umană era depășită.

Un adev ărat ascet putea traversa Nilul pe spatele unui crocodil. „Se povestea că sihastrul Harion, sosind într-o duminică într-o comunitate de pe malurile Nilului, a fost mirat că nu se săvârșea Sfânta Liturghie. E pentru că, i s-a spus, preotul care slujește de obicei locuiește de cealaltă parte a fluviului, iar acum nu se poate traversa apa din pricina unui crocodil care bântuie vadul. Dacă e vorba numai de asta, zice pustnicul, mă voi duce să-l caut. S- a apropiat de fluviu și a făcut un gest cu mâna și s-a văzut atunci înfricoșătorul animal ieșind din apă și venind să-și ofere spatele pustnicului pentru a-l duce de cealaltă parte a fluviu-lui. Odat ă ajuns acolo, Ilarion nu l-a putut convinge pe preot, care era un sfânt chinovit, să vină împreună cu el pe aceeași cale"27?.

Omilie la Matei.

Citat de A. DE BROGLIE, VEglise et l'Empire au F/e sie-cle, voi. V, Paris, 1866, p. 163.

Se povestea pe atunci peste tot că sfinții deșertului putea trăi fără să doarmă; că puteau trăi fără să mănânce, că nu simțeau nici frig, nici oboseală.

Paladie, biograful lui Ioan Gură de Aur care a trăit și el în deșert, povestește nenumărate fapte din care reiese că sfinții singuratici depășiseră adesea condiția umană.

Potrivit concepț iei lui Gur ă de Aur, viața de pustnic era treapta cea mai înaltă pe care putea urca im om. El a scris un studiu intitulat Paralelă între un rege și un monah. Gloria de a fi monah este incomparabil mai mare decât aceea de a fi împărat.

„Așa cum un spectator vede din înaltul stâncii ce domină marea navigatorii izbi ți ca niște prizonieri de furtună, înghițiți de valuri sau zdrobiți de stânci, tot aș a omul înrolat în serviciul lui Hristos scapă de talazurile învolburate ale vieții și stă în siguranță pe stânci."

Totul este sublim în viața monahilor și a pustnicilor, spunea în acea vreme Gură de Aur: „Aproape de izvoare, într-o liniște absolută și o singur ătate profundă, aparținând lui Dumnezeu înainte de orice, monahul se simte un suflet înaripat, uș or, mai curat decât aerul cel mai limpede. Sărmanele chilii monahale strânse la un loc pe munte alcătuiesc o tabără cu mult mai frumoasă decât cea a împăratului."

Entuziasmul lui Gură de Aur pentru viața monahilor e atât de mare, încât afirmă că până ș i somnul lor nu mai este un somn omenesc: „Somnul lor este frumos, e un somn superficial, de ajuns pentru a odihni… Fără sforăituri sau respirații zgomotoase; fără somnoroși care se fâțâie și se descoperă sau care, căzuți într-un somn de plumb, se aseamănă morților."

Când ești monah, șezi pe un pat de iarbă , ca Hristos când mânca în deșert. Cea mai mare parte a monahilor își iau masa afară având „drept tavan cerul, drept lamp ă luna și n-au nevoie nici de untdelemn, nici de servitori, iar luna strălu-cește sus în maiestatea ei doar pentru ei".

Se pare chiar că Vasile a fost mai activ decât Gură de Aur și a vrut să pună numaidecât în practică planul fugii în deșert.

„Am avut mulți prieteni, scrie Gură de Aur, am avut prieteni adevărați, prieteni sinceri, care cuno șteau legile prieteniei și știau să le practice, dar printre acești numeroși prieteni a existat unul a că rui afecțiune pentru mine era unică, și între ea și celelalte prietenii e tot atâta distanță câtă exista între prietenii mei și oamenii care nu erau nimic pentru mine. Nu eram niciodată despă rți ți. Ne-am făcut studiile împreună, am avut aceiași dascăli. O aceeași emulație și o aceeași

înverșunare pentru muncă treziseră în noi aceleași ambiții"28.

Vasile și Gură de Aur și- au încheiat toate preg ătirile. Erau pe punctul de a păr ăsi lumea și de a se lansa în marea aventură. Dar în ultimul minut s-a întâmplat un lucru mărunt, un lucru care putea părea fără importanță în comparație cu un ideal atât de înalt. Acest lucru mărunt a făcut ca toate planurile să cad ă dintr-o dată. Acest lucru care a oprit în ultimul moment realizarea planului de a deveni sfânt a fost faptul că Antuza, mama lui Gură de Aur, a început să plâng ă. Antuza era mama. Era fără îndoială o bună creștină, dar pentru o mamă e greu să-și lase fiul să plece în adâncul deșertului.

Și Antuza a făcut ceea ce era normal din partea unei mame: a început să plângă și să-și implore fiul să rămână lângă ea. Se crede că sora mai mare a lui Gură de Aur nu mai era în via ță. Antuza nu- l mai avea decât pe Ioan și voia să-l păstreze lângă ea prin lacrimi, ca oricare altă mamă.

„Planul nostru era pe punctul de a se realiza, scrie Gură de Aur, dar de îndată ce preaiubita mea mamă a simț it planul meu de a pleca, m-a luat, m-a prins de mână și m-a condus în odaia ei. Apoi s-a așezat alături de mine pe același pat unde am văzut lumina zilei și acolo, izbucnind în lacrimi, a adăugat suspinelor care îmi sfâșiau inima cuvinte încă și mai duioase: «Așteaptă plecare mea din această lume. Poate va avea loc în curând. La vârsta mea nu mai aștep ți nimic decât moartea. Dup ă ce mă vei fi pus în pământ și vei fi reunit, încă o dată, trupul meu cu cel al tatălui tău, pleacă atunci cât de departe vei voi, îmbarcă-te pentru cea mai îndepărtată că lătorie, avântă- te pe marea alegerii tale: nimeni nu te va mai reț ine. Dar atâta timp cât mama ta respiră încă, suferă, nu refuza să rămâi cu ea și nu-L supăra poate pe Dumnezeu, cufundând inutil și fără motiv în atâtea rele o mam ă care nu ți-a făcut nici un rău… dacă pop. spune că vreau să te împovă rez cu grijile vieții… calcă în picioare legile firii sau ale simplei decente, nu ține seama de nimic și fugi de mine ca un dușman care îți întinde curse»"29.

Acest fapt pe care-l întâlnim în toate zilele — o mamă care plânge pentru fiul său — a fost faptul crucial în viața lui Gur ă de Aur. El avea să decidă în mod irevocabil dacă Gură de Aur avea să devină sau nu sfânt. Pentru a atinge curăția creștină, trebuia să se retragă în afara lumii. Această retragere e drumul cel mai scurt spre sfințenie, e un lucru sigur. Dar cel care calcă în picioare un om atunci când se retrage din lume își închide pentru totdeauna calea sfințeniei.

Despre Preoție.

Despre Preoție.

Dacă strivești omul poț i deveni reformator social, mare șef militar, conducător al popoarelor, explorator. Nimeni nu poate însă deveni sfânt călcând peste oameni. Fie și peste un singur om. Primul pas spre sfințenie e iubirea de oameni, și mai ales iubirea de toți oamenii. Cel care nu iubește integral orice făptură omenească nu poate atinge nici măcar prima treaptă a virtuții creștine.

Drumul sfințeniei este interzis tuturor celor care nu se pleacă acestei legi a iubirii. Se poate ca într-o zi societatea actual ă să devină mai echitabilă grație revoluției socialiste. Se poate. Cei care o vor realiza vor fi considerați binefăcători ai omenirii. Dar, oricât de echitabil ă, ea nu va avea decât o „singură dimensiune", decât un timp lip-sindu-i mă reția veșniciei, întrucât condiția reali-zării ei a fost exterminarea anumitor clase sociale. Această binefacere nu va mai avea nimic sfânt.

Ca și revoluția tehnicii nucleare plătită astăzi cu viața pescarilor japonezi. Tot ce se realizează, tot ceea ce se realizează prin sacrificii umane — chiar dacă duce la măreție — nu va avea decât o măreț ie pământească, efemeră, fără frumusețe veșnică și divină. Sfințenia începe, din contră, prin

iubirea de oameni.

Gură de Aur știa (și o va spune mai târziu) că un

ât cea a nenumărate orașe și imperii30.

Zdrobind inima Antuzei figurat niciodată în calendar. El a luat prima mare decizie care trebuia s ă-l ducă la Dumnezeu. A rămas alături de mama sa. Asceza, singurătatea

im

părul cărunt care plângea și- l implora să nu plece. Gură de Aur scrie că s-a despărțit de Vasile și l-a lăsat să plece singur. „Mi-am violentat prietenia", scrie el.

Vasile a plecat făr ă Gur ă de Aur care a ră mas sub acoperișul matern. „Prietenul meu m-a întrecut deja în cursa sa spre înăl țimi. Antrenamentul pe care l-a dobândit l- a dus departe de mine, el dispărând repede, de îndată, din viața mea, în înălțimi.

A fost cu siguranță primul pas al lui Gură de Aur spre sfințenie. Dar drumul spre sfin țenie e mai lung decât drumul spre stele. Ioan n-a plecat cu Vasile în deșert. Dar dacă nu a plecat în deș ert, a adus deșertul sub acoperiș ul matern. L- a adus în mod real. Antuza i-a cerut un singur lucru: să nu plece cât timp va fi în viață. El

30 Primul îndemn către Teodor după căderea sa

a ascultat. A rămas acasă . Dar, din acea zi, el a dus în casa Antuzei aceeași viață cu cea pe care ar fi dus-o în deșert.

A aruncat patul din odaia sa. A aruncat mobilele. A renunț at să fie servit de servitorii mamei sale. își pregătea singur tot ceea ce avea nevoie asemenea pustnicilor din inima deșertului. Și-a redus somnul cât mai mult posibil. Gură de Aur nu mai vedea pe nimeni. Nu ieșea și nu primea. își pregătea hrana — legume fierte — o dată pe zi.

Timpul îi era consacrat studiului și rugăciunii. A căutat — așa cum fac pustnicii deșertului — să-și stăpânească patimile, instinctele. A trăit într-o singurătate absolută. Nu vedea decât tavanul și pereții goi ai camerei sale. „Făr ă îndoială patimile mele nu s-au stins, dar mi-e mai ușor să le combat… A șa cum animalele sălbatice bine hrănite pun la pământ cu ușurință pe cei care le atacă, mai cu seamă dacă nu sunt nici puternici, nici abili, dar dacă sunt istovite prin foame, furia lor se domolește și puterile lor se sting în mare parte: tot așa cel care slăbește patimile sufletului, le supune jugului rațiunii… închis în singurătatea mea, trebuia s ă fac eforturi pentru a le îmblânzi. Prin harul lui Dumnezeu însă le îmblânzesc ș i nu mai aud decât urletele lor îndepărtate. Iată de ce îmi păzesc chilia și o țin închisă pentru oricare vizitator»31.

Deși trăia în casa sa natală ca într-un deșert, Gură de Aur ne mărturisește care sunt cei mai mari dușmani: „Sufletul meu e slab. Nu poate suporta cu moderație nici ocările, nici laudele." Nu avea prilejul să suporte ocările, cel mai mare pericol fiind însă laudele.

Cu cât Gură de Aur se izola mai mult, cu atât mai mult creștea gloria sa în Antiohia. Orașul nu vorbea decât de înț elepciunea sa, de virtutea lui, de gura sa de aur și de geniul său. Într-o zi, orașul care îl venera pe acest tânăr solitar care trăia în plină Antiohie cu mai multă austeritate decât pustnicii deșertului, într-o zi, așadar, orașul a p ătruns în chilia lui Gură de Aur. Antiohia a vrut să-l scoată din singurătatea sa și să-l facă episcop.

În acel timp Vasile trebuie să se fi găsit făr ă îndoială în vreo mănăstire din jurul Antiohiei. El a fost convocat la Antiohia și i s-a spus că Gură de Aur și el vor fi făcuți episcopi în Biserica întemeiată de apostoli.

Gură de Aur a căutat s ă se eschiveze. Viitorul rfânt credea în valoarea sublimă a preoției, dar nu credea că a atins o desăvârșirea care să- l facă vrednic să îmbrace haina preoțească. Era convins că mai trebuia să facă eforturi pentru a atinge desăvârșirea personală. Voia să câștige timp.

31 Despre Preoție.

Antiohienii nu au admis acest argument. Gură de Aur a căutat altele. A r ăspuns că era prea tânăr și că antiohienii trebuiau să aleagă un episcop care să fie un om în vârstă.

„Sunt excluși de la alegere oameni a căror vârstă și virtute cere respect și, iată, că niște copii care mai ieri încă erau duși de vâltoarea grijilor profane, pentru că și-au încruntat pentru un moment sprâncenele, s-au îmbrăcat cu o mantie neagră și și-au acoperit fruntea cu o mască mincinoasă de modestie se văd deodată ridicați de părinț i la această demnitate sublimă… Astfel de oameni, care din copilărie și până la vârsta cea mai înaintată și-au cheltuit toat ă existența în făptuirea celor sfinte, se văd întotdeauna supuși datoriei riguroase a ascultării, în timp ce autoritatea care comandă e în mâinile copiilor lor care nu cunosc nici măcar existența legilor sfinte care guvernează obligațiile preoției"32.

Prin acest refuz de a deveni episcop, Gură de Aur a făcut al doilea pas spre sfințenie. Primul pas fusese iubirea, al doilea a fost gravitatea. Relația dintre om și Dumnezeu e actul cel mai serios pe care îl poate realiza o creatură umană pe pământ. Ca orice act serios, și acesta cere gravitate. Preoția implică profunzime, maturitate, solemnitate.

La vârsta sa, Gură de Aur nu se considera suficient de pregătit. Era sigur că se poate ridica mai sus. O dorea, și din această cauză a refuzat. Dar Antiohia îl voia pe Gură de Aur episcop cu orice preț . Căpeteniile religioase ale orașului erau de acord cu prietenii lui Ioan. întreaga populație insista ca el să devin ă episcop împreună cu Vasile. Văzând că nu putea stărui în refuzul său, Gur ă de Aur a acceptat. Dar în ziua în care trebuia întronizat a dispărut fără să lase urmă. Fără să spună nimic nimănui.

A mărturisit-o el însuși: „Puțin timp dup ă sosirea printre noi a episcopului care trebuia s ă ne sfințească m-am ascuns de orice căutare." Doar Vasile a fost în-tronizat: nimeni nu-l putea găsi pe Gură de Aur.

Nu voia să se facă episcop pentru a face pe placul cetățenilor săi. Voia să devină mai întâi un adevărat atlet al lui Hristos. Trebuia să aibă mai întâi imensul curaj de a nu fi de acord cu cetățenii săi atunci când era vorba de credință și de Dumnezeu. Gură de Aur l-a citit pe Pavel care spunea: „Dacă încerc să plac oamenilor nu voi mai fi slujitorul lui Hristos"33.

Aceasta avea să fie deviza lui Gură de Aur de-a lungul întregii sale vieți

Despre Preoție.

Galateni 10,1.

pământești: Nu-L va sacrifica pe Dumnezeu pentru a face pe plac oamenilor.

Mai târziu Vasile a venit să-l caute. A încercat să- i adreseze câteva reproșuri. „De îndată ce a aflat de noua mea fugă a căzut într-o profundă întristare… a venit să mă găsească, s-a așezat alături de mine, a vrut să rostească câteva cuvinte și, în ciuda eforturilor sale, n-a reușit să-mi explice violența pe care a suferit-o. S-a străduit să vorbească, dar durerea i-a oprit cuvintele pe buze."

Vasile era cel mai bun prieten al lui Gură de Aur. Dar Gură de Aur nu putea accepta preoția doar pentru a-i face pe plac celui mai bun prieten al s ău. Nu voia să facă pe plac prietenilor. Nu voia să fie decât slujitorul și atletul lui Hristos. Cu această hotărâre curajoasă a părăsit Antiohia care îl venera.

De această dată Gură de Aur a plecat în deșert. Era în anul 375. Se pare că mama sa nu mai era pe această lume. Putea, așadar, s ă-și urmeze acum calea spre desăvârșire. Și această cale trecea prin deșert, prin asceză, prin toate experiențele cumplite pe care trebuie să le suporte un om pentru a se ridica deasupra condiției sale umane și a se apropia de Dumnezeu.

III

1

Din toate bunurile adunate de generalul Secundus și administrate cu atâta iscusință de Antuza, Gură de Aur n-a păstrat nimic. S- a retras mai întâi într-o mănăstire. Singura sa bogăție era „o haină, o rasă , și o rogojină pentru a se culca". Renunțarea la toate bunurile pământești era pentru el una din cele mai insignifiante. Gură de Aur nu avusese de altfel niciodat ă dorința de a poseda bunuri. Acum totul fusese împărțit săracilor. El se dedicase numai lui Dumnezeu.

Intrând în mănăstire a renunțat și la trup și la sânge, adic ă la toate legăturile cu lumea. Singurii săi frați erau ceilalți monahi. Asta era tot. Mai trebuia să renunțe și „la sine însuși" și acesta era lucrul cel mai dificil. Monahul trebuie să se supună întâi-stătătorului său. Gură de Aur realiza această renun țare ca și cum renunțase la proprii săi ochi și la simțurile sale. Idealul său era acela de a își întoarce privirile de la lucrurile exterioare cele mai apropiate și de a nu avea ochi decât pentru Dumnezeu și veșnicie.

Niciodată un monah nu trebuie s ă remarce că unul din cele trei lucruri pe care le are — haina, rasă, și rogojină — a fost rupt, pierdut sau furat 34.

34 Regulile Sfântului Macarie.

Dacă un monah spunea că nu mai are rogojini pentru dormit, aceasta însemna că se preocupa încă de lucrurile exterioare. Aceste lucruri erau de resortul economului mănăstirii. Numai economul trebuia să remarce dacă unul din frați nu avea haină. Chiar imaginile trecutului trebuiau toate șterse din memorie. Somnul nu dura decât câteva ore. Trezirea avea loc îndată după miezul nopții.

„Ceea ce este miezul zilei pentru ceilalți este miezul nopții pentru slujitorii lui Dumnezeu35.

Viitorul atlet al lui Hristos nu avea niciodată permisiunea de a ieși singur. Nu trebuia nici să privească o față de femeie, nici măcar un veșmânt feminin. Sfântul Ieronim care a tr ăit în deșert aproape de Antiohia scrie: „Nu spun nimic despre hrana mea, nici despre băutura mea: în acest deșert, chiar monahii bolnavi abia îndrăznesc să bea apă proaspătă. A mânca mâncare gătită e socotit drept necumpătare 36.

Nu avea dreptul să spună că nu a comis greșeala pentru care i se face mustrare. Chiar dacă nu a comis-o în mod real, trebuia întotdeauna să ceară iertare cu o smerenie sinceră. Munca fizică era obligatorie. Dar această muncă fizică era în-treruptă cel puțin de ș ase ori pe zi de rugăciuni în comun, pentru ca atmosfera interioară să nu sufere nici o întrerupere.

Studiul Scripturii avea loc în permanență. Detașarea de lumea materială, de corpul propriu, era împinsă până acolo încât monahul nu trebuia să-și privească niciodată trupul atunci când făcea baie, căci până ș i propriul corp făcea parte din lumea exterioară „a celor văzute", efemere, la care trebuia să renunțe.

Timp de patru ani Gură de Aur a tr ăit detașat cu totul de lume și de propria sa persoană. în acest timp a compus o apologie a vieții monahale în care îi sfătuia pe părinți să nu-și împiedice niciodată copiii să îmbrățișeze viața singuraticilor.

Numeroși părinți erau uniți pentru a duce o campanie violentă împotriva pustnicilor.

În opere sale: îndemn că tre Teodor după că derea sa, împotriva adversarilor vieții monahale, Paralelă între un rege și un monah, îndemn către Stragirius,

Gură de Aur devine avocatul monahilor. După patru ani însă, Gură de Aur, care atinsese o nouă treaptă în viața de detașare de sine, a căutat mai departe desăvârșirea. A părăsit mănăstirea și s-a retras, singur, într-o peșteră.

Paladie scrie: „înfometat de întuneric, s-a retras singur într-o peșteră; a rămas aici de trei ori opt luni lipsindu-se de somn aproape neîncetat, studiind temeinic

Sfântul VASILE CEL MARE, Epistola 6.

Sfântul IERONIM, Scrisoarea 22 către Eustochium.

testamentul lui Hristos. în acești doi ani nu s-a culcat nici ziua, nici noaptea."

Această viață de singur ătate totală, de detașare absolută de sine, e unul din eforturile atletului Gură de Aur. E un efort cumplit pe care pot să-l facă doar atleții mult timp antrenați. Drumul pentru cucerirea sfințeniei prin singurătate, post, rugăciune și virtute a durat doi ani. După acești doi ani, Gură de Aur a revenit în lume. A revenit, dar complet transformat. Paladie scrie că sfântul își părăsise peștera și revenise în lume pentru că avea picioarele paralizate.

A fost lucrarea Proniei divine care printr-un rău fizic l-a făcut impropriu ostenelilor ascezei și l-a smuls din peștera sa pentru binele Bisericii.

Faptul a fost verificat. într-o zi Gură de Aur s- a trezit în peștera sa paralizat. Nu mai putea să se miște. Toată viața a suferit de pe urma infirmităților contractate în timpul șederii sale în grotă. Dar viitorul sfânt și-a părăsit grota și a revenit la Antiohia — după șase ani de absență.

Atinsese în deșert o înaltă treaptă de desăvârșire. Mai rămânea însă un drum lung între aceast ă desăvârșire individuală și sfințenie. Și acest drum trebuia să-l facă în lume, nu în deșert. Deșertul, asceza, peștera și cei ș ase ani de mortificări n-au fost decât o etapă. O etap ă sublimă, e adevărat — dar nimic mai mult decât o etapă pe calea spre sfințenie.

Gură de Aur a revenit la Antiohia paralizat, cu stomacul complet distrus de posturi. Lăsa impresia că nu mai avea nici trup, nici sânge.

„Un corp descărnat ale cărui oase abia se țineau unele de altele" 37. A revenit din deșert cu o independență și o detașare absolută în privința lucrurile văzute și cu o iubire infinită pentru Dumnezeu și pentru frații săi oamenii. Toată viața pe care Gură de Aur o va mai trăi pe pământ avea să fie marcată de virtuțile dobândite în timpul celor șase ani în deșert. Erau virtuț i sublime, dar insu-ficiente. Gură de Aur o spune textual: „Nu-mi mai vorbiți de munți abrupți, de văi pline de tufișuri, de pr ăpăstii, de singurătăți inaccesibile. Toate aceste lucruri singure nu sunt de ajuns să risipească neliniștea sufletului Pentru aceasta e nevoie de flacăra pe care Hristos a aprins-o în inima lui Pavel".

Era o nouă dimensiune scoasă din învățătura lui Hristos. Asceza și virtutea sfântului sunt deșarte dacă ele nu sunt puse în slujba oamenilor. Era noua concepție a lui Gură de Aur, o concepție pe care astăzi am numi-o socială.

„Ceea ce îl caracterizează pe iubitorul de Hristos e faptul că se preocupă de mântuirea fraților săi."

37 Sfântul IERONIM, Scrisoarea 22.

„Toți monahii care s-au retras pe vârfurile munților pentru a se răstigni în mii de feluri să asculte aceste cuvinte. Să-i ajute pe măsura puterilor lor pe cei afla ți în fruntea Bisericilor, să-i încurajeze prin rug ăciunile lor, prin simpatia lor, prin dragostea lor. Să știe bine că dacă, în ciuda îndepărtării, nu- i susțin pe cei pe care harul dumnezeiesc i-a aruncat în primejdii și i-a supus în atâtea necazuri, viața lor rămâne trunchiată și înțelepciunea lor mutilată."

În gura unui sfânt aceste ultime cuvinte sunt cutremurătoare. El îi avertizează pe acești oameni care au sacrificat totul pentru Dumnezeu împotriva unei vieți ratate și a unei înț elepciuni mutilate. Venind de la un om care a trăit în deșert toate mortificările pentru a dobândi sfințenia, aceast ă acuzație e de o extremă gravitate. Dar Gură de Aur descoperise dimensiunea eclezială a creștinismului. Dobândise suprema virtute personală. în fața lui se deschidea un alt orizont, o nouă cale. Cale în care s-a angajat.

Iată-l deci pe Gură de Aur revenit în Antiohia sa natală , în Antiohia cea frumoasă. Nu-l interesează ce se petrece în imperiul în care trăiește. Pustnicul întors din peștera sa ignoră cu totul dimensiunile istorice și politice ale vieții. Cum ar fi putut știi ce anume se petrece în lume, în afară, el care nu privea niciodată în jurul lui, nici măcar propriul trup, care nu remarca nici măcar dacă era îmbrăcat sau gol?

Ignora astfel existența imperiului roman. Avea o singură preocupare. Era o inimă curată, și curăț ia inimii înseamnă, se pare, a avea o singură idee (Soren Kierkegaard). Primul său ideal fusese acela de a dobândi virtutea personală și nimic mai mult. A dobândit-o. De această dată voia să- i mântuiască pe oameni și să-i aducă la adevărata credință. „E preferabil să fii mai puțin virtuos și să-i întorci pe ceilalți la credință în loc să rămâi în munți și să-i vezi pe frații care se osândesc", spune el.

Imperiul însă nu-l ignora pe Gur ă de Aur. Nu ignora nici un pustnic, fie el în adâncurile peșterilor. E adev ărat că soldații ș i funcționarii imperiului nu mai pătrundeau în provinciile de frontieră. Acolo se aflau barbarii. Dar imperiul observase că acolo unde soldații și agenții fiscului roman se retrăgeau, monahii păreau să rămână.

Asceț ii nu se temeau nici de lei, nici de pantere, nici de barbari. Imperiul roman dorea să-și perpetueze continuitatea în teritoriile pierdute de armată și funcționari, fie ș i numai prin aceste elemente care erau creștinii singuratici și asceții care nu-L recunoșteau decât pe Dumnezeu.

Funcționarul consular Ambrozie din Milano a fost și el făcut episcop. Dar imperiul nu a reușit să facă din el un funcționar! Un funcționar în haină de

episcop era mai ascultat decât un funcționar cu emblemă de guvernator, mai ales în teritoriile unde singurii cetățeni romani erau creștinii. Propaganda imperială tradusă în limbaj creștin era asemăn ătoare celei căreia i se consacra Gură de Aur. înaintea lui ea fusese folosită cu cel mai mare succes de Sfântul Vasile cel Mare.

Acești venerați sfinți erau de bun ă-credință. E sigur că ajunseser ă la această concepție socială a creștinismului numai datorită virtuții lor. Dar propaganda imperială joacă ș i ea un rol extrem de important. Sfinții admit că în anumite puncte interesele imperiului și ale Bisericii coincid. Într-o anumită măsură, imperiul cu noile sale orientări politice este și el responsabil de întoarcerea lui Gură de Aur din peștera sa printre oameni, la Antiohia.

Sfântul Vasile cel Mare scrie în „Regulile monahale":

„Nimeni nu-și este suficient sieși, chiar și numai pentru nevoile trupului și tot avem nevoie unii de alții pentru necesitățile vieții. Dumnezeu Care ne-a creat a vrut să avem nevoie unii de alții, ca să rămânem legaț i unii de alții. Mai mult, iubirea lui Hristos nu îngăduie unui om să se gândească numai la el însuși.

Or cel care trăiește cu totul singur n -are alt scop decât propria sa mântuire, ceea ce este în mod evident contrar legii iubirii pe care apostolii o urmau atunci când căutau să se facă tuturor toate pentru a mântui pe cât mai mulți… în fine, într-o retragere de acest fel pustnicul nu-și va recunoaște cu ușurință defectele, neavând pe nimeni care să-l avertizeze și să-i aducă o îndreptare frățească.

Într-adevăr, chiar venită de la un dușman, mustrarea face să se nască în omul generos dorința de a se îndrepta și un prieten sincer dojeneș te cu îndrăzneală greșelile pe care le vede la prietenul său. Or în singurătatea absolută n-ai un asemenea prieten… De aceea se spune: Vai celui singur, căci dacă cade ți-are pe nimeni ca să-l ridice.

În viaț a pustniceasc ă se întâlnesc și alte neajunsuri, și cel mai mare este că omul singur se complace în el însuși. Nefiind nimeni de față ca să judece lucrarea care se realizează în el, se crede ajuns la desăvârșirea tuturor poruncilor. Negăsind de altfel în ce să-și exercite virtutea, întrucât a îndepărtat de la el materia și ocazia tuturor poruncilor lui Dumnezeu, el nu cunoaște nici ceea ce îi lipsește încă, nici progresele pe care le-a făcut.

Cum își va face văzută smerenia cel care nu găsește pe nimeni în fața cui să se smerească? Și ce ocazie va avea de a fi compătimitor cel care nu vede pe nimeni care suferă? Cum își va exercita răbdarea când nimeni nu se împotrivește voinței lui? Când a vrut s ă dea modelul desăvârșirii, al iubirii și smereniei, Domnul și-a încins mijlocul și a spălat picioarele ucenicilor Săi. Dar voi, pustnicii, cui veți

spăla picioarele și ai cui slujitori vă veți face? Cum veți face să fiți cei din urmă dacă sunteți singuri?"38.

Și Sfântul Vasile adaugă: „Viața de obște este adevărata arenă a desăvârșirii, adevărata cale a progresului, adevăratul exercițiu al virtuții, adevărata practică a legii Domnului.39

În peștera sa Gură de Aur auzea aceste „slogane". Cei care le lansau o făceau cu artă. Ca toate „sloganele" propagandistice, dacă nu reu șeau să convingă direct, lucrau asupra inconștientului. Pustnicii, aceste elemente utile, trebuiau recuperați din peșterile lor și puși în slujba colectivității, pentru că, după cuvintele Sfântului Vasile, nu există progres decât în colectivitate, în Biserică.

Refractarii trebuiau convinși prin mijloace indirecte. Unul din refractarii tipici era Sfântul Efrem. Decan de vârstă al pustnicilor din Asia Superioară, al cărui geniu impetuos nu putuse fi supus de nici o regulă, Efrem a fost și el recupe? rat de viața colectivă. Bătrânul poet sirian Efrem a fost învins de propagandă în timpul somnului.

A povestit el însuși că într-o zi trecând printr-un oraș din Capadocia (căruia, cu disprețul său pentru lucrurile profane, nu-i mai știa nici măcar numele) a auzit o voce care-i spunea:

„Efrem, ridică-te și vino să mănânci idei."

„Și unde aș putea găsi, Doamne, această hrană?", a întrebat el.

„În casa Mea, a răspuns vocea. Vei găsi acolo un vas regal plin de hrana potrivită ție."

Efrem s-a dus la biserică. Știa că biserica era casa Domnului. Acolo a găsit un preot care i-a ținut un ++++++ lipseste ceva text

În ziua în care Gură de Aur a fost hirotonit preot, toată Antiohia a venit la biserică. Pentru antiohieni el nu era numai fiul Antuzei. Era acum un atlet experimentat al lui Hristos care dusese lupte cumplite. Urmele acestor lupte se vedeau în toată făptura sa. Deși în vârstă de doar patruzeci de ani, era aproape alb. își pierduse părul. Trupul său era mic și foarte slab. Îmbrăcat cu singurul veșmânt pe care-l avea nu cântărea mai mult de patruzeci de kilograme.

Realizase cuvintele Apostolului: „Omorâți-vă mădularele omului pământesc." Își omorâse trupul. Se poruncise: "Lipiți-vă de cele de sus, nu de cele

Sfântul VASILE CEL MARE, Regulile mari

Coloseni 1, 24.

pământești." Pentru Gură de Aur numai cerul singur exista. În ziua în care a îmbr ăcat haina preo țească, acest om mic, cu fruntea palidă, cu vocea asemenea unei fire sau a unei trâmbițe, avea un ideal care ne-ar face să tremurăm, atât de imens era. Gură de Aur dorea să poată spune ca Pavel: Împlinesc în mine ceea ce lipsește pătimirii lui Hristos" .

Cu această intenție s-a urcat pentru prima dată în amvon: cu gândul de a împlini, el, Ioan Gură de Aur din Antiohia, fiul Antuzei și al lui Secundus, ceea ce lipsește patimii lui Hristos. Acest curaj este uimitor. Mai întâi, patima lui Hristos, răstignirea, Golgota constituie o jertfă supremă . Unui apogeu nu i se mai poate adăuga nimic. Pavel și Gură de Aur susțin însă să Iisus a purtat crucea pentru mântuirea oamenilor.

Dacă oamenii nu primesc mântuirea, jertfa lui Hristos este ineficace. E ceea ce a făcut Pavel atunci când spunea că împlineș te în trupul său ceea ce lipsea patimii lui Hristos; cu această intenție a urcat Ioan Gur ă de Aur în amvonul bisericii din Antiohia. Amândoi au înțeles că Hristos avea nevoie de ei ca să nu lipsească nimic Patimii Sale.

Concret, el voia să convertească la creștinism toată Antiohia, până la ultimul om și să-l facă pe fiecare creștin să trăiască exact așa cum ar fi cerut Iisus; apoi, mergând mai departe, să-i adune în Biserică pe toți cei din afara ei. Aceasta era ambi ția sa. Ș tia că această realizare cerea forțele unui campion. Știa că nu mai avea muș chi, carne, sânge, că trupul său se prăbușea la cea mai mică suflare de vânt. Știa că era mărunt și dărâmat.

El însuși spune că albina, una din cele mai mici insecte zburătoare, face miere care este lucrul cel mai dulce din lume. A urcat deci curajos în amvon pentru a putea spune: „Ceea ce lipsește suferințelor lui Hristos eu împlinesc acum pentru trupul Său care este Biserica.

Mulțimea ghicește îndrăzneală preotului. Mulțimea știe că va asista la lupte cum nu au mai existat niciodată în Antiohia. De aceea nimeni nu lipsește din biserică în ziua sfințirii. Chiar păgânii sunt acolo!

La prima sa predică Gură de Aur este emoționat. „Văd acum acest mare oraș, acest popor atât de numeros, această mulțime uimitoare îndrep-tându-și privirile

lacome spre micimea mea ca și cum ceva remarcabil ar trebui să iasă din gura mea40.

Mulțimile au intuiție. Ele știu că vor asista la spectacole extraordinare și din această cauză au venit la sfințirea lui Ioan Gură de Aur. Ioan știa și el — intuitiv

40 Omilie pentru ziua când a fost hirotonit preot

— care era arma cu care trebuia să lupte și prin care va pieri: cuvântul

În ziua în care a fost hirotonit, în discursul pe care l-a rostit ca preot a adus ofrandă Domnului niște cuvinte. Cu cuvântul avea să lupte și din pricina cuvintelor ieșite din gura sa de aur va trebui să moară. În această zi s-ar zice că avea intuiția a ceea ce îl aștepta:

„Deschizând pentru prima dată gura într-o biseric ă, mi -am propus să- I dedic lui Dumnezeu pârga cuvântului meu, a acestui dar care ne vine de la Dumnezeu." Spune că din toate ofrandele Dumnezeu iubește cel mai mult ofranda cuvântului.

Adresându-se păcătoșilor care doreau să potolească mânia lui Dumnezeu, profetul Osea le recomanda să aducă drept jertfă nu turme întregi de boi, nici hambare de grâu, nici turturele, nici porumbei, nici nimic asemănător. Dar ce anume? Ce spune el? Aduceți cuvinte de laudă.

Planul de activitate al preotului Gură de Aur era să- i aducă la creștinism pe toți oamenii și să-i facă creștini desăvârșiți. Asta e tot. El le spune credincioșilor: Vreau s ă deveniți desăvârșiți. Pe pământ nu există pentru om decât un singur pericol: păcatul.

Caută, așadar, să îi scape pe oameni din primejdia păcatului. Mulțimea din Antiohia e entuziasmat ă de predicile lui Gur ă de Aur. Aplaud ă, strigă, plânge, flutură batistele… „Nu mi-am făcut datoria pentru plăcerea de a vorbi și a savura aplauzele entuziaste, ci pentru a -i aduce pe cei răt ăciți pe calea adevărului." Mulțimea îl asculta ca pe un flautist. Mulțimea îl venera, savura fiecare frază, fiecare cuvânt.

Cât despre păcate: beția, minciuna, furtul, cochetăria, trufia ș i atâtea altele, antiohienii amână îndeplinirea acestor recomandări pe mai târziu.

Creștinismul, spune Kierkegaard, e ca o terapie radicală pentru un bolnav. Bolnavul este convins de eficacitatea acestei cure, dar atâta timp cât se poate mișca, cât își poate continua viața, întârzie gestul eroic de a începe această terapie, o amână pentru mâine.

Antiohienii ascultau, în delir, predicile lui Gură de Aur și erau hotărâți cu toții să pună în practic ă sfaturile sale, dar nu imediat, mai târziu. Pentru moment își continuau viața cu micile lor păcate, hotărâți să se despartă de ele într-o zi mai îndepărtată. Mai târziu.

Gură de Aur ajungea de nenumărate ori la exasperare văzând această mulțime care asculta predicile sale, în picioare, ore în șir, dar care nu-i urma sfaturile. Dar Ioan avea să-i vadă cu ochii săi pe toți cetățenii Antiohiei devenind creștini,

până la ultimul, urmând Evanghelia la literă. Jntr-adevăr, dintre virtuți unele sunt voluntare, altele se datorează împrejurărilor"41.

Împrejurările care au făcut din antiohieni adevărați creștini și-au avut punctul de plecare pe ziua de 26 februarie 387.

Gură de Aur nu se interesa de atmosfera politică în care trăia. Un sfânt e deasupra istoriei. Biserica și sfinț ii au cu realitățile politice același rela ții ca uleiul cu apa: Sunt în același vas, dar uleiul rămâne deasupra și apa la fund și nu se amestecă deloc.

Biserica și politica nu se amestecă, deși tr ăind în același spațiu și în aceeași epocă sunt contemporane una cu cealaltă. Naturile lor sunt prea diferite. Se ignoră. Din timp în timp, se ivesc evenimente care tulbură elementele, care le amestecă astfel încât pentru o vreme nu mai poț i spune care este apa, care este uleiul. E un amestec tulbure. Autoritatea eternă este amestecată cu autoritatea temporală. Sfinții cad în tabăra soldaților și soldații în lumea sfinților; nici o placă indicatoare nu mai spune unde anume este Biserica și unde este politica. Totul este amestecat.

O furtună asemănătoare a izbucnit la Antiohia in anul 387, pe 26 februarie. Gură de Aur era un predicator. Lupta ca un atlet pentru a- i scăpa pe oameni din păcat și a-i face virtuoși. Era singura sa preocupare. Dar pe 26 februarie și-au făcut apariția în Antiohia afișe oficiale anunțând o mărire a impozitelor. E sigur că im-pozitul nu-l interesa pe Gură de Aur. El spunea „Dați Cezarului ce-i aparține Cezarului", iar acum era obligat să se ocupe și de impozite. Problema nu era simplă.

Pe atunci imperiul roman era condus de Teodosie. Istoria păstreaz ă despre el o foarte bună amintire și îl numește Teodosie cel Mare. Se pare că urma să împlinească cincizeci de ani și pregătea pentru acest eveniment festivități grandioase. Festivități care costau bani. Sărbătorea de asemenea a zecea aniversare a urcării sale pe tron. Totul cădea în același timp. Acest al doilea eve-niment cerea sărbători încă mai fastuoase, adică și mai costisitoare.

Cu această ocazie Teodosie a promis fiecărui soldat din armata imperială un cadou: cinci piese de aur. Această generozitate față de soldații care în marea lor majoritate erau barbari era absolut necesară, pentru că soldații se revoltaseră în diferite locuri ale imperiului.

Pentru a organiza aceste sărbători și pentru a face cadouri fiecărui soldat,

41 PALADIE, Istoria lausiacă XV, 2.

împăratul avea nevoie de bani. Deși istoria l-a numit „cel mare", Teodosie a procedat ca to ți micii împărați care au nevoie de bani: a creat un nou impozit. Această veste a sosit la Antiohia, oraș ul lui Ioan Gură de Aur, în ziua de 26 februarie și a produs o panică mai mare decât anunțul unei invazii de lăcuste sau apariția unei epidemii de holeră.

Auzind vorbindu- se de un nou impozit, populaț ia a ieșit pe străzi demoralizat ă; femeile plângeau, bărbații se lamentau. O parte a populație pleca deja, pentru a nu fi prinsă de agenții fiscului. O altă parte a cetățenilor își făcea bagajele pentru a părăsi orașul. Alții se gândeau să se sinucidă considerând sinuciderea preferabilă unui nou impozit.

Dar cei mai mulți antiohieni erau în stradă și căutau o soluție. Căutau pe cineva care să vrea să meargă să-l întâlnească pe împărat ș i să-l implore să-i excepteze de la cumplita calamitate care era acest nou impozit.

Antiohienii nu iubeau banul mai mult decât cetățenii din vremea noastră. Ar fi fost deci normal ca ei să izbucnească în invective la adresa administraț iei imperiului ș i s ă plătească noua taxă. Așa cum se face în zilele noastre. Dar în acea vreme, în secolul IV, plata unui impozit însemna torturi, morți, răniți, copii deveniți orfani, femei devenite văduve, oameni invalizi.

Un scriitor din epocă, Firmianus Lactantius, scrie c ă „la perceperea de impozite se măsurau câmpurile prin mușuroaie de pământ, se socoteau trunchiurile de vie, se scriau animalele, se înregistrau oamenii. Nu se auzeau decât lovituri de bici, strigăte de tortură. Sclavul credincios era torturat împotriva stăpânului său, soția împotriva soțului ei, fiul împotriva tatălui.

În lipsa altor martori, erau torturați împotriva lor în șiși. Și când cedau convinși de durere, se scria ceea ce nu spuseseră… Abia li se raporta acestor primi agenți că se ș i trimiteau alții pentru a găsi mai mult și sarcinile se dublau mereu, deși aceștia nu g ăseau nimic, dar ad ăugau la întâmplare, pentru a nu părea inutili"42. În fața unei noi taxe, panica și spaima care i-au cuprins pe antiohieni erau deci legitime.

După ce au coborât în strad ă până la ultimul și s-au lamentat, antiohienii s- au hotărât s ă se duc ă în mas ă la guvernatorul Antihoiei și să-l implore să le ia apărarea față de împărat, ca să fie scuti ți de această cumplită nenorocire. Guvernatorul era un prieten al împăratului. Acesta se găsea la Constantinopol. Guvernatorul trebuia să meargă să-l întâlnească pe împărat și să-l implore în

42 Firmianus Lactantius, cf. A. RAM BAUD, Histoire de la civilisation frangaise, Paris, 1893, p, 49.

numele antiohienilor să-i exonereze și să nu-i predea agenților fiscului. Antio-hienii sperau că guvernatorul le va accepta rugămintea. Nu era un om rău.

De la copiii care abia mergeau pân ă la cei mai în vârstă, toți antiohienii s -au îndreptat plini de speran ță spre palatul guvernatorului. Guvernatorii și funcționarii ordinii publice sunt oameni a căror sensibilitate e redusă la un minimum. Lipsa lor de sensibilitate e o deformație profesională care devine o calitate profesională. Gardienii ordinii publice au însă totuș i o sensibilitate uimitor de mare față de mulțimi de care, fără excepție, le e teamă, o teamă cumplită.

Acești oameni duri care ordonă execuții și asistă la ele surâzători, care participă la torturile cele mai înfricoșătoare fără a simți nimic, tremură ca niște copii atunci când văd mulțimile îndrep-tându- se spre ei. Se simt pierduți. Devin palizi și sunt gata să plângă. Rămân buimaci. Guvernatorul Antiohiei semăna cu toți gardienii ordinii publice.

Când a v ăzut mulțimea îndreptându-se spre palatul său, a dat ordin să se zăvorască porțile. Nimeni nu-l putea convinge pe guvernator că cetățenii veneau cu intenții pașnice. Tremura. Guvernatorii se tem până și de cortegiile de în-mormântare. E singura lor sensibilitate și, pentru că este unică, se ascute în cel mai înalt grad.

După ce a poruncit închiderea porților, guvernatorul a dispărut fugind aproape gol pe o scară de serviciu. În piață, mul țimea îl ruga să se arate, dar el dispăruse din palat. Văzând că guvernatorul nu răspundea, mulțimea s-a îndreptat spre palatul episcopului Flavian, succesorul lui Meletie. Și el era un prieten al îm-păratului.

Primise veșmintele de episcop din mâinile lui Teodosie și a fost trimis la Antiohia împotriva voinței preoților și credincioș ilor. Poporul nu -l iubea pe Flavian, dar era obligat să îi ceară ajutorul cuiva care avea acces la împ ărat. Poporul s -a dus deci la episcop și, din stradă, l-a chemat pe Flavian. Dar nici episcopul n-a apărut.

Poporul știa că, dacă episcopul nu răspundea și nu-l apăra pe lângă împărat, Antiohia ar fi fost expusă unei nenorociri cumplite. Mulțimea a forțat deci poarta palatului episcopal. A rupt pur și simplu poarta. O poartă străpunsă e ca un chi-brit care poate da singur foc unui întreg oraș.

După ce au forțat poarta, alți cetățeni furioși, văzând că episcopul lor se ascundea în chiar clipa în care credincioșii aveau nevoie de el, au demolat clădirea băilor care se găsea alături de palatul episcopal. După care mulțimea a

pătruns în episcopie. Flavian era absent. Când mulțimea a rupt poarta și a demolat zidurile, când a pătruns în palat, el nu era acolo. Poate nu fugise. De altfel ar fî fost anormal să se ascundă, pentru că episcopilor nu le e teamă de mulțimi ca prefecților și polițiștilor.

Negăsindu-l pe episcop, mulțimea s- a îndreptat din nou spre palatul guvernatorului. Porțile erau tot încuiate. Cu câteva minute înainte, mulțimea forțase por țile episcopului Flavian. Mulțimea știa acum din experiență că se putea intra printr-o poartă încuiată. Era de ajuns să o spargă. Și antiohienii au spart porțile palatului guvernatorului. Au pătruns aici cu toț ii. Palatul era gol. Nici guvernatorul nici altul din colaboratorii care i-ar fi putut ajuta pe antiohieni în aceste momente dificile nu se aflau aici.

Toate sălile palatului erau goale. Dramatic era că ele erau goale tocmai în momentul în care mulțimea avea absolută nevoie să găsească pe cineva. Dar nu erau decât ziduri, mobilă. Nu era decât o statuie în mărime naturală a împăratului Teodosie și a augustei sale familii. Nu era nici o făptură vie. Mul-țimea a privit statuia împăratului. Pe el ar fi vrut poporul să-l implore să-l scutească de această calamitate: impozitul. Dar nu era decât statuia sa, nu era împăratul.

Era magnifică. Din aur, din argint, din marmură. Dar oricât de frumoasă și asemănătoare împăratului ar fi fost, statuia nu putea fî de nici un ajutor antiohienilor. Și cum ea nu le putea veni în ajutor, ci rămânea acolo ca o sfidare, inutilă în fața oamenilor, mulțimea a răsturnat-o. După ce a dat-o jos de pe soclul său, mulț imea a spart-o în bucăți. Cum facem cu un obiect inutil pe care îl aruncăm pentru că îl găsim atunci când căutăm altceva. Cu mânie. Pentru că ne stă în cale.

După ce a spart statuia împ ăratului ș i a dus-o în stradă, ridicolă ca orice statuie coborâtă de pe soclul ei și mutilată, mulțimea le- a distrus și pe celelalte, care reprezentau pe soția decedat ă a împăratului și pe cei doi fii Arcadius și Honorius. Le-a făcut bucățele, pe toate patru, începând cu împăratul, ca tot omul când e supărat, disperat.

Toate aceste evenimente, adică vizita la guvernator, procesiunea mulțimii la palatul episcopal, distrugerea băilor și întoarcerea la rezidența guvernatorului unde au fost sparte statuile imperiale, au durat cu totul trei ore. Aceste trei ore i-au fost suficiente însă guvernatorului ca să fugă pe scara de serviciu și să revină cu trupe numeroase, cu poliție și armată.

Sub conducerea sa, poli țiștii și soldații au început masacrul. Mulțimea era acum calmă. Dar aceasta nu mai avea importanță. Calmă sau în revoltă, populația

trebuia masacrată. Era legitim. Tot ceea ce face poliția este legal și legitim, întotdeauna.

Prefectul orașului Antiohiei se numea Tisamen. Ocupat cu masacrul, n-a dormit noaptea. S-au chemat trupe din forturile și taberele vecine. Au fost aduse din Siria, de pretutindeni. Antiohia a fost asediată de propria ei armată. Cetățenii erau vânați pe străzi. Erau vânați în propriile lor case, în grădinile lor, pretutindeni. Bărbați, femei, copii erau arestați, uciși, martirizați. Torturile aveau loc în public. Casele erau incendiate.

Prefectul Tisamen nu era mai crud decât alții. Dar situația Antiohiei era foarte grav ă. Injuria la adresa statuii împăratului Romei era crima cea mai odioasă din câte se putea comite sub soare. Așa era pe atunci. Oricât de crude ar fi putut fi măsurile luate de Tisamen împotriva populației, el risca să fie acuzat de slăbiciune. Tisamen a ordonat deci soldaților săi să nu cruț e nimic, după care a trimis un curier la Constantinopol pentru a cere instrucțiuni ca să știe dacă putea lăsa o piatră sau un zid în picioare în Antiohia, sau trebuia să distrugă tot. Căci aceasta era pedeapsa celor care maltratau o statuie augustă.

Antiohienii știau ce îi aștepta. Călătoria trimișilor până la Constantinopol și înapoi dura două săptămâni. Cetățenii care nu fuseseră uciși în timpul acestor două săptămâni urmau să fie mutilați și uciși după sosirea mesagerilor excepțio-nali, purtători ai ordinului de exterminare.

În timp ce antiohienii spărgeau statuile imperiale, Gură de Aur își pregătea predica pentru a doua zi. Nu-și scria niciodată predicile, ci le pregătea întotdeauna temeinic, studiind tema, meditând. Când prefectul Tisamen a ordonat masacrul, Gură de Aur și-a lăsat deoparte discursul. Nu mai era vorba de predica pentru a doua zi. El vorbea în toate bisericile Antiohiei, pe rând, nu doar de sărbători, ci aproape în fiecare zi, pentru ca un număr cât mai mare de cetățeni să-l poată auzi.

De această dată, s-au scurs trei zile fără ca el să-și fi deschis gura. Trei zile fără ca sfântul să apară în amvon. în omiliile sale, Gură de Aur îi îndemna pe creștini să respecte virtu țile evanghelice. Era subiectul său, unicul său subiect. De această dată însă, nu mai era vorba de sfaturi, de nici un fel de sfaturi.

Credincioșii Antiohiei erau amenințați la orice oră din zi și din noapte. Fiecare cetăț ean își aștepta moartea. Când e amenin țat cu moartea, omul uită totul. Stă în firea lucrurilor. Gură de Aur spusese într-o predică: deși oamenii mor de regulă încă de la apariția lor pe p ământ, incertitudinea momentului morții și urâțenia morții fac ca oamenii să nu se obișnuiască niciodată cu aceasta. De fiecare dată când un om moare, evenimentul este atât de grav încât pare că este prima moarte

care are loc.

Acest eveniment cu care oamenii nu se puteau obișnui îi amenința de această dată pe fiecare din cei cinci sute de mii de locuitori ai Antiohiei. Panica era generală. Tisamen, ca orice funcționar, își făcea meseria de prefect. Vânătoarea de oameni a atins apogeul. Din această cauză înc ă din ziua masacrului Gură de Aur a hotărât să nu mai vorbească credincioș ilor. El iubea oamenii. Or oamenii nu voiau cuvinte, nici sfaturi, voiau doar un lucru: să scape de groaza crudă a morții.

De aceea Gură de Aur nu le -a mai ținut discursuri în toate aceste zile. S- a rugat pentru ei. A încercat s ă facă ceva pentru ei pentru a-i elibera de teroarea în care trăiau. Voia să-i scape pe antio-hieni de la moarte.

8

Pentru a-i salva pe antiohieni, nu exista decât o singură cale: îmblânzirea împ ăratului Teodosie. Singur împăratul putea face să înceteze masacrul. Gură de Aur l-a rugat pe mai-marele său, episcopul Flavian, să meargă la ConstantinopoL Flavian era prietenul lui Teodosie, protejatul s ău. Era persoana cea mai indicată pentru a-l convinge pe Teodosie. Gură de Aur l-a rugat deci să se ducă de urgență pentru a obține grațierea orașului și a locuitorilor Antiohiei.

Planul lui Gură de Aur era excelent și avea toate ș ansele de reuș ită. Dar exista un obstacol în realizarea sa: episcopul Flavian era bătrân. Chiar foarte bătrân. „Vârsta lui atinge limita ultimă a bătrâneții", scrie Gură de Aur.

Bătrânii sunt făpturi care nu vor să se deplaseze. Nu vor să se mute dintr- un fotoliu într-altul. Bătrânul s-a supărat când i s-a cerut s ă se miște. Era normal ca episcopul Flavian sa fie scandalizat când Gură de Aur i-a propus să efectueze o călătorie de o mie o sută de kilometri, adică de mai multe săptămâni. Flavian n-a vrut nici măcar s ă audă vorbindu -se de așa ceva. Era în februarie, în plină iarnă . Bătrânul Flavian era bolnav cum e normal pentru un om aflat „la limita ultimă a bătrâneții".

Pe de altă parte, Flavian avea o soră care aștepta și ea moartea de la o zi la alta și care nu voia să-și lase fratele să se îndepărteze de ea mai mult timp. Bătrânii au întotdeauna nenumărate argumente pentru a nu se deplasa și a rămâne acolo unde sunt.

A fost una din cele mai grele lupte pe care le-a dus în via ța sa Gură de Aur; să-l convingă pe bătrânul Flavian să plece la Constantinopol în plină iarnă. „Bunul

păstor își pune viața pentru turma sa"43, i-a spus Gură de Aur bătrânului pregătindu-i bagajele. Mai mult, îi preg ăte ște discursurile pe care Flavian trebuia să le citească împăratului. După care îi dă instrucțiuni precise despre modul de a acționa.

Pentru a încorona totul, Gură de Aur îi spune lui Flavian că n-avea dreptul să revină fără ca actul de grațiere a antiohienilor să fie semnat de împărat. Gură de Aur inserase în discursul s ău fraza lui Moise: „Dacă le iertați păcatele, trimiteți-mă înapoi, dacă le refuzați iertarea, puneți-mă la moarte împreună cu ei"44.

Flavian a cedat insisten țelor și a promis s ă plece. Când episcopul și-a luat angajamentul să se ducă la împărat, sfântul a avut conștiința împ ăcată de a fi făcut ceva concret pentru salvarea credincioșilor Antiohiei. După o s ăptămână de absen ță a apărut din nou înaintea enoriașilor săi. Pentru moment nu le-a spus nimic de planul de plecare al episcopului. Bătrânii sunt atât de capricioși!

Flavian putea s ă-ș i schimbe gândul între timp! Mai bine s ă nu le anunțe această plecare înainte ca episcopul să fie urcat în trăsură și să fi ieș it din oraș. Totuși, Gură de Aur a avut curajul să le vorbească parohienilor săi, căci era nevoie de un mare curaj pentru a vorbi în acele momente de cumplită disperare unor oameni vânați de poliție și armată.

„Timp de două zile, spune Gură de Aur, am p ăstrat tăcerea, ca prietenii lui Iov. Acum permiteți- mi să-mi deschid gura și să deplâng această nenorocire comună… înainte nimic nu era mai strălucitor decât cetatea noastră; acum nimic nu ne-a devenit mai amar. Orașul e gol. Așa cum albinele sunt alungate din stupul lor de fum… tot așa locuitorii Antiohiei au fost alungați din orașul lor de frică. Mai întâi s-a zguduit orașul nostru, iar astăzi sufletul locuitorilor săi.

Antiohia s-a clătinat din temeliile ei și acum fiecare din noi se clatină în adâncul inimii sale… Avem neîncetat moartea în fața ochilor noștri, trăim în spaime continue, suntem mai nenorociți decât cei care locuiesc de multă vreme în ascunzi șuri, suferind ororile neobișnuite ale unui asediu fără asemănare. Căci cei ce sunt asediați de dușmani nu sunt închiși decât între zidurile cetății lor.

Pentru noi însă nu e lipsit de primejdie să apărem chiar și în spațiul public, fiecare r ămânând închis în propria casă. Și aș a cum cei asediați nu se pot aventura în afara zidurilor din pricina dușmanilor care veghează de jur-împrejur, tot aș a mulți din concetățenii noș tri nu se pot aventura în afara caselor lor, nici nu se pot arăta în public pentru a nu cădea în mâinile oamenilor care-i hărțuiesc

Ioan 10, 11.

Ieșire 32, 32.

din toate p ărțile atât pe nevinovați, cât și pe cei vinovați, îi ridică din mijlocul agorei și îi târăsc fără deosebire înaintea tribunalelor.

Oamenii liberi confundați cu sclavii lor sunt oarecum ca înlănțuiți în locuințele lor. Cine e cel prins, dus și condamnat astăzi? Din care motiv și în ce fel? Despre asta se întrebă ei cu neliniște. Despre asta se informează neîncetat de la cei pe care cred că-i pot întreba în siguranță. Moartea însăși este mai puțin nenorocită decât o astfel de viață.

Deplângând în fiecare zi nenorocirea celorlalți, ei tremură cumplit pentru ei înșiși, viața lor nu e cu nimic preferabilă morții sau, mai bine spus, sunt deja morți de spaimă.

Pe stradă abia de se mai observă unul sau doi oameni cu capetele înclinate sub povara întristării… Oamenii au dispărut. Lipsit de locuitorii săi, orașul nostru nu mai este decât un sol răvășit, un pământ arid, a cărui vedere aruncă sufletul în mâhnire și doliu. Dar nu numai pământul, ci și aerul, însăș i umbra soarelui mi se par întristate de nefericirile noastre, acoperite de durerile noastre, nu pentru că natura s-a schimbat, ci pentru că ochii cet ățenilor Antiohiei sunt permanent plini de lacrimi. S- ar spune că toată populația noastră a coborât în sânul pământului. Locuitorii săi seamănă cu niște statui de marmură…"

Vorbindu- le creștinilor din Antiohia după o săptămân ă de absență, Gură de Aur avea și el ochii plini de lacrimi. Era un sfânt, și un sfânt suferă împreună cu fiecare om. Nu seamănă cu un profet.

Profetul iubește legea; sfântul îi iubeș te pe oameni. Și, întristat fără măsură de suferin ța oamenilor, Gură de Aur le- a cerut credincioșilor să-l scuze dacă chiar după o săptămână de tăcere nu le dă nici un sfat. „Abia dacă am puterea să-mi deschid gura, spune el, abia dacă am puterea să-mi mișc limba să scot un sunet articulat. Mâhnirea este o frână care-mi ține buzele nemișcate și mă împiedică să vorbesc."

În timpul discursului său sfântul plângea. S- a adresat oamenilor și i-a implorat: „Dați-mi sufletul vostru… Să încercăm să-l punem în mâinile lui Dumnezeu…

Dumnezeu are mai multă grijă de mântuirea noastră decât noi înșine, căci El este Creatorul nostru"45.

A doua zi, Gură de Aur a vorbit din nou credincioșilor. De această dată a anunțat poporului marea veste: episcopul Flavian era pe punctul de a pleca la Constantinopol să-l implore pe împărat ș i să-i salveze pe antiohieni de la exterminare. Pentru a le da curaj le-a descris călătoria lui Flavian.

45 Omilia a doua către poporul Antiohiei

„Bătrân, el s-a avântat pe drum ca un tânăr, ș i curajul său îi dă aripi"46. Bătrânul Flavian, înfășurat în cuverturi, nu era descris doar ca având aripi, Gură de Aur îi asigura pe credincioși că era de ajuns ca Flavian să apară pentru ca împăratul să semneze grațierea antiohienilor.

„Sunt sigur, spune el, în omilia a treia, că de-abia ce va apărea înaintea credinciosului nostru împărat și va vedea fața sa, mânia aprins ă împotriva noastr ă va fi domolită de această întâlnire. Nu numai cuvintele sfinților, ci însăși fața lor strălucește de un har duhovnicesc."

Gură de Aur avea serioase motive pentru a anunța victoria lui Flavian înainte chiar ca bătrânul să fi ajuns la Constantinopol. Pe lângă discursul pe care l -a redactat ș i înmânat lui Flavian pentru ca acesta să-l citească împ ăratului, el a organizat în detaliu o campanie de îmblânzire a lui Teodosie. Era imposibil ca această cauză să sufere un eșec. Gură de Aur a pus totul în mișcare pentru a-l determina pe împărat să grațieze Antiohia.

În suita lui Flavian se aflau persoane însărcinate să învețe de la cântărețele curții cântări compuse special pentru a cere grațierea Antiohiei. În timpul șederii lui Flavian la Constantinopol, cântărețele și dansatorii nu trebuiau să mai aibă în programul lor cântece și dansuri de veselie pentru a-l amuza pe Teodosie. Trebuiau să cânte doar lungi litanii și să mimeze în dansurile lor scene pentru a arăta durerea și întristarea antiohienilor. Slujitorii, paharnicii, tot personalul palatului imperial trebuia să lucreze pentru a-l face pe împărat să acorde iertarea Antiohiei.

La fiecare pahar de apă, la fiecare fel de mâncare, când i se aducea o scrisoare sau un halat de baie, trebuia rostită o frază care să-î amintească împăratului de Antiohia și să i se ceară grațierea locuitorilor săi. Gură de Aur a compus aceste „slogane" și le-a expediat la Constantinopol o dată cu Flavian47.

Iată un exemplu de tirad ă ce trebuia recitată împăratului ca din întâmplare, la un anume moment al zilei: „Gândiți-vă că e vorba de soarta nu a unui sau a doi sau a zece, ci a unui număr incalculabil de suflete, și de o capitală a universu-lui. E orașul unde a fost rostit pentru prima dată numele de «creștin». Aduceți cinstire lui Hristos și respectați acest oraș care a dat, cel dintâi, ucenicilor săi un nume atât de blând și venerata Iată o cinste pe care nu o va revendica nici un oraș de pe pământ, pe care nu o poate revendica nici Roma însăși"48.

Omilia a treia către poporul Antiohiei.

Omilia a treia către poporul Antiohiei.

Omilia a șaptesprezecea către poporul Antiohiei.

Gură de Aur organizase totul pentru a îmblânzi inima împ ăratului. Din această cauz ă putea anunța credincioșilor că succesul era asigurat. In același discurs în care le aducea la cunoștință antio -hienilor că actul de graț iere va fi cu siguranță semnat de împărat, el le cerea să devină creștini. Nu doar creștini cu numele, ci adevărați creștini.

„Pă rintele nostru Flavian, spune el, își îndeplinește departe misiunea sa, iar noi, fără să părăsim orașul, să îndeplinim o ambasadă pe lângă împăratul cerurilor: să-l ajutăm pe Flavian prin rugăciunile noastre"49.

Cuvintele rostite de Gură de Aur în acele zile când prefectul Tisamen îneca orașul în sânge erau singurele cuvinte de speranță adresate neferici ților oameni din Antiohia condamnați la moarte în masă pentru a fi spart câteva statui. Gură de Aur care aducea aceste cuvinte de speranță a devenit idolul Antiohiei. Omul are nevoie de speranță în permanență. Dar mai cu seamă în clipele de groază. Speranța este o nevoie mai prețioasă decât pâinea. Și Gură de Aur le-a dat antiohienilor speranța.

Toți cetățenii s-au strâns în jurul lui. Toți oamenii Antiohiei au devenit creștini. Toți creștinii s-au întrecut în virtute. „întreaga cetate pare să fi devenit o biserică, spune Gură de Aur. Antiohia seamănă cu o doamnă de neam bun." Cetățenii Antiohiei practicau până la ultimul toate virtuțile creștine. Exact cum le cerea Gură de Aur. Străzile erau goale, dar biserica era plină, zi și noapte. Oamenii nu mai beau, nu mai jurau, nu mai mințeau.

Gură de Aur le-a cerut antiohienilor să practice una din cele mai dificile virtuți: să-și iubească dușmanii. „O spun, o proclam, o fac publică cu voce mare: nici unul din cei care au du șmani să nu înainteze spre sfânta mas ă și să nu primească Trupul Domnului; nici unul din cei care s-au apropiat să nu păstreze în inima sa sentimente de dușmănie. Vă urâți dușmanii? Nu înaintați"50.

Gură de Aur era atât de ascultat de poporul Antiohiei, adică de întreaga populație, încât putea porunci celor mai intime sentimente ale fiecăruia. în acele zile, antiohienii au trecut cu succes cumplita încercare a creștinismului: iubirea de vrăjmași, iubindu-i sincer pe dușmani ca pe frații lor. Dar această stare de înaltă și curată atmosferă creștină nu a durat mult timp.

Pe 15 martie 387, credincioșii Antiohiei l-au abandonat pe Gură de Aur. To ți, în masă. A rămas brusc singur. Numai el, sfântul, cu ochii întorși spre Iisus. Toți credincioșii i-au întors spatele. Au întors spatele Bisericii. Au întors spatele lui

Omilia a treia către poporul Antiohiei.

Omilia a douăzecea către poporul Antiohiei.

Iisus. Toți până la ultimul. Și sfântul s-a găsit brusc mai singur decât era în peșteră.

Evenimentul care a avut loc pe 15 martie a fost cunoscut de toți locuitorii Antiohiei înainte de zorii zilei. Toată lumea era la curent cu faptele cumplite care trebuiau să se producă dintr-o clipă în alta. într-adevăr, s-a răspândit vestea că împăratul Teodosie a trimis doi înalți magistrați și trupe ca să distrugă Antiohia din temelii și să-i extermine pe cetățeni până la ultimul.

Coloana de soldați ș i magistrați fusese văzută. Existau martori oculari. Erau aproape de Antiohia și înaintau foarte repede. Sosirea era eminentă. În zori, populația Antiohiei ș i-a părăsit casele și s -a refugiat mai întâi în biserică. Populația nu venea ca să se roage. Nici ca să asculte o nouă omilie. Nu mai era nimic de sperat. Era deci inutil să se roage.

Ordinul de exterminare fusese dat. în câteva ore soldaț ii vor fi la zidurile orașului. Iar la noapte nu va mai r ămâne nimic din cetate. Oamenii veniseră la biserică pentru a fi împreun ă. Când au aflat cumplita veste, și-au părăsit casele și au fugit împreună . în timp de pericol oamenii se adună unul lângă altul. Toți jeleau. Femeile își smulgeau părul.

Când s-au adunat cu toții, au hotărât să fugă în masă din oraș. Li se părea că în masă ar fi mai puțin groaznic decât dacă ar fugi fiecare singur. Au hotărât deci să plece înainte de sosirea soldaț ilor. între timp jeleau. Urletele mulțimii făceau să tremure zidurile. Gură de Aur era de față. Căuta o solu ție. Exist ă momente în care oamenii nu găsesc nici o soluț ie. Nici măcar sfinții. Gură de Aur s-a rugat Domnului fierbinte, arzător, în timp ce mulțimea urla disperată.

Cât despre sfânt, el făcuse tot ceea ce era în puterea sa ca să salveze Antiohia. Făcuse totul pentru a îmblânzi inima împăratului. Gură de Aur creștinase toată Antiohia. L-a trimis pe Flavian la Constantinopol cu discursul pe care l-a redactat el însuși, însoțit de o suită de persoane care l-ar fi ajutat să îmblânzească inima lui Teodosie.

Deși călătorea ca un tânăr înaripat, Flavian nu ajunsese încă la Constantinopol. în schimb, mesagerii imperiali și soldații îns ărcinați cu exterminarea avansau tinerește în direcția Antiohiei. Gură de Aur se întreba dacă era mai bine să lase populația să plece sau trebuia să o împiedice.

Dacă Gură de Aur nu reținea poporul, însemna că nu mai aștepta harul lui Dumnezeu. Și un creștin așteapt ă în permanență acest har. Dacă însă îi re ținea pe acești oameni și îi sfătuia s ă nu fugă, ei ar fi fost masacrați sub ochii săi până la ultimul. Și el o dată cu ei. În câteva ore. Fiindcă mesagerii imperiali și soldații

purtători ai ordinului de exterminare erau aproape.

Numai Dumnezeu putea înfăptui miracolul de a opri masacrul. Gură de Aur nu putea. Știa că oamenii vor fi masacrați. Și se ruga. E tot ceea ce poate face un om. Să se roage. Chiar dacă e sfânt.

În acest timp prefectul Tisamen a apărut la biserica lui Gură de Aur. Atras de strigătele locuitorilor și avertizat că antiohienii voiau să păr ăsească orașul, toți, până la cel din urmă, prefectul a venit la biserică: Tisamen era păgân. Dar era prefect. Un prefect are dreptul să intre pretutindeni.

Deci Tisamen a intrat în biserică. Cu mersul său de prefect. A urcat în amvonul de unde predica Gură de Aur. Și Tisamen s-a adresat poporului. A spus că nu era cazul ca cet ățenii să părăsească orașul. împăratul a trimis într-adevăr înalți magistrați la Antiohia. Ei se numeau Hellebicus — șeful miliției — și Cezarius

— maestrul de oficii al împăratului. Erau trimiși de împărat, dar nu aduceau ordinul de exterminare a populației.

Pentru moment, legații imperiali vor face o anchetă și vor prezenta rezultatele prefectului. Decizia de a distruge sau nu Antiohia va fi luată ulterior. Pentru a fi crezut, prefectul Tisamen și -a dat cuvântul de onoare că Hellebicus ș i Cezarius nu veneau pentru a demola orașul, nici a ucide populația cum s-ar fi crezut, ci doar pentru a efectua o anchetă.

Cetățenii au respirat ușurați. Privirile s-au înseninat. Sentința la moarte fusese amânată. Adunați în biserică, cetăț enii Antiohiei se uitau la Tisamen ca la bunul Dumnezeu: cu recunoș tință și cu venerație. Le adusese vestea că sentin ța la moarte fusese amânată. Uitându-se la Tisamen, prefectul, din amvon, ca și cum s-ar fi uitat la Dumnezeu, credincio șii Antiohiei au uitat de Iisus. Au uitat biserica. Și l-au uitat pe Gură de Aur. Pentru ei conta un singur lucru: că nu vor fi uciși în ziua aceea.

Când i-a văzut pe credincioși întorși cu spatele la altar și cu toată speranța întoarsă spre prefectul păgân, Gură de Aur a început să plângă… A plâns pentru că sufletele antiohienilor se ofereau oricui, numai să fie salvate de la moarte. Antiohienii erau pe punctul de a se pierde.

Pentru Gură de Aur sufletul unui om pierdut pentru adevărata credință era cea mai mare pierdere care poate exista în univers. „Plâng pierderea unui suflet, al cărui preț îl egalează pe cel al națiunilor sau mai degrabă îl depășește", spunea el. De această dat ă nu era vorba de un singur suflet. Toate sufletele o luaseră pe drumul pierzaniei lor. Și asta doar de frica morții.

Gură de Aur era singur. Singur cum nu mai fusese niciodată, nici măcar în inima deșertului.

După plecarea prefectului, Gură de Aur a urcat în amvon. A urcat în același amvon pe care îl părăsise prefectul: „Aș fi vrut ca pământul să se deschidă ca să mă înghită când am auzit un străin adresându-vă cuvântul când calmându-vă strigătele, când mustrându-vă pentru a vă fi dedat slăbiciunii voastre", spune sfântul.

Le-a amintit antiohienilor că un creștin nu se teme de pierderea casei sale, a averii și a bunurilor sale pământești: creștinul e „un străin și un pelerin pe pământ". Patria sa este în cer. În loc să- i învețe pe păgâni să nu se teamă de moarte, nici de durere, cetățenii Antiohiei care erau creștini primeau sfaturi de la păgâni. „Nu se cădea să primiți astfel de lecții.

Mai degrabă trebuia să fiți învățători voi înșivă." În ultimul moment antiohienii deveniseră adevărați creștini. Chiar Gură de Aur, păstorul, i-a lăudat. Dar în clipa în care antiohienii trebuiau s ă pună în practică virtutea supremă a creștinismului, dispre țuirea morții, au dat înapoi. N-au trecut această probă de virtute. Nu erau atleți ai lui Hristos.

Și Gură de Aur le -o spune: „Nu-mi arătați atletul în mijlocul stadionului, ar ătați-mi-l în clipa cea mai tare a luptei. Nu- mi vorbiți de evlavia care stă doar în a asculta, vorbi ți-mi de cea care se arată în faptă "51. Și continuă: „Oricine ascult ă învățătura mea ș i nu o pune în practică se aseamănă celui lipsit de minte care-și construiește casa pe nisip"52.

Ioan Gur ă de Aur suferea din pricina slăbiciunii antiohienilor ca și cum ar fi suferit în trupul său. „Lașitatea voastră a răspândit întuneric și durere asupra mea, spune el, nu-mi mai pot stăpâni sufletul atât sunt de copleșit de indignare și de mâhnire. Cum să nu sufăr văzând că după învățăturile cuvântului sfânt (Scripturii), ați avut nevoie de învățătura grecilor pentru a vă îndemna și a vă determina să rezistați cu putere fricii care vă cuprinde din toate părțile."

Antiohienii îl ascultau pe Gură de Aur. Făr ă îndoial ă, avea dreptate. Dar ce puteau face în fața primejdiei? Gură de Aur a ghicit gândurile credincioșilor. „Ce puteam face, se va spune? Nu suntem oare oameni?" Sfântul le-a amintit că erau oameni, dar oameni creștini.

„În loc să vă ocupați de mesager, trebuia să vă plecați genunchiul, să-L chemați pe Domnul, să suspinați fierbinte și Domnul ar fi îndepărtat primejdia." În cazul în care Domnul ar fi vrut ca antiohienii să fie masacrați, ar fi trebuit să se lase

Omilia a șaisprezecea către poporul Antiohiei

Matei 7, 26-27.

masacraț i cu surâsul pe buze și convinși că înf ăptuiesc voința lui Dumnezeu. Ar fi trebuit să se lase masacrați cu măreție — cu astfel de măreție — încât soldații și călăii să fie uimiți de această măreție a creștinilor.

„Astfel este sufletul sfinților", le-a spus el. „Când îi amenință o primejdie, sfinții nu chibzuiesc cum anume ar putea să scape, ci își consacr ă toate eforturile spre a-i câștiga pentru cauza adevărului pe persecutorii lor"53.

Dar Gură de Aur știa foarte bine că faptul de a deveni creștin, de a deveni sfânt, de a învinge durerea și a-l converti la credință propriul călău prin măreț ia morții e un lucru extrem de greu. Era totuși singura cale posibilă pentru a salva Antiohia, orașul unde pentru prima dată fusese rostit numele de creștin.

Deși prin funcțiile lor erau oameni la fel de insensibili ca pietrele, călăii, torționarii și trimișii imperiali trebuiau să fie uimiți de măreția creștină. Aceste brute trebuiau convertite la creștinism. Altfel Antiohia nu putea fi salvată.

Gură de Aur și-a propus s ă înfăptuiască actul cel mai temerar al vieții sale: convertirea la creș tinism a polițiștilor trimiși pentru a masacra populația și a distruge orașul. Ei trebuiau să fie cât mai repede aduși pe calea credinței. Căci sângele curgea în valuri. Trimișii imperiali și călăii trebuiau creștinați fără întârziere. Pentru a face să înceteze masacrul.

Exista o singură cale pentru a-i aduce pe polițiști la credință. Antiohienii trebuiau să suporte moartea, torturile și toate supliciile cu atâta măreție și seninătate încât polițiștii să fie mișcați. Călăii trebuiau să fie cuprinș i de admirație. Victimele trebuiau să aibă atâta măreție, încât grandoarea lor să-i uimeasc ă, să-i uluiască pe torționari. Gură de Aur știa că acest lucru putea fi realizat. Stătea în puterea omului. Fusese realizat de Sfântul Pavel.

Adus în fa ța judecătorilor săi, Pavel fusese atât de demn, atât de puternic în credin ța sa și atât de mare în îndurarea supliciului său, încât judecătorii au fost uimiți de atitudinea sfântului. Gură de Aur le-a spus antiohienilor: „Vedeți ce se petrece între Pavel ș i judecătorul său. Pavel vine să se apere el însuși. Iar când se retrage, judecătorul este câștigat pentru cauza sa. Judecătorul însuși e cel care afirmă cu aceste cuvinte: Puțin a lipsit să mă convingi să mă fac creștin54"

Gură de Aur îi invită pe antiohieni să-l imite pe Pavel: „Astfel ar trebui să acționaț i astăzi. Ar fi trebuit să oferiți prefectului acestui oraș ocazia să admire măreția voastră de suflet, reținerea voastră plină de calm și demnitate. Ar fi fost

Omilia a șaisprezecea către poporul Antiohiei.

Faptele Apostolilor 26, 28.

de dorit ca ținuta voastră să- i servească de învățătură ș i ca, ieșit din această adunare, să nu aibă altceva de făcut decât să dea mărturie de admiraț ia sa pentru conduita voastră, să vă aducă pentru purtarea voastră elogii meritate și să învețe din experiență ce deosebire este între creștini și păgâni."

Astfel ar fi trebuit să se comporte antiohienii aflând că vor fi masacrați în cursul aceleiași zile: „Așa se comportă un adevărat creștin. Sfântul Pavel s-a comportat astfel. Pavel a spus: Aș vrea, ș i nu superficial, ci din adâncul inimii mele, ca voi toți care mă auziți să deveniți creștini ca mine.55"

Gură de Aur ar fi acționat la fel. Și așa ar fi dorit să-i vadă comportându-se pe antiohieni în acele ore tragice. Dacă antiohienii s- ar fi comportat ca Pavel, ar fi fost adevărați creștini, ar fi fost salvați. Salvați de masacru cu certitudine. Călăii și polițiștii ar fi fost dezarmați.

Dar antiohienii au fost slabi. Erau pierduți pentru că le era teamă de moarte. Dar Gură de Aur îi iubea pe oameni, așa cum învățase Iisus pe munte, nu numai pen-tru calitățile lor, dar chiar și cu defectele lor. Și voia să-i salveze acum pe oameni de la masacru, deși fuseseră slabi. Dar pentru a-i dezarma pe soldați, pe polițiști și magistraț i, Gură de Aur avea nevoie de adevărați creștini, care să meargă la moarte cu surâsul pe buze și plini de măreție.

Gură de Aur și-a adus aminte c ă existau pe pământ creștini autentici, adică oameni care-și puteau oferi viața cu aceeași nepăsare cu care ofereau o haină veche. Acești creștini adevărați erau eremiții și asceții deșertului și ai vârfurilor munților. Erau pustnicii, vechii colegi de singurătate ai lui Gură de Aur. „Anahoreții sunt păstrătorii comorii învățăturii și ai religiei apostolilor."

Conduși în fața călăilor, acești eremiți ar fi făcut să înceteze masacrul, i-ar fi uimit prin atâta măreț ie creștină; Gură de Aur a trimis deci mesageri în deșert, pe vârfurile mun ților, în locurile cele mai ascunse unde trăiau anahoreții. Era greu să-i găsească. Unii dintre ei erau zidiți în peșteri ș i doar un mic orificiu în zid îngăduia unui frate să le dea puțină apă și legume din când în când. Alții erau ascunși pe vârfurile munților unde doar pasărea în zbor putea pătrunde. Alții erau în inima deșertului. Alții, în adâncul pădurilor.

Gură de Aur cunoș tea locurile și pe pustnici. Tră ise șase ani printre ei. Le-a trimis un mesaj, i-a implorat să apară neîntârziat în Antiohia pentru a-i salva pe frații lor de la moarte și de la tortură.

Nu se știe în ce fel a fost difuzat acest mesaj. Dar el a ajuns până la ultima

55 Faptele Apostolilor 26, 29.

peșteră, până la cel mai îndepărtat ș i mai izolat dintre pustnici. Toți au primit mesajul lui Gură de Aur și eremiții au început să-ș i facă apari ția în Antiohia. Erau adevărați creștini care nu se înspăimântau nici de moarte, nici de durere. Erau ca Pavel. Erau ca Iisus. Erau creștini. Și veneau unul după celălalt. Unii erau goi. Alții erau îmbrăcați în zdren țe. Alț ii erau acoperiți cu piei de animale. Unii dintre ei nu mai erau decât piele și os. Cu bărbile și părul până la centură, cu toiege mari au apărut în Antiohia. Pentru a face să înceteze masacrul.

Fiindcă singuri în același timp cu eremiții au fost invitați la Antiohia preoții și episcopii orașelor și satelor Siriei. După ce a trimis acest mesaj, Gură de Aur s-a dus la tribunal. Hellebicus ș i Cezarius își făceau meseria, cumplita și dezgustătoarea lor meserie. Nu aveau încă ordinul de a- i extermina pe antio-hieni. Aveau ordinul de a efectua o anchetă. Dar pentru poliț iști ancheta este sinonimă cu tortura, crima și brutalitatea. întotdeauna a fost așa. încă de la sosirea lor în oraș, trimișii imperiali au abolit toate privilegiile Antiohiei.

De la sosirea lui Hellebicus și a lui Cezarius, „Antiohia cea frumoasă" nu mai era capitala Siriei. Mai mult încă, Antiohia a fost ștearsă de pe lista orașelor. Ea era asemenea unui general căruia i s-au smuls galoanele. Era considerată acum ca un sat. Un sat nenorocit, pe punctul de a fi distrus din temelii. Ca sat, Antiohia nu mai avea dreptul să aib ă băi. Nu mai trebuia să aibă teatru, nici vreun loc de distracții, nu mai trebuia să aibă hipodrom. Nu mai avea dreptul să-și lumineze străzile.

După această degradare a orașului, trimiș ii imperiali au ordonat arestări masive. S- a început prin arestarea celor mai înalți funcționari vinovați de a nu fi prevăzut și împiedicat spargerea celor patru statui. Senatorii nu participaseră la distrugerea statuilor, dar era logic s ă fie arestați. Polițiștii sunt oameni logici. Ei știau că statuile fuseseră distruse de popor.

Or senatorii erau reprezentaț ii poporului. Arestarea reprezentanților celor care spărseseră statuile era deci un fapt logic. După arestarea senatorilor și a funcționarilor, polițiștii au început să-i vâneze pe oameni la întâmplare. Erau luați to ți cei care erau găsiți. Făr ă alegere. Așa cum se procedează de obicei în situații asemănătoare considerate grave de poliție.

Gură de Aur s-a dus la tribunal.

„Înspăimântat de această singurătate tristă, m-am dus cu inima de gheață spre pretoriu unde ședeau magistraț ii trimiși de împărat. Voiam să asist la deznodă mântul acestei cumplite încercări. Acolo am văzut întinsă, zăcând aproape de porțile palatului, o mulțime înspăimântată, distrusă, care abia respira în strânsoarea unei groaze de moarte. Era o priveliște sfâșietoare.

Aproape de acest pretoriu cu aspect sinistru, toți, bărbați, femei, copii, bătrâni,

muți de emoție se priveau cu uimire. Păreau să nu aibă nici puterea de a se întreba nici capacitatea de a se înțelege. Se îndoiau unii de alții, căci în fiecare clipă erau martorii trădărilor care fă ceau să fie prin și și duși în fața judecătorilor chiar cei care își întemeiau scăparea lor pe inocența lor.

În această situație copleșitoare ne-am ridicat la cer ochii plini de lacrimi, ne -am ridicat mâinile în tăcere. Dar inima își descărca amărăciunea, îi adresa lui Dumnezeu implorările ei și făcea să se audă strigătele de tristețe. Inima cerea ajutor. Ruga cerul să asiste conștiința judecătorilor, să îmblânzească neînduplecarea inimii lor și să îndulcească rigoarea sentinței lor.

Astfel era spectacolul sfâșietor care se oferea privirii mele la poarta pretoriului. Dar, când am intrat în interiorul acestui teatru de torturi, mi-am simț it sufletul cuprins de groază la vederea aparatului înspăimântător al justiției. Eram în prezen ța soldaților înarmați cu ciomege, săbii, dând forța și cooperarea lor rigorii magistraților.

Toți vinovații aveau la poarta pretoriului pe tatăl lor, mama lor, copiii lor, nevestele lor, prietenii lor. Dacă vreo sentință la moarte venea să scoată din întristare această mulțime și s-o umple de groaz ă, solda ții veneau pentru a respinge cu forța mișcările de disperare, pentru a asigura triumful hotărârilor justiției ș i a pune frână tumultului prin amenințare ș i arme… strigătele călăilor, zgomotul lanțurilor, amenințările înspăimântătoare ale judecătorilor, gemetele victimelor loveau urechile.

Și pe măsură ce condamna ții își primeau sentința, erau supuș i ei înși și la și mai atroce torturi. Pretoriul nu oferea deci decât tortură în afară, torturi în interior. Înăuntru jale, în afară jale… Cât despre mine, așezat la distanță, priveam acest spectacol …"56. Aceste torturi, aceste masacre, această calamitate voia Gură de Aur să le fac ă să înceteze. Căci groaznicul spectacol nu lua sfârșit nici măcar la capătul zilei. Continua. Chiar și după apusul soarelui. Noapte și zi. „Nici una din aceste dureri nu-i îndupleca pe judecători care ședeau înăuntru. Unica lor preocupare era să instruiască în profunzime acest proces."

Din timp în timp apăreau în piață, „încătușați în lanțuri de fier", convoaie de condamnați. În fața acestui spectacol, Gură de Aur se gândea la convocarea trimisă asceților. Știa că asceții puteau încăleca crocodilii și traversa Nilul. Sfinții deșertului puteau îmblânzi fiarele sălbatice și barbarii. El îi chemase pe acești sfinți la Antiohia.

I-a chemat ca s ă realizeze o minune mai grea decât îmblânzirea crocodililor, a leilor, a tigrilor și sălbaticilor. I-a chemat sfinții deșertului ca să-i îmblânzească

56 Omilia a treisprezecea către poporul Antiohiei.

pe judecători, pe poliți ști și pe soldaț i. Singur Sfântul Pavel reușise până la acea dată să-i îmblânzească pe judecători, pe polițiști și pe soldați.

Îi aștepta pe sfin ții asceți cu emoție. Căci este un lucru cumplit de greu să găsești un rest de inimă la un polițist. Dar Gură de Aur avea o credință imensă. Credea din toată ființa sa, chiar atunci când rațiunea îi spunea că nu mai e posibil să creadă.

Într-o bună zi sfinții și- au făcut apariț ia pe străzile Antiohiei. Ca și cum ar fi căzut din cer. Nu aveau nimic uman în aspectul lor. Unii erau aproape lipsiți de veșminte: nu erau decât schelete acoperite cu piele ars ă de soare. Alții aveau trupul învelit în piei de animale. Gură de Aur a strigat: „Ei, care de atâția ani erau închiși în peșterile lor… p ărăsiți pe stâncile lor, în chiliile lor, au alergat aici din toate părțile, asemenea îngerilor coborâți din ceruri."

Oameni săraci care aveau drept întreagă avere o haină grosolană, care duceau cea mai aspră viață, a c ăror existență era chiar ignorată înainte, care trăiau în mijlocul munților și în păduri. „… Acești sfinți coborau acum pe străzile Antiohiei îndoliate." Str ăzile erau pline de aceste sfinte personaje „a căror singură prezență slujea de mângâiere nenorociților noștri concetățeni și îi îndemna să disprețuiască dezastrele care îi amenințau'.

Sfinții deșertului veneau să-i salveze de la masacru pe oamenii „pe care nu-i mai văzuseră niciodată, pe care nu-i auziseră niciodată vorbind, cu care nu avuseseră niciodată legături, pe care îi cunoșteau numai prin nefericirea lor. Pe aceștia i-au iubit într-atât, încât dacă ar fi avut o infinitate de vieți, le-ar fi dat de bunăvoie pentru a-i salva pe acești nefericiți"57 .

Acțiunea pustnicilor în vederea îmblânzirii polițiș tilor și a judecătorilor care-i devorau pe anti -ohieni a durat o zi, o singură zi. Sfinții au apărut în zori. La apusul soarelui, polițiștii care devorau Antiohia erau îmblânziți. Sfinții veneau din deșert. Știau cum se îmblânzesc fiarele sălbatice.

Gură de Aur scrie că apariția eremiților pe str ăzile Antiohiei a fost ca o coborâre a îngerilor pe pământ. Dar spune mai departe că acești asceți aveau un alt aspect decât acela de îngeri. În Antiohia „când toată lumea era consternată și îngrozită, ei păreau asemenea leilor în piața publică". Gură de Aur scrie că asceții „erau asemenea războinicilor curajoși care chiar înainte de a-și întâlnii adversarii îi obligă să fugă prin simpla lor înfățișare și sunetul vocii lor!"

57 Omilia a șapte sprezecea către poporul Antiohiei. s8 Omilia a șaptesprezecea către poporul Antiohiei.