Grupuri Tematice ale Terminologiei Vestimentare Militare Realizate In Diacronie
CUPRINS
1. TERMENI ȘI TERMINOLOGIE DE SPECIALITATE: ABORDARE TEORETICO-METODOLOGICĂ
1.0. Tendințe în dezvoltarea terminologiei moderne
1.0.0. Dezvoltarea societății, progresul tehnico-științific, amplificarea și codificarea sistemelor terminologice, precum și dinamica informației științifice ce ține de activitatea unor domenii variate au determinat interesul lingvisticii moderne pentru terminologiile diverselor ramuri.
Terminologia, apărută în prima jumătate a secolului XX ca ramură teoretică și aplicativă distinctă a lexicologiei, reprezintă astăzi un domeniu aflat la interferența mai multor discipline – lingvistica, logica, psihologia, semiotica etc., fiecare având metodologia și obiectivele proprii de investigație. În același timp, după cum constată A. Bidu-Vrănceanu, „importanța socioculturală, economică, pedagogică a terminologiilor este în creștere, ceea ce explică abordarea interdisciplinară și interesul mai larg pentru aceste domenii, dincolo de o specialitate științifică anume. Se vorbește în acest sens de laicizarea progresivă a cunoașterii, ceea ce permite definiții alternative ale termenilor […] tocmai din această perspectivă interdisciplinară.” [A. Bidu-Vrănceanu, 2000, p.71]. Anume din aceste considerente, cuvântul terminologie dispune, în prezent, de două accepții distincte: termenul respectiv denumește disciplina cu un caracter interdisciplinar și ansamblul de termeni folosiți de diverse limbaje de specialitate pentru a transmite cunoștințele dintr-un anume domeniu (a se vedea în acest sens activitatea unor organizații ca I.S.A., I.S.O., Term New etc.). [C. Athu, online] Având un caracter esențialmente interdisciplinar, terminologia totuși, în opinia unor autori, „se deosebește de lingvistică prin aspectele ei importante: conceptualizarea limbii, conceptualizarea obiectelor de studiu după discipline, perspectiva studierii obiectelor și scopul cercetării” [M. T. Cabré, 1996].
1.0.1. În funcție de nivelul comunicării, cercetătorii disting două direcții de dezvoltare a terminologiei: una „internă” sau a specialiștilor și alta „externă” sau a nespecialiștilor: „În terminologia «internă» rolul lingvisticii e secundar, limitat la atribuirea de nume, la impunerea formelor lor (cu explicarea originii sau formării lor), problemele conceptual-semantice căzând în sarcina specialiștilor. Deși condiționată de terminologia «internă», terminologia «externă» se preocupă mai ales de problemele decodării și utilizării sensului specializat la mai multe nivele ale comunicării.” [Angela Bidu-Vrănceanu 2007, p.19]. Apariția conceptului de terminologie „externă” în unele studii de la începutul secolului al XXI-lea care își propun studierea termenilor prin procedee similare celor aplicate pentru cuvintele din lexicul comun se explică prin extinderea sferei de utilizare a anumitor domenii științifice în limbajul cotidian al publicului larg, prin mediatizarea continuă a unor domenii de cercetare, prin reactualizarea unor cuvinte-termeni, depășindu-se astfel limitele unui domeniu anume. Tocmai din aceste considerente în terminologia modernă se face o distincție între perspectiva specialistului, care este limitată la un domeniu (perspectivă intradomenială), și perspectiva lingvistului, situată la nivelul limbii în general sau în exteriorul domeniilor științifice (perspectivă extradomenială). În această ordine de idei, M. T. Cabré nu identifică o diferență principială între cuvânt și termen, afirmând că acestea sunt unități lexicale care ar putea deveni termeni sau non-termeni în funcție de condițiile de întrebuințare în discurs [Cabré, M. T. 2000, p. 20-37].
Terminologia internă, numită și tradițională, s-a constituit într-o teorie care are drept obiectiv de bază normarea și standardizarea termenilor, delimitând foarte strict termenul de cuvânt. În același timp, savanții își fixează principii terminologice care să nu-i detașeze de realitate: „Eu încerc, susține E. Coșeriu, – fiindcă consider că e nevoie ca științele umaniste să fie și umane, și să fie mai mult sau mai puțin înțelese de vorbitori – să mă apropii cât mai mult de vorbirea curentă și să transform în termen ceea ce există deja în vorbirea curentă, și să întrebuințez cuvântul nu ca în limbă, ci ca termen pentru ceva definit. Acesta este principiul meu în terminologie” [Coșeriu, 1996, p. 55].
1.0.2. Pentru lingviști termenul ca unitate lexicală este legat, pe de o parte, de o sferă a cunoașterii, iar pe de alta, de un câmp terminologic în care toți termenii dintr-un domeniu (economie, tehnică, medicină etc.) corelează, formând o structură conceptuală bine delimitată. Punctul de plecare pentru o asemenea abordare îl constituie studierea termenului în relație cu concepțiile științifice dintr-o sferă sau alta, statutul lingvistic al lui fiind influențat de domeniul care îl creează, specialiștii utilizând sisteme lingvistice proprii activității lor profesionale. Dacă pentru specialist termenii se definesc prin raportarea la un anumit domeniu de activitate, pentru lingvist termenii se definesc prin raportare la un context (lingvistic și extralingvistic), perspectiva extradomenială a lingvistului-terminolog ținând strict de actualizarea termenilor în discurs. Asupra termenului există, așadar, atât o perspectivă intradomenială – și atunci vorbim despre un termen-concept și despre absența polisemiei (impusă prin diverse mecanisme), cât și o perspectivă extradomenială. Din acest al doilea punct de vedere avem a face cu un termen-lexem, care se supune la diverse tipuri de variații conceptual-semantice și contextuale, fiind virtual polisemantic [Rizea, p. 571].
1.0.3. Adepții studierii termenului în condiții ideale (în cazul terminologiei interne) propun două abordări: una normativă și alta descriptivă. În primul caz, termenul este studiat ca unitate lexicală de un anumit tip, dispunând de o structură semantică și gramaticală care îl deosebește de cuvintele lexicului comun. Conform acestei viziuni, termenul trebuie să fie monosemantic, exact, sistemic și, totodată, static. O asemenea abordare nu presupune studierea termenului în condiții reale, ea pune accent pe reprezentarea cunoștințelor non-lingvistice. Ilustrativă în acest sens este Școala de la Viena care a dezvoltat principiile generale ale terminologiei propuse de Eugen Wuster, punându-le la baza întregii terminologii teoretice și practice moderne: sistemul noțional este fundamental în terminologie – noțiunile sunt cele clasate mai întâi, apoi denominările; un sistem de noțiuni este un sistem logic cu ierarhizare structurală; univocitatea este o caracteristică fundamentală a termenului, adică raportul care se stabilește între noțiune și denominare este întotdeauna în principiu monoreferențial; definiția ocupă în terminologie un loc preponderent; documentarea constituie o parte indispensabilă oricărei lucrări terminologice ș.a. [Stanca, 2007]
În al doilea caz, se postulează că termenul este doar un cuvânt cu funcții speciale și deci orice lexem poate deveni termen, iar orice termen poate trece în lexicul comun, iar deosebirile existente între termen și cuvântul netermen ar ține de sfera funcționării. Termenul ca unitate lingvistică aparține limbii și se supune legităților ei, modificându-se de fiecare dată, adică poate deveni polisemantic, poate stabili relații lexico-semantice cu alți termeni din domeniul respectiv, adică poate avea sinonime și antonime și poate constitui îmbinări noi de cuvinte etc. Principiile lingvisticii descriptive în domeniul terminologiei presupun să se țină cont de mai multe niveluri: variații ale limbilor, ale discursurilor și textelor de specialitate, variații temporale sau în funcție de interlocutor și situația de comunicare, variații ale unităților lingvistice de specialitate pe axa sintagmatică și paradigmatică, variații pe plan lexical, frastic, textual și discusiv.
Procesul de formare a termenilor este aspectul care rămâne însă în vizorul adepților ambelor abordări, în studiile de specialitate punându-se accent pe neologizarea lexicului, pe stabilirea sursei, pe legitățile de construire a termenilor noi, pe factorii extralingvistici ș.a.
1.0.4. Contradicțiile existente între modalitățile de interpretare – descriptivă și normativă – au dus la elaborarea unei noi teorii asupra termenilor – concepția substratului lingvistic, teorie ce combină interpretarea filologică cu cea profesional-comunicativă. Această teorie pornește de la ideea că orice termen reprezintă o structură complexă tridimensională ce ar include:
substratul lingvistic (componentul material – sonor sau grafic – și componentul ideal sau semantic care pot fi determinate prin includerea termenului într-un anumit sistem lexical al unei limbi naturale);
superstratul logic (parametrii de conținut care permit termenului să semnifice o noțiune abstractă sau una concretă din sistemul de noțiuni);
esența terminologică (parametrii funcționali și semantici care permit termenului să îndeplinească funcțiile unui element al teoriei care descrie o anumită sferă specială a activității sau cunoașterii) [Лeйчик, 1989, p. 7].
Lingviștii care acceptă o asemenea abordare sau altele similare insistă asupra existenței unei relații strânse între esența lingvistică și cea terminologică a termenului și studiază terminologia ca parte componentă a lexicului limbilor literare contemporane.
1.0.5. În ultimele două-trei decenii, terminologia este examinată în relație directă cu inteligența artificială și în acest caz cercetătorii insistă asupra câtorva aspecte: dezvoltarea lingvisticii corpusului, utilizând băncile de date textuale; stabilirea unor sisteme de extragere automată a termenilor; stabilirea unor bănci terminologice pentru obținerea unor date mai adecvate, făcându-se distincția dintre „limba comună” și „limbile de specialitate”; analiza din perspectivă „internă” a specialistului într-un anumit domeniu științific sau tehnic etc. [Hometkovski, 2011, p. 28]
1.0.6. La ora actuală, specialiștii în terminologie în studiile lor își propun mai multe sarcini importante:
să determine rolul terminologiei în procesele comunicative;
să stabilească locul terminologiei în sistemul disciplinelor lingvistice;
să cerceteze particularitățile lexico-semantice ale termenilor în raport cu lexemele din fondul principal lexical și în raport cu îmbinările libere de cuvinte;
să efectueze analiza structural-gramaticală a cuvintelor simple și a îmbinărilor cu valoare lexico-semantică terminologică;
să evidențieze specificul terminologic al îmbinărilor de cuvinte în raport cu îmbinările libere de cuvinte și expresiile frazeologice etc. [Ciobanu G., 1998, p. 12]
1.0.7. Terminologia modernă și practicile terminologice sunt o dovadă concludentă a evoluției vertiginoase a științei și tehnicii, inclusiv a vieții sociale, politice și economice, a caracterului inter- și transdisciplinar al diferitor sfere de activitate și cunoaștere, a variațiilor inerente unei limbi naturale, din care cauză o abordare terminologică nu mai poate face abstracție de diferitele dimensiuni ale lexicului specializat – lingvistică, cognitivă, comunicativă, socială și culturală.
1.1. Noțiunile de termen și sistem terminologic
1.1.0. Intensificarea activității terminologice din ultimele decenii reprezintă o reacție logică justificată la explozia informațională actuală, care a dus la sporirea interesului pentru atribuirea unor denumiri adecvate numărului în continuă creștere de concepte create în știință și tehnologie, precum și la interesul sporit pentru o comunicare internațională eficientă [Ciobanu G., 1998, p. 12]. Constituirea sistemelor terminologice ale diverselor branșe profesionale reprezintă expresia realizărilor profesionale, dar și terminologice, pentru fiecare perioadă, în contextul dezvoltării societății.
1.1.1. Pentru cercetarea științifică a fenomenului militar în ansamblu, inclusiv a terminologiei militare, o imare, o importanță deosebită o prezintă analiza noțiunilor termen, sistem terminologic și terminologie. Această problematică a constituit obiectul de investigație a numeroase cercetări, articole, conferințe științifice internaționale din ultimele două-trei decenii [Vascenco V., p. 3-4, Zarvă T., 2000, p.35, Nistor M., 2005, p.93].
Deși există o cantitate considerabilă de lucrări de specialitate consacrate terminologiei moderne, până în prezent nu a fost încă elaborată o definiție general acceptată pentru cuvântul termen care ar satisface exigențele celor mai mulți specialiști în terminologie.
Unii consideră termenii ca fiind niște lexeme care, spre deosebire de cuvintele lexicului comun, au o arie de folosire și un sens lexical foarte bine definite, id est termenul este cuvântul sau îmbinarea de cuvinte care dispune de un sens special [Б. H. Гoлoвин, P. Ю. Кoбpин, 1987, p. 5, apud Nistor M., 2005, p.93].
Alții definesc termenul ca fiind cuvântul / îmbinarea de cuvinte dintr-un limbaj special, creat/ă pentru exprimarea exactă a noțiunilor speciale și pentru denumirea obiectelor speciale. Altfel spus, termenul este cuvântul din fondul lexical al unei limbi cu un sens lexical determinat, având caracter specializat, folosit cu funcția lui principală într-un sistem terminologic oarecare.
Conform altor interpretări, termenul este cuvântul sau îmbinarea de cuvinte cu sferă specială de întrebuințare care denumește o noțiune științifică și care are valoare definitorie [B. П. Данилeнкo 1971, p. 11, Nistor M., 2005, p.93].
D. S. Lotte consideră termenul o unitate lexicală specifică înzestrată cu capacitatea de a exprima o noțiune specială, iar terminologia – drept un sistem de termeni aflat în raport de reciprocitate cu sistemul de noțiuni al unei discipline oarecare [Д. C. Лoттe, 1970, p. 4, Nistor M., 2005, p.93]. O situație similară atestăm și în concepția lui A. A. Reformatski care situează în prim-planul cercetării corelația dintre termen și noțiunea științifică [A. A. Peфopматcкий, 1961, p. 6, Nistor M., 2005, p.93].
1.1.2. Pentru interpretarea și înțelegerea esenței noțiunilor termen și terminologie, trebuie să analizăm particularitățile semantice ale termenului și să le comparăm cu cele ale elementelor lexicale din lexicul general, ca astfel, ulterior, să stabilim trăsăturile esențiale ale noțiunilor de termen și sistem terminologic.
Se consideră că unitatea de bază a terminologiei, elementul esențial al acesteia, rămâne a fi cuvântul cu particularități lexico-semantice distincte. Din acest motiv, dihotomia termen–cuvânt deține un loc aparte în literatura de specialitate terminologică, fiind, pe bună dreptate, în atenția lingviștilor-terminologi.
În lingvistică există o mulțime de definiții ale cuvântului, cele mai cunoscute fiind definițiile fonetice, morfologice, sintactice, semantice, deci în funcție de perspectiva lingviștilor de interpretare a noțiunii de cuvânt.
Se știe că limba se realizează prin cuvinte-termeni și cuvinte-netermeni, care, în mare parte, sunt proveniți din lexicul general al limbii naționale. Lingvistul rus A. A. Reformatski subliniază că „în literatura de specialitate relația termen–cuvânt obișnuit constituie o problemă la nivelul diferențierii semantice a respectivelor noțiuni” [Peфopматcкий A.A., 1967, p. 25]. Abordând relația termen–cuvânt, se cere a determina locul cuvântului în lexicul general și particularitățile conținutului semantic al acestuia, comparându-le, ulterior, cu cele ale termenilor, ca elemente de bază ale limbajului specializat.
Astfel, putem defini cuvântul drept cea mai mică unitate formală și semantică a limbii, funcțională la nivel de vorbire, adică în discurs, care realizează procesul comunicării. Cuvântul reprezintă asocierea unui sau a mai multor sensuri cu o formă sonoră. Existența cuvântului ca unitate de bază a limbii se realizează în două moduri esențiale: ca sistem și ca vorbire prin poziția centrală ce o ocupă în funcționarea limbii, adică în activitatea de comunicare lingvală. În planul sistemului, preexistând actului comunicării, dar guvernându-l, cuvântul denumește și descrie lumea. În planul vorbirii, în desfășurarea comunicării, prin intermediul unui text lingvistic (ansamblul de enunțuri sintactice caracterizat prin unitate și coerență), cuvântul comunică despre lume [Irimia D., Iași, 1997, p. 21]. Semnificația unui cuvânt este dată de context, deoarece, considerat izolat, cuvântul poate avea mai multe sensuri, dar într-un context anumit acesta are o singură semnificație.
1.1.3. Totuși cuvintele-termeni din cadrul vocabularelor specializate au un singur sens atât luate aparte, cât și în contexte anume, spre deosebire de lexemele din vocabularul general care în funcție de context au mai multe sensuri. Există cuvinte la nivelul lexicului general ce pot avea multiple sensuri, denumind realități la nivelul limbajului colocvial și, totodată, noțiuni cu un grad mai mic sau mai mare de relație cu limbajele specializate. După părerea terminologilor, între limbajul comun și limbajele de specialitate există o zonă de contact în care se află cuvintele ce se apropie foarte mult de zona de specializare, dar, totodată, sunt utilizate pe scară largă în limbajul curent [apud Pitar Mariana, 2009, p.31]. Spre exemplu, cuvintele cămașă, chipiu, pantaloni, tresă, palton, sacou ș.a. pot fi considerate atât lexeme din lexicul general, cât și elemente lexicale specializate din cadrul terminologiei militare vestimentare.
Acest tip de vocabular, intermediar între lexicul general și cel profesional, este alcătuit din cuvinte cu individualitate semantică, care, spre deosebire de foneme și morfeme, se caracterizează prin funcționalitate la nivelul vorbirii profesionale, neavând nevoie de adnotări semantice [Пoлякoва И.M., 1986, p. 25]. Astfel de lexeme au un caracter exact și totodată variabil, ele sunt cele mai mici unități lexicale ale limbii deținătoare de sens, în felul acesta deosebindu-se de sintagme și fiind utilizate în scopuri comunicative specializate și nespecializate.
1.1.4. Se știe că fiecare unitate comunicativă dispune de sens. În știința lingvistică există mai multe opinii referitoare la semnificația cuvintelor. Cea mai răspândită este interpretarea potrivit căreia lexemul ca unitate de vocabular reprezintă un fenomen multiaspectual cu particularități fiziologice, acustice, psihice, sociale. Astfel, cuvintele pot fi definite drept o totalitate de „creații” umane în scopul exprimării și realizării diferitor stări și acțiuni ale gândirii umane [Гoлoвин Б.H., Кoбpин P.Ю., 1987, p.55].
Structura semantică a cuvântului este reprezentată în lingvistică prin interdependența a trei elemente și cuprinde obiectul reflectat, noțiunea reprezentată și învelișul sonor, toate, la rândul lor, fiind incluse în noțiunea cuvânt, adică denumite și exprimate de către cuvânt. Semnalul acustic se relaționează imediat cu imaginea la nivel psihic (acțiune, calitate, fenomen ș.a.). Drept urmare, se stabilesc relații durabile între reprezentarea psihică a obiectului și partea materială a acestuia. De fiecare dată când creierul omului conștientizează apariția obiectului, la nivel psihic apare imaginea corespunzătoare cuvântului. Anume această relație dintre cuvânt și obiect poate fi denumită semnificația cuvântului. Prin cuvânt psihicul uman poate distinge generalul în particular și apoi reprezentările abstracte ale realității ce ne înconjoară [Saussure F., 1998, p.5].
Pornind de la faptul că semnificația cuvântului rezidă în relația dintre două reflectări – reflectarea părții materiale a obiectului și reflectarea obiectului (acțiune, calitate, fenomen complex) –, cercetătoarea I. M. Poleakova evidențiază modalitatea relațională în care cuvântul este încadrat în limbă și în procesul utilizării practice: denotativă (cuvânt–obiect), semnificativă (cuvânt–noțiune), structurală (cuvânt–alt cuvânt). Relația denotativă este primară și determinantă, deoarece semnificația cuvântului se formează anume în baza ei. Relația semnificativă este secundară, noțiunea formându-se, în fond, pe matricea relației lexicale. Relația structurală, de asemenea, comportă un caracter secundar, apariția ei datorându-se contribuției relațiilor denotativă și semnificativă [Пoлякoва И.M., 1986, 15].
Același autor deosebește trei tipuri de semnificații: obiectuale, subiectuale și structurale. Semnificațiile amintite au, respectiv, relații corespunzătoare – semnificațiile obiectuale cu obiecte din mediul ambiant, semnificațiile subiectuale cu noțiuni și idei, semnificațiile structurale cu alte elemente ale limbii. Este important să remarcăm faptul că la baza acestor semnificații stă reflectarea obiectuală a lumii înconjurătoare [Пoлякoва И.M., 1986, 25].
Cele trei tipuri de semnificații sunt caracteristice atât cuvintelor din lexicul general, cât și termenilor. Totuși, fuzionarea acestor semnificații într-un singur lexem sau într-o singură definiție este imposibilă, deoarece conținutul lor este diferit în cadrul termenilor și netermenilor.
1.1.5. Semnificația cuvintelor simple, după cum se știe, se formează în procesul evoluției istorice. Un rol important în acest proces îl joacă contextele în care se regăsesc cuvintele. Contextele pot preciza semnificația diferitor cuvinte, fapt ce determină apariția unor noi nuanțe semantice, care, la rândul lor, duc la trecerea semnificațiilor secundare în semnificații de bază și invers. Structura semantică a cuvântului este variabilă de la o etapă istorică la alta. În ce privește termenul, putem afirma că acesta este invariabil în plan diacronic, deoarece „în cazul termenilor se dezvoltă nu semnificația acestora, dar noțiunea, denumită de ei” [V. A. Zveghițev, 151-15]. Ideea este susținută și de lingvistul rus I. S. Sorokin, care recomandă, în procesul mutațiilor de sens, să se observe modificarea noțiunii denumite de cuvânt. Lingvistul afirmă că „în plan diacronic este important să stabilim acel hotar care aduce într-o relație de contiguitate nuanțele semantice create de context și sensul primar al cuvântului.” [I.S. Sorokin, p. 326]
1.1.6. Pentru a elucida funcționarea celor trei tipuri de semnificații la nivelul terminologiei și la nivelul cuvintelor obișnuite, trebuie să se analizeze și structura semantică a termenului.
Prin noțiunea de termen înțelegem un cuvânt (sau o sintagmă) dintr-un domeniu special de activitate, care denumește o noțiune științifică sau tehnico-industrială.
În literatura de specialitate se constată că termenii se caracterizează, în general, prin următoarele trăsături:
– tendința spre monosemantism: o noțiune – un semn (monosemia trebuie înțeleasă în limitele câmpului terminologic) [A. A. Peфopматcкий,op. cit., p. 51-52, op. cit., p. 36; M. Nistor, op. cit., p. 95];
– plasarea lor în afara expresivității, ei fiind considerați „preciși și reci”, caracterizându-se astfel prin neutralitate stilistică. Termenul nu trebuie să aibă coloratură emoțională. Caracteristica semnului său lingvistic trebuie să se deosebească de caracteristicile cuvântului din limba literară comună. Fenomene, precum polisemia, sinonimia, expresivitatea, caracteristice cuvintelor din limba comună și considerate, în general, calități ale lor, se pot transforma în imperfecțiuni în cazul în care sunt aplicate la termen [A. A. Peфopматcкий, op. cit., p. 51-52, T. Zarvă, op. cit., p. 36; M. Nistor, op. cit., p. 95];
– tendința de a avea un caracter sistemic. Caracterul sistemic al termenului se manifestă în primul rând din punct de vedere lexical și morfologic. Termenul trebuie să fie capabil de a forma cuvinte derivate și să fie maximum paradigmatic, în limitele unei paradigme normale [A. A. Peфopматcкий, op.cit., p. 51-52]. Totodată, spunem că termenii din diferite științe au caracter sistemic, deoarece există o dependență internă strictă a unităților în cadrul terminologiilor. Fiecare termen „trăiește” într-un sistem închis – câmpul terminologic al unei științe concrete. În aceste sisteme termenul nu ține de context, nu posedă niciun fel de trăsături expresive. Aceste particularități ale termenului permit ca terminologiile să fie considerate drept subsisteme speciale ale limbii literare [M. Nistor, op. cit., p. 96.].
1.1.7. În anii `30 ai secolului XX, D.S. Lotte a elaborat principiile de bază ale selectării și construirii termenilor tehnico-științifici. După părerea terminologului rus, rigorile definitorii impuse termenilor sunt: a) sensul îngust și, totodată, exact; b) monosemia, cel puțin, în limitele sistemului terminologic din care face parte; c) sinonimia nerecomandabilă; d) relația de corespondență dintre semnificația lexicală a termenului și sensul noțiunii denumite (obiect, proces, fenomen); e) caracterul sistemic al anumitor termeni, care presupune un loc determinat pentru denumirile noțiunilor în cadrul sistemului terminologic. În corelație cu aceste rigori se constată și particularitățile determinante ce stau la baza definirii termenului, cum ar fi: a) sensul îngust și exact; b) monosemia; c) lipsa sinonimiei; d) corespondența dintre semnificația lexicală a termenului și sensul noțiunii denumite; e) caracterul sistemic.
În cazul în care un termen urmează a fi inclus în componența terminologiei, este necesar să se țină cont de gradul de uzare a termenilor vechi, care urmează a fi înlocuiți. Totuși, de multe ori, chiar și cel mai nereușit termen este greu de a fi retras din uzul profesional, dacă are o îndelungată tradiție de funcționare, dispunând de caracter sistemic la nivelul macrosistemului terminologic. Din acest motiv, un termen poate fi înlocuit cu altul doar atunci când un alt termen are o anumită prioritate de funcționare în raport cu cel vechi.
1.1.8. O definiție mai generală propune I.S. Kvita: „Termenul este un cuvânt sau o îmbinare de cuvinte, care corespunde noțiunilor unui domeniu de cunoaștere bine organizat (al științei sau tehnicii) și care intră în relații sistemice cu alte cuvinte și sintagme din cadrul aceluiași sistem, creând împreună cu ele, într-un anume timp, un sistem închis care se remarcă printr-un conținut informativ înalt, prin monosemantism, exactitate și neutralitate expresivă.” [I.S. Kvita, p. 21]
Determinantă este și poziția formulată de G. O. Vinokur, care afirmă că „termenul nu este un cuvânt deosebit, ci un cuvânt cu o funcție deosebită”, avându-se în vedere funcția de a denumi o noțiune specială. [G. O. Vinokur, p. 21]
Termenul tehnico-științific poate fi definit și ca un grup nominativ legat de o anumită noțiune tehnico-științifică, aparținând unor texte specializate și exprimând o complexitate stabilă de particularități ale noțiunii. Orice semn lingvistic – cuvânt, sintagmă, propoziție – este nominativ, deoarece denumește obiecte, particularități, procese, chiar și situații. Așadar, deși caracterul nominativ nu este o particularitate esențială ce diferențiază termenii de cuvintele obișnuite, deoarece este caracteristică atât cuvintelor obișnuite, cât și termenilor, totuși gradul de implementare a nominației în cadrul termenului este mult mai mare în comparație cu lexemul, sintagma și alte unități comunicative ale limbii. [Лoттe Д.C., 1968, p.5]
Generalizând, observăm că în literatura de specialitate sunt evidențiate două abordări ale caracterului intern al termenului: una referitoare la conținut și alta funcțională. Termenul este, de regulă, definit ca un semn specific, având la nivel de conținut un monosemnatism strict. Sub aspect funcțional, acesta este un element lexical specializat care funcționează la nivelul unui macrosistem terminologic, caracterizat prin anumite rigori generate de domeniul de specializare.
Termenii, deși sunt cuvinte speciale, sub aspect structural-gramatical sunt identici cu lexemele obișnuite, fiindcă fonetic și gramatical se constituie după regulile lexicului general. Particularitățile termenului (sens îngust, neutralitate stilistică ș.a.) sunt determinate de funcția pe care o îndeplinește și sunt luate în considerare atunci când acesta urmează a fi definit.
1.1.9. Astfel, în linii mari, putem spune că termenul este un cuvânt sau o îmbinare de cuvinte, care denumește o noțiune specială a unui anumit domeniu de activitate. O unitate lexicală poate fi atât termen, cât și cuvânt obișnuit (cf.: acțiune, atac, baterie, car, comandă, front, obiectiv, unitate ș.a.). Ea poate deveni purtătoarea a două tipuri de informație – a cunoștințelor din limba comună și a celor terminologice, pentru că „termenii sunt cuvinte cu funcție specială”, iar funcția specială definește caracteristicile specifice ale termenului [M. Nistor,op.cit., p. 94.]. Deosebirea sensurilor cuvântului și ale termenului se definește prin diferența dintre noțiunile științifice și cele obișnuite [Mihai Nistor, op. cit., p. 95].
Nu toți lingviștii împărtășesc ideea ca termenul ar avea sens [A. Капанадзe, 1965, p. 86, apud M. Nistor, op. cit., p. 95.]. Unii consideră că dacă lexicul terminologic, prin natura lui, se opune lexicului comun, termenul este o unitate specială diferită de cuvântul obișnuit, care nu posedă sens lexical și al cărui rol este numai acela de a denumi noțiunea.
1.1.10. La rândul ei terminologia, privită ca subsistem al limbii literare comune, îndeplinește toate funcțiile unui domeniu independent [B. П. Данилeнкo, Pyccкая…, p. 11, apud M. Nistor, op. cit., p. 96.]. Din lexicul special fac parte cuvintele folosite și înțelese în special de reprezentanții unei științe sau ai unei profesii.
Prin terminologie înțelegem totalitatea cuvintelor speciale utilizate în știință, artă, cercetare, profesii. I. Coteanu [I. Coteanu, 1990, 2, p. 95] observă că terminologiile au caracter convențional, adică reprezintă fie cuvinte existente în limbă, adoptate, cărora li se atribuie semnificații speciale, determinate în ultimă instanță de domeniul de utilizare, fie cuvinte noi – neologisme terminologice, formate în concordanță cu părerea specialiștilor interesați, cu o descoperire etc. Din această cauză, terminologiile prezintă față de vocabularul uzual două particularități mai importante: sunt relativ închise, presupunând cunoașterea referințelor de specialitate instituite de creatorii lor, și au sisteme proprii de formare a termenilor adoptați, sisteme asupra cărora adesea se iau decizii prin consens. Afirmând că terminologiile au caracter relativ închis, I. Coteanu nu exclude posibilitatea ca unele cuvinte să pătrundă în limbajul uzual, după cum nu exclude nici posibilitatea inversă – pătrunderea unor cuvinte din limbajul uzual în limbajele de specialitate [I. Coteanu, 1990, 2, p. 95].
Terminologia este astfel sistemul de cuvinte și îmbinări de cuvinte care denumește noțiuni dintr-un anumit domeniu al cunoașterii [M. Nistor, p. 99.]. O definiție asemănătoare dau terminologiei cercetătorii A. Canarache și C. Maneca; potrivit acestora termenii tehnici sau științifici sunt cuvinte sau combinații de cuvinte care denumesc noțiuni dintr-un anumit domeniu de specialitate, iar termenii dintr-o ramură a științei formează terminologia domeniului respectiv [A. Canarache, C. Maneca, 1955, p. 16].
1.1.11. În contextul celor menționate supra, vom analiza definiția noțiunii de „terminologie” în baza principiilor teoretice generale ale terminologiei (ca știință despre termeni), interpretând-o prin prisma noțiunilor de termen și sistem terminologic. Este de remarcat faptul că în lingvistică există păreri diferite referitor la noțiunea amintită. În special, se menționează că noțiunii de terminologie îi corespund: în sens tradițional, noțiunea de „terminologie” semnifică totalitatea termenilor dintr-un anumit domeniu de activitate; în sens larg, terminologia este o totalitate a tuturor sferelor de activitate [Данилeнкo B. П., p. 15].
Cercetătoarea Georgeta Ciobanu atribuie acestei noțiuni patru semnificații:
1) domeniu de activitate care se ocupă cu excerptarea, descrierea, procesarea și prezentarea termenilor, respectiv, metodele și procedeele folosite în aceste scopuri;
2) teoria, ca o totalitate a premiselor, argumentelor și concluziilor necesare pentru a explica relațiile dintre concepte și termeni, reprezentând un obiectiv fundamental pentru desfășurarea unei activități coerente într-un domeniu dat;
3) gruparea de termeni care reprezintă sistemul de concepte dintr-un anumit domeniu de specialitate (economie, construcții, arhitectură ș.a.);
4) publicația în care sistemul de concepte dintr-un domeniu de specialitate este reprezentat [Ciobanu Georgeta, 1998, p. 11].
K. P. Averbuh interpretează terminologia ca „un sistem de semne ale unui domeniu specializat de activitate, cu noțiuni izomorfe, care este utilizat în scopuri comunicative.” [K.P. Averbuh, p. 46]. Acest grad de sistemicitate poate fi valabil și în cazul funcționării termenilor din anumite domenii de specialitate, prezentați în una sau mai multe limbi.
Terminologia comportă, de multe ori, un caracter internațional, general, fapt remarcat de E. V. Krotevici și N. S. Rodzevici, care menționează că aceasta este „o totalitate de termeni, care sunt funcționali în orice domeniu de activitate al științei, tehnicii, artei și, totodată, poate denumi o totalitate a termenilor aflați în una sau în mai multe limbi. Așadar, putem vorbi despre terminologia unui domeniu științific sau a unei discipline, dar și despre terminologia unei limbi la o anume etapă a evoluției ei.” [Krotevici, p. 196]
O. S. Ahmanova definește noțiunea de terminologie prin evidențierea caracterului sistemic al limbajului specializat, pe care îl tratează ca pe „o totalitate de termeni a unui domeniu de activitate, de producție, de cunoaștere, care constituie un sector special al lexicului și care este mult mai ușor de structurat și organizat” [Axманoва O.C., 1965, p. 474]. Referindu-se la sistemicitatea limbajelor specializate, lingvistul rus T. I. Panko afirmă că „terminologia nu este un sistem de termeni, dar o totalitate de termeni, care se includ într-un anumit sistem terminologic” [T.I. Panko, p. 148].
L. O. Simonenko definește terminologia ca o totalitate de denumiri speciale ale diferitor domenii ale științei și tehnicii, ce reprezintă comunicarea specială și care există în două forme: ca un rezultat al fixării cunoștințelor științifice (dicționarele terminologice) și al funcționării acestora (în literatura științifică și didactică). [L. O. Simonenko, p. 10].
O particularitate definitorie a terminologiei o reprezintă sistemicitatea. „Prin noțiunea de sistemicitate se înțelege o totalitate de obiecte (fenomene, acțiuni) bine organizate, interrelaționate și interdependente. Astfel de obiecte sistemice sunt termenii – unități lexicale ce aparțin unei terminologii” [Peфopматcкий A.A., p.25].
Sistemicitatea, după părerea terminologilor, trebuie să se realizeze pe două planuri: în planul conținutului și în planul expresiei. În planul conținutului e necesar să fie exprimată esența semantică a noțiunii, iar în planul expresiei e necesar să fie utilizat un singur algoritm de formare, de constituire a termenilor. În lingvistică, ca de altfel și în alte domenii de activitate, este utilizată plenar perspectiva sistemică în analiza elementelor lexicale. Unii lingviști văd în sistemicitate capacitatea de clasificare a termenilor (D. S. Lotte, N. K. Suhov, I. A. Klimovski), iar alții consideră că sistemicitatea termenilor se manifestă la nivel derivativ (A. Reformatski, T. L. Kandelaki, L. A. Șkatova). Lingviștii R. Budagov și L. Kutin susțin că termenul poate fi și element al sistemului terminologic și element al sistemului lingvistic în general. L. Simonenko afirmă că terminologia este sistemică, deoarece sistemică este realitatea care ne înconjoară și sistemice sunt domeniile pe care terminologia le reprezintă [L. Simonenko, 35]. E necesar să ținem cont de părerea lui L.V. Turovski, care susține că sistemelor terminologice le sunt caracteristice două tipuri de sistemicitate. În primul rând, e vorba de o sistemicitate logică care e determinată de sistemul noțional cu care se află în raport sistemul terminologic și o sistemicitate lingvistică, atunci când termenii derivați și compuși se formează în baza elementelor lexicale care se utilizează pentru exprimarea termenilor primari [Turovski, p.15].
Precizia semantică impune un anume grad de sistemicitate terminologiei. Importanța fiecărui termen este determinată și coordonată cu valoarea semantică a altor termeni din domeniul științific respectiv [Corlăteanu N., Melniciuc I., 1992, p. 143]. Așadar, elementul lexical specializat nu poate fi și nici nu trebuie privit izolat, ci în corelație cu întreg sistemul terminologic din care face parte și cu care se află în relație de sistemicitate. Numai astfel, fiecare termen își poate găsi sensul său adecvat, statutul denotativ, ca element al unui sistem terminologic. Cu alte cuvinte, orice termen trebuie să fie în corelație logică și semantică (cu motivație), în raport cu alte noțiuni ale domeniului din care face parte.
Sistemicitatea, particularitate a limbajelor specializate, se datorează și reflectării unui domeniu de activitate, care este sistemic prin caracterul său. Totodată, sistemicitatea se datorează și calităților termenilor, care, fiind luați aparte, satisfac prin concizie și claritate. Lingvistul rus D. S. Lotte menționează că sistemicitatea este o particularitate a limbajelor specializate ce se manifestă sub mai multe aspecte și chiar în toate macrosistemele terminologice, indiferent de pregnanța arhilexemului specializat pe care îl comportă. Sistemicitatea, după el, este o necesitate, o condiție indispensabilă în organizarea sistemului terminologic din orice sferă de activitate. „Terminologia fiecărui domeniu de știință și tehnică, menționează D. S. Lotte, nu este și nici nu trebuie să reprezinte o totalitate de cuvinte stabilite în mod arbitrar, ci un sistem bine organizat” [Лoттe Д.C., 1968, p.35].
1.1.12. Sistemul terminologic impune termenului o stabilitate la nivelul conținutului semantic, adică monosemantism, sens exact și strict delimitat al termenului la nivelul macrositemului terminologic. Termenul, ca element sistemic al lexicului specializat al unei limbi, având un conținut bine fixat, exclude dezvoltarea proceselor lexico-semantice în interiorul sistemului terminologic. Cu toate acestea, terminologia resimte, la nivel practic, influența acestor procese. După cum afirmă L.O. Simonenko, „termenii științifici deseori se formează în baza sensului lexicului general, iar sistemul semnificațiilor generale preia mai multe noțiuni științifice” [L.O. Simonenko, p. 26]. Această afirmație este o dezvoltare firească a tezei lui A. A. Potebnea despre relația dintre sistemele noționale ale limbii (semnificații „apropiate”) și semnificațiile științifice (semnificații „îndepărtate”). Asemenea reflecții mai sunt și o dezvoltare a ideilor lui A. A. Reformatski, despre două aspecte ale funcționării termenilor – „lexis” și „logos” [Peфopматcкий A.A., p.164] – la o etapă relativ recentă a dezvoltării terminologiei ca știință.
Constatăm astfel faptul că termenul terminologie, pe parcursul evoluției sale, a devenit o excepție prin faptul că este polisemantic și este utilizat în lingvistică cu sensul de totalitate de cuvinte sau îmbinare de cuvinte care denumește obiecte speciale sau exprimă noțiuni profesionale, precum și cu sensul de domeniu științific care se ocupă de cercetarea termenilor dintr-o limbă, sub aspectul structurii lor gramaticale și al legităților lor de funcționare lexico-semantică și funcțional-sintactică.
Așadar, observăm că prin noțiunea terminologie, în știința limbii, se au în vedere două aspecte:
a) o totalitate de termeni, dintr-o limbă, în general, sau dintr-un domeniu profesional al acestei limbi,
b) știința care se ocupă de studiul termenilor speciali.
Terminologia e o disciplină științifică complexă, care se află în corelație cu multe domenii științifice: lingvistica, ontologia, logica, psihologia, știința cunoașterii și documentării, informatica și diversele domenii de specialitate etc. [Ciobanu G, p. 12]. Terminologia cercetează aspectul exprimării terminologice, structura gramaticală și legile funcționării termenilor, structura semantică a termenilor, ceea ce reprezintă aspectul conținutal al termenilor drept purtători de semnificații (sensuri) speciale, profesionale. Elementul comun, ca liant al acestor discipline, îl reprezintă organizarea formală a relațiilor complexe dintre concepte și termeni [Ciobanu G, p. 12].
Știința terminologică studiază sistemul noțional-terminologic al variatelor domenii științifice, din punctul de vedere al metodelor și procedeelor de exprimare a semnificațiilor. Terminologia studiază, de asemenea, structura logico-lingvistică a noțiunilor terminologice, ceea ce constituie, de fapt, baza științei terminologice [a se vedea și Butuc Marin, p. 25].
1.2. Lexicul specializat în sistemul general al limbii
1.2.0. În lingvistica generală românească, începând cu mijlocul secolului XX, s-a conturat o teorie a așa-numitelor limbaje profesionale, una din diversele manifestări sociale ale limbajului comun. Chiar de la începuturile abordărilor teoretice ale acestei noțiuni, lexicul specializat a fost perceput ca o totalitate de termeni care aparțin unei profesii sau meserii [Graur Al., 1972, p.312-319], reprezentând, astfel, un anume domeniu de specialitate și, totodată, nefiind considerat ca un grup lexical deosebit de masa vocabularului sub aspect fonetic și gramatical [Graur Al., 1972, p.312-319].
Potrivit lui Eugeniu Coșeriu, „între lexicul obișnuit (comun sau „primar”) și lexicul terminologic (specializat sau „secundar”) există deosebiri fundamentale. Modul de structurare al acestora este diferit. Cuvintele obișnuite se structurează idiomatic, prin opozițiile de semnificat cu care funcționează în limbă, pe când terminologiile nu se structurează decât parțial (sunt simple „nomenclaturi” enumerative ce corespund delimitărilor din obiecte); în măsura în care totuși o fac, structurarea lor se face în acord cu exigențele științelor și tehnicilor de care aparțin, care se referă la realitatea însăși a lucrurilor” [apud C. Munteanu, 2010].
1.2.1. Limbajul de specialitate reprezintă un subsistem, o varietate sau un stil al limbii luată în ansamblu, făcând parte din grupul stilurilor literar neartistice, stil ce caracterizează toate disciplinele, domeniile de activitate profesională, care dispun de inventare lexicale proprii. Activitatea de cercetare dezvoltată, precum și aplicațiile ei practice, au dus specializarea instrumentului lingvistic la un nivel fără precedent [P. Miclău, 1977, p. 337]. Acest fapt a determinat desprinderea din baza lingvistică comună – lexicul general al limbii – a unui lexic specializat pentru diversele domenii de activitate particulare științei și tehnicii [P. Miclău, 1977, p. 337].
Subsistemul lexical specializat este indisolubil legat de limbajul comun, deoarece are aceleași particularități fonetice și gramaticale. Deosebirile substanțiale sunt doar la nivel de lexic sau conținut lexico-semantic. Lexicul specializat este format din cuvinte ce sunt legate de o activitate profesională specifică, de un domeniu de activitate și este utilizat de obicei de un anume grup de vorbitori care activează în domeniul dat. Așadar, lexicul de specialitate este un subsistem subsecvent al lexicului comun cu particularități lexico-semantice diferite de cele ale cuvintelor din lexicul general, deoarece este utilizat ca mijloc de comunicare dintre specialiștii unui domeniu de activitate, denumind, astfel, noțiuni speciale ale domeniului dat. Cuvintele din limbajul specializat se prezintă în sisteme și microsisteme terminologice, izolate de cuvintele din lexicul comun și sunt corelate între ele și cu alte câmpuri obiectual-noționale prin relații conceptuale foarte diferite [Pitar M., 2009, p. 31].
1.2.2. Lexicul comun este totalitatea de cuvinte de care a dispus în trecut sau pe care le posedă astăzi o limbă, un dialect sau un grai, un scriitor în întreaga lui operă sau numai într-o singură bucată literară, considerate fiind unitățile lexicale după valoarea lor semantică, adică a sensurilor cuvintelor, acceptate de un colectiv național ce vorbește limba dată [Corlăteanu N., Melniciuc I., 1992, p. 14]. Lexicul comun este format din totalitatea cuvintelor și îmbinărilor de cuvinte care se folosesc în mod curent, ce reprezintă nucleul supraordonat și generator de limbaje, care se definesc prin funcția și destinația ce li se atribuie [Coteanu I., 1973, p. 15]. În acord cu funcționalitatea și gradul de utilizare a cuvintelor într-o limbă există două categorii de lexic: lexic activ și lexic pasiv. Lexicul activ este partea esențială a vocabularului, care mai este denumită și fond principal lexical. Acesta, la rândul său, este reprezentat de un minim de cuvinte, constituit doar din câteva mii, utilizat cel mai des de către vorbitorii unei limbi, fapt ce-i asigură un mai mare grad de stabilitate în comparație cu lexicul pasiv sau restul vocabularului. În lexicul pasiv se includ cuvintele care aparțin celor mai diferite domenii pe care vorbitorul le cunoaște și le înțelege, dar le utilizează foarte rar în vorbirea curentă. În această categorie se includ istorismele, arhaismele, neologismele, precum și elementele lexicale specializate, termenii. Așadar, lexicul specializat este o parte componentă a lexicului comun al unei limbi.
Mai mult, lexicul limbii, în totalitatea sa, se diferențiază pe trei axe: axa temporală (arhaism – neologism), spațială (lexic literar – lexic regional sau provincial) și axa socială (lexic literar – cuvinte de jargon, de argou, indecente, de artizanat – meserii populare, lexic special, sistemele terminologice din toate domeniile activității umane).
Există un anume raport, o anumită relație dintre limba comună și limbajele specializate, care poate fi constatată în conformitate cu gradul de dependență și interdependență dintre aceste două câmpuri lexicale. După părerea exegeților, între limbajul comun și limbajele de specialitate există o zonă de contact în care se află cuvintele ce se apropie foarte mult de zona de specializare, dar, totodată, sunt utilizate pe scară largă în limbajul curent [Pitar M., 2009, p.31]. Despre aceste cuvinte nu se poate totuși spune că dispun de un arhilexem pregnant al specializării, care ar demonstra relația acestora cu un anume domeniu de activitate, deoarece se află într-o relație indispensabilă cu fondul principal lexical, provenind din vocabularul general. În zona lexicală respectivă există o migrație permanentă de cuvinte din lexicul general spre lexicul specializat și, invers, din lexicul specializat spre lexicul general. Este de remarcat faptul că un cuvânt din lexicul general care se specializează preia, de regulă, un element-adnotare ca să-i precizeze caracterul specializat (uniforma militară de gală; uniforma militară de paradă; uniforma militară de serviciu; uniforma militară de instrucție, uniforma militară de sport). Faptul este caracteristic, în mare parte, unor limbaje specializate, iar terminologiei militare vestimentare în mod special.
1.2.3. Datorită tendinței de a facilita procesul de utilizare și memorizare a termenilor, dar având în vedere și dinamica avansată a informației științifice în societatea modernă, se constată în permanență o migrație a termenilor. Astfel, unii termeni își pierd gradul de specializare având o sferă mai largă de utilizare, pe când anumite elemente lexicale din limbajul general capătă semnificații specializate, îngustându-și sensul pe care îl aveau la nivel de lexic general. Cu alte cuvinte, de această dată constatăm manifestarea proceselor terminologizare–determinologizare a lexicului.
Pe lângă această categorie de lexic specializat, intermediar între lexicul comun și cel profesional, putem vorbi și despre lexicul specializat propriu-zis, în cadrul căruia avem diferențieri profesionale dintre limbajul științific și cel tehnic [Pitar M., 2009, p.31]. O asemenea categorie de termeni conține numărul cel mai mare de elemente lexicale specializate. Totodată, în cadrul grupului lexical specializat, pe lângă diferențierile de ordin tematic din cadrul macrosistemelor terminologice, se poate vorbi și de categorisirea termenilor după principiul semantic în contextul lexicului specializat, determinând apariția mai multor microsisteme subsecvente unei terminologii.
Din perspectiva raportului dintre limba comună și limbajele specializate, există și o a treia categorie de termeni – denumită categoria termenilor ultraspecializați [Pitar M., 2009, p.32], care include termeni utilizați de către un număr foarte restrâns de specialiști dintr-un anumit domeniu de activitate și care, în mare parte, nu se regăsesc în dicționarele explicative ale limbii naționale.
Deși la nivelul literaturii de specialitate există mai multe categorii de termeni în funcție de raportul limbajului specializat cu lexicul comun (relație mai mult/puțin apropiată), adică termeni cu o mai mică sau o mai mare pregnanță a arhilexemului ce denotă caracterul specializat reflectat de către conținutul lexico-semantic al termenului, totuși s-a constatat că există un set de particularități caracteristice valabile pentru toate tipurile de termeni menționați mai sus.
Utilizarea limbajului de specialitate face exprimarea profesională mai compactă, întrucât în locul unei relații descriptive apare prezentarea temei în termeni conciși, exacți, preciși. Astfel, prezentarea descriptivă „insignă sau panglică (cu culorile naționale) care se poartă la chipiuri de către militari și, în împrejurări solemne, de către civili” este substituită de către termenul militar vestimentar cocardă. Totodată, la nivelul limbajelor specializate predomină termenii complecși, sintagmele terminologice, rezultate din nevoia de precizie și claritate. Această categorie de termeni este utilizată, de obicei, pentru a denumi elemente ale noțiunilor generice, reprezentând subtipuri de concepte, ei fiind formați în general dintr-un termen-nucleu căruia i se atașează alți termeni cu funcții semantice diferite, de obicei, pentru a preciza părțile componente ale noțiunii denumite, precum materialul din care este realizat, funcția, destinația etc. (bocancii de instrucție, bocancii pentru vânători de munte, bocancii pentru parașutiști ș.a.).
1.2.4. Limbajul de specialitate este utilizat de un grup restrâns de specialiști, care însă se exprimă după aceleași reguli fonetice și gramaticale ca toți vorbitorii limbii. Terminologii profesioniști reprezintă o categorie de utilizatori ai limbajelor specializate cărora le revine sarcina de a aplica principiile terminologice și metodele terminografice, de a recomanda specialistului în domeniu modalitatea de organizare optimă a activității terminologice și de aplicare adecvată a metodologiilor de realizare a sistemelor de concepte, de selectare a termenilor, de alcătuire a unor noi termeni pentru conceptele sistemului [Ciobanu G., 1998, p. 13]. Atât specialiști din fiecare domeniu, cât și terminologii profesioniști, reprezintă categorii de utilizatori ai unor cuvinte speciale, care trebuie ordonate după anumite principii fără a pune în dificultate comunicarea profesională.
1.2.5. Limbajul de specialitate are tendința de a controla polisemia și omonimia și de a suprima sinonimia. Sinonimia, polisemia și omonimia nu sunt fenomene proprii termenilor, deoarece aceste fenomene pot forma un lexic diversificat în cadrul unui limbaj terminologic. Diferitele nuanțe semantice diferențiatoare, create de sinonime, omonime și termenii polisemantici pot crea confuzii, pe când o condiție sine qua non pe care trebuie să o îndeplinească termenul este claritatea și precizia [Corlăteanu N., Melniciuc I., 1992, p. 142].
Exprimarea în cadrul limbajului de specialitate trebuie să fie neutră sub aspect stilistic și emotiv; el nu poate avea valoare semantică emoțională și nici sens figurat, pentru că termenii sunt strâns legați de noțiunea pe care o exprimă, de semnificația acesteia – „trăsătura ce diferențiază un termen de un cuvânt obișnuit e anume funcția exprimării noțiunii cu un caracter special” [Гoлoвин Б.H., Кoбpин P.Ю., 1987, p.35]. Unitățile limbajului specializat pot dezvolta valori stilistice doar în cazul în care termenii migrează în afara metalimbajului specializat din care fac parte, întrucât cerințele și rigorile terminologice nu mai sunt impuse la nivelul lexicului general. Pretabilă migrației în lexicul general e zona de contact între limbajul comun și limbajele de specialitate în care se află cuvintele ce se apropie foarte mult de zona de specializare, dar, totodată, sunt utilizate pe scară largă în limbajul curent, unde cu siguranță pot dezvolta sensuri și valori stilistice noi. Cuvintele obișnuite au funcția de a exprima o informație despre emoția pe care o provoacă obiectul și fenomenele lumii înconjurătoare, deoarece cuvintelor obișnuite nu li se cere în mod imperios esențializarea particularităților relevante ale obiectelor specializate, deși nu putem exclude existența unor cuvinte ce esențializează conținutul obiectului [Butuc M., 2011, p. 39].
În cadrul lexicului specializat, termenii formați după principiul lexico-semantic sunt în majoritate substantive, deoarece anume substantivul dispune de un caracter nominativ pronunțat. Ceea ce explică faptul de a denumi noțiunile specializate anume prin substantive, rigoare respectată de toate limbajele specializate. Substantivele dispun de un grad înalt de abstractizare în cazul elementelor terminologice, care nu sunt obiecte concrete și acțiuni, dar un grup de nume pentru noțiunile ce reflectă obiectele din cadrul domeniului militar.
La nivelul limbajelor specializate, putem vorbi și despre o necesitate de definire a termenilor cu care se operează, în vederea stabilirii caracterelor esențiale ale unui concept deosebindu-l de altele, asociate acestuia, și integrându-l în sistemul conceptual al domeniului [Pitar M., 2009, p. 70]. Misiunea respectivă se datorează anume necesității de univocitate și precizie semantică a termenului.
1.2.6. Definiția este esențială pentru cunoașterea sensului unui termen, deoarece îi stabilește locul conceptului în sistemul conceptual terminologic și relațiile cu celelalte concepte asociate de care îl diferențiază. Definiția terminologică se deosebește de definiția ontologică prin obiectul descris și conținutul pe care îl exprimă; definiția ontologică se ocupă de obiecte ale realității, pe când cea terminologică se ocupă de concept în cadrul sistemului relațional al domeniului. Definiția terminologică descrie noțiunea prin raportarea ei la un domeniu de specialitate, o delimitează în relație cu celelalte noțiuni, stabilește o relație între termen, concept și referent, structurează și reflectă sistemul conceptual [Pitar M., 2009, p. 71]. Cercetătorii terminologi recomandă ca definiția terminologică să fie concisă și să respecte sensul principal al conceptului, să nu fie ambiguă, să localizeze conceptul în sistemul conceptual terminologic și să nu conțină elemente lexicale neclare.
1.2.7. Particularitățile enunțate mai sus sunt și principii de formare spre care, de regulă, tinde un limbaj de specialitate (tendință spre monosemantism, lipsă de sinonime, lipsă de omonime, exactitate în denumirea noțiunilor militare ș.a.), care îi asigură termenului o funcționare optimă. Aceste principii de creare a termenilor sunt, în mare parte, particularități ale terminologiilor moderne, care, totodată, determină caracterul sistemic al limbajului militar în întregime. Astfel, termenul își poate găsi statutul denotativ adecvat, ca element al sistemului terminologic. Cu alte cuvinte, orice termen modern se află într-o corelație logică și semantică (cu motivație) în raport cu alte noțiuni ale domeniului din care face parte.
1.3. Terminologia militară vestimentară – componentă a lexicului specializat militar
1.3.0. În limbajul militar, la fel ca și în toate limbajele de specialitate, cuvântul termen, pe de o parte, se întâlnește ca element prim în componența unor sintagme ca: termen al unui armistițiu, termen al unui ultimatum, militar în termen etc. Pe de altă parte, prin termen militar înțelegem „cuvântul sau expresia cu sens strict delimitat” în cadrul sistemului militar sau „cuvântul sau îmbinarea de cuvinte, care servește „pentru exprimarea unor noțiuni specifice” domeniului militar: țintă aeriană, țintă terestră etc. [V. Vascenco, p. 5-6].
În continuare ne vom opri doar asupra acestei valori – de „cuvânt aparte” sau „sintagmă” cu sens specializat, pentru desemnarea căreia se recurge de obicei la formule generalizatoare ca: termeni militari, termeni tehnici ori termeni de specialitate (din domeniul militar sau dintr-o anumită ramură a domeniului militar) [ V. Vascenco, p. 7]. Cele trei formule circulă, în general, ca expresii sinonime. Sinonimia, existentă cu precădere în perechile termeni militari–termeni de specialitate din domeniul militar și termeni de specialitate din domeniul militar–termeni tehnici din domeniul militar, produce uneori echivocuri.
Prima formulă nu este ambiguă, deoarece prin termeni militari se înțeleg cuvinte și expresii folosite în întreaga activitate militară, cum ar fi: armament, ambuscadă, infanterie, proiectil, mitralieră, centură de fortificație, cap de pod, detector de mine etc.
În schimb, cea de-a doua formulă, termeni tehnici din domeniul militar, nu este lipsită de echivoc, deoarece se folosește cu două valori. Prima valoare este aceea de cuvinte sau expresii specifice fie limbajului militar, fie celui tehnic. Termenii tehnici ar aparține deci atât domeniului militar, cât și tehnicii, prin aceasta din urmă înțelegându-se în mod obișnuit un ansamblu de factori materiali ai producției (unelte și alte mijloace de muncă), de metode, de procedee de lucru, cu ajutorul cărora societatea obține și prelucrează produsele naturii pentru satisfacerea nevoilor sale. Astfel, sunt termeni tehnici atât ambuscadă, proiectil, detector de mine, centură de fortificație etc., cât și beton armat, rezistența materialelor, siguranță fuzibilă, tablou electric etc., utilizați, de asemenea, în activitatea militară. Cea de-a doua valoare a sintagmei termeni tehnici din domeniul militar poate fi definită prin „cuvinte și expresii specifice limbajului tehnic” (boghiu, ecartament, garnitură, beton armat, picior de pod, tonaj, carburanți etc.), ceea ce reprezintă în exclusivitate cel de-al doilea element constitutiv al primului concept, deci, calitativ vorbind, un lucru diferit, cu toate că numeroși termeni tehnici sunt folosiți și în diverse ramuri ale domeniul militar, cum ar fi: geniu – construcții de poduri (beton armat, picior de pod), căi ferate (boghiu, ecartament, garnitură de tren), auto (tonaj, carburanți) etc.
A treia formulă, termeni de specialitate din domeniul militar, acoperă, sub raport noțional, conținutul ambelor expresii (termeni militari și termeni tehnici din domeniul militar), prezentând avantajul unei maxime generalizări, deoarece nu provoacă asocieri restrictive sub raportul sferei semantice sau funcționale, fiind aplicabilă în toate categoriile de forțe armate (forțe terestre, aeriene sau navale), genuri de armă (infanterie, artilerie, transmisiuni, geniu, chimie, topografie, intendență, meteo, medicină etc.), sectoare de activitate din domeniul militar (tactică, doctrină, învățământ, informatică și tehnică de calcul, cercetare-diversiune, parașutism, administrație etc.)
1.3.1. În ce privește terminologia militară vestimentară, aceasta rămâne un domeniu neexplorat sau abordat tangențial nu numai în cadrul anumitor studii filologice în general, ci și în terminologia militară în parte. Studierea acestui limbaj specializat necesită examiarea unui diapazon larg de probleme de stringentă actualitate, ele caracterizându-se prin complexitate și diversitate. Pentru început, este necesar să explicăm și să comentăm noțiunea de limbaj militar vestimentar și să stabilim locul lui în sistemul limbii române literare și al terminologiei militare românești. Deși în ultimele decenii se observă un interes vădit al cercetătorilor pentru limbajele profesionale, pentru diferențierea profesională a limbii și a particularităților limbajelor profesionale, pentru contactul dintre macrosistemele terminologice și lexicul general al limbii, rămân însă multe aspecte ale metalimbajelor în cauză cercetate și elucidate parțial, începând chiar cu locul lor în cadrul limbajelor specializate și în al limbii literare, în general.
Limbajul militar vestimentar este parte a terminologiei militare românești, ca „totalitate a noțiunilor specializate militare ale domeniului militar românesc” [Butuc Marin, 2011, p.84]. Lexicul vestimentar militar, la rândul său, comportă particularități inerente ale terminologiei ca totalitate de termeni, cu sens general (cu statutul de lexeme speciale ce denumesc noțiuni din domeniul științei, tehnicii, dreptului și din alte sectoare ale vieții sociale și ale activității profesionale) [Лoттe Д.C., 1968, p.55], reprezentând și făcând parte, totodată, dintr-un sector lexical vast și foarte dinamic, precum este terminologia militară românească.
Particularitățile termenilor militari au fost condiționate de fiecare etapă istorică în evoluția terminologiei militare, ceea ce a determinat anumite particularități ale termenilor militari până în secolul al XIX-lea și alte particularități după acest secol de mari schimbări în domeniul limbajelor specializate, printre care și terminologia militară românească. Fiecare perioadă istorică a dezvoltării domeniului militar național aduce noi noțiuni speciale, fapt ce determină ca unii termeni să treacă în categoria istorismelor, așa cum trec în această categorie și noțiunile denumite de aceștia, iar alte cuvinte să fie lexicalizate ca termeni militari.
1.3.2. Orice problemă din domeniul lexicului specializat militar vestimentar implică și chestiuni ce vizează lexicul și lexicologia în ansamblu. Pentru argumentarea locului și rolului terminologic al elementelor lexicale ce denumesc vestimentația militarilor trebuie să se facă referință la sistemul nominal din cadrul acestui domeniu lexical. Terminologia ca știință despre termeni are și problemele ei ce țin de sistemul nominal, spre exemplu, referința la faptul că termenii nu sunt niște elemente lexicale arbitrare, dar corespund anumitor condiții, raționalități ceea ce presupune implicarea din afară pentru sistematizarea acestuia, comunicarea profesională fiind un factor determinant în activitatea diferitor domenii.
Așadar, terminologia militară vestimentară trebuie cercetată în cadrul unui metalimbaj terminologic, care cuprinde și aspectul vorbit al limbajului profesional, unde termenii apar cu funcția lor de bază „de denumiri și expresii speciale, în prevederile și reglementările impuse de definiție” [Данилeнкo B. П., p.7-8], aspect ce presupune studierea textelor specializate, a regulamentelor militare privind vestimentația militarilor și, desigur, nivelul funcționalității acestora.
Considerăm în acest context pe deplin motivată ideea interpretării și împărțirii termenilor în categorii. La nivel general, cea mai răspândită categorisire este cea în conformitate cu domeniile de activitate (terminologia economică, geografică, medicală, agrară ș.a.) Acest tip de clasificare ce are la bază un factor extralingvistic poate fi numită și clasificare semantică, deoarece termenii se categorisesc după principiul semantic, fiecare grup semantic având un arhilexem, fapt care demonstrează apartenența sa la un anume domeniu de activitate. În felul acesta se definește și se identifică semnificatul comun al unei paradigme lexico-semantice specializate (microsistem terminologic din cadrul unei terminologii) sau al unui ansamblu mai larg cum este câmpul semantic terminologic, adică și în cadrul terminologiei atestăm existența unor seme comune tuturor membrilor ansamblului lexical. De exemplu, arhilexemul paradigmei noțiunilor din domeniul terminologiei economice e arhilexemul „economic” care demonstrează apartenența termenilor economici la domeniul economic, arhilexemul paradigmei noțiunilor din domeniul terminologiei tehnice e arhilexemul „tehnic” care demonstrează apartenența termenilor tehnici la domeniul tehnic și, desigur, arhilexemul paradigmei noțiunilor din domeniul terminologiei militare e arhilexemul „militar” care demonstrează apartenența termenilor militari la domeniul militar etc.
1.3.3. Putem vorbi despre o clasificare a termenilor valabilă în contextul unui metalimbaj terminologic, în cazul nostru – terminologia militară românească. În limba română funcționează o totalitate anumită de mijloace lexicale, care servesc la exprimarea noțiunilor legate de domeniul militar. Această totalitate de elemente include în sine o bogată și variată gamă de cuvinte și expresii, care dețin locuri diferite în sistemul limbii române. Gradul specializării lor lexico-semantice este însă deosebit de variat. E necesar să se știe că în terminologia militară dispunem de o mulțime de termeni și expresii speciale, profesionale, care în totalitate reprezintă limbajul profesional militar al domeniului militar național. Însă o parte a acestui limbaj profesional este strâns legată de vorbirea orală, de lexicul activ, cu care împreună fac parte din lexicul limbii române literare contemporane.
În general, limbajul militar este alcătuit din termeni cu un grad de specializare ridicat (colonel, maior, sergent, artilerie, infanterie, Stat-Major ș.a.) și din termeni care dispun de o semnificație militară ce poate fi dedusă doar din contextul vorbirii profesionale militare sau în funcție de prezența unor anumite determinative din componența sintagmelor militare (beretă, chipiu, cămașă, palton, bocanc ș.a.), or, în alt context termenii respectivi pot actualiza o altă semnificație, nemilitară. Din această cauză, semnificația lexico-militară a multor termeni poate fi determinată mai mult pe baza contextului verbal-situațional al scrierilor de specialitate: „Culoarea beretei este neagră pentru toți militarii, cu următoarele excepții: pentru militarii Batalionului 22 de menținere a păcii și Centrului de pregătire pentru operațiuni de menținere a păcii – de culoare albastru-deschis, iar pentru militarii Batalionului cu destinație specială – de culoare verde” [Regulamentul cu privire la portul uniformei militare și a însemnelor…, p.15]. Cert rămâne însă că același cuvânt, identificat cu sens militar, în alte contexte verbale poate comporta și alte semnificații lexico-semantice (uzuale), ceea ce marchează faptul că, deși specializarea lexicului militar românesc s-a profilat deja distinctiv încă din secolul al XIX-lea [N. Ursu, p.???], totuși nu se putea vorbi despre un arhilexem „militar” pregnant pentru toate elementele lexicale specializate ce denumesc vestimentația militarilor, deoarece acest subsistem terminologic militar se află într-o relație indispensabilă cu fondul principal lexical, el provenind în mare parte din vocabularul general.
Terminologia militară vestimentară a apărut drept rezultat al contactului cu limba națională și în urma utilizării cuvintelor lexicului general în calitate de nume specializate pentru elementele vestimentației militare. Aceleași particularități le au și terminologiile militare vestimentare ale majorității limbilor naționale, la nivel internațional. Terminologia militară românească, inclusiv terminologia militară vestimentară, a apărut în urma contactului dintre limba literară și divizarea profesională a societății, astfel având la bază factori lingvistici și extralingvistici. Așadar, terminologia militară vestimentară a devenit parte, dar, totodată, și produs al limbii naționale românești. Până în prezent, raportul terminologiei militare vestimentare cu lexicul comun a rămas același, localizându-se în zona de contact a limbajelor specializate cu lexicul comun, în care cuvintele se apropie foarte mult de zona de specializare, dar, totodată, sunt utilizate pe scară largă în limbajul curent [Pitar M., 2009, p.31]. Cuvintele respective nu dispun de un arhilexem pregnant al specializării, care ar demonstra relația strânsă a acestora cu domeniul militar, deoarece se află într-o relație indispensabilă cu fondul principal lexical, provenind din vocabularul general.
1.3.4. Pentru a stabili relația în care se află terminologia, inclusiv terminologia militară, cu lexicul general, vom aminti două opinii referitor la acest raport care există în lingvistică. Unii lingviști consideră terminologia ca parte componentă a lexicului general, dar care se deosebește de lexicul general prin anumite particularități, pe care le-am enunțat mai sus (părere la care subscriem). Alți terminologi cred că terminologia este un grup lexical aparte, diferit de lexicul general [Гoлoвин Б.H., Кoбpин P.Ю., 1987, p.25].
Primii consideră că termenii „reprezintă în sine o formă mai complexă și mai sofisticată a formelor lexicale ale lexicului general” [REF, 55]. Pentru a înțelege esența lexico-semantică a termenilor, rolul lor ca noțiuni științifice, este necesar a stabili tipul relațiilor pe care îl au cu lexicul general, cu evoluția conceptelor lexicului general. Însă pentru a înțelege evoluția conceptelor lexicului general, nu este suficient a studia terminologia științifică, dar, mai întâi de toate, „este necesar să se urmărească apariția termenilor în cadrul lexicului general” [REF64: 277].
Reprezentanții celui de-al doilea curent consideră că termenii sunt lipsiți de o semnificație lexicală propriu-zisă caracteristică cuvintelor din lexicul general [REF38: 348], interpretând terminologia ca pe un câmp semantic al termenilor strict delimitat de lexicul general al limbii literare [REF101: 53]. Aceștia, la rândul lor, cred că migrația între termen și netermen se datorează unor deosebiri tranșante [REF41: 80].
Elementele lexicale specializate militare ce denumesc vestimentația militarilor nu sunt complet diferite de cele din limba comună, chiar numeroasele elemente lexicale terminologice ne confirmă faptul că acestea sunt aproape identice (palton, bocanci, pardesiu, beretă, chipiu, cămașă ș.a.), doar că în cadrul lexicului specializat militar, termenii vestimentari denumesc noțiuni ce dispun de semnificație exactă și concretă. Terminologia militară vestimentară, ca de altfel majoritatea limbajelor de specialitate, este creată pe baza limbii comune. Toate limbajele specializate folosesc structuri similare cu cele din limba comună. La rândul său, limbajul militar vestimentar a fost influențat de limba comună, lexicul militar preluând cuvinte din limbajul general cărora nu le-a schimbat esențial sensul, atribuindu-le doar o conotație specializată, imprimată de elementele lexicale care sunt niște precizări semantice ale cuvântului determinat.
1.3.5. Circulația cuvintelor din lexicul general spre terminologia militară, proces numit terminologizare [vezi Bidu-Vrănceanu A., 1997], poate determina schimbări la nivel semantic (mai ales prin atribuirea de sensuri speciale militare), atrăgând prin specializare elemente curente ale lexicului comun. Atracția și expansiunea (denumiri atribuite de H. Sperber) sunt modalitățile de relaționare a celor două tipuri de vocabulare specializat și nespecializat.
Având în vedere caracterul variabil al terminologiei militare românești (caracteristic și pentru terminologiile militare ale altor popoare) sub influența tendinței permanente de modernizare, putem vorbi de necesitatea utilizării în continuu a metodelor de formare a termenilor, care, la rândul lor, nu diferă radical de modul de formare a cuvintelor din lexicul general. Cercetătoarea G. Ciobanu vorbește despre trei procedee de formarea a termenilor, cum ar fi: folosirea resurselor existente, modificarea resurselor existente și utilizarea unor resurse noi [Ciobanu Georgeta, 1998, p.61]. Dintre acestea, cele mai utilizate și funcționale la nivelul limbajelor specializate sunt procedeele ce țin de utilizarea resurselor existente, ce presupun valorificarea sensurilor cuvintelor din lexicul general, care pot fi extinse, restrânse sau transferate [Ciobanu Georgeta, 1998, p.61]. O frecvență însemnată la nivelul terminologiilor, în general, și a terminologiei militare vestimentare, în special, este transferul de sens de la o noțiune deja denumită la altă noțiune, în cazul nostru un element de vestimentație militară, transfer de sens motivat prin caracterul sugestiv și ușor de asimilat al termenului. Astfel, are loc procesul terminologizării prin care unui obiect (element al vestimentației militare) i se atribuie un nume. Acest procedeu implică înzestrarea unui cuvânt din lexicul general cu un sens specific ce ține de terminologia militară vestimentară, în afara valorii semantice existente, dar foarte apropiată de aceasta, care corespunde unui concept specific dintr-un anume domeniu de specialitate. Desemnând valoarea conceptuală, cognitivă a unui cuvânt, terminologizarea are caracter stabil, reunește elemente semantice nonsubiective, identificabile în general în afară de context. Astfel, cuvântul terminologizat dobândește caracteristicile și statutul unui termen militar aparținând domeniului de specialitate militar, făcând parte dintr-un sistem de termeni, în cazul nostru – termeni militari vestimentari.
Acest transfer semantic ține de specificul gândirii umane ce demonstrează că limba oferă posibilitatea ca dintr-o percepție senzorială să se formeze gândirea umană bazată pe noțiuni denumite astfel. Procedeul în cauză de formare a termenilor a atras atenția mai multor cercetători, fiindcă aici se observă potențialul considerabil al limbii, care se manifestă nu la nivel abstract, dar la nivel de funcționare.
Utilizarea cuvintelor din lexicul general în calitate de termeni este un procedeu nominativ frecvent utilizat în contextul terminologiilor românești, printre care și terminologia militară. Este un procedeu dictat și de dinamica progresului tehnico-științific al epocii moderne, de schimbările și progresul din societate, care nu poate fi asigurat cu elemente lexicale create anume pentru fiecare noțiune nou-apărută și, din acest motiv, sunt utilizate cele deja existente [Данилeнкo B. П., p. 24].
Din punct de vedere istoric, în faza inițială a denumirii elementelor de vestimentație militară, procedeul nominativ a fost unul puțin diferit, deoarece presupunea atribuirea unui supliment de informație (sens terminologic) unor cuvinte din lexicul general ce denumeau elemente de vestimentație, care ulterior prin concretizare și sens exact au căpătat un statut structural și lexico-semantic autonom în cadrul terminologiei militare. Acest proces ar fi putut avea loc și la traducerea termenilor militari vestimentari din alte limbi. Astfel, s-a completat terminologia militară vestimentară în limba română [vezi Vlădescu Cristian, 1977, p. 5-16].
1.3.6. Utilizarea unui cuvânt din lexicul general este relaționată, în primul rând, de posibilitățile lexicale ale cuvântului. Aceste posibilități țin de contextul și situațiile utilizării cuvântului din lexicul general și, desigur, de capacitatea acestui cuvânt de a reflecta particularitățile necesare și, totodată, suficiente ale obiectului denumit. Necesitatea reflectării particularităților obiectului denumit este un motiv strict lingvistic. La nivelul limbii, în general, există o tendință de a se dezvolta nu în direcția generalizării, dar pe direcția diferențierii, concretizării în anumite condiții de funcționare a limbii. Așadar, la nivelul limbii în general, diferențierea este un procedeu mult mai frecvent în comparație cu generalizarea, limba este orientată mai mult spre individual și concret decât spre general și abstract [Ulman S., p. 281].
Acestea sunt motivele cele mai importante ale utilizării cuvintelor din lexicul general în cadrul limbajului specializat militar, cu toate că în unele studii se menționează că principiul lexico-semantic se caracterizează printr-o productivitate scăzută, prin caracter sistemic scăzut, asociind noțiuni din diferite domenii de activitate și din diferite sisteme lexicale [Пoлякoва И.M., 1986, p.54]. Totuși la nivelul limbajelor specializate, principiul lexico-semantic se manifestă ca fiind foarte productiv. Cu ajutorul lui sunt acoperite toate necesitățile în denumirea noilor obiecte. Procedeul semantic, după părerea cercetătorului V. Danilenko, a fost unul dintre primele procedee de formare a lexicului specializat. Adaptarea cuvintelor din lexicul general la statutul de element lexical specializat militar s-a realizat cu ajutorul specializării semantice, care a început cu utilizarea acestor cuvinte în anumite contexte, cuvinte care, ulterior, au dobândit statutul de element lexical specializat, în cazul nostru element specializat ce denumește vestimentația militară.
1.3.7. Cuvintele preluate din lexicul general al limbii literare și adaptate sistemului terminologic pot fi utilizate simultan în diverse sfere de activitate umană. În domeniile speciale, ele sunt utilizate pentru a valorifica una dintre valorile lor semantice care se evidențiază în contextul limbajului terminologic. E de remarcat faptul că în timp ce se află într-o relație foarte strânsă cu lexicul general, acestea mai fac parte din cadrul acestuia. Cercetătorul F. Filin remarcă faptul că limbajele profesionale își au rădăcinile în limba literară comună, iar utilizarea profesională depinde numai de context și situație [F. Filin, 1968, p.5].
Cuvintele lexicului general terminologizate prin transfer de sens în lexicul special au funcția de a denumi mai multe clase de noțiuni înrudite, iar în terminologia militară vestimentară trebuie să corespundă unei organizări anume, unei sistemicități. În terminologia militară vestimentară aceste cuvinte sunt preluate și adaptate într-o anumită perioadă istorică, funcționând perfect în calitate de termeni din momentul adaptării, fără a avea o îndelungată evoluție în cadrul limbajului militar, marcând exact și precis o noțiune ce denumește elemente de vestimentație militară.
Utilizarea frecventă a cuvintelor din lexicul general în limbajele terminologice este motivată prin faptul că acești termeni sunt foarte comozi în utilizare, sunt scurți și ușor de memorizat și recunoscut [REF, p. 75].
În cadrul terminologiei militare vestimentare, termenii formați cu ajutorul principiului lexico-semantic sunt în majoritate substantive. Aceasta se explică prin tradiția denumirii noțiunilor specializate anume cu substantive, rigoare respectată de toate domeniile terminologice, așa cum am arătat în subcompartimentul anterior. Un alt motiv ar fi că orice limbaj terminologic dispune de un grad înalt de abstractizare în cazul elementelor terminologice, care nu sunt obiecte concrete și acțiuni, dar un grup de nume pentru noțiunile ce desemnează obiectele din cadrul domeniului militar. Din acest motiv, substantivul este unicul mijloc lexico-gramatical potrivit pentru a exprima noțiuni specializate. Totodată, substantivul, la nivelul limbajelor specializate, dispune de un caracter nominativ adecvat.
1.3.8. În concluzie, având în vedere particularitățile termenilor militari vestimentari enunțate mai sus (în calitatea lor de cuvinte speciale sau cuvinte cu o funcție specială), putem constata că aceștia sunt proveniți, în mare parte, din lexicul general al limbii. Termenii militari vestimentari chiar dacă sunt cuvinte speciale sau cu funcție specială, sub aspect structural-gramatical sunt identici, din punct de vedere fonetic și gramatical, cu lexemele obișnuite, constituindu-se după regulile lexicului general. Particularitățile termenului militar vestimentar (sens strict delimitat, sistemicitate, neutralitate stilistică ș.a.) sunt determinate de funcția pe care o îndeplinesc și sunt luate în considerare atunci când urmează a fi definit.
Particularitățile termenului militar sunt, de fapt, și particularități ale terminologiei militare. Ținând cont de principiile generale ale terminologiei contemporane, putem considera că terminologia militară este o totalitate de denumiri speciale care marchează noțiuni și realități ale domeniului militar, formând astfel un sistem terminologic corespunzător rigorilor impuse macrosistemelor terminologice, în general.
Sistemul terminologic militar reprezintă o parte componentă a sistemului terminologic național, care are particularitățile sale de formare și funcționare, determinat de specificul noțiunilor militare și de specificul artei militare în general.
1.4. Concluzii la compartimentul 1
1.4.0. Problemele terminologice specifice tuturor domeniilor specializate au fost întotdeauna în atenția lingviștilor, dar și a specialiștilor din alte domenii. Semantica termenilor tehnico-științifici, structura termenilor, funcționalitatea termenilor, interacțiunea lexicului terminologic cu cel neterminologic au fost abordate de mai multe școli lingvistice, terminologi din țară și de peste hotare (G. Ciobanu, S. Berejan, V. Danilenko, B. Golovin, M. T. Cabré ș.a.), deoarece problemele importante ale terminologiei sunt, de fapt, și probleme ale lexicologiei și, desigur, ale domeniului de specialitate vizat din punct de vedere lingvistic, terminologic.
1.4.1. Termenii de specialitate se deosebesc de cuvintele limbajului comun, deoarece au o destinație precisă și un uz restrâns, subordonat unui anumit limbaj profesional, în cazul nostru limbajul militar. Totalitatea termenilor de specialitate constituie terminologia respectivului limbaj profesional.
Termenul militar este un cuvânt, o îmbinare de cuvinte sau o expresie cu o accepție specifică domeniului militar, caracterizându-se prin unicitatea și exactitatea sensului. Altfel spus, cuvintele/îmbinările de cuvinte pot fi considerate termeni militari dacă au un sens strict delimitat în cadrul sistemului militar și servesc la exprimarea unei noțiuni specifice domeniului respectiv.
Utilizate în activitatea militară a unui popor de-a lungul evoluției acestuia, unitățile lexicale în cauză formează terminologia militară din limba poporului respectiv. Terminologia militară include, ca și terminologia oricărui alt domeniu de specialitate, noțiuni adunate de-a lungul întregii perioade de dezvoltare istorică a domeniului din care face parte, aflându-se într-o permanentă schimbare datorită evoluției fenomenului militar și a factorilor politici, militari, economici, tehnico-științifici etc.
1.4.2. În lingvistică există două opinii referitor la problema relației dintre terminologie, inclusiv terminologia militară, și lexicul general. Unii lingviști consideră terminologia parte componentă a lexicului general, dar care se deosebește de lexicul general prin anumite particularități. Alți terminologi cred că terminologia este un grup lexical aparte, diferit de lexicul general. Primii consideră că termenii reprezintă o formă mai complexă a lexicului general și pentru a înțelege evoluția conceptelor lexicului general nu este suficient a studia terminologia științifică, ci trebuie să se urmărească apariția termenilor în cadrul lexicului general. Reprezentanții celui de-al doilea curent opinează că termenii sunt lipsiți de adevărata semnificație lexicală caracteristică cuvintelor din lexicul general, considerând terminologia ca pe un câmp semantic al termenilor strict delimitat de lexicul general al limbii literare.
1.4.3. Lexicul specializat este una din manifestările sociale ale limbajului comun, fiind reprezentat de o totalitate de termeni care aparțin unui domeniu de activitate (agronomie, economie, politică, militărie ș.a.).
Limbajul specializat reprezintă un ciclu științific aparținând unui domeniu de activitate, fără a fi considerat ca un grup lexical deosebit sub aspect fonetic și gramatical de lexicul comun al limbii naționale. Deosebirile lexicului specializat de limbajul comun constau în conținutul lexico-semantic al acestei categorii de lexic. Totodată, deosebirea constă și în faptul că lexicul specializat și lexicul comun reprezintă două tipuri de comunicare diferite, una cotidiană și alta specializată.
Ținând cont de principiile generale ale terminologiei contemporane, putem considera terminologia militară ca o totalitate de denumiri speciale care marchează anumite noțiuni și realități ale domeniului militar, formând, astfel, un sistem terminologic corespunzător.
Sistemul terminologic militar reprezintă o parte componentă a sistemului terminologic național, care are particularitățile sale de formare și funcționare, determinat de specificul noțiunilor militare și de specificul artei militare în general.
1.4.4. Terminologia militară constituie un sistem bine constituit și totodată un sistem deschis, cu termeni de proveniență diversă. Termenii, ca elemente ale unui limbaj specializat, pot apărea ca urmare a diverselor procese lingvistice: a unor procese lexicale (termeni derivați sau împrumutați), a unor procese semantice (din cuvinte ale lexicului general care au obținut o semnificație terminologică) sau a proceselor sintactice (din sintagme terminologice cu caracter denotativ).
Funcționarea și evoluția oricărei terminologii este strâns legată nu doar de factori interni, dar și de influența factorilor externi. Aceștia amplifică funcționalitatea anumitor modele de formare a cuvintelor, a noilor construcții sintactice, care, la rândul lor, influențează conținutul semantic al lexemelor, influențând și determinând, totodată, împrumuturile și creațiile autohtone.
1.4.5. Este necesar să avem în vedere că în orice limbă naturală există câteva legități pancronice: terminologizare – determinologizare și naționalizare – internaționalizare. În acest sens, unitățile lexicului general dintr-o limbă trec, mai întâi, printr-un proces de terminologizare sau de specializare, pentru ca, într-o altă etapă, să se determinologizeze sau să treacă printr-un proces de despecializare în cazul unor cunoștințe adresate nespecialiștilor. Ca urmare a determinologizării, la nivelul vocabularului unei limbi se atestă un fenomen de dinamică semantică – sensului specializat, denotativ al termenului, adăugându-i-se o conotație care îl trece în alte domenii (un fenomen derivat de aici ar fi reterminologizarea). În atare extinderi textuale și contextuale tipul de comunicare și tipul de discurs sunt cele care permit delimitarea între cuvânt și termen.
1.4.6. Cercetarea oricărui fenomen lingvistic din sistemul terminologic militar este imposibilă fără a nu aborda și aspecte ale sistemului lexical neterminologic (adică a cuvintelor-netermeni din fondul principal lexical, a cuvintelor din uzul general).
BIBLIOGRAFIE:
Athu Cristina, Delimitarea terminologiilor de specialitate [online] / http://www.findthatpdf.com/search-104026585-hPDF/download-documents-delimitarea-terminologiilor.pdf.htm
Dimitrescu Florica ș.a. Istoria limbii române, (fonetică, morfosintaxă, lexic). București: Editura didactică și pedagogică, 1978, 378 p.
Canarache A., Maneca C., În jurul problemei vocabularului științific și tehnic, în “Limba română”, IV, nr. 6, 1955, p. 16.
Cepraga Lucia,Studiu asupra terminologiei managementului economic în limba rommân. Chișinău, Ed. ASM, 2010.
Pitar Mariana, Manual de terminologie și terminografie, Editura Mirton, Timișoara, 2009, p.31
Bidu-Vrănceanu A. și alții. Dicționar general de științe. Științe ale limbii, București: Editura Științifică, 1997
Bidu-Vrănceanu, Angela coord. Lexic comun, lexic specializat, Editura Universității din București, 2000
Bidu-Vrănceanu, Angela. Lexicul specializat în mișcare. De la dicționare la texte, Editura Universității din București, 2007
Butuc Marin, Terminologia militară românească (studiu retrospectiv), teză de doctor în filologie, Chișinău, 2011
Cabré Maria Teresa, La terminologie (théorie, méthode et applications), Armand Colin, Les presses de L'Univesite d'Ottawa, Quebec, Canada, 1998, 322 p.
Cabré, M. T. (2000): Sur la représentation mentale des concepts: bases pour une tentative de modélisation. In: Le sens en terminologie. Presses universitaires de Lyon, p. 20-37
Ciobanu Georgeta. Elemente de terminologie. Timișoara: Editura Mirton, 1998, 159 p.
Corlăteanu N., Melniciuc I., Lexicologia. Chișinău: Lumina, 1992, 221 p.
Coteanu, Terminologia tehnicoștiințifică. Aspecte. Probleme, în “Limba română”, XXXIX, 1990, 2, p. 95, apud Mihai Nistor, op. cit., p. 96-97.
Coteanu, Stilistica funcțională a limbii române, Ed Academiei RSR, București, 1973
Coșeriu Eugeniu, Lingvistica integrală (interviu cu Eugeniu Coșeriu realizat de Nicolae Saramandu), Editura Fundației Culturale Române, București, 1996
Dimitrescu Florica. Dinamica lexicului românesc (ieri și azi). Cluj – Napoca, 1995, 336 p.
Dodon Eugenia. Aspecte ale terminologiei juridice uzuale // Omagiu profesorului Ion Ciornîi. Chișinău: Universitatea de Stat din Moldova, 1999, p. 78-86
Dorina Chiș, Cuvînt și termen, Ed. Augusta, Timișoara, 2001
Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ed. Polirom, Iași, 1997
F. Filin, K probleme soțialinoi obuslovlenosti iazîca//Iazîk i obșestvo, Moscva, 1968
G. O. Vinokur, 21
Graur Al. Introducere în lingvistică, ediția a III-a revizuită și completată. București: Editura Științifică, 1972, 379 p.
Graur Al. Unele probleme ale vocabularelor profesionale. // Rev. Limba română, nr. 6, anul II, noiembrie-decembrie, 1953, pag. 23-28.
Guțu-Romalo Valeria, „Termenul” – Unitate a Limbii// Rev. Limba română, nr. 1-3- ianuarie – iunie, anul XLVI, 1997, pag. 103-108.
Hometkovski Ludmila, Terminologia și dicționarele terminologice: geneză și evoluție// Analele Universității “Dunărea de Jos” din Galați, fascicula XXIV anul IV, nr. 1 (5), 2011
Kvita I.S., 21
Sorokin I.S.: 326
Averbuh K.P., 46
Krotevici: 196
Lexicon Militar (ediția a II-a, revăzută). Editura Saka, 1994, 364 p.
Lexicon Militar. București: Editura Militară, 1980, 726 p.
Miclău P., Semiotica lingvistică, Ed. Facla, 1977, Timișoara
Munteanu Cristinel. Teze despre problema terminologiei. Perspectiva lui Eugeniu Coșeriu // Limba română, Nr. 1-2, anul XX, 2010 [online]http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=841
Nistor Mihai, Concepte terminologice, în “Romanoslavica”, XL, 2005, Editura Universității din București, p. 93.
Pitar Mariana, Manual de terminologie și terminolgrafie, Editura Mirton, Timișoara, 2009, 184 p.
Ploaie-Hanganu Mariana, Terminologia și limba comună (pentru o bază de date terminologice). // Rev. Limba română, anul XLI, 1992, nr. 9, Editura Academiei Române, p. 479-482.
Rizea Monica-Mihaela, Termenul din perspectiva unei terminologii externe. In: Lucrările celui de-al doilea Simpozion Internațional de Lingvistică, București, 2009, p. 571-583.
Saussure F., Curs de lingvistică generală. Iași: Polirom, 1998
Skvorțov L. I. Voprosî terminologii i pismenogo tvorcestva v epohu NTR// Terminologia i cultura reci, Moscva, 1981
Stanca Alexandra, Repere istorice ale terminologiei. In: UniTerm, nr. 5, 2007 [online] http://www.litere.uvt.ro/vechi/uniterm5_2007.htm
Uliman S., Semanticeschie universalii //Novoe v lingvistiche, vîpusc V, 1970
Ursu N.A. Formarea terminologiei științifice romînești. București: Editura științifică, 1962, 301 p.
V. A. Zveghițev, 151-152
Vascenco Victor, Probleme de terminologie lingvistică. București: Editura științifică și enciclopedică, 1975, 179 p.
Zarvă Teodor, Metode intensive de predare a limbilor străine cu aplicare la terminologia militară rusă și franceză, Pitești, Editura Universității din Pitești, 2000, p. 35;
Vintilă-Rădulescu Ioana, Terminologia și problemele ei actuale. București: Editura Academie Române, 1999, 28 p.
Vlădescu Cristian, Uniformele armatei române, Editura Meridiane, București, 1977
Peфopматcкий A. A., Чтo такoe тepмин и тepминoлoгия, în “Boпpocы тepминoлoгии”, Mocква, AHCCCP, 1961, p. 6, apud Mihai Nistor, op. cit., p. 94.
Cyпepанcкая A. B., Пpoблeматика oпpeдeлeния тepминoв в cлoваpяx pазныx типoв, Leningrad, 1976, p. 29, apud M. Nistor, op. cit. , p. 99.
Axманoва O.C., Cлoваpь лингвиcтичecкиx тepминoв, Mocква 1965, 607 c.
Гoлoвин Б. H., Кoбpин P. Ю., Лингвиcтичecкиe ocнoвы изyчeния наyки o тepминаx: Учeбнoe пocoбиe для филoлoгичecкиx cпeц. вyзoв,Mocква, 1987, p. 5, apud Mihai Nistor, op. cit., p. 93.
Данилeнкo B. П., Pyccкая тepминoлoгия. Oпыт лингвиcтичecкoгo oпиcания, Mocква, 1971, p. 11, apud Mihai Nistor, op. cit., p. 93.
Bинoкyp, Г. O., O нeкoтopыx явлeнияx cлoвooбpазoвания в pyccкoй тexничecкoй тepминoлoгии, în “Tpyды Mocкoвcкoгo Инcтитyта иcтopии,филocoфии и литepатypы”, vol. V, Cбopник cтатeй пo языкoвeдeнию, Moscova, 1939, p. 5, apud M. Nistor, op.cit., p. 94.
Гoлoвин Б.H., Кoбpин P.Ю., Лингвиcтичeccкиe ocнoвы yчeниа o тepминаx. Mocква: „Bыcшая шкoла”, 1987, 104 c.
Гopoдeцкий Б., Pаcкин B. Tepмины c лингвиcтичecкoй тoчки зpeния// Mecтo тepминoлoгии в cиcтeмe coвpeмeныx наyк, Mocква, 1970, c. 134-140.
Лeйчик, B.M. Пpeдмeт, мeтoды и cтpyктypа тepминoвeдeния: Aвтopeф. диcc. … д-pа филoл. наyк / B.M. Лeйчик. — M., 1989.
Лoттe Д. C., Кpаткиe фopмы наyчнo-тexничecкиx тepминoв, Mocква, 1970, p. 4, apud Mihai Nistor, op. cit., p. 93.
Лoттe Д. C., Heкoтopыe пpинципиальныe вoпpocы oтбopа и пocтpoeния наyчнo-тexничecкиx тepминoв, Mocква – Лeнингpад, 1941, p. 56, apud Mihai Nistor, op. cit., p. 93.
Лoттe Д.C. Как pабoтать над тepминoлoгиeй (ocнoвы и мeтoды). Mocква: Hаyка, 1968, 76 c.
Лoттe Д.C. Ocнoвы пocтpoeния наyчнo-тexничecкoй тepминoлoгиeй. Mocква, 1961,158 c.
Данилeнкo B. П. Pyccкая тepминoлoгия. Mocква: Hаyка, 1977, 246 c.
Капанадзe Л. A., Bзаимoдeйcтвиe тepминoлoгичecкoй и oбщeyпoтpeбитeльнoй лeкcики, în Pазвитиe лeкcики coвpeмeннoгo pyccкoгoязыка, Mocква, 1965, p. 86, apud M. Nistor, op. cit., p. 95.
O. Д. Mитpoфанoва, Язык наyчнo – тexничecкoй литepатypы, Изд-вo Mocкoвcкoгo Унивepcитeта, 1966, Moscova, p. 34, apud T. Zarvă, op. cit., p. 36.
Пoлякoва И.M. Cлoвo в пpoфecиoнальнoм yпoтpeблeниe, Чeлябинcк, 1986,
Peфopматcкий A.A., Чтo такoe тepмин и тepминoлoгия // Boпpocы тepминoлoгии (Mатepиалы вcecoюзнoгo тepминoлoгичecкoгo coвeщания).Mocква: Издатeльcтвo Aкадeмии Hаyк, CCCP, 1961, 231 c., p. 164
Peфopматcкий A.A., B вeдeниe в языкoвeдeниe. Mocква: Издатeльcтвo «Пpocвeщeниe», 1967, 543 c.
2. ORGANIZARE ȘI PROCESE LEXICO-SEMANTICE ÎN TERMINOLOGIA MILITARĂ VESTIMENTARĂ
2.0. Organizarea sistemică a terminologiei militare vestimentare
2.0.0. Așa cum am arătat mai sus, caracterul sistemic constituie o trăsătură definitorie a terminologiei, aici prin sistem înțelegându-se o totalitate organizată de obiecte, reprezentate de termeni structurați ca unități ale terminologiei conform unor anumite relații obiective. În acest subcompartiment vom aprofunda unele idei enunțate supra referitor la caracterul sistemic al terminologiei, raportându-le anume la terminologia militară vestimentară.
2.0.1. Abordarea sistemică se aplică pe larg în lingvistică, ca și în alte științe, așa cum am menționat și supra. Unii lingviști văd în caracterul sistemic esența clasificării termenilor (D. S. Lotte, N. K. Suhov, I. A. Klimovițki), alții consideră că prin caracter sistemic se remarcă formarea termenilor noi (O. O. Reformatski, T. L. Kandelaki, L. A. Șkatova). Există și opinia (R. O. Budagov, L. L. Kutina) că termenul are caracter sistemic dublu: ca element al sistemului terminologic și ca element al sistemului lexical în ansamblu. După cum afirmă L.O. Simonenko, „terminologia are caracter sistemic, deoarece este sistemică realitatea care ne înconjoară, ale cărei sectoare și părți terminologia le reprezintă și le deservește” [Cимoнeнкo Л. O. Бioлoгiчна тepмiнoлoгiя: фopмyвання та фyнкцioнyвання. PBЦ “Coфiя” Умань – 2006. – 104 c.]. Susținem părerea cercetătoarei L.V. Turovska care constată că sistemele terminologice sunt de două tipuri. În primul rând, este vorba de un caracter sistemic logic, determinat de sistemul de noțiuni cu care corelează sistemul terminologic. În al doilea rând, ne referim la un caracter sistemic lexical, care constă în faptul că termenii derivați și cei compuși se formează în baza unităților lexicale utilizate pentru exprimarea termenilor primari [Typoвcька Л.B. Biйcькoвi звання та пocади в Укpаїнi. – К-Ipпiнь: Пepyн, 2005. – C. 15.].
2.0.2. În contextul diverselor abordări ale noțiunii de termen, care pornesc de la principiile teoretice generale ale terminologiei, în literatura de specialitate este curentă abordarea din perspectiva caracterului sistemic lingvistic. Printre interpretările de acest gen se înscrie și cea a terminologului D.S. Lotte, care a elaborat principiile formării termenilor tehnico-științifici. În opinia savantului rus, așa cum am precizat și supra, drept particularități definitorii ale termenului pot fi considerate: sensul îngust și exact; excluderea sinonimiei; corespunderea semnificației lexicale a termenului sau a părților sale componente (dacă termenul este compus) cu sensul concret al noțiunii (obiectului, procesului, fenomenului) denumite de termen. Particularitățile enumerate determină caracterul sistemic al termenilor, care presupune stabilirea locului pe care noțiunile reflectate îl ocupă printre toate celelalte noțiuni ale sistemului terminologic. D.S. Lotte mai precizează că termenul trebuie să fie compact (în special în cazul sintagmelor terminologice), simplu și ușor de înțeles, pentru ca un lexem să se poată încadra cu ușurință în sistemul terminologic.
2.0.3. Ținând cont de principiile teoretice generale ale științei actuale despre termeni, discutate în mai multe lucrări de specialitate, putem defini terminologia militară vestimentară drept o totalitate de denumiri speciale, monosemantice și polisemantice, care corelează cu anumite noțiuni și realități ale domeniului militar, formând astfel un sistem terminologic. Definiția în cauză dată terminologiei militare sugerează relația de sistemicitate, interdependență dintre elementele lexicale specializate care reprezintă domeniul de activitate militar. Caracterul sistemic este motivat, pe de o parte, de faptul că terminologia militară, spre deosebire de lexicul general, este funcțională în cadrul unui grup profesional omogen. Pe de alta, termenul militar vestimentar face parte dintr-un sistem de noțiuni ce se deosebesc printr-o complexitate de relații sistemice. Asemenea relații sunt mai largi în cazul termenilor militari, deoarece noțiunea de „termen” este percepută atât ca element al sistemului lexical, cât și ca element al sistemului de noțiuni științifice specializate.
Terminologia militară vestimentară reprezintă un sistem definitivat și, totodată, deschis, cu termeni diverși ca origine, formați pe cale lexicală (termeni derivați sau împrumutați), în urma transformărilor semantice (cuvinte ale lexicului general care au obținut o semnificație terminologică) și în cadrul proceselor sintactice (sintagme nou-create cu caracter nominativ). Dar, după cum se știe, evoluția și funcționarea oricărei terminologii depinde nu doar de factori interni sau de caracterul intern al limbii, dar și de influențe externe, care amplifică funcționalitatea anumitor modele de formare a cuvintelor și a construcțiilor sintactice, implică modificări în semantica lexemelor, generează apariția unui număr mare de împrumuturi și neologisme pentru noțiunile noi din sfera militară.
2.0.4. Sistemul terminologic militar reprezintă o parte componentă a sistemului terminologic național, care are particularitățile sale de formare și funcționare, condiționate de specificul limbajului militar și al domeniului militar în ansamblu. Pentru a evidenția această relație de sistemicitate a elementelor lexicale specializate ale terminologiei militare vestimentare, este necesar să analizăm gradul de sistemicitate a termenilor din punct de vedere lexical. Doar respectarea riguroasă a particularităților de formare determină un grad sporit de sistemicitate terminologică și, concomitent, o corespundere cu rigorile și cerințele impuse metalimbajelor terminologice.
Termenul, după cum am observat mai sus, după părearea unor lingviști, ar trebui să fie exact și scurt, dar aceste particularități, după cum vom vedea, uneori se exclud reciproc în cadrul terminologiei, iar în cazul terminologiei militare vestimentare care constituie obiectul studiului de față nici nu se validează.
Așa cum a stabilit D. S. Lotte, termenul poate fi reprezentat printr-o o simplă denumire a unei noțiuni specializate [Лoттe Д.C., Ocнoвы пocтpoeния наyчнo-тexничecкoй тepминoлoгиeй. Mocква, 1961, c. 72]. O astfel de interpretare se atestă în mai multe lucrări de specialitate ce țin de organizarea și standardizarea terminologiei științifice și se explică prin faptul că orice termen este interpretat ca denumire a noțiunii. Altă motivație pentru o asemenea abordare ar fi interpretarea noțiunilor luate aparte, fără vreo relație cu celelalte noțiuni. De aici, în loc de particularitățile necesare și suficiente (generale și specifice), termenul reflectă deseori și particularități neesențiale, întâmplătoare [Лoттe Д.C., Ocнoвы пocтpoeния наyчнo-тexничecкoй тepминoлoгиeй. Mocква, 1961, c. 72].
Așadar, termenul trebuie să dispună de anumite particularități de sistem care devin importante din moment ce mai multe noțiuni respectă un anume principiu de clasificare. Principiul de clasificare nu este atât de relevant când termenii militari vestimentari trebuie să denumească un număr mic de noțiuni înrudite sau să indice noțiuni unice în felul lor (de exemplu, coifură, fular, mănuși ș.a.) și care nu dispun de diversificare (după formă, culoare, material, destinație ș.a.) în raport cu gradul militarului ce poartă elementele de vestimentație respective. Acest lucru îl atestăm în epoca medievală, când lipsesc termeni militari ce ar denumi elemente de vestimentație adiacente, dar diverse ca formă, culoare sau material. De exemplu, în secolul al XVI-lea printr-un singur termen erau denumite toate tipurile de coif, neglijându-se deosebirile nesemnificative ce existau între ele. Asemenea piese, fiind puține la număr și slab diversificate, nu au determinat în perioada istorică respectivă crearea mai multor termeni. Dar de îndată ce au apărut modele noi de coifuri, variate după formă, culoare și material, s-a constatat și necesitatea precizării vechiului termen. Astfel, în secolele XVIII–XIX, când se produceau mai multe tipuri de coifuri, acestea au fost denumite cu o mai mare precizie: coif din alamă, coif din piele neagră, coif metalic, coif pentru grăniceri [Uniforma armatei române…].
Așadar, termenii vechi, care nu existau într-un sistem bine stabilit, au cedat locul termenilor sistemici, care sugerează prin structura lor materialul, culoarea sau chiar categoria de trupe ce poartă elementul de coifură respectiv.
2.0.5. Rolul termenului nu poate să se rezume doar la funcția de nominare. Terminologia științifică nu reprezintă un grup de cuvinte oarecare, ci un sistem organizat de cuvinte și sintagme, relaționate într-un anume fel, care, de fapt, marchează deosebirea dintre terminologia generală și terminologia științifică [Лoттe Д.C., Ocнoвы пocтpoeния наyчнo-тexничecкoй тepминoлoгиeй. Mocква, 1961, c. 72]. Termenul nu va fi privit aparte sau izolat, deși astfel ar putea fi mai scurt sub aspect structural și mai sugestiv în relație cu noțiunea denumită, totuși nu totdeauna ar putea fi cel potrivit, deoarece trebuie examinat în contextul întregului sistem terminologic și al particularităților sistematizante.
Caracterul sistemic al terminologiei militare vestimentare reiese din respectarea câtorva cerințe ce țin de organizarea termenilor sub aspect lingvistic. În primul rând, în procesul de constituire a unui sistem terminologic se ține cont de faptul că acesta în perspectivă s-ar putea dezvolta și de aceea, pentru a păstra caracterul de sistem (în viitor), se cere ca noțiunile să fie denumite după un singur principiu de nominalizare [Лoттe Д.C., Ocнoвы пocтpoeния наyчнo-тexничecкoй тepминoлoгиeй. Mocква, 1961, c. 73]. Altfel spus, principiul de nominalizare trebuie să aibă un caracter progresiv. De exemplu, termenii militari vestimentari din secolele XVIII–XIX care denumeau diverse tipuri de căciuli purtate în armatele românești din această perioadă au fost creați după principiul determinat de necesitatea de a sugera tipul materialului, forma și culoarea fiecărui exemplar de căciulă (Cf.: căciula acoperită de mușama, neavând egretă; căciula cu fund și flamă roșie; căciula din blană neagră de miel, cu forma zisă „cucă”; căciula din piele neagră, din blană de iepure; căciula neagră de astrahan cu fundul din postav roșu; căciula ornată cu șnur din fir auriu; căciula țurcană; căciula, cu blană neagră pe margine; căciula, din blană neagră de miel cu fundul de mușama neagră; căciulă din blană neagră de miel, având pană de curcan și cocardă tricoloră, din metal; căciulă cu fund roșu, cu un lanț pe un postav de culoare distinctivă în loc de găitan; căciulă de astrahan negru; căciulă de blană albă, cu pană de vultur; căciulă din blană de urs negru, cu părul în jos prevăzută cu subbărbie; căciulă din piele de hârșie, cu pană de curcan; căciulă neagră, din piele cu tuiul de postav de culoare distinctivă; căciulile ornate cu șnur galben ș.a.). Acest principiu a fost de perspectivă, deoarece rămâne a fi funcțional până astăzi (Cf.:căciulă de astrahan de culoare brumărie, căciulă din blană de ovine de culoare brumărie, căciulă din blană artificială de culoare brumărie)[Regulamentul RM, p.].
2.0.6. Având în vedere diversele scheme de clasificare a terminologiei militare vestimentare, menționăm că în cadrul acestora sunt evidențiate anume acele particularități necesare și suficiente care trebuie să fie reflectate prin structura terminologică. Acest principiu rămâne a fi caracteristic întregii terminologii militare vestimentare contemporane, valabil pentru aproape toate elementele de vestimentație militară, diferențiind mai multe tipuri de cămăși, pantaloni, căciuli etc. purtate de către militari: cămașă din țesătură combinată de culoare albă; cămașă din țesătură combinată de culoare albă cu mâneci scurte; cămașă din țesătură combinată de culoare gri-deschis; cămașă din țesătură combinată de culoare gri-deschis cu mâneci scurte; pantaloni de gală din țesătură de semilână de culoare gri-închis; pantaloni din semilână de culoare gri-deschis; pantaloni din semilână de culoare albastru-închis; pantaloni din semilână de culoare verde-închis; pantaloni sport etc. Rigoarea terminologică în cauză determină nu doar sistemicitatea termenilor militari vestimentari, dar răspunde și unei cerințe de ordin practic. Uniforma militară trebuie purtată regulamentar (în sens strict militar), ea va corespunde locului aflării militarului, statutului militar pe care îl are (ofițer/subofițer, student militar/absolvent al instituțiilor militare de învățământ etc.). În cazul dat termenii militari vestimentari corespund atât criteriilor de sistemicitate, cât și de funcționalitate. În limba română, principiul terminologic în cauză a fost conștientizat încă din sec. al XIX-lea, când diferite elemente de vestimentație militară erau numite după un singur algoritm și reflectau particularitățile necesare și suficiente ale noțiunilor denumite: brandenburguri din lână roșie, brandenburguri din fir auriu, brandenburguri din lână neagră, brandenburguri roșii [Uniforma, p.].
2.0.7. Completarea lexicală a terminologiei militare contemporane ce denumește vestimentația militarilor s-a produs datorită terminologizării cuvintelor din limbajul comun. În urma unor astfel de contacte este greu de a delimita exact hotarul între cuvintele ce aparțin lexicului comun și cele care, de regulă, sunt atribuite unei sfere speciale de întrebuințare. Analiza materialului lingvistic demonstrează că un număr mare de lexeme, pe care le numim termeni militari, au fost incluse în sistemul terminologic ca urmare a migrării lor din lexicul general. În afară de aceasta, în anumite condiții aceeași unitate lexicală poate exista în limbă atât ca termen, cât și ca netermen, corespunzând sistemicității terminologice cu rigorile acesteia, dar și lexicului obișnuit al limbii române în general. Cuvintele terminologiei militare vestimentare sunt potrivite domeniului militar pentru a denumi elemente de vestimentație, deoarece reflectă, pe de o parte, caracterul generic al noțiunii, iar pe de alta, specificul acesteia. Este important ca printre termenii aceleiași categorii să existe un singur principiu de construcție (sub aspect structural) a termenilor, care reflectă, materialul, destinația culoarea etc.:bocanci din piele naturală de culoare neagră cu carâmbi înalți (vară); bocanci din piele naturală de culoare neagră cu carâmbi înalți (iarnă); bocanci din piele naturală cu carâmbi înalți pentru pustiu; palton din piele naturală/artificială de culoare neagră; palton din postav de culoare verde-închis; scurtă călduroasă din țesătură combinată de culoare verde-închis; scurtă călduroasă din țesătură combinată cu desen camuflat; veston din semilână de culoare gri-deschis; veston din țesătură de semilână de culoare verde-închis; cravată din țesătură combinată de culoare gri; cravată din țesătură combinată de culoare neagră ș.a. Acest principiu rămâne a fi unul foarte important și determinant în construcția termenilor [Лoттe Д.C., Ocнoвы пocтpoeния наyчнo-тexничecкoй тepминoлoгиeй. Mocква, 1961, c. 72], deoarece asigură, în mare parte, caracterul sistemic al termenilor militari vestimentari. Nerespectarea acestui principiu va reduce din sistemicitatea terminologiei militare vestimentare în limba română.
2.0.8. Așa cum am mai arătat, elementele lexicului comun, folosite pentru a reflecta realitățile unei sfere profesionale înguste, cum este sistemul terminologic militar, capătă calitatea de termen în cadrul sistemului terminologic militar, având în contextul acestuia următoarele particularități de bază: relația strânsă cu noțiunile sistemului terminologic militar, monosemantismul, limitarea la o sferă concretă de utilizare, lipsa valorilor emoțional-expresive și stilistice, fapt ce conferă terminologiei militare vestimentare un caracter sistemic sporit, corespunzător cerințelor impuse de literatura de specialitate. În acest sens, Speranza Tomescu consideră terminologiile adevărate sisteme definiționale în care se stabilește o interdependență între un concept, un termen, o definiție și un domeniu, interdependență prin care se statuează preferința termenilor pentru monosemie și monoreferențialitate [Tomescu Speranza. Terminologia militară: delimitări, caracteristici, relații cu alte limbaje. București: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2008.p.17.]. În această ordine de idei, mult mai generală și cuprinzătoare poate fi considerată definiția propusă pentru termen de savantul I.S. Kvitko: „Termenul este un cuvânt sau o îmbinare de cuvinte care corelează cu noțiunile unui anumit domeniu organizat al cunoașterii (din știință sau tehnică) și care intră în relații sistemice cu alte cuvinte și sintagme, formând cu ele în fiecare caz aparte și într-un anumit timp un sistem închis, ce se deosebește prin informativitate înaltă, monosemantism, exactitate și neutralitate expresivă”. [Квиткo И.C. Tepмин в наyчнoм дoкyмeнтe. – Львoв: Bища шкoла, 1976. – C. 21.].
Termenul militar vestimentar, ca element sistemic al lexicului limbii române, având un conținut clar fixat, fiind monosemantic, exclude dezvoltarea proceselor lexico-semantice în interiorul sistemului terminologic militar, totodată fiind supus influenței proceselor care se produc în exterior. După cum menționează L.O. Simonenko, „termenii științifici deseori se formează în baza semnificațiilor lexicului general, iar sistemul semnificațiilor generale se îmbogățește încorporând noțiuni științifice”[ Cимoнeнкo Л.O. Фopмyвання yкpаїнcькoї бioлoгiчнoї тepмiнoлoгiї. – К.: Hаyк. дyмка, 1991. – C. 26.]. Această constatare este o dezvoltare firească a afirmațiilor lui A. A. Potebnea despre relația dintre sistemele noțiunilor lingvistice (semnificațiilor „apropiate”), a noțiunilor științifice (semnificațiilor „îndepărtate”), precum și a ideilor lui A. A. Reformatski despre două aspecte ale funcționării termenilor – „lexis” și „logos” – în etapă actuală a dezvoltării terminologiei [Peфopматcкий A.A. Mыcли o тepминoлoгии // Coвpeмeнныe пpoблeмы pyccкoй тepминoлoгии. – M., 1986. – C. 164].
2.0.9. Semnificația cuvintelor obișnuite, după cum se știe, se formează în procesul evoluției lor istorice. Un rol important în acest proces îl joacă contextele în care se utilizează cuvintele. Contextele pot apropia sau respinge semnificația diferitor cuvinte, ceea ce determină apariția unor noi nuanțe semantice, trecerea acestora în semnificații de bază și a celor de bază în semnificații secundare, în cele din urmă structura semantică a cuvântului modificându-se. În ce privește termenul, constatăm cu rezerve că, în opinia unor cercetători, el este „indiferent față de diacronie” [Капанадзe B.A. Pазвитиe лeкcики coвpeмeннoгo pyccкoгo языка. – M.: Hаyка, 1965. – C. 78.]. În această ordine de idei, V. A. Zveghințev, având obiecții față de semnificația lexicală a termenilor, respinge concomitent și potențialul lor de dezvoltare, acceptat ca firesc pentru cuvintele obișnuite: „în cazul termenilor se dezvoltă nu semnificația cuvântului, ci noțiunea care este denumită de cuvânt” [Звeгинцeв B.A. Ceмаcиoлoгия. – M.: Изд-вo Mocк. yн-та, 1957. – C. 151-152.]. Ideea este preluată de I. S. Sorokin, care recomandă ca în timpul aprecierii mutațiilor de sens să se ia în vedere doar modificarea noțiunii denumite. Autorul afirmă că „în cercetările istorico-semantice este important să delimităm clar modificarea noțiunii despre obiectul denumit prin cuvânt, de modificarea propriei semnificații pe care o comportă cuvântul. Această delimitare poate fi realizată cu ajutorul factorilor interni ai dezvoltării lingvistice” [Copoкин Ю.C. Pазвитиe cлoваpнoгo cocтава pyccкoгo литepатypнoгo языка (30-90-e гoды XIX вeка.). – M.; Л.: Hаyка, 1965. – C. 326.]
Adepții primei concepții sunt de părerea că termenii „reprezintă o variantă mai complexă a acelor forme lexicale care sunt o parte considerabilă a lexicului uzual. Pentru a înțelege natura semantică a termenilor, rolul de exponenți ai noțiunilor științifice, este necesar să se stabilească legătura lor cu lexicul comun, cu evoluția lui semantică. Iar pentru a înțelege evoluția semantică a lexicului, nu numai că trebuie inclusă terminologia științifică în arealul cercetării lingvistice, dar și trebuie urmărită apariția termenilor în straturile lexicului uzual” [Литвинeнкo A.C. Tepмин и мeтафopа // Учeн. зап. 1-гo Mocк. пeд. ин-та ин. яз. – 1954. – T. 8. – C. 277].
Reprezentanții celei de-a doua concepții susțin că termenii sunt lipsiți de o reală semnificație lexicală [Звeгинцeв B.A. Oчepки пo oбщeмy языкoзнанию. – M.: Изд-вo Mocк. yн-та, 1962. – C. 348.], iar câmpul terminologic este strict delimitat de lexicul general [Peфopматcкий A.A. Чтo такoe тepмин и тepминoлoгия // Boпpocы тepминoлoгии. – M., 1961. – C. 53.] și că datorită deosebirii profunde care există între termen și netermen este posibil schimbul între terminologie și lexicul uzual [Капанадзe B.A. Pазвитиe лeкcики coвpeмeннoгo pyccкoгo языка. – M.: Hаyка, 1965. – C. 80.].
Observăm în concluzie că acesta reprezintă o parte componentă a sistemului terminologic național, cu particularitățile sale de formare și funcționare, condiționate de specificul limbajului militar și al domeniului militar în ansamblu.
2.1. Organizarea structurală a termenilor militari vestimentari
2.1.0. Terminologia militară vestimentară constă dintr-un bogat material de studiu, datorită dezvoltării, evoluției elementelor de vestimentație ale Forțelor Armate din Republica Moldova și a procesului continuu de racordare a acestora la nivelul de organizare și echipare al armatelor moderne, care au proliferat numărul de noțiuni militare, pentru care, desigur, a fost nevoie de termeni adecvați. Acest fapt, bineînțeles, a determinat evoluția și modernizarea lexicului militar românesc, implicit a terminologiei militare vestimentare.
Termenul militar se deosebește substanțial de un cuvânt obișnuit, deoarece exprimă o noțiune specială ce nu-și pierde integritatea lexico-semantică, indiferent de procedeele de exprimare a conținutului acestei noțiuni. [Данилeнкo B. П. Pyccкая тepминoлoгия, p.31] Sub aspect structural, termenul militar vestimentar trebuie să fie o unitate nominativă unică și independentă, nealterabilă ca formă.
În general, termenul este perceput ca fiind monomembru sau polimembru și, indiferent de structura sa, trebuie să întrunească și exactitate semantică, sugerată de structură. Cu o astfel de formă (monomembră, polimembră) apar termenii militari vestimentari în dicționarele explicative sau lexicoanele specializate.
2.1.1. Terminologia militară vestimentară cuprinde toate tipurile structurale de termeni:
– termeni formați dintr-un singur cuvânt, monomembri (epolet, ecuson, lampas),
– termeni compuși (cămașă-bluză, ecuson-tricolor ș.a.) și
– termeni sintagme (uniforma militară de ceremonie; uniforma militară de oraș; uniforma militară de serviciu; uniforma militara de instrucție etc.), categorie care, potrivit cercetătoarei I. Busuioc [Busuioc I., …], este cea mai numeroasă într-un sistem terminologic: „Cea mai mare parte a termenilor sunt sintagme (mai ales nominale), iar sintaxa terminologiilor este, în mare măsură, una a grupurilor de cuvinte, formate prin sudarea secvențelor denominative uzuale. Compușii sintagmatici reprezintă instrumentul lingvistic cel mai adaptat funcției denominative a unei terminologii (de unde și caracterul lor preponderent)” [Ileana Busuioc, Mădălina Cucu, Introducere în terminologie./ http://ebooks.unibuc.ro/filologie/terminologie/index.htm].
Specificul sistemului terminologic militar românesc contemporan este determinat de prezența în componența sa a unui număr neînsemnat de termeni compuși, de denumiri militare complexe, formate prin îmbinarea într-o singură unitate lexicală a două sau mai multe lexeme. În acest caz, cuvintele compuse oferă posibilitatea de a exprima mai clar noile noțiuni și reprezintă o parte semnificativă a vocabularului limbii literare românești. „Apariția termenilor cu o asemenea structură, afirma G. O. Vinocur, a fost dictată de necesitatea de a exprima două idei printr-un singur cuvânt” [24:162]. Analiza efectuată e confirmată de denumiri compuse de tipul: cămașă-bluză, ecuson-tricolor ș.a.
O răspândire largă în cadrul sistemului terminologic militar ce denumesc elemente de vestimentație au căpătat termenii-sintagme, care, după cum se știe, au devenit unul din mijloacele principale în procesul nominării terminologice. Termenul-sintagmă și termenul-cuvânt au aceeași sarcină nominativă, cu toate acestea, termenul-sintagmă mai este și purtător de relații sintactice. Sintagmele terminologice au, concomitent, proprietățile termenului, pe de o parte, și particularități caracteristice îmbinărilor de cuvinte, pe de altă parte.
În textele specializate militare funcționează un număr mare de termeni ce apar preponderent în forma sintagmelor terminologice, alcătuite din două sau mai multe elemente constituente, care denumesc noțiuni concrete ale vestimentației militare. Astfel, în terminologia militară vestimentară există un număr impunător de termeni alcătuiți din două sau mai multe elemente lexicale: căciulă de astrahan de culoare brumărie; chipiu din semilână de culoare gri-deschis; chipiu din semilână de culoare verde-închis; chipiu de gală din țesătură de semilână de culoare albastru-închis; beretă de fetru; panamă din țesătură combinată cu desen camuflat tip guler detașabil de astrahan de culoare brumărie; pădure/pustiu; capelă de iarnă din țesătură impermeabilă cu desen camuflat; cocarda bicoloră, cocarda din piele, cocarda tricoloră din mătase, cocardă bicoloră (cu galben la mijloc și albastru pe margine), cocardă tricoloră din alamă ș.a. Termeni definiție
Termenii-sintagme se caracterizează prin sistemicitate, tendință spre monosemie în limitele câmpului său terminologic, lipsa expresivității, neutralitate stilistică. Ca varietate a îmbinărilor de cuvinte, termenii-sintagme reprezintă niște construcții sintactice, formate din două sau mai multe cuvinte în baza raporturilor gramaticale de subordonare. Din punct de vedere gramatical și semantic, cuvântul de bază este numit parte componentă principală, iar elementul dependent – parte componentă subordonată. În oricare termen-sintagmă autonomia semantică a elementelor componente este diminuată, astfel că după caracterul valoric al termenului sintagmă se apropie mult de caracterul valoric al cuvântul luat aparte. Indiferent de lungimea structurală și de componența categorială lexico-gramaticală, termenii-sintagmă exprimă, sub aspect funcțional, un singur sens terminologic, o singură noțiune complexă. Pentru limbajele specializate este important faptul că sintagmele polimembre reprezintă unul din mijloacele lingvistice de sistematizare a termenilor.
2.1.2. Așadar, din punct de vedere al structurii, la nivelul terminologiei militare românești termenii vestimentari se împart în două mari categorii:
termeni militari vestimentari monomembri (cocardă; epolet; galon);
termeni militari vestimentari polimembri: șort sport; tunică sport (constituiți din două elemente); beretă de fetru; chipiu de gală; pălărie de gală; cămașă de serviciu (trei elemente); uniformă militară de paradă, uniforma militară de instrucție, eghilet de culoare aurie (patru elemente); insigne de petliță și epolet; fes tricotat de culoare neagră (cinci elemente); căciulă de astrahan de culoare brumărie; chipiu din semilână de culoare gri-deschis; chipiu din semilână de culoare verde-închis; veston din semilână de culoare gri-deschis (șase elemente); pardesiu din țesătură combinată de culoare verde-închis (șapte elemente); sacou de gală din semilână de culoare albastru-închis; veston din țesătură de semilână de culoare verde-închis (opt elemente); chipiu de gală din țesătură de semilână de culoare albastru-închis (nouă sau zece elemente).
Termeni definiție
Menționăm că în clasificarea noastră, bazată pe terminologia militară vestimantară, se regăsesc, în special, sintagme lexicale/lexicalizate sau synapsii (termen apud E. Benveniste), altfel spus formațiuni alcătuite din substantive (gen: subst. + prep. + subst.), cele mai productive prepoziții din componența acestor formațiuni fiind “din” și “de”. De asemenea, am atestat și compuse sintagmatice (termen apud L. Guilbert) de tip subst. + adj. A se vedea pentru comparație terminologia managementului economic, unde, din șase modele structurale, cele mai productive sunt compusele sintagmatice bimemebre cu adjectiv, urmate de îmbinările terminologice bimembre alcătuite din nume la nominativ plus nume la genitiv [Cepraga L., 2006, p. 175].
2.1.3. Analiza materialului cercetat ne oferă posibilitatea să menționăm că, în limitele fiecărui grup tematic de termeni, se manifestă tendința spre crearea unui sistem semantic armonios prin formarea din contul elementelor lexicale terminologice, care exprimă noțiuni de bază, a termenilor sintagme, care redau noțiuni specializate. Drept urmare, se constituie cuiburi semantice de termeni: lampas – lampas dublu din postav roșu; lampas lat din postav roșu; lampas simplu de culoare albă; broderie – broderie dublă în partea din față a tunicii, broderia paftalelor de manșetă; broderie dispusă în spirale; broderie compusă din frunze de stejar; broderie cu ghindă pe o ramură dreaptă; broderie din fir auriu ș.a.
2.1.4. Termenii militari au particularități de structură gramaticală identice cu cele ale cuvintelor din limbajul comun și se formează, așadar, prin aceleași procedee (derivarea, compunerea), care sunt specifice și cuvintelor din fondul principal lexical.
Adnotarea elementelor concretizatoare la dominanta semantică a sintagmei terminologice militare este utilizată doar în scopul concretizării cuvântului de bază și de constituire a celorlalte variante înrudite. De exemplu, termenul cămașă a determinat apariția altor sintagme înrudite, cum ar fi: cămașă din țesătură combinată de culoare albă; cămașă din țesătură combinată de culoare albă cu mâneci scurte; cămașă din țesătură combinată de culoare gri-deschis; cămașă din țesătură combinată de culoare gri-deschis cu mâneci scurte ș.a. (vezi Regulamentul)
Așadar, structura termenilor militari are o importanță majoră în orientarea și exprimarea cât mai reușită a particularităților noțiunii exprimate, deoarece portul uniformei militare nu este un act decis de sine stătător, dar unul stabilit prin lege: „Militarii sunt obligați să cunoască regulile privind portul uniformelor militare, să dețină toate uniformele militare în complet și să le poarte regulamentar … ” [Regulament, p.5], fapt ce impune terminologiei militare vestimentare o prezentare detaliată și exactă a articolelor de vestimentație, astfel încât să nu existe confuzii la nivelul portului uniformei militare de către militari. Din acest motiv, formarea și definirea termenilor este totdeauna „un proces conștient și nu spontan”. [Данилeнкo B. П. Pyccкая тepминoлoгия, p.91], fapt, desigur, caracteristic și pentru terminologia militară vestimentară.
2.1.5. E necesar de menționat că la nivelul terminologiei militare vestimentare predomină termenii care sunt alcătuiți din două sau mai multe elemente lexicale ce reflectă caracteristicile obiectului, astfel încât sensul acestuia este ușor de dedus chiar și fără definiție. Cu alte cuvinte, termenul militar vestimentar conține în structura sa o trăsătură de bază a obiectului denumit, astfel încât sensul apare chiar din structura lui (torsadă de patru trese din lână verde, torsadă de patru trese din fir auriu, torsadă din canetil, torsadă oblică din șnur gros împletit), fiind cât se poate de transparent în relație cu obiectul denumit.
În urma analizei întreprinse, putem afirma ca termenii-sintagme sunt construiți după modelele de subordonare și prin îmbinarea elementelor constituente: costum de ceremonie, beretă de fetru, costumul termic, gulerul marinăresc.
În practică, deseori putem întâlni termeni formați dintr-un număr mare de elemente constituente, dintre care nu toți pot fi considerați reușiți. Astfel, uneori, în tendința de a exprima cât mai exact corelarea complexă internă dintre noțiuni-elemente ale termenului-sintagmă, sunt formate construcții terminologice greoaie, cum ar fi, spre exemplu: scurtă călduroasă din țesătură combinată de culoare verde-închis; scurtă călduroasă din țesătură combinată cu desen camuflat ș.a. Analogic, astfel de construcții terminologice pot fi întâlnite și în cadrul altor microsisteme terminologice din cadrul terminologiei militare vestimentare: costumul de oraș și de serviciu pentru cadrele militare din forțele navale, costumul de oraș pentru studenții si elevii instituțiilor militare de învățământ superior, palton din piele naturală/artificială de culoare neagră; palton din postav de culoare verde-închis ș.a.
În legătură cu aceasta, apare o dificultate ce ține de limitele de complicare a îmbinării de cuvinte, până unde poate fi considerată termen sintagma terminologică. „Hotarele mărimii termenilor-sintagme nu pot fi infinite. Drept termen-sintagmă în variantă «clasică» este considerată îmbinarea substantivizată de cuvinte cu formele caracteristice de exprimare a particularităților” [30: 167].
În opinia noastră, hotarele termenilor-sintagme sunt determinate nu de numărul de părți componente ce le conține, ci de capacitatea unei anumite construcții verbale de a se constitui într-o denumire unică a noțiunii științifice. Important este ca denumirea nou-creată să nu depășească cadrul îmbinării nepredicative de cuvinte, deoarece îmbinările predicative nu au funcții nominative. În comunicarea științifică, accesibilitatea formulării lingvistice a ideii nu depinde de numărul de cuvinte utilizate. Primar sau esențial este înțelegerea noțiunii științifice de către receptor, iar mijloacele lingvistice pe care le utilizează autorul pentru a comunica ideile sale sunt secundare. Laconismul lingvistic în sfera științifică este util și binevenit atât timp, cât nu afectează corectitudinea, siguranța și ușurința percepției conținutului informațional.
Așadar, optimă poate fi acea lungime a termenului care ar permite transmiterea cu o exactitate suficientă a trăsăturilor de bază noțiunii de specializate. După cum menționează V. M. Leicik, hotărâtor în determinarea lungimii optimale a termenului este factorul lingvistic – lungimea și structura unităților lexicale, care predomină în limbă într-o anumită epocă [60: 67].
2.1.6. După cum observăm, un strat semnificativ al terminologiei militare (în particular, denumirile uniformei militare) este constituit din termeni-sintagme care confirmă potențialul nominativ special. Această combinație din mai multe cuvinte, care de fapt sunt niște adnotări la un termen-nucleu, în scopul de a veni cu anumite precizări, concretizări semantice și, totodată, cu delimitările de rigoare ale claselor de termeni. Unui cuvânt, de exemplu lexemul chipiu, ca element lexical aflat la hotarul de contact dintre limbajul comun și lexicul specializat militar, i se atribuie mai multe elemente lexicale în componența structurală a acestuia, care vin cu anumite adnotări ale noțiunii în cauză, diferențiind mai multe tipuri de chipiuri, respectiv creând mai mulți termeni aflați într-o relație de rudenie cu termenul-nucleu: chipiu din semilână de culoare gri-deschis; chipiu din semilână de culoare verde-închis/albastru-închis; chipiu de postav de culoare gri; chipiu de gală din semilână de culoare albastru-închis. După cum putem observa, acestor termeni li se poate adăuga două sau mai multe adnotări semantice, creând mai multe derivate de la un singur cuvânt.
Acest tip de sintagme, predominant la nivelul terminologiei militare vestimentare, spre deosebire de sintagmele în care toate elementele lexicale dețin aceeași pondere semantică în contextul îmbinării, se caracterizează prin prezența unui termen în cadrul sintagmei care, de fapt, este și centrul semantic și gramatical al acesteia. Centrul gramatical și semantic mai întotdeauna coincid.
Sintagmele polimembre din cadrul terminologiei militare vestimentare denumesc un obiect complex prin indicarea directă sau indirectă a particularităților acestuia. Tipul de sintagme respectiv nu denumește obiectul în plenitudinea lui semantică, dar îl caracterizează, relaționând semnificația noțiunii cu structura obiectului de realitate. Termenii militari vestimentari relaționează în procesul nominației forma cuvântului cu sensul acestuia. Elementele de adnotare ale termenului exprimă particularitățile permanente și esențiale ale obiectului denumit, adică se orientează spre obiect, realizând integralitatea semnificației.
2.1.7. Termenii militari vestimentari-sintagme, existenți pentru a denumi elemente de vestimentație militară sunt cei mai numeroși, reprezentând subtipuri de concepte, fiind formați, în general, dintr-un termen-nucleu căruia i se atașează alți termeni cu funcții semantice diferite: descriere, părți componente, material, funcție, destinație etc. (Cf.: petlițe albastre, petlițe albe dreptunghiulare, petlițe de culoare verde pentru vânători, petlițe de culoare verde (la grăniceri), petlițe din catifea verde paspoalate cu roșu, petlițe din lână galbenă, petlițe din postav alb, petlițe în formă de stegulețe de lance, petlițe-săgeată; guler detașabil de astrahan de culoare brumărie; palton din piele naturală/artificială de culoare neagră; palton din postav de culoare verde-închis; scurtă călduroasă din țesătură combinată de culoare verde-închis; scurtă călduroasă din țesătură combinată cu desen camuflat; pardesiu din țesătură combinată de culoare verde-închis ș.a.).
E necesar de menționat că la nivelul terminologiei militare vestimentare nu există termeni creați în baza unor anumite procese, deoarece pentru terminologia militară vestimentară obiectele și nu procesele reprezintă principii funcționale la nivelul terminologiei militare în general.
Sintagmele polimembre sunt chemate să reflecte plenar particularitățile necesare și suficiente ale noțiunii. Bineînțeles, a opera cu atare sintagme-termeni militari este dificil, pentru că ele conțin un spectru variat și diversificat de noțiuni, calificative etc. Acești termeni, până la urmă, vor fi substituiți cu alții mai comprimați și mai comozi. Dar, din punctul nostru de vedere, este imposibil ca toți termenii militari polimembri să fie transformați în monomembri sau bimembri.
Așadar, prezența sintagmelor bimembre, trimembre, tetramembre și polimembre este justificată deoarece acestea conțin o informație plenară, concretă și strictă despre noțiunile militare respective și asigură o însușire și memorare foarte ușoară a lor.
2.1.8. Întrunirea elementelor lexicale la nivelul sintagmelor terminologie este determinată de tendința de a denumi exact elementul vestimentar militar, care, de fapt, a și determinat anumite relații la nivelul interdependenței determinantului și determinatului din cadrul termenului vestimentar militar în formă de sintagmă. La nivelul terminologiei militare vestimentare există o vădită relație de interdependență dintre determinat și determinantul / determinanții acestuia. Această interdependență se datorează gradului sporit de rudenie dintre cuvintele-elemente ale sintagmei, care fac parte din același grup tematic de cuvinte. De exemplu, termenul chipiu de gală din țesătură de semilână de culoare albastru-închis are elemente ce țin de același grup semantic cu cuvântul determinat (țesătură, semilână, culoare albastru-închis ), care sunt necesare de a descrie termenul vestimentar chipiu. E necesar de menționat că noțiunile cu un grad sporit de rudenie dintre elementele lexicale ale sintagmei aparțin aceleiași scheme de clasificare a terminologiei.
Cu toate acestea, la nivelul terminologiei militare vestimentare există și termeni-sintagme în care nu este evidențiată relația de rudenie semantică dintre determinant și determinat, cu atât mai mult relația dintre termeni ce aparțin diferitor clasificări, unde în prim-plan apare relația nu dintre termen și elementele lexicale ce-l caracterizează, dar dintre elementele termenului-sintagmă aflate pe picior de egalitate semantică la nivelul termenului sintagmă. De exemplu, la termenii militari vestimentari epoletul la tunica cu desen camuflat; ecuson de identitate personală la uniforma de instrucție ș.a., lexemele „…la tunica cu desen camuflat” și „… de identitate personală la uniforma de instrucție” nu reprezintă niște principii de clasificare a termenilor vestimentari epolet și ecuson. În aceste cazuri termenii epolet și ecuson mai degrabă sunt niște „piese” ale unei noțiuni mult mai vaste, denominarea realizându-se în baza relației parte-întreg. În acest caz nu sunt clasificate mai multe tipuri de epoleți sau ecusoane, dar se indică că noțiunile respective sunt parte a unui element din vestimentația militarilor. Acești termeni nu denunță o relație de rudenie dintre elementele sintagmei terminologice, deosebindu-se de termeni ca beretă de fetru; chipiu de gală; tunică sport.
Atât termenii cu elemente relație de rudenie apropiată, cât și termenii ce nu dau dovadă de o astfel de relație pot fi grupați în mai multe categorii, care se delimitează în funcție de perspectiva, principiul ce stă la baza acestei delimitări, bazată pe o relație motivată dintre noțiunile denumite (proces, funcție, formă, culoare, destinație ș.a.). În categoria obiectelor întâlnim următoarele relații dintre elementele sintagmelor terminologice ce denumesc vestimentația militarilor: parte–întreg – ecuson de identitate personală la uniforma de instrucție; întreg–parte – bocanci din piele naturală de culoare neagră cu carâmbi înalți; relație de contiguitate – stele pe epoleți, nasturi pentru uniformă; termenul care cuprinde și elementul inclus – tunica cu desen camuflat, relație obiect-particularitate – cravată din țesătură combinată de culoare gri.
Totodată, în cadrul subsistemului terminologic militar vestimentar persistă trei rigori de categorisire a termenilor: obiect–material – beretă de fetru; obiect–culoare – centură de culoare aurie; obiect–material–culoare – căciulă de astrahan de culoare brumărie.
2.1.9. Principiile de creare a termenilor nu impun o structură anume, din care motiv în cadrul terminologiei militare vestimentare avem termeni variați din punctul de vedere al elementelor pe care le includ (vezi mai sus), deși acești termeni sintagme ar putea avea același principiu de delimitare.
Respectivele principii de delimitare a termenilor și denominarea acestora imprimă terminologiei un grad sporit de sistemicitate care se manifestă sub mai multe aspecte și chiar în toate macrosistemele terminologice. Astfel, sistemicitatea este o necesitate, o condiție importantă în organizarea sistemului terminologic din orice sferă de activitate. „Terminologia fiecărui domeniu de știință și tehnică trebuie să reprezinte nu o totalitate de cuvinte stabilite în mod arbitrar, ci un sistem bine organizat”. [Lotte, p.35] Numai astfel, fiecare termen își poate găsi sensul său adecvat, statutul denotativ, ca element al unui sistem terminologic. [M. Butuc, p.29] Cu alte cuvinte, orice termen trebuie să fie în corelație logică și semantică (cu motivație), în raport cu alte noțiuni ale domeniului din care face parte. Pentru a respecta aceste condiții, e necesar să existe principii corecte de standardizare a unui metalimbaj terminologic, ceea ce înseamnă că orice subgrupă de termeni (microsistem), din cadrul fiecărei terminologii (macrosistem), trebuie să se bazeze pe condiții logice, privind acceptarea termenilor în cadrul unui microsistem. [M. Butuc, p.29] Totodată, e necesar să existe și un principiu unic de definire a termenilor din subgrupul dat, iar constituirea microsistemelor terminologice să se efectueze de facto în conformitate cu principiul de constatare a particularităților comune, relevante (forma și funcția) ale termenilor din cadrul microsistemului. Numai în cazul în care sunt respectate aceste imperative se poate vorbi despre anumite „calități de sistem ale unui metalimbaj” [Lotte, 44], altfel spus, poate fi sesizată și asigurată o sistemicitate terminologică atât la nivel de microsistem, cât și la nivel de macrosistem.
2.2. Particularități lexico-semantice ale termenilor militari vestimentari
2.2.0. Având în vedere faptul că termenii fac parte din sistemul lexicului general al limbii naționale, noțiunile științifice apar deseori în baza elementelor lexicului general și, respectiv, sistemul lexical general se îmbogățește cu noțiuni științifice. Astfel, dezvoltarea sensului se realizează în două direcții:
– prin metaforizare;
– prin aprofundarea conținutului semnificatului, pe baza asociațiilor de contiguitate (metonimia).
2.2.1. În opinia lui L.O. Simonenko, „termenul face parte din sistemul lexical general al limbii și, ca element al acestui sistem, pe de o parte, se caracterizează printr-o corelare univocă: pentru o noțiune – un termen, iar pe de altă parte, fiind un element al lexicului general, este influențat de procesele lexico-semantice caracteristice limbii în ansamblu” [112: 41].
A. A. Potebnea a distins în lucrările sale semnificația apropiată și îndepărtată a lexemului: „Prin semnificație lexicală, menționa lingvistul, se înțeleg două lucruri diferite, dintre care unul ce ține de domeniul științei lingvistice, îl numim semnificație apropiată și altul care reprezintă obiectul altor științe – semnificație îndepărtată a cuvântului. Semnificațiile îndepărtate, dezvoltându-se în baza semnificațiilor apropiate, în cele din urmă ating o asemenea deosebire de cele apropiate, încât se transformă în termeni specializați” [96: 19]
R. A. Budagov consideră sensurile apropiate drept acel minimum lexical de semnificații, care asigură înțelegerea între persoanele care vorbesc aceeași limbă, indiferent de specialitate, profesie, viziuni, deprinderile de a contacta mai mult cu un obiect și mai puțin cu altul [15:48].
În baza delimitării semnificațiilor apropiate și îndepărtate, se poate stabili că, în limita lexemului, cuvântul aparține limbii, însă categoriile noționale ale diferitor domenii ale științei se referă la domeniul logicii. Dacă abordăm terminologia din acest punct de vedere, atunci observăm că lexemelor din limbajul general le corespund semnificațiile apropiate (generale, neconcrete, nu întotdeauna exacte, aproximative de cele mai multe ori), iar cuvintelor utilizate în științele concrete și în calitate de exponenți ai noțiunilor respective le corespund semnificații îndepărtate. În opinia lui V. P. Danilenko, acest fenomen poate fi ilustrat prin definițiile cuvintelor date în dicționarul explicativ, pe de o parte, și în dicționarele de specialitate, inclusiv în cele enciclopedice, pe de altă parte [30: 23].
De altfel, această delimitare de semnificații apropiate și îndepărtate coincide, în principiu, cu identificarea noțiunilor „primare”, care corespund în linii mari sensului lexical al unei sau altei unități de vocabular, și a noțiunilor „științifice”, care corespund valorilor elaborate de savanți pentru fiecare termen aparte.
V. A. Zveghințev remarcă faptul că dezvoltarea conținutului intern al unui cuvânt depinde de fondul științei din care face parte termenul respectiv. Existența doar a acestei circumstanțe este suficientă pentru a considera utilizarea strict terminologică a unui cuvânt obișnuit drept omonimică [38: 45].
2.2.2. O parte componentă semnificativă a parametrilor sistemici ai unei terminologii o constituie relațiile lexico-semantice, care se manifestă la nivelul polisemiei, omonimiei, sinonimiei, hipero-hiponimiei. În lingvistica contemporană, rămâne discutabilă chestiunea referitoare la măsura în care sunt admisibile în terminologie relațiile lexico-semantice caracteristice lexicului general. Pe de o parte, gruparea elementelor terminologice în unități paradigmatice este un factor important în organizarea sistemică a terminologiei unui anume domeniu de activitate, iar pe de altă parte, prezența lor excesivă în sistemul terminologic poate condiționa apariția anumitor fenomene negative, cum ar fi formarea numeroaselor grupuri de termeni polisemantici, termeni sinonimici și termeni omonimici.
Deși termenul este monosemantic și „semnificația lui este clar fixată, fiind înțeleasă de fiecare în afara contextului” [131: 55], în practică este imposibil a se evita procesele lexico-semantice caracteristice limbajului general – polisemia, omonimia, sinonimia. Procesele lexico-semantice care se observă în terminologia militară nu se deosebesc, în principiu, de manifestările lingvistice de bază atestate în sistemul lexical al limbii literare române. Concomitent, ele au și un anumit caracter specific, generat de particularitățile formării și funcționării sistemului terminologic militar.
2.2.3. Polisemia presupune capacitatea unui cuvânt de a denumi câteva obiecte sau fenomene diferite ale realității. [SLT: 25], adică de a-și realiza semnificația în mai multe contexte. Fenomenul polisemiei constă în aceea că fiecare semnificație a cuvântului polisemantic este în mod obligatoriu legată de semnificația lui inițială, deoarece ea s-a dezvoltat ca urmare a unei anumite asemănări sau contiguități între noțiunile denumite. Lingviștii califică utilizarea aceluiași cuvânt în lexicul general și în lexicul terminologic drept fenomen al polisemiei. De fapt, este vorba de polisemie externă, nu de polisemia din cadrul unui singur sistem terminologic.
În opinia lui V.V. Vinogradov „între lexicul științei și lexicul general există o legătură directă și foarte strânsă. Orice știință începe cu rezultatele obținute prin gândirea și vorbirea poporului, și în dezvoltarea sa ulterioară nu se desparte de limba populară” [22: 6]. Evident, între semnificația lingvistică generală a cuvântului și cea științifică, în procesul terminologizării cuvintelor din lexicul comun, apar totuși anumite deosebiri. Acceptând părerea precum că utilizarea unui cuvânt din lexicul general cu semnificație terminologică este o expresie a polisemiei, I. S. Stepanov menționa: „De fapt, este vorba de o polisemie care, pentru a exista, necesită prezența corelației dintre termeni în limbajul științific. Totodată, când se vorbește de polisemie, se iau în calcul doar cazurile incluse într-un singur tip, care într-adevăr ilustrează polisemia. În același timp, esența dezvoltării constă anume în faptul că ea include diferite tipuri, toate fiind unite prin tendința către termenul omonim” [126: 17]. Totodată, se va avea în vedere că în percepția purtătorilor unei limbi naționale concrete nu în toate cuvintele distanța dintre sensul primar și sensul îndepărtat sub aspect terminologic este aceeași.
Deși polisemia în contextul terminologiei este nerecomandabilă și chiar dezaprobată, fenomenul totuși există. În polisemie nu există o relație concretă, exactă dintre structură și conținutul semantic al termenului. Din acest motiv, polisemia este evitată datorită unui context mai larg, care diminuează și împiedică tendința lexicului general către asimetria semnului lingvistic. În cazul polisemiei, semnificațiile cuvintelor sunt relaționate și condiționate reciproc. „Caracterul monosemantic, conform argumentelor concludente ale A.V. Superanskaja, nu este o proprietate a termenului, ci o cerință față de acesta” [131: 44]. Manifestarea polisemiei în terminologie, menținută într-un cadru logico-semantic strict, este mult mai îngustă, restrânsă, decât în lexicul general al limbii literare.
În literatura de specialitate există părerea precum că în cadrul limbajelor specializate este imposibil a menține un timp îndelungat monosemantismul termenilor, deoarece știința este într-o continuă dezvoltare. În procesul de cunoaștere sunt aprofundate cunoștințele despre o anumită noțiune, care la rândul lor implică necesitatea unei noi redefiniri ce vine cu modificări în conținutul semantic al cuvântului. [111: 27]. L. A. Lisicenko consideră că polisemia respinge relațiile paradigmatice ale semnificației cuvântului incluse în structura sa, iar cuvântul polisemantic nu este altceva decât un microsistem cu o organizare bine definită a elementelor componente [63:27]. În terminologia militară, ca de altfel și în lexicul general, polisemia se realizează ca un mijloc de economie a elementelor lexicale, deoarece nicio limbă din lume nu poate să denumească toate noțiunile de care dispune cu lexeme aparte, fiindcă resursele lexicale ale unei limbi sunt reduse. [65: 18]
2.2.4. După cum afirmă lingvistul rus L.V. Turovski [141: 109], la nivelul limbajelor specializate (inclusiv microsistemul termenilor militari vestimentari) delimităm două tipuri de polisemie:
– intrasistemică (implicită);
– intersistemică (externă).
Polisemia intrasistemică e caracteristică macrosistemului militar de termeni. În cadrul acesteia, termenii sunt în mare parte bisemantici (mai puțin polisemantici). De exemplu, termenul șiret comportă următoarea semnificație: 1. bentiță îngustă de bumbac, țesută tubular sau în fâșie,care, petrecută prin butoniere speciale, servește pentru a lega sau a strânge încălțămintea sau diferite obiecte de îmbrăcăminte. Fâșie îngustă și groasă de țesătură sau de împletitură, folosită pentru întărirea unor cusături în croitorie sau pentru ornamentarea îmbrăcămintei.2. Sfoară de bumbac (îmbrăcată în mătase colorată sau în fir) răsucită în două sau în trei și întrebuințată mai ales ca ornament la îmbrăcăminte. Termenul galon are următoarea definiție: element vestimentar al uniformei militare; panglică etc. de material ori bandă de metal prinsă pe epoleții sau pe mânecile unei uniforme pentru a indica gradul persoanei care poartă uniforma. În cazul respectivului termen este necesar de a cunoaște când se aplică elementul vestimentar corespunzător, fapt ce-i determină și o formă anume. În aceeași situație este și termenul baretă cu semnificațiile de ornament de metal, în formă de lamelă îngustă, fixată transversal pe un obiect (medalie, tabacheră etc.) și semn distinctiv al unei decorații, care se poartă în locul acesteia. În calitate de istorism, termenul bareta denumea o căciuliță de postav sau de catifea, cu trei sau patru colțuri, purtată de unii preoți și, în trecut, de unii soldați. Două semnificații are și termenul vipușcă: lampas și paspoal.
Polisemantici sunt și termenii ale căror semnificații aparțin mai multor categorii conceptuale. De exemplu, termenul dungă are mai multe sensuri: 1. o fâșie sau o bucată de material textil, piele ș.a. cusută peste ceva; 2. unul din semnele distinctive ale gradelor militare, însemn onorific, acordat anumitor categorii de militari [MSA, V: 240 ].
Polisemia terminologiei militare românești apare datorită mutațiilor semantice metonimice, atunci când rezultatul acțiunii denumește însăși acțiunea, de exemplu: echipament: ca urmare a acțiunii de a echipa, dar și setul de elemente ale vestimentației militare. Atârnătorul hainei este derivat tot de la un verb (a atârna). Lexemul apărătoare denumește o parte/un element al vestimentației militare cu rol protector (vezi tipuri uniforme militare din sec. al XIX-lea), format după același algoritm de la verbul a apăra. Termenul vestimentar învelitoare (de la vb. a înveli) este atestat în mai multe sintagme terminologice din sec. al XIX-lea, cu sensurile: 1. învelitoarea ceacului, din mușama neagră, tivită la bază cu un șiret negru, 2. învelitoarea chipiului din mușama moale neagră, tivită la marginea de jos cu șiret de bumbac negru, 3. învelitori din pânză albă peste chipiu.
În cadrul terminologiei militare vestimentare există termeni formați nu doar în baza relației termen–acțiune pe care o realizează, dar și termeni formați în baza relației termen–material din care a fost confecționat. De exemplu, alămuri denumea în secolul al XIX-lea totalitatea elementelor de vestimentație militară confecționate din alamă (aliaj de cupru și zinc, de culoare galben-auriu).
Funcțională a fost și relația termen–forma noțiunii denumite, exemplu poate fi termenul bicorn (pălărie bărbătească de uniformă cu două prelungiri în formă de corn, purtată, în trecut, de către ofițeri și jandarmi.), care a circulat pe tot parcursul sec. al XIX și prima jumătate a sec. al XX-lea.
Polisemantismul rezultă din faptul că definiția termenului include numai caracteristicile esențiale, dar nu toate, și, prin urmare, dezvoltarea prezumtivă a noțiunii se direcționează spre polisemantismul elementului lexical specializat.
Prin polisemie intersistemică se înțeleg relațiile complexe ale termenilor cu cuvinte din limba literară, dar și cu alți termeni ale altor științe. Polisemantismul intersistemic apare în cazurile în care același termen funcționează în diverse sisteme terminologice cu același conținut semantic, dar de fiecare dată cu un alt set de sememe periferice (nuanțe semantice). Compară: termenul epolet denumește în cadrul terminologiei militare vestimentare un accesoriu pe umerii uniformelor pe care se indică gradul și specialitatea militară, dar în terminologia maritimă desemnează extremitatea superioară a vârfului unui catarg, astfel, fiind păstrată ideea de grad, înălțime [DEX]; ecuson cu sensul de mică bucată de stofă cusută pe o uniformă (în special militară) mai denumește în arhitectură și un loc încadrat de decorații și de ornamente pe care se sculptează piese heraldice sau inscripții. Termenul vestimentar franj desemnează fiecare dintre firele de bumbac, mătase, lână etc. care atârnă unul lângă altul ca ornament, la marginea unor elemente de vestimentație militară, de la începutul epocii moderne, purtată, în special, în cadrul manifestațiilor festive. Pe lângă această semnificație, în calitate de element lexical specializat din domeniul fizicii, denumește fiecare dintre dungile alternativ luminoase și întunecoase obținute pe un ecran prin fenomenul interferenței luminii[DEX]. Polisemantic, în cadrul terminologiei e considerat și termenul cocardă, care are două sensuri, cel de emblemă în relief prinsă pe partea de dinainte a chipiurilor sau a șepcilor de uniformă militară, ca semn distinctiv, dar în anumite împrejurări festive, cu caracter nemilitar, denumește o insignă cu culorile naționale purtată la anumite ocazii [DEX]. La uniformele militare purtate în secolul al XIX-lea, termenul vestimentar ciucure denumea un ornament făcut dintr-o împletitură sau dintr-un mănunchi de fire, cu care se împodobesc marginile unor elemente ale uniformei militare. Pe lângă această semnificație mai denumește și ornamentul ce împodobește marginile unui covor, unei draperii, unui obiect de îmbrăcăminte cu caracter nespecializat (nemilitar) [DEX].
Așadar, fenomenul polisemiei indică relația apropiată a terminologiei cu limbajul comun, ceea ce demonstrează că au evoluat după principii asemănătoare. Potrivit lui L.V. Turovski „procesele polisemantice în terminologie, pe de o parte, sunt o dovadă a dezvoltării sistemului conceptual, iar pe de altă parte, sunt o manifestare a economiei în limbă ” [141: 111]. O garanție efectivă a funcționalității termenilor e contextul.
2.2.5. Omonimia. În lingvistică nu există un criteriu unic privind delimitarea și definirea omonimelor în limba literară sau la nivelul limbajelor specializate. Un factor ce a determinat această problemă a fost calificarea mai multor sensuri ale aceluiași cuvânt drept omonime. A. A. Potebnea menționa: „Unde există două sensuri, există două cuvinte” [96: 33]. Aceeași părere o avea și L.V. Șcerba: „Este greșit să credem că lexemele au multiple semnificații … De fapt, sunt atâtea cuvinte, câte semnificații are un singur complex sonor” [162: 107]. Această interpretare exclude caracterul polisemantic al cuvintelor. Polisemia și omonimia sunt două fenomene, care se aseamănă doar din exterior, însă la nivel de structură semantică se deosebesc. I. S. Stepanov, bazându-se pe teoriile lui O. O. Potebnea despre sensuri apropiate și depărtate, observă că „în fiecare perioadă de timp, cuvântul funcționează într-o limbă cu sensul său primar, și, totodată, cu sensurile secundare din diferite domenii specializate, în mod special în limbajul științific. Sensurile secundare se îndepărtează atât de mult de sensul primar, încât devin cuvinte-omonime în raport cu sensul primar” [126:16].
După părerea lui V. V. Vinogradov, „două sau mai multe valori semantice nominative pot fi combinate într-un singur cuvânt numai în cazul în care unul sau două dintre acestea sunt derivate de la valoarea de bază. Dacă o astfel de relație între valorile semantice ale cuvintelor nu există, atunci putem vorbi despre două omonime” [23: 13]. M. M. Falkovici consideră un criteriu obiectiv de motivare a omonimiei prezența cuvintelor derivate de la un singur cuvânt [147: 85-88]. A. P. Kritenko califică omonimia ținând cont de apartenența la grupurile tematice și terminologice diferite, unde acestea funcționează [49: 29]. „Identitatea complexului sonor – după părerea lui D. G. Șmelev – nu asigură în mod necesar unitatea semantică a cuvântului” [161: 81]. L. S. Malahovski, analizând fenomenul omonimiei, consideră că este important să se țină cont de aspectul temporal al acesteia. Cel mai potrivit ar fi să se efectueze o astfel de abordare la nivel sincronic. Pentru L. S. Malahovski, omonimele sunt „cuvintele unei limbi, într-o singură perioadă de funcționare, care sunt identice în cel puțin unul din modurile de exprimare, la nivel ortoepic sau ortografic” [71: 238]. Referitor la delimitarea omonimiei de polisemie, O. D. Ponomarev afirmă că „trebuie să luăm în considerare mai întâi posibilitățile derivative ale fiecărui lexem la nivel morfologic și sintactic. Dar criteriul distinctiv principal al acestor noțiuni este prezența sau lipsa relației dintre conținutul acestor lexeme identice din punct de vedere formal” [94: 49].
Noțiunea de omonimie deseori este echivalată cu noțiunea de polisemie. În cazul polisemiei, după cum am menționat mai sus, toate sensurile cuvântului se află în jurul sensului primar. Omonimia reprezintă coincidența mai multor semnificante care dispun de diverse semnificate. De observat că omonimia este un fenomen mult mai amplu în comparație cu polisemia, deși relația dintre sens și semnul lingvistic este aceeași. L.A. Bulahovski consideră că un hotar strict între polisemie și omonimie nu există, deoarece multe cuvinte polisemantice de-a lungul timpului devin omonime. Cu toate acestea, omonimia, în cadru limbajelor terminologice, este un fenomen nerecomandabil [Lotte, p.73].
Printre particularitățile de bază ale omonimiei (variante sinonimice pentru lexemele omonimice, formarea de elemente derivative independente ș.a.), după părerea savantului A. P. Kritenko, este apartenența lor la diferite grupuri tematice ale terminologiei.
Omonimia în terminologia militară a limbii române se prezintă mai mult ca un metalimbaj interdisciplinar. Omonimia terminologică interdisciplinară se caracterizează prin două particularități: 1) pentru termeni sunt stabilite diverse definiții, 2) termenii funcționează în diverse sisteme terminologice.
Omonimele sunt multifuncționale în diferite domenii științifice „deoarece sunt purtătoarele mai multor valori semantice care funcționează în aceste domenii de activitate” [23: 128]. Astfel, termenul galon are definiția de „șiret, panglică etc. de lână sau de fire ori bandă de metal prinsă pe epoleții sau pe mânecile unei uniforme pentru a indica gradul persoanei care poartă uniforma”. În calitate de termen matematic denumește o unitate de măsură pentru a indica capacitatea în volum, folosită în țările de limbă engleză și egală cu circa patru litri. Mai rar, este utilizat și cu semnificația de sticlă mai mare în care se păstrează băuturi [DEX ].
A urmări valorile semantice ale termenilor în cauză, în afara contextului, este practic imposibil. Termenul toc denumește o cutie ori suport de piele (sau alt gen de material), cu forme și mărimi diferite, în care se păstrează și este arma militarului. În construcție, termenul toc denumește un cadru de lemn sau de metal în care se fixează, la o construcție, ferestrele și ușile. Totodată, lexemul toc este omonimic nu doar la nivel intersistemic, dar și la nivelul terminologiei militare vestimentare, denumind o „porțiune mai ridicată de pe partea posterioară a tălpii încălțămintei, care corespunde călcâiului” [DEX]. Termenul platcă, la nivelul terminologiei militare vestimentare, denumește partea de sus a unei cămăși, pulover, scurte etc., croită separat de rest și de care se prinde gulerul. În contextul lexicului general semnifică o datorie care urmează să fie plătită în urma unui joc în cărți (vezi expresia a intra în platcă) [DEX]
Termenul furajere (în sec. al XIX-lea cu forma de furajeră) în militărie are sensul de șnur galben (la ofițeri – de aur) pe care, în special în sec al XIX-lea, îl purtau roșiorii în marea ținută și care, când se deplasau pe cal, era prins de căciulă. Totodată, termenul denumește și plante furajere, plante de nutreț. La începutul funcționării lui în calitate de termen militar vestimentar, ar fi fost mai mult polisemantic, decât omonimic, deoarece acest șnur are ca origine funia cu care soldații călări se duceau după furaj [DEX.]. Aceeași situație era caracteristică și pentru termenul șevron (azi dispărut) care semnifica noțiunea de epolet, dar în construcții – noțiunea căprior (pentru construcții) [DEX]. La începutul epocii moderne, în terminologia militară vestimentară, termenul rozetă denumea un nasture de alamă pe care îl purtau la tunică și la cizme ostașii din trupele de cavaleria de roșiori. Ca termen tehnic denumea o armătură sau guler original al unei tije, care servea ca element de legătură, de suspensie sau de protecție [DEX].
Analiza omonimiei în cadrul sistemului terminologic militar deseori e pusă în dificultate de relațiile polisemantice existente în cadrul terminologiei militare românești. De exemplu, termenul coafă denumește nu doar un element de vestimentație militară, dar și un înveliș de metal sau de material plastic al părții ogivale a unor proiectile; cămașă nu desemnează doar un element al uniformei militare, dar și învelișul metalic al unor piese de artilerie (cămașa glonțului, cămașa proiectilului), guler cu sensul de parte a unor elemente de vestimentație militară, dar și proeminență inelară exteriore a tubului de cartuș [M. Butuc, p.58].
Omonimia în sistemul terminologic se datorează acelorași motive care stau la baza omonimiei din lexicul general, cum ar fi dezvoltarea semantică a cuvintelor și coincidența întâmplătoare a diferitelor semnificante.
2.2.6. Sinonimia ca varietate a relațiilor lexico-semantice se bazează pe coincidență parțială sau totală a sensurilor lexicale ale cuvintelor. În literatura de specialitate, sinonimele se delimitează ținându-se cont de semnificat și semnificant. I.S. Stepanov consideră că prima manifestare a sinonimiei o reprezintă diferitele noțiuni ce reflectă același obiect, iar a doua manifestare e atunci când o noțiune reprezintă mai multe obiecte [126: 30].
Cauza principală a apariției sinonimelor terminologice o constituie concretizarea, detalierea și diferențierea conținutului noțiunii în procesul dezvoltării științei, care de nenumărate ori acordă atenție reevaluării lexicului terminologic.
În lingvistica modernă, sinonimia este tratată ca prezență a unor lexeme sau semnificații aparte, precum și îmbinări de cuvinte persistente, afixe, modele derivative, forme gramaticale, inclusiv construcții sintactice, care dispun de sensuri identice sau aproape identice (cu posibile diferențieri la nivel stilistic, gramatical și la nivel derivațional [SSUM, II: 945].
La definirea sinonimelor, de regulă, se ține cont de înrudirea conceptuală a cuvintelor, apropierea semantică a acestora, numărul semnificațiilor, precum și alte particularități.
În terminologiile de specialitate existența sinonimelor este o realitate sau „un rău necesar”, or caracterul univoc al termenilor, monoreferențialitatea, absența sinonomieie nu sunt decât niște caracteristici ideale în orice terminologie [a se vedea în această problemă: Druță Inga. Considérations sur la synonimie terminologique dans le langage de marketing. În: Studii și cercetări de onomastică și lexicologie, Universitatea din Craiova, 2011, nr. 1-2, p. 163-173].
În sistemele terminologice ale diverselor domenii de activitate poate fi atestată prezența a doi sau mai mulți termeni care exprimă un singur concept [45: 16]. „Particularitățile comune ale mai multor cuvinte se declară a fi o condiție necesară pentru sinonimie” [42: 115].
Potrivit lui A. P. Kuzneț „termenii-sinonime denumesc aceleași noțiuni, deosebindu-se doar prin elementul sau particularitățile ce au stat la baza definiției lor. Această categorie de cuvinte e una specifică în ce privește particularitățile stilistice” [46: 158].
În limba română literară, varietatea lexical-semantică a cuvintelor este direcționată spre a corespunde necesităților stilistice și semantice ale contextului, alegând varianta potrivită și, totodată, evitând repetarea acelorași cuvinte. Funcțiile respective în limbă le pot îndeplini (în general) cuvintele cu semnificații apropiate. Deosebirile minore între semnificațiile acestor cuvinte sunt neutralizate la nivel de context.
Sinonimia în cadrul terminologiei este calificată ca un fenomen negativ, deoarece condiționează o confuzie atât la nivel de comunicare, cât și la nivelul conținutului semantic al termenului. Ceea ce pentru lexicul comun este binevenit, pentru limbajele specializate este condamnabil. Cu toate acestea, sinonimia este frecventă și la nivelul conținutului semantic al termenilor (în dicționare), și la nivel de funcționare (în literatura de specialitate și comunicarea profesională).
Existența sinonimiei în terminologia militară românească se explică prin faptul că aceasta din urmă reprezintă un subsistem al limbii naționale în general, o parte integrantă a ei, se dezvoltă și evoluează în conformitate cu legitățile limbii în general.
O sursă importantă de îmbogățire a oricărei terminologii o reprezintă lexicul general. Aflându-se în relație cu acesta, cuvintele devenite termeni nu-și pierd relația de rudenie cu semnificațiile de bază, funcționale în cadrul lexicului general.
„Cuvintele care s-au terminologizat, după părerea lui A. A. Braghin, nu au pierdut definitiv relația cu sistemul lexicului general, ci, dimpotrivă, intrând în cadrul unei terminologii, își păstrează capacitatea de a-și restabili fostele conotații și chiar de a crea noi sensuri” [12: 37]. Termenii care exprimă un anumit concept, de regulă, nu-l caracterizează dintr-o perspectivă inedită, ci pur și simplu au funcții nominale duble, dispun de bifuncționalitate, din momentul în care au fost incluși în sistemele terminologice, ca urmare a contactului cu lexicul general [30: 10].
În lingvistică, există interpretări contradictorii ale fenomenului dat. Potrivit unor cercetători, sinonimele nici nu există în terminologie „deoarece nu sunt termeni apropiați semantic, pentru că există dublete terminologice” [41: 78], și între dubletele terminologice nu sunt relațiile potrivite care ar determina apariția unor șiruri sinonimice, deoarece nu dispun de particularități cu diferențieri la nivel de expresivitate, valoare stilistică” [135: 61].
Susținem denumirea de dublete terminologice pentru termenii funcționali care numesc concomitent aceeași noțiune. Termenul are propria definiție prin intermediul căreia realizează conexiunea cu noțiunea pe care o denumește. Atâta timp cât sensul unui termen nu se modifică orice semnificant nou pentru o noțiune anume, va fi considerat un dublet al termenului deja existent. Prin urmare, în terminologia oricărui domeniu de activitate există doar dublete terminologice și nicidecum sinonime [45: 41-42].
Printre termenii vestimentari militari distingem astfel de termeni dublete:
1. Doi sau mai mulți termeni, dintre care unul este împrumutat și altul național: cartușieră (fr. cartouchière) – brâu (cf. alb. bres, brezi) – cutie (tc. kutu) – ghibernă (fr. giberne); vipușcă (rus. vypuška) – tivitură; nasture – rozetă (fr. rosette);
2. Termeni împrumutați din limbi diferite: cocardă (fr. cocarde) – insignă (lat. insignis); botfor (rus. botfort) – cizmă (magh. csizma); ceapraz (tc. çapraz) – pasmant (fr. passement); gheroc (germ. Gehrock) – redingotă (fr. redingote);
3. Ambii termeni sunt naționali: cartușieră–brâu; cingătoare–brâu; curea–centură (sec.XIX).
Astfel, terminologia analizată dispune de sinonimie (dublete sinonimice) la nivel fonetic, gramatical și gramatical, explicabile prin mai mulți factori. În același context amintim și opinia lingvistului S. Berejan care dinstingea în terminologie două clase de unități: „termeni de proveniență populară, naționali din punctul de vedere al formării și al utilizării lor (apăruți în urma exercitării unor meserii și arte autohtone) și termeni de proveninență cultă, științifică, internaționali, de regulă, din punctul de vedere al formării și al utilzării lor (apăruți în urma dezvoltîrii civilizației mondiale) [Berejan S., Terminologia tehnico-științifică internațională în dicționarele generale, în Terminologie și limbaje specializate, ed. a II-a, Chișinău, 2000, p. 21]”.
Trebuie să subliniem că variantele terminologice sunt un fenomen nedorit în terminologie. După părerea lingvistului K.S. Gorbakevici, varietatea lingvistică reprezintă o etapă necesară în reorganizarea și ordonarea elementelor sistemului lexical, susținând abilitățile lingvistice la toate nivelele, astfel asigurând, sub aspect prospectiv, modalități de exprimare mult mai optime [26: 9].
Pluralismul variantelor fonetice, gramaticale și derivative sunt expresia unui sistem neformat până la capăt (cf.: centură–centiron; ceacău–ceacou, pompom–pampon; vizetă–vizieră; găitan–găietan; bor–bord).
Dezvoltarea variantelor terminologice în lexicul militar e determinată de formarea cuvintelor noi, în scopul selectării termenului potrivit, care ar putea fi exact în relație cu noțiunea pe care o denumește.
Astfel, prezența unui număr mare de sinonime în terminologia militară vestimentară demonstrează că acest sistem nu este unul creat artificial, dar reprezintă o ierarhie firească cu întreaga complexitate de procese caracteristice și limbii literare române. Însă, privită în contextul general al terminologiei, sinonimia reprezintă un impediment în dezvoltarea limbajelor specializate, inclusiv a terminologiei militare.
2.3. Dezvoltarea relațiilor hipero-hiponimice în terminologia militară vestimentară
2.3.0. Hiponimia (termen promovat recent) reprezintă una din principalele relații paradigmatice de sens ce au loc la nivelul câmpului semantic al cuvântului care se bazează pe înrudirea semantică a lexemelor [LES: 104], având, totodată, menirea de a structura vocabularul. În literatura de specialitate, relațiile de înrudire semantică denumite cu termenul de hiponimie [117:. 91-92] abordează cuvintele din perspectiva categoriilor și a specificității noțiunilor denumite de cuvinte. [87: 29]
În lingvistica modernă, hiponimia este interpretată drept instrumentul de punere în relație a unei forme cu un sistem de redare a sensului. La nivelul limbajelor specializate, hiponimia reprezintă relația de sens care se stabilește între elementele lexicale specializate (relația gen–specie). Există opinii diferite ale lingviștilor în ceea ce privește necesitatea preluării din știința logicii a relației gen–specie. Unii consideră că această relație logică este foarte problematică în cazul aplicării la vocabularul unei limbi [108: 44], pe când alții o califică drept o relație logico-semantică inerentă vocabularului. [68: 17]. L. A. Novikov consideră „hiponimia una dintre fundamentalele relații semantice și paradigmatice ale limbii, cu ajutorul căreia poate fi structurat vocabularul unei limbi” [89: 241-242]. Relațiile hiponimice se realizează pe baza unui principiu de ordonare ierarhică a termenilor în funcție de conținutul lor semantic, adică asocierea unui termen care desemnează o noțiune specifică, particulară, precisă, cu un alt termen care desemnează o noțiune mai generală în raport cu prima, dar care este inclusă în aceeași clasă de noțiuni. G.A. Matlina remarcă faptul că „dacă sinonimele și antonimele reprezintă o parte a lexicului, apoi e de menționat că relațiile de înrudire logico-semantică reprezintă întregul vocabular” [74: 86].
Prezența relațiilor hiponimice în cadrul terminologiei constituie un fapt firesc, deoarece anume în relațiile de înrudire ale cuvintelor este evident caracterul sistemic al terminologiei. [88: 11] Grupul hiponimelor reunește în termeni aceleași particularități lexico-semantice, fiind evident, totodată, nivelul de concretizare a acestora; hiperonimul reprezintă noțiunea de bază, noțiunea-cheie, pe când hiponimul denumește o noțiune mai concretă, subsecventă noțiunii de bază, cu particularitățile și caracteristicile acesteia. Hiperonimul este un termen supraordonat în relație cu hiponimele lui. Cu toate acestea, L. A. Novikov consideră că „hiponimele sunt mai bogate în particularități, decât hiperonimele” [89: 138].
De exemplu, clasele de entități la care se face referință prin cuvântul uniformă include clasa de entități la care se face referință prin termenii uniformă militară, uniformă școlară, uniforma cadrului medical și alte tipuri de îmbrăcăminte purtate de angajații anumitor instituții. Așadar, termenul uniformă este un hiperonim pentru hiponimele subsecvente (uniformă militară, uniformă școlară ș.a.). Pentru a demonstra că hiponimele sunt mai bogate în particularități, decât hiperonimele este necesară o desfășurare ulterioară a structurii semantice a hiponimelor, care se realizează prin schimbarea statutului de hiponim în hiperonim, deoarece acestea urmează a fi detaliate. Așadar, termenul uniformă militară (din hiponim se transformă în hiperonim) include clasa de entități la care se face referință prin termenii uniforma militară de gală; uniforma militară de paradă; uniforma militară de serviciu; uniforma militară de instrucție, uniforma militară de sport. Prin urmare, termenul uniformă militară este concretizat de cinci hiponime subsecvente acestuia și reprezintă următoarea etapă de concretizare. Termenul uniformă militară este mai inclusiv decât termenul uniformă militară de serviciu sau uniformă militară de gală ș.a., deoarece se referă la o clasă mai mare de noțiuni. În același timp, termenul uniformă militară de serviciu sau celelalte elemente lexicale ce denumesc tipurile de uniforme sunt mai inclusive din punctul de vedere al atributelor pe care le are fiecare în parte (tipul, forma și culoarea fiecărui element al uniformei militare). Aici desigur este necesar să se facă diferențiere între extensiunea și intensiunea termenului. Extensiunea este clasa de entități la care se referă un termen; bazată pe enumerarea tuturor elementelor care fac parte din clasa respectivă: specii, obiecte individuale, termeni subordonați [Mariana Pitar, Manual de terminologie și terminografie, p.73]. Extensiunea se referă la o enumerare a obiectelor și nu oferă întotdeauna suficiente informații pentru a clarifica obiectul enumerat. Intensiunea presupune enumerarea caracterelor specifice care diferențiază un concept de celelalte concepte din aceeași clasă [Mariana Pitar, Manual de terminologie și terminografie, p.73]; este clasa de atribute pe care le include un termen. Cu cât mai mare este extensiunea, cu atât mai mică este intensiunea termenului și invers, cu cât mai mare este intensiunea, cu atât mai mică este extensiunea termenului.
E necesar să menționăm că relațiile de înrudire în cadrul hiponimiei se realizează atât la nivel de coordonare (în raport de egalitate semantică), cât și la nivel de subordonare.
2.3.1. În etapa actuală, termenii ce denumesc elementele de vestimentație militară sunt implicați în vaste ansambluri de termeni organizați ierarhic pe baza relațiilor de hiponimie/hiperonimie. În cadrul relațiilor paradigmatice ale hiponimelor are loc dispariția anumitor elemente lexicale specializate sau a unor microsisteme terminologice, care poate fi determinată de dispariția propriu-zisă a noțiunii (care nu mai este funcțională) cauzată de progresul tehnico-științific. Termenii învechiți (dârlog, cordon, curea, centiron, bicorn, brandenburg ș.a.) au fost înlocuiți cu termeni moderni bazați pe relații hiponimice.
Relațiile hiponimice se pot dezvolta și pe baza apariției noilor termeni (caracteristici epocii contemporane) intrați în limbajul militar specializat. De exemplu, clasele de entități la care se face referință prin cuvântul chipiu (acoperământ pentru cap, asemănător cu o șapcă rotundă, prevăzut cu cozoroc și purtat de militari) include clasa de entități la care se face referință prin termenii: chipiu din semilână de culoare gri-deschis; chipiu din semilână de culoare verde-închis; chipiu de gală din țesătură de semilână de culoare albastru-închis. O situație similară este caracteristică și pentru alți termeni militari vestimentari din limba română; pentru hiperonimul pantaloni, avem următorul microsistem hiponimic: pantaloni de gală din țesătură de semilână de culoare gri-închis; pantaloni din semilână de culoare gri-deschis; pantaloni din semilână de culoare albastru-închis; pantaloni din semilână de culoare verde-închis; pantaloni sport. Pentru hiperonimul bocanci, avem următorul grup hiponimic: bocanci din piele naturală de culoare neagră cu carâmbi înalți (vară); bocanci din piele naturală de culoare neagră cu carâmbi înalți (iarnă); bocanci din piele naturală cu carâmbi înalți pentru pustiu.
2.3.2. În funcție de numărul particularităților în baza cărora se face concretizarea termenului supraordonat, deosebim grupuri hipereponimice alcătuite din:
– structuri semantice paralele,
– structuri semantice consecutive,
– structuri semantice combinate.
Structuri semantice paralele sunt structurile în cadrul cărora unui hipereponim i se subordonează mai multe grupuri hiponimice, reunite în baza diverselor particularități. Hiperonimului căciulă îi aparțin hiponimele căciulă din blană artificială de culoare brumărie și căciulă de astrahan de culoare brumărie, pentru care intensiunea semantică a fost stabilită în conformitate cu tipul materialului din care au fost confecționate. Totodată, în actele ce reglementează portul uniformei militare a Armatei Naționale a Republicii Moldova, hiponimele în cauză apar și cu anumite adnotări: căciulă din blană artificială de culoare brumărie pentru studenții militari și căciulă de astrahan de culoare brumărie pentru gradul colonel. În aceste cazuri pe lângă particularitățile specifice care diferențiază noțiunile respective de celelalte, se mai adaugă și destinația utilizării acestor noțiuni pentru anumite grade militare, categorii de militari. Așadar, aceste noțiuni, deși au la bază mai multe principii de delimitare și definire, totuși sunt hiponimele hiperonimului căciulă, fiind apartenente grupului hiponimic în cauză, exprimând la bază o relație generică dintre conceptul supraordonat și conceptele subordonate. Relația de hiponimie reprezintă o modalitate principală de definire a termenilor militari vestimentari în dicționarele generale ale limbii române.
2.3.3. În structurile hiponimice, prezentate ierarhic, remarcăm o subordonare consecutivă a nivelului de concretizare, când termenii primului nivel sunt regente pentru cei din următoarele niveluri. De exemplu, termenul coifură militară este un termen generic și include mai multe tipuri de elemente ale coifurii militare confecționate din diferite tipuri de material: din metal (cască), din semilână (chipiu din semilână de culoare gri-deschis; chipiu din semilână de culoare verde-închis; chipiu de gală din țesătură de semilână de culoare albastru-închis; bonetă din semilână de culoare albastru-închis, chipiu de gală din semilână de culoare albastru-închis (pentru studenți)), din astrahan (căciulă de astrahan de culoare brumărie; căciulă de astrahan de culoare brumărie (pentru gradul de colonel)), din fetru (beretă de fetru;), din țesătură combinată (chipiu din țesătură combinată cu desen camuflat tip pădure/pustiu; panamă din țesătură combinată cu desen camuflat tip pădure/pustiu), țesătură impermiabilă (capelă de iarnă din țesătură impermeabilă cu desen camuflat), blană de ovine (căciulă din blană de ovine de culoare brumărie); material tricotat (fes tricotat de culoare neagră); blană artificială (căciulă din blană artificială de culoare brumărie (pentru studenți)); din postav (chipiu de postav de culoare gri).
Frecvent întâlnite în terminologia militară românească sunt paradigmele hiperonimice cu structuri combinate în cadrul cărora subgrupelor lexemelor înrudite le sunt caracteristice relații paralele și subordonate. Astfel de structuri determină apariția în mare parte a termenilor hiperonimici care țin de esența terminologiei, a nucleului terminologic al acesteia (armament, semne distinctive, încălțăminte militară ș.a.)
2.3.4. Relațiile semantice și structural-semantice stau la baza subordonării logico-semantice a termenilor militari vestimentari. E de menționat că primatul în aceste categorisiri îl dețin raporturile logico-semantice, care reprezintă sensul termenului subordonat. Hipereponimele au o semantică implicită, pe când hiponimele dețin o semnificație explicită, chiar și la nivel structural. Din aceste considerente, hiponimele au un grad mult mai sporit la nivel derivativ, formând astfel cuiburi semantice, microsisteme semantice, păstrând relația generică cu hiperonimul: veston – veston din postav de culoare gri (varianta de iarnă); veston din semilână de culoare albă (varianta de vară); veston din semilână de culoare verde-închis; mănuși –mănuși cusute din tricot de bumbac de culoare albă; mănuși tricotate din semilână de culoare albă; pelerină – pelerină de postav de culoare gri (varianta de iarnă); pelerină din semilână de culoare albă (varianta de vară); cămașă – cămașă din țesătură combinată de culoare albă (pentru studenți); cămașă din țesătură combinată de culoare gri-deschis (pentru studenți); cămașă din țesătură combinată de culoare gri-deschis cu mâneci scurte (pentru studenți)).
Relațiile formale (ce țin de formă) și semantice exprimă cu exactitate sistemicitatea la nivel semantic și structural a termenilor militari ce denumesc elemente de vestimentație în limba română.
2.3.5. În baza acestor relații de înrudire putem observa funcționalitatea termenilor în diverse subsisteme terminologice. De exemplu, șapca de oraș, pentru ofițeri, de culoare kaki este în echiparea ofițerilor pentru forțele terestre, de culoare albastru-petrol pentru forțele aeriene, de culoare alba pentru forțele navale și bleumarin pentru arma justiție militară (vezi Regulamentul din 14 octombrie 2009 (Regulamentul din 2009) al uniformelor militare din Armata României).
Astfel, în baza relațiilor de rudenie, care exprimă o subsecvență și intercondiționare a noțiunilor militare, se constituie grupurile hipero-hiponimice. În diferitele perioade de funcționare a grupurilor hiponimice, numărul elementelor hiponimice variază. Factori determinanți ai acestor fenomene pot fi considerați atât importanța noțiunii date în contextul metalimbajului terminologic, dar și pe cât de mult este studiat, detaliat fenomenul în cauză.
Relațiile de rudenie semantică între termenii unui limbaj specializat se reliefează într-o complexitate de raporturi lexico-semantice pe parcursul dezvoltării și desăvârșirii metalimbajului în cauză. Totodată, un hiponim subordonat unui hiperonim poate intra in relații de sinonimie (cartușieră, jambieră, palașcă, cingătoare ș.a.), polisemie (vipușcă, lampas, paspoal ș.a.) și omonimie (platcă, toc ș.a.) cu alte elemente lexicale ale metalimbajului în cauză și ale lexicului general. Aceste raporturi sunt doar unele din multitudinea relațiilor logico-semantice prezente în cadrul terminologiei militare vestimentare în limba română. Funcția de bază a raporturilor de rudenie este de a asigura o sistemicitate optimă metalimbajului terminologic.
2.4. Concluzii la compartimentul 2
2.4.0. Caracterul sistemic constituie o trăsătură definitorie a terminologiei. Din această perspectivă, definim terminologia militară vestimentară drept o totalitate de denumiri speciale, monosemantice și polisemantice, care corelează cu anumite noțiuni și realități ale domeniului militar, formând astfel un sistem terminologic. Prin sistemicitate se explică diferite tipuri de clasificări ale termenilor și pot fi caracterizate principiile de formare a noilor termeni.
Principiul de clasificare a terminologiei militare vestimentare nu a fost relevant în epoca veche, deoarece termenii militari vestimentari denumeau un număr mic de noțiuni înrudite sau indicau noțiuni unice în felul lor și care nu dispuneau de diversificare. În epocile ulterioare prioritari sunt termenii sistemici care sugerează prin structura lor materialul, culoarea sau chiar categoria de trupe ce poartă elementul de vestimentație respectiv.
2.4.1. Sistemul terminologic militar reprezintă o parte componentă a sistemului terminologic național, care are particularitățile sale de formare și funcționare, condiționate de specificul limbajului militar și al domeniului militar în ansamblu. În primul rând, este vorba de o sistemicitate logică, determinată de sistemul de noțiuni cu care corelează sistemul terminologic. În al doilea rând, sistemul terminologic ce denumește elementele de vestimentație ale militarilor dispune și de un caracter sistemic sub aspect lingvistic, care constă în faptul că termenii derivați și compuși se formează în baza unităților lexicale care se utilizează pentru exprimarea termenilor primari și corespund criteriilor de formare enunțate mai sus, care sunt adecvate în menținerea caracterului sistemic și funcțional al terminologiei militare vestimentare.
2.4.2. Întrucât procesul de formare a sistemului terminologic se dezvoltă în perspectivă, principiul de nominalizare aplicat la formarea termenilor noi trebuie să aibă un caracter progresiv.
Caracterul sistemic al terminologiei militare este motivat de funcționarea acesteia în cadrul unui grup profesional omogen și de faptul că termenul militar vestimentar face parte dintr-un sistem de noțiuni ce se deosebesc printr-o complexitate de relații sistemice.
Terminologia militară vestimentară este un sistem definitivat și, totodată, deschis, pentru că include cuvinte și sintagme nou-create de diferite origini, obținute pe cale lexicală, în urma transformărilor semantice sau a proceselor sintactice.
Analiza materialului lingvistic a demonstrat că un număr mare de lexeme, pe care le numim termeni militari, au fost incluse în sistemul terminologic ca urmare a migrării lor din lexicul general. În acest caz este important ca dintre termenii aceleiași categorii să existe un singur principiu de construcție (sub aspect structural) a termenilor, care reflectă, materialul, destinația, culoarea etc.
2.4.3. Termenul militar vestimentar exclude dezvoltarea proceselor lexico-semantice în interiorul sistemului terminologic militar, dar este supus influenței proceselor care se produc în exterior.
Terminologia militară vestimentară cuprinde toate tipurile structurale de termeni: termeni formați dintr-un singur cuvânt, termeni compuși și termeni-sintagme. Termenul-cuvânt și termenul-sintagmă au aceeași sarcină nominativă, cu toate acestea, termenul-sintagmă mai este și purtător de relații sintactice.
La nivelul terminologiei militare românești, termenii vestimentari se împart în următoarele categorii: termeni militari vestimentari monomembri, termeni militari vestimentari bimembri, termeni militari vestimentari trimembri, termeni militari vestimentari alcătuiți din patru elemente, termeni militari vestimentari alcătuiți din cinci elemente, termeni militari vestimentari alcătuiți din șase elemente, termeni militari vestimentari polimembri. Numeric, predomină termenii care sunt alcătuiți din două sau mai multe elemente lexicale ce reflectă caracteristicile obiectului, astfel încât sensul acestuia este ușor de dedus chiar și fără definiție.
Structura termenilor militari are importanță în exprimarea eficientă a particularităților noțiunii exprimate, deoarece portul uniformei militare nu este un act decis de sine stătător, dar unul stabilit prin lege. Unul dintre principiile de bază ale terminologiei militare, alături de sistemicitate, este funcționalitatea ei.
2.4.4. În sistemul terminologic al vestimentației militare pot fi atestate numeroase grupuri de termeni polisemantici, termeni sinonimici și termeni omonimici. În cadrul relațiilor polisemantice distingem un tip de polisemie intrasistemică și un tip de polisemie intersistemică. Termenii polisemantici sunt în mare parte bisemantici și pot caracterizează terminologia militară în cazul mutațiilor semantice metonimice, atunci când rezultatul acțiunii denumește însăși acțiunea, în cazul raportului termen–material, precum și în raportul termen–forma noțiunii denumite. Omonimia în terminologia militară a limbii române se prezintă mai mult ca un metalimbaj interdisciplinar. Pentru termenii funcționali concomitent care numesc aceeași noțiune (termenii sinonimici) în cazul terminologiei militare considerăm adecvată denumirea de dublete terminologice.
2.4.5. Caracterul de sistem al terminologiei militare a determinat apariția în cadrul acesteia a relațiilor de hiper-hiponimie, hiperonimul reprezentând noțiunea de bază, noțiunea-cheie, iar hiponimul o noțiune mai concretă. La baza subordonării logico-semantice a termenilor militari vestimentari stau relațiile semantice și structural-semantice. Se realizează atât la nivel de coordonare (în raport de egalitate semantică), cât și la nivel de subordonare. Relațiile formale (ce țin de formă) și semantice exprimă cu exactitate sistemicitatea la nivel semantic și structural a termenilor militari ce denumesc elemente de vestimentație în limba română. În baza acestor relații de înrudire putem observa funcționalitatea termenilor în diverse subsisteme terminologice.
3. CONSTITUIREA ȘI EVOLUȚIA DENUMIRILOR VESTIMENTAȚIEI MILITARE ÎN LIMBA ROMANA
3.1. Clasificarea tematică a terminologiei militare vestimentare
3.1.0. Orice sistem terminologic, inclusiv terminologia militară românească cu varietatea ei de subsisteme terminologice, se formează ținând cont de relațiile logico-semantice și conceptuale care se stabilesc între termeni. Subsistemele terminologiei militare românești sunt destul de complexe, în cadrul lor nominația fiind delimitată în funcție de diverse grupuri terminologice, sunt relaționate atât în plan semantic, cât și la nivel structural.
În clasificarea terminologiei vestimentare militare sub aspect tematic, vom porni de la delimitarea grupurilor tematice. Susținem părerea potrivit căreia „studierea vocabularului în cadrul grupurilor tematice oferă posibilitatea de a demonstra pe deplin relația între determinant și determinat și de a stabili câmpul semantic al cuvântului și relațiile semantice ale acestuia” [124: 21]. De aceea, după modelul unor lingviști, vom identifica în terminologia vestimentară militară două tipuri de grupuri tematice:
1) semantice – în baza relației noțiunii cu obiectul denumit;
2) situative – în baza relației cu domeniul de funcționare a limbii [151: 232].
Considerăm că un rol important în clasificările tematice îl au și factorii extralingvistici, deoarece pare imposibilă „delimitarea anumitor fragmente de realitate de realitatea propriu-zisă, ca de altfel și delimitarea cuvintelor de fenomenele de realitate pe care le reprezintă.” [161: 132 , 162, 107: 28].
Capacitatea termenului de a face parte din diferite grupuri lexicale, de a interacționa cu alți termeni din cadrul sistemului terminologic denotă faptul că el cuprinde în conținutul lui un set de trăsături semantice, care aprioric determină clasificarea tematică. Cu cât mai multe sememe diferențiatoare se atestă în planul conținutului al termenilor, cu atât mai strânsă este legătura între aceștia. Dimensiunea semantică, pe baza semelor comune și a celor diferențiatoare, poate realiza simultan două funcții: să reunească elementele lexicale și să le diferențieze). Caracteristicile semantice sunt componente ale sensului cuvintelor și, totodată, stau la baza formării grupurilor lexical-semantice.
Clasificarea lexemelor în grupuri tematice se datorează caracterului generic al funcțiilor cuvintelor ce denumesc obiecte și procese într-o anumită limbă. Studiul unor astfel de grupuri lexicale este limitat de inventarul specific care constituie un sistem terminologic și nu își propune să dezvăluie specificul structurii semantice a limbii în general
Termenii vestimentari militari, în limba română, reprezintă un sistem complex cu multiple niveluri, cu componente ce se disting pe baza delimitării logice și noționale. În procesul clasificării vom ține cont și de caracterul invariabil al echipamentelor militare și încălțămintei cu destinație specială.
O astfel de abordare ne-a permis delimitarea următoarelor grupuri tematice în cadrul terminologiei militare vestimentare:
3.1.1. Echipament și accesorii. Sub aspect sincronic, enumerăm: cravata, centura de ceremonie, cureaua, centura pentru instrucție, emblema pentru coifură, eghiletul dublu, eghiletul simplu, eșarfa, mănușile din piele, mănușile din lână, mănușile din tricot de culoare alba, mănușile de instructive, nasturii din metal galben, semnele distinctive ale armelor petlițele cu suport, petlițele din metal galben ș.a. Sub aspect diacronic, enumerăm următoarele tipuri de elemente ale echipamentului: alămuri (accesorii ale uniformei militare confecționate din alamă), brandenburguri, brandenburguri din lână roșie, brandenburguri din fir auriu, brandenburguri din lână neagră, brandenburguri roșii, baghetă, bandă, banderolă, banduliera, cartușiera, cutie, brâu, butonieră, bidon ș.a.
3.1.2. Denumiri generice ale vestimentației militare (uniforma militară de gală; uniforma militară de paradă; uniforma militară de serviciu; uniforma militară de instrucție, uniforma militară de sport, ținută ș.a.).[vezi DECRET Nr. 580 din 06.10.2010, pentru aprobarea uniformei militare].
Tipurile vestimentației militare se pot diferenția de la o categorie de militari la alta. Pentru ofițeri sunt preconizate: uniforma militară de ceremonie; uniforma militară de oraș; uniforma militară de serviciu; uniforma militară de instrucție. Pentru maiștri militari și subofițeri se realizează următoarele tipuri: uniforma militară de oraș; uniforma militară de serviciu; uniforma militară de instrucție. Pentru studenții și elevii instituțiilor militare de învățământ se realizează următoarele tipuri: uniforma militară de oraș; uniforma militară de clasă; uniforma militară de instrucție. Pentru soldații și gradații voluntari se realizează uniforma militară de instrucție.
3.1.3. Echipamente militare de protecție și elementele acestora: vestă antiglonț, echipament de protecție chimică, costumul termic, costumul împotriva intemperiilor, pelerină, mantaua de ploaie ș.a. Elemente vestimentare cu destinație de protecție atestăm și sub aspect diacronic (vizieră, apărătoare ș.a.).
3.1.4. Vestimentație pentru partea superioară a echipamentului militar (bluzonul de serviciu, bluzonul din piele cu guler și mesada detașabila , scurta cu mesada și guler, scurta de instrucție, puloverul pentru oraș, puloverul pentru serviciu, puloverul de instrucție, jachetă de gală din semilână de culoare gri-închis, veston din țesătură de semilână de culoare gri-deschis, veston din postav de culoare gri (varianta de iarnă) ș.a.) Termeni ce denumesc elemente de vestimentație pentru partea superioară a echipamentului militar atestăm și sub aspect diacronic: veston, capotă, tunică ș.a.
3.1.5. Lenjerie, cămăși (tricoul mozaic de culori tip pădure, tricoul mozaic de culori tip deșert, tricoul bej, tricoul cu dungi orizontale alternative (albă/neagră), cămașă de serviciu, cămașa de oraș, cămașa-bluză, cămașa de instrucție, cămașa din pânza albă tip panama ș.a.).
3.1.6. Centuri militare. O varietate bogată de centuri atestăm pentru sec. al XIX-lea (centiron din fir, centiron din piele albă, centiron din piele neagră, centiron din piele galbenă, centură-ham, centura diagonală, centura de mătase, brâu cu nuanță tricoloră, brâu de lână albastră, brâu din anghina verde, brâu din fir, brâu din lână roșie, brâu din șnur de lână tricoloră, brâu tot din piele ș.a.)
3.1.7. Semne distinctive militare (ecusoanele specifice categoriilor de forte, ecusoanele nominale, ecusoanele brodate nominale, ecusonul tricolor pentru mâneca, lampas, petliță, broderia de la guler, broderia dublă în partea din față a tunicii, broderia paftalelor de manșetă, broderia simplă (dispusă în spirale), broderie compusă (din frunze de stejar, cu ghindă pe o ramură dreaptă), broderie din fir auriu (bagheta), broderie din fir auriu (rând de fluturi) ș.a.).
3.1.8. Elemente ale coifurii militare (pălărie de gală din semilână de culoare gri-închis, căciulă de astrahan de culoare brumărie, căciulă din blană de ovine de culoare brumărie, chipiu din semilână, chipiu din semilână de culoare gri-deschis, bonetă din semilână de culoare albastru-închis, chipiu de postav de culoare gri, beretă de fetru (de culoare neagră), beretă de fetru (de culoare albastru-deschis, pentru militarii Batalionului 22 de menținere a păcii și Centrului de pregătire pentru operațiuni de menținere a păcii), beretă de fetru (de culoare verde, pentru militarii Batalionului cu destinație specială), panamă din țesătură combinată cu desen camuflat de tip pădure/pustiu, fes tricotat, capelă de iarnă din țesătură impermeabilă cu desen camuflat ș.a. Sub aspect diacronic, putem enumera următoarele tipuri de elemente ale coifurii militare: bicorn; bicorn bleumarin, bicorn cu pana frizată, de culoare albă, bicorn cu pana frizată, de culoare neagră, bicorn cu penaj, bonetă cu paspoal roșu, bonetă cu paspoale în culoarea regimentului, bonetă de lucru, cu o calotă, din pâslă neagră, bonetă din postav bleumarin cu paspoal, bonetă din postav roșu, cu clape albastre-deschis, calpac din blană de urs cu părul în jos, calpacul învelit în mușama neagră, chipiu alb, chipiu bleumarin cu bandă); calota cu creastă proeminentă, calota din postav bleumarin (cu bandă din postav alb și fără cozoroc), calota țuguiată (din postav verde), calota din piele lăcuită, calotă cu vizieră și apărătoare de ceafă, capac, capă, capel, capelă, coif, căciulă, cască, caschetă, ceacău ș.a.)
3.1.9. Încălțăminte militară (bocancii unici de instrucție, bocancii pentru vânători bocancii pentru parașutiști, ghetele de oraș, ghetele din piele pentru desert, ghetele pentru studenții si elevii instituțiilor militare de învățământ, pantofii pentru cadrele militare, pantofii pentru ceremonie, pantofii de vara ș.a.) Sub aspect diacronic, putem enumera următoarele tipuri de încălțăminte militară: botfori pentru ținuta de ceremonie, botforii peste genunchi (cu pinteni), bocanci din piele galbenă, bocanci din piele neagră ș.a.
3.2. Orice clasificare tematică a vocabularului are, într-o oarecare măsură, un caracter convențional, deoarece între grupurile constituite nu pot fi identificate granițe exacte care ar demonstra caracterul deschis al grupului tematic.
Cu toate acestea, constatăm că sub aspect tematic, termenii ce denumesc elemente de vestimentație militară nu se găsesc izolat, ci într-o strânsă legătură în cadrul microsistemului terminologic militar vestimentar, formând, astfel, sisteme de concepte. Grupurile tematice delimitate de noi se bazează anume pe relațiile dintre conceptele care reprezintă domeniul militar vestimentar căruia aparțin, „fiind reflexul unei activități «naturale» de organizare” [Mariana Pitar, Manual de terminologie și terminografie, p.81]. Astfel, fiecare concept își găsește locul într-o manieră logică în sistemul conceptelor militare, formând, structuri de cunoștințe sau structuri de concepte cu denumirile lor, în care fiecare concept e în legătură cu unul sau mai multe concepte, creând sisteme coerente. De acest fapt se ține cont și la prezentarea și organizarea sistemelor de concepte militare vestimentare în regulamentele militare, ce legiferează portul uniformei militare, ceea ce este un factor necesar atât pentru formarea unei definiții corecte și stabilirea echivalentelor în alte limbi, cât și pentru domeniul militar în ansamblu. Indiferent de principiile ce au stat la baza formării acestora, constatăm caracterul coerent și clar al sistemelor de concepte ce denumesc elemente de vestimentație militară. Datorită transparenței tipurilor de relații dintre concepte și flexibilității limbajului militar vestimentar, pe parcursul evoluției terminologiei militare vestimentare, s-a produs completarea sistemului și adaptarea lui la progresul societății în general și a sferei militare în particular.
3.1. Denumiri pentru articole de echipament și accesorii
3.1.0. Grupul tematic articole de echipament include termeni vestimentari caracteristici, în special, pentru două perioade istorice – modernă și contemporană. În cea mai mare parte termenii acestui grup țin de epoca modernă de funcționare a terminologiei militare, care începe în spațiul românesc în sec. al XIX-lea. Cf.: alămuri, brandenburguri, baghetă, bandă, banderolă, banduliera, cartușiera, cutie, butonieră, bidon ș.a.,
Pentru epoca contemporană se atestă termeni ce denumesc:
– articole ale echipamentului de inventar: sac de spate; cască; vestă port-muniții; rezervor de apă de tip „CAMEL BACK”, gamelă de aluminiu, bidon pentru apă; sac de dormit; mănuși; centură din piele (prelată); chingi de umăr; plapumă; ochelari; cotiere; genunchiere ș.a.,
– elemente de echipament ce țin nemijlocit de vestimentația militară: cravata, centura de ceremonie, cureaua, centura pentru instrucție, emblema pentru coifură, eghiletul dublu, eghiletul simplu, eșarfa, mănușile din piele, mănușile din lână, mănușile din tricot de culoare alba, mănușile de instrucție, nasturii din metal galben, semnele distinctive ale armelor petlițele cu suport , petlițele din metal galben ș.a.)
Pentru perioadele anterioare din istoria limbii române observăm că majoritatea termenilor sunt împrumutați: brandenburguri, baghetă, bandă, banderolă, banduliera, cartușiera, cutie, brâu, butonieră, bidon, capel, ș.a., aspect caracteristic, în special, pentru terminologia militară din sec. al XIX-lea. În același timp, termenii militari vestimentari funcționali astăzi care denumesc elemente de echipament sunt formați preponderent pe teren românesc: genunchiere, cotiere, sac de dormit, chingi de umăr, gamelă de aluminiu, bidon pentru apă ș.a.,
3.1.1. Noțiunea de echipament, înțeleasă ca „totalitatea obiectelor de îmbrăcăminte, de încălțăminte și de accesorii cu care este dotat un militar” [DEXI, p.621], are o funcționalitate înaltă în lexicul militar al limbii române, fiind atestată și în sintagme terminologice: echipament de campanie „echipament pe care îl poartă soldații pe front sau la instrucție” [DEXI, p.621]; echipament de inventar, echipament de protecție ș.a. Uzualitatea este confirmată prin atestarea ei în cadrul actelor oficiale ce reglementează portul elementelor de echipament militar: „Purtarea unor uniforme militare sau articole de echipament, altele decât cele descrise în prezentele reguli, constituie o încălcare a ordinii și disciplinei militare și se sancționează în conformitate cu prevederile legale în vigoare” [Decret Nr. 580 …, p. 7].
3.1.2. Un sinonim pentru echipament, dar cu o funcționalitate scăzută în terminologia militară românească, este termenul efecte (varianta de plural al substantivului efect) cu sensul de „bunuri mobile; îmbrăcăminte militară, echipament”, provenit din latinescul effectus. În sintagma efecte militare semnificația de „haine, straie, îmbrăcăminte militară” a fost preluată în sec. al XIX-lea după franțuzescul effet [Candrea, p.451].
3.1.3. E necesar să menționăm că majoritatea elementelor de echipament din perioada modernă au fost anterior piese ale armurii, care includea totalitatea armelor, precum și îmbrăcămintea de oțel care în timpurile trecute acopereau tot corpul ostașului [Candrea, p. 81].
Printre termenii vestimentari militari ce denumesc elemente ale armurii păstrați și în sec. al XIX-lea putem considera următoarele lexeme: casca, coiful, viziera, grumăjerul, platoșa, genunchierul, gambiera ș.a.
Termenul cască, funcțional și astăzi la nivelul terminologiei militare vestimentare, a fost împrumutat din franceză casque [Candrea, p.229], ca de altfel și termenul vizieră, preluat și adaptat caracterului limbii române. Viziera denumea partea de dinainte, mobilă, a coifului care putea fi coborâtă ca să acopere obrazul pentru a-l feri de lovituri, asigurând în același timp o bună vizibilitate. Este pe larg utilizat pe parcursul epocii moderne, denumind un element al echipamentului deosebit nesemnificativ la nivel de formă de viziera armurii, dar identic la nivel de funcție: „Chivăra este alcătuită dintr-o calotă cu vizieră și apărătoare” [Uniformele Armatei române, p.16].
Un alt element al echipamentului militar din epoca modernă a fost termenul baghetă, care denumea o vergea subțire de metal întrebuințată la curățarea și încărcarea armelor de foc. Termenul a fost împrumutat din franceză baguette, care, la rândul ei l-a preluat din limba italiană bacchetta [DEXI, p.185]. Deși reprezintă un element al echipamentului necesar pentru întreținerea anumitor tipuri de arme, mai are un sinonim la nivelul elementelor de vestimentație militară din această perioadă „…marginea de sus și din față a gulerului ornate cu o baghetă dantelată, din fir auriu” [Uniformele Armatei Române, p.51].
Lexemul banderolă denumește un steguleț care servește ca semn distinctiv (prins în vârful unei lănci) [DEXI, p.192], precum și element de vestimentație al echipamentului militar. Termenul a fost împrumutat din franceză banderole și a fost funcțional pe tot parcursul epocii mederne: „Giberna și centironul erau de lac, cu garnituri din metal galben pentru ofițerii inferiori iar pentru cei superiori, cu banderolă de fir auriu” [Uniformele Armatei române, p.41].
Termenul bandulieră denumea o fâșie de piele, stofă etc. trecută de-a curmezișul pieptului, de la umăr la coapsa opusă, spre a susține sabia, pușca etc. [DEXI, p.193]: „ Ledunca se poartă in bandulieră, trecând pe umărul stâng, pe sub epoletul-treflă” [Uniformele Armatei române, p.54]. A fost împrumutat din fr. bandoulière la sf. sec. al XVIII-lea – începutul sec al XIX-lea. Astăzi, lexemul bandulieră cu semnificație militară nu s-a păstrat, însă cu toate acestea îl atestăm în cadrul unei locuțiuni adverbiale în bandulieră – purtat de-a curmezișul spatelui sau pieptului [DEXI, p.193].
Un alt element al echipamentului militar de la începutul sec. al XIX-lea este termenul bidon cu semnificația de ploscă/recipient de diferite dimensiuni, folosită pentru a păstra băutura în condiții de campanile (excursii, marșuri etc.) [DEXI, p.216]: „… ținuta de campanie întrebuințată în marșuri și la ordin special se compunea din tunică, pantaloni in cizmă, chipiu învelit, cu pampon, raniță, centiron, cartușiere, bidon, gamelă, sac de pesmeți, cortul individual, bidonul cel mare și marmita” [Uniformele Armatei Române, p.50]. Termenul românesc bidon a fost împrumutat din franceză bidon, unde avea aceeași semnificație și întrebuințare pe care o avea și în limba română.
Un element indispensabil al echipamentului militar din sec al XIX-lea este termenul cartușieră ce denumea o geantă sau cutie mică de metal sau de piele, prinsă la centură, în care se țin cartușele; brâu (de piele, de pânză) cu locașuri tubulare, în care se introduc cartușele [DEXI, p.305]. Termenul este împrumutat din franceză cartouchière, unde avea aceeași semnificație ca în limba română: „O singura cartușieră in față va purta numai infanteria de linie, în serviciu și la paradă” [Uniformele Armatei române, p.52]. În aceeași perioadă istorică termenul avea mai multe sinonime atestate, cum ar fi: patrontaș, (înv. și reg.) palașcă, (reg.) lăduncă („La tunică se adăuga furajera simplă, din șnur de fir argintiu pe partea dreaptă, leduncă cu galon din fir argintiu…” [Uniformele Armatei Române, p.16]), patrontașcă, (înv.) geantă, sumcă.
Termenul brandenburg denumea un șnur sau găitan care se coase, în rânduri paralele, pe pieptul unor haine, în dreptul butonierelor, ca podoabă [DEXI, p.245] și provine din franceză brandenbourg, de la numele propriu Brandenburg, oraș și land în Germania. [DEXI, p.245]. Acest element vestimentar era de mai multe feluri: din lână roșie, din fir auriu, din lână neagră. Este un element vestimentar caracteristic epocii moderne: „…cavaleria armatei teritoriale, alcătuită din dorobanți călări ale căror uniforme cu brandenburguri au suferit influența uniformelor de husari ale armatelor țărilor vecine.” [Uniformele Armatei Române, p.28].
Eghiletul era un termen cu o funcție asemănătoare brandenburgilor, care era alcătuit dintr-un șnur cu capetele îmbrăcate în metal, ce împodobea uniforma unor militari: „Vârfurile găitanelor sunt prevăzute cu câte un cui galben de eghilet.” [Uniformele Armatei Române, p.47]. Termenul eghiler este atestat și în prezent: „Vestonul este ornamentat cu eghilet de culoare aurie, trecut peste umărul drept și fixat cu nasture sub rever.” [Decret Nr. 580 …, p. 25].A fost împrumutat din fr. aiguillette, unde a denumit și denumește până în prezent un element de vestimentație militară.
3.1.4. În concluzie, constatăm că termenii militari vestimentari ce denumesc articole de echipament din sec. al XIX-lea sunt în mare parte împrumutați din franceză, influență care a avut o importanță fundamentală pentru terminologia militară românească sub aspectul desăvârșirii caracterului ei modern. Oficializarea termenilor în cauză s-a produs prin Regulamentele Organice, unde termenii de origine franceză intrase sub scutul legii [Șt. Munteanu, V. Țîra, Istoria limbii române literare, Editura didactică și pedagogic, București, 1978, p.145] Împrejurările favorabile din sec al XIX-lea au determinat pătrunderea termenilor militari de origine franceză în limba noastră literară, condiționând asimilarea unui număr impresionant de termeni vestimentari, și nu doar, de proveniență franceză, care s-au fixat în țesătura limbajului profesional militar, contribuind la îmbogățirea și modernizarea acestuia.
3.1.5. Spre deosebire de terminologia militară vestimentară aflată în faza de început a modernității, terminologia militară vestimentară actuală comportă un caracter mult mai adecvat în relație cu rigorile terminologice contemporane, fiind mult mai exactă și concretă, având și un caracter sistemic mult mai pronunțat. Terminologia militară vestimentară ce denumește articole de echipament este alcătuită, în mare parte, din sintagme terminologice (gamelă de aluminiu, bidon pentru apă; sac de dormi ș.a.), spre deosebire de termenii vestimentari ce denumesc articole de echipament din sec. al XIX-lea. Atât sintagmele terminologie, cât și termenii monomembri ce denumesc elemente ale echipamentului militar sunt formați pe teren lingvistic românesc: gamelă de aluminiu, bidon pentru apă; sac de dormit; mănuși; centură din piele (prelată); chingi de umăr; ochelari; cotiere; genunchiere; centura de ceremonie; centura pentru instrucție, emblema pentru coifură, eghiletul dublu, eghiletul simplu, mănușile din piele, mănușile din lâna, mănușile din tricot de culoare alba, mănușile de instrucție, nasturii din metal galben, semnele distinctive ale armelor petlițele cu suport , petlițele din metal galben ș.a., deoarece se cunoaște, după exemplul terminologiilor militare vestimentare din alte limbi, că majoritatea termenilor militari vestimentari se formează în baza termenilor sau a cuvintelor din lexicul general, din acest motiv în fiecare termen militar vestimentar, format pe teren românesc, este sesizabilă semnificația literală a termenului, adică semnificația elementelor componente ale acestuia. Reunirea elementelor componente ale terminologiei militare vestimentare se datorează intenției de a reflecta cât mai exact noțiunea denumită.
3.2. Denumiri generice ale vestimentației militare
3.2.0. Grupul termeni vestimentari militari generici include o totalitate de denumiri ale elementelor vestimentare, excluzând încălțămintea, elementele de coifură și accesoriile. Acest grup tematic conține elemente cărora le sunt caracteristice un șir de particularități ce au variat de la începutul epocii moderne (sec. al XIX-lea) și până în prezent, de aceea prezintă un deosebit interes studierea lor diacronică. Variabilitatea grupului se manifestă în principal la nivelul organizării și standardizării microsistemelor terminologice ale vestimentației militare, aspect la care ne vom referi în continuare.
Denumirile generice ale vestimentației militare atestate de noi în epoca modernă se caracterizează prin absența unui criteriu bine definit de formare a grupurilor și subgrupurilor tematice, în acest context conturându-se mai multe principii ale denominării noțiunilor militare vestimentare.
Să urmărim, pentru exemplificare, un subgrup tematic constituit din termeni specifici pentru sec. al XIX-lea: pantaloni albi, cu găitane roșii, pantaloni cu lampas dublu, pantaloni cu vipușcă roșie, pantaloni de călărie, pantaloni de cizmă, pantaloni de mare ținută, pantaloni de mică ținută gri, pantaloni de vara din dril alb, pantaloni din pânză cenușie, pantaloni din pânză fără vipușcă, pantaloni din piele de căprioară, pantaloni gri, prevăzuți cu lampas dublu, pantaloni gri-deschis, pantaloni largi, pantaloni negri, pantaloni pentru serviciul de grajd, pantaloni strâmți, pantalonii de vară, din pânză albă de „ftancu”, pantalonii trei sferturi ș.a. La baza denominării acestui element al vestimentației militare observăm câteva principii de denominare: materialul din care s-a confecționat, culoarea, destinația, anotimpul în care se poartă, forma ș.a.
Lipsa unui criteriu unic de delimitare este caracteristic și terminologiei vestimentare actuale. Astfel subgrupul tematic corespunzător include termenii: pantaloni de gală din țesătură de semilână de culoare gri-închis, pantaloni din semilână de culoare gri-deschis, pantaloni din semilână de culoare albastru-închis, pantaloni din semilână de culoare verde-închis ș.a. Situație specifică și pentru alte grupuri tematice. Cf.: cămașă din țesătură combinată de culoare albă, cămașă din țesătură combinată de culoare albă cu mâneci scurte, cămașă din țesătură combinată de culoare gri-deschis, cămașă din țesătură combinată de culoare gri-deschis cu mâneci scurte; veston din semilână de culoare gri-deschis, veston din țesătură de semilână de culoare verde-închisă, scurtă călduroasă din țesătură combinată de culoare verde-închis, scurtă călduroasă din țesătură combinată cu desen camuflat ș.a.
3.2.1. Dominantă a grupului tematic termeni vestimentari militari generici este noțiunea uniformă, cu sensul de îmbrăcăminte regulamentară care prezintă aceeași formă după croială, model, pânză și culoare, obligatorie pentru toate categoriile de militari, menită să distingă pe membrii instituției militare de celelalte instituții. Termenul a fost împrumutat din franceză uniforme, care, la rândul ei, a moștenit latinescul uniformis, -e (alcătuit din numeralul unus „unu”, și substantivul forma „formă”) – „de o singură formă sau înfățișare, neschimbat” [DEXI, p. 2121]. În sec. al XIX-lea, atestăm sintagme terminologice cu acest termen create după principiul asocierii cu arme sau în funcție de formă și destinație: uniformă pentru batalioanele de grăniceri de culoare castanie, uniforma infanteriei, uniformă cu brandenburguri, uniformă de vivandiere, uniformă din postav verde-închis, uniformă specială a instructorului de echitație ș.a. („Revenind la uniformele aghiotanților domnești și ale ofițerilor din statul major, se constată că aceștia purtau chivără ca a artileriei, dar cu păr alb de cal” [Uniformele Armatei Române, p. 16]).
Un sinonim pentru uniformă în lexicul militar vestimentar este ținuta, utilizat în sintagmele marea ținută, marea ținută de ceremonie, marea ținută de serviciu, cu semnificația de îmbrăcăminte sau uniformă de sărbătoare sau de paradă, destinată pentru anumite solemnități sau ceremonii militare [DEXI, p. 2101]. Cf: „Pentru marea ținută, tunica era cu guler înalt și drept, închisă la un rând de nouă nasturi din metal galben” [Uniformele Armatei Române, p. 26] Derivă de la verbul a ține, după modelul francez tenue sau italian tenuta [DEXI, p. 2101]. Îl atestăm și în alte sintagme terminologice din perioada modernă, de altfel, rămâne funcțional și în cadrul terminologiei militare actuale: ținută de campanie (echipamentul complet al unui ostaș în timpul campaniei), ținuta de gală, ținuta de seară, ținuta de ceremonie, ținuta de serviciu, ținuta zilei, ținuta de mare gală, ținută de ceremonie, ținută de vară ș.a.
Din grupul termenilor militari vestimentari face parte și termenul mundir, atestat la începutul epocii moderne cu semnificația învechită de tunică sau cu semnificația generalizată de uniformă (militară) [DEXI, p. 2107]. În sec. al XIX-lea apare și în varianta mondir. A fost împrumutat în limba română din rusescul мyндиp; dar în Transilvania e posibil să fi apărut sub influența limbii maghiare mondúr, mundér [DEXI, p. 2107]. În limba rusă este la rândul lui un împrumut după germanul Montur „uniformă, echipament” și Montieren „a echipa”, une vine din franțuzescul monture „acțiunea de a monta” [Fasmer, III: 9]. Îl atestăm în cadrul mai multor sintagme terminologice cu semnificațiile amintite: mundir de dimie neagră, cu guler și epoleți din postav verde, mundir din postav bleumarin, scurt până la talie, cu guler înalt, paspoalat cu roșu, mundirul, scurt în față, până în talie, se termină la spate în coadă de rândunică ș.a. Cf:„Mundirul este paspoalat în față, la poale, la capace și pe marginile cozii de rândunică” [Uniformele Armatei Române, p. 13].
Un lexem din grupul tematic al vestimentației militare generice din epoca modernă, dar specific și terminologiei militare vestimentare actuale, este termenul bluză, care denumește o haină de pânză pe care o poartă militarii vara în locul vestonului [DEXI, p. 231].: „Vara se purta bluză albă din pânză, închisă la două rânduri de nasturi” [Uniformele Armatei Române, p. 13]. Termenul este împrumutat din franceză – blouse [DEXI, p. 231]. În sec. al XIX-lea îl atestăm în mai multe sintagme terminologice: bluză a companiei sanitare, bluză (veston) cu șase nasturi, bluză albă din pânză, închisă la două rânduri de nasturi, bluză cu guler, manșete și contra-epoleți din pânză roșie, bluză de pânză, bluză de vară, de culoare gri-deschis, bluză din pânză cenușie, bluză din postav bleumarin cu paspoale, bluză din postav gri, fără paspoale și contra-epoleți, bluză din postav roșu, bluză marinărească, bluză pentru soldați.
În sec. al XIX-lea, un element lexical ce denumea haina de deasupra vestimentației soldățești, dar și preoțești și a portăreilor era cabană (cabană din postav bleumarin-închis și glugă (pentru militari)), pentru care dicționarele oferă etimonul francez caban „manta cu glugă” [DEXI, p. 269]. Cu toate acestea, considerăm oarecum relaționați termenul cabană și termenul cabaniță, cel din urmă denumind o mantie (se spunea exclusiv de mantia de brocart cu fir de aur, distinctiv al domnitorilor din Moldova și Muntenia, dăruită de Sultan) și provenind din turcă kapaniça, moștenit din arabă qaba, cf. caban (Șeineanu, II, 67); cf. bg., sb. kabanica. Acest cuvânt circulă ca regionalism în Banat, având semnificația de „suman” [DEXI, p. 269].
Un alt lexem din grupul tematic al denumirilor generice de vestimentație militară este manta, cu semnificația specifică pentru epoca istorică anterioară de haină lungă, groasă sau impermeabilă care apără de frig, de ploaie etc.; palton de uniformă militară [DEXI, p. 1093]; mantie: „Mantaua era din postav gri, cu epoleți din postavul fondului, închisă la un rând de nasturi, iar manșetele erau duble, răsfrânte” [Uniformele Armatei Române, p. 17]. Semnificația de mantie pentru militari este preluată după francezul manteau, printr-un intermediar, poate oriental, cum ar fi grecescul μαντί sau, posibil, prin intermediul limbii poloneze manta „mantilă” (ori ucrainene manta cu aceeași semnificație). Toate acestea duc la lexemul din latina medievală – mantum, probabil neogrecescul μαντίoν „mantană (fustă, jupon)” [DEXI, p. 1093]. În sec. al XIX-lea îl atestăm în mai multe sintagme terminologice: manta cu capișon, din postav gri-deschis, manta cu guler din catifea neagră cu petlițe roșii, manta cu paspoale albastre, fără capișon, manta cu paspoale galbene, manta cu reverele din postav roșu, manta cu un capișon mobil și grenadă din mătase galbenă la guler, manta de cauciuc, manta de culoare neagră cu gulerul din postav roșu (pentru roșiori), manta de ploaie, din stofă impermeabilă kaki, manta de postav sur, manta din postav gri, manta din postav negru, manta din postav sur cu guler din postav albastru, manta din postav sur cu nasturi de alamă, manta din postav sur, cu petlițe-săgeată, manta gri, încheiată cu patru nasturi, drept pe piept ș.a.
Pentru o varietate a mantalei militare în epoca regulamentelor organice s-a utilzat termenul vestimentar capot. A fost împrumutat din italienescul capotto, prin intermediul limbii turcești kapot [DEXI, p. 292] și se atestă în mai multe limbi vecine limbii române, cum ar fi: ngr. ϰαπότo sau ϰαπότα, bg., rus. kapot, ceh., mag. kaput. Din același cuvânt italian vine francezul capote, care a dat în limba română capotă ce semnificația de „manta militară” [DEXI, p. 292], frecvent întâlnit pe parcursul sec al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea: capotă (tunică lungă, la două rânduri de nasturi), capotă bleumarin cu guler întors și croit rotund, capotă închisă la două rânduri de nasturi ș.a. („În ținuta zilnică se purta capotă închisă la două rânduri de nasturi, cu guler înalt paspoalat și manșete duble” [Uniformele Armatei Române, p. 13].
În componența ținutei de iarnă a militarilor din armatele principatelor în sec. al XIX-lea intra și cojocul, care reprezenta un obiect de îmbrăcăminte din blană de miel sau berbec [DEXI, p. 395], cu părul pe dinăuntru, piele tăbăcită tăiată în formă de cazacă: „Peste cortel se purta o diagonală cu patrontaș pe șoldul drept, iar iarna cojoc scurt, sub cortel.” [Uniformele Armatei Române, p. 16]. Îl atestăm în mai multe sintagme terminologice: cojoc scurt, cojoc cu blana albă și încheiat în față cu opt copci, cojocel fără mâneci, purtat sub veston ș.a. Este moștenit din sl. kožuhŭ, derivat de la koža „piele” [DEXI, p. 395].
Termenul frac denumea în trecut o haină bărbătească de stofă, în față scurtă până în talie, iar la spate alungită și terminată cu două pulpane înguste, purtată la solemnități [DEXI, p. 761]. Româna a împrumutat acest termen din franțuzescul frac. Se presupune că la origine ar veni de la un nume propriu – Fracque, persoană care, în martie 1798, a apărut în această haină la un bal în Paris. Termenul în cauză se atestăm funcțional în terminologia vestimentară din sec. al XIX-lea: frac pentru ofițeri încheiat la două rânduri nasturi stanțați în relief, cu ancoră încoronată, fracul de mare ținută brodat cu fir auriu ș.a. (Ofițerii inferiori și superiori aveau două ținute. În marea ținută purtau frac albastru-deschis, cu două rânduri de câte nouă nasturi” [Uniformele Armatei Române, p. 45].
Termenul generic haină era utilizat la nivelul terminologiei militare vestimentare din sec. al XIX-lea cu statut de sinonim pentru obictele de vestimentație exterioară: „Redingota sau haina lungă, din postav albastru-marin, este încheiată la două rânduri de câte patru nasturi și are guler răsfrânt, ca tunica bleumarin.” [Uniformele Armatei Române, p. 126]. Pare să aibă două surse etimologice, fiind împrumutat din bulgară halina sau sârbă haljina [DEXI, p. 834]. Se atestă îne sintagmele terminologice: haină de piele maro cu croiala caracteristică de raglan, haină scurtă, îmblănită, lungă până la genunchi, cu buzunare drepte, guler nepaspoalat ș.a.
Un alt termen vestimentar din grupul denumirilor generice este jachetă, cu semnificația de haină încheiată în față, care acoperă partea de sus a corpului și care se poartă peste un alt element de vestimentație [DEXI, p. 996]. La începutul epocii moderne se atestă în sintagmele: jacheta cu coadă de rândunică, jachetă bleumarin cu guler înalt, jachetă cu guler roșu, jachetă încheiată la un rând de opt nasturi ș.a. A fost împrumutat din franceză jaquette [DEXI, p. 996].
Termenul de epocă moletieră denumea un obiect de îmbrăcăminte militară format dintr-o fâșie de stofă, cu care se înfășoară pulpa piciorului, peste pantalon, de la gleznă până sub genunchi [DEXI, p. 1185]. De aici: moletierele negre, moletierele bleumarin („uniforma ca la trupă, cu paspoale roșii, capelă cu galon galben împrejmuitor, cu inițiala pe capelă și la epoleți, bocanci galbeni și pantaloni cu moletiere.” [Uniformele Armatei Române, p. 78]. Este împrumutat din franceză molletière [DEXI, p. 1185].
Pantaloni denumește chiar de la începutul funcționării terminologiei militare moderne (și până în prezent) îmbrăcămintea exterioară care acoperă, de la mijloc în jos, corpul și fiecare picior în parte; nădrag [DEXI, p. 1368]. În epoca modernă este dominanta unui grup tematic reunit în baza mai multor principii ale denominării noțiunilor militare vestimentare: pantaloni cu brandenburguri și găitane din mătase neagră, pantaloni strimți, pantaloni albi cu găitane roșii, pantaloni cu lampas dublu, pantaloni cu vipușcă roșie, pantaloni de călărie din postav cenușiu-deschis, pantaloni de cizmă, pantaloni de mare ținută, pantaloni de mică ținută gri, pantaloni de postav vânăt cu lampas dublu roșu, pantaloni de vara din dril alb, fără galon, pantaloni din pânză cenușie, pantaloni din pânză fără vipușcă, pantalonii de vară, din pânză albă de „ftancu”, pantalonii trei sferturi ș.a) Este împrumutat din neogreacă prin intermediul limbii franceze pantalon [DEXI, p. 1368].
Un alt element din grupul tematic al vestimentației militare generice este redingotă, care indică o haină militară de ceremonie, de obicei de culoare neagră, cu poalele lungi până la genunchi, ajustată în talie și încheiată cu două rânduri de nasturi [DEXI, p. 1648] (redingotă din postav albastru-marin): „Ținuta zilei este cu tunică scurtă sau cu redingotă, cu galoane, vestă și șapcă, iar vara costum complet alb.” [Uniformele Armatei Române, p. 78]. Este împrumutat din franceză redingote, la rândul său a fost preluat din engleză riding-coat, riding – de călărie, coat – haină [DEXI, p. 1648].
Lexemul spențer denumea o haină scurtă (ca o vestă) [DEXI, p. 1857], purtată de militarii din principatele românești în sec. al XIX-lea: spențer bleumarin terminat la spate în coadă de rândunică, spențer de postav vânăt cu vipuște și guler roșu, spențer închis la două rânduri de câte șase nasturi, spențer negru, spențer pentru ținuta de serviciu, spențerul bleu-marin care se încheia la două rânduri de câte nouă nasturi ș.a. („…în 1856, lăncierii sunt dotați cu spențer pentru ținuta de serviciu.” [Uniformele Armatei Române, p. 78]). Dispunea de mai multe variante, care s-au păstrat doar la nivelul graiurilor românești (sp(r)enț(ăl), șpențal, spențăr, sp(r)ențur). Acest cuvânt este împrumutat din germană Spenzer [DEXI, p. 1857].
Surtuc semnifica în epoca modernă o haină militară (din pânză sau postav) care acoperea partea de sus a corpului și care se purta peste cămașă sau peste vestă [DEXI, p. 1942]. Termenul este împrumutat din neogreacă σoυρτoύϰo sau poate din rus. siurtuk, unde ajunge din franceză surtout [DEXI, p. 1942]. Se atestă în mai multe sintagme terminologice: surtuc de pânză, surtuc de postav vânăt cu găietanuri de postav roșu prin cusături, surtuc și pantaloni din chitei ș.a. („Vara purtau surtuc și pantaloni din chitei, iar mantaua era confecționată din postav sur, cu guler din postav albastru” [Uniformele Armatei Române, p. 7]).
Lexemul tunică era în epoca modernă un element lexical specializat ce denumea o haină bărbătească de uniformă de obicei încheiată până la gât și care se poartă peste cămașă [DEXI, p. 2082]. Reprezenta un surtuc de uniformă (de mare ținută), de postav, ajustat pe trup: tunica roșiorilor, până la 1913, era roșie, a călărașilor – neagră. Termenul îl atestăm în mai multe sintagme terminologice funcționale în această perioadă: tunica de ceremonie cu brandenburguri de fir auriu, tunica din postav maro, tunica muzicii militare, tunica pentru ținuta zilei, tunica scurtă, din postav sau șeviot albastru-marin, tunică din postav castaniu, închis la un rând de șapte nasturi, tunică maro, la două rânduri de nasturi paspoalată cu verde, tunică bleumarin a trupei, cu talie pronunțată, tunică bleumarin și pantaloni gri, paspoalați cu roșu, tunică cu talie pronunțată, tunică dar din postav castaniu încheiată la două rânduri de cinci nasturi, tunică de culoare maro, tunică de vară, cu contra-epoleți, tunică din pânză de olandă, tunică din postav albastru-deschis, tunici din postav alb, tunică din dril ș.a. A fost împrumutat cu semnificație militară din franceză tunique, care moștenește latinescul tunica „cămașă” [DEXI, p. 2082].
O varietate a tunicii din perioada modernă este ulanca – tunica de ulan [DEXI, p. 2111]. Termenul care o denumește s-a format prin derivare de la substantivul ulan (soldat cavalerist) + suf. -că. Este împrumutat din turcă oglan, prin intermediul limbii poloneze ulan [DEXI, p. 2111]. Lexemul ar fi putut fi atât un derivat de la ulan, cât și un împrumut direct din poloneză ulanka unde are același statut lexico-semantic de termen vestimentar [DEXI, p. 2111]. Îl atestăm în mai multe sintagme terminologice din această perioadă: ulancă din postav bleumarin, ulancă cu cinci găitane, ulancă cu găitane din mătase neagră, mărginită cu astrahan negru („La ulancă se purtau numai ține-epoleți și cordon din fir de culoare distinctivă.” [Uniformele Armatei Române, p. 27]).
O altă piesă de îmbrăcăminte funcțională în contextul limbajului militar vestimentar este vesta, fără mâneci și fără guler, care se poartă peste cămașă și acoperă corpul până la talie [DEXI, p. 2165]. Făcea parte din uniforma militară de la începutul epocii moderne a organismului militar național. Termenul îl atestăm în mai multe sintagme: vesta de clasă, vestă de mică ținută din postav bleumarin-închis, vestă de pichet alb, vestă din postav, veston cu revere ș.a. Este împrumutat din germană Weste, prin intermediul limbii franceze veste care l-a preluat din italiană vesta (moștenit din latină vestis, „haină, veșmânt”) [DEXI, p. 2165].
Un element de vestimentație militară care trebuie inclus în categoria analizată de noi este denumit prin termenul de veston. Semnifica o haină bărbătească de uniformă, ajustată, încheiată până la gât și fără buzunare, care se îmbracă peste cămașă; surtuc [DEXI, p. 2166]; tunică militară de mică ținută (spencer) (veston închis la gât, veston lung până la 10–15 cm mai sus de genunchi, cu gaică la spate și îmblănit): „…în loc de manta, un veston – element nou introdus în uniformologia românească — corespondentul bluzei din postav, cu guler din blană de culoare cenușie.” [Uniformele Armatei Române, p. 117]. Termenul este împrumutat din franceză veston, derivat în cadrul limbii franceze de la veste, preluat din italiană vesta (moștenit acolo din latină vestis – „haină, veșmânt”) [DEXI, p. 2166].
3.2.2. La baza grupului tematic „elemente de vestimentație militară” stau variantele lexicale împrumutate din franceză în perioada sec. al XVIII-lea – sec. al XIX-lea: uniformă, ținută, bluză, frac, jachetă, molietiră ș.a., precum și cele împrumutate din alte limbi (turcă, greacă, moștenite din latină ș.a.) ajungând în limba română prin filiera franceză: caban, cabaniță, pantalon, redingotă, vestă, veston. În limba română au venit prin filieră poloneză termenii ulan și ulancă. Din germană este împrumutat lexemul spențer. Limba rusă a oferit românei din epoca modernă cuvântul mundir.
Din perioada modernă și până în prezent doar o parte din lexeme și-a păstrat semnificația militară, incluzându-se în limbajul terminologic militar. Este vorba de termeni ca: uniformă, ținută, fustă, pantaloni, vestă, veston și sintagme terminologice: uniforma militară de gală, uniforma militară de paradă, uniforma militară de serviciu, uniforma militară de instrucție, uniforma militară de sport, ținuta de campanile, ținuta de instrucție, fusta de semilână de culoare verde-închis, veston din semilână de culoare gri-deschis, veston din țesătură de semilână de culoare verde-închis ș.a., denumind noțiuni militare vestimentare deosebite de cele din sec. al XIX-lea. Majoritatea termenilor vestimentari din epoca modernă și-au pierdut statutul de termen militar vestimentar, păstrându-se doar la nivelul graiurilor limbii române (capotă, cojoc, jachetă, manta, tunică, spențer, surtuc, ulancă ș.a.)
3.5. Denumiri de semne distinctive ale uniformelor militare
3.5.0. În contextul uniformologiei un rol aparte îl au semnele distinctive ale uniformelor, care dispun de valoare simbolică în raport cu grupul profesional de militari. Ele sunt reprezentate de diverse tipuri de însemne – broderii, petliță, epoleți, semne distinctive purtate pe piept și la mânecile uniformei militare, semne ale coifurii militare, embleme, lampasuri și altele aplicate pe uniforma militară. Acestea indică apartenența categoriilor de militari la anumite tipuri de trupe, dar și la gradul miliar deținut. Ele încep a se încetățeni în terminologia militară românească din sec. al XIX-lea, când apar primele categorii de trupe regulamentare și este introdusă uniforma militară comună cu semnele distinctive purtate regulamentar. În același timp, evoluția uniformelor este strâns legată de organizarea armatei, care are la bază legile obiective ale dezvoltării societății, pornind de la cerințele vieții sociale, de la structura economică și politică, de la faptul că modul de producție al vieții materiale determină procesul vieții sociale, politice și implicit militare.
3.5.1. În sec. al XIX-lea pe lângă termenul de semn în sfera militară apare și sinonimul însemn: „La ținuta zilnică se purta chipiul fără însemne, cu o calotă joasă, fără eșarfă, iar pantalonii erau albi, fără vipușcă.” [Uniformele Armatei Române, p. 14], precum și sinonimul znac (în special în Principatul Moldovei): „în 1845, se introduc și în Moldova znacurile, însemnele ofițerești de serviciu și de grad…” [Uniformele Armatei Române, p. 37].
3.5.2. O noțiune dominantă în sfera vestimentației militare este denumită prin broderie, utilizat pentru desemnarea unei cusături decorative cu funcție distinctivă și de înfrumusețare. Este format de la verbul a broda, împrumutat, la rândul lui, din franceză broder „a coase o broderie” sau chiar din broderie. Apare în sintagmele: broderia de la guler, broderia dublă în partea din față a tunicii, broderia paftalelor de manșetă, broderia simplă (dispusă în spirale), broderie compusă (din frunze de stejar, cu ghindă pe o ramură dreaptă), broderie din fir auriu / bagheta, broderie din fir auriu / rând de fluturi ș.a.
De la începutul sec. al XIX-lea în română se impune termenul epolet (variante: epoletă / epolete), cu sensul de „bandă de stofă pe umerii uniformelor cu însemnele gradului”, împrumutat tot din franceză épaulette (cf. varianta germ. Epaulet), prin intermediul rus. эпoлeты. În limba de origine épaulette derivă de la epaule cu sensul de „umăr” [Фаcмep, IV:520] și se formează în baza raportului de contiguitate cu partea vestimentației unde era aplicat. Termenul se atestă în terminologia vestimentară a mai multor limbi romanice cu aceeași semnificație. Pentru comparație, în limbile slave se menține doar în vocabularul pasiv, denumind banda de stofă de pe umerii uniformelor cu însemne ale gradului aplicată în armatele de dinaintea revoluției [CУM, II: 485; CCPЛЯ, XVII: 1902; PБC, II: 625].
Petliță, un alt lexem din categoria examinată, denumește, începând cu sec. al XIX-lea, o bucată de stofă colorată cusută pe partea din față a gulerului unor haine de uniformă și reprezintă semnul distinctiv sau ornamentul de postav pe care soldații și, mai ales, ofițerii îl poartă cusut pe gulerul mantalei sau și al tunicii ori bluzei, în față la dreapta și la stânga. Vine din rus. petlița, element vestimentar de înfrumusețare, dar și cu funcție distinctivă (rus. petlica, diminutiv de la pétlĕa; bg. sârbă petlica). De fapt, în majoritatea limbilor slave există acest termen пeтля, пeтлица (cf.: rusă пeтля, пeтлица, bielorusă пeтля, bulgară пeтля, пeтлица, sârbă пётšя, croată пётšя, slovenă petlja, cehă petlice, poloneză petla, petlica), moștenit din slava veche *petьlь sau *petьlja, unde este preluat din limbile germanice vechi (Fezzil cu semnificația de „lanț”) [Фаcмep, III: 252]. Este funcțional în limba română începând cu sec. al XIX-lea. Cf.: „Tunica muzicii militare era prevăzută cu două rânduri de petlițe din lână galbenă.” [Uniformele Armatei Române, p.14]. În această perioadă, respectivul element vestimentar era de mai multe forme și culori: petlițe albastre, petlițe albe dreptunghiulare, petlițe de culoare verde pentru vânători, petlițe de culoare verde (la grăniceri), petlițe din catifea verde paspoalate cu roșu, petlițe din lână galbenă, petlițe din postav alb, petlițe în formă de stegulețe de lance, petlițe-săgeată ș.a. Actualmente, este utilizat la nivelul terminologiei militare românești, dar, din punct de vedere formal, nu mai denumește o varietate de noțiuni ca în perioada anterioară: „Insignele de petliță și epolet sunt dispuse pe epoleții de la palton, scurtă, pardesiu, veston, giacă, cămașă, tunică și tricou cu desen camuflat (pentru toate categoriile de militari).” [Decret, p. 16]
Un alt element din categoria semnelor distinctive este galon, folosit cu semnificația de panglică, firet, șnur aplicat pe uniformele militare: „Pentru corpul de ofițeri cu grade superioare și inferioare ai Armatei Naționale: galonul reprezintă o fâșie aurie (argintie pentru Forțele Aeriene)” [Decret, p. 33]. Istoria circulației acestui termen pornește din perioada aprobării regulamentelor organice în sec. al XIX-lea: „Gradații și subofițerii aveau gradul indicat pe epoleți, cu galoane înguste din lină roșie și, respectiv, din fir auriu, subofițerii având în plus un galon din fir cusut la guler.” [Uniformele Armatei Române, p. 8]. Este împrumutat prin intermediul limbii ruse (галyн), unde provine din franceză galon, la rândul său un derivat de la verbul galonner „a înfrumuseța cu aplicare de panglici”) [Фаcмep, I: 390].
Lexemul șevron, pe care, de asemenea, îl includem în această categorie de termeni, l-am atestat doar pentru sec. al XIX-lea, cu semnificația de dungă aplicată pe uniformele militare cu funcție distinctivă: „Șevroanele, galoane de vechime, se așezau numai la mâneca stângă, cu unghiul în sus (…). Șevroanele se purtau numai la tunică (…).” (Uniformele Armatei Române, p. 31). Ca și alți termeni din sfera și epoca respectivă, a fost împrumutat din franceză, posibil prin intermediul limbii ruse – fr. chevron [Фаcмep, IV: 421], unde până în prezent este funcțional cu două semnificații: dungă în formă de triunghi aplicată pe mânecile uniformelor militare pentru a indica anul de studiu pentru studenții militari sau cu semnificația de semn distinctiv, emblemă care indică faptul că militarul a fost rănit în luptă [CУM, XI: 435; CCPЛЯ, XVII: 1328; PБC, II: 602].
Termenul lampas denumește o fâșie colorată care se întinde de-a lungul cracului anumitor pantaloni de uniformă. Pătrunde în română din franceză lampas, în sec. al XIX-lea, fie prin intermediul rusescului лампаc (părere susținută de Tiktin), fie al maghiarului lámpás (părere susținută de Galdi), împrumutat, la rândul lui, din germană Lampasse. În terminologia vestimentară din sec. al XIX-lea îl atestăm și în sintagme terminologice: lampas dublu din postav roșu, lampas lat din postav roșu, lampas simplu de culoare albă ș.a. Termenul s-a păstrat până în prezent și este funcțional la nivelul terminologiei militare vestimentare românești: „De ambele părți ale cusăturilor laterale, la distanța de 10 mm, sunt aplicate câte două lampasuri de postav de culoare roșie.” [Decret, p.28].
În perioada modernă, cocardă, care denumea o insignă sau panglică (de obicei, în culorile naționale) purtată de militari la chipiu în anumite împrejurări solemne [DEXI, p. 390], treptat a căpătat o funcționalitate amplă, incluzând diverse forme și culori: „La bicorn se adaugă, sub torsadă, o cocardă bicoloră, cu albastru în mijloc și roșu la exterior, culorile Moldovei.” [Uniformele Armatei Române, p.20]. În perioada contemporană lexemul și-a lărgit semantica, desemnând un accesoriu al coifurii militare în orice împrejurări: „Cocarda se poartă pe chipiu, beretă și căciulă.” [Decret 580, p. 17]. A fost împrumutat din franceză unde apărea în sintagma bonnet à la cocarde și provine din franceza veche, de la calificativul cocard „încrezut, țanțoș”, derivat de la coq „cocoș”. Inițial, termenul vechi francez denumea o podoabă capilară asemănătoare cu creasta cocoșului [Fasmer, p. 281]. Este considerat de unii terminologi ca fiind un format pe teren european. Sursele lexicografice consideră că sensul primar al acestui cuvânt er fi fost „o anume formă de fundă” [CЦCPЯ, II: 389; SS, II: 392], „înfrumusețare cu fundițe în culori naționale”, „penaj aplicat pe anumite elemente ale coifurii” [Чyдec.: 397; Bикт.: 124]. Cu sensul de insignă termenul îl atestăm din sec al XVIII-lea. Limba română, în sec. al XIX-lea, împrumutându-l din franceză, a denumit cu acesta o varietate amplă de cocarde, confecționate din diverse materiale și diferite culori: cocarda bicoloră, cocarda din piele, cocarda tricoloră din mătase, cocardă bicoloră (cu galben la mijloc și albastru pe margine), cocardă tricoloră din alamă ș.a.
Din categoria semnelor distinctive face parte și emblemă, reprezentând un atribut al uniformelor militare, care poartă în mod convențional un anumit înțeles și simbolizează o anumită idee: „…la marginea inferioară a epoletului este plasată o emblemă simbolizând coroana domnească a Țării Moldovei” [Decret, p.16]. Limba română a împrumutat acest termen din franceză emblème, provenit din latina medievală emblema, unde a ajuns din greacă Σμβλημα, cu semnificația de „aplicație (nu doar vestimentară), imagine reliefată” [ECУM, II: 165; Фаcмep, IV: 518; Бyл., 1972: 110]. Este funcțional în limba română începând cu sec al XIX-lea, de când denumește o varietate amplă de embleme (emblemă albă de colonel, emblemă pentru chipiu, emblema capul de bour în mijlocul soarelui, emblema vulturul reliefat, emblema pe turban „coiful lui Marte”, pe două steaguri încrucișate ș.a. Cf.: „…paftaua era din metal alb, pe care se aplica emblema – vulturul reliefat…” [Uniformele Armatei Române, p.7].
În sec. al XIX-lea un alt termen – torsadă – denumea un mănunchi de fire (sau de frânghii) răsucite împreună în formă de elice, pentru a servi drept ornament, semn distinctiv pe uniformele militare din această perioadă: „Până in 1832, epoleții ofițerilor erau confecționați în torsade împletite din fir auriu, după care primesc forma care va deveni tradițională,…” [Uniformele Armatei Române…, p.7]. Îl atestăm în mai multe sintagme terminologice: torsadă de patru trese din lână verde, torsadă de patru trese din fir auriu, torsadă din canetil, torsadă oblică din șnur gros împletit ș.a. Lexemul a fot împrumutat din franceză torsade, derivat de la verbul francez torsader cu semnificația „a răsuci în formă de torsadă.”
La începutul epocii moderne, termenul treflă denumea un găitan de bumbac, de mătase etc. cusut ca podoabă în formă de frunză de trifoi la unele haine de uniformă; iar prin extensie ajunge să denumească și cusătură făcută astfel (trefle din fir argintiu, trefle din lână albă, trefle din lână galbenă, trefle duble, trefle formate din două găitane, trefle întreite, trefle românești, treflele cu inele metalice). Provine din franceză trèfle, unde avea aceeași semnificație.
Un alt semn distinctiv din sec. al XIX-lea este denumit prin rozetă, care are două semnificații în contextul terminologiei militare vestimentare și anume cea de nasture de alamă pe care îl purtau, în trecut, la tunică și la cizme (prinsă în partea de sus, din față a cizmei) ostașii din trupele de cavalerie de roșiori, precum și cusătura în formă de triunghi, element decorativ în formă de roză de dimensiuni mici, executat manual cu fire de mătase, la deschizătura buzunarelor, servind ca întăritură sau pentru înfrumusețare (rozetă mare, rozete albe la vânătorii, rozete galbene la călărași, rozete metalice, rozetele din metal galben ș.a.) Este împrumutat din franceză rosette, diminutiv al lui rose „roză” [Фаcмep, III: 495], fiind atestat și în italiană rosetta.
3.5.3. Pe tot parcursul funcționării sale în limba română, termenul ecuson a avut semnificația de mică bucată de stofă cusută pe uniforma militară, care indică apartenența la o unitate. Este funcțional în contextul terminologiei militare vestimentare începând cu sec. al XIX-lea, fiind atestat în mai multe sintagme terminologice (ecusoanele specifice categoriilor de forțe, ecusoanele nominale, ecusoanele brodate nominale, ecusonul tricolor pentru mâneca, lampas, petliță, ș.a. Cf.: „…Ofițerii din escadroanele de cavalerie mai purtau pe șoldul drept giberna, prevăzută in față, pe diagonală, cu stea și ecuson, legate între ele cu trei lănțișoare.” [Uniformele Armatei Române …, p.18]. Termenul este împrumutat din franceză écusson.
Aceeași funcție distinctivă o are și termenul insignă, cu sensul de obiect mic, cu o imagine-simbol aplicată pe uniforma militară, pentru a arăta apartenența la o asociație, organizație. Termenul este funcțional din sec. al XIX-lea: „Insignele pentru personalul navigant se așază în dreapta, la înălțimea dintre nasturii 2 și 3.” [Uniformele Armatei Române, p.92], prezent până astăzi în terminologia militară vestimentară: „Pe uniforma militară se plasează distincții de stat, semne distinctive, insigne și alte semne heraldice, instituite în modul stabilit. ” [Decret, p.2]. Termenul este împrumutat prin franceză enseigne de la latinescul signum „semn”.
Așadar, în categoria tematică denumiri de semne distinctive ale uniformelor militare predomină termenii vestimentari împrumutați. Din limba franceză sunt împrumutați: cocardă, lampas, galon, epolete, șevron ș.a. Lampas și șevron sunt împrumutați prin filieră rusă. Petliță este împrumutat direct din rusă, fiind format pe teren rusesc. Termenii emblemă, insignă sunt împrumutați din latină prin filieră franceză. În concluzie, observăm că majoritatea termenilor sunt formați pe teren latin, v. insignă, ecuson, epolete, broderie, rozetă, treflă ș.a. Cei mai mulți termeni din categoria tematică analizată sunt funcționali la nivelul terminologiei militare vestimentare, fiind regăsiți și în alte limbi de origine romanică.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Grupuri Tematice ale Terminologiei Vestimentare Militare Realizate In Diacronie (ID: 121409)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.