Grupul Verbal Între Teorie ȘI Practică

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA ROMÂNĂ-ENGLEZĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Absolvent,

Miron Bodea Elena

Coordonator,

Conf.dr.Răzvan Săftoiu

Brașov

2016

GRUPUL VERBAL ÎNTRE TEORIE ȘI PRACTICĂ

(STUDIU PE MANUALELE DE LIMBA ROMÂNĂ DIN GIMNAZIU)

Absolvent,

Miron Bodea Elena

Coordonator,

Conf.dr.Răzvan Săftoiu

Brașov

2016

CUPRINS

ARGUMENT

Prin această lucrare ne-am propus să abordăm grupul verbal între teorie și practică. Lucrarea are ca suport, în primul rând GALR (ediția a doua, revizuită și adăugită), GABLR (Gramatica de bază a limbii române”, Adina Dumitrescu, Isabela Nedelcu, Alexandru Nicolae…, coordonator : Gabriela Pană Dindelegan,Ed.a 2-a,-București:Univers Enciclopedic Gold,2016), lucrări care reglementează, oficial, utilizarea corectă a limbii române în comincarea orală și scrisă.

Informațiile teoretice , tratate descriptiv în primele trei capitole ale lucrării, le-am considerat instrumente de lucru în interiorul lucrării.

Primul capitol debutează cu prezentarea caracteristicilor generale ale verbului, pentru a sublinia evoluția conceptelor cu care vom opera: verbul și grupul verbal.Am definit cele două concepte în paralelă, cu scopul de a delimita ,,granița”dintre ele.Apoi am stabilit unele noutăți privin cele două concepte, propuse de GABLR , în antiteză cu gramaticile tradiționale.

Al doilea capitol tratează verbul din punct de vedere morfologic, facând referire la categoriile gramaticale ale verbului : mod, timp, aspect, persoană, număr.Tot acest capitol prezintă categoria diatezei, având o manifestare atât sintactică cât și pragmatică.

Al treilea capitol prezintă trăsăturile sintactice ale verbului, grupul verbal, structura internă a grupului verbal, pozițiile ocupate de grupul verbal în organizarea propoziției.Tot aici vom trata formele verbale non-finite: infinitiv, supin, participiu și gerunziu.

Ultimul capitol prezintă un studiu asupra aspectelor teoretice și practice privind abordarea grupului verbal în manualele de limbă și literatură română din ciclul gimnazial. Am analizat ce propune programa școlară, ce teorie prezintă manualele ,ce dificultăți se regăsesc în exercițiile de analiză propuse de manuale.Studiul s-a efectuat pe manualele editurii Humanitas.Analiza ilustrează progresiv (începând cu clasa aV-a și terminând cu clasa aVIII-a) noțiunile cu care elevii ciclului gimnazial operează.

În concluziile din finalul lucrării îmi voi exprima părerea în legătură cu raportarea teoretică a grupului verbal în practica gramaticilor predate la nivel gimnazial.

Bibliografia deține un loc important în elaborarea lucrării, de aceea voi prezenta în ordine alfabetică resursele bibliografice .

Scopul urmărit este de analiză a teoriei despre verb și grup verbal, dar și de a observa în ce măsură tratează manualul de limba română noutățile impuse de gramaticile moderne, stabilind care este procentul tradiție-modern în conceperea manualelor din ciclul gimnazial.

Lucrarea reprezintă o perspectivă nouă, atât din punct de vedere al cercetătorului care încearcă să organizeze materialul lingvistic, cât și din cel al profesorului care va descoperi o sinteză despre verb și grup verbal, analizate atât tradițional cât și modern, cu aplicație pe maualele de gimnaziu.

CAPITOLUL I: Verbul și grupul verbal

1.1.Caracteristici generale ale verbului

La nivel sintactic, verbul, într-un act de comunicare, reprezintă centrul gravitațional al propoziției, fiind o parte de vorbire flexibilă care exprimă acțiuni, stări, existența sau devenirea, precum afirmă și O. Jespersen ” Verbul este purtătorul de viață al discursului și aceasta face din el un element esențial al construcției frazei”.

Verbul, reprezintă cea mai complexă gamă lexico-gramaticală, fiind o parte de vorbire, care are rolul de a asocia într-un nivel maxim de complementaritate, funcția denominativă a limbii, proprie unității fundamentale de la nivel lexical.

Categoriile gramaticale ale verbului sunt: diateza, modul, timpul, persoana, numărul, genul și cazul. Dintre cele enumerate, diateza, modul și timpul sunt specifice pentru verb, persoana este o categorie comună cu unele pronume, pe când numărul, genul și cazul sunt categorii comune tuturor părților de vorbire flexibile. Categoriile specifice- diateza, modul și timpul se întalnesc la toate sau la cele mai multe forme verbale. Persoana apare numai la anumite moduri, care de aceea se numesc personale. Genul are o prezență limitată la modul participiu, și prin el la toate formele diatezei pasive de la tipul construit cu verbul a fi; tot la modul participiu, în anumite situații este limitat și cazul. Numărul se întalnește la majoritatea formelor verbale, dar în unele (moduri personale) este corelat cu persoana, ca la pronume, iar în altele (modul participiu) este corelat cu genul, ca la adjectiv. Aspectul, categorie specifică verbului în alte limbi nu are forme proprii de exprimare, dar există verbe cu sensuri lexicale aspectuale și forme temporale cu valori aspectuale.

Este partea cu cea mai variată gamă de flexiune, numărul de forme diferite la care poate ajunge un verb fiind de 28 de forme simple și 58 de forme compuse numai la diateza activă ( cu cele 148 de forme de la diateza pasivă formele compuse sunt 206). Forma tip a verbelor, sub care poti fi gasite în dicționare, este cea de infinitiv prezent.

Din perspectiva logico-semantică, prin funcția denominativă, în desfășurarea acțiunii la nivel lexical, verbul, reprezentat în ansamblul nedeterminat al vocabularului, este alături de substantiv, cea de-a doua categorie lexico-gramaticală, care exprimă noțiuni, care oferă posibilitatea interpretării lingvistice și care se caracterizează prin autonomie semantică.

Verbul, definește componente aflate în mișcare, sau mai bine spus, elemente dinamice (fapte, acțiuni, fenomene) , iar majoritatea verbelor le corespund substantive: (ex: a călători-călătorie, a exista-existență, a muri- moarte, a visa-vis). În dinamica permanentă a vocabularului limbii române, familiile lexicale se caracterizează prin predominarea acestor cupluri corelative, motive etimologice sau generate, fie prin derivare, fie prin conversiune.

Exemple:

*vis-a visa *zbor- a zbura * a ieși- ieșire

*noapte-a înnopta *cântec- a cânta * a merge- mers

.

1.2.Delimitări conceptuale: verbul, grupul verbal.

În cadrul clasei verbelor apare trasătura numită omogenitate, care, în realitate și studiată în profunzime, aceasta nu este perfectă. Verbele, de obicei, sunt teoretic noționale, adică transmit informație semantică, ceea ce înseamnă că există posibilitatea ca un corp fonetic verbal, care de obicei exprimă o noțiune verbală , să apară în anumite structuri și fără informație semantică( când pentru verbul respectiv nu există sinonime nici sintetice, nici perifrastice); de exemplu:

”Mai am [=simt, posed] un singur dor” ( M. Eminescu)

comparat cu:

”Am [=] coborât cu-al meu senin” (M. Eminescu)

În funcție de posibilitatea lor de a exprima sau nu, o noțiune verbal (acțiunea subînțelegând și existența, starea, voința, dorința, posesia etc.-considerată ca proces), mulțimea verbelor românești permite distincția între: verbe noționale, reprezentate practice de toate verbele limbii române, pentru că orice verb românesc poate apărea în cel puțin un context în care să transmit direct o noțiune verbal (a fi- a exista, a se afla, a trăi, a se întampla etc; a deveni=a se transforma; a alerga=a fugi etc.); verbe nenoționale, reprezentate doar de câteva corpuri fonetice verbale, care, numai în anumite structure, au ajuns să nu mai exprime noțiuni verbale. O situație particular în această privință, o au verbele a face, a se întampla, a se petrece, în contexte ca: ”Alina cântă toată ziua, și o face cu plăcere; Cosmin, dansează, cântă, petrece, pierde vremea și asta o face zilnic; Este frig, plouă, lapovițează și asta se întâmplă(se petrece) în fiecare toamnă).

Grupul verbal, grupul nominal, grupul adjectival și grupul adverbial se definesc și se delimitează în funcție de calitatea morfologică a „centrului", a constituentului în jurul căruia se organizează grupul. Astfel, grupul verbal se organizează în jurul verbului (indiferent de modul la care apare, personal / nepersonal) și include verbul și toți determinanții lui direcți; grupul nominal se organizează în jurul unui centru nominal și cuprinde numele și determinările lui; grupul adjectival se organizează în jurul unui centru adjectival și este format din adjectiv și determinările lui; grupul adverbial se organizează în jurul adverbului și este format din adverb și determinanții lui.

În „Sintaxa transformatională a grupului verbal în limba română“ apărută la Editura Academiei RSR, în anul 1974, Gabriela Pană Dindelegan, definind grupul verbal, notează: „Concepem grupul verbal ca enuntul predicativ minim sub raport sintactico-semantic, adică

enunțul care grupează în jurul verbului la mod personal (sl. n., M.C.) toti determinantii cu ocurentă obligatorie din punct de vedere sintactic si semantic.“(pag. 9)

În „Sintaxa limbii române. Partea I. Sintaxa grupului verbal“, apărută la editura Universitătii din Bucuresti, în anul 1976, aceeasi autoare, Gabriela Pană Dindelegan admite verbul la mod nepersonal în functie de centru al grupului verbal, scriind: „Grupul verbal, grupul nominal, grupul adjectival si grupul adverbial se definesc si se delimitează în functie de calitatea morfologică a „centrului“, a constituentului în jurul căruia se organizează grupul. Astfel, grupul verbal se organizează în jurul verbului (indiferent de modul la care apare, personal/nepersonal – sl. n., M.C.) si include verbul si toti determinantii lui directi.“(pag. 47)

După această dată, Gabriela Pană Dindelegan pare să rămână la această a doua opinie, întrucât în articolul intitulat „Grup verbal“ apărut în revista „Limbă si literatură“ nr. 1/1980, pag. 78-81, defineste grupul verbal ca fiind „parte componentă a enuntului organizată în jurul verbului la un mod personal sau nepersonal (sl. n., M.C.) si alcătuită din verb si toti determinantii lui, inclusiv subiectul.“(pag. 78)

În dictionarul său de termeni lingvistici apărut la Editura Teora, Bucuresti, 1998, Gheorghe Constantinescu Dobridor notează că grupul verbal este o „secventă în structura de suprafată, reprezentată prin verbele care îndeplinesc functia de predicat.“ (pag. 168) Si mai jos: „grupul verbal reprezintă o parte a grupului predicativ.“(Ibidem)

La rândul său, grupul predicativ este reprezentat prin „grupul verbal la care se adaugă si elementele nepredicative care tin de el, cu functie de obiect.“(Ibidem).

Exprimarea pare usor ambiguă și sesizăm o oarecare confuzie de termeni sau o suprapunere (partială) a celor două concepte.

Aceeași Gabriela Pană Dindelegan lămurește lucrurile în „Sintaxa limbii române“, 1976, pag. 50, unde face o distincție clară între grupul verbal și cel predicativ: Grupul verbal, o noțiune categorială, „neutru din punctul de vedere al functiei, este organizat în jurul oricărui centru verbal, indiferent de predicativitatea sau nonpredicativitatea acestuia. De aceea, se constituie și în jurul unui verb la mod nepersonal: infinitiv, gerunziu, participiu sau supin.“(pag. 50)

Grupul predicativ, noțiune funcțională, „legat obligatoriu de funcția predicativă, este organizat în jurul unui verb la mod personal.“(Ibidem)

În concluzie, definim grupul verbal ca fiind acea secvență a structurii de suprafață centrată pe un verb la mod personal sau nepersonal, formată din verb și toți determinanții lui, indiferent de natura relației și de gradul de coeziune față de centru.

1.3.Grupul verbal- evoluția conceptului

În lucrările de sintaxă modernă, grupul verbal este conceput ca un grup sintactic organizat în jurul unui verb – care constituie nucleul, centrul enunțului și care include toți determinanții lui direcți, cu ocurență obligatorie sub raport sintactic și semantic; acești determinanți legați de verb prin recțiune cazuală sau prepozițională alcătuiesc enuțul predicativ minim.

Verbul la mod personal este constituentul care asigură structurarea enunțului, determinând o anumită structură sintactică și semantică a acestuia. Plasarea verbului în centrul enunŃului și subordonarea celorlalți determinanți – inclusiv a subiectului – față de verb este comună mai multor modele de descriere a propoziției: modelul sintactic categorial, modelul sintactic funcțional, transformațional, modelul semantic actanțial sau cazual. Pentru desemnarea determinanților (= participanți activi sau pasivi) la proces se mai folosește și termenul de actant; ansamblul actanților care gravitează în jurul verbului formează structura actanțială a propoziției. Numărul actanților regizați de verb constituie unul dintre criteriile esențiale de clasificare a verbelor. Actanții direcți avuți în vedere sunt: subiectul – primul actant, obiectul direct – al doilea actant și obiectul indirect – al treilea actant.

CAPITOLUL II: Categorii gramaticale ale verbului

2.1.Modurile verbului românesc

2.1.1. Modul indicativ

Modul indicativ:

Cuprinde cea mai variată gamă de variante temporale;

Este modul realității și al certitudinii, exprimând în majoritatea cazurilor, acțiuni reale și sigure, însă, uneori își poate pierde caracterul absolut al certitudinii, prin corelația intergategorială, timp-mod;

Pe de o parte, acest mod, intră în opoziții categoriale cu alte moduri, direct,, sau mai ales indirect, iar pe de altă parte, conține în interiorul structurii sale semantice și formale, opoziții de timp și de aspect;

În plan semantic, se opune celorlalte moduri verbale, din perspectiva extremelor în opozițiile realitate-irealitate și certitudine-incertitudine, prin formele sale de viitor, ped e altă parte, dinspre celelalte moduri, prin imperativ, modul verbal care se apropie cel mi mult de indicativ (de viitorul indicativului);

Viitorul modului indicativ, exprimă incertitudine, comparativ cu imperativul, care este considerat din punct de vedere al comunicării protagonistului, un mod al certitudinii relative;

2.1.2. Modul conjunctiv

Modul conjunctiv, are o situație puțin mai delicată în interiorul categoriei morfologice a modului; nu reprezintă întotdeauna expresia atitudinii subiective a vorbitorului față de acțiunea verbului. Vorbitorul nu are întotdeauna posibilitatea de a alege; conjunctivul i se poate impun, ca unică posibilitate, peste orice condiționare categorială, specifică modului gramatical.

Din punct de vedere morfologic vorbind, conjunctivul, are semantica sa specifică; acesta, situează acțiunea verbală sub semnul incertitudinii, este posibilă realizarea ei, însă nu este și sigură; astefel vorbind, putema firma că este opus modului indicativ, care este mod al certitudinii.

La nivel sintactic, conjunctivul este un mod al subordonării. Există verbe, locuțiuni și expresii verbale, pe de o parte construcții verbale și raporturi sintactice, pe de alta, care pot fi urmate exclusiv sau aproape exclusiv de un verb la conjunctiv.

Verbele, care cer modul conjunctiv, sunt în primul și primul rând, verbele modale: a trebui, a putea, a-i veni, a vrea etc. , multe dintre verbele de aspect: a da, a începe, a se apuca, a continua etc., ca și alte verbe: a încerca, a îndrăzni, a renunța, a ruga, a îndemna, a cere etc.

Conjunctivul, la nivel semantic, se află într-un continuu cerc al acțini nesigure dar posibile, însă aceste lucru nu se întâmplă datorită voinței vorbitorului, ci se datorează exigenței sintaxei limii române.

Acest mod, își exprimă, caracterul subiectiv modal, de exprsie a atitudinii vorbitorului fața de acțiunea verbului, în două situații:

Când construția sintactică, în care se cuprinde, ca subordonat, nu cere cu obligativitate prezența unui conjunctiv; având liberatate de alegere, vorbitorul apelează la forma de conjunctiv, în cazul în care nu este în temă cu desfășurarea acțiunii verbale; între indicativul și conjunctivul verbului a veni, din frazele: „Nu cred că vine” și ”Nu cred să vină”, deosebirea nu mai este doar de orfin formal, ci și de ordin semantic; prin construcția cu verbul la conjunctiv, vorbitorul își accentuează, îndoiala exprimată deja prin verbul a crede, întrebuințat la fomă negativă.

Când verbul la conjunctiv este predicat al unei propoziții nondependente și, mai ales, independente: ”Să fie chiar acesta motivul pentru care nu vine la petrecere?”

2.1.3. Modul condițional-optativ

Verbul, aflat la modul potențial-optativ, prezintă o acțiune, un eveniment, o mișcare, o formă de dinamism, care cuprinde în aria sa termenul de „posibilitate„ , însă nu se stie precis dacă se va transforma sau nu în realitate. În aceelași timp, o altă trăsătura a acestui mod, o reprezintă aceea că, vorbitorul poate să fie sau nu implicat în acțiune; acesta poate fi implicat în mod direct, însă poate să rămâna și în mediul extern( să priveasc din exterior).

Acestea de mai sus fiind spuse, modul potențial-optativ, dezvoltă trei ramuri:

de potențial

de ireal

de optativ

Potențialul

În această categorie, protagonistul vorbirii, este situat în afara sferei comunicării, privește situația din exterior, este detașat și neimplicat și prezintă acțiunea ca fiind potențială, posibilă, concretă, însă nu se accentuează posibilitatea de îndeplinire a acesteia, este privită ca o posibilitate, nedevenită și care poate nici nu va deveni în viitorul apropiat, o acțiune reală; este o virtualitate și nimic mai mult: ex: „Se zice că în acest loc, care pare a fi un colț de rai, cine găsește o floare cu trei petale albastre pigmentate, va fi pe veci tânăr și frumos ca acea floare .”

În aceelași timp, vorbitorul, care este situat în exterior, nu oferă garanția celor relatate, nu își asumă răspunderea și este maxim detașat de cele relatate: ex: „Astăzi, în exclusivitate, reporterul, ne-a adus de veste, că prizonerul respectiv, s-ar fi declarat vinovat, în urma contrângerilor unor persoane cu influențe majore”.

Irealul

Acesta vizează, acțiunile care s-ar fi putut realiza, însă din anumite motive (voite sau nu), nu s-au real-izat. Astfel se pune accent pe ireal, pe imposibilitate, ireal care este dezvoltat de timpul perfect al potențialului:

Ex: „ Dacă aș fi citit din timp, astăzi cu siguranța aș fi reușit sa iau examenul! ”

Optativul

În această categorie, vorbitorul este foarte implicat în acțiune și își exprimă dorința de îndeplinire certă a acțiunii: ex: „Of, de-ar veni odată salariul ăla să imi pot lua și eu perechea aceea de pantofi! ” .

Ieșind din această arie, în continuare voi puncta câteva aspecte legate de structura morfologică a modului potențial-optativ. În primul și primul rând, semnul caracteristic acestui mod este auziliarul- morfem aș, ar etc.

Făcând referire la:

forma de prezent, potențialul-optativ, intră în opoziție directă cu indicativul viitor: ex: a voi, a vrea, pentru potențial-optativ și eu aș cânta pentru indicativul viitorului;

forma de perfect, potențialul-optativ, intră în opoziție cu indicativul viitor anterior și cu conjunctivul perfect; opoziția se stabilește la nivelul morfemului modal: aș, ai, ar, față de: voi, vei;

2.1.4. Modul prezumtiv

Acest mod, alături de modul conjunctiv, intră în categoria modurilor incertitudinii. Este modul bănuielilor, presupunerilor, ipotezelor, și are în vedere existența sau inexistența unor caracteristici ale verbului din interiorul propoziției. Formele prezumtivului preezintă o intonație specifică, interogativă: ex: va fi ales?, să fi ales?, ar fi ales?. Acest mod, prezintă o frecvență destul de ridicată în limba română vorbită, însă în literatura de specialitate și în publicații se evită folosirea acestui mod, având o valoare subiectivă.

La nivel morfologic vorbind, acest mod este caracterizat de morfemul și în aceelași timp verbul auxiliar a fi. Se prezintă sub trei forme sinonime, în funție de situația flexionar auxiliarului:

a fi, la conjunctiv prezent+ tema verbului: să fi cântat, cântat;

a fi, la indicativ viitor+ tema verbului: voi fi cântând, cântat;

a fi, la potențial prezent+tema verbului: aș fi cântând, cântat.

2.1.5. Modul imperativ

Este de asemenea inclus în categoria modurilor certitudinii, alături de modul indicativ. Vorbitorul își exprima certitudinea și siguranța, că acțiunea va avea loc. În comparație cu prezentul indicativului, imperativul are o caracteristică specifică și anume aceea că vorbitprul

declanșează și oferă un impuls realizării acțiunii, apelând la o formulare mai dură, un ordin, o poruncă: ex: „ –Dezbraca-te! Este timpul să faci baie!” , însă, totodată poate fi formulat și într-un mod mai elegant, delicat și rafinat, sub formă de sfat, îndemn, sugestie: ex: „Descalță-te, pune-ti hainele la loc, să vii să iei prânzul și apoi ar fi bine să începi să îți faci temele! ”

Toate aceste cinci moduri verbale ( indicativ, imperativ, condițional-optativ, conjunctiv și prezumtiv) , sunt considerate moduri predicative, și este subînțeles faptul că, toate verbele la aceste moduri, au funcția sintactică de predicat verbal: ex: „Florile înfloriseră de mult timp! ”.

2.2 Forme absolute ale verbului

2.2.1. Infinitivul

Așa cum afirmă Iordan, LRC, p. 416, „Infinitivul arată numai cum se numște o acțiune considerată în afara oricărui raport cu vorbitorul său sau cu împrejurările exterioare”, ceea ce înseamnă că „infinitivul este forma substantivală a verbului” (ibidem). În această ordine de idei, se spune că „infinitivul scurt” îndeplinește aceeleași funcții sintactice ca și substantivul, și anume (subiect, atribut, obiect etc.) iar „infinitivul lung” devine substantiv, propriu-zis.

2.2.2. Gerunziul

Din punct de vedere semantic, forma verbului la gerunziu, este întâlnită cel mai adesea cu adverbul. Natura adverbială, a gerunziului se manifestă în predminarea funcției de circumstanțial, la nivel sintactic: de mod, de timp, de cauză.

Gerunziul, raportându-ne la tema verbală, diferă în funcție de tipul de flexiune:

sufixul –ând caracterizează verbele din tipurile I,II și III-IV de flexiune: cântând, lucrând, făcând, plecând etc;

sufixul -ind caracterizează verbele din tipurile II de flexiune: dormind, sosind, veghind, îngenunchind etc

2.2.3. Participiul

Reprezintă un perfect absolut , în comparație cu gerunziul care este un prezent absolut.

2.2.4. Supinul

Este o formă verbală absolută, sinonimă cu infinitivul: denumește acțiunea verbului. În comparație cu infinitivul, supinul exprimă numele acțiunii verbal privită ca și scop, finalitate. Supinul, prezintă două ipostaze: de verb și de substantiv, diferite între ele; supinul substantiv, primește articol și nu admite prepoziția-morfem de: ex: „Mersul pe jos este relaxant! ”; supinul verb nu admite articol și nu se poate lipsi de prepoziția-morfem, fără de care s-ar confunda cu participiul: „Mai este de mers, până ajungem!”. La nivel sintagmatic, supinul este format din două elemente: tema liberă de participiu a verbului și prepoziția-morfem de, la sau pentru, care îi asigură autpnomie: ex: de cântat, de făcut, de alergat, de organizat etc.

Toate aceste patru forme absolute ale verbului ( infinitiv, supin, participiu, gerunziu), sunt considerate forme nepredicative, de unde rezultă faptul că pot îndeplini diferite funcții sintactice. În cele ce urmează, vor fi prezentate, toate funcțiile sintactice posibile la fiecare forma nepredicativă.

2.3. Timpul și aspectul

2.3.1. Categoria timpului. Timpurile verbale (plasează acțiunea pe o axa temporală-prezent-trecut-viitor)

În limba română, sunt întâlnite câteva concepte operaționale, fără de care nu ar fi posibilă construcția unui timp verbal. Astfel, este necesar să definim câteva dintre aceste aspecte, pentru a putea înțelege structura morfologică a cuvântului și într-o proporție considerabilă, a verbului.

Morfem= unitate minimală din structura unui cuvânt, dotată cu semnificație;

Prefix=  afix care se atașează înaintea rădăcinii sau a temei unui cuvânt, pentru a forma un derivat, conform DEX;

Sufix= afix care se adaugă după rădăcina sau după tema unui cuvânt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi, conform DEX;

Radical= (LINGV.) rădăcină  (al unui cuvânt) , conform DEX;

Desinență= element morfologic care, adăugat la tema unui cuvânt, exprimă în flexiunea nominală, cazul, numărul (la adjectiv și genul), iar în flexiunea verbală persoana, numărul (și diateza). – Din fr. Désinence, conform DEX.

În continuare, pentru a face să fie cât mai bine înțelese timpurile verbale, va fi prezentat verbul a schimba, conjugat la toate persoanele și toate timpurile verbale.

2.3.2. Categoria aspectului

Aspectul reprezintă schimbarea de stare pe care o desemnează verbul și care poate fi:

*aspect punctual/ momentan, care aduce referire la o acțiune de scurtă durată: ex: „Mihai aruncă gunoiul”, și aspect durativ/continuu, unde acțiunea este în desfășurare: „Afară plouă de două zile!”

*aspect perfectiv, unde acțiunea este considerată a fi încheiată: „A aruncat gunoiul!”, și aspect imperfectiv, unde acțiunea este neîncheiată: „Mă uitam la ei cum băteau mingea în curte!”

*aspect iterativ, în care acțiunea se întâmplă doar o singură dată sau este iterativă: ex: „Pentru moment și-a ținut respirația, speriat de sunetul îngrozitor!”, „ Clipea mereu, imediat ce a venit de la oftalmolog! ”

*aspect prospectiv care se referă la o acțiune care este în pregătire, aspect incoativ, la care acțiunea este în curs de a începe, aspect continuativ, la care acțiunea este în desfășurare și aspect terminativ, acțiuna este încheiată: ex: „Clădirea, stă să cadă!, Fratele meu începe să se joace!, Angela continuuă să fie ignorantă!, Abia ce am terminat de scris lucrarea!”

*aspect afirmativ sau negativ: negativismul se formează lejer, adăugând semiadverbul fără funție sintactică nu sau n-.

2.4. Categoria diatezei

Diateza este o categorie specifică verbului, care cuprinde două manifestări:

-una sintactică, deoarece influențează sensul propoziției;

-cealaltă pragmatică, deoarece prin schimbarea diatezei se realizează o deplasare a interesului comunicativ; de exemplu de la subiectul-agent care este la diateza activă, interesul se reorientează către subiectul-pacient care este la diateza pasivă.

În baza celor de mai sus, diateza poate fi:

*activă

*reflexivă

*pasivă

*reciprocă

*impersonală

Diateza activă cuprinde:

verbe active, cu subiect-agent al acțiunii: a vedea, a călători, a iubi.

verbe active cu pronumele reflexive în calitate de substitute ale unor nume

cu reflexiv în Ac- complement direct: a se lăuda, a se spăla, a se iubi, a se amăgi;

cu reflexiv în D- complement indirect: a-și cumpăra ceva, a-și pregăti ceva;

cu reflexiv în D posesiv-atribut pronomial: a-și vinde casa, a-și auzi numele, a-și vedea de treba sa.

verbe active cu reflexiv- reciproc în caliatate de substitut

cu pronume în Ac-complement direct: a se iubi, a se urî, a se ajuta;

cu pronume în D- complement indirect: a-și șopti, a-și trimite ceva unul altuia

Diateza reflexivă cuprinde:

verbe cu reflexiv obligatoriu în Ac: a se baza (pe), a se bizui (pe), a se eschiva(de la);

verbe și locuțiuni verbale cu reflexiv obligatoriu în D: a-și da seama, a-și aduce aminte, a-și închipui, a-și imagina;

verbe reflexive impersonale: a se întuneca, a se cădea, a se întâmpla, a se cuveni.

Diateza pasivă cuprinde:

verbe pasive

provenite din verbe active monotranzitive: este trimis, este adus, este făcut, etse găsit;

provenite din verbe active dublu tranzitive: este anunțat(ceva), este rugat( ceva), este întrebat ( ceva);

verbe reflexiv-pasive(impersonale): se vede ( faptul) că, se știe(faptul) că, se dorește (ca) etc.

Diateza reciprocă cuprinde:

verbe active: ei se iubesc, ei de ajută, ei se salută( unul pe celălalt)

verbe reflexive: ei se bat, ei se sărută, ei se ceartă ( unul pe celălalt)

!!! „se” este morfem al diatezei

Diateza impersonală :

are realitate zero;

cuprinde verbe impersonale fără subiect existent; se încadrează aici verbele ce conțin un fost subiect, un fost predicat: se lasă ger, se lasă noaptea, se face frig, se face întuneric, e soare, e lună etc.

verbe unipersonale fără subiect existent: plouă, ninge, viscolește, etc., și mai rar întâlnite cu perifrasticile de felul e bine, e rău, etc.

2.5. Valențele verbului

2.6. Radicalul verbului

CAPITOLUL III: Trăsăturile sintactice ale verbului. Grupul verbal

3.1.Structura internă a grupului verbal

3.2.Grupul verbal în organizarea propoziției

CAPITOLUL IV:Grupul verbal în manualele de limba română din ciclul gimnazial-studiu de caz

4.1.Prezentarea programei școlare pentru limba română, gimnaziu, pe clase

4.2.Analiza resurselor

4.2.1.Manuale școlare clasa aVIII-a( 2 edituri)

4.3.Analiza și interpretarea rezultatelor

5.Concluzii

6. Bibliografie

[1]. Ada Iliescu, Gramatica practică a limbii române actuale, Ed. II-a, rev. Editura Corint, 2008, București

[2]. Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași, 2000

[3]. Corneliu Dumitriu, Tratat de gramatică a limbii române, Morfologia, Institutul European Iași, 1999.

[4]. Mioara Avram, Gramatica pentru toți, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1986.

[5]. Gabriela Pană Dindelegan, Sintaxa Transformațională a grupului verbal în limba română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1974.

[6]. Marcela-Claudia Ciortea, Grup verbal, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia.

[7]. Gabriela Pană Dindelegan, Gramatica de bază a limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică ”Iorgu Iordan- Al. Rpsetti”, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2016, Coordonator:

[8]. Mihaela Gheorghe, Curente actuale în lingvistică, , 2009-2010, Reprografia Universității Transilvania din Brașov, Curs pentru învățământ la distanță

[9]. Mihaela Gheorghe, Limba română contemporană, Morfosintaxa, 2009-2010, Reprografia Universității Transilvania din Brașov, Curs pentru învățământ la distanță

[10]. Mihaela Gheorghe, Limba română contemporană, 2009-2010, Reprografia Universității Transilvania din Brașov, Curs pentru învățământ la distanță

[11]. Lucia Uricaru, Mircea Goga, Verbe românești, Editura Echinox, Cluj, 1995

7. Anexe