Grupul Nominal Categorii Gramaticale

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………….3

Lucrarea „Grupul nominal-Categorii gramaticale” își propune un aport la clarificarea unor probleme teoretice referitoare la grupul nominal care în asamblul său este privit în toate etapele elaborării lucrării ca un centru de comunicare specific limbajului și ale cărui funcții sunt privite în mod practic și sistematic. Aceasta supune atenției un studiu abordat de pe pozițiile evidențierii componenței acestuia și a relațiilor dintre acești componenți, depășind cadrul de bază și observând posibilitățile de lărgire a perspectivei de abordare a acestui subiect în capitolul „Valori estetice ale grupul nominal”. Lucrarea propune o detaliere corespunzătoare a grupului nominal observând și limitele la care acesta se raportează printr-o comparație inițială cu celelalte grupuri: verbal si adjectival, observând locul și componentele acestora care distribuie în mod formal sensul stabilind funcția de centru. De asemenea acest studiu și-a propus să observe relațiile de dependență care transpar în identitatea unor tipuri de grupuri nominale foarte frecvent întâlnite în limba română contemporană , ajungând la concluzia că regulile care tutelează formarea acestor tipuri sunt datorate organizării, caracterizării și identificării analizei în concretizarea conceptelor. Limba română are un mecanism de funcționare al cărei esențe se bazează pe o evoluție ce a presupus de-a lungul timpului o degajare a unităților componente, ajungând din punct de vedere analitic la anumite structuri, corespunzătoare analizei de transformare, având în vedere convertirea sensurilor unor cuvinte în înțelesuri derivate. De aceea o analiză asupra grupului nominal acordă acestuia o posibilitate de reevaluare foarte mare, pentru a depăși anumite dificultăți teoretice sau practice în plan lingvistic. Având la dispoziție o bibliografie generoasă, lucrarea a beneficiat de cercetările academice de studii aprofundate ale diverșilor autori, putând în felul acesta să concep acest studiu teoretic ca pe o realizare dusă la bun sfârșit prin clarificarea unor concepte teoretice care convert spre latura practică a funcționalității limbii. Conținutul individualizează atât statutul de grup nominal cât și complementaritatea în organizarea acestuia presupunând caracterul flexionar al planului sintactic în raport cu cel semantic, accesând sensurile de pe poziția ambiguității și intertextualității pentru a urmări în cadrul acestui grup realizarea dezvoltărilor semantice ale diferitelor forme pe care le ia cuvântul în exprimare cât și a sensurilor dobândite fiind constituenți într-o sintagmă nominală nouă. CAPITOLUL I: Grupul nominal. Grupul verbal. Grupul adjectival. Grupul nominal este o componentă care concentrează asupra mesajului o dinamică a graiului organizat coerent, fiind o structură unică specială, ca un centru sintactic în toată problematica generală a limbajului. În multitudinea de posibilități de organizare a grupului nominal, se ivesc, cum vom vedea pe parcurs, particularități în ceea ce privește distribuția anumitor elemente gramaticale ale căror funcții semantice va determina realizarea întregului grup prin combinarea elementelor supuse unor condiții specifice și care au efectul să individualizeze acest tip de grup. Ideea că grupul nominal este fondator în structura limbajului are un rol esențial în dezvoltarea ideii că acesta constituie o orientare care stă la baza preferinței pentru această formă care se bazează pe limbaj cu conotația de perspectivă remică în succesiunea planurilor de prezentare a acestui tip de grup care funcționează matriceal multiplicând sensurile și în acest fel suprapunând conotațiile care vor întreține un echivoc asupra limbajului. În diagonală stă grupul verbal ale cărui aspecte definitorii situează interpretarea într-un unghi de privire general, ierarhic asupra componentelor pe care le cunoaștem în mod tradițional. Acesta poate să propună relații în structură și să primească extinderi care să asocieze la nivel de exprimare, extensii care pot să depindă sau nu de locutor și determinată de restricții sintactice. Un grup care se organizează prin intrepătrunderea trăsăturilor combinatorii va duce la construcții ce vor avea un caracter inedit și vor lărgi posibilitățile combinatorii din poziția de bază. Aceasta se realizează strict pe relația dintre verb și componenți care presupune o coleziune semantica, sintactică, sintactico-referențială și lexico și lexico-selecțională care vor exista pe principiul unicității și care vor avea un efect în cadrul relațiilor , manifestat prin distingerea pe de o parte a dependenței sintactice și pe cealaltă parte în sfera funcțiilor reorganizarea sintactică prin deplasarea componentelor. Toae acestea stabilesc relații între componente, reguli generale și particulare care vor opera cu inventarul de reorganizare a acestui tip verb-circumstanțiale. Într-o legătură indisolubilă cu limbajul se identifică grupul adjectival care precizează faptul că se poate apropia de grupul verbal prin anumite trăsături specifice și că anumite elemente constituente ale vorbirii pot să încorporeze valori comune în calitatea gramaticală a acestui tip de grup. Grupul se poate extinde deoarece tipul de adjuncți este foarte divers iar structura grupului adjectival realizează pe coeziune sintactică între formele verbale nepersonale și alte forme care vor fi superioare iar structura acestora se va defini în sfera calității aprecieri care se vor referi în mod special la funcționarea calității grupului și la regimul de plasare a grupării adjectivale.

Subcapitole:

1.1.Grupul nominal: Grupul nominal (GN) reprezintă o grupare complexă definită prin faptul că este o expansiune a numelui, având o distribuție identică cu acesta. De exemplu,modelul mașina(este frumoasa) poate fi lărgit prin expansiuni ca: această fata (este frumoasă). Cercetătorii extind expansiunea și asupra relațiilor de coordonare. Aceasta având în vedere grupul nominal alcătuit prin relația de dependență. Grupul nominal se formează în jurul unui termen nominal (substantiv,pronume sau numeral substitut al substantivului) și diferă ca întindere în funcție de calitatea sintactică a centrului sau a adjuncților, sau în funcție de relațiile în care grupul poate intra cu verbul in cadrul propoziției etc. 1.1.1. Grupul nominal cu centru substantival: Substantivul comun propriu-zis poate fi folosit singur sau împreună cu adjuncții săi , cu care formează un grup nominal, în care substantivul este centru. Substantivul fără determinări sintactice (inclusiv fără articole definite sau nedefinite) este considerat un grup nominal monomembru, care conține numai elementul-centru. Substantivul fără determinări se utilizează totdeauna în cazul nominativ sau acuzativ, în funcție sintactică de nume predicativ (Pomul răsărit e cireș), de predicativ suplimentar (Vechitura asta nu o consider mașină.) sau apoziție (Cumpără câteva legume,cartofi.) În pozițiile de subiect și de complement direct, frecvența substantivului nearticulat, fără adjuncți este limitată la câteva tipuri de construcții: (Cade grindina., Vine furtuna., Are mașină., El coboară scările., Alina închide ușa. Etc.) Apare fără articol sau alte determinări după cele mai multe prepoziții care cer cazul acuzativ (Merg la școală,pe stradă,spre casă. Etc). O situație specială are substantivul cu sens cantitativ, parțial adverbializat, în poziție de circumstanțial: A mers pe jos kilometri (sau ore). ,,mult(timp)''. Substantivul comun propriu-zis se combină cu diferite tipuri de adjuncți ,care pot fi: (a) substantive – in genitiv (casa bunicilor), mai rar, în dativ (acordarea dreptului de vot femeilor) sau în nominativ (devenirea Operei Române instituție de stat, TV, 1996); (b) pronume substitute în genitiv (casa lor); pronume substitute și nesubstitute în dativ (acordarea dreptului de vot acestora); pronume personale clitice în dativ cu valoare posesivă (mersu-ți); (c) numerale substitute în genitiv (sosirea altor cinci), mai rar, în dativ (înmânarea de diplome primilor ); (d) adjective-propriu-zise (casă noua), pronominale casa aceea), participiale (casă dărâmată), gerunziale (coșuri fumegânde), alte elemente cu comportament adjectival, cum sunt unele numerale (două case); (e) grupări prepoziționale la care participă substantive (drum de țară), pronume (lauda de sine), numerale substitute (o carte dintre primele publicate de autor), verbe la infinitiv (plăcerea de a călători) sau la supin (apă de băut), adevebe (etajul de sus); (f) verbe la gerunziu (foc arzând); (g) adverbe (sosirea mâine); substantive în curs de adverbializare (statul la coadă ore în șir); (h) grupări prepoziționale de elemente corelative (distanța de la școală până în sat); (i) propoziții introduse de un element relativ anaforic, al cărui antecedent este regentul propoziției (ziua când ne-am cunoscut), și propoziții relative fără antecedent în regentă (lista cu ce am de cumpărat.; (j) propoziții conjucționale (siguranța că va reuși ); Adjuncții substantivului au funcția sintactică de atribut, respectiv de propoziție atributivă. Adjunctul genitival este specific grupului nominal și este compatibil cu orice tip de substantiv regent: curajul bunicilor mei. Grupul nominal poate varia ca extindere, în funcție de numărul și de complexitatea adjuncților asociați centrului substantival: Are mașină nouă. (un singur adjunct), această micuță casă veche de lemn, bine conservată,pe care tocmai o cumparase (șase adjuncți). Au distribuit ajutoare constând în medicamente. (Adjunctul substantivului, gerunziul constând, este la rândul său centru de grup, selectează obligatoriu, prin regim, prepoziția în, fiind astfel complinit printr-un grup prepozițional); În constructiile complexe, pe lângă relația sintactică care există între substantivul-centru și adjuncții săi, se întălnesc anumite relații și între adjuncți. Relațiile de compatibilitate (o casa veche, această casa veche) și cele de incompatibilitate (*o această casă) au repercusiuni directe asupra structurii grupului. Prezența adjuncților în grupul nominal este, în general, facultativă gramatical. Grupul nominal are o organizare sintactică mai puțin strictă decât grupul verbal și decât grupurile adjectival și adverbial în care exprimarea anumitor adjuncți se impune: a se baza pe ceva, a se baza; În grupul nominal, substantivul-centru poate avea următoarele funcții sintactice: subiect (Fata mea citește.), nume predicativ (El este student grec.), complement direct (Caut o melodie veche.), complement secundar (Îl învăț o melodie frumoasă.), complement indirect (Carte utilă studenților filologi.), compement prepozițional (Apelez la cărțile vechi.) ,complement circumstanțial (Merg la școala noastră.), atribut (cartea fetei aceleia) ,predicativ suplimentar (Îl știu profesor bun.) Cuantificarea in grupul nominal se poate obține atât prin adjuncții substantivului-centru cât și prin alte modalități. Forma de număr singular sau plural a substantivului prezintă o informație imanentă de tip cantitativ (fată, fete). Există situații în care forma de singular poate exprima o pluritate distributivă Cei trei au mers („fiecare”) în finală cu capul sus. Cuantificarea substantivului se poate produce prin adverbe și grupări adverbiale fără funcție sintactică care introduc în grupul nominal o semnificație de tip restrictiv (doar etc.), cumulativ (incă etc.), cumulativ-negativ (nici măcar etc.), incluzând existența unei pluralități. Nici măcar fata nu a plecat. (fata și altcineva/alții nu au plecat). Pentru a forma structuri complexe, cuantificatorii îmbina între ei sau cu alte elemente. Structurile complexe includ adjuncți cu structură complexă și/sau mai mulți adjuncți dependenți din punctul de vedere al sintaxei de centrul grupului. Un grup nominal complex are adjuncți care sunt centre ale unor grupuri sintactice. Adjuncții care nu sunt realizați prin determinanți și se pot îmbina cu orice tip semantico-gramatical de substantiv-centru, au compatibilități de coocurență largi: genitivul, adjectivul, substantivul cu prepoziția de, propoziția interogativă relativă. Grupul nominal poate cuprinde mai multi adjuncți de același tip ai centrului,care stabilesc între ei raporturi de coordonare, de echivalență sau apozitive. Adjuncții pot fi coordonabili dacă au aceeași funcție semantică, dacă au funcții semantice diferite nu se coordonează. Grupul nominal se îndeplinește parțial daca centrul substantival este recuperat din context prin elipsă. – Ce fel de carte? – [Carte] interesantă. Posibilități limitate are grupul nominal propriu-zis parțial, utilizat cel mai des ca enunț nominal: [Cărți] de cumpărat. Încadrarea sintactică a grupului nominal în enunț se realizează în funcție de pozitia centrului substantival. Grupul nominal nu formează singur un enunț, excepție fiind grupul nominal cu o anumită intonație: Trezirea!, Liniste!. Doar în această ipostază substantivul nu este totodată centru de grup și adjunct. După posibilitatea centrului nominal de a primi mai mulți sau mai puțini adjuncți, grupul nominal poate fi inchis/minimal (alcătuit numai din constituentul cu funcție de centru, sau grupuri care primesc unul, sau doi adjuncți), sau grupul nominal deschis, care poate avea până la 4-5 adjuncți într-o vorbire firească , 7-8 adjuncți în textele cu fraze stufoase și poate depăși aceste numere în textele care aparțin stilului politico-administrativ. În cea mai mare parte, grupurile nominale deschise sunt alcătuite de substantive, ele acceptând mai mulți adjuncți. Substantivele centru realizează grupuri nominale cu diverse grade de deschidere. Gradul de deschidere al grupului nominal diferă în funcție de substantivul-centru sau de cazul acestuia. Caracterul special al unor substantive reduc gradul de deschidere al grupului nominal. De exemplu substantivele „tranzitive” pot primi un singur adjunct pronominal și un număr redus de adjuncți substantivali sau adjectivali, fiind vorba tot despre grupul nominal inchis, deoarece structura se închide imediat după adjunctul pronume sau după cel mult doi-trei adjuncți substantivali Substantivele provenite din nominalizarea verbelor sau a adjectivelor au aceeași distribuție cu celelalte substantive, la care se adaugă structurile specifice determinate de caracterul verbal al substantivului-centru. În cazul acestor structuri, grupul nominal are un grad de deschidere foarte redus. Substantivele-centru în acuzativ și în nominativ alcătuiesc grupuri nominale deschise, în vreme ce în cazurile genitiv si dativ substantivele centru intră în alcătuirea unor grupuri nominale cu un grad de deschidere foarte redus. Gradul cel mai mare de deschidere il au grupurile nominale cu substantivul-centru în acuzativ. Prin genitiv sau prin prepoziție se exprimă dependența sintactică față de substantivul-centru a substantivelor, a pronumelor si a numeralelor. De cele mai multe ori prepoziția impune nominalului cazul acuzativ. Ar mai fi unele cazuri speciale când raportul de genitiv poate fi exprimat prin construcții prepoziționale egale cu un genitiv. Determinanții de tipul articolelor nu se combină între ei. Un centru substantival se poate combina cu un singur pronume clitic în dativ posesiv. În structurile multiple, adjunctul fiind însoțit de determinative și formând un grup sintactic, se plasează, de obicei, pe ultimul loc: carte nouă. În limba populară predomină grupurile nominale minimale care sunt reduse cel mai des la substantivul-centru însoțit de articol sau demonstrative. Structurile complexe care au mai mulți adjuncți și/sau mai multe nivele de dependență, în care un grup nominal își subordonează un alt grup nominal, având la rândul său centru și adjuncți sunt specifice limbajului de specialitate ale variantei culte. În monografia sa despre grupul nominal în româna contemporană, Florea (1983) a vorbit despre grupurile nominale în funcție de dimensiuni, urmărind „dimensiunile maxime ale unui grup nominal în diferite stiluri ale limbii. Concluziile unei statistici demonstrează diferența dintre un limbaj scris (al literaturii) și un limbaj politic al anilor '70. Limbajul scris fiind mai apropiat de comunicarea curentă este mai sărac in grupuri nominale ample, in timp ce limbajul politic al anilor '70 este caracterizat tocmai prin extinderea extremă a grupului nominal. ''In textele literare se inregistrează un număr mare de aparitii pentru 1, 2, 3 si 4 adjuncti, in timp ce in textul aparținând stilului politico-administrativ sunt frecvente si grupuri nominale cu 5 sau chiar 6 adjuncți ( sa înregistrăm cate o apariție și pentru 15-20 de adjuncți) (Florea 1983: 142). '' 1.1.2. GRUPUL NOMINAL CU CENTRU PRONOMINAL: Grupul pronominal este o realizare particulară a grupului nominal, atunci când centrul grupului este un pronume, inclusiv și realizările speciale, atunci când centrul grupului este un numeral cu valoare pronominală. Toate subtipurile semantice de pronume personale (personale propriu-zise, de politețe, reflexive) și nepersonale (demonstrative, de cuantificare- nehotărâte și negative, relative, interogative) pot fi centre ale grupurilor pronominale. Numeralele cardinale, numeralele ordinale, numeralele fracționare, numeralele colective și cele distributive pot fi centre ale grupurilor pronominale. Numeralul fracționar a cărui natură este substantivală nu poate fi centru al grupului pronominal. Pronumele / numeralul centru îndeplinește aceleași funcții sintactice cu ale substantivului și pot alcătui singure un grup sintactic, fără adjuncți. În grupul pronominal există doua tipuri de adjuncți: adjuncții obligatorii și adjuncții facultativi. Adjuncții obligatorii apar ca determinări obligatorii ale pronumelor semiindependente. În grupul pronominal, adjuncții obligatorii îndeplinesc funcția sintactică de atribut. Raporturile semantice dintre centru și adjuncți sunt la fel ca cele din grupul nominal cu centru substantival. Adjuncții facultativi ai centrului-pronume depind de subclasa semantică a pronumelui-centru și au funcția sintactică de atribut. Pronumele personal în poziția de centru al grupului nominal, acceptă combinarea cu o atributivă dar nu pot primi adjective ca adjuncți. Pronumele de persoana I și a II-a primesc mai rar adjuncți, referința lor fiind direct accesibilă din context, în timp ce pronumele de persoana a III-a primesc mai multe determinări.

Când centrul grupului nominal este un pronume demonstrativ, posibilitățile combinatorii sunt mai largi. Pronumele nehotărâte și negative sunt structurile partitive (în care pronumele nehotărâte se combină cu un nominal introdus prin prepoziția partitivă dintre/din : oricare dintre elevi,oricare din noi. Pronumele interogative intră în structuri partitative (Care dintre elevi a lipsit?) și în structuri de identificare a referențialității (Ce de-al meu te-ar interesa?).

Pronumele relative au posibilități combinatorii reduse: Care de acolo mă poate ajuta va fi recompensat. Numeralul intră în structuri partitive (Cinci dintre elevi au lipsit.) și în structuri de identificare a referențialității( Îți dau una de-a mea și doua de-ale ei.). Ca adjunct dependent sintactic de un substantiv regent, numeralul ordinal are statut adjectival exprimând o determinare calitativă care derivă din poziția (definită numeric) într-o serie. Ca trăsătură caracteristică este acordul în gen al numeralului ordinal cu regentul, iar ca restricții, articularea sau nearticularea substantivului în funcție de topica numeralului ordinal (elevul al treilea, eleva a treia). În grupul pronominal, numeralul ordinal poate avea ca regent un pronume demonstrativ, plasat totdeauana înaintea numeralului: acest(a),acel(a),al doilea(elev) sau, frecvent, pronumele semiindependent cel, de care numeralul ordinal este legat prin prepoziția de : cel de al doilea elev.

Numeralul colectiv, ca adjunct cu valoare adjectivală, depedent sintactic de substantivul-centru, spre deosebire de numeralul cardinal, cere un substantiv articulat definit, ceea ce concordă cu sensul colectivului de a exprima global un ansamblu, o cantitate numerică dată. Este cel mai des antepus substantivului determinat: Chemă tustrei feciorii înaintea sa.

Ca adjunct, numeralul distributiv este dependent de un substantiv-centru, care este totdeauana nearticulat. Când precedă substantivul regent, numeralul distributiv cu valoare de adjectiv se leagă direct sau prin de de acesta: Fiecare elev are câte cincisprezece caiete.

Grupul pronominal atât cu centru pronume cât și cu centru numeral poate fi amplificat prin apoziționare, prin citare, prin alăturări expresive de termeni neintegrați sintactic.

Centrul pronominal poate fi amplificat prin apoziție care are rolul de a preciza referențial baza pronominală (El, copilul blond, ne privea uimit!; Primul, Ionel, parea cel mai atent.)

Unele combinații de pronume apar în condițiile în care al doilea pronume are statut de secventă citată: Cine este acest el despre care îmi tot vorbești ?;Cine el? (pronumele personal apare ca inserție în vorbirea directă a unui element citat din vorbirea altui locutor- Cine este acest „el” despre care îmi tot vorbești. În situații analoge se găsesc și numeralele: Pe care trei îi aștepți tu?

Adiacente unor pronume / numerale pot apărea cuvinte sau construcții incidente cu valoare interjecțională, neintegrate sintactic în enunț, incluzându-se alături de pronume în enunțuri cu valoare expresivă: Câte Dumnezeu mai vreți? Grupul pronominal are o extindere mai redusă față de grupul nominal, pronumele apare cel mai des singur în enunț. Pronumele acceptă cel mai des unu sau doi adjuncți coordonați. Rar se combină cu doi sau mai mulți adjuncți ierarhizați și caracterizează în special limba vorbită, care are tendința spre juxtapunere și destructurare. 1.2. Grupul verbal. Grupul verbal (GV) este partea componentă a enunțului alcătuită în jurul unui centru verbal (la mod personal sau la o formă verbală nepersonală: infinitiv, gerunziu, participiu). Grupul verbal este alcătuit din verbul-centru împreună cu componenții legați sintactic de acesta. Există mai multe interpretări în ceea ce priveste componența grupului verbal. O primă interpretare privește includerea sau neincluderea adjuncților în componența grupului verbal. Există pareri care concep că grupul verbal include numai verbul-centru și complementele sale. Există însă și păreri care lărgesc alcătuirea grupului verbal, incluzând și Grupul circumstanțial care este reprezentat de subordonații facultativi. O altă interpretare privește statutul ierarhic al subiectului, cuprins sau necuprins în componența grupului grupului verbal. Din punct de vedere gramatical, subiectul se asază la același nivel ierarhic cu verbul, fiind considerat a doua parte principală din propoziție. Există însă și alte păreri care consideră subiectul drept complement al verbului, căruia i se impune de către verb restricții de caz și de rol tematic. Amândouă soluții au avantaje și dezavantaje. În condițiile unui centru de grup realizat prin verb la mod personal, grupul verbal poate coincide cu un enunț constituit dintr-o singură propoziție. Grupul verbal este purtător al mărcilor de predicativitate, fapt prin care se poate recurge la un operator verbal de tip copulativ pentru a converti un grup nominal, un grup adjectival, un grup prepozițional sau un grup adverbial într-un grup predicativ. Când există două sau trei grupuri verbale consecutive, alcătuite în jurul unui verb la mod personal, iar intre ele se formează o relație de coordonare, grupurile verbale se constituie într-un enunț bi- sau multipropozițional. Atunci când centrul grupului este o formă verbală nepersonală, grupul devine sintactic dependent, devenind grup subordonat în componența altui grup. Grupul verbal poate primi o varietate de extinderi, de la grupul monomembru, limitat la un singur component, la grupul plurimembru, cu dimensiuni diferite și mai mulți constituenți. În cazul unui verb-centru cunoscut, extensiunea este stabilită de restricții sintactice și de intențiile semantice și stilistic-discursive ale locutorului. Fiind cerute de trăsăturile semantico-sintactice matriciale ale verbului-centru, complementele sunt complinirile obligatorii ale verbului, nu în cazul imposibilității de omisiune, ci în sensul unei relații strânse semantico-sintactice cu verbul, cunoscută sub numele de coeziune a grupului verbal. Structurile [verb + complemente] asigură, în alcătuirea unui enunț, tiparul sintactic central, celelalte componente fiind subordonate si integrate în această structură. Coeziunea sintactică este asigurată prin restricțiile de formă (de caz și de prepoziție) care sunt impuse de centrul verbal și, numai în cazul subiectului, prin restricții formale bilaterale, subiectul inducând verbului, când condițiile gramaticale permit, restricții de acord. Restricțiile de formă impuse complementelor sunt mărci de actanță care au rolul de a lega complementul de verb sau de a deosebi complementele între ele. Mărcile de actanță variază de la un verb la altul, de la un complement la altul sau de la un tip de realizare a aceluiași complement la altul. Complementul indirect poate fi marcat în funcție de structura grupului nominal din poziția complementului sau de registrul stilistic în care se utilizează, cazual sau prepozițional. Complementul direct utilizează ambele tipuri de mărci, fie în distribuție complementară, fie ca variante, pentru același verb și același complement. Complementul prepozițional se marchează doar prepozițional. Pentru aceste complemente este impresionantă eterogenitatea prepoziției, care poate funcționa, de la un verb la altul sau de la o funcție sintactică la alta. Pentru complementele realizate prin forme verbale nepersonale, este relevantă pe de o parte, specializarea unor mărci prepoziționale pentru a lega aceste complemente de centru, iar, pe de altă parte, ambiguitatea mărcilor, care funcționează atât ca mărci morfologice specializate pentru formele verbale nepersonale, cât și ca mărci sintactice, de legare a acestor tipuri de complement. Pentru complementul direct și complementul indirect, coeziunea sintactico-referențială este asigurată și prin dublare. Rolul dublării este marcarea neechivocă a unui complement. Coeziunea lexico-selecțională, dirijată de centrul verbal prin restricțiile lexicale, explică incompatibilități și compatibilități selecționale din interiorul grupului. Dacă este la mod personal (finit), verbul ocupă doar poziția de centru / de nucleu al organizării sintactice, celelalte componente gravitând în jurul lui și fiind ierarhizate în raport cu nucleul central. Verbul atribuie complementelor funcții sintactice, el fiind doar centrul lor sintactic. Dacă centru este la o formă verbală nepersonală (infinitiv, gerunziu, participiu, supin), grupul verbal nu poate primi morfemele de predicativitate, chiar dacă își păstrează, cu unele restricții, posibilitățile combinatorii ale verbului. Pentru a îndeplini funcția de predicat al enunțării, are nevoie de un suport sintactic la mod personal. Se poate integra în structura altor grupuri după tipul de grup în care se face integrarea, după cum se produce integrarea în poziții actanțiale sau nonactanțiale și după tipul de formă nepersonală în jurul căreia se formează grupul. 1.3. Grupul adjectival. Grupul adjectival este parte a enunțului alcătuit în jurul unui centru exprimat prin adjectiv. Adjectivul participă la structura enunțului ca termen dependent, se supune centrului grupului nominal sau verbal. Grupul adjectival aduce o informație nouă, detaliind informația din cadrul enunțului privit ca mesaj. Centrul unui grup adjectival poate fi exprimat, în afara adjectivului propriu-zis, printr-un participiu cu valoare adjectivală și printr-un gerunziu devenit adjectiv prin conversiune. Adjectivul pronominal și numeralul adjectiv nu pot fi generatoare de grup sintactic. Grupul adjectival se aseamănă cu grupul verbal prin calitatea și construcția adjuncților dar se deosebește de acesta prin câteva trăsături: (a) lipsa subiectului și a complementului direct, (b) imposibilitatea dublării complementului indirect prin clitice pronominale, (c) transferarea valorilor aspectuale și modale asupra adjuncților, fără posibilitatea de a încorpora aceste valori în forma flexionară a adjectivului-centru și a mărcilor de gradare. Selectarea adjuncților depinde de calitatea gramaticală a centrului de grup. Există o diferență în selectarea adjuncților între adjectivele prototipice și cele înrudite semantic și formal cu verbul. Adjectivele verbale au mai multe complemente obligatorii în raport cu adjectivele propriu-zise. Adjectivele postverbale sunt mai deschise față de clasa circumstanțialelor, compatibilitatea sau incompatibilitatea cu anumite tipuri fiind dictată de clasa semantică a verbului-bază. Încadrarea grupului adjectival în organizarea sintactică se realizează prin centrul său, adică depinde de poziția sintactică a adjectivului-centru. Determinativii adjectivului apar cel mai des când grupul adjectival se află în poziții predicative. Coeziunea sintactică a grupului adjectival este asigurată de restricțiile de caz impuse determinativului de către centru, ca și de conectorul cerut: prepoziție sau conjuncție. La fel ca adjectivele verbale, și cele prototipice impun complementelor restricții de formă (de caz, de prepoziție sau de conjuncție). Unele impun dativul, altele o prepoziție sau două și altele, care acceptă adjuncți propoziționali, impun o anumită conjucție, eventual două. Calitatea adjuncților diferă de la un adjectiv la altul, iar adjuncții pot fi mai mult sau mai putin specifici. De exemplu, complementul de agent poate avea ca regent numai un adjectiv verbal cu sens pasiv: reclamații trimise de anonimi etc. Un adjunct comun adjectivului este adverbul (grupul adverbial). El poate avea ca centru atât adjective prototipice, cât și adjective verbale. Adverbul se poate asocia cu celelalte tipuri de adjuncți. Determinativii adjectivului pot fi obligatorii când sensul adjectivului este insuficient pentru un enunț reparabil (Au căzut bombe cauzatoare de moarte. / Au căzut bombe cauzatoare.) sau când prezența unui adjunct este impusă de regimul verbului înrudit (tineri dependenți de droguri). Determinativii pot fi facultativi atunci când sensul adjectivului este suficient pentru un enunț reparabil: (Am cunoscut o fată frumoasă / am cunoscut o fată frumoasă ca o floare). Extinderea grupului adjectival depinde de numărul și de calitatea adjuncților. Adjectivul propriu-zis (prototip sau verbal) poate fi centru al unui grup sintactic în condiții limitate semantic si formal. Determinativi pot avea unele adjective calificative, cele mai multe postverbale sau înrudite semantic cu un verb și participiile care, care păstrează parțial regimul verbului și impune adjuncților o anumită structură. Chiar dacă unele adjective prototipice pot funcționa în calitate de centru al unui grup, numărul lor este redus față de adjectivele verbale. Deoarece adjectivul are adjuncți de același fel cu verbul, se explică de ce și adjectivele postverbale au o deschidere mai mare față de adjuncți. Adjectivele postverbale și cele înrudite semantic cu un verb au posibilitatea unor adjuncți comuni cu verbul corespunzător. Adjectivele postverbale accept deseori acumulări de adjuncți de tipuri diferite, în timp ce adjectivele propriu-zise nu suportă de obicei decât câte un anumit tip de adjuncți, rar două tipuri, dintre care unul este obligatoriu adverb, rar un adjectiv. Adjectivele provenite din gerunzii sunt puține și pot avea determinativi, mai ales adverbiali, dar și prepoziționali. Adjectivele participiale care provin de la verbe tranzitive cu două complemente, pot avea complemente neprepoziționale nemarcate cazual. Adjunctul adjectivului poate fi: adverb, nume, verb la o formă nepersonală, adjectiv si propoziție. Adjunctul realizat prin adverb poate avea ca centru toate tipurile de adjective, verbale si nonverbale. În cazul adjectivelor verbale, varietatea adverbelor este mai mare. Adjectivul acceptă adjuncți nominali (substantiv sau pronume) în cazul dativ și la alte cazuri cu prepoziție. Adjectivul dator este singurul care poate administra un determinativ nominal cu formă de nominativ-acuzativ neprepozițional. Adjuncții verbali ai adjectivului sunt forme verbale nepersonale- infinitiv și supin. Determinativul realizat prin infinitiv, este însoțit de marca prepozițională a și precedat de alte prepoziții ca de, pentru, spre etc. Determinativul realizat prin supin poate fi precedat de diverse prepoziții: undiță potrivită pentru prins pește. Rar este cazul când adjunctul adjectivului este reprezentat de către un alt adjectiv, având conotații de evaluare superlativă. Adjuncții prepoziționali ai adjectivului pot fi realizați prin propoziții conjuncționale sau relative. Adjuncții prepoziționali relativi pot fi introduși prin pronume relative și nehotărâte în cazul dativ sau acuzativ cu prepoziție. În cazul extinderii grupului există unele restricții de combinare a adjuncților adjectivului atât între ei, cât și în combinație cu semiadverbele. Nu se coordonează două sau mai multe semiadverbe sau un semiadverb și un adverb. Nu pot fi coordonați nici adjuncții realizați prin adverbe sau adjective cu valori superlative urmați de prepoziția de: colosal (de) și nemaipomenit de frumoasă. Adjuncții de natură nominală pot fi coordonați între ei dacă sunt de același fel. Lăsând deoparte determinarea prin complementul direct, tiparul de construcție a grupului adjectival este asemănător cu cel al grupului verbal, doar frecvența de utilizare fiind mai scăzută în cazul grupului adjectival.

CAPITOLUL II: Categoriile gramaticale ale substantivului. Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumește obiecte în sensul foarte larg al acestui cuvânt: ființe, lucruri, fenomene, acțiuni, stări, însușiri, relații. Substantivul reprezintă aproximativ 50% din totalitatea cuvintelor limbii române și este în continuă îmbogățire, ceea ce face sa existe împrumuturi neadaptate formal și tipuri flexionare noi, alături de cele vechi, cu diferite grade de stabilitate. Categoriile morfologice ale substantivului sunt genul, numărul, cazul și determinarea. Fiind o parte de vorbire flexibilă, substantivul iși schimbă forma dupa număr,caz și determinare, genul fiind constant. Pentru obținerea unor forme noi, substantivul se articulează cu articolul hotărât enclitic, fiind chiar mai numeroase decât cele nearticulate. Substantivele pot fi comune sau proprii. Substantivele comune denumesc obiecte de același fel ( bloc, geantă, pahar etc.) iar substantivele proprii denumesc un singur obiect pentru a-l deosebi de celelalte obiecte de același fel (Maria, București, Rânca etc.). După numărul cuvintelor folosite pentru a denumi un obiect, substantivele se împart în substantive simple și substantive compuse. (grădină, floarea-soarelui, Curtea de Argeș etc.) Diferența dintre substantivele comune si cele proprii, este legată de unele caracteristici gramaticale și se observă în ortografie prin scrierea cu inițială minusculă sau majusculă (diferența care nu mai este valabilă în cazul începutului de enunț, când orice cuvânt se scrie cu literă mare). Din punct de vedere gramatical, substantivele proprii au de obicei un singur număr și se folosesc fie în formă nearticulată, fie în formă articulată enclitic dar nu un articol nehotărât. Substantivele comune se scriu cu inițială mică, scrierea cu inițială mare fiind permisă doar în unele cazuri când intervine intenția de reliefare pentru sugerarea importanței acordate (în numele Libertății). Substantivele proprii se scriu cu inițială mare, această regulă fiind încălcată în situații de reliefare sau minimalizare. În scrierea substantivelor proprii compuse se ține seamă și de ceea ce denumsec ele: majoritatea se scriu cu inițială mare la toți termenii, cu excepția cuvintelor ajutătoare, dar titlurile se scriu cu inițială majusculă numai la primul termen; la toponime este necesar să se distingă situațiile în care un termen generic face parte din numele propriu și trebuie scris cu inițială mare (Lacul Sărat, Vîrful cu Dor etc.). Între substantivele proprii și cele comune, există pe de o parte, substantive aflate la limita dintre ele,cu statut intermediar, și, pe de altă parte, treceri de la o clasă la alta. Substantivele cu statut intermediar sunt, de exemplu, numele de dansuri populare, eptitetele afective, numele de rase, specii sau varietăți de plante și de animale, numele lunilor anului. Trecerile între substantivele comune și cele proprii se produc în ambele direcții, prin evoluții semantice și modificări gramaticale. În ambele situații există cuvinte la care transformarea este moștenită sau împrumutată și altele la care modificarea s-a produs în limba noastră. Substantivul comun propriu-zis contribuie la structura diferitelor grupuri, cu rolul de centru sau termen dependent. Substantivul poate fi dependent sintactic de verb, de adjectiv, de o interjecție sau de un alt substantiv. Ca termen dependent, substantivul poate avea diferite funcții sintactice în enunț: subiect (Vine mașina.) complement direct (Cumpără cărți.), complement indirect ( Elevul oferă flori profesoarei.), nume predicativ, în combinație cu un verb copulativ (El este inginer.), atribut (grădina orașului) etc. Genul este o trăsătură constantă a substantivului, nu poate fi un criteriu de flexiune pentru această parte de vorbire. În limba română, categoria gramaticală a genului împarte substantivele în trei clase: masculine, feminine și neutre. În plan sintactic, genul substantivului se manifestă sub forma acordului gramatical impus determinanților (articol, adjectiv), în cadrul grupului nominal, substitutelor (pronume, numeral), participiului din componența diatezei pasive a verbului. Caracteristica de gen a substantivului-centru este preluată de către adjuncți, asigurând coeziunea grupului nominal, sau este transmisă substitutelor. În privința înțelesului, genul neutru este cel mai unitar, cuprinzând aproape exclusiv nume de obiecte neînsuflețite. Substantivele de genul masculin si feminin denumesc atât însuflețite, cât și neînsuflețite, dintre acestea, numai la denumirile de ființe genul este motivat prin sex și este ușor de recunoscut după înțeles (de exemplu, bărbat-femeie, elev-elevă etc.). În limba latină, care cunoaște genul neutru, opozițiile dintre masculin și feminin, dintre masculin și neutru, dintre feminin și neutru sunt absolute, în timp ce, în limba română, opoziția dintre masculin și feminin este atenuată de existența neutrului. În limba română, neutrul se deosebește atât de masculin, cât și de feminin, prin faptul că el are o entropie mai mare decât fiecare dintre cele două genuri din urmă. Într-adevăr, pentru determinarea fără ambiguitate a masculinului sau a femininului a fost suficient un singur context, pe când pentru determinarea fără ambiguitate a neutrului au fost necesare două contexte. Acest lucru se datorează asemănării formale desăvârșite a neutrelor la singular cu masculinele, iar la plural cu femininele. În limba română, opoziția dintre substantivele masculine și cele feminine este atenuată de existența neutrului, categoria „inanimatului”, opusă masculinului, dar și femininului, clase ale categoriei „animatului”. Un substantiv admite cel mult două dintre cele patru tipuri de contexte adjectivale: (a) acest; (b) această; (c) acești; (d) aceste; Substantivele masculine acceptă numai contextele (a) și (c); Substantivele feminine acceptă numai contextele (b) și (d); Substantivele neutre acceptă numai contextele (a) și (d). În general, numai una dintre variantele de gen reprezintă norma literară, atât la cuvintele populare, cât și la cuvintele neologice. Uneori sunt acceptate ambele forme de gen ca variante literare libere. După comportarea specifică a genului neutru, la singular principala opoziție de gen este între substantivele feminine și cele nonfeminine, iar la plural între substantivele masculine și cele nonmasculine. Dintr-o prudență exagerată unele dicționare evită să spună genul unor substantive (în general neologismele recente nefamiliare lexicografilor). Substantivele proprii adeseori terminații care la substantivele comune sunt mai rare sau chiar inexistente; un exemplu ar fi la numele proprii de persoane (pronume) și de animale: (Toma, Oprea, Ionică etc.). În cazul numelor proprii de inanimate (locuri, instituții etc.) genul depinde de formă sau de referent, mai exact de substantivul comun care denumește referentul. Numeroase substantive au variante formale, fie în cadrul aceluiași gen, fie de genuri diferite. Substantive care cunosc variante de terminație ale formei tip în cadrul aceluiași gen: m.: berbec (nu berbece), ciucure (nu ciucur), șoarece (nu șoarec); f.: cineraria (nu cinerarie), curea (nu cureauă), sandală (nu sanda); n.: itinerar (nu itinerariu), linoleum (nu linoleu), serviciu (nu servici). Unele variante formale sunt acceptate în anumite contexte încât pot fi considerate forme secundare. În puține situații deosebirile formale din cadrul aceluiași gen sunt în corelate cu distincții de înțeles, în perechi de substantive cu statut de omonime parțiale sau de paronime. Un tip care este mai bine reprezentat este cel al perechilor de substantive neutre cu finala o accentuat (bolero). Unele variante de gen sunt admise în anumite expresii: de exemplu, câmp cu pluralul câmpuri, are o variantă masculină- pl. câmpi- acceptată, în limba literară actuală, numai în expresiile a bate câmpii, a-și lua câmpii. La numele de inanimate, concurența dintre neutru și feminin se rezolvă aproximativ la egalitate, în timp ce în concurența dintre masculin și neutru se constată o tendință de restrângere a genului neutru, prin trecerea multor substantive de acest gen la masculin sau prin scindarea altora pentru diferențierea unor sensuri. Principala trăsătură a genului substantival , indiferent de genul încadrării motivate sau nemotivate a substantivelor în clasele de gen sau de manifestarea sintactică, morfologică sau semantică a acestei categorii gramaticale, este caracterul său fix. La substantivele cu două forme de gen, ambigue sub raportul caracterizării substantivului ca masculin, feminin și neutru, fiecare dintre cele două forme are gen fix, reprezentând o variantă de încadrare a substantivului în una dintre clasele de gen. Categoria gramaticală a numărului are un rol important în flexiunea substantivului, manifestându-se prin opoziția dintre singular și plural, exprimând astfel diferența dintre unitate (un exemplar) și pluralitate (mai multe exemplare). Cea mai mare parte dintre substantive au ambele numere. Există și substantive defective de un număr sau cu preferință pentru un numar. Subtantivele cu formă numai de singular sunt mai multe și sunt numite singularia tantum ( legalitate, aur, miere etc.), din latinește, în timp ce substantivele cu formă numai de plural sunt mai puține și se numesc pluralia tantum (nădragi, ghilimele, aplauze etc.). Substantivele colective denumesc o totalitatea de obiecte de același fel: (muncitorime, mulțime, stol, popor etc.). Substantivele cu sens colectiv nume de clase sau de grupuri sociale: (boierime, tărănime etc.) au numai formă de singular. În plan sintactic, categoria gramaticală a numărului substantivului se manifestă prin acordul gramatical și prin repetarea caracteristicii de număr a substantivului-centru în cadrul grupului nominal. În plan morfologic, categoria numărului se realizează prin selectarea anumitor afixe și prin alternanțe vocalice și consonantice specifice. În plan semantic, diferența dintre substantivele numărabile și cele nonnumărabile se datorează unor particularități ale referentului. Substantivele invariabile după număr, care au aceeași formă nearticulată la plural și singular , există la toate cele trei genuri: m. arici, bebe, tei. Spre deosebire de masculine, la substantivele feminine și cele neutre distribuția principalelor desinențe de plural nu are reguli ferme, de aici rezultă și variantele de plural ale aceluiași cuvânt, de obicei fiind corectă doar una dintre forme. În unele cazuri când există două forme de plural se permite marcarea unor diferențe lexicale, desinențele fiind repertizate pe sensuri. Distincția dintre substantivele concrete și substantivele abstracte este asigurată de deosebirea sesizabilă între obiectele denumite de substantive, în interiorului raportului realitate extralingvistică-gândire-limbă. Substantivele concrete sunt cele care denumesc prin intermediul noțiunii, clase de obiecte considerate global, la nivel conceptual, dar în același timp delimitabile, în substanțialitatea lor fixată în forme sensibile și cele mai multe care se pot reprezenta în mod direct, în conștiința subiectului vorbitor, cel mai adesea, prin imaginea unui obiect individual: munte, copil, floare, dar și în afara acestui tip de reprezentare: făină, unt, sare, fără a fi reprezentabile. Substantivele abstracte sunt cele care denumesc concepte: (adevăr, libertate, ideologie etc.) sau care absolutizează trăsături ale „obiectelor”, stări în care se pot afla ele sau relațiile dintre acestea: (frumusețe, delicatețe, teamă, ură, iubire etc.). Unele substantive polisemantice pot fi abstracte prin sensul lor direct conceptual sau concrete prin înscrierea în sfera „obiectelor” delimitabile și reprezentabile. Un exemplu ar fi termenul „frumusețe” care este substantiv abstract când exprimă conceptul în sine: „Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie” (M. Eminescu, I, 29) și substantiv concret când exprimă, prin metonimie, obiecte caracterizate prin însușirea denumită substantival: „Frumusețile-ne tineri bătrânii lor distrug.” (M. Eminescu, I, 59). Substantivele abstracte nu realizează singure întreaga paradigmă a categoriei determinării. Ele sunt incompatibile cu sensul gramatical de plural, în limbajul popular, mai ales, substantivele trec în clasa substantivelor concrete, odată cu producerea unor modificări în sfera semantic-lexicală. Un exemplu este pluralul „prostii” care caracterizează substantivul concret „prostie” cu sensul de „fleacuri” sau de „fapte nechibzuite”: „Am făcut multe prostii în viața asta…” . Substantivul abstract „prostie”, întrebuințat numai la singular, caracterizează exclusiv o trăsătură intelectuală de sens negativ „lipsă de inteligență”: „Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri, / Privind în urmă postia imobilă.” (M. Eminescu, IV, p. 333). Prin natura lor, nu toate componentele lumii extralingivistice se caracterizează prin posibilitatea unor obiecte de a se detașa de clasa din care provin. Această deosebire extralingvistică stă la originea distincției lingvistice substantive discontinue – substantive continue. Substantivele discontinue denumesc obiecte „finite” detașabile de clasa din care fac parte: (băiat, ceas, joc, student etc.) Substantivele continue denumesc obiecte-clasă nedetașabile și nefinite, deoarece raportul obiect-clasă este un raport de identitate, nu de multiplicare. Substantivele continue denumesc materia ca atare: (apă, făină, aer etc.). Substantivele continue se deosebesc de cele discontinue prin faptul că nu cunosc paradigma completă a categoriei determinării și nici opoziția singular-plural.

Categoria gramaticală a cazului arată raporturile și funcțiile sintactice ale substantivului în interiorul unui enunț. În limba română întâlnim cinci termeni ale categoriei gramaticale a cazului: nominatic (N), acuzativ (Ac), genitiv (G), dativ (D) și vocativ (V). „Existența unui al șaselea caz (numit caz locativ, caz temporal, caz direct sau caz neutru) are în vedere formele substantivale care nu acceptă substituția cu pronume personale (Doarme toată noaptea., Asteaptă zile întregi.) prezentate adeseori în expresii verbale sau adjectivale (a se supăra foc, sănătos tun etc.) Posibilitatea de substituire a unora dintre substantivele de acest fel prin adverbe (Doarme îndelung, foarte plin) sugerează o schimbare a valorii lor gramaticale (conversiune).” Întâlnim multe cazuri în care toate cele cinci cazuri se exprimă printr-o singură formă a substantivului propriu-zis. Forma unor determinante, în primul rând a articolelor, ne ajută sa identificăm unele perechi de cazuri: un (acest, micuțul) băiat N.A.- unui (acestui, micuțului) băiat G.D. În limba română cazul nominativ are totdeauna aceeași formă cu cazul acuzativ, iar cazul genitiv are aceeași formă cu dativul și în unele cazuri, doar la plurarul articulat, are aceeași formă și cu vocativul. În plan sintactic, cazurile substantivului pot fi caracterizate sub aspect relațional sau prin raportarea la anumite funcții. Cazul vocativ este caracterizat prin nondependență sintactică, fiind diferit de celelalte cazuri N, Ac, G, D, care admit relații de dependență în cadrul enunțului, fiind cazuri dependente. Vocativul poate fi caracterizat ca fiind un enunț de sine stătător: (Copile, unde te duci?). Lipsa funcțiilor sintactice caracterizează independența cazului vocativ. Celelalte cazuri care manifestă dependență sintactică (N, Ac, G, D) diferă între ele prin tipul relațiile realizate în cadrul unui enunț și prin funcțiile lor sintactice.

Vocativul este un caz al chemării sau adresării și este dedicat, în general, substantivelor animate (personale și nepersonale) comune și proprii. Substantivul la cazul vocativ poate avea unul sau mai multe atribute așezate înainte sau după caz, având o intonație mai înaltă și de aceea întregul grup de cuvinte care au ca centru vocativul se desparte de restul cuvintelor prin virgulă sau semnul exclamării. (Eu te las, țară iubita, / De-al tău cer mă depărtez, / Dar cu inima cernită / Plâng amar, amar oftez! (V. Alecsandri, Adio Moldovei.). Cazul vocativ are următoarele funcții: (a) poate alcătui singur o propoziție care nu poate fi analizată: Mărie! (b) poate însoți o propoziție, fără a fi integrat în ea ca parte de propoziție: Nu așa se vorbește, Mărie! (c) poate fi parte de propoziție, și anume apoziție fie acordată în caz pe lângă alt vocativ, fie neacordată pe lângă orice parte de propoziție exprimată printr-un pronume sau adjectiv pronominal de persoana a II-a.

Sensul fundamental al cazului nominativ este dat de cele două funcții sintactice din structura nucleului predicațional al unui enunț lingvistic: subiectul și predicatul. Funcția de subiect este realizată direct când substantivul este termenul prim al unei relații de interdependență: „Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i.” (M. Eminescu, I, p.82) și indirect, când substantivul este termenul secund într-o relație de opoziție în care termenul bază realizează funcția de subiect: „Pe-o repede-nmiire de mici unde o așterne / Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne.” (M. Eminescu, I, p.154). Funcția de subiect este cerută, în structurile monovalente, de verbul-centru (Maria citește.) iar, în structurile bivalente sau trivalente, este atribuită compozițional, de grupul [verb + complemente] sau [verb+complement + complement], dacă verbul acceptă două complemente. Din faptul că subiectul este cerut de verb sau de grup [verb+ complement + complement] reiese o dependență a subiectului față de verb. Substantivul realizează funcția de predicat ca nume predicativ, în complementaritate cu un verb copulativ, direct printr-o relație de interdependență. Ei sunt elevi. O altă funcție a cazului nominativ este elementul predicativ suplimentar. Predicativul suplimentar este o poziție sintactică facultativă, realizată în structuri ternare derivate, care se raportează sintactic și semantic concomitent la un verb (sau o interjecție predicativă) și la un nominal. Exemplu: El a fost ales delegat. Nominativul îndeplinește și funcția de apoziție (acordată sau neacordată în caz): Andrei, fiul meu, este plecat. Scrisoarea lui Andrei, fiul meu, a ajuns devreme. O funcție mai rar întâlnită este cea de atribut propriu-zis (neapozițional) al unor nume de acțiune, echivalând cu un element predicativ suplimentar al verbului de bază. Alegerea colegului nostru președinte a fost o surpriză.

Acuzativul este cazul impus substantivului de verbele tranzitive și prin analogie, de interjecțiile tranzitive. Este cerut de o mare parte a prepozițiilor simple: (a, cu, de, fără, în, la etc.) și a celor compuse: (de la, fără de, pe la etc.), la fel și de locuțiunile prepoziționale care au ultimul element o prepoziție: (față de, împreună cu, în loc de). Impreună cu acestea acuzativul îndeplinește diverse funcții, specifice pentru elementul prepozițional: -atribut: carte de povești; -nume predicativ: Inelul ei este de argint. -element predicativ suplimentar: A luat-o de nevastă. -complemente de diverse feluri; de exemplu, complement indirect: Se teme de hoți. Acuzativul fără prepoziție poate avea următoarele funcții: -complement direct: Am citit cartea. -complement circumstanțial de loc: Au mers multi kilometri sau cale de kilometri. -complement circumstanțial de timp: Am așteptat nopți și zile. -complement circumstanțial de mod: Doarme tun. -(rar) atribut al unor nume de acțiune : Renunțarea, o vreme, la distracții. Funcția specifică cazului acuzativ este cea de complement direct. În funcția de complement direct acuzativul apare cu sau fără prepoziția pe, care în situația dată este lipsită de sens lexical devenind marcă marcă a acuzativului complement direct. Acuzativul atribut care este echivalent cu complemenul direct, pe lângă un nume de acțiune, se construiește cu același pe, funcție posibilă numai pe lângă cateva substantive determinate.

Conținutul semantic fundamental al cazului genitiv își are originea în funcția sintactică de atribut: „Aleluia, astăzi ca niciodată / sunt fratele obosit / al cerului de jos / și al fumului căzut din vatră.” (Lucian Blaga, p.107). Genitivul este cazul subordonării unui nominal față de un alt regent nominal sau față de un substitut al nominalului (elevul școlii) respectiv, al incompatibilității cu un regent verbal, adjectival, interjecțional. Funcțiile sintactice îndeplinite de genitivul fără prepoziție sunt: -atribut: Parfumul Mariei este pe birou. -complement indirect: miresme amintitioare ale toamnei. -(rar) apoziție, pe lângă un genitiv: Scrisoarea lui Andrei, a fiului meu, a ajuns târziu; fie pe lângă un adjectiv posesiv: Datoria noastră, a elevilor, este să învățăm. Genitivul fără prepoziție poate apărea în propoziții de felul: Ai casei îl așteptau, în care are funcțiile de subiect, respectiv nume predicativ sau element predicativ suplimentar. Genitivul atribut are diferite valori care depind de sensul cuvântului determinat și de sensul cuvântului în genitiv. Cele mai importante valori gramaticale sunt: -genitivul subiectiv care determină nume de acțiune sau de stare, arătând cine face acțiunea; -genitivul obiectiv care determină nume de acțiune sau de agent, echivalând cu un complement direct sau indirect al verbului de bază; -genitivul denumirii sau genitivul apozitiv care denumește prin nume proprii sau explică prin substantive comune substantivul determinat; -genitivul superlativ este echivalent cu gradul superlativ în imbinări în care determinantul este același cuvânt cu determinatul, reluându-l la cazul genitiv. În același grup nominal genitivul poate avea valori diferite, în cadrul funcției atributive, sau funcții sintactice diferite clarificate prin context. De exemplu: În alegerea delegatului, genitivul poate fi atât subiectiv, cât și obiectiv. Într-o înșiruire de genitive, fiecare este atributul cuvântului precedent, recomandându-se evitarea mai multor genitive la rând, fiind inestetice (neeufonice), iar uneori și echivoce prin dificultatea de a se urmări lanțul de relații..

Sensul fundamental al cazului dativ își are originea în funcția sintactică de complement indirect: „Mai aminti-mă-va un trecător / vreunui străin, sub ceasul lor?” (Lucian Blaga, 224). Substantivele în dativ denumesc în general ființe umane. Dacă funcția de complement indirect se realizează prin alte substantive, dativul dezvoltă un sens locativ (dativul locativ): „Răsar-o vijelie din margini de pământ, / dând pulberea-mi țărânii și inima la vânt.” (M. Eminescu, I, 128), „De-abia te-i mai încălzi, mergând la drum, căci nu e bine când stai locului.” (Ion Creangă, 214). În sintagmă cu unele verbe, expresii și locuțiuni verbale impesonale, se dezvoltă valoarea semantică de dativ subiectiv: substantivul denumește „obiectul” care este caracterizat prin predicat din perspectiva unei stări, a unui sentiment sau a unei reacții în fața realității: „De multe ori i-a venit flăcăului în cap să se însoare…” (Ion Creangă, p. 167). În sintagmă cu adjectivelele superior si inferior, substantivul dezvoltă dativul comparației: „Sub aspect intelectual, Mihai este superior lui Cristi.” În cazuri mai rare, dativul intră în sintagmă cu un alt substantiv, dezvoltând același sens-destinație: „Și bogat în sărăca-i ca un astru el spune, / Preot desteptărei noastre, semnelor vremii profet.” (M. Eminescu, I, 32) sau cu o interjecție, în enunțuri eliptice: „Bravo gimnastelor noastre.” Dativul fără prepoziție poate îndeplini următoarele funcții: -complement indirect (al unui verb, adjectiv, adverb, al unei interjecții sau al unui substantiv cu elipsa unui verb): Onoare campionilor! -atribut: domn Țării Românești. -(rar, în unele expresii) complement circumstanțial de loc: a se așterne vântului; -apoziție acordată în caz pe lângă un dativ: I-am scris lui Mihai, fiului meu. Dativul este cerut de prepozițiile datorită, grație și mulțumită, împreună îndeplinind funcția de complement circumstanțial instrumental: A reușit datoriă voinței. Categoria gramaticală a determinării exprimă gradul de individualizare a referentului din perspectiva locutorului, prin opozițiile dintre termenii nedeterminat / determinat nedefinit / determinat definit. Această categorie se realizează prin atașarea articolului nehotărât sau hotărât la substantiv. Atunci când are funcția de subiect, substantivul singular sau plural, prezintă atât forme nearticulate, cât și forme articulate nedefinite și definite. (Vine furtună / o furtună / furtuna.) Nedeterminarea înseamnă neschimbarea „obiectului” denumit de substantiv în afara opoziției cunoscut-necunoscut. Nedeterminarea poate fi obiectivă sau subiectivă. Cea obiectivă are natură sintactică; în interiorul funcției sintactice pe care o realizează. Nedeterminarea subiectivă este indiferența subiectului vorbitor față de invidualitatea „obiectului” denumit de substantiv. Determinarea este un termen opus nedeterminării și are mai ales conținut sintactic. Substantivul poate rămâne nedeterminat în anumite situații: -dacă nedeterminarea este o trăsătură semantic-lexicală (cum este cazul substantivelor singularia-tantum), trăsătură care este rezistentă la funcțiile de complement direct și funcția de subiect, dacă nedeterminarea caracterizează și verbul predicat; -dacă nedeterminarea marchează sensul de determinare minimă așa cum se întâmplă când diferitele funcții sintactice (subiect și complement direct) sunt realizate prin substantiv la plural.

Determinarea minimă reprezintă detașarea unui obiect din propria clasă de obiecte, fără ca acestea să primească pentru subiectul vorbitor o identitate distinctă. Determinarea minimă reprezintă detașarea unui obiect din clasa de obiecte denumită de substantiv în același timp cu introducerea în sfera semantică a cuvântului. Determinarea intră prin conținutul său semantic, în raporturi de intercondiționare cu conținutul lexical al substantivelor. Realizarea ei depinde de clasele semantice în cadrul cărora se situează. În exprimarea determinării definite, morfemul –l (-a) poate fi dublat de morfemul cel, variabil după gen și număr. Morfemul cel intensifică sensul de determinare exprimată adjectival: „Ca toamna cea târzie, e viața mea și cad / Iluzii ca și frunza pe undele de văd.” (M. Eminescu, p.432) sau subtantival: „Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri, / trecea cu barba albă – pe frunte-ntunecată / Cununa cea de paie îi atârna, uscată / Moșneagul rege Lear.” (M. Eminescu, I, p. 63). Morfemul al realizează sensul de determinare din perspectiva sensurilor de „posesiune”, proprii cazului genitiv sau pronumelui posesiv. Realizează această funcție de morfem al determinării atunci când substantivul în genitiv precede substantiv-centru al sintagmei: „Al vieții vis de aur, ca un fulger, ca o clipă-i / Și-l visez când cu-a mea mână al tău braț rotund îl pipăi.” (M. Eminescu, I, p.82).

CAPITOLUL III: Valori estetice ale grupului nominal. 3.1.Stilul.Generalități. Comunicarea artistică nu exclude tehnica prin care recunoaștem că stilul este omul însuși dupa cum spunea Francis Burton. De asemenea expresia presupune în mod punctual o continuitate a ideilor care scapă din sfera șabloanelor construind un echilibru între complexitate și expresie. Poetica provoacă o situație care pledează pentru ipoteza că stilul se regăsește în impactul pe care îl are creația asupra lectorului, de aceea direcțiile de abordare sunt diverse privite în mod estetic. Faptele de expresie ale limbajului concentrat pe conținutul/impactul afectiv exprimă acțiunea acestor fapte asupra sensibilității. Amintim aici de o funcție esențială a limbajului în care se reflectă viața noastră sufletească. Rezultă un efect de stil cu nuanțe afective considerate scontări ale autorului care sugerează sentimentele conotate, incifrate în codul procedeelor artistice pe care mizează întreaga structură poetică. Intenția estetică este aceea dea crea în general o atmosferă utilizând cuvintele la fel cum orice bun lucrător, iscusit realizează prin munca sa un produs finit care se adresează unui grup de beneficiari. Acest capital estetic are o funcție afectivă de a cultiva prin cuvinte mărci afective care rezultă dintr-un discurs absolut firesc dar studiat fiind foarte vădită intenția estetizantă. Stilistica are ca domeniu studiul valorilor expresive ale limbajului pe terenul interior al conținutului conotativ. În spectrul produsului afectiv limbajul cade sub incidența spontaneității, expresivității și abstractizării considerând că fantezia si simțul estetic ale oricărui om sunt apanajul funcției esențiale a limbajului de comunicare reconstruind prin virtualitatea sa o estetică a limbii care vor fi departe de limba vorbită și se va întemeia pe o substanță a expresiei în corelație cu un material sonor. Pentru a face o clasificare a ceea ce înseamnă ramuri ale stilului trebuie mai întâi sa acordăm atenție unor detalii prin care ne întoarcem mereu la text. Există o unitate expresivă care permite faptului de stil sa ne conducă în centrul ideatic al creației. Stilistica este definită ca o știință care reunește două domenii fundamentale: stilistica lingvistică, al cărei creator este Charles Bally și stilistica literară, întemeiată de Leo Spitzer. Stilistica lingvistică (stilistica generală sau colectivă) identifică si analizează „faptele de expresie ale limbajului organizat, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv” (Ch. Bally). Charles Bally pornește de la premisa că un conținut afectiv se comunică prin modalități lingvistice și virtualități expresive proprii unei limbi, reprezentând abateri în raport cu limbajul standard, caracterizat prin gradul zero al expresivității. Stilistica literară (numită și stilistica genetică sau stilistica individuală) apelează la metoda inductiv-deductivă pentru abordarea operei literare în care se revelează unicitatea stilistică a scriitorului. Caracterul aplicat al stilisticii individuale rezidă în corelarea „abaterii expresive” și a stării psihice particulare care a produs-o, deci a trăirilor singulare ale eului auctorial: „[…] fiecărei emoții – afirmă L. Spitzer, mai exact a fiecărei abateri de la starea noastră normala îi corespunde, în câmp expresiv, o abatere de la întrebuințarea lingvistică normală și invers, o abatere de la limbajul uzual e un indiciu al unei stări psihice neobișnuite. În practica analizei stilistice, cele doua domenii devin complementare, fiindcă orice text, literar sau nonliterar, este o structură lingvistică finită, care „îsi definește identitatea prin modul specific de convergență a celor patru dimensiuni constitutive […]: dimensiunea fonematică, dimensiunea semantică, dimensiunea sintactică, dimensiunea stilistică” (Dumitru Irimia, Introducere în stilistică). Analiza celor patru „dimensiuni” reliefează, din perspective multiple-lingvistică, stilistică, estetică, structurală, hermeneutică etc.- raportul dintre actanții comunicării artistice sau pragmatice, dintre emițător și lumea reali, dintre sciitor și universul funcțional, dintre semnul lingvistic și referent, dintre text și mesaj, dintre discurs și limbă. 3.2. Valori estetice ale grupului nominal. Pentru a aborda valorile estetice ale grupului nominal vom avea în vedere că limbajul poetic exprimă o posibilitate expresivă a limbii române care are proprietăți juste și anume o structură care se referă la o lume imaginată în textele literare. Poezia reduce limbajul la expresivitate provocând emoții în manieră directă. Poetul își exprimă ideile și sentimentele în mod direct elaborând o concretizare a emoțiilor prin care se exprimă. Limbajul devine un purtător de mesaj poetic în care procedeele de realizare ale acestuia poartă virtuțiile limbajului, izvor al vorbirii poetice. Limbajul poetic presupune niste reguli de producere a enunțurilor în care grupul nominal cunoaște doua tipuri, dupa cum spune Emilia Parpală în „Introducere în stilistică”. „Grupul nominal apare: Unul format din substantiv + adjectiv și unul format din substantive in genitiv, în dativ, în acuzativ. Sunt conotate poetic următoarele structuri: a. Asezarea calificativului adjectival înaintea substantivului său; prin inversiunea calificativului,sintaxa poeziei culte se deosebește de cea populară, favorizând relieful semantic al determinanților; b. Hiperbatul și ingambamentul, favorizate de inversiune și de libertatea cuvintelor în enunț; c. Extensia grupului nominal prin marirea numarului de calificative; d. Atașarea pronumelor personale formă scurtă la substantive și la adjective, rară înainte de 1820 și absentă în limbajul poetic popular; e. Participiile și gerunziile adjectivale măresc volumul grupului nominal. ” Din funcțiile limbajului concentrarea expresiei este cea mai importantă deoarece reprezintă o calitate a limbajului poetic. În interiorul grupului nominal distanța semantică dintre elementele nominale propulsează o energie mai profundă a poeziei. De exemplu, grupul nominal la Eminescu are o concentrare extrem de mare resimțită si la poeți ca Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, Ion Pillat. Este foarte important să amintim că ambiguizarea provoacă o transformare a limbii vorbite iar ca semnificațiile se decodează la nivel semantic. Pentru exemplificare, în poezia “Dorința” de Mihai Eminescu, cadrul idilei, elementul caracteristic: chemarea, natura fabuloasă, jocul de culori, puterea de asociere a cuvintelor au puterea să reflecte armonia cuplului care intră în rezonanță cu armonia întregii naturi: „Vom visa un vis ferice”, „Adormind de armonia/Codrului bătut de gânduri.” Prezența în ultima strofă a unui numar mare de substantive în comparație cu numărul restrâns al verbelor arată că grupul nominal dominat de structura substantiv-adjectiv sau substantiv-substantiv „Prispa cea de brazde”, „Crengi plecate” are o funcție de transformare în limbaj poetic a chemării, într-un cadru propice derulării ritualului de dragoste, protector și în același timp comun dar care capătă conotațiile naturii care protejează realizând conexiuni și decodari a limbajului poetic folosind epitetul ca mijloc principal de aranjament sintactic respectiv nominativ-nominativ în grupul nominal substantiv-adjectiv „Crengi plecate”. Structura eminesciană a versului permite foarte mult grupului nominal de tip substantiv-adjectiv perceput ca funcție estetică drept epitet să aibă conotații metaforice respectiv „Un vis ferice”, „Codrul batut de ganduri” lasând impresia unei intenții voluntare de a lăsa poezia să intre în forma cea mai pură a naturii dar în fond abstractizând noțiunile cele mai simple la nivel de perifrază „bătut de gânduri” astfel ambiguizarea intenționată a limbajului poetic acumulează foarte multă sugestie care acționează în dauna explicitării însă fiind foarte concentrate la nivelul limbajului poetic amintind de o funcție a acestuia și anume ambiguizarea sensului. Se observă în alcătuirea grupului nominal naturalețea si limpezimea exprimării, noutatea și efectul pe care a scontat toata poezia, expresivitatea poetică, unică și inimitabilă care are în structura sa de suprafață un nucleu tipic eminescian în care regăsim motivele tipice acestui poet în care se depistează un efect contextual al repetiției grupului nominal „rânduri-rânduri”, obținut prin asociere cu verbul „a cădea”. Este necesar să analizăm o poezie din perspectiva grupului nominal pentru a-i releva complexitatea și pentru a observa aspectele contrastante ale aparențelor simple si dezinvolte ale versului linear dar foarte muzical și ale tipicului eminescian aparent comun dar foarte incărcat cu sensuri metaforice. În construcțiile aflate în opoziție cu topica normală, abaterile de la topica normală a termenilor unor propoziții care se constituie în inversiuni subliniind expresivitatea unor cuvinte prin așezarea lor intr-o poziție privilegiată. Grupul nominal funcționează aici pentru evidențierea anumitor cuvinte: „Nici orologiu turlei,nu știe ceasu-i cât”, „Norilor copacilor le urzesc brocarte” (Tudor Arghezi), „Cu cât râul e mai adânc, cu atât, cu atât curge mai lin la vale.”(Proverb), „Pe sub brazi, pe sub bătrânii licuricii-licurici/Creaturile de vară/Îsi aprind fosforescența/Străvezie,selenară.”(Lucian Blaga). Poezia cultă pledează pentru grupul nominal și este formulată astfel în ideea că limbajul poetic sugerează un tip de comunicare cu substratul ființei umane. În grupul nominal se identifică o calitate a limbajului care presupune o apropiere de ceea ce înseamnă intensitatea comunicării pe baza unor asocieri inedite care deschid orizontul de așteptare si surpriză al oricărui cititor. Participiile si gerunziile adjectivale creează un nou volum mai mare grupului nominal: „Adormind de armonia/Codrului bătut de gânduri” Se resimte intenția conotativă a limbajului marcată de iubire dar care înseamnă deopotrivă și o prelungire a acesteia în transcendență. Figurile de stil caracterizează funcțiile estetice ale limbajului, asigură o transparență a discursului semnalând conotațiile la nivelul exprimării construind operații semantice de constituire a figurației prin înlocuirea unui semnificat cu altul, semnificantul rămânând identic. Perspectiva din care se poate analiza aspectul conotativ al unui grup nominal, rezultă din necesitatea de al aprecia just pe cel mai evident. Dintre toate structurile conotative un trop care apare cu cea mai mare încărcătură semantică și prin intermediul căreia grupul nominal se extinde admițând atât participii și gerunzii cât și calificative adjectivale dar permițând extensii și la nivelul hiperbatului sau ingambamentului este metafora care are un spectru foarte larg conotativ abstract și semantic. Un grup nominal nu presupune neapărat un aranjament de tip sintactic constrâns de necesități morfologice ci presupune favorizarea reliefului semantic permițând excluderea topicii în favoarea conotației ce rezultă pe deoparte din intenția pe care a avut-o poetul și pe de altă parte din rezultatul obținut din asocierea cuvintelor, a structurilor care relevă un anumit grad de apreciere asupra sugestiei și a capacității de reflectare a mesajului pe care poetul a vrut sa-l transmită cititorilor și gradul în care acesta a reușit. Într-o definiție simplă, epitetul este o figura de stil care constă în a arăta însușirile estetice frumoase sau urâte ale lucrurilor, obiectelor si fenomenelor. Grupul nominal este cel mai utilizat în poezii și poate să aibă la nivelul acestuia atât sens denotativ cât și conotativ. Atât timp cât poezia își propune o inserție a valorilor denotative ca în „Podul de piatră s-a dărâmat” se remarcă grupul nominal „Podul de piatră” substantiv-substantiv, substantiv-nominativ-substantiv, acuzativ, epitetul are o valoare estetică am putea să-i spunem explicită deoarece în aceste versuri sensul este dezambiguizat prin specificarea contextului „s-a dărâmat”, având în față imaginea unui pod care se dărâmă. În schimb, în expresia „Între noi a crescut un pod de piatră” ambiguitatea crește proporțional cu valoarea poetică a expresiei, deoarece deja s-a creat o legătură între două persoane însă ambiguitatea creste deopotrivă deoarece nu cunoaștem dacă acest pod este trainic sau ne face să ne punem întrebarea rostului acestuia, în plus nu se cunoaște contextul poeziei, deci universul de așteptare al cititorului este la fel de ambiguu ca și la început. Se înțelege așadar că un grup nominal există/se manifestă în funcție de contextul în care apare. O problemă în analiza limbajului este aceea a decodării sensului prin revalorificarea termenilor în contexte specifice. Ambiguitatea acestora rezultă din sensul termenilor pe care îl capătă în grupul nominal. Structura lor și artificialitatea care rezultă în raporturile conotative stabilite. În alcătuirea unui grup nominal tendința este aceea de a-i atribui în contexul în care apare conotațiile identificate pe marginea diversității. Se disting astfel in conținutul unor epitete, limbajul comun descărcat de sensuri. Există o mulțime de semnificații în acest fel și o rezolvare a situațiilor de ambiguitate prin raportare la subînțeles ca în cazul metaforei: „Prin ceasul verde-al pădurii/Otrăvuri uitate adie” (Lucian Blaga-Septemvrie). Ceasul verde presupune o densitate de sugestie dependentă de expresie în care grupul nominal atașează într-un context conotabil expresia subînțelesului în forma unui grup nominal incifrat într-o metaforă. Rezultă ineditul în forma sa cea mai utilizată configurând un limbaj poetic care în întregul său se deosebește prin specificitate. Există un subiectivist în care limba este veriga ce leagă interferența spectrelor semantice ale cuvintelor extinzându-se până la nivel de metaforă încă un termen absent aparent absent dar care conotează sensurile cumulându-le în abstract, astfel într-un asemenea tip de grup nominal se proiectează echivalente ale termenilor având în comun câteva semne: mister, inaccesibilitate, trecerea iremediabilă a timpului, având în vedere existența cuvântului „ceas” și în același timp abstractizând ideea de timp recunoscând sufletul veșnic al pădurii. „Limbajul este prin natura și originalitatea sa metaforic, cu alte cuvinte mecanismul metaforei fondează activitatea lingvistică. Regulile ulterioare apar pentru a disciplina, a reduce și a sărăci bogăția metaforică ce definește omul ca animal simbolic.” Grupul nominal, deci, are o funcție poetică focalizând la nivelul conotației accepțiunile de identitate lexicală în care numele este predominant. Aspectul semantic al grupului nominal instituie relații diverse de alegorizare, personificare, abstractizare, tranzitivitate, elemente fondatoare ale limbajului poetic. Textul în care apare un grup nominal va fi înțeles ca o unitate coerentă realizată lingvistic. Poezia cultă acceptă foarte mult grupul nominal deoarece aceasta concentrează expresia care este în mod cert o calitate a limbajului poetic: „Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile/Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă și înaltă” (Ana Blandiana-Descântec de ploaie). Toată atenția cade asupra epitetului metaforic „iarba lor albă și înaltă”. Deoarece constituenții acesteia sunt un grup nominal omogen a cărei abstractizare acționează în spectrul comparației subînțelese prin substituirea termenului ploaie cu iarba care aparține altei sfere semantice dar aflat cu primul într-o relație de asemănare. Grupul nominal astfel format crează imagine capabilă de a evoca mai plastic și mai excesiv cuvântul înlocuit. Substituirile în această structură au loc în planul expresiei prin alăturarea a două sensuri subînțelese explicite- ploaia și implicite-iarba, intrând într-o relație semantică de simetrie. Mergem pentru exemplificare la creația anonimă „Miorița”: „Pe-un picior de plai/pe-o gură de rai” în care metafora, în forma ei cea mai simplă reprezintă o transformare realizată la nivel semantic. Un asemenea grup se identifică și în structura nominală „Grai tămâiat, cățuie de petale/Gândul mi-e ciobănit pe plaiurile tale” (Grai valah-Vasile Voiculescu).