Grupul editorial Cartea Românească [617399]

Grupul editorial Cartea Românească
Copyright © Editura Cartea Românească Educațional, 2018
Editura Cartea Românească este un imprint
al Editurii Cartea Românească Educațional
www.cartearomaneasca.roEditor: Călin Vlasie
Redactor: Mugur Butuza
Tehnoredactare: Stelian Bigan
Design copertă: Ionuț Broștianu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
BLIDARU, HORIA
Fugarul / Horia Blidaru. – București :
Cartea Românească, 2018
ISBN 978-973-23-3273-3
821.135.1

Fugarul
romanHoria Blidaru

51
Nu există moment mai enervant ca zorii. Se cască roșiatici,
dezvelind impudic lumea. O lume care nu se mișcă în largul ei
decât dincolo de cortină. Dimineața ne prinde pe toți, actori stân –
gaci, chinuindu-ne să ne ascundem în roluri improvizate. Singura
menire a zorilor, în cele din urmă, se dovedește a fi amăgirea. De
sine și a celorlalți. Mușcătura Ilincăi e singura speranță că așteptarea
se va termina. Se simți vinovat că plecase iritat, fără să trăiască
deplin ultima îmbrățișare.
Ușa se deschise și cei doi bătrâni se îmbrățișară în prag. Um –
brele lor rămaseră unite o clipă, alungite de dâra de lumină ce se
întindea peste curte. Maniu intră, urmat de Coposu. Peste tot,
umbra lui Coposu. În redacțiile României Noi și Ardealului , la par –
tid, dar mai ales lângă Nana. Umbra lui Coposu ca o fatalitate, se
strâmbă pornind motorul.
Privind în gol, peste jăratecul țigării, simți nodul de greață ce-l
încerca de mic, dintr-o frică adunată în stomac, ghem răbufnind
într-un icnet, ca în prima zi de bacalaureat, sau într-un râs isteric, ca
la întâlnirea Mareșalului cu presa. De fiecare dată, însă, trecuse
cu bine: examenul, în laudele comisiei; la Consiliul de Miniștri, în
tăcerea rău -prevestitoare, pe care luminița jucăușă din ochii lui Ion
Antonescu a anulat -o pe neașteptate. Între cele două momente, stă –
teau atâtea aruncări cu capul înainte, încât, brusc, se simți bătrân.

6De altfel, ce să însemne că de la o vreme visa tot mai des că e tată,
jucându-se cu un băiețel neastâmpărat?
Mihalache urcă emoționat, buza de jos îi tremura:
— La Tămădău, Simeoane!
— Tămădău? Ce căutăm acolo? nu se putu abține tânărul.
— Un aerodrom.
Mașina gonea printre vilele scufundate încă în somnul străjuit
de castani uriași.
— Și doamna?
— Niculina vine cu doctorul. După un timp: ai înțeles?
— Da, domnule Mihalache. E ultima dată când ne vedem, în
actualele circumstanțe.
Bătrânul oftă.
— Altă soluție nu e. Mai devreme sau mai târziu, ne leagă pe toți.
— Prostii! se zburli mustața, până atunci pleoștită. Maniu are
dreptate: am trecut noi prin atâtea… Simeoane, ăsta nu-i sfârșitul.
— Vasăzică, dl Maniu e optimist?
— Da, nu se lasă.
— Nu i-ar strica puțin realism, îndrăzni Ceatal.
— Nu ești bun de politică, zâmbi liderul țărănist. Ai mai dat cu
bâta-n baltă și-n presă… Să ai grijă, băiete, mai ales în vremurile astea.
— Vremurile astea ni le lasă moștenire dl Maniu, scrâșni Simeon,
întorcând figura slabă și încruntată spre bătrânul masiv, care se
înroși de nervi. Numai un rechizitoriu de la un puțoi nu-i lipsea în
ultima dimineață în țară.
— E o prostie să acuzi o generație întreagă. Maniu e generația
care a făcut două războaie și România Mare.
— A, da, generația care a ieșit dintr-un război cu Unirea-n
brațe, cadou de la Aliați, și a intrat în celălalt cu țara ciopârțită, fără
să miște un deget generația asta.
— Mă, tu ești un măgar din cei care ne bagă pe toți într-o oală
cu Carol?! răbufni bătrânul.

7— Domnule Mihalache, să-mi fie cu iertare, tata l-a adus pe
Carol pe tron?
— Dă-o dracului de treabă! Știi bine că regele și-a dat cuvântul
lui Maniu că renunță la Lupeasca.
— Cum să ai încredere într-un om despre care chiar tatăl lui
spunea că-i o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o taie ca
să salveze Coroana? Nu vă place, știu, dar cred că Brătianu a fost
mai lucid decât Maniu.
Mașina ieși din București. Șoseaua, străjuită de copaci bătrâni,
lăsă în urmă ultimele case, la care începeau să se aprindă luminile.
— Au trecut 20 de ani, măi băiete, oftă bătrânul. E ușor să ju –
deci privind în urmă. Cine-ar fi crezut că Ferdinand și Brătianu
vor muri, la câteva luni unul după altul? Viața duce lucrurile pe un
făgaș, taman când ne credem buricul pământului. Știi bine că noi
am fost singurii, afară de legionari, care ne-am împotrivit dictatu –
rii regale.
— Bine, dar chiar nu puteau fi anticipate niște lucruri? Că
semne erau.
— Hă, să vezi una, zâmbi hâtru bătrânul. La vreo două luni de
la încoronare, umbla zvonul că Lupeasca s- a întors în țară. Maniu,
supărat, s-a dus la Sinaia să-i reproșeze regelui că a călcat înțele ge-
rea. Carol a negat, însă, cu o inocență impertinentă, așa-mi poves-
tea Maniu. S-a ajuns la scandal în toată regula. Umbla zvonul că
ar fi fost ascunsă în rândul personalului. În cele din urmă, l-au che –
mat pe administratorul castelului, cu lista angajaților. Și, ce să vezi?
Figura și o Elena Lupescu, spălătoreasă! Dar n-apucă Maniu să
deschidă gura, că se întoarce Carol spre el cu aer triumfal: „Dom-
nule Maniu, este normal ca pentru o spălătoreasă să se certe regele
României cu primul său ministru?”
Râd cu poftă. Mașina gonește prin aerul proaspăt al dimineții
de iulie, străpungând câmpul cu lanuri de grâu.

8— Am auzit că se pregătește să se întoarcă în Europa, zise tâ –
nărul, aprinzându-și o țigară, din care trase cu poftă, încă înveselit
de pozna fostului rege.
— O fi crezând că-l ajută să fie mai aproape. Se vorbește că s-a
însurat cu Lupeasca, prin Brazilia… Simeoane, eu n- am ce să -i
reproșez lui Maniu, murmură Mihalache, pe gânduri. Cu mine a
fost corect totdeauna, de când ne-am unit contra lui Averescu. Am
rezistat apoi Brătienilor, pe vremea când, vorba lui Iorga, Coroana
le era vasală, apoi lui Carol al II-lea, cu toate încercările lui de-a
ne rupe. Regele ăsta a băgat atâta dihonie în țară, până a ajuns s-o
dea pe tavă, gata frântă, numai să-și păstreze tronul.
— Dar dacă dl Maniu primea să formeze guvernul după pri –
mele alegeri pe vot universal, în noiembrie 1919? Oare nu era altul
cursul? Dacă, apoi, nu se încredea în cuvântul lui Carol, nu puteau
fi ferite niște rele? Dacă nu mergeați pe mâna comuniștilor, la 23
august, nu era mai bine pentru țară?…
— Știi că, în noaptea asta, și-a amintit că sunt 50 de ani de când
a fost ales în conducerea Partidului Național Român? Ce om nu
face greșeli în atâta amar de vreme?… Și-apoi, eu i-am dat dreptate
că n-a vrut să-și lege numele de tratatul cu Austria. El a motivat
atunci că nu știe franceză și asta i-ar fi creat greutăți la Conferința
de la Paris. A fost mai bine pentru țară că l-a lăsat pe Vaida- Voevod
să conducă primul guvern după Unire.
— Mda, dar i-ar fi fost la fel de ușor lui Brătianu să-l doboare
pe Maniu?
— Măi, să știi tu că ardelenii nu se așteptau să fie așa îndrăcită
treaba la București, zâmbi hâtru musceleanul. Și-apoi, crezi tu că
un Maniu puternic la guvernare mai avea nevoie de mine aliat?
Apele s-au împărțit când el a ieșit de la guvernare, solidar cu mine.
Lui Marinescu i se urcase la cap prietenia cu regele. Era prefect la
Poliția Capitalei, dar lucra numai pentru Duduia. La câtă obrăz –
nicie mi-au arătat el și Dumitrescu, de la Jandarmerie, nu puteam
decât să cer înlocuirea lor. Unii zic că au sărit calul tocmai să ne

9provoace. Nu știu. Dar dacă Vaida nu accepta să formeze noul guvern,
era mai eficientă opoziția noastră. Pe Maniu l-a afectat rău trădarea
asta, că veneau amândoi din același curent activist din Ardeal.
— Asta nu înțeleg, cum a putut un om ca Vaida- Voevod să ac –
cepte să fie consilier regal și să conducă Frontul Renașterii Națio-
nale, când știa că ăsta e sfârșitul democrației?
— Ei, ce, i-a stricat c-a fost un an jumate președintele Camerei,
până în ziua abdicării lui Carol?… Nu știu, Simeoane, ce se mai
poate face, oftă Mihalache, după o pauză în care scrâșnetul măse –
lelor vorbi pentru tot ce-i trecea pe sub cutele frunții. Comunismul
nu vine pe teren sănătos, cum nici legionarii n-ar fi prins dacă nu
erau condiții prielnice. Pentru asta, da, poate suntem vinovați. Cine
știe cum trebuia procedat… Poate, undeva, ceva trebuia să fi fost
altfel. Dar acum trebuie să rezistăm.
— Domnule Mihalache, legionarii au mers spre putere demo –
cratic, pe voturile oamenilor. Pe când comuniștii se bazează numai
pe Armata Roșie și le ajunge. Bătălia asta nu se mai poate da cu
armele democrației, din păcate.
— Vom vedea ce fel de luptă va fi. Trebuie să fim pregătiți. Maniu
rămâne, eu plec. Trebuie să ne mișcăm repede. Uită-te că Vaida, că
tot vorbirăm de el, a fost închis o vreme și acum e în arest la domi-
ciliu, la Sibiu.
— Sună tare încurajator, mormăi Simeon.
— Noi suntem primii vizați, mai e până ajung la voi.
Ar fi vrut să-i spună de la obraz: te pomenești că nu ne-ați lăsat
să ridicăm capul ca să ne protejați, nu să vă țineți voi locurile? Dar
era conștient că întrecuse măsura cu bătrânul sever și capricios,
deschis la vorbă doar când avea el dreptate, ca toți oamenii obișnuiți
cu puterea. Se mulțumi să adauge:
— Ați avut dreptate. Nu-s bun de politică. Așa cum e Coposu,
de pildă…
Trupul zdravăn al lui Ion Mihalache se scutură de râs:
— Mă, tu și-acuma-i porți pică pentru fata lui Boilă?

— Dacă ar fi numai asta…
— Ei, las’, că astea trec cu tinerețea. Voi, ca ardeleni, ar trebui
să vă înțelegeți.
— E mai greu când unii trec prin chinurile refugiului și alții-s
la adăpost… Chiar așa, știați că străbunicul dinspre mamă al lui
Coposu era văr primar cu Vaida- Voevod?
Mihalache îl privi surprins. Simeon tăcu, rușinat de delațiune.
O vreme nu mai ziseră nimic. Mihalache se uită la ceas.
— Nu mai avem mult. Sunt niște salcâmi pe dreapta. Acolo ne
întâlnim cu ceilalți. Să nu vorbești cu nimeni despre acțiunea asta.
Poartă-te firesc.
— Am înțeles. Sper să nu fi devenit mai vigilenți după fuga lui
Rădescu, Buzești și Vișoianu.
— Știe Maniu ce face. Într-o lună, cât a stat la mine la Dobrești,
am pus la punct toate detaliile.
— Dacă nu-s indiscret, încotro vă duceți?
— În Turcia, mai întâi. De acolo, prin Elveția și Franța, către
Anglia. Uite-i! exclamă mulțumit, când, după o curbă, zăriră îna –
intea lor trei mașini încolonate. La salcâmi!

112
Se luminase de totului. Văpaia își arăta colții devreme. Mașina
gonea spre București. „Să vă ia dracu’!”, striga toată oboseala adu –
nată în ultimele luni. Nici măcar un „mulțumesc” n-auzise când i
s-a întins mâna la final. Da, era un final. Noroc că venise pe calea
asta. Tot ce -l oprise era să nu fie etichetat comunist și oportunist.
Într-o vreme a trădărilor și arestărilor tot mai dese, avusese de ales.
Îl durea-n cot de țărăniști. Dar nu-i suporta pe comuniști. Deci
rămăsese pe loc.
— Tu îmi ții teoria democrației și mă faci când comunist, când
legionar? țipase la Laurențiu, cu câteva zile înainte, beat fiind, în
bucătărie. Fetele trebăluiau în jur și el striga: Mă, Laure, crezi că
m-a tâmpit Bucureștiul ăsta de tot? Care din noi era mai pătimaș
față de războiul din Spania? Nu tu erai indecis: o zi republican, una
franchist? Tu voiai înfruntarea, în locul băltirii, iar eu voiam liniște.
Am avut liniște de m-a luat dracu’ la cedarea Ardealului! Și pe urmă
voiau să merg pe front… De ce să mor la Cotul Donului, când nici
măcar n-am fost lăsat să mă opun ocupării Ardealului?
Urmase o discuție confuză despre trezirea tardivă a românului,
dar și când se trezește, să vezi atunci…
— Mă, Laure, când se trezește poporul ăsta, io mă duc la cul –
care, îi răspunsese sătul de discuții. Asta e, suntem în contratimp.

12Luă curba. În față, la câțiva zeci de metri, un camion bara dru –
mul. În oglindă, văzu apropiindu-se o mașină. Aceeași ca mai de –
vreme, când îl depășise. Capătul drumului. Capătul. Întotdeauna
când vor alții. Ceilalți decid mereu. Gustul șoaptelor de peste
noapte îi umplu plămânii cu un urlet. Nici un gând. Doar un urlet
și apăsă accelerația, virând brusc la stânga. Mașina zbură printre
copaci și mai apucă să vadă, lipit in scaun, împingând disperat
volanul, o pantă surprinzător de abruptă. Apucă să deschidă ușa,
primi în creștetul capului bubuitura ce urmă și se trezi proiectat
într-un hățiș plin de spini. Mașina explodă imediat, undeva mai jos.
Se agăță, plin de sânge, de niște rădăcini, în timp ce spinii-i trăgeau
carnea din obraji. Văzu spre vale un nuc bătrân, cuprins de flăcări.
Niște strigăte sus, apoi, departe, dinspre salcâmi, împușcături. Sus,
comenzi și mașini demarând cu nerv. Mușcă pământul, încercând
să nu alunece. Deodată, liniște. Cu simțurile încordate, rămase
scurmând pământul, fără gânduri. Doar voci venind din altă lume,
împresurându-l ca niște șerpi. Și peste toate, îmbrățișarea neter –
minată, ca o reprezentare a vinovăției.
De câteva ori trecură mașini pe drum, dar nimeni nu veni la
mașina fumegând în vale. Trecură ceasuri. Soarele-i vărsa jar în cap,
câmpul zumzăia nepăsător, sângele-i curgea pe obrazul și spatele stri –
vite între spini. Doar apusul îi dădu curajul să se miște.
Dealul de peste vale era roșu. Niște oameni terminau o căpiță.
Ieși din spinăriș și atunci înțelese cât noroc a avut cu ascunzișul
acela dureros. Trecu în fugă pe lângă mașină, mirat să vadă ce mai
rămăsese din ea. Se aruncă în valea cu apă puțină și sălcie. Bău în
neștire, iar curgerea caldă îi domoli rănile. Apoi, păși într-un lan
de porumb și alergă în neștire, până când, cu simțurile ostenite,
adormi fără voie. Când se dezmetici, era noapte. O luă la fugă. Nu
se opri câteva ceasuri, până la o gară. Se furișă pe lângă trenuri și
urcă într-un vagon descoperit, încărcat cu saci de grâu.
Îl trezi zmucitura garniturii puse în mișcare. Încă era întuneric.
Încercă să nu se gândească la nimic, tremurând de frigul nopții și de

durere. Închise ochii și adormi la loc. După o vreme, auzi ca prin vis
un cântec:
Vai săracul, infanterul,
Cum îl strânge moliterul,
Cum îl strânge cizmele
Și îi put picioarele,
Măi, Leanooo!…
Se târî curios până la marginea vagonului și ridică ochii precaut.
Era o gară mică. Un tânăr ședea tolănit pe o bancă de lemn, cu o
traistă sub cap și cânta nepăsător la forfota câtorva pe peron.
În cazarma cea de piatră,
Nu tu mamă, nu tu tată,
Nu tu frați, nu tu surori,
Numai pas alergător,
Măi, Leanooo!…
Trenul pufăi greoi și se afundă printre brazi.

143
Forfota sporise de la o gară la alta. Iar acum, ziua-n amiaza
mare, muncitorii se adunaseră pe lângă vagoane, să le descarce. Îi
păru rău că n-a coborât la curbele ce l-au ispitit când trenul se opin –
tise la urcuș. Se furișă pe partea opusă peronului, acolo nu era nimeni
încă, alunecă pe lângă vagon și se pierdu într-un hățiș. Nici măcar
n-apucase să vadă unde e. Putea fi Râșnov? Cel mai probabil, so –
cotea, ajunsese pe lângă Brașov.
Ar fi putut merge la tanti Aspazia, la Timișu de Sus. Dar era
riscant. Pentru prima dată își percepea rațional condiția de vânat.
Îl vor căuta acolo unde ar fi firesc să se îndrepte prima dată. La
Ilinca, înapoi, nici vorbă, așadar. La Brăila, la Radu, el însuși fugar
din calea noii lumi?
Știa că e un singuratic înainte să fie obligat la exercițiul ăsta.
„Nu știi să-ți faci relații, băiete!” Și dacă le-ar fi avut, i-ar fi fost de
folos? Relațiile sunt bune când te aruncă în avion, la momentul
potrivit, să zicem cu un mesaj pentru Frederic Nanu, la Stockholm,
să reia tratativele cu madam Kollontay. Și, când ajungi acolo, să afli
că în urmă s-a pornit iadul, iar un domn, precum Niculescu-Buzești,
ajuns ministru de externe exact în ziua aia de 23 august 1944, să
te numească în post pentru a te feri de belele.
„Pentru asta, nu e de ajuns să te cheme Djuvara”, zâmbise Victor,
unul din ultimii Grădișteni ce mai purtau numele vechii stirpe

15boierești. „Mai trebuie și să scapi din Sankt Petersburg, când ai
numai un an, taman în ziua revoluției din octombrie.” Erau uniți
între ei acești veri, Neagu Djuvara și Victor Grădișteanu, după ce
neamurile lor se dușmăniseră, sute de ani, pentru moșteniri și putere.
Își descopereau, bonomi, trecutul țesut în brațe de familie ducând
când spre tronul Moldovei, când către cel al Țării Românești. Iar
poveștile de familie se sfârșeau mereu cu nelipsita promisiune, pe
cât de impersonală, pe atât de sortită să rămână neîndeplinită, câtă
vreme ei erau condamnați să se zbată să fie vrednici de numele
moștenit: „s-ar putea scrie un roman fabulos pe tema asta”…
La Victor, putea fi o variantă, dar habar n-avea pe unde era, nici
cum l-ar fi primit. Dincolo de răceala ultimilor ani, dincolo de cer –
turi de tinerețe, era unul din foarte puținii cu care simțea, oricât de
rar se vedeau, că s- au despărțit cu numai o zi -două în urmă, pentru
a-și trage sufletul, ca în studenție, după o noapte de discuții păti-
mașe, lângă niște sticle de vin.
Cu Victor, vinul era un detaliu, la care boieria obligă. Cu Radu,
era personajul principal, care se făcea punte între ei, iar la nevoie
zid ce-i ferea de un București tot mai agitat, pe măsură ce locul
bombardamentelor aliate era luat de demonstrațiile violente ale
comuniștilor. „Cum dracu’ să nu le fim recunoscători eliberatorilor
noștri: nemții ne-au târât în nebunia lui Hitler, anglo-americanii
ne-au terorizat doi ani cu avioanele lor, iar rușii scot la suprafață
toată mizeria ce colcăia deja într-o lume putredă”, rânjea amar
Radu, cerând încă o carafă, în vreme ce el se străduia să-l convingă
să continue acasă. „Nu, mă, ți -ai luat nevastă. Casa -i pentru nevastă,
nu pentru prieteni beți” Și când începea să facă scandal și Simeon
voia să-l potolească, protesta: „Lasă că mă scoate frate-meu, he –
hehe!” Behăitul acela ascundea o amărăciune neașteptată, de care
voia să fugă cu o barcă de când pricepuse că nu mai are nici măcar
dreptul să se îmbete în voie.
„Sim, hai să facem o corabie și să pornim în jurul lumii. Undeva,
tot vom găsi un colț în care nebunia omului să nu fi făcut prăpăd.

16Hai, mă, în Țara de Foc!” Și se contraziceau ore în șir despre clima
ori statutul Țării de Foc. „Treaba ta, să știi că strâng bani pentru
corabie. Mă paște indexul. Faptul c-am fost ofițer nu mă mai scapă
și a doua oară de legea epurației.” Și Radu bătea îngrijorat cu de –
getul în masă, căutând o ieșire, iar cuta dintre sprâncenele groase
trăda, în mod curios, nu nervozitate și îngândurare, cât o tristețe
ce creștea pe chipul distins și, altădată, vesel.
„…pagini antisovietice din Un port la răsărit , unde corabia d- sale
ancorase să descarce toate invectivele pentru țara despre care se
vorbește”. Era miez de noiembrie și penumbra afumată și puturoasă
a cârciumii îi apăra. „ Veac nou ! Așa se cheamă gazeta asta care-mi
hotărăște destinul. Așa începe pentru mine veacul nou …”
Radu era un scriitor cu ghinion. Numai el nu voia să vadă asta.
La sfârșitul lui ’39, primul lui volum, cu impresii de călătorie prin
Germania, în „toamna războiului”, fusese îngropat de ritmul alert
al declarațiilor de război și, apoi, de evoluția frontului. Dar a fost
suficient ca să i se lipească eticheta de filogerman. Ceea ce fusese
prost văzut, în condițiile Diktatului de la Viena, nu mai era rău
odată cu alianța încheiată de Antonescu. Dar necuratul, numai el
desigur, îl pusese pe Hitler să invadeze Belgia taman în ziua în care
al doilea lui volum, Orașul cu fete sărace , apărea în vitrina librăriei
Alcalay. Și nuvelele trecură neobservate. După un an, „Un port la
Răsărit” răzbuna aceste încercări, iar „Anotimpuri” și mai ales „Flă –
cări” l-a impus apoi ca scriitor, orișicât au strâmbat din nas unii
critici, inclusiv, spre dezamăgirea lui Ceatal, George Călinescu.
„Radu Tudoran face romane comerciale ca un Cezar Petrescu mai
dilatat”, îl taxase în compendiul lui de istorie a literaturii, dând apă
la moară celor care-l criticau din perspectivă valorică, pe lângă ina –
decvarea ideologică.
„Uite, vor să-l scoată de la catedră!”, strigase apoi Simeon, cu
satisfacția răutăcioasă că toate se plătesc în viață aici, pe pământ și,
din fericire, mai repede decât cred unii. Marelui critic i se înfun –
dase: tovarășii de drum își făcuseră datoria, puteau fi trași pe linie

moartă, pentru a nu întina revoluția cu moderația lor, cu trecutul
de proslăvire a regelui Carol al II-lea și cu simpatiile țărăniste, iute
și, iată, inutil convertite în stângismul de ocazie, suficient, la vremea
lui, pentru a intra în Parlament, cu valul de oportuniști din partide
de buzunar, precum Partidul Național Popular al marelui critic.
Dar Radu strâmba de pe acum scârbit și-i propunea hotărât o
altă lume: „Îl prefer pe Joshua Slocum lui G. Călinescu. Măi Sim,
Slocum măcar a murit înecat cu apă curată de mare, nu cu rahat.”

184
Goni toată ziua prin pădure, urcând de pe un fir de vale pe
altul, cu un singur gând, să fugă cât mai sus de primejdia câmpiei.
De câteva ori, poposi în apele slobozite de pe culmi și se răcori sub
biciul lor proaspăt. Apucă iar pe povârnișul tot mai abrupt, până
ajunse să urce ajutându-se cu mâinile. Spre seară, opri sleit lângă
un izvor. Cineva pusese o așchie, de pe care cădea apa. În jur, urme
de pași. Începea să se răcorească, umbrele pădurii creșteau prin bra –
zii tot mai rari și îi era o foame teribilă. Avea strânși în poala înno –
dată a cămășii câțiva bureți. Ronțăi niște gălbiori cruzi și bău din
apa atât de rece încât îi înfipse ace de gheață în tâmple. Mestecă
fire de iarbă smulse din jur, bău iar din apa enervant de rece și, cu
capul pe o pernă de mușchi, încercă să-și facă un plan. Avea nevoie,
pentru a supraviețui, de un cuțit, niște chibrituri și o haină. Trebuia
să ajungă la o stână.
Adormi și, târziu, când se trezi într-o beznă deplină, simți gust
de mămăligă și miros de lapte cald. Visase un bordei încălzit de un
foc zglobiu, cu oameni primitori împrejurul tuciului. Nu se auzea
nimic, doar foșnetul domol al vântului. Undeva, departe de tot,
parcă lătră un câine. Poate i se păruse doar. Își aminti de nopțile
petrecute în copilărie în pădure. Când păzise de mistreți, cu unchiul
lui, într -o colibă, câmpul cu porumb. Fusese prima lui aventură
adevărată și multă vreme după aceea bubuitul puștii – care făcuse

19primul război – răsunase în mintea lui de copil. Șirurile de cutii de
tablă atârnate pe-o sfoară zăngăniseră toată noaptea și, de câte ori
se mișcau, se strângea speriat în umărul unchiului: „Vin gliganii!”.
Când adormise deja, dezertorul de altădată de pe frontul din Galiția
îl scutură: „Or venit”. Cutiile zdrăngăneau degeaba, pentru că
mistreții deja grohăiau în porumb. Tremura de frica acelui cor de
fiare flămânde. Atunci, bătrânul trase spre lanurile de porumb. Se
retraseră grohăind isteric. A doua zi, văzură urme de sânge. Găsiră
mistrețul mort la câteva sute de metri mai încolo. Se întoarseră
trăgându-l triumfal pe uliță, pe o targă de crengi, sub privirile in –
vidioase ale tovarășilor lui de joacă. Unchiul, al cărui chip nu-l mai
putea reface clar, nu avea două degete. Mâna ciuntită și vorba
pițigăiată și rea și le amintea bine…
Dacă pădurea avea să-i devină sălaș, trebuia să fie pregătit pen –
tru pericolele ei. Nu mai adormi, picoti la pândă, ciulind urechea
la orice zgomot. Când începu să se ridice aburul dimineții, se ridică
înfrigurat, bău apă și începu să urce îndârjit. Ajunse pe un platou
golaș, de unde se vedeau culmile de jur împrejur, îmbrăcate într-o
broboadă alburie. Aerul era umed, dens, o pâclă prin care trecea
răsuflând greoi. Ajunse pe pante line, acoperite doar de tufișuri,
ici-colo câte un copăcel strâmb, în rest doar pajiște. Merse după
miros și, când porni ploaia măruntă, văzu o stână. Îl întâmpinară
dulăii și se opri. Ploua pe diagonală, perdea șfichiuitoare, sub care
se simți neajutorat înaintea câinilor ce se apropiau. Strânse fără
nădejde bâta ce-l ajutase la mers. Strigă și i se păru că vocea se pierde
în sita de stropi negri. Auzi voci bărbătești. Se iviră doi ciobani. În
spatele lor, o femeie la gard și un băiețandru. Cel mai vârstnic îl
întrebă ceva de departe. Nu auzi și vru să se apropie. Câinii lătrară
iar amenințători. Lăsă bâta să-i cadă și își arătă neputincios mâinile
goale. Cei doi vorbiră scurt între ei, apoi mustăciosul cărunt îi făcu
semn să plece. Îi întoarseră spatele și nu mai apucă să zică nimic.
Câinii rămaseră pe poziții. Băiețandrul îl mai privi o clipă, apoi se
duse cu ceilalți trei spre staul.

20Merse îndelung. Norii se risipiră. Păsările ciripeau sprințare în
văzduhul curățat de ploaie. Pe malul unei văi se opri, sui pe o les –
pede de piatră și rămase întins, cu picioarele-n apă. Stătu așa mult
timp, liniștit de clipocitul ritmic. Alunecă în apă, înaintă câțiva
metri, până-i trecu de genunchi și rămase așa, privind păstrăvii ce
înfruntau cursul apei.
Nu era un gând, nu era o stare. Era doar o privire într-o oglindă.
Nu se schimbase defel. Lucrase prin redacții și ministere, citise și
scrisese, se culcase cu femei măritate, fete cinstite și curve, băuse
nopți fără număr în birturi împuțite și ajunsese în fața conducăto –
rului statului și la doi pași de puștiul rege – și toate astea fără rost.
Puteau să mai treacă încă atâția ani, cu același zbucium, cu același
ritm, cu alte și alte chipuri. Era doar băiatul zâmbind iscoditor spre
aparatul de fotografiat, cu bască albă în cap și mâna dreaptă îndoită
din cot, peste pântec. Ca un semn de întrebare ori de apărare?
Se întoarse brusc. Doi bărbați stăteau pe malul apei și se uitau
la el. Erau pădurari, cu pălăriile cu pene și puștile așezate în iarbă.
Îi salută cu mâna stângă, apoi se uită la cea dreaptă, îndoită din
cot. Se spălă pe față și ieși din apă zâmbind stins:
— Ziua bună.
— Noroc bun.
Se așeză lângă ei. Îl priveau fără curiozitate.
— Aveți ceva de mâncare?
Pădurarii schimbară o privire, apoi scoaseră un ștergar și în tin-
seră pâine, brânză, slănină și ceapă. Mâncară în tăcere. Când se
sătură, coborî în apă și bău îndelung din căușul palmelor. Când
se întoarse, cei doi strânseseră și așteptau în picioare, cu ranițele și
puș tile în spinare.
— Mulțam fain, să vă dea Dumnezeu sănătate!
— Noroc să deie Dumnezeu!
Îl scrutară atent, dădură din cap și plecară. După câțiva pași,
unul se întoarse și strigă:
— Încolo-i un schit!

Și-i făcu semn către un vârf. Îi privi cum se afundă în pădure,
traversă valea și urcă în direcția arătată. Când se înseră, îl apucă
spaima: să fi rătăcit drumul? Mergea de mult, prinsese puteri după
ce-și făcuseră pomană cu el, dar schitul tot nu se vedea. Încă o
noapte în pădure? Începu să alerge. Se întunecase devreme și cu –
rând începu să tune, apoi se dezlănțui vijelia. Alerga la lumina
fulgerelor, ud leoarcă, și- i părea că zeci de ochi îi ațineau calea.
Alunecă de câteva ori în noroiul cald. Traversă iar o vale și urcă pe
partea cealaltă, apoi străbătu o pădure deasă, ce suia domol, după
care se frângea brusc, împărțită în două de o vână înaltă de pământ.
Apucă pe brațul din dreapta, scurmând pământul și ținându-se de
crengi. Unele se rupseră și alunecă la vale de câteva ori. Se zdreli
tot și dădu cu capul în niște pietre. Ploaia conteni, doar câteva rafale
mai căzură o vreme, ca un ecou. Suia cu ajutorul unei bâte, mânat
de tăcerea amenințătoare.
Deodată, îngheță sângele în el: un hăulit de lup scutură muntele
din temelii. Iar liniște. Așteptă încordat. Lupul slobozi încă un
urlet. O luă la fugă în direcția pe care o credea opusă, căci părea că
de undeva din stânga venise răcnetul. Fulgeră la câțiva metri de el
și, orbit de lumină, simți că se cască pământul sub el, prins între
detunătura asurzitoare și un nou hăulit. Se ridică și goni înspăi –
mântat prin ploaia ce cădea iar, cu stropi mari și înspumați, până
ajunse la poala unei coaste aproape verticale, pe care se cățără cu
disperarea celui gonit din urmă. Când ajunse pe buza povârnișului,
se opinti în mâini și văzu, la lumina unui fulger, o bisericuță săpată
pe-o parte în stâncă și acoperită pe cealaltă cu șindrilă.

225
Se trezi sufocat de plâns. Abia când deschise ochii, toată starea
care crescuse în vis răbufni în lacrimi. Îl înecă iute o tuse violentă,
care-i porni junghiuri înspre coaste, încât trebui să se lungească.
Vru să se ridice în cot, dar o mână blândă îi apăsă o cârpă udă pe
frunte și-l așeză la loc pe perna de paie. Era un schimnic cu ochii
lucind în întuneric, însuflețind un chip prelung, atât de slab, încât
pomeții și bărbia erau dizgrațios de proeminente. Bărbița sură-i
dezvăluia mărul lui Adam, de asemenea prea ieșit în relief. Putea
fi lesne socotit un chip de mort ce deschisese ochii spre lume. Simeon
se întoarse la privirea aprinsă, de parcă febra era a celuilalt. Atunci
văzu că peste umărul lui jucau lumini pale, care ajutau lumânarea
de la căpătâi.
Încercă să articuleze ceva, dar ieși doar un șuierat și se lăsă păgubaș.
Rămase cu ochii-n tavan. Umbrele flăcărilor jucau domol. Era un
dans șters, lent, ca o trecere spre vis. Revăzu iute, condensat, foto –
grafii ca de la fereastra unui tren, pe care numai mintea noastră le
potrivește într-un peisaj.
— Bagatelă pentru pian… Îl strânse pe străin de mână, fără să-i
mai caute tăciunii iscoditori din orbite.
— Stai liniștit, șopti atunci o voce blajină. Ești istovit încă. Deși
dormi de atâta vreme.

23Îl privi. Poate și el e o arătare din vis. Poate salvarea e numai un
vis. Poate bunicii lui sunt cei reali, părinții petrecându-l din prag,
cu lacrimi șiroind pe obraji, obrajii lor tot mai bătrâni de la o
vacanță la alta, zâmbetul tot mai stingher al fratelui, casa tot mai
coșcovită, topindu-se într-o depărtare peste care se așterneau câm –
purile, pe care curgeau frunzele moarte, precum lacrimile timpului
peste lume.
Elise, tu ești o lacrimă imposibilă,
pe geamul spre vis al unui tren obosit,
din țara noastră care, poate, a murit,
dar asta nu mai contează.
Elise, îți scriu cu gândul, cred, la Therese,
pentru că numai tu poți înțelege
evadarea unei inimi care, poate, a murit,
dar asta nu mai contează.
Elise, din toate rămâne pianul,
când timpul strivit îngheață în lacrimi,
restul e joc de salon care, poate, a murit,
dar asta nu mai contează.
Un alt lemn troznea în vatră. Călugărul aruncase butucul în jar
și ieșise. Toate câte visase, rătăcirile sufletului către oameni, severi –
tatea omenoasă a profesoarei de franceză ori cea nobilă a profeso –
rului de română, vocile colegilor și râsetele din jur, aerul vechii
mănăstiri transformate în liceu, cu coridoare înalte și înguste, prin
care rătăcea seara, ca la o preumblare cu fantomele altei vremi,
hârțoagele podului în care suise pe furiș, în pauze, cu niște colegi
care erau lumea lui pe atunci, spulberată după bacalaureat cu firescul
și graba cu care viața ne aruncă de ici-colo… Câtă nostalgie dulceagă,
Simeoane, câtă slăbiciune a firii… Zâmbi resemnat focului zglobiu.
„Bagatelă pentru pian” se chema poezia cu care debutase. Nu se
schimbase nimic, de fapt. Același sentiment nedeslușit, aceeași

24muzică a sfârșitului pe care o purtăm în noi. Și, din clipa în care o
auzim, știm că asta e tot ce rămâne: acordul unui pian care ordo –
nează universul, mântuindu-l prin „Für Elise” de haos.
Oare ce voise doamna Bejan? Trebuia să se refugieze, le spusese
să strângă repede? Cine venea, de ce să fugă? Viorel era încurcat, el
încerca să pară stăpân pe situație. Dar domnul Gal hotărâse să ră –
mână. Vasăzică, nu toată lumea pleca. Dar domnul Lucaciu? O fi
în cancelarie, adunând cataloage. Ce puteau să facă oamenii lui
Horthy cu cataloagele lor?
De ce se întorcea la liceu? De ce vremea aceea și, mai înainte,
vacanțele la bunici erau clipele ce-l stăpâneau în vis, chinuindu-l,
chemându-l și alungându-l apoi ca pe-un ingrat, lepădat la trezire,
istovit de fugă? Goană înapoi, goană înainte?
Omul slab intră iar. Era înalt și umbla aplecat de spate, cu ume –
rii adunați. Avea un cojoc negru. Adusese lemne sub braț și un blid
de lapte cu mămăligă. Îl ajută să se ridice și-l lăsă să mănânce. Când
se întoarse spre el, Ceatal îi văzu spatele aplecat spre o ferestruică.
— Plouă de două zile, zise cu blândețe călugărul, căci asta pu –
tea fi, cum ședea ca o umbră întinsă spre tavanul scund, cu zâmbet
cald și ochii din altă lume.
Când se trezi iar, chinuit de tuse, cu gâtul paralizat de durere,
era leoarcă de sudoare. Focul pâlpâia istovit și numai jarul mai
scâncea rar – ultima vârstă a lemnului. Se auzeau stropii mari, grei,
căzând ritmic pe șindrilă. Încercă să regăsească pianul. Îl cuprinse
frica. Nu se auzea decât ploaia și atunci revăzu, în același carusel
de fotograme, drumul cu Mihalache, mașina arzând, goana fără
oprire, urlete de lup și fulgere și, într-un târziu, îmbrățișarea Ilincăi.
Abia acum. De ce? Unde-o alungase, unde se ascunsese? Ce făcea
ea acum? Era într-un arest, anchetată și siluită de bestiile de care
vorbeau puținii care avuseseră șansa să fie scăpați? La început nu –
mai, apoi nu mai reușise nici ambasada americană să mai facă
pentru vreunul ceva.

Știa că-l vor căuta. De la planul lui Mihalache nu era decât un
pas la rețeaua de transfugi, în care el, Ceatal, fusese mai mult decât
un pion. Un cal, un nebun? Ca întotdeauna. Cel care-și asumă riscul,
cel care plătește. „Nu te mai victimiza atât”, îi aruncase Radu. Poate
ar fi vrut să fie și el implicat într-o poveste din asta, decât să bea
inutil, așteptând să fie arestat. Poate ar fi vrut și el să scape. Despre
asta era barca lui Radu.

266
Îl găsise taman la Brăila, pe bulevardul Cuza, la numărul 269;
într-adevăr, n-aveai cum să te înșeli în privința casei, după cum îi
scrisese. Era o casă veche, boierească, pe care vremurile o aduseseră
la condiția de relicvă demnă, purtându-și stoic mândria la care cei
de viță veche nu renunțaseră nici în fața sărăcirii, nici a comuniștilor.
Radu era un soi de pașă: scria un roman cu un titlu inspirat, trebuise
să admită – Întoarcerea fiului risipitor . Avea un băietan negricios,
cu ochi întunecați, care-i dactilografia. Avea ucenici, puștani veseli,
nepăsători la cele din jur, fericiți să ajute la construirea unei coră –
bii. Când ajunsese el, erau în mare agitație. Băietanul se iubise cu
o fată micuță, firavă, un copil. Radu tocmai se întorcea cu o fată
frumoasă, Valeria, o brunetă hotărâtă, emanând poftă de viață prin
toți porii. Fata cea mică năștea undeva la mansardă, la etaj era o
agitație fără pereche a băiețandrilor viguroși, arși de soare, bucuroși
să împartă carafe cu vin roșu, rece, dintr-un butoi din pivniță, butoi
ce părea fără fund și care se dovedise, în zilele următoare, a fi o
impresionantă rezervă, pe care Radu o primise în dar de la gazdele
lui, acum emoționate, la parter, de evenimentul ce se petrecea în
casa lor. Până la urmă, Valeria nu făcuse decât să-i taie micuțului
buricul, restul, cum zicea ea, privindu-l cu ochi luminoși, peste mar –
ginea unei carafe, fusese isprava lui Dumnezeu.

27Era mândru nevoie mare Radu de asemenea primire, cu o fată-n
chinurile facerii, într-o casă boierească, plină de ceea ce era de la sine
înțeles că va fi echipajul „Speranței”. A doua zi, îl duse să-i arate
micul lui șantier. Erau cu capetele pline de vin și povești din Balta
Brăilei. Pe lângă ei, băietanul, scund, negricios, slab ca un țâr și agi –
tat. „Stai, mă, cu nevastă-ta, că ești tată de-acum”, îl îndemnase
Radu, dar băietanul… cum l-o fi chemat? Musul îi ziseseră apoi,
căci Radu se grăbise de cu seară să le arate cu degetul, într-o tăcere
solemnă, cine va fi timonierul. Acum, musul îl privea înciudat pe
Ceatal și se străduia să -și arate cunoștințele despre navigație, bărci
și pescuit. Da, el era inițiatul, el era, de fapt, de acolo, acasă între
ape… Ceatal îl privea zâmbind cu mirare. Puștanul tocmai deve –
nise tată, dar nici el, nici cei din jur nu puteau accepta asta. Numai
mama-copil devenise, ziceau ei, brusc, mamă, mamă și atât, îl mâna
și-l aduna, transformată deodată de minunea prin care trecuse. Iar
Radu teoretiza patetic despre puterea dragostei de a zămisli lumi,
pe când împingea ușa grea, scârțâindă a magaziei.
Ceatal călcase sceptic în depozitul imens, în mijlocul căruia se
profila zvelt scheletul unei corăbii atât de neașteptate, încât vorbele
dinainte ale lui Radu nu-i mai părură deloc banale, dimpotrivă, erau
validate de visul ce prindea contur sub ochii lui. Apăru din senin un
bătrânel scund, cu ochelari de modă veche pe nas, cu ceas la buzu –
narul de la piept și lanț pe care-l juca pe un deget fără astâmpăr.
— Domnul Ianev, făcu Radu prezentările. Grâu și navigație, Sim!
exclamă apoi.
Ianev fusese negustor de cereale. Unul din cei mai mari, măr –
turisi cu obidă, nu cu trufie. Ai lui se refugiaseră la Brăila din calea
bolșevicilor, în 1917, venind de la Odessa și o luaseră de la capăt cu
ceea ce știau să facă din tată-n fiu, de când un strămoș înțelept lăsase
sabia căzăcească și se apucase de negustorie. Acum, îl ajungeau din
urmă ai lui, luându-i totul, libertatea de a-și sluji instinctul mai cu
seamă. „Omul ăsta va muri pentru că nu mai poate cumpăra și vinde.
Și nu e vorba de comerț. Ci de o chemare”, șoptise Radu. Dincolo

28de coca din scândură proaspăt geluită, domnul Ianev se agita steril.
Poate-l speria gândul că, într-o zi, tinerii aceștia vor pleca, vor sui
în corabia aceea, când va fi gata să iasă în larg, și -i vor face cu mâna,
iar el se va întoarce în magazia pustie.
„Grâu și navigație, Sim. Asta e Brăila. Arhitectură terestră”,
declama Radu, arătându-i cu gest larg, de stăpân, strada Împăratul
Traian, pe care, la ceas de seară, în lumina caldă, domoală a apusului,
se plimbau la braț perechile burgheze ale orașului, cârduri de ado-
lescenți gălăgioși și fetișcane cu cozi negre, împletite, lungi până
la mijlocul feciorelnic de subțire. Erau, apoi, oameni îngândurați,
apăsați de grija clipei, soldați ruși, țanțoși și agresivi, culegând os –
tentativ plecăciunile câte unui localnic slugarnic ori căutăturile vreu –
nei codane fără prudență, erau familii respectabile, cu copii îngrijiți
în pofida lipsurilor, băieței purtând cu gravitate precoce costumul
de marinar. Era un ritual al unei lumi care se încăpățâna să-și ducă
mai departe reperele, între care preumblarea la ceas de seară, pe strada
Împăratul Traian, era borna unei normalități și a unei continuități
de la care nici Armata Roșie nu-i făcea să abdice.
„Dar spiritul locului e nautic, Sim”, continua Radu. Îi plăcea tare
mult descoperirea asta. „Brăila e, deopotrivă, oraș al Bărăganului,
cel mai al Bărăganului, și al Dunării, cel mai al Dunării.” Iar puș-
tanii adunați în jurul unui vis îl priveau mândri și recunoscători.
Domnul Ianev avea un fiu, Vladimir. Ofițer de marină. După
război, nu se știe de ce, renunțase la navigație și se apucase să pre –
dea engleză și italiană. Din când în când, trecea pe la magazie. Era
închis în el, de statură medie, bine făcut, cu părul rar, pieptănat atent
spre spate și o mustață cănită. Era ceea ce se numește un domn și
bătrânul negustor era tare mândru de el. Îl privea cu admirație, dar
începea iute să ofteze amărât și pleca, făcându-și de lucru printre
mormanele de scânduri și scule, să-și ascundă câte-o lacrimă.
Vladimir Ianev adusese cu el, odată, un specialist în construit nave.
Îl chema Marcel Iordana. Toți vorbeau despre el, îl invocau per –
manent, era cel mai bun constructor de pe șantierul brăilean, dar

29Simeon nu l-a întâlnit cât a stat la Brăila. A înțeles, însă, repede
că Marcel îi luase locul în viața lui Radu. Și, dincolo de gelozia
inevitabilă chiar și acestor încercări bărbătești, acceptase situația.
Era normal să fie așa.
De altfel, el, Simeon, nu mai era, poate, decât legătura lui Radu
cu trecutul, cu Bucureștii, cu ziarele și forfota literară… Hotărâse
să-l ia cu el cârmaci numai pentru că voia să ducă o bucată de
trecut cu sine. Să nu se rupă de tot. Căci asta făcuse izolându-se la
Brăila, în magazia negustorului Ianev. Nu mai vorbea nici cu frate-său.
Geo Bogza îi aruncase, odată, că scrie pentru coafeze și Radu-i
trântise ușa pe viață. Accentua: pe viață. Cu necaz, dar și cu împă –
carea că el are dreptate. Simeon pretindea că înțelege mai bine
resortul ce-l mânase pe impulsivul frate mai mare, dar nu mai des –
chisese subiectul, să nu răsucească în rana ce stătea între cei doi fii
ai unui funcționar din marina comercială care le transmisese acest
microb: chemarea mării. Un vis care crescuse în porturile prin care
se perindase Alexandru Bogza, cu familia lui tot mai numeroasă,
un vis care îl chinuise, pare-se, mai ales în anii în care i-a mers cel
mai bine, pe când era șeful Agenției Serviciului Maritim Român și
a pierdut încasările instituției, jucându-le la cărți. Dar nu cu cali –
tatea literară a romanelor lui Tudoran, cum Geo Bogza își botezase
scriitoricește fratele, avea el treabă. La urma urmei n-avea decât să
scrie pentru curvele de la Casa de Piatră. Ce, el, Geo, nu scrisese
pentru liceeni chinuiți de fantasme erotice?
— El vorbește? bombănea Radu. Mama era să facă infarct când
a citit în Unu că „va apare Țâțe – poeme ultrasexuale de Geo Bogza”.
Noroc cu Voronca, el a schimbat titlul, dar și „Jurnal de sex” suna
aberant. Să fii închis de două ori la Văcărești pentru pornografie e
o performanță, într-adevăr…
Nu despre calitatea literară era însă vorba. Simeon se uita la
pieptul maiestuos al Valeriei, pe care tricoul alb stătea să pleznească,
la profilul ei de statuetă antică, la mâna ce se întindea grațios spre
un dans de pescăruși îndrăgostiți… Când fata se întoarse spre el,

30zâmbind cu buzele strânse, privindu-l cu luminițele jucăușe, ve –
sel-ironice, ehei, băiete, păreau a zice, știm noi ce știm, lasă, vezi-ți
tu de-ale tale, că știm noi ce știm, ehehei, când își dezveli dinții albi,
mărunți și corect ordonați și buzele cărnoase ziseră ceva, oare ce-or
fi zicând și mâna se întinse iar spre Dunăre, dar n-o auzi, să fi fost
barcazul de vină ori docherii beți, cine știe, dar el era acolo doar
cu zâmbetul resemnat și se gândea la Bucureștii mereu în agitație, cu
lumi în permanentă reașezare. Era un moment bun pentru unul
ca Geo Bogza și tot ce încerca, poate, să-i spună fratelui mai mic era
să lase naibii bățoșenia și marea și să se întoarcă la petrol și la lume.
Fata veni lângă el și se așeză pe cheiul murdar, direct cu panta –
lonii albi. Picioarele lor atârnau goale, deasupra unor margini mur –
dare de Dunăre și stropi călduți săreau când trecea câte-o șalupă.
Era cald, prea cald, noroc cu apa ce stârnea iluzia unui curent de
aer proaspăt.
Se uită la ea. Acesta era cuvântul: avea un chip proaspăt, un zâm –
bet proaspăt și, de ce nu, o inimă proaspătă. Se simți bătrân și oftă.
Ea-i zâmbi iar, apoi rămase gânditoare. Se aplecă brusc către ea:
Ioana Maria noi nu am fost decât două corăbii
care se întâlnesc într‑o dimineață
și de pe crestele unor valuri care țin o singură clipă
se văd și se salută.
Fata îl privi intrigată. Se ridică, își dădu cu mâna peste pantaloni
și fundul rotund se contură ca un pepene crud. Îi întinse mâna. Se
ridică și el și făcură câțiva pași. Se opriră brusc și fata râse mut, ui –
tându-se până-n sufletul lui. O trase spre el și șopti: „Și mările ne
poartă acum mai departe.”
Își apropiară chipurile și se adulmecară fugar, ca doi câini puși
pe joacă. Se sărutară treptat, îndelung. Un muncitor fluieră impre –
sionat. Ea avea buze pline, calde și umede. Apoi, îi simți limba
moale și sărată. Era atâta blândețe în îmbrățișarea aceea, în mâna

31ce-i trecea ca un fior prin păr, în sânii ce se predaseră cuminți piep –
tului lui, încât vru, jenat, să-și desprindă erecția de pântecul ei. Fata
zâmbi sfioasă și-l trase înapoi, înlănțuindu-l cu brațul plin, ocro –
titor. Într-un târziu, obosiți de hârjoana pe potecile simțurilor,
merseră agale ținându-se de mână.
— Băăă, e pește destul în japșele de lângă pod, nu are rost să
mergeți la mama dracu-n insulă! strigă unul, dar cei din barcă-i
făcură semn nepăsători și apucară ramele.
— Lasă-i, bă, ăștia vrea golăneală, nu pește… Merge șprițul pe
baltă, hehehe, ’re-ați ai drecu’, hehehe…
Râsul se înecă într -o tuse huruită ca un motor stricat. Fata -l
trase de mână pe -o străduță ce ocolea un dâmb, apoi cobora iar
spre apă. Făcură dreapta, pe o ulicioară, numai bordeie cu acoperiș
de stuf ori din bucăți de tablă și carton. Niște colibe, în jurul cărora
forfoteau puradei goi. Fierbeau cazane de săpun, femeile învârteau
în ele râzând gălăgioase, iar bărbați cu mustăți lungi și pipe -n
colțul gurii rânjeau leneș, cântărind însă iute singura pereche ce se
încumetase pe la ei.
— Tot felul de potlogari, șopti fata. Nu-ți fie teamă, doar fură,
nu fac niciun rău.
Pe malul Dunării merseră destul de mult, până se afundară în
stufăriș. Poteca se făcea tot mai moale, încât ajunseră în mâl, cu pan –
talonii suflecați inutil. O salcie sinuoasă, de când lumea, răsucită
peste apă ascundea o barcă veche, scorojită. Suiră, fata luă vîslele
și brațele i se încordară. Era puternică și iscusită, ieșiră repede în
larg, ocoliră un șlep adormit, pe puntea căruia doi pescuiau cu o
sticlă între ei.
— Unde mergeți, curvelor? strigă unul.
— Nu-i lua-n seamă… așa-s unii pe aici … Ăleia-i zice șaică…
Împinse bărbia spre o luntre. Simeon nu putu să nu-l admire pe
bătrânul ce se mișca atât de precis cu o singură vâslă. E din trunchi
scobit, zise fata aplecându-se spre el, de parcă omul acela ar fi putut
să-i audă. Hai, mai dă și tu, c-am obosit. Îi trecu vâslele și se lăsă

32pe spate, privind cerul fără nori. Simeon îi fu recunoscător că nu-i
iscodește neîndemânarea. După o vreme, însă, ea se ridică și-i luă
vâslele: hai, c-adorm în ritmul ăsta.
În tribord, se întindea cât cuprinde zona veche a Brăilei, cu
căsuțe spoite în alb și acoperiș de stuf, câte una mai răsărită din
tablă, iar în babord se vedea capătul din aval al Insulei Mari.
— De aici începe raiul copilăriei noastre, în care, cum zicea dom –
nul Gherghinoiu, profesorul de română din liceu, îngerii aleargă
pe ramuri de sălcii, cu ochi negri de mure.
— Foarte poetic, ce să zic… De mure?
— Bine că ești tu critic, râse Valeria înțelegătoare. Și continuă
să povestească de inundațiile care aduc peștele atât de aproape,
încât cu minciocul ori coșul de nuiele prinzi cu ușurință crapi de
zece kile.
— Povești pescărești, o zeflemisi el.
— Măăă… îl lovi ușor cu piciorul și tălpile lor murdare, cu
noroi uscat, rămaseră lipite.
Forfota de pe maluri se mai domolise, convoaiele de șlepuri îm-
pinse de remorchere și vaporul cu zbaturi care făcea cursa de Măcin
rămăseseră-n urmă. Fata zicea de Veriga, de Corotișca, de alte
canale, de iernile când îngheață Balta Brăilei și poți merge cu sania
până la Ghecet, dar și lupii își fac de cap atunci și fac ravagii când
e iarnă grea mai ales… Intrară pe canalul Filipoiu și deodată se
pomeniră împresurați de puzderie de lotci grele de pește, ale unor
lipoveni spătoși, arși de soare, cu figuri crunte și ochii tulburi de
osteneală și rachiu.
— Mamă, ce bun ar fi un borș pescăresc acuma și-un crap la
proțap! râse fata. Las’ că te duc odată la nea Cuzmici atamanu’, el
e șeful lor. Șade mai mult pe lângă cherhana, l-au bătut de-ai lui
de i-au rupt coastele… La beție, se bat ca chiorii… Își mai dau în
cap noaptea, când știu că e vreunul cu banii făcuți peste zi la el. De
asta nevestele-i pun să aducă banii acasă seara și-apoi să meargă

33la cârciumă. Dar cine ascultă de neveste… zâmbi ea franc, cu dinții
dezveliți în tot albul lor aproape impudic.
„Oare o fi mai potrivită de iubită ori de prietenă?”, se întrebă
Simeon. Era sigur că o plăcea, că o admira, dar era corect cu ea?
Pentru că fata asta respira atâta camaraderie, încât era păcat să fie
trasă pe sfoară. Era dintr-o bucată, atâta era cât se vedea. Își arăta
curajoasă sufletul mare, bun. N-avea ascunzișuri. „Cum procedezi
când întâlnești cel mai corect om pe care ți l-a scos vreodată viața-n
cale? Te dai deoparte, vinovat de posibilele gânduri murdare ori te
lași mânat de ce te-a învățat necurat lumea asta?”
— Aici ne-am împletit ghirlande de flori de nufăr, când am
petrecut cu fetele la sfârșitul liceului, zise cu regret Valeria. Acolo
a murit tatăl Neguței, era cârmaci pe-un șlep. A lovit o mină rămasă
din război și s-a scufundat. Sora ei, Vasilica, vrea să fie actriță, râse
repede, ca de-un gând ghiduș. Aici vine Romeo să picteze, dar zice
că locul cel mai bun e al domnului Gavrilov, cum cobori pe strada
Pensionatului spre Dunăre. E gelos pe el, că acolo-i cel mai bun loc
de pictat bărcile. Domnul Gavrilov e scenograf la teatru, dar face
niște pânze grozave cu bărci la mal. Cred că e gelos și din cauza
Emiliei. Dar ea e mai mare ca el cu patru ani, ce să vrea… Și iar râse
scurt, ca un copil care-a găsit un răspuns.
„Ce-am să mă fac eu cu tine, fată frumoasă? Orice aș face, vei
fi dezamăgită. Numai dacă n-aș rămâne aici, cu Radu, cu prietenii
voștri, cu nebunia asta tânără, cu insulele și bălțile voastre… Cu
rușii veghind zadarnic pe faleză… Între trestiile astea nu va fi comu-
nism niciodată. Și-o s-avem copii și-o să ne plimbăm pe strada
Împăratul Traian, autoironizându-ne că ne-am îmburghezit la
rându-ne și tu ai să fii profesoară și eu oi găsi ceva de făcut cât
să trăim și să nu-ți fie rușine cu mine… Și o să fii mamă bună și-o
să le spun copiilor povești învățate de la oamenii ăștia, despre Terente
și banda lui, despre lupi și monștrii adâncurilor…” Ar fi vrut să-i
spună toate astea. Așa ar fi fost cinstit. Avea o blândețe maternă și
părea c-ar înțelege, cu siguranță ar face-o și-ar accepta lucrurile

34cum sunt. Ar plânge-n pernă și l-ar uita, dăruindu-se, corectă, altuia,
să sperăm celui ursit. Dar n-ar dezamăgi-o oare?
Și cine poate hotărî care dezamăgire e mai mare: aceea de-a re –
fuza bucuria clipei ori de-a refuza visului dreptul la viață, la o viață?
E corect să pretindem dreptul acesta la o viață, la viața noastră,
cuiva, numai pentru că buzele noastre – fie, sufletele noastre – s-au
întâlnit o clipă? Oare nu o prevenise instinctiv: două corăbii care-și
spun bună ziua? Dar ce înțelesese ea oare? Ce înțelege o fată când
un băiat îi recită o poezie?
„Ce faci tu aicea, Simeoane?”, îi cânta clipocitul apei în cap. „Fata
asta e gata să te urmeze până la capătul lumii, ba nu, să te ducă
până la capătul lumii, vâslind ea însăși. Tu poți veni pentru ea aici,
la capătul ăsta al lumii?”
— Odată, am putea merge până la Măcin, luăm cursa, să vezi
castrul… Mi-a zis Radu că ești pasionat de istorie… Sunt urme
romane pe-acolo… Încolo e Răspântia lupului, acolo-i îngropat
Terente. Mă rog, trunchiul… Pe-aici, pe la Filipoiu l-au prins.
Povestea bunicul că unii vecini veneau să -i lase de mâncare pe când
se-ascundea de poteră… Nu mai țin minte decât că, pe când eram
copii, strigam pe uliță: „A evadat Terente, senzații violente!” Știi că,
pe-aici, femeile chiar îl admirau pe Terente…
Râse timid. În stânga era un păpuriș des, în dreapta sălcii bă –
trâne, aplecate peste apă. Cotiră și se pierdură printre trunchiurile
noduroase, înfipte în mătasea broaștei. Lumina se clătina printre
frunze, alunecând pe verdele aprins – scut fragil al lumii nevăzute,
pe care barca îl despica indiferentă. Intrară între sălcii groase, con –
torsionate într-un spectacol șocant, de uriași condamnați la scă –
lâmbăială. Fata legă barca de-un ciot și-i întinse mâna. Trecură
prin mâlul cald, spre o potecă pe care se înainta anevoios, din cauza
rugilor de mure și a crengilor groase, niște brațe inerte, din care
viața pierea lent. De câteva ori căzură în gropi ascunse, apoi poteca
se înfundă și trebuiră să ocolească pragurile de crengi căzute și

35plante ce se cățărau în toate direcțiile – o combinație care înălță
curând garduri vii în calea lor.
— Era bună o toporișcă, mormăi el înciudat, zgâriat pe brațe.
Părea o junglă din Jules Verne, tot mai întunecată și mai gălăgi –
oasă, cu puzderie de păsări revoltându-se isteric, tulburate de intruși.
Deodată se ițiră raze de lumină și orizontul se lărgi treptat, spre un
lac acoperit de papură, dincolo de care creștea o pădure de sălcii.
— Primăvara, până aici e acoperit de apă. Am fost cu barca…
Uite algele…
Ocoliră lacul, cotiră pe o cărare și, după câteva minute de croit
calea cu greu, pășiră într-o poiană scăldată într-o lumină aurie, de
catedrală. Se așezară pe-un pat de păpuriș mărunțit fin, bucuroși
de popas. El se întinse oftând și ea-i dădu câteva mure călduțe,
păstrate în palmă. Tăcură o vreme, privind o pereche de fluturi
albaștri, alergându-se zglobii. Păsările zgomotoase rămăseseră în
urmă, doar câteva, dintre cele mai cuviincioase, cântau în preajmă.
— Mie-mi place salcia de când mi-a povestit mama, când eram
mică, cum a ajutat-o o salcie pe Maica Domnului să treacă peste-o
apă rea. Se grăbea la Pruncul Iisus, care fusese răstignit, și a ajuns
pe malul unei ape primejdioase. Și s-a rugat în zadar de toate plan –
tele de pe-acolo să o ajute, că ele nu s-au îndurat de ea. Numai o
salcie și-a plecat creanga ca să poată trece pe celălalt mal. Și Maica
Domnului, drept mulțumire, a lăsat ca ramurile de salcie să fie duse
de Florii la biserică. Când eram mici, bunicul ne mângâia pe cap
cu crenguța sfințită, să creștem mari…
Și iar îi zâmbi, cu buzele și dinții albăstrii de mure. El se ridică,
îi luă obrazul în palme, închise ochii în fața alor ei, mari, surprinși,
și o sărută. O întinse pe spate și în timp ce buzele lui se îngropară
în gâtul plin, moale, mâinile-i coborâră spre sânii mari, mai moi
decât păreau când stătea dreaptă, dar încă răspunzând cu vigoare
elastică degetelor grăbite. Îi ridică tricoul și urmă chemarea sfârcu –
rilor mari, întărite impudic, împrejurul cărora aureola maronie se
înfioră sub asaltul flămând. Apoi, buzele lui coborâră pe pântecul

36molatec, ce tremura ușor. Se întoarse spre sâni, iar mâna i se stre –
cură greu în pantalonii strâmți, spre chilotul umed. Îi întâlni părul
fierbinte, desiș încrețit întru apărarea tainei. Fata îl împinse și se
uită cu reproș la el. Dădu să se ridice, cu o figură jignită. O împinse
cu blândețe la loc și o mângâie pe obraz, apoi o sărută de la o
tâmplă spre frunte, coborând la cealaltă tâmplă, apoi spre bărbie.
Fata făcu botic îmbufnat- răsfățat, pe care i- l dărui râzând șovăielnic.
O dezbrăcă și își dădu și el hainele jos, precipitat, sub privirea ei
curioasă. Rămaseră un timp îmbrățișați, mângâindu -se lin, cu
gurile încleștate și limbile căutându-se cu răbdare. Ușor, mâna lui
coborî iar spre pântec și degetele i se pierdură în gheizerul primi –
tor, apoi se așeză deasupra ei, îi desfăcu cu genunchiul picioarele
crispate și intră timid. Fata se agăță de umerii lui, speriată, cu ochii
mari, pironiți în ai lui, până intră de tot, adânc și rămase așa o
vreme, mângâind -o pe frunte și pe obrajii aprinși. Începu să se miște
ușor, până când ea se prinse în dansul primordial și păsările se ridi –
cară speriate de gemetele încununate, în cele din urmă, de un țipăt
ascuțit. Spinarea ei, arcuită în aer, se frânse la pământ; frunțile le ră –
maseră lipite, năclăite, și nările lor își suflară, lipite, istovul. O să –
rută cu buzele ce-i tremurau necontrolat, culegându-i broboanele
de transpirație de pe buza de sus. Apoi, rămaseră întinși, pierduți în
adierea călduță a înserării.
— Vine toamna, zise ea într-un târziu.
Se răsuci într-un cot și-i dădu de pe frunte părul căzut. El nu
zise nimic, se ridică și începu să se îmbrace. Se întoarseră tăcuți la
barcă și făcură drumul înapoi în liniște. Ea tăcea încruntată ușor,
cu o cută între sprâncenele negre, groase și cu buzele strânse. Apu –
sul cădea roșiatic-violent, în fâșii ce se închideau violet peste aco-
perișurile ițite dincolo de malurile de stuf. Un timp, o urmări iritat,
apoi o ignoră, atent la spectacolul naturii, dornic să- și fixeze în
memorie fiecare detaliu. La capătul străzii lui Radu, ea se opri. O
luă în brațe și o sărută îndelung, până ea se desprinse și -i făcu, după
câțiva pași, un semn schițat cu mâna. Radu îl primi bucuros, iar era

37petrecere în casa plină de lume. Se pili repede și se retrase în celă –
lalt colț al casei, unde era cât de cât liniște, și dormi dus.
A doua zi, spre amiază, stătea singur în curte, jucându -se cu niște
scândurele. Veni Radu, cu chipul umflat, boțit. Îndrugară ceva des –
pre Bucur pescarul, precis pescarul, nu ciobanul, de-a fondat
Bucu reștii. Bucur venise dinspre bălțile Dunării, poate tocmai
dinspre cea a Brăilei, de ce nu, ori mai dinspre sud. Dar nu dinspre
munte, căci nici un mocan nu se așază de bunăvoie în plină câmpie,
pentru totdeauna… Poate numai din dragoste, glumi Radu. Argu –
mentul istoricului Giurescu li se păru amândurora cam subțire, cu
întretăierea drumurilor carelor cu pește dinspre vadul Giurgiului,
al Olteniței și dinspre balta Greaca, ca să suie apoi pe Teleajen și
valea Prahovei spre Transilvania. Poate a fost, totuși, cioban din
Ardeal și a întâlnit o fată de pescari ce l-a ademenit. Pălăvrăgeau
adormiți, în soarele încă domol, când un vânticel cald, uscat, suflă
peste ei, întâi prietenos, apoi cotropitor.
— Băltărețul, exclamă Radu, ridicându-se.
— Ăsta-i Suhoveiul, se auzi Valeria la portița boltită cu vie.
Băltărețul aduce ploaia. Ăstuia-i zice Sărăcilă, pârjolește tot.
Radu suia spre intrarea cu marchiză. Se întoarse și-o auzi zicând
serios, lângă Simeon: „Bună ziua, corabie!” El îi răspunse sec: „Neața!”,
apoi întoarse capul spre Radu. Îi văzu căutătura răutăcioasă, înainte
să intre în casă.
— Ce faceți?
— O să plec, zise Simeon.
— Când?
— Cu trenul din seara asta.
— Trebuie?
— Da.
Coborâră alții-n curte, câțiva plecară cu Radu la magazie, Valeria
povesti cu bătrânii, gazdele, el își strânse lucrurile într-un rucsac.
O găsi pe fată cu tanti Țica, în curte, sub umbrarul de viță-de-vie.

38— Dragii mamii, bine vă potriviți! exclamă bătrâna mărunțică și
slabă, dar tare ageră la minte și iute la mers. Tăcură, zâmbind încurcați.
El îi mulțumi de găzduire și le lăsă sporovăind. Vru să meargă până
la corabie, dar în capătul străzii simți că-l lasă puterile. Era cald, su –
focant, vântul uscat întețea seceta.
— Ce faci, craiule? strigă Radu zeflemitor. Venea țanțos, urmat
de patru puștani pătrunși de importanță. Trecură pe lângă el, pri –
vindu-l mirați.
Se întoarse, se răcori la cișmea și curând porni cu alaiul după el
la gară. Drumul trecu iute, cu vorbe schimbate cu fiecare, vorbe
repezi, care se uită când oamenii nu se mai află unul înaintea celui-
lalt. Romeo îl bătu la cap cu ziarele, voia să-și încerce norocul ca gra-
fician și caricaturist în București. Radu îl struni și-i spuse că numai
după ce se vor întoarce din călătoria în Țara de Foc va putea să se
puturoșească într-o redacție de ziar. Simeon nu-i zise nimic. Când
o îmbrățișă pe Valeria, pe peron, ea-i șopti: „Știam că așa-i să faci”.
Radu-i strigă: „O vom boteza Speranța”. Oare de corabie vorbea?
Fiecare șuier al trenului ce se urnea greoi pătrunse până adânc, în
ungherul tainic din care nespusul urcă în chip de lacrimă. Plângea
șfichiuit de vântul agresiv-fierbinte și le făcea cu mâna mecanic.
În compartiment, sub atenția ironică a vecinilor, se ghemui într -un
colț, scoase un carnețel și îngropă amintirea în câteva rânduri:
Buzele tale, flori de mac
Uitate de timp într‑un lan de grâu.
— Pe‑aici nu va mai treiera nimeni,
mi‑ai spus pe vremea când mai credeai în ceva.
Eram de pe atunci un bătran ticălos, chiar dacă mă simțeam,
ce ridicol,
copilul altui veac.
Ochii tăi aveau lacrimile fatalității
și‑mi părea că din mine
a murit, deja, atât de mult.

Ezită o clipă, apoi scrise titlul: „Floare de mac”.
Oare-i spusese Valeriei că „Ioana Maria” e poezia lui Geo Bogza?
Dar numai asta să-l fi supărat pe Radu?…
Călugărul îl scutură. Se trezi și se încleștă în cojocul lui mițos.
După câteva clipe, își aminti unde se află. Era slăbit încă, de parcă
ar fi ajuns la capătul unei călătorii îndelungate. Dar se putu ridica
și făcu niște pași până în prag. Era frig, senin și atâta lumină, încât
se trase la loc în chilie.

407
Pierduse șirul zilelor și nopților. L-a trezit călugărul, într-o zi,
când stătea tot cu ochii închiși, întors tot spre perete, pierdut între
vis și reverie, între amintire și rătăcirea unei imaginații obișnuite
să pună stăpânire pe un creier ce i se predase de mult, de când,
copil fiind, întârzia diminețile în pat, refuzând întoarcerea în lume.
— Trezește-te la viață, băiatule, îi spunea sever tatăl lui, ca și cum
ar fi bănuit ce se petrece în mintea aceea firavă.
Nicodim îl scutură. Se întoarse. Ușa deschisă lumina slab chilia.
— Ridică-te. Trebuie să pleci.
Îi vorbi cu blândețe. Rămase pe scăunelul cu trei picioare, aș-
teptând. Când îl văzu că se ridică în capul oaselor, îi arătă o traistă
pe prag.
— Asta-i tot ce pot. O să-ți ajungă câteva zile. Acum, du-te.
Luă cojocul aruncat pe traistă, și-o trecu peste umăr și plecă. La
capătul poieniței se întoarse. Erau o chilie și o bisericuță săpate în
piatră. Călugărul îl privea din ușă. Simeon îi făcu semn.
— Mulțam fain!
— Doamne ajută! oftă călugărul.
Păși în pădure, trăgând aerul rece în piept. Obosi repede, trebui
să se oprească lângă un pârâu, bău îndelung apa rece, apoi se întoarse.
Sui, iar, pe platoul îngust pe care era biserica. Ușa era deschisă.

41Umbra călugărului se ghicea îngenuncheată în întuneric, lângă raza
tremurândă a unei lumânări. Nicodim se ridică:
— Nefericitule! De ce te-ai întors?
Veni iute spre el. Simeon se trase îndărăt. Călugărul era ame-
nin țător, așa slab cum era, cu barba sură vâlvoi și sprâncenele unite
într-o încruntătură fioroasă.
— În ce vrei să ne bagi? Pentru binele tău, du-te!
— N-am unde…
Simeon bâiguise ceva ce-i suna și lui tare straniu. Nu mai vor –
bise de mult. Își drese glasul. Repetă: „N-am unde merge”. Vocea-i
era străină. Ar mai fi zis ceva doar să se audă, dar nu voia să cer-
șească găzduire.
— În nici un ceas putem fi morți amândoi! îl apucă Nicodim
de braț.
Îl trase în biserică, lângă altar. Era o lespede de mormânt, lângă
un capăt de sarcofag de piatră, ieșit din zid. Părintele îngenunche
pe lespede și începu să o pipăie agitat, cu fruntea aproape lipită de
literele ce se ghiceau în penumbră. Murmura ceva neînțeles, ca o
incantație ori poate doar bombănea de unul singur.
— Adu lumânarea!
Simeon veni lângă el. Erau litere chirilice, săpate în lespedea de
mormânt, cu marginile șlefuite de vreme. Călugărul apăsa, în colțul
drept dinspre perete, fiecare caracter șerpuit, până dibui ceea ce
căuta. Îl trase pe tânăr deoparte și apăsă cu palmele una peste alta
pe una din literele acelea. Cu un scrâșnet, între lespede și margine
se iți un gol de un deget.
— Ajută-mă, împinge!
Greoi, piatra de mormânt se mișcă din loc, rotindu-se ca un
capac. Atunci, se auziră voci și lătrat de câini.
— Repede, treci aici!
Îi șuieră ceva greu de înțeles: „La rădăcina de sus!”. Se căscă un
spațiu cât să se strecoare înăuntru. Îl îmbrânci în groapă.
— Părinte!

42Se agățase de el. Nicodim îl împinse înapoi:
— Stai acolo și nu scoate o vorbă!
Și trase lespedea la loc. Atunci, răcni gros un glas din pragul
bisericii:
— Cine mișcă nu mai mișcă! Cine mișcă mișcă-n brișcă!
Hăhăhăăă!
— Doamne ajută! răspunse călugărul.
— Ce faci, popicule? Te rogi?! Treci în lumină, futu-te-n cur!
Stăteau trei în prag, într -o lumină difuză, îmbrăcați într -o aură
cenușie, cu doi câini în lesă lătrând nervoși.
— Răscoliți biserica! ordonă cel din mijloc. Ceilalți doi și alți
doi apăruți dinapoia lor năvăliră pe urmele câinilor.
Nicodim înaintă spre ei:
— Nu în biserică, oameni buni!
— Grijania mă-tii de legionar! răcni comandantul din prag. Era
scurt și lat, un ciot lătrător. Își scoase chipiul și se șterse de nădu-
șeală. Te-ai ascuns taman la mama dracu’, popică… Da’ ce credeai,
că nu te dibuim?
Din iureșul de voci, hămăit de câini și tropote din biserică,
Nicodim zise ceva.
— Ce?! răcni ciotul. Scoateți-l! Hai, scotociți chilia și împre –
jurimile!
Simeon auzi câinii îndepărtându -se. Unul din ei se pișase scurt
pe lespede, după ce lătrase ca apucat la deschizătura insesizabilă pe
lângă care unul din soldați trecuse o lumină de lanternă. Când se
făcu liniște în biserică, vârî un deget în gaură. Era ud, puțea a câine.
Încercă să împingă, dar lespedea nu se clinti. Frecă febril colțul,
încercând să găsească vreun chichirez și împingând din răsputeri.
Nimic. Atunci realiză că era într-un mormânt săpat în piatră și
gândul că nu e singur acolo îi dădu fiori. De afară, se auzeau răc –
nete și niște icnituri. Îl băteau pe călugăr.
— Spune, mă, unde-l ascunzi pe banditul ăla? Las’ că te facem
noi să spui și laptele care l-ai supt! Legați-l!

43Simeon bâjbâi prin sarcofag până dădu, într-un colț, de ceva.
Era un săculeț care se destrămă când trase de el și se pomeni cu niște
oase în mână. Le aruncă și se trase brusc, izbind cu capul lespedea,
de simți lovitura în toți rărunchii. Îl trecură un val de căldură și un
icnet de vomă pe care -l reprimă cu greu. Se propti în celălalt capăt,
gâfâind fără aer. Un câine lătra iar, turbat, în pragul bisericii. Aici
trebuie să fi fost capul. Amețit, fără vlagă, simți că se sufocă și vru
să țipe, dar nu putea articula nimic. Se prelinse lângă perete, ghe –
muit. Aici trebuie să fi fost capul. Luară câinele din ușă. Se auzeau
acum deslușit loviturile. Călugărul scotea, după fiecare, un icnet.
Ceatal încercă să împingă iar în colțul în care stăruia udul de câine.
Lespedea nu se clinti deloc. Afară se produse iar o hărmălaie,
învălmășeală de oameni și câini, din care distinse răcnetul aspru:
— Ce faci, mă? Crezi că așa ușor se moare? Futu-ți anafura și…
— Stați, dom’ șef, nu mai dați, nu vedeți că e mort?
— Ce, mă? Așa simplu crezi că scapă?
Un potop de înjurături se năpusti asupra milițianului, apoi iar
a călugărului. Brusc, se făcu liniște. În mormânt, Ceatal împingea
din răsputeri, se aruncă în piatră de câteva ori, până își izbi iar capul
de lespede. Se prăbuși năucit, cu sângele șiroindu-i pe față. N -avea
altă soluție decât să strige: că-l omorau ei, că murea captiv într-un
mormânt, tot acolo era. Măcar mai vedea o dată lumina. Închise
ochii de durere și începu să plângă înfundat. Ghici trupul călugă –
rului, chircit sub bocancul comandantului. Întinse mâna și scotoci
până dădu peste craniu. Îl mângâie pe creștetul lucios, până dădu
de găvanele orbitelor. Îl aruncă înspăimântat. Așa va ajunge Nicodim.
Din cauza mea. Așa voi ajunge și eu. Din cauza lui Mihalache ori
a milițianului de afară. Nu mai contează din cauza cui. Și Mihalache
va ajunge așa, un craniu cu două goluri în locul privirii șirete și
milițianul va fi tot un pumn de oase. Voi putrezi, Doamne! Aici
sau aiurea, tot aia e, tot niște oase vor rămâne, nimic altceva, nici
un gând, nici o durere, nici o lacrimă, totul se va scurge din mine,
ca sângele ăsta, odată cu el se duce totul… Ar fi vrut să se poată

44ruga, să găsească tăria să îngaime: Tatăl nostru, care ești în Ce –
ruri… Tatăl nostru… ce păzești? De ce, Doamne? De ce? Plângea
ca un prunc învins. Da, Doamne, învins înainte de vreme, căci nici
n-am apucat să mă dezmeticesc la viață. Barem am mormânt bo –
ieresc. Oare cine mai știa taina? Oare-l va găsi și pe el cineva într-o
zi și se va întreba ce caută două cranii în aceeași groapă? Un gând
subit îl ridică. Ce rost avea lespedea aceea? Dacă era doar o poartă?
Începu să mângâie febril pereții. Rugăciunea veni de la sine. Se ruga
din tot adâncul firii. Dă-mi, Doamne, norocul să găsesc o scăpare!
Disperarea era mai mare decât vina. Ține, Doamne, viu sufletul
robului tău Nicodim, care s-a jertfit pentru mine și fă ca jertfa lui
să nu fie în zadar! Împlinește, Doamne, jertfa lui! O cale de fugă, de
refugiu din calea turcilor, a lui Vodă, a boierilor rivali… Dă, Doamne,
să fie un tunel prin munte… Nu mai știa demult ce e afară, încor –
dat cu toate simțurile să dibuiască un semn că e vreo portiță pe
undeva. Când obosea, se așeza în colț, gâfâind, înghițind din sân –
gele cald și grețos care-i curgea din cap. Rupse mâneca de la cămașă
și se legă cu ea. Nu mai avea aer. Aici se termină aerul, Doamne,
nu mă lăsa să mor ca un câine!… Dar câinii erau liberi, lătrau vrăj-
maș cine știe pe unde… Ca un vierme, chircit sub capac, fără cale
de scăpare. Un vierme condamnat la ultima zbatere, inutilă… De
ce nu țipase? Dar l-ar fi scos de acolo? Cum ar fi știut unde să apese,
ce-ar fi putut să le spună? Ce satisfacție pe șeful acela, pe care și-l
închipuia, după glas, scurt și gros, să-l extragă din groapă: ia uite,
ai dracu’, bandiți! Și-n gaură de șarpe vă găsesc, mă! Cum ar mai
fi raportat, mândru, ce ordine ar mai fi urmat… Răscoliți mormin –
tele, spargeți bisericile, că tâlharii ăștia-s în stare de orice… Se ridică
iar. De unde mai era aer? Sufla tot mai greu. Se duse la găurica din
colț, iluzionându-se că-și umple plămânii. Apoi, dând treptat aerul
afară, ca și cum ar fi fost sub apă, cum se juca atunci când era mic,
în Criș, când făceau concurs cine rezistă mai mult sub apă, se apucă
să frece atent, pas cu pas, pereții. Iar se ducea la gaură, iar își lipea
palmele de gresie, așa-i părea să fie, o gresie. Ei, câte nisipuri s-au

45cimentat ca să ce? Ca să ne îngroape când pe unul, când pe altul?
Noima, Doamne! Care-i noima, Doamne? strigă mut toată ființa
lui tremurândă. Gresia, gresia…
Castrul roman de la Gresia, din Teleorman, de lângă Stejaru…
Verile cu Ilinca… Radu, Dunărea, nisipul, scoicile, pietrele plate
ce făceau ochiuri pe apă, „cinci broaște am făcut”, trupurile fetelor
în lumina apusului, pe malul apei, „cine înoată primul până la bul –
gari?”, trupul vinețiu al unui băiețandru înecat, „fir-ați ai dracu’ cu
orașu’ vostru”, atunci ne-am strâns catrafusele și-am trecut Oltul,
„din Câmpia Burnazului în cea a Romanaților”, strigase Radu din
obsesia hărții, „cine-au fost, bre, Găvanu-Burdea și Boian ăștia,
de-au dat nume de câmpii?”, „mai lasă, naibii, harta aia și ia vâsla”,
Corabia, „pe vremuri îi zicea Sucidava, hehehe, ce muiere aprigă,
din tribul sucilor, hehehe, de la sucii ăia am rămas noi neam sucit”,
„râdeți ca niște cârlani, să vă văd la Fântâna secretă”… Și Luiza
le-a luat piuitul. A pus cracii pe Radu. Și-a fâțâit curul de femeie
coaptă înainte de vreme și pe sub nasul lui Simeon, de l-a bântuit
un an urma lăsată în nisip de carnea rotundă și tare. Dar Luiza e
profesoară acum în Corabia, iar eu mor de viu într-un mormânt
deja folosit, ca într-o glumă sinistră. Da, da, o profesoară, nu actriță
cum visa. Dar profesoară vie, neîndoielnic plină de viață… Ar fi râs
nervos, să se elibereze, dar nu mai avu suflu.
Se propti vlăguit de perete, frecându-l tot mai stins. La Fântâna
secretă se cobora pe o scară săpată în piatră, în spirală, din zidul
castrului de la Sucidava. „Vara romană” botezaseră anotimpul acela
al desprinderii de lumea cutremurată de război. Fusese o întreagă
discuție înainte, să-l trimită la Sevastopol, obsesia lui Nan, subse –
cretarul de stat, să-l fută, căci asta era grija domnului Nan în acel
moment, să-l fută pe Ceatal, dar Zamfirescu ridicase, ca norocul,
din umeri, complet nedumerit, ce să caute ăsta la Sevastopol… Vrei,
mă, să mergi în Caucaz? Nu vreau, domn director, și acum visez
cadavre căzând de pe cai în apă. Să-i fie de bine porcului de Nan,

46c-a râs de el mult și bine după aceea, de coșmarurile lui cu morți
plutind pe ape.
Ce răhățel de om mai ești și dumneata, domnule Nan! uite, asta
n-a apucat să -i spună niciodată. Și specia asta de rahați făcuți să -i
chinuie pe alții – cum naiba ajung ăștia mereu șefi? – merită să i
se spună de la obraz că nu face doi bani pe fața pământului. Acum,
domnul Nan e antifascist. În 23 august, seara, după proclamația
regelui către țară, nu mai era picior de germanofil în București.
Deveniserăm, într-o clipă, o nație de antihitleriști. Nan, nazist din
fire, se făcuse peste noapte mare democrat. Și se erija în gardianul
valo rilor democratice cu aceeași fervoare de nazist. Ar fi trebuit
să-i zică de la obraz: mănânci căcat! Dar ce, sunt singurul? i-ar fi
putut replica Nan.
Fântâna secretă, cum îi ziceau localnicii, se găsea nu departe de
piciorul podului care lega, pe vremea lui Constantin cel Mare,
castrele de pe cele două maluri ale Dunării, Sucidava și Oescus.
Mare i-a fost mirarea când un bătrân, nepot al lui Popa Șapcă, revo-
luționarul de la ’48, i-a spus că la Oescus fusese, în timpul războaie-
lor pentru cucerirea Daciei, garnizoana Legiunii a V -a Macedonica.
Obsesia copilăriei lui, a V -a Macedonica, mutată mai târziu la
Potaissa, în Dacia Superioară, și întoarsă odată cu retragerea aure –
liană la Oescus, cum citise întors la București.
Un București în care lumea bună se aduna la inaugurarea de către
Liviu Rebreanu a Muzeului Teatrului Național, iar presa se încăpă-
țâna să vorbească cu entuziasm fals de bătălia pentru Stalingrad,
un București în care evreii începuseră să fie vânați de razii și depor-
tați în Transnistria. „Curățirea terenului”, șuierase Nan.
— Domnule ministru, îndrăznise Zamfirescu, după cum îi po –
vestise chiar bătrânul mâhnit, nemții nu dau nici un semn că sunt
dispuși să ne înapoieze Transilvania de Nord. Și nemții ăștia pot
pierde răz boiul… Nu trimiteți evreii la Belzec.
Ică Antonescu rămăsese cu gura căscată.

47— Să-ți faci cerere de pensionare! murmurase după clipa de ulu-
ială. La pensie! ridicase tonul revenindu-și.
— Mulțumesc, domnule ministru. E tot ce mai poate aștepta
un om care a trecut prin atâtea… Puțină odihnă și cât mai multă
uitare… Știți cât vă prețuiesc și nu ca ăștia, numai de când sunteți
la guvern. Nu trimiteți evreii la Belzec.
— Zamfirescule, omenia siropoasă nu are ce căuta în războiul
ăsta! Nu știu când ne mai întâlnim cu libertatea asta de acțiune
pentru purificarea etnică.
— Domnule ministru, chiar vă e indiferent dacă vom intra în
istorie ca barbari?
S-a făcut liniște în birou. Erau numai ei doi, mâna dreaptă a
Mareșalului și unul din oamenii de bază ai Ministerului Propagan-
dei Naționale. Ceatal știa ce spusese Mihai Antonescu la ședința
din 8 iulie 1941 a cabinetului:
— Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care mai
pot fi printre dumneavoastră, eu sunt pentru migrarea forțată a între –
gului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârlit
peste graniță… Veți fi fără milă cu ei… Dacă este nevoie, să trageți
cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca bar –
bari… Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege…
Deci, fără forme, cu libertate completă!
Libertate totală de acțiune, asta transmisese.
— Știi poziția mea foarte bine. Nu de azi, de ieri. Ești părtaș.
Lângă Mareșal nu au ce căuta oameni care șovăie cum bate vân –
tul. Hitler are toți așii în mânecă. Dincolo de asta, e o chestiune
de onoare.
— Domnule ministru, am înțeles când a fost vorba de Basarabia
și Bucovina și de răzbunarea umilințelor suportate de trupele noas –
tre la retragerea din ’40. Am înțeles la Odessa, după ce ne-au arun –
cat în aer comandamentul. Dar civilii ăștia de aici ce vină au? Că
s-au născut evrei?

48— Da, e o vină suficientă! strigase ministrul dând cu palma în
masă. Himmler mă strânge cu ușa și dumneata mă ții la discuții filo –
sofice? Francezii au arestat 13.000 de evrei într-o noapte, asta-mi
repetă nemții întruna. Iar pe mine mă iau la rost propriii subor do-
nați pentru că am închis 148 de evrei într-o școală?! Asta e disci –
plina românească!…
— Domnule ministru, iertați îndrăzneala unui bătrân pensionar
de pe acum, spuse Zamfirescu ieșind cu spatele. Nu-i trimiteți la
Belzec, nu-i ajutați să-și facă planul de 2000 de arși pe zi.
— Ce arși? Nu știu despre ce vorbești, nu mă interesează, treaba
mea e să curăț România de evrei!
— Nu în cuptoare se purifică o țară, mormăise Zamfirescu ieșind.
Și-a depus imediat demisia, și-a luat pălăria și umbrela și le-a
spus din prag, cuprinzând încăperea într-o privire tristă: „La reve –
dere, băieți, aveți grijă de voi”. Simeon l-a vizitat după două zile.
Nan se înfuriase că directorul nu se mai prezenta la serviciu, iar
formalitățile de pensionare luau ceva timp. Ceatal a fost ultimul vizi –
tator. Au stat de vorbă până seara, într-o încăpere întunecată, căp-
tușită de cărți. Zamfirescu a murit în aceeași noapte, din cauza unui
infarct. Simeon era convins că l-a lăsat inima, dar unii colegi vor –
beau că bătrânul ar fi fost ajutat să moară.
La mijlocul lui octombrie, Consiliul de Miniștri a anunțat, ofi –
cial, sistarea deportărilor în Transnistria. Iar Ceatal a fost margi –
nalizat într-un birou de monitorizare a presei occidentale ostile
Axei. Mormântul de vise, mașina de scris Remington, ferestruica
prin care se vedea doar un petic de cer, așteptarea încordată, efor –
tul de a disimula, exploziile de bucurie din noapte, acasă, pierd
nemții, îngrijorarea, nu vin englezii, nici americanii, Balcanii nu-s
prioritari pentru ei, iluzia totuși, uite, avioanele lor, da, avioanele
americane, dar omoară fără discernământ, mai mult civili, și rușii
sunt tot mai aproape… Nu te bucura, Sim, că ne pun rușii pielea-n
băț, de la portar la ministru…

49A leșinat. Ca o muiere slabă. Ca atunci când cădeau trupurile
soldaților morți de pe cai, în apă. Cădeau grele, ca bolovanii, se du –
ceau la fund, apoi apa le ridica și le mâna la vale… Iar preotul striga
apucat: oprește-l, mă, oprește-l p-ăla, nu-l vezi? Din spate, un altul
se lovise de picioarele lui. Tresărise, din apă-i rânjea străveziu un
cap mic, plin cu țepi, cu dinții beliți până la gingii… Cum ai mu –
rit așa, frățioare? vru să-l întrebe. Dar mortul se cerea la vale,
parcă-l împingea cu mâna, dă-te, mă, din calea mea, nu vezi că am
treabă? Se feri și se duse vomitând spre țărm. Ce faci, mă, de ce
nu-l prinzi? urla popa militar, intrând disperat înapoi în apă, după
ce trăsese caii la mal.
Se târî spre colțul mormântului și se ridică tremurând spre gura
de aer. Era liniște. Ca atunci când deschisese ochii în iarbă și sin –
gurul lucru care se simțea era o răsuflare de cal. Pășteau resemnați
în jurul lui. Morții erau aliniați pe jos. Pune mâna pe lopată, să-i
îngropăm. Ce ziceai că ești, ziarist? Ce căutați, mă, pe front? De
ce nu vă vedeți de minciunile voastre, la căldurică-n București? îi
aruncase popa, fumând rezemat într-un hârleț.
Era liniște. Strecură două degete prin crăpătură. Gaura era ro –
tundă, șlefuită, și cele două degete se potriviră în câte-un locaș, ca
într-un degetar. Împinse înainte, apoi într-o parte și în cealaltă.
Nimic. Împinse iar înainte, disperat, și apoi spre dreapta. Lespedea
începu să se miște. Când se deschise de-o palmă deasupra lui se
opri și trase aer cu lăcomie în piept până ameți. Încercă să tragă de
marginea pietrei de mormânt. Nu se clinti deloc. Se întoarse la cele
două adâncituri din colț, care acționau resortul. Uite-ai naibii meș-
teri, ce știau ei face… De când să fi fost bisericuța asta?
Se eliberă un spațiu cât să iasă. Era întuneric în biserică, lumâ –
narea se stinsese, câte-un colț de icoană sticlea o fracțiune de se –
cundă. Ieși greu, târându-și picioarele moi, care nu-l mai ascultau.
Se împiedică lângă prag. Nicodim era întins pe burtă, cu un genunchi
îndoit în afară și o mână întinsă deasupra capului. Avea fața strivită
în pământ și spatele plin de sânge. Îl întoarse. Sub el, o baltă de sânge.

Ochii erau larg deschiși, limpezi, fără spaimă. Ochi de om care știe
încotro se duce. În rest, obrazu-i era vânăt, umflat de bătaie, straiele
rupte, dezgolind urmele unor bâte. Îl bătuseră crunt, apoi, probabil,
îi trăseseră un glonț în spate când, cu ultimele puteri, încercase să se
târască spre biserică. Răscoliseră chilia, totul era spart, rupt, răsturnat.
Se duse la fântână, trase o găleată de apă, își stâmpără setea, res-
tul o aruncă pe trupul plin de sânge. Mai trase o găleată, să-l curețe
mai bine alte câteva jeturi de apă. Luă o pătură, îl rostogoli pe că –
lugăr pe ea și o trase până la mormântul deschis. Lărgi deschizătura
și-l coborî cu grijă, apoi puse pătura peste el. Când să miște lespe –
dea la loc, își dădu seama că nu -i închisese ochii. Adică, își amintea
de la babele din sat, Nicodim are să aibă puterea să tragă după el,
pe lumea celalaltă, pe cine va voi. Renunță să mai coboare. Facă-se
voia ta, părinte. Își făcu cruce de trei ori și închise mormântul. Era
noapte de-a binelea. Bâjbâi prin chilie, până aprinse un opaiț. Strânse
într-o raniță veche ce găsi trebuincios și vru să stingă opaițul, să-l
ia cu el. Se uită la grinzi. Nu era nimic îndărătul lor, oricât se cățără.
Cine era călugărul ăsta care murise pentru el?
Coborî, decis să fugă cât mai departe. Dimineață, poate vor veni
din nou. În chilie, mai dădu o dată ochii roată, apoi se așeză pe
marginea patului în care zăcuse atâta timp. Sunt fragil rău, de ce
naiba am bolit atât? Dar cât timp a trecut, de fapt? La lumina palidă
a opaițului cu iz dulceag de seu, îl văzu pe călugăr veghindu -l într-un
colț, pe scăunelul cu trei picioare. De câteva ori, amorțit de șezut
către perete, se întorsese și-l văzuse citind pe scăunel ori ghemuit
într-un colț, pe o saltea de paie. Erau, acum, pagini rupte peste tot
și paie din salteaua sfârtecată. „La rădăcina de sus”. Ieși cu opai-
țul și dădu târcoale bisericii. Făcu un ocol și sui deasupra ei, în
dreptul vârfului turlei. Era un trunchi retezat de arbore străvechi.
Scurmă îndelung, până găsi lada din lemn ce începea să putre –
zească. În ea, câteva arme.

518
Ningea ca la sfârșit de lume, când simfonia albă va să pună
stăpânire pe tot cuprinsul. Câmpurile, pâlcurile de copaci, mâna de
case ghemuite pe vale și livezile dindărăt, toate se făcuseră una cu
omătul și nici măcar munții de la capătul privirii nu mai erau munți,
ci parte a nămeților revărsați peste pământ. Firea omenească se
chircea la gura sobei, sub povara venită de dincolo de puterea și
înțelegerea ei. Fuioare leneșe de fum căutau să dea veste despre
viață, dar se risipeau iute după ce le slobozeau hornurile, topindu-se
în aerul lăptos și greu, așa cum, de bună seamă, sufletele se pierd,
într-o zi, în marea albă a sfârșitului.
Simeon își privea pierdut aburul răsuflării, jucând o clipă dea –
supra puștii, apoi luând și el calea tainei ce absorbea cu nesaț orice
semn de viață. Amorțise învăluit în bitușa caldă, trântită în zăpadă.
Între timp, ninsoarea nu contenise să se așeze, îngropându-l într- o
moliciune caldă, ce-l îmbia să alunece spre mormântul alb ce i se
gătea pe îndelete. Nici măcar lupul alb nu se mai auzea, îi pierduse
urma de câteva nopți. Cine știe spre ce culmi de brad o fi apucat,
ca să se întoarcă acum, când templu-i era ornat în maiestuozitatea
supremă a ceea ce vine de dincolo…
Ca un urlet al firii răscolite de timpul uitat răsunase în noapte
glasul fiarei. Ieșise din peșteră fără nici o precauție. Era lumină
aproape ca ziua, fără putință a desluși de unde, căci luna nu se

52vedea. A suit printre brazii drepți, până -n luminișul de unde se zărea
creasta. Lupul trona sălbatic, strălucind ca argintul, cu botul împins
spre cerul greu de stele. Iar rostirea lui n-avea nimic animalic, nimic
a răget, cât a grai omenesc împins spre limită. Apoi, auzind suspinul
zăpezii, lupul și-a plecat o clipă lucirea ochilor, ca spre un omagiu
necerut, a cuprins înțelept zarea și a făcut un salt înapoi în lumea
zeității supreme ce-l trimisese să trezească tot natul. O fi fost cum –
pănă de ani ori cumpănă de lumi, a gândit înfrigurat Simeon, cău –
tând drumul spre peșteră. Fără orice urmă de prudență, a aprins
focul și flăcările vioaie au netezit calea gândurilor.
Văzuse mai întâi iepurele sărind speriat printre troiene, apoi, în
ziua următoare, vulpea întorcând speriată ochii galbeni, de-o rău –
tate ce l-a cutremurat, iar când s-a apropiat de vârf urmele cerbu –
lui l-au călăuzit spre izvor. Erau o căprioară mică și una mare, bând
pe rând din căderea rece, sub pavăza unui cerb cu coarne voievodale.
L-au privit toți deodată și el, rușinat de primul gând, al foamei, a
făcut cale întoarsă. Apoi, a fost visul: trupul ei întors cu spatele,
aplecat, ca o iadă cu pletele ude, căzând pe spatele arcuit, chemând
pofta unui cerb tânăr, dornic s-o posede într-o legănare spre rai.
„Te-ai păcălit rău, șoptise Ilinca, lipită de pieptul lui. Mă chemai
pentru o noapte și te năpusteai ca să scapi, să te mulțumești și să nu
mă mai vezi. N-ai știut că n-o să te mai poți lipsi de mine?” Atunci,
din sudoare și zâmbet a crescut urletul fiarei. Iar în sfiala jarului a
citit că bătrânul călugăr avusese dreptate și el era aproape de bise –
rica din brazi. „Căci numai în locuri sfințite de Zamolxe se pogoară
lupul cel alb”, murmurase Nicodim, adormind ori rugându-se ori
cine știe…
Ca prin somn, ghici punctele negre mișcându-se pe harta fără
pată. Luă binoclul colonelului. Erau patru, suiau în șir indian. Ră –
mase nemișcat, una cu neaua, în șuba ciobanului Vintilă, care acum
degeră într-o temniță sau, în cazul fericit, doarme pe pat de scânduri,
ocrotit de țărână și omăt. Simți că toate astea-i urcă un șuvoi de
vomă, acru-amar, cu ce mai putea stoarce fierea după atâta foamete.

53Alungă amintirea visului de lângă foc, căci simți că amețește. Dege –
tele se chirciră în mănușă, apucând pușca. Duse iar binoclul la ochi:
făceau semne între ei, pe panta stângă urcau alți trei, tot unul în urma
celuilalt, făcând potecă prin nămeți. Ca prin vis, văzu apoi cum
cresc mogâldețe la capătul lumii, cum se umple marginea de oameni,
întunecând cerul. Numai ninsoarea era ca înainte. Își mușcă buza
de jos până la sânge. Văzu picătura roșie sub bărbie, în zăpadă. Apoi
alt strop. Încă unul. Ridică ochii și înțelese, abia acum, semnul
lupului. Asta era încercarea cea mare, de aceea răcnise, trezindu-l,
lupul alb, pentru a-l vesti că acesta poate fi începutul sau sfârșitul.
Fără gând, puse pușca la ochi. Ținti în capul primului din cei patru
ce veneau drept spre el. Bubuitura se sparse într-un perete alb, igno –
rată de fulgii grași și moi. Toți se aruncară, căutând să se piardă.
Orizontul se goli de lume. Ca la un semn nevăzut, oastea aceea
răsfirată dăduse îndărăt. Rămase cu chipul afundat în blană, aspi –
rând căldura cu iz de oaie. Știa că-l caută cu binoclurile și cu lu –
netele lor puternice. Știa că până la trupele masate departe nu avea
cum bate pușca lui. Îl durea așteptarea în tot corpul amorțit. Când
se uită, cei trei din stânga erau la poala piscului de unde controla el
zarea. Ceilalți rămăseseră pe loc și făceau semne unui avanpost al
trupelor. Îl împușcă pe cel din mijlocul pâlcului ce urca. Nimerise
în pântec, probabil, căci se tăvălea murdărind zăpada. Răgea de
durere, tovarășii lui strigau nervoși, i se păru că aude înjurături în
schimbul de vorbe de pe o pantă pe alta. Apoi se retraseră. Câștigase
prima întânire. Câștigase timp. Se trase pe coate pe marginea ne –
văzută lor, înșfăcă rucsacul în spinare și se aruncă la vale, pe sania
de lemn. Merse orbește, căzu de câteva ori, o dată era să piardă sania,
noroc că se prăvălise până-ntr-un spin înghețat, iar când ajunse în
vale aburcă sania în spate, cu funiile pregătite dinainte și începu
greoi, șovăind, urcușul. Ocoli la un moment dat, păcălind abruptul,
și apucă prin dreapta, pe firul unui pârâu înghețat. Merse așa, adânc
în pădure, și când se opri, fără aer, văzu întunericul crescut devreme
și începu iar să urce. Apoi, sui iar pe sanie și se aruncă în necunoscut.

54Când căzu, cu piciorul prins dureros sub sanie, se târî câțiva metri
în sus, apoi renunță la orice efort, se trase lângă un arbore gros și
zăcu ronțăind un cartof copt de mult în jar. Își potoli setea cu ză –
padă topită în cerul gurii, plimbată între obraji ca un coniac din
cel mai fin. Se cocoță la întretăierea a trei crengi butucănoase și se
afundă în șubă și într-un somn adânc, inconștient.
Focurile ardeau uriașe, cetina tânără exploda în mii de steluțe
zglobii, militarii se jucau cu crengile aprinse, scuturându-le prin
noapte. Mirosea a pălincă și-a ceapă, erau unși de slănină și amețiți
de oboseala marșului. Locotenentul Zaharia îi admonestă scurt, se
potoliră, trași lângă focuri, să-și povestească de pe la ei. Când Zaha ria
se apropie de el și de colonel, maiorul Teuca propuse încruntat:
— Mâine, ar trebui să se ne împărțim în trei coloane, una pen –
tru fiecare din văile pe care putem sui mai ușor.
Ordonanța colonelului le împărți, în căni de tablă, ceai îndoit
cu rom. Locotenentul aprobă scurt din cap, cu mustața neagră cu –
fundată-n băutură. Așteptau verdictul colonelului. Somnoros, cu
ochi de pește uriaș, obosit să se mai ridice din mâlul în care solzii
lui prinseseră rădăcini, colonelul Sturz desena tăcut în zăpadă. În –
tinse cana și ordonanța mai turnă ceai. Colonelul îi privi cu răutate
și oftă. Ochii apoși se plimbară pe la focuri, soldații simțiră și tăcură
pe rând. Ici, colo, mai troznea câte un lemn în foc.
Cu voce joasă, răgușită, Sturz se apucă să depene planul. Trebuia
învăluit muntele, să nu apuce bandiții să fugă spre Apuseni. Dacă ar
chema în ajutor compania de la Câmpeni, i-ar lua două zile până
ar încercui partea cealaltă. Așa, dacă jumătate din ei ar porni, în zori,
spre dreapta, suind treptat, pentru a peria versantul, cealaltă jumătate
ar putea face același lucru spre stânga. Nu era eficient nici să se îm-
prăștie prea mult, nici să rămână grupați. Până mâine seară ar putea
strânge lațul spre vârf. Dacă nu, vor veni rușii să curețe muntele.
Mina de la Băița e prea importantă, ca să rămână codrul nesigur.

55Când colonelul încheie expunerea în cuvinte simple și precise,
numai câteva clipe dură tăcerea, că, deodată, răsună urletul fiarei.
Zeci de soldați săriră-n picioare, cu armele-n mâini, pândind bezna.
Un fior scutura pădurea. Se văzu, pe partea cealaltă a muntelui,
departe, în dreapta, o lumină zburând prin aer, răsună o împușcătură,
îi văzură flama, apoi lumina izbucni într-un foc intens, cu flăcări
galben-albăstrui care străbătură aerul copleșit de corul haitei. Gla –
surile groase ale lupilor se încrucișau cu cele ascuțite ale femelelor
și schelălăitul furios al puilor. Încremeniți, soldații auziră o nouă
împușcătură, mai aproape de coama pe care instalaseră tabăra. Apoi,
se făcu liniște până-n zori. Nu mai putură auzi mârâitul flămând
al lupilor, sfâșiindu-și căpetenia arsă.
Numai Ceatal, tremurând, îi asculta cum smulg carnea. Apoi,
se retraseră fără să se mai apropie de copac. Rămase treaz până
prinse să se limpezească. Era ăsta locul prielnic confruntării sau tre –
buia să se retragă mai mult? Risca să fie prins cu spatele la prăpas –
tie. Era posibil ca haita să fi rămas să dea târcoale soldaților. Zăpada
înghețase bocnă și ninsoarea încetase sub suflarea gerului. Felina –
rul aprins îl dăduse de gol, așa că nu mai conta să i se fi acoperit
urmele peste noapte. Doar cât să rămână neștiut faptul că era singur.
Deși acum știa și el că nu mai e singur. Ori să fi tras vreo patrulă,
speriată de pistolul lui și de vedenia lupului în flăcări, sărind de pe
movilă-n zăpadă, tăvălindu-se în chinuri spre spaima haitei? Oare
lupul alb să fi slobozit urletul ce-l trezise și care înfiorase pădurea?
Aprinsese instinctiv felinarul și-l aruncase drept în pieptul fiarei
năpustite spre el. Din stânga apucase să facă altul un salt, era un lup
imens, noroc cu pistolul la îndemână. Se prăbușiseră amândoi la
vale și haita rămasă fără cap avusese cu ce să-și potolească foamea.
Își aminti vorbele lui Ville: „Laponii zic că ursul are minte cât
un om și putere cât șapte, în vreme ce lupul are putere cât un om și
minte cât șapte”. Urină îndelung și transparent, la poala copacului,
apoi porni grăbit, fără niciun plan, încercând doar să pună distanță

56între el și soldați. Abia când se opri și ronțăi ultimul cartof înghețat
știu ce va face. Va fi un kukușka.
Ulla avea carnația ademenitoare, fără piele parcă, i se vedea
direct moliciunea albă, de vietate a nordului pe care n-a văzut-o
niciodată soarele. Părul gălbui și rar era retezat băietește la jumă –
tatea gâtului, de unde pornea arcuirea umerilor plini, apoi spatele
drept, bărbătesc, fără talie, terminat brusc cu un fund mic, plat și
picioare scurte și mai subțiri decât te-ai fi așteptat. Se uita în ochii
ei de pisică curioasă, fără să îndrăznească să coboare la rădăcina sâ –
nilor plini, dezvelită cu inocență copilărească. Îi plăcea franchețea
acestei fete curajoase. Ar fi putut zice: o fată cinstită. Așa-i părea
în cârciuma aceea din port, de unde se vedea digul înghețat, din –
colo de care era marea cu spume albe. Era mult fum și o lumină
gălbuie și dintre sânii ei plini se ridica o aromă de levănțică și-ar fi
vrut să dureze o veșnicie mirosul acela de fân, deși carnea ei delicată
nu întâl nise niciodată fânul.
Nu, nu era cinstită fata lui Ville, pentru că ochii ei spuneau
altceva decât părul tuns băiețește, decât fundul băiețesc, când mer –
gea spre bar să mai ceară un rând din berea aceea tare, Karhu, cu
cap de urs galben, desenat pe negru, dar lui nu-i păsa de legendele
lor cu urși și lupi. Nici măcar poveștile lor cu eroii din cuib de cuc,
trăgând din senin asupra rușilor, nici măcar astea nu le auzea, doar
zâmbea vesel, măgulindu-i, și ei îi dădeau înainte cu poveștile, feri –
ciți că românul ăsta venise de la Marea Neagră, asta striga Ville, de
ce naiba începuse să strige, încât tot birtul se strânsese la masa lor
și erau atât de prietenoși și-i dădeau mâna și-i spuneau nume pe care
el nu le putea reține, doar ei îl țineau minte pe al lui, toți se bucu –
rau să-i spună „Saimon” și erau atât de mândri că scăpaseră de ruși
și el era atât de impresionat de poporul ăsta de la capătul Europei
și habar n-avea ce reportaje va scrie despre zăpezile și berea și cura –
jul lor, de la Marea Neagră! striga Ville și toți ascultau mirați, unde
venea Marea Neagră, ehei, de acolo venise străinul să afle cum i -au
ținut ei piept lui Stalin și, în tot timpul ăsta, el zâmbea, sorbea mai

57rar din berea înșelător de tare și încerca să evite să-și coboare pri –
virea între sânii Ullei.
Când au ieșit, ei cântând, el râzând de glumele lor pe care nu
le înțelegea, ar fi vrut să fie un Kukușka și Ulla, mică și caldă, să se
lipească de el, căutând ocrotirea unui erou de la Suomussalmi, nu
aceea a lui Ville, rănit în bătălia de la Raate: uite, prietene, și-i arătă
cicatricea lungă pe spate, vânătă de frig, ieșeau aburi din spinarea
lui Ville, pentru că el băuse doar vodcă, atâta au și rușii bun, vodca,
altfel n-ar putea suporta comunismul, hahaha! Și Ville l-a luat după
umeri pe băiatul ăsta de treabă, venit tocmai de la Marea Neagră
să vadă cu ochii lui ce-au făcut ei când au pătruns rușii în câmpiile
lor înghețate.
Îi impresionase când le povestise cum urmărea zi de zi depeșele
agențiilor, după ce scandalizase o parte a presei punând semnul egal
între incidentul de la Mainila și cel, cu două luni înainte, care-i
folosise lui Hitler drept pretext să atace Polonia. Ce diferență era
între Gleiwitz și Mainila? Aceeași ca între Rusia și Germania. Dar
orbii se împărțiseră în tabere și abia așteptau să prindă pe vreunul
între liniile lor, să-l ciomăgească în numele clarviziunii lor. De parcă
n-ar fi trecut numai cinci ani de la alt pretext, cel de la Walwal,
căutat de Mussolini să atace Abisinia. Iar între ăștia mari, care fac
istoria, noi căutăm să ne repliem îndărătul vreunuia, în vreme ce
finlandezii ăștia se pișaseră pe Stalin. Ce-ar fi fost dacă rezistența
antisovietică s-ar fi întins de la Baltica la Marea Neagră?
Îl costaseră un loc de muncă teoriile astea și făcuse foamea într-o
vară în care cei mari tranșau România în hălci pentru cățelandrii
vicleni de la granițe, iar el se învârtea buimac și flămând într-o
capitală tâmpită de panică, rușine și legionari. Noroc cu cantina pen –
tru refugiații din Ardeal, noroc cu postul de corector la Timpul ,
noroc cu Veturia Goga, la ușa căreia se înfățișase, după luni de
ezitări, într-o zi de iarnă, când legionarii pregăteau asaltul pentru
a se descotorosi de General – bun moment, Simeoane, alesese și
el o dată tabăra câștigătoare, când lucrul ăsta nu era deloc sigur.

58Antonescu părea depășit de situație, legionarii făceau legea, iar
legea lor era glonțul.
— Ce dracu’ faci, băiete? strigase răgușit doamna Goga și el nu
se mai intimidase ca altădată, la Cluj, și-i spusese deschis că vrea
să lucreze pentru General.
În zilele acelea, numai doamna Goga știa ce are de făcut. Asta
e impresia cu care a rămas. Până și Antonescu era confuz, deprimat,
iritat, cel puțin așa și-l amintește din ziua aceea de început de an
1941, când ea-l dusese la Consiliul de Miniștri și bătea vântul prin
clădire, coridoarele erau pustii, doamna Goga îl înjura pe un anume
general Șteflea, care până și el, zicea, ștersese putina. Antonescu,
atunci, avea altă privire decât cea din pozele oficiale, altă privire
decât cea fascinant-dominator-înfricoșătoare pe care și-a câștigat-o
apoi, întors învingător din bârlogul lui Hitler. A auzit-o șocat pe
doamna Goga ridicând vocea în fața unui General prăbușit într-un
scaun, obosit de audiențele fără vreo finalitate, acordate oficialilor
germani. Se uitau amândoi, ba nu, mai era și colonelul Gallin, trans –
latorul rămas după discuția cu Clodius, se uitau toți trei la ea, ca
la o vrăjitoare dezlănțuită, drăcuind cu foc ambasada germană
și, în enumerarea aceea de nume și înjurături, Clodius, Steltzer,
Neun bacher, Hansen și iar Clodius, da, era ceva wagnerian, fără
doar și poate, în ființa aceea.
— Merg să discut direct cu Hitler! a fost concluzia Generalului,
decizia lui traducând militărește expozeul doamnei Goga.
Și chiar dacă Simeon Ceatal nu a putut să vadă prin ferestrele
Consiliului de Miniștri desfășurarea și înăbușirea rebeliunii legio –
nare, el începând abia de la 1 februarie serviciul la Ministerul Pro –
pagandei Naționale, întâlnirea aceea îl ajutase să înțeleagă multe din
cele ce aveau să se întâmple. Până atunci, însă, a știut să se impună
în fața lui Mihai Antonescu tocmai prin ceea ce-l lăsase fără slujbă
cu un an înainte: obsesia finlandeză, cum o numise Radu, plictisit
de aglomerarea de detalii, venită, surprinzător, din partea unui co –
leric de obicei grăbit să conchidă.

59S-a întors la București cu un serial despre rezistența finlandeză
și despre eroismul acestui popor mic din Nordul înghețat, serial apă –
rut în primele zile ale verii lui 1941, fără să știe atunci că făceau
parte din campania pregătitoare a atacului de la 21 iunie, când
Ceatal a fost trimis să relateze despre entuziasmul populației din
localitățile eliberate, dincolo de Prut, de armata română. S-a întors,
mai ales însă, cu amintirea sânilor Ullei, ca niște pancove imense,
pufoase, albe, pe care le descoperise uluit, în miez de noapte, când
Ville căzuse răpus nu de vodca rusească, ci de pălinca românească,
dăruită când au ajuns la hanul unde trăseseră, aproape de granița
impusă de ruși după străpungerea liniei Mannerheim.
Într-o zi din vara anului 1944, când războiul și dragostea șter-
seseră amintirea gurii ei mici, cu dinți strânși, care nu știa să sărute,
și a sânilor ei dolofani și primitori, cu sfârcuri insesizabile, Simeon
a primit o scrisoare de la Ulla, care-i spunea despre moartea lui
Ville, în bătălia dintr-un loc cu nume exotic, Tali-Ihantala, unde
finlandezii reușiseră să oprească ofensiva sovietică.
Kukușka. Înfășurat în șuba ciobănească, din cap până-n picioare,
cu o căciulă din blană de miel, Ceatal urcă, după căutări, într-un
copac bătrân, cu ramuri dese, grele de zăpadă și așteptă. Ar fi fost
mai ușor dacă nu era amețit de foame. Au venit în tăcere, răsfirați,
la câțiva metri unii de alții, fără câini, să nu facă zgomot. Coborau
panta opusă, alunecând în zăpadă, opintindu-se să se ridice deasu –
pra nămeților. Ceatal ochi un locotenent cu mustață neagră și figură
preocupată. Era îngândurat tânărul acela. Oare ce l-o fi măcinat?
I se făcu milă și trase în picior. Apoi mai trase în doi soldați care se
uitaseră-n direcția lui. Simți o moleșeală în tot trupul și crezu că va
cădea din copac, ca un cuc leșinat de foame și sânge.
Locotenentul dădea, căzut la pământ, ordine și militarii-l as –
cultară. Asta -l enervă, așa că-i trase un glonț în spate tânărului care
se târa spre niște arbuști. Un soldat alergă spre locotenent. Îl lăsă
în pace. Alți doi se expuseră inutil și-i ignoră. Alții prinseră curaj.
Începu să-i vâneze din nou. Știa că o să vomite dacă mai continua

mult joaca asta de-a moartea. Soldații se retraseră dincolo de
culme. Ar fi vrut să coboare-n vale, să ridice ranița unuia din cei
împușcați. Câteva cadavre punctau panta albă. Se prelinse din co –
pac și se furișă spre vârf, unde îl aștepta sania. Se așeză pe burtă,
icni un jet verzui și își dădu drumul, croindu-și pârtie cu mâinile.
Se opri cu greu pe marginea prăpastiei. Pentru ei coborâșul urma
să fie un chin, pentru că-i putea vâna ca-n palmă. Dar pentru el nu
mai rămânea nici o soluție în afară de hăul amețitor spre care se
ferea să se uite. Doar brazii aninați în peretele de calcar punctau
dimensiunea prăbușirii în neant.

619
Scoase frânghia din raniță și, cu măinile tremurând, făcu un nod
marinăresc și o petrecu încet după stâncă. Apoi, o lăsă să cadă-n
gol. Se uită amețit. Brazii erau albi, covârșiți de atâta zăpadă. Parcă
se uita în sus, parcă un soi de rai se înălța pe fundul acela imens de
prăpastie. Ridică ochii spre cerul opac, din care nu mai cădea nimic.
Un cer mort, rupt de lume, care plutea străin peste un pământ pe
care-l îngropase în omăt. Între indiferența cerului și hăul ăsta îm –
bietor, Simeoane. Se trase înfiorat dinspre marginea prăpastiei.
Aștepta să se umple iar dealul de soldați, mânați de la spate de or –
dine. Apoi, el va începe să tragă, mânat de altă frică… Fără să mai
stea pe gânduri, începu să coboare pe frânghie. Nu știa cât e de
lungă, nu știa cât e de înalt peretele acela de calcar. Cobora încet,
încercând să se rezeme cu picioarele, cum făcea în copilărie la
cariera de piatră și, mai târziu, în antrenamentele intense la care-l
supuseseră la vânătorii de munte, când îl păștea amenințarea trimi-
terii pe front.
Generația lui murea pe front și el scria comunicate de presă
despre faptele lor de arme, având grijă să omită sau să estompeze,
sub bravura lor detaliată, cifra morților. Ei înghețau la Cotul Donului,
el le povestea moartea dintr-un birou cald, iar seara judeca lumea
și își văita soarta nedreaptă înaintea stacanei cu vin roșu, cald, cum
numai bunica lui și, mai târziu, Ilinca știau să fiarbă.

62I se păru că aude un zgomot. Nu se vedea încă rânjetul unui cuțit
aplecat peste frânghie. Continuă fără să-și coboare ochii de pe
coarda întinsă. Îl incomodau blana ciobanului, ranița și sania, le
simțea prea grele în spinarea vlăguită de foame. Abia când ajunse
la capăt îndrăzni să privească-n jos. Mai era până jos… Sunetul
dinainte se amplificase, venea de jos de undeva, ca un bolborosit
mânios, ce creștea nedeslușit. Se ajută cu picioarele într -un colț ieșit
din perete, cât să poată aprinde, stângaci, un chibrit. Aruncă sania
din spinare. Frânghia luă foc greu, flacăra plăpândă urca șovăielnic
pe perete. Se întoarse cu spatele la perete și sări în gol cu ochii închiși.
Căzu mult, ca un suflet ce se desprinde de trup, spre neant, după
moarte. Îl făcu să zâmbească gândul ăsta. Deschise ochii cu o se –
cundă înainte de a se rostogoli pe panta abrupta, apoi alunecă pe
un pat de nea, mai moale și mai puțin înclinat. Se opri, cu creierii
zdruncinați, într-un pui de brad. Îl durea tot spatele, pantalonul
era sfâșiat și piciorul drept plin de sânge, cel stâng amorțise din
genunchi. Frânghia nu mai era pe perete, nu mai vedea nici flăcă –
ruia, doar blocul acela alb, atât de sălbatic, în vreme ce în jos totul
părea mult mai prietenos. Valea se auzea acum clar, în apropiere.
Coborî prudent, cu mâinile înfipte în zăpadă, în colțurile de piatră
și în câte un tufiș ori copăcel. Găsi greu sania, se oprise într-o
stâncă. Mai aruncă un ochi în sus, buza prăpastiei era curată și tare
îndepărtată, de parcă nu și-ar fi cântărit niciodată viața acolo. Își
curăță piciorul cu zăpadă, sângele cald îl făcu iar să amețească, luă
o mână de nea și își umplu gura și fața cu ea, apoi se urni clăti –
nându-se, cu sania în mână, spre firul de apă ce vuia nervos. Nu se
mai auzea nimic altceva, dacă ar fi tras cineva de sus poate nici n-ar
fi știut până n-ar fi primit glonțul în cap. Izvorul acela nu putea
face atâta zgomot. Luă o gura de apă rece de-l durură dinții. Merse
pe marginea lui, printre pietre mari, acoperite de zăpadă. În jur,
creștea pădurea de brazi. În curând, nu mai vedea nimic în sus decât
vârfurile lor care de aici se vedeau verde-înnegrit și păreau că

63sprijină cerul. Îl trăgeau spre desișul lor. Făcu un efort să alunge
vedenia, să facă să tacă glasul tremurat al părintelui Nicodim.
Ținu firul apei până începură să fie tot mai mari stâncile. Se
strecura alunecând printre ele, apoi ajunse să se cațere pe câteva,
până când ele se uniră într-un zid prin care se strecura izvorul. Tre –
bui să coboare în apă, își zdreli rana ce sângera abundent și fu nevoit
să rupă mâneca flanelei ca să lege strâns deasupra ranei. Apa rece
îi încolți piciorul, atenunând durerea. Merse aplecat prin apa tot
mai îngustă, mai adâncă și mai înfuriată, pe măsură ce înainta sub
bolta întunecată. Curând, apa-l cuprinse până la brâu, ca într-o copcă
ce strângea cu dinți de gheață. Își dădu seama că a făcut o prostie
în loc să se piardă în pădurea de brazi, care să-i fi deschis altă ieșire
din prăpastie. Se încăpățână să înainteze mai mult din cauza groa –
zei de a fi irosit până aici atâta din bruma de energie ce-i mai rămă –
sese. De câteva ori, alunecă în apă până la piept. Tremurând de frig,
se lăsă împins de la spate de șuvoi. Târziu, în beznă se ivi un punct
firav de lumină. Se agăță de o piatră și se trase spre peretele în care
se căsca o spărtură. Se târî prin ea.
Era o sală uriașă, în care stalagmite și stalactite perfect șlefuite
luceau îmbrăcate într-o culoare blând roșiatică. În tavanul incredibil
de înalt al peșterii era o deschizătură cât să alunece raza necesară
pentru a însufleți un spectacol al naturii fără seamăn. Îngenunchiat,
Simeon simți lacrimile urcând din toată ființa. Murmura „Tatăl
nostru”, cutremurat de binecuvântarea nemaisperată a frumosului.
Îi trebui o vreme să se poată clinti pentru a explora locul. Într-un
colț, descoperi oasele unei dihănii uriașe la vremea ei. Timpul lu –
crase aici cu migala ce învinge limitele, inclusiv moartea. Mângâie
coloanele fragile ce urcau și coborau într-un joc amețitor, apoi se
rupse ca dintr-o vrajă și fugi spre un culoar întunecat. Nimeri de
câteva ori prin niște băltoace, era un firicel de apă ce se strecura agale
spre valea pe care o lăsase în urmă. Aprinse un capăt de lumânare
ce-l avea la îndemână și merse dintr-o sală-n alta, ca într-un palat

gătit pentru bal. Balul Raiului, îi trecu prin cap, simțindu-se, iar, la
cumpăna dintre lumi.
Tremura de frig și se simțea mai slăbit ca niciodată. Senzația
de foame încetase de mult. Tușea chinuit, fără vlagă. I se tăiară
picioarele, așa că fu nevoit să se ghemuiască într-un colț mai înalt.
Căzu într-o agonie fără vise, din care se trezi scuturat de frisoane
și tuse. Curând, iar nu mai putu merge și mai mult se trăgea pe
coate. De câteva ori, se rostogoli pe pantele netede. I se părea că
aude voci, că se leagănă umbre în jur, gemu înăbușit când un liliac
fâlfâi aproape. Se împleticea fără nădejde de scăpare din mormân –
tul acela fastuos ce i se gătise. Începu iar să plângă și lacrimile să –
rate-i amintiră că nu mai băuse apă de mult. Sorbi lent, în patru
labe, din pârâiașul ce-l însoțea. Mergea câte puțin, se oprea înecat
de tuse, lua o gură de apă, apoi mai făcea câțiva pași. În peșteră era
mai cald ca afară. Dacă ar fi avut la el ranița cu niște conserve a vre-
unui soldat ar fi putut ierna în palatul de cleștar mat. Îl durea
cureaua puștii pe umăr. Uitase de muniție, să nu se fi udat în raniță.
Nu prea mai avea gloanțe. Trăsese fără economie. Hainele aproape
se uscaseră deja pe el, când se opri și se întinse pe lespedea fină.
Dormi mult și când se trezi nu putu decât să tușească, să ia puțină
apă în gură și să închidă ochii iar. O liniște incredibilă, nu se mișca
nici măcar un gând. Zâmbi trist și căzu iar într-un somn greu. Apoi,
porni buimac la drum. Îl durea gâtul, ca și cum niște vârfuri de să –
geată îl înconjurau înfipte adânc. Tușea tot mai rău, din adâncul
pieptului, și accesele brutale îl istoveau imediat. Bogăția de forme și
nuanțe pe care o mai observase câte-o clipă, cât își permitea să
deslușească la lumina mucului de lumânare, rămăsese în spate. Apu –
case pe un braț al peșterii care se îngusta, urcând șerpuit, apoi prinse
a se căsca la vale. Aerul se schimba acum, simțea un iz proaspăt,
devenea mai rece. Începu să gonească spre ieșirea din mormântul
acesta al fiarelor de la facerea lumii. Ieșirea din peșteră era mascată
de două stânci tare apropiate, printre care se strecură și atunci își
dădu seama cât de mult se topise din slăbănog ce oricum era.

6510
Simeon își propti pușca în gaura căscată în trupul trecut al
copacului și privi, cu veselie de copil, văile ce coborau din munții
din preajmă.
— E vreme de ploaie, mormăi Mocu, aprinzându-și țigara.
— Plouă pe naiba, n-a mai fost soare din ăsta…
— Ploaia vine dintre Ștei și Moneasa. Când s-adună norii-n
partea aia, îi de ploaie. Știu de la bătrâni. Tot timpul, de-acolo vin
ploile, vara.
Era o după-amiază caldă de iulie, cu vânt jucând spicele jos în
vale și desișul pădurii dindărăt.
— Am ieșit prea devreme, șuieră Simeon, verificând prin bino –
clu panta ce urca spre ei.
Dealul era numai bun de veghe. De jur împrejur, porneau cul –
mile, care mai abruptă, care mai domoală, iar ei ședeau tolăniți pe
o margine înaltă, de unde vedeau până departe șoseaua ce șerpuia
de-a lungul văii.
— Mai lasă, domn’e, țigara aia, că ne dai de gol! se răsti inutil
la Mocu.
Clopotarul, întins pe spate, cu clopul picat pe-o ureche, slobo –
zea fumul treptat, într-un șuior aproape insesizabil, „ca la camuflaj,
dom’ profesor”, cum îi spusese, râzând mânzește, acum câteva luni.
Îl găsise mai mult mort decât viu, într-un fânar înghețat. „Ce noroc

66ai avut, dom’ profesor”, i-a tot spus după aceea, „că nu mă suiam io
la poiata aia, când era neaua mai mare, dacă nu-mi găsea baba vi –
narsu’ din șură.” Așa că s-a dus la ascunzătoarea din deal.
Își văzu în tăcere de țigară, sorbind din ea cu o sete ce-i sugea
obrajii slabi, nerași. Cutele de pe fruntea ridată înainte de vreme
erau, parcă, mai adâncite ca niciodată.
La câțiva metri înaintea copacului, în dreapta, dintre tufișuri și
spini, se ițea o cruce mică, neagră, din fier bătut de vremi. Simeon
se târî până la ea, înjură toți spinii lumii, dar tot nu reuși să deslușească
scrisul. Doar IN în stânga și RI pe brațul drept al crucii.
— Cine-o fi îngropat aici?
— Ce scrie?
— Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor.
— Nu glumi cu sfintele, dom’ profesor. E din neamul meu. Aici
o fost vatra veche a satului. Pe vremuri, erau câteva case pe dealul
ăsta și alte câteva pe celălalt. Două neamuri, atât. Până ne-or tras
la șosea, după ce s-o răsculat Horea. Când Avram Iancu o înnop –
tat în vale, satul era mutat deja. Ultimii or coborât niște veri de-ai
mei, după primul război.
— Ce, nu le era bine? Liniște ca aici, numa-n rai…
— Așa-i, da’ s-or apucat de sumănărit și le era mai ușor jos. Și
cu marfa, și cu dusul la târguri. Da’ și cu lucrul, că iarna-i mai grea
aici decât în sat. Atunci-i mai bună vremea de cusut…
Se auzi un lătrat îndepărtat. Norii se îngrămădeau în față și
frunzele săltau mai nervoase. Soarele își slăbise tăria și se trăgea după
munte, înroșind brazii. Mocu se uită prin cătarea puștii spre cărare,
iar Simeon făcu un tur cu binoclul.
— Mocule, noi suntem expuși aici. De ce-am ieșit la ora asta?
— Stai liniștit. Nu vine nimeni.
Lătratul răsună brusc în apropiere. Încremeniră cu degetele pe
trăgaci, uitându-se unul la altul.
— Nu te teme, dom’ profesor, rânji Mocu, scuipând fire molfă –
ite de tutun.

67Se auziră și voci bărbătești. Urcau. Cei doi se traseră iute pe coate
și se adăpostiră în desiș. Mai trecu o vreme până ajunseră pe coama
dealului patru bărbați și doi câini. Erau doi milițieni, un pădurar și
un civil cu pistol-mitralieră pe spate. Pălăvrăgeau și râdeau fără grijă.
Se trântiră aproape de scorbură și apucară niște mere de pe jos.
Pădurarul scoase o sticlă și o trecură din mână-n mână.
— Vinars de 52 de focuri, tovarășe! își lăudă marfa și ceilalți
aprobară, șuierând după ce dădură sticla peste cap.
— Nimic nu se compară cu pălinca de prună, confirmă civilul
și își aprinse o țigară.
— Prună curată! Io nu fac numa’ din prună. Este care bagă și mere
și pere și struguri, care ce are.
— Ori, ori! Nu te joci cu vinarsul, că nu te minte, întări mili ți a nul
mai gras și se întinse cu cascheta alături, în iarbă.
La 20 de metri de ei, Simeon șopti:
— Câinii…
— Îhî!
— Foc!
— Foc pe dracu, păduraru-i neam cu mine!
— Câinii!!! scrâșni Simeon, văzând cei doi câini-lup pornind
spre ei. Foc!
— Îhî, icni clopotarul.
Puștile bubuiră și câinii căzură la pământ. Pădurarul și milițienii
săriră-n picioare, civilul se lungi pe burtă, întors spre locul îm puș-
căturii. N -apucă să ochească și își culcă imediat fruntea pe braț, cu
sângele zvâcnind din cap. Pădurarul și milițienii fugiră după niște
copaci. Mocu apucă să-l rănească pe gras în picior.
— Faină pușcătură, dom’ profesor! Fix în cap! Lasă-i să fugă!
— Și mâine să fie cu armata după noi? se enervă Simeon și-l
nimeri în piept pe milițianul mai mărunțel. Celălalt ședea ascuns
după un trunchi gros. Pădurarul trase la întâmplare spre desiș. O
ploaie de alice trecu peste ei.

68— Nu-l omorî, se rugă Mocu. În clipa următoare, văru-său scăpă
pușca, lovit în umăr și cocoșat de durere.
— Stai aici! Simeon sări cu pușca în cumpănire. Nu mișcați,
mă! Arma jos! strigă la milițianul înspăimântat. Îi lovi pe rând cu
patul puștii după cap. Hai, ajută-mă!
Îi legară de câte-un copac, le puseră căluș, luară armele, sticla de
pălincă și două ranițe, una cu mâncare, cealaltă, a civilului, cu cutii
de gloanțe și câteva grenade. Atunci, se întunecă brusc, bubuiră
câteva tunete, un trăznet căzu aproape și ploaia prinse a răpăi. Fu –
geau prin spini, făcându-și loc cu patul puștii și mâinile însângerate.
Era un desiș de mesteceni si tufișuri dese, după care goniră pe un
platou împrejmuit cu un gard rupt, trecură pe lângă o căpiță și se
pierdură în bezna pădurii. Se opriră. Aici, ploaia răzbea mai greu.
— Un Kalașnikov, o pușcă de vânătoare și trei pistoale! râse
gâfâit Simeon.
— Tragi o dușcă! îi întinse Mocu sticla de pălincă, după ce o
încercă mai întâi.
— Ai, tare-i! Prună curată! râse iar Simeon.
— Numai să nu-și fi dat seama văru-meu…
— Stai liniștit, l-am lovit de nu mai știa pe ce lume-i. Ce să-i
fac dacă e ghid pentru cine nu trebuie?
— Ei, parcă are de ales, săracu’. L-or fi luat că știe bine locurile.
Hai la peșteră.
— Și ce dracu’ se alege dacă toată lumea le cântă-n strună
comuniștilor?! bombăni iritat Simeon, pe urmele lui.
— N-au de ales, domn’e, au familii! Ce vrei, să înfunde pușcăria?
strigă Mocu peste umăr.
De fapt, peștera era o grotă de câțiva metri, la un sfert de ceas
de alergătură. Mâncară la lumina fulgerelor ce cădeau îndrăcit.
— Pâine, slănină, ceapă, brânză și pălincă! Festin în toată regula!
exclamă mulțumit Simeon. Hai pe dincolo, pe vale!
Luară armele și ranițele în spinare și porniră prin ploaie, cu
simțurile anesteziate de ghiftuiala nesperată și de pălincă. N-aveau

69nicio grijă, până-n zori erau în siguranță. Simeon se gândi că, pe
cât de frică i-a fost în copilărie de întuneric, acum i-a devenit cel
mai credincios prieten. Coborâră pe o coastă abruptă. De câteva ori,
căzură în noroi. Își traseră sufletul la marginea pădurii, apoi o luară
prin spatele grădinilor. Nici câinii nu se mai auzeau sub vijelia de
vară. Doar luminile palide ale satului spărgeau bezna. „Ai ajuns un
animal, Simeoane, un animal care se bucură că scapă cu viață, chiar
dacă omoară pentru asta, fără să stea pe gânduri…”
Săriră gardul. Vântul se întețise, pomii bătrâni scârțâiau din
rădăcină, o creangă groasă căzu cu zgomot aproape. Mai săriră un
gărduleț, tot de lemn, care despărțea aria omului de grădină. Când
ajunseră la șură, Mocu mormăi lângă poartă și cineva le deschise.
Trecură prin șură, în curte și intrară într-o odaie mică, rece, plină
de haine, saci, baloți de doc și tercot. Erau doi bărbați, unul mai
tânăr, speriat, cu un felinar în mână, altul, în manta militară, cu o
cicatrice de-a lungul obrazului stâng. Încăperea avea un singur
gemuleț, lângă ușă, dând spre curte.
— E croitor, îl lămuri Mocu pe Simeon, care privea suspicios
în jur.
Tânărul îi întinse mâna:
— Aurel.
— Căpitan Bradea, zise militarul.
Avea pe la cincizeci de ani, era de statură medie și chel, după
cum se văzu când își scoase cascheta. După ce se prezentă și Ceatal,
cei doi săteni se traseră în fundul odăii-depozit.
— Domnle Ceatal, șopti căpitanul, apropiindu-și răsuflarea duh –
nind a tutun de obrazul lui, oameni ca dumneata și ca mine n-avem
nicio șansă dacă acționăm haotic și individual. Ne vor captura rând
pe rând. Ne vânează pe rând. Se strânge lațul întruna, până nu mai
avem încotro. Ceea ce acum este un dezavantaj, dispersarea rezis-
tenței, poate deveni un mare atu, pentru că-i putem hărțui și lovi
din multe părți. Cu o condiție: să acționăm coordonat, să ne ajutăm
între noi cu muniție și informații și să atacăm unde-i doare.

70Ceatal se uită lung la el. „Dacă-i o capcană?”, se întrebă căutând
privirea celuilalt în semiîntuneric. Căpitanul vorbea concentrat, gră –
bit, cu obrazul crispat:
— Sunt în legătură cu grupul condus de frații Șușman de la
Răchițele, ei-s activi în munții Vlădeasa, la Beliș. Pe Muntele Mare,
spre Câmpeni, e maiorul Dabija, cu un grup numeros. El a pornit
Frontul Apărării Naționale – Corpul de Haiduci. La Bucium, sunt
frații Macovei. Azi iarnă, Dabija și Macovei au atacat Percepția
Teiuș. Au pus mâna pe o sumă frumușică, numai bună pentru a
cumpăra arme, dar au furat și mașini de scris și percutoare pentru
făcut mine. Așa am putut lansa manifeste. Făcu o pauză, trase aer
adânc și continuă, privindu-l fix: Te uiți cu suspiciune. Știu mai bine
decât crezi cine ești și ce-ai făcut anii ăștia. Avem oamenii noștri.
Unii trădează, joacă dublu, dar cei mai mulți ne susțin. Nu ți-aș
spune atâtea nume și detalii dacă n-aș avea încredere în dumneata.
La Câmpia Turzii, un magazioner, Lazăr, a făcut Liga Apuseană
a Moților. Toate organizațiile astea, laolaltă, pot da semnalul că
există o rezistență activă. Și-n țară, și-n afară e nevoie de un sem –
nal hotărât. Mai făcu o pauză, apoi șopti: Plănuim un atac asupra
cazărmii vânătorilor de munte și a depozitului de armament de
la Câmpeni.
Căpitanul se opri și trase cu urechea. Nu se auzea decât ploaia.
Făcu un semn și croitorul ieși în curte. Când se întoarse, bătu în
ușă o dată, apoi rămase de veghe afară. Mocu rânduia niște grenade
într-o raniță.
— Aveți muniție destulă acolo, vă las să v-ajungă pentru un
timp mai lung. Poți avea încredere în el, îi șopti lui Ceatal. Putea trăda
de atâtea ori. Până acum, a dibuit doi oameni ai Securității, infil-
trați, din care unul, Oniga, era în grupul lui Dabija…
— Mi-a spus că Securitatea i-a prins pe căpitanul Ștefan Popescu,
de la Seghiște, și pe doctorul Capotă, care acționa pe lângă Stâna de
Vale. Se strânge lațul aici… Am scăpat ca prin urechile acului azi -iarnă.
Ce–ar trebui să fac?

71— Ești singur în partea asta și ești cel mai aproape de Băița. Se
va deschide o mină de uraniu. Au făcut o societate, „Sovromquarțit”,
care va exploata minereul. Nemții l-au descoperit în timpul răz –
boiului și rușii au pus mâna pe informații, cu ajutorul unora de-ai
noștri. Se mișcă Armata Roșie încoace, așa că ești în zonă de risc
maxim. Vor curăța toți munții ăștia. Dar aici îi putem lovi și cel
mai tare. Degeaba așteptăm să vină anglo-americanii să ne elibe –
reze dacă noi nu facem nici un gest prin care s-arătăm că vrem să
fim liberi. Înțelegi?
Și, cu obrazul aproape lipit de-al lui, căpitanul îi șuieră un plan
să dinamiteze calea ferată construită de ruși între Băița și Ștei. În
curând, urmau să pornească primele garnituri spre Rusia, cu mi –
nereu extras de muncitori români, sub pază sovietică. Avea tot ce
trebuie în două ranițe, una a lui, alta pentru Mocu. Îi dădu o hartă
și o schiță, pe care-i explică rapid ce avea de făcut. Și-i mai înmână
un teanc de bani. „Vei avea nevoie”, îi reteză refuzul.
— Ți-am zis că Dabija a pus mâna pe banii strânși de fiscul din
Teiuș. Un atac la Băița le-ar distrage atenția în partea asta cât timp
atacăm cazarma. Dacă reușim operațiunea de la Câmpeni, ni se
vor alătura mai mulți din Apuseni, încă neîncrezători. Întăriți cu
oameni și arme, ne putem angaja în conflict direct cu rușii. Vor
prinde mai mult curaj și cei care rezistă în Făgăraș, Argeș și Vrancea.
Iar asta va exploda în plan internațional. Nimeni, încă, n-a deschis
războiul de eliberare în spațiul estic.
Ochii căpitanului străluceau, pe frunte avea broboane de sudoare,
figura-i era palidă și crispată. Rana se vedea vineție, pornind de
sub ochi până la maxilar. Poate avea febră. Îi strânse mâna grăbit,
îl bătu pe umăr a încurajare și-i spuse înainte de-a ieși:
— Mai stați un ceas, nu veniți imediat după mine.
Din prag se întoarse și-l mai fixă o dată cu ochii sfredelitori:
— Noroc, spaima lupilor!
Îi făcu cu ochiul și obrazul brăzdat se schimonosi într-un zâm –
bet bolnăvicios. Ceatal zâmbi pierdut. Dar umbra se furișase deja

72prin ploaie. Mocu-l luă de braț și-l trase-n șură, iar croitorul se
întoarse la ei, după ce ofițerul se pierduse în întunericul grădinii.
Era beznă, stinseseră felinarul și nu se auzea decât ploaia răpăind
pe șindrila de brad. Mocu-i spuse:
— Dom’ profesor, rămâi aici până mâine. Mă duc acasă, mi-e
muierea cam bolnavă și mă întorc pe seară. Te hodinești și matale.
Las și ranița mea aci. S-o suiți în pod. No, noroc bun!
Și traversă curtea, spre uliță, împreună cu tânărul croitor. Simeon,
așezat pe-un braț de iarbă, mirosind încă a proaspăt cosit, se gândi
la vorbele lui Bradea. Deci căpitanul… Dar atunci răsunară primele
împușcături. Sări în picioare. Printre scândurile ușii de la șură se
vedeau fulgerături mici în depărtare. Sui în pod. Nu auzi când Aurel
veni lângă el.
— L-au încolțit pe căpitan! Cineva ne-a dat de gol!
— Să mă trăznească Dumnezeu! se jură speriat tânărul, în fața
răbufnirii amenințătoare.
— Ia pușca atunci!
Îi întinse arma lăsată de Mocu și se strecurară în arie. Casele
din partea aceea de sub munte, la poalele Țării Moților, sunt în
forma unui dreptunghi, cu casa la uliță și curtea închisă din toate
părțile de cămări, odăi bătrânești și șura. Din curtea numită ocol,
se trece, printr-o colnă cu lemne pentru iarnă, într-o arie, unde sunt
cotețele și hambarul, iar de acolo, dincolo de un gard, e grădina cu
legume, continuată cu o livadă.
Se traseră lângă un nuc bătrân și gros, care veghea aria. Căpi –
tanul sărise, cel mai probabil, din grădină în grădină, spre valea din
dreapta. Undeva, îl dibuiseră, dar se vedea că ori îl așteptaseră în
spatele grădinii lui Aurel ori n-apucaseră încă să se poziționeze ca
să-i înconjoare. Așa că trăgeau foc intens spre vale, erau mulți, iar
căpitanul nu mai răspundea. Era o beznă deplină și ploaia amortiza
împușcăturile, care -ar fi părut la mare depărtare, dacă n -ar fi sticlit
gurile puștilor. Simeon se strecură în grădină, după ce-i spuse gaz –
dei să-i țină spatele, pentru orice eventualitate.

73— Nu trage decât la nevoie, nu te da de gol. Ai grijă de ranița
Mocului.
Păși între niște vrejuri înalte de fasole verde, urcate pe pari. Se
împiedică de câteva ori, prins în noroiul clisos. Apoi, trecu într-un
lan de porumb, care i se păru că foșnește teribil. Ieși din el, spre
dreapta, de unde văzu schimbul de focuri. Puse un încărcător nou
în Kalașnikov și trase foc continuu spre luminițele puștilor unor
momâi ce se mișcau grupat între el și Bradea. Înlocui încărcătorul
și, de după un măr gros, mai trase iar la întâmplare, măturând, de
data asta, și spatele grădinii. Izbucniră răcnete și blesteme cumplite.
Își strigară comenzi scurte. Rămase pitit, șuierau gloanțele în jur,
apoi se târî prin clisa moale spre porumb. Porni ghemuit spre celă-
lalt capăt al grădinii, dar se mișcaseră mai repede și trăgeau de din –
colo de gard. N-avea cum ieși din strânsoare. Le răspunse celor din
stânga și se furișă înapoi spre arie, urmărit de rafale nervoase.
Atunci, se porni focul lui Aurel. Croitorul trăgea de parc-ar fi
fost la mașina de cusut. Ceatal se trânti la pământ și merse pe coate
spre el. Se strecură prin portița întredeschisă în gard și se alătură
tânărului. O vreme ținură piept atacului. Spre vale mai răsuna câte
o împușcătură răzleață.
Deodată, răsună în spatele lor un țipăt înfiorător. Urlete, porți
trântite, duduia un motor, se aprinseseră lumini. Abia apucă Aurel
să-l împingă spre niște butoaie uriașe, într-o colnă. De după un
ciubăr plin cu prune pentru pălincă, văzură câțiva soldați năvălind
cu lanterne în arie. Ceatal și tovarășul lui îi secerară pe toți. Apă –
rură alții, trăgând bezmetic. Erau ruși. Se sfătuiră nedumeriți, cer –
cetând locul cu lanternele. Dinspre grădină răsunau împușcături
răzlețe. Rușii strigară ceva, le răspunse cineva de departe, dar nu
se deslușea din cauza ploii asurzitoare. Cei doi traseră fiecare de după
o latură a ciubărului, apoi se pitiră la loc. Aria se umplu rapid de ruși
care mitraliară în toate direcțiile, apoi se concentrară, la gard, asu –
pra grădinii. De unde li se răspunse la fel de îndârjit.

74Aurel îl împinse pe Ceatal spre un ungher ferit, sui primul pe
un butoi imens, întors cu fundu-n sus și-l ajută pe Simeon să suie
lângă el. Se cocoță, apoi, ținându-se de o grindă și de perete până
sub acoperișul vecinului, lipit de șopronul lui. Ceatal se luă după
el, până se pomeni apucat de braț și tras într -un pod. De acolo,
văzură schimbul de focuri stingându-se la comanda unor burtoși cu
pistoale în mâini, atunci veniți îndărătul soldaților aliniați pe coate
de-a lungul gardului. Li se răspunse din grădină și gloanțele se răriră.
Ceatal apucă o grenadă, îi smulse cuiul și o trânti într-un coteț sub
streașina căruia se strânseseră câteva mantale lungi la sfat agitat,
luminat de lanterne. Bubuitura îi trânti la pământ. Iar se porniră
să tragă ca apucații, și unii, și alții. Câțiva de lângă gard zbierară
ceva și focul se opri brusc. De-o parte și de alta a stinghiilor făcute
ferfeniță se strângeau militari nervoși, înjurându- se unii pe alții, în
vreme ce blestemele răniților se strângeau într-un cor chinuitor. În –
spre vale se făcuse liniște.
— Asta-i șansa mea! Rămâi cu bine!
Simeon porni spre gura podului. Iar răsună țipătul nefiresc dina-
inte. O femeie zbiera la limita omenescului.
— Dora! strigă scurt Aurel. Dora! Dă-mi două grenade!
Și numai ce-l văzu năpustindu-se pe scară-n jos, apoi îl auzi
bufnind când se aruncă de la jumătatea ei. Simeon ieși în aria ve –
cinului lui Aurel. Era mai mică, din doi pași trecu în grădina îngustă
și lungă. La câțiva metri de el erau soldați români. Îi înjurau pe ruși
de toți sfinții ortodocși. Unii gemeau și strigau după doctor. Trecu
pe lângă unul, care bolborosea agonic în iarbă: „Mamă… mamă…”
Prima explozie din uliță deschise calea unei a doua și mai puter –
nice, după care se lumină ca și cum potop roșiatic ar fi căzut peste
colțul acela de lume. Ceatal se trânti cu fața-n noroi și se pomeni
zicând în gând „Tatăl nostru”. Nu se uita în lături, nu mai auzea
nimic. Încă o explozie năprasnică zgudui totul din temelii și o
coloană de foc, mai puternică decât prima, se ridică deasupra ca –
selor dindărăt. Se întoarse într-o rână. Rămăsese singur, numai cu

câteva cadavre în jur. Soldații năvăliseră spre uliță, de unde se auzea
un foc automat nervos. Ceatal merse târâș, înfricoșat de pălălaie,
apoi se ridică, se împiedică de un muribund și o luă la fugă aplecat.
Ieși din grădină și se piti într-un lan de porumb. Împușcăturile
încetaseră, dar focul lumina încă acoperișurile. Probabil se aprinsese
un camion, poate Aurel aruncase-n aer chiar două, după intensita –
tea exploziilor. Era o hărmălaie de nedescris într-acolo, în vreme ce
în fața lui se deschidea un hău negru peste care stăpânea ploaia
imperturbabilă. Dinspre căpitan, nu se mai auzea nimic.
Goni în neștire, ud până la piele, se împiedică și alunecă de
câteva ori. Trebuia să pună distanță cât mai mare între el și ei. Mai
bine-l lua căpitanul cu el. Oare o fi scăpat? Aproape că-i luaseră
ca din oală. Cine să fi trădat? Aurel îi dovedise că nu. Fulgeră în
apropiere și așteptă culcat rostogolirea tunetului, după care se
opinti iar. Fugea spre coasta dealului, așa-i și ziceau sătenii, Pe
Coaste, acolo fusese vechea vatră a satului. Poate milițienii și pă –
durarul? Să-i fi găsit cineva? Să fi scăpat? Mare prostie că ascultase
de clopotar și nu-i împușcase.

7611
N-ajunse, însă, la poala dealului că simți pe cineva alergând
către el. Se opri cu toate simțurile încordate. Nu vedea nimic, dar
auzea pașii pleoscăind. Umbra ajunse aproape, poate c-ar fi dat
peste el, când se răsti: „Stai!”. Un țipăt ușor îi dădu curaj. Se opri
cu arma întinsă. De foarte aproape simți suflarea întretăiată și
aburul fierbinte al unei femei.
— Stai liniștită! Sunt prieten. Femeia se trase în spate. Și eu
fug. De unde vii?
— Din Vărzari, satul vecin, scânci femeia, apoi începu să
plângă mocnit.
— Ce naiba cauți pe câmp noaptea?
— Neamurile mele… câte le mai am… i-au ridicat pe toți…
îi duc…
Puse mâna pe ea și o trase către el. Ea se împotrivi.
— Stai, femeie, nu vezi că și eu m-ascund? Ce-i acolo?
— Îi duc, nu știu unde, or ridicat chiaburii din sat… tușa Roza…
— E armată?
— Plin de soldați, tot satu-i plin. Nu i-am putut scăpa, hohoti
iar. I-or scos din casă numai cu hainele pe ei…
— Femeie, mergi cu bine. Vezi că și aici-s soldați, îs și ruși, s-ar
putea să ia casă cu casă.
— Doamne-ajută!

77Dădu să plece. Își desprinse greu picioarele din tina cleioasă. Și
le simți și mai grele când nu știură încotro s-o apuce. Șovăi o clipă
și porni spre deal. Mergea cu pași mari și apăsați. Se opri: femeia
venea după el.
— Unde te duci?
— Nu știu. Până unde-oi putea.
— Hai cu mine! Și femeia -l trase cu putere de braț. Nu -i vedea
chipul, ferit de broboadă și întuneric.
— Ești nebună? În sat?
— Da, hai numa’, vei fi ferit.
— De-acolo vin, n-auzi ce-i acolo?
— Hai numa’! Nu mai ai unde fugi! Îs peste tot.
Mergeau alături, uneori unul aluneca în câte-un șanț și celălalt
îl sprijinea, se trăgeau unul pe altul și Ceatal simțea o moliciune
caldă învăluindu-l. Voința i se epuizase, nu mai avea putere defel,
o fierbințeală punea stăpânire pe el și i se părea că merg de-o veșnicie,
unul lângă altul, două năluci înveșmântate în întuneric, ca și cum
s-ar fi întâlnit doi morți, între morminte, și-ar fi apucat-o prin
lume, fără țintă. Mergeau pe sub deal, în diagonală față de casa lui
Aurel. Într-un târziu, ajunseră la un gard. Trecură printr-o portiță,
apoi printr-o spărtură în alt gard, trecură pe sub niște pomi imenși
și atunci realiză că ploaia încetase. Mai picura anemic, pământul
era ușor în pantă și ajunseră direct la casă, fără alte acareturi. În
prispă, femeia-i șopti:
— Stai! Îți aduc schimburi.
Și se pomeni gol, dârdâind de frig, clipind des, doar-doar o stră –
punge bezna. „Un bezmetic în pielea goală, cu o pușcă lângă el, în
toiul nopții…” Îl irită caraghioslâcul situației și vru să înjure când
ea apăru în prag și-i întinse un braț de haine, apoi dispăru înăuntru.
O lampă prelungea un crâmpei de lumină până lângă el. Își trase
izmenele cam scurte și largi și bluza groasă de lână. Se șterse-n prag
și păși nedumerit, cu ranița-n brațe și hainele și pușca deasupra ei.
— Bagă-le sub pat!

78Era tânără, dolofană, cu părul negru prins sub basma. Patul
fusese tras deoparte și sub el era deschisă o trapă.
— Treci acolo. Om vedea mâine. Și-i întinse o pătură mițoasă.
Fii fără grijă, nu te torn, îl asigură împingându-l de la spate.
Avea voce blândă, dar hotărâtă. Părea că știe ce face. Se ghemui
sub pat, ea așeză trapa peste el și-i spuse:
— Tragi zăvorul și nu deschide nimănui, numai mie, orice-ar fi!
Împinse patul la loc, suflă în lampă, o auzi lipăind până la fe –
reastră, patul scârțâi, femeia șopti ceva ca o rugăciune, după care
se făcu liniște. De afară, se auzeau voci, departe. Dar în casă era
liniște, o tăcere încordată. Își țineau amândoi suflarea, pândind
mișcarea celuilalt. El se foi, locul era tare strâmt, dar căpătase un
culcuș de scânduri fragede de brad, un sicriu călduț, în care noroc
că strângea mâna pe pușcă, altfel ar fi crezut că a murit de mult, că
a hălăduit cu femeia aceea pe țarini și s-au întors la locurile lor,
ca într-un mormânt supraetajat. Ranița și hainele musteau de
apă lângă el, încercă să se dezlipească de ele și se înveli în cergă.
O auzi întorcându-se pe o parte. Mai ascultă zgomotele de afară.
Erau departe…
Îi trezi o bătaie în geam.
— Stai acolo! șopti ea și sări din pat.
Nu vedea nimic printre scândurile podelei, nu știa dacă e zi sau
noapte. Glasurile bărbătești ajunseră-n tindă, auzi bocancii-n odaie,
se întretăiau cuvintele rusești cu cele românești, o voce groasă îi ex –
plica femeii, în graiul lor aspru, de oameni dinspre munte, care se
țin moți, deși Țara Moților de la ei încolo începe. Strângea pușca
în mâini. Văzu brusc raza unei lanterne pe podea. Pașii se îndepăr –
tară, casa era mică, gospodăria și mai mică, îi auzi tropăind repede
prin pod, apoi plecară.
— Tovarășa învățătoare, nu era cazul, știu, dar asta-i procedura,
n-avem ce face, scuzați deranjul! Îi normal, după una ca asta. Nu
s-o mai pomenit în satu’ nost’ așe ceva… Tulai, tulai, ce-o vinit păstă
noi…se văieta gâfâită vocea din pântec. Precis era un om gras.

79Femeia se întoarse în odaie, mai adăstă la geam, apoi se lungi
iar în pat. După o vreme, șopti:
— Nu te teme, or trecut. Și după încă niște minute, adăugă: Merg
din casă-n casă.
Nu mai dormiră. O auzi ca prin vis trebăluind prin casă, ieși și
nu mai veni multă vreme, se întreba unde naiba s-o fi dus atâta
timp, iar trebălui prin casă, auzi ouăle spărgându-se ușor, sfârâind
în untură. Creștea un miros amețitor; aproape că-i făcea greață pofta
trezită-n el. Auzi patul mișcându-se.
— Deschide! Ia și mănâncă!
Îi puse două blide pe marginea găurii din care se ițise în căme-
șoiul alb. Îi amorțise tot trupul. Se uită o clipă la el, apoi ieși:
— Poftă bună!
Lăsase ușa întredeschisă; deretica prin dulap. Într-o farfurie,
erau două ouă prăjite și bucăți de slănină afumată. În alta, o roșie
tăiată, o bucată de brânză și pâine. Înfulecă recunoscător că nu ține
să asiste la spectacolul care, își dădea seama, trebuie să fi fost între
comic și scârbos, cum hăpăia ghemuit în scobitura din podea. Când
termină, zise tare:
— Săru’ mâna pentru masă.
Femeia veni, strânse blidele și-i zâmbi tristă:
— Să-ți fie de bine. Ia apă.
Îi întinse o ulcică cu apă rece de fântână, îl așteptă să bea, apoi
îi făcu semn să se culce la loc. Întârzie o secundă cu privirea pe
mormanul de haine ude, îi dădu o perniță și așeză trapa. El trase
zăvorul, ea împinse patul, o auzi spălând dincolo vasele, apoi stri –
gând găinile prin curte. Se auzeau zgomote vagi din uliță; de câteva
ori trecură mașini, niște care, mai auzi voci aspre de militari, în rest
doar gângurit de femei și ceva orătănii prin curte. Căzu într-un
somn adânc. Îl deșteptă un picior bocănind lângă capul lui.
— Numai noaptea se sforăie așa, zise ea înveselită.
Îi zâmbi din cușca de lemn.
— Cât mai stau aici?

80— Nu ți-e bine?
— N-am de ce mă plânge.
— Să treacă agitația asta. Iau iar casele la rând. Or urcat rușii
pe munte. Și după o vreme, cu glas jos: L-or arestat pe bacea Mocu.
El nu zise nimic. Mai încolo, întrebă:
— Dar Aurel?
— Or murit și el, și Dora azi-noapte…
După o vreme, ea mai șopti:
— Nu știu ce-o fost în capu’ vost’, da’ ați nenorocit satu’ ăsta…
O auzi plângând încetișor, pe marginea patului. Plânse îndelung,
discret, cu câte un suspin din adâncul pieptului. Plâns de om copleșit
de necaz. Apoi, plecă și nu se mai întoarse decât tare târziu.
— S-o făcut noapte. Nu ți-i foame?
— Lasă…
— Hai, ieși de-acolo.
Trăsese o perdea groasă de in în singurul geam, care da spre
curte, și făcuse mică lumina lămpii cu gaz. Îi spuse să pună hainele
ude într-un sac și plecă cu el. Ranița și pușca nu vru să i le dea.
— Mai vedem noi, mormăi nemulțumită.
Îi dădu un blid cu mămăligă rece, peste care turnase lapte cald.
Îi mai umplu unul. Îl lăsă să se plimbe de câteva ori prin încăperea
scundă, de numai câțiva metri pătrați, îi spuse că-n odaia cealaltă
e o oală de noapte, apoi îi arătă, obosită, din cap, să se așeze la locul
lui. Noaptea trecu liniștită, ziua următoare se desfășură la fel ca
prima. Pe el îl apucă tusea, ea-i dădu sirop de muguri de pin și el
dormi ca un prunc. Până o auzi scâncind în somn. Îi bătu în dușumea,
ea sughiță de plâns și adormi la loc.
În a treia zi, același ritual diurn, doar că-și câștigase dreptul,
înainte de culcare, să se furișeze la latrina din fundul curții.
Mai veni o razie, erau ruși, după câteva zile trecură din curte-n
curte securiști. Arestau zilnic oameni. Câteva familii fură ridicate
într-o noapte. Anița aflase de la primar, care-i era unchi, că neamu –
rile ei din satul vecin au fost deportate în Bărăgan. Într -o dimineață,

sătenii, la răscruce de ulițe, unde se adunau să -și dea vacile în grija
unor țigani văcari, care le suiau dincolo de pădure, descoperiseră cu
groază trupul unui vecin. Îl arestareră cu două zile înainte pe mo –
tiv că zisese-n cârciumă, beat: „las’ că vin americanii”. Primarul,
unul Tănase, om cumsecade, căruia satu- i zicea „tovul”, îmblânzind
apelativul oficial de tovarăș, se duse la Oradea și reclamă teroarea
din sat. Nu se știe cum a decurs întâlnirea cu mai-marii de la regio-
nala de partid ori de Securitate, nici ce le-a promis, dar omul ră –
mase-n funcție și abuzurile încetară.
Simeon auzi discuțiile tovului cu Anița în câteva seri. Se temea
că îndrăzneala lui va avea urmări negative, mai ales că oamenii, de
unde-l priveau cu simpatie, ca pe unul de-ai lor, ajuns primar prin
jocul imprevizibil al împrejurărilor, începură să-l trateze cu respect.
Câștigase autoritate. Dar și dușmănia secretarului de partid, Varga,
care era cel mai puternic om din sat. Anița era, formal, mâna dreaptă
a lui Varga. Tov. Tănase încetă să mai vină serile pe la nepoată. Ur –
mară controale de la partid la Primărie.

8212
Între timp, Simeon se mută din ascunzătoare în pod. Venise
toamna. Femeia-i aducea mâncare la gura podului. Nu urca nicio-
dată. Doar îi mai amintea să aibă grijă cu arma și ranița. Nu mai
insista să se despartă de ele. Se îngrijea dacă- i e frig. Toamna venise
pe neașteptate. Într-o noapte, ieșind la latrină, el simți vântul rece
și călcă pe primele frunze căzute. Oamenii adunau ultimele recolte
de pe câmp. Îi vedea prin geamlâcul podului. Satul mirosea a bor –
hot de prune. Pălincăria fierbea zi și noapte în capătul uliței, pe
malul văii. Treceau toată ziua care cu coceni de porumb, paie, lemne
și butoaie cu prune. Mirosea a pălincă tot satul. O adiere dul-
ceag-călduță, ca aburul muierii în gura podului, așa cum îl simțise
în noaptea în care-o întâlnise. Simeon dormea anesteziat de tihna
podului, învelit într-un cojoc gros, savurând de astă-dată venirea
toamnei ca pe o bine-venită răzbunare împotriva tuturor toamne –
lor ce-i pedepsiseră, atâția ani, libertatea vacanțelor de vară. Iar
brațul de fân din podul acela răzbuna nopțile de frică, foame și frig.
Femeia-i oferise un refugiu în calea hărțuielii.
Îi dădu, după prima săptămână la ea, toți banii de la căpitan. Se
speriase și o convinsese cu greu să-i ia. Cu un an înainte se făcuse
reforma monetară. Cei bogați nu mai avuseseră dreptul să schimbe
decât o anumită sumă și se duseseră de râpă ultimele averi. Anița-i
arătă cât înseamnă banii aceia noi: erau salariul ei pe un an. Îi primi

83în cele din urmă și amândoi se simțiră, parcă, mai liniștiți. Într-o zi
de joi, merse la târg, la Beiuș, și-i aduse un rând de haine noi, groase.
De la biblioteca școlii îi aduse cărți. Mai întâi Mizerabilii , apoi
Război și pace . Se simțea ca un chiulangiu inconștient, care se dedă
unor plăceri îndelung refuzate. Reciti cărțile copilăriei cu o patimă
pe care o credea isprăvită din adolescență. Era în vacanță. O vacanță
fără termen. Dincolo de ea, poate, pușcăria. Se mai gândi de câteva
ori la planul căpitanului de a arunca în aer calea ferată.
Zona era împânzită de soldați ruși și securiști români. Se ridicau,
la Ștei și la Nucet, blocuri pentru lucrătorii ce începeau să vină din
toate colțurile țării. Erau oameni fără școală, fără stare, zdraveni
pentru munca în mină. Puteau câștiga lunar până la de cinci ori
salariul unui profesor. Și satul, în loc să se îngroape în ploile fără
sfârșit ale lui noiembrie, trăia tot mai frenetic. Venea de trei ori pe
zi un autobuz în capul satului și lua minerii pentru cele trei schim –
buri. Și tot de trei ori autobuzul revărsa schimbul ce-și isprăvea
treaba. Ulițele forfoteau de lume, cârciuma era tot timpul plină, fe –
meile umpleau cămările cu conserve pentru iarnă, copiii mergeau și
veneau de la școală. Umbla vorba că se va face o școală în sat și nu
vor mai trebui să treacă dealul la Vașcău. Pe Anița o numeau unii,
deja, tovarășa directoare. Varga se oprea tot mai des să se sfătuiască
cu ea.
Femeia alerga la școală, prin gospodărie, era și un soi de moașă
și asistentă medicală, pentru că știa să facă injecții. Participase la
niște instructaje ale Crucii Roșii și mersese, ca infirmieră, cu tru –
pele române, până eliberaseră Bihorul, ba trecuse și-n Ungaria. Era
respectată pentru că fusese pe front. Tatăl ei murise la Odessa.
Mama i se prăpădise la nașterea lui Nicolae, un frate cu nervii
șubrezi, internat la ospiciul de la Nucet. Mergea să-l vadă în fiecare
duminică. Era a nimănui și, totuși, a tuturor, pentru că oamenii o
îndrăgeau datorită felului ei de-a fi. El vedea și auzea toate astea
pândind din pod, când ulița, când curtea.

84Căzură primii fulgi. Într-o dimineață, satul se trezi sub o pătură
albă. Era tot mai frig în pod. Hornurile începuseră să toarcă fuioare
cenușii, pe care ninsoarea le risipea furioasă.
Într-o după-amiază, Anița veni sus. Nu-i bătu, conform înțe-
legerii, cu scara -n gura podului, ca să -l cheme să -și ia mâncarea. Se
trezi cu ea lângă el. Privi în jur cu mirare. Bărbatul își rânduise
colțul: din sertare stricate, balamale aruncate, cârpe și vechituri, își
improvizase rafturi pentru cărți, lângă care avea o găleată și un li –
ghean, și mai încolo un culcuș: o saltea veche, zdrențuită, peste care
pusese un braț de fân; se învelea cu o cergă de lână. Era frig în pod.
Se așeză lângă el. Femeia slăbise mult în câteva luni. Avea obra –
zul tras, cearcăne adânci, în contrast cu pielea albă și netedă. Nu
mai avea șoldurile și pieptul impunătoare dinainte. Hainele atârnau
pe ea. Își purta acum părul lung prins în coc. Obrazul dezvelit era
de o distincție pe care tristețea o accentua până la rafinament. Avea
ochi negri, aprinși și buze groase, roșii, nepotrivite parcă pentru
tenul acela palid. Figura ei era o sumă de contraste care, toate la
un loc, o făceau o femeie frumoasă.
Vorbiră banalități. Îl întrebă de frig, de cărți, iar de frig. Se uita
pe furiș la el. Se întremase, nu mai era așa de jigărit, era ras proas –
păt și își tunsese din păr. Fruntea încruntată se mai destinsese. Un
chip plăcut, blând, mai nimic din fiara hăituită de astă-vară.
Voia să știe cât va mai sta ascuns. Ce planuri avea. Îl privi mus –
trător, întâia oară în ochi, când el îi spuse că nu știe ce să facă.
— Voi, bărbații, niciodată nu știți încotro s-o luați. Vă lăsați
duși de vânt…
Șoptea cu genunchii strânși la piept, privind pierdută prin ge –
mulețul ce dezvăluia crengi negre, scheletice, în jurul cărora zăpada
dănțuia nepăsătoare.
— Sunteți lași…
Îi tremura bărbia. Ar fi vrut să o mângâie pe obrazul neted. Ră-
mase cu fața-n sus și mâinile sub cap, fără să zică nimic. Tăcură o
vreme. Ninsoarea plutea de acum pe aripi de întuneric.

85— Hai în casă, îi spuse ea într-un târziu. Aici e frig.
O urmă. Focul aproape se stinsese în sobă. El merse cu o coșară
să aducă lemne, ea-i încălzi mâncarea. Trase perdeaua groasă,
micșoră lampa și bău o cană de lapte, fără să se uite la el cum în –
fulecă varza călită cu carne. Îi dădu apoi un pahar de vin roșu. Era
un pahar mic, de sticlă groasă, păhăruț de birt, pe care el și-l umplu
iar. Din senin, începu să-i spună povestea Cosettei, dar se pierdu
în amănunte despre elefantul de lemn în care trona Gavroche.
Fusese visul lui, în copilărie, să aibă micul său regat secret. Și, iată,
viața i-l dăruise cu vârf și îndesat. Așa se simțea și-n podul ei.
Povestea frumos, cu paranteze lungi despre regi și revoluții, despre
Napoleon și Paris.
Se făcuse cald, stinseră lampa și numai focul din sobă mai
arunca dâre gălbui spre tavan.
— Poate sunteți numai imaturi, nu neapărat lași, zise ea brusc,
în timp ce se dezbrăca întoarsă cu spatele. Chiar credeți că vă puteți
juca toată viața? Hai în pat.
El își scoase pantalonii și pulovărul. În izmene și o bluză de
corp se întinse lângă ea, pe marginea patului. Ea se lipise de perete,
așa că rămăsese loc între ei în patul îngust. Lemnele ardeau domol
și mistuirea lor tainică îmbia la somn. Simeon se trezi, mai apoi, și -i
simți spinarea lipită de el. O cuprinse cu brațul stâng și își lipi
picioarele de ale ei. Avea tălpi reci. Rămase așa un timp, încordat,
cu simțurile trezite de atingerea cărnii fragede. Îi simți sânul prin
cămașa aspră de in. Era rotund și mai degrabă viguros, încă, decât
moale. Îl ținu-n căușul palmei până i se întări sfârcul, pe care îl
mângâie ușor cu degetul. Anița oftă ușor și se cuibări adormită în
brațele lui. Mâna lui alunecă de -a lungul curbei spatelui, adăstă pe
colăcelul neașteptat din jurul mijlocului, apoi se duse spre coapsă.
Deși slăbise, mai avea rotunjimi nebănuite. Rămase cu palma pe
fundul ce părea să doarmă cuminte. Apoi, coborî pe pulpă, până în –
tâlni carnea fierbinte. Mâna i se strecură pe sub cămașă, explorând
discret moliciunea. Se trezise, pesemne, căci corpul i se scutură ca

86de un fior ori un refuz și o simți cum se încoardă ca un arc. Îi mân-
gâie fesele plinuțe, apoi urcă iar spre sân, pe care-l cuprinse de data
asta în toată goliciunea. O întoarse pe spate și-i sărută gâtul fin și
sânii. Îi auzea răsuflarea tot mai accelerată și, când îi topi un sfârc
sub limbă, simți mâna ei apucându-l ușor de păr. Încercă o clipă să -l
împingă, renunță și rămase fremătând sub el. Mâna lui îi desfăcu
pulpele și se așeză protectoare pe părul aburind. Apoi, ea-i simți
degetul prelingându-se, ca un șarpe înșelător, spre ochiul umed al
plăcerii. Cambrată, încercă să-l dea deoparte, dar se pomeni sub o
apăsare și mai puternică. Se lăsă cu toată greutatea pe ea, îi răsuci
mâinile desupra capului și le apăsă cu brațul lui stâng, în vreme ce
dreptul îi desfăcea picioarele. N-apucă bine să geamă „Lasă-mă”
că-l simți intrând precaut. Încercă să se zbată și, de fapt, îi făcu loc.
Îl lovi de câteva ori peste obraz și piept, icnind „nu, nu”, apoi rămase
inertă, cu picioarele întinse. Se mișca încet, intra puțin câte puțin,
până la capăt, și rămânea acolo, neclintit, în timp ce o săruta pe obraz,
pe buze, pe gât și pe sâni. Deodată, ieși din ea, îi dădu jos cămașa
de noapte și-i sărută pântecul ce miroasea a săpun de casă. Îi simți
buzele coborând, o sperie limba lui care parcă o arse, în timp ce-i
explora adâncul. Fără să mai știe ce face, își ridică genunchii, se
deschise toată și își încleștă mâinile-n părul lui, apăsîndu-l tot mai
tare. Când el se ridică și intră iar în ea, i se dădu toată, învăluindu-l
cu brațele și picioarele, dornică să-l absoarbă tot. Patul scârțâia tot
mai tare, ea gemea și se mișca necontrolat, în vreme ce el o poseda
sistematic, cu putere, ca un stăpân deplin. Când să termine, ieși
brusc și o stropi pe sâni, în vreme ce ea țipa surprinsă.
Rămaseră încleștați o vreme, cu balta aceea prelingându-se între
ei, iar el o mângâia prin păr și o săruta ușor pe frunte. Apoi, se în –
tinseră pe spate, ținându-se de mână. Nu vorbiră nimic. Când el
adormi, ea se cuibări la pieptul lui și, un timp, îi ascultă bătăile inimii.
— Sforăi ca un urs, îi spuse dimineață, zâmbind aplecată spre
el. Și îl sărută apăsat, apoi sări din pat, goală, își culese cămașa de

87pe jos și o strânse la piept. Stai acolo, că fac focul imediat. Se răcise
în încăpere peste noapte.
— De unde știi tu cum sforăie un urs?
— Nu știu, da’ ai noroc că pe mine mă liniștește să aud că ești
lângă mine. Și, aplecată la sobă, cu fundul și spatele goale, se întoarse
și-i zâmbi cu atâta lumină pe chip că el se sperie.
— Ce însorită ești!
Ea se opri din drumul spre cealaltă odaie și veni la el, cu cămașa
ținută paravan dinainte. Se întinse deasupra lui și-l întrebă:
— Crezi că e bine ce-am făcut?
Nu-i mai așteptă răspunsul și începu să-l muște sălbatic de buze
și de gât. El îi trase capul și o sărută cu poftă. Când limbile lor se
întâlniră, îi simți pubisul ud lipit de el. Intră în deschiderea ei
primitoare și o ajută, fiindcă fata se mișca fără îndemânare. Când
ea se dădu jos, o întoarse cu spatele la el, îi apăsă fața-n așternut și
o posedă ca pe o sclavă, strivindu -i în palmă sânii ce atârnau ca niște
mici ghiulele. Când ea rămase gâfâind, într-o latură, roșie-n obra –
jii dogoritori, se așeză protector deasupra ei, mângâind-o prin păr
și sărutând-o pe obrazul ce căpătase o veselie copilăroasă.
— Doamne, cu ce bărbat m -am pricopsit! chicoti ea, prinzându -și
părul în coc, apoi, sub un batic, la oglindă. Își pusese fustă lungă
de lână, cizme îmblănite și un cojoc negru. Am întârziat, dar e din
pricina ninsorii, râse și-l mai sărută o dată, înainte să fugă.
El trecu în cealaltă încăpere, la uliță, o privi de după perdea cum
încerca să se grăbească printre troiene, apoi se întoarse în pat. Mai
puse un lemn în sobă, dar mai târziu lăsă focul să se stingă, ca să
nu bată la ochi hornul fumegând. Se gândi că, dacă ar veni cineva,
va sui în pod pe scara din cămară. Dădea în celălalt capăt al podu –
lui decât cel în care-și făcuse culcușul, așa că-și aduse arma mai
aproape. Nu făcu nimic toată ziua și nu știu cum trecu vremea.
Mâncă ce găsi prin cămară, se învârti de colo-colo, se uită pe niște
fotografii și ilustrate vechi, încercă să citească, dar veneau peste el
chipuri și șoapte. Îi fu când cald, când frig, se întindea pe pat, apoi

88străbătea cele două încăperi, iar stătea pe pat și-l apuca o moleșeală
călduță, ca atunci în peșteră, când era să moară de foame. Închise
ochii și simți părul ud al pubisului lipit de el, înghițindu-l în lacul
acela primitor, în care fluviul lui ajunsese pentru ca lumea să meargă
mai departe. Își aminti de Ilinca, de povestirile fără sfârșit, despre
orice, de pasiunile comune, de plimbările fără țintă, cât era ziua de
lungă, de locurile de care se minunau împreună și de cele pe care nu
le văzuse, atent la vocea ei, la gesturile ei când explica. Se strădui
să-și aducă aminte vreo discuție, vreo replică; nimic, totul se pierduse,
ca și cum fluviul lui doar trecuse prin lacul acela către alt lac, mereu
în căutarea oceanului definitiv. Știa bine că tot ce simțea era povara
vinovăției, deși, cândva, lângă Ilinca, se întrebase dacă nu cumva
totul e o minciună a unei firi ce încearcă să simtă fericirea, fără să
știe ce e, fără să știe cum se ajunge la ea, fără să știe cum se păstrează.
Când Anița se întoarse, se bucură ca un copil la venirea mamei.
O minți că a citit toată ziua și că se gândește să scrie un roman,
ceea ce o impresionă foarte tare. Părintele unui elev mai greu de
cap îi dăduse o bucată din porcul proaspăt tăiat. Ea prăji carnea în
untură și-i povesti cum vin oamenii de Crăciun și de Paști la ea, cu
tot felul de bunătăți, și orișicât a încercat să-i convingă să renunțe
la obiceiul ăsta, ei se țineau de tradiția începută de mult, cu primul
dascăl venit în sat, căruia-i dăduseră odaie în clădirea școlii și-i
stabiliseră cotă de lemne și grâne pe an și căruia-i purtaseră de grijă,
bucuroși că odraslele lor pot învăța carte.
— Facem serbare în curând. Ai putea să mă ajuți, zâmbi ea, încin-
gând pâinea-n untură. De acum, serbările școlare, la care vine tot
satul, au și altă misiune, nu numai să premieze și să arate talentul la
recitări al copiilor. Sunt prilejuri de instruire politică a sătenilor, de
mobilizare a lor, „să îngrădim chiaburimea – clasă de exploatatori”,
râse ea, arătându-i Scânteia . Îl privea iscoditoare, să-i știe părerea.
El luă ziarul și citi serios:
— „O cauză din cele mai însemnate a sărăciei și nevoilor care
mai apasă încă asupra țărănimii muncitoare, cu toate sforțările

89Guvernului de a-i înlesni o viață mai bună, este exploatarea chia –
burească. Chiaburii, puțini la număr, dar hrăpăreți și vicleni, au pus
mâna pe cel mai mult și mai roditor pământ; ei au cele mai multe
unelte de muncă, ba chiar și mașini agricole și tractoare”… Sări și
enumeră câte averi aveau chiaburii cu pricina: vite de muncă, pă –
duri, cârciumi, prăvălii, mori… „Numai prin muncă și hărnicie?
Dar de unde!” Dar de unde! se veseli Simeon.
— Mai încet, șopti ea îngândurată.
— „…pe oamenii muncii de la orașe, pe care-i speculează îm –
preună cu negustorii, încercând să-i înflămânzească… Cum să-i
convină chiaburului faptul că Statul îi dă ajutor țărănimii sărace și
mijlocașe, cu semințe, cu mașini agricole, cu tractoare?… Chiaburul
este dușmanul acestei politici a Statului democrației populare,
pentru că simte că ea îl eliberează treptat pe țăranul muncitor din
chingile în care l-a strâns chiaburul…” Câți chiaburi aveți în sat?
— Câți vrea baciu’ Varga, râse Anița.
— „Este necesar să se țină minte mereu, după cum ne învață
bolșevismul, că trebuie să se pună capăt nepăsării oportuniste ce
decurge din presupunerea greșită că, pe măsură ce cresc forțele
noastre, dușmanul ar deveni tot mai docil și mai inofensiv. Această
presupunere este complect greșită. Trebuie să se țină minte că cu
cât situația dușmanilor este mai disperată, cu atât mai mult vor
înclina ei să recurgă la mijloace externe”…
Lângă discursul tovarășului Gheorghiu-Dej la plenara CC al
PMR, era o caricatură intitulată „Tito, cap de pod pentru ameri –
cani”: un gras în patru labe avea o scară rezemată de fund, sprijinită
pe saci de dolari, iar în spinare purta un soldat cu zvastica pe braț,
un alt gras, cu joben, ce-ar fi putut aduce a Churchill, și un soldat
american care se uita cu binoclul peste apă, la sondele și furnalele
de pe mal. I-o arătă Aniței: N-are noimă, cine poate crede că Tito
s-a făcut capră pentru Hitler și acum stă pentru americani?
— „În Beograd sau în Zagreb,/ În ani trecuți rânjeau ustașii./
Acum din nou stau ucigașii,/ Crescuți pe trupul țării, gheb”, declamă

90ea zâmbind. Tovarășe, îți râzi de clasa muncitoare, așa că va trebui
să întăresc vigilența revoluționară. E datoria principală a agitato –
rului, ca să nu se pomenească cu vreo sarcină nedorită…
Râseră încurcați, el continuă să frunzărească ziarul Partidului:
— „Țăranii muncitori demască pe chiaburii sabotori”, citi cu
voce tare. „Chiabur demascat în gazeta de perete pentru că n -a vrut
să-și plătească impozitul agricol”, „Demascarea unui notar necin –
stit”… Ia uite, trei chiaburi bihoreni… „din comuna Cefa -Bihor, nu
au vrut să -și însămânțeze ogoarele, așa cum prevedea planul. Într -o
zi, lăsându-și o parte din pământ nelucrat, toți trei au plecat din
comună spre Salonta, o localitate din apropiere. Pe drum, însă, i-au
prins paznicii de câmp Olaru Mihai și Gal Ioan, care i-au întors
din drum, dându-i pe mâna comisiei de însămânțări”. Începură să
râdă, ea se ridică și încercă să-i ia ziarul din mână. Se înghiontiră
spre pat și el se încăpățână să citească până la capăt, ferind ziarul,
în vreme ce ea țopăia în jurul lui: „Astfel, chiaburii nu numai că au
fost siliți să însămânțeze, dar au fost și dați în judecată pentru sabo-
taj. Fora Aurel, corespondent voluntar”. Anițo, chiaburii sunt siliți
să însămânțeze, chicoti el, răsturnând-o pe pat.
— Doamne ferește! gemu femeia. Lasă că-ți arăt eu ție… Sa –
botorule, titoistule, contrarevoluționarule! Și la fiecare apelativ
șuierat, îl mușca pofticioasă de ureche și obraji…
A doua zi, Simeon se pomeni cu o cafea înainte și un vraf de
tăieturi din ziare, broșuri de îndrumare ideologică și conspecte
de la ședințele organizației de bază a cadrelor didactice din plasa
Vașcău. Se oferise să-i facă discursul pentru ședința de la Oradea.
Urma să participe la o consfătuire pe județ. Și să-i facă un program
pentru serbare. Discursul nu-i luă mult. Citi în diagonală propaganda
partidului și folosi limbajul de lemn care-l înfiera pe dușmanul de
clasă, propunând măsuri concrete de implicare a dascălilor în trans –
formările social-politice ale colectivităților. Dar programul artistic
îi dădu de furcă.

91Întâi, se amuză de aberațiile infantile prin care noul regim în –
cerca să-și răspândească ideologia, apoi se enervă, gândindu-se că
se formează prima generație de copii care nu vor ști altceva despre
lume și viață decât ceea ce învață în școala comunistă. Iar părin –
ții se tem, de bună seamă, să le povestească despre regele Mihai,
Anto nescu, Maniu ori democrație, ca să nu aibă de tras ponoasele
inocenței celor mici. Copiii vor crește privați de amintirile altei lumi
și vor avea la rândul lor copii. Ce va fi după spălarea asta de creiere?
În seara aceea, se certară. Îl iertă după ce citi discursul. Era
entuziasmată. Corectă doar două formulări ce-ar fi putut lăsa loc
de interpretări și-l răsplăti cu o mămăligă cu brânză.
— Nu putem mânca zilnic carne, când e atâta foamete în țară.
Și-i povesti ce greu vor trece peste iarnă oamenii din Moldova, după
seceta de azi-vară, al treilea an la rând.
— De ce nu-i ajutați? Să strângeți bucate și haine și să le trimiteți?
Ea propuse la consfătuire, în săptămâna ce urmă, ca în școli să
se strângă, cu prilejul serbărilor de iarnă, ajutoare pentru sărmanii
din zonele bântuite de sărăcie. Inspectoarea îi spuse, după ședință,
că va primi în curând numirea ca directoare a noii școli din sat. Iar
serbarea se desfășură în prezența unui important efectiv de partid
din județ, venit să vadă cum se îmbină munca ideologică, activita –
tea educațională și solidaritatea efectivă de clasă.
Învățătoarea umblase din casă-n casă, în zilele dinainte. Era
convingătoare: oamenii umplură sălile cu saci cu cereale, slănină,
haine vechi, obiecte de prisos prin casă. Iar serbarea în sine fu un
succes. Apăru în ziarul local, Crișana , o notă entuziastă, scrisă de
un corespondent local, un tânăr profesor din Ștei, îndrăgostit,
de altfel, de Anița.
Era fericită. Îi povestea, exaltată, moment cu moment, serbarea.
El trăgea cu coada ochiului la caricatura din Scânteia : erau trei sec-
vențe – în prima, o mână împreunată în rugăciune zicea unui capi ta-
list gras, cu joben și jiletcă: „Îndurare, stăpâne!” Ăsta era „muncitorul
neorganizat”. În al doilea desen, o palmă întinsă spre stăpânul care

92face un gest categoric de refuz: „Social-democrații cerșesc de la
bughezie reforme sociale”. Urma un pumn în figura burjuiului, de-i
zbura jobenul: „Partidul Comunist – Lupta de clasă”.
El bea des, mai des decât ar fi vrut ea. Anița primea pălincă și
vin de la oameni și nu mai refuza ca înainte, de acum sub pretext
că le prinde bine tovarășilor de la partid. Pe care-i organizase, de
altfel, la Vașcău, la deszăpezirea drumului blocat, fără să mai aștepte
să vină plugul de iarnă.
El întocmise programul serbării în crescendo: o fată, premianta
clasei, începea cu o poezie lungă, „Patronul”, scrisă de una, Maria
Banuș:
Din jilț adânc, din jilț pufos,
S‑a ridicat un domn verzui.
Avea un frac de mort luxos
Și ochii stinși și prea sătui…
Dușmanul de clasă își dezvăluia curând intențiile: „Nu-s mort,
s-o știi. Par mort, dar nu-s”. Pusă în gardă, clasa muncitoare replica:
„Dar fii pe pace, avem arme și ac de fiece cojoc”.
Urma o poezie a lui Eugen Jebeleanu. Simeon se intersectase
cu el în redacție, la Timpul , când îi lăsase o părere bună. Probabil
se tâmpise de atunci. „În satul lui Sahia”, cum îi zicea versifi cării,
chiaburii erau decepționați să constate că un avion, pe care-l cre –
zuseră american, „de-al lor e, mă, că deparazitează”. De-al noului
regim, vasăzică.
Apoi, un grăsun cu buzele pline de salivă recitase cu savoare
poemul „Minerii din Maramureș”, de Dan Deșliu. Trecuseră de la
chiaburi, că oricum satul nu prea avea din ăștia, la somnul lui Moș
Axinte, care adormise pe când ar fi trebuit să păzească de sabotori
motocompresorul ce urma să fie suit pe vârful Toroioaga. Noroc
că-l trezise fiul său, care-l dojenise aspru: „Milă mi-i de truda ta,/
Moșule Axinte,/ Dară nu te pot ierta,/ Chiar de -mi ești părinte…”

93Era curios cum au reacționat oamenii din sală, nu la morala
somnului ca dușman de clasă în sine, ci la lecția fiului către tată.
— S-or prăpădit de râs, exclamă Anița, încercând să-l imite pe
grăsunul de Sandu, cum strigase sacadat în timp ce gesticula ex –
presiv: „Merge Toader lângă moș,/ pe spinare-l bate:/ – Răgușiră
trei cocoși,/ paznice fârtate!”
Moment în care niște neastâmpărați din ultimele rânduri scoaseră
un „cucurigu” ascuțit, iar Sandu răcnise înciudat de corul de râsete:
„Sare-acela-n spaima morții:/ – Fugi la necuratul!” În vacarm, mai
strigase o dată, să fie sigur că s-a făcut înțeles: „Fugi la necuratul!”
Fusese nevoit să se întrerupă de ropotul de aplauze și de hohotele
de râs.
Urmaseră cântecele de copii isteți, care-și îndeamnă părinții să
se înscrie în colectivă, poezioare despre „fostul lup al satului”, des –
pre „biciul chiaburoiului” și despre „buldogii grași”, care stau pe saci
de bani și latră în „pădurile de piatră” din New York. Un cor de fete
dansa apoi o horă veselă: „Haideți toate să muncim,/ Pacea noi s-o
întărim”, după care Răzvănel, un orfan isteț și simpatic, favoritul
Aniței, băiat luat de suflet de un unchi și o mătușă tare în vârstă,
închidea serbarea cu o ghicitoare:
„Cine șade pe izlaz/ Și plesnește de necaz/ Când aude pe ogor/
Uruitul de tractor?”
Se făcuse tăcere o clipă, părinții se moșmondeau nedumeriți,
dar corul de copii îi trezi exclamând: „Chiaburul!”.
Nici o colindă, nimic despre Moș Crăciun ori Nașterea lui Iisus,
preotul nu participase, iar bradul – oficial, era serbarea Pomului de
iarnă – fusese împodobit cu desene ale copiilor despre viața în URSS,
așa cum și-o imaginau ei: lanuri de grâu, tractoare duduind, copii
veseli înălțând porumbei și-un zmeu pentru pace. Se dăduseră
diplome și premii în cărți pentru concursul de desene și pentru cel
de recitări. Într-un cuvânt, o reușită.
Ceatal ascultă posac povestea și zâmbi de complezență, uitân-
du-se fix la prima pagină a Scânteii , pe care trona un „5” enorm:

94„Planul cincinal – Construim socialismul fără burghezie și împo –
triva ei!”
Se năștea o lume din care el nu făcea parte. O lume nu doar din
lozinci și discursuri. Nu era numai o lume din ziare, ci o lume care
se lepăda de tradiții, de credință, de rânduieli. Aproape o violă în
noaptea aceea. Ea păru mulțumită.
— E principial ce faci dumneata, tovarășa învățătoare? o întrebă
cu răutate.
— Îhî, combat dușmanul de clasă, scânci mulțumită, tolănită la
pieptul lui.
— Combați bine, recunosc. Și râseră amândoi.
Dar de Crăciun, oamenii umplură biserica. Copiii umblară
cu co lindul din casă-n casă. Învățătoarea fu mustrată că n-a luat
atitudine.
— Nu vă ridicați oamenii-n cap degeaba! se enervase ea la ședința
de după Anul Nou. Ați fost la serbare? I -ați văzut? Lăsați -i să treacă
în ritmul lor în lumea nouă. Îi împingem de la spate, dar nu -i putem
obliga să digere noul de azi pe mâine. Riscăm să-l accepte de formă,
de nevoie, dar să nu-l asimileze deloc.
Îi povestea revoltată de obtuzitatea unor tovarăși rupți de reali-
tate, care aveau impresia că e suficient să țipi lozinci ca să se și schimbe
lucrurile hodoronc-tronc. Fu reclamată la județeana de partid pen –
tru atitudine șovăielnică, dar cei de acolo, care erau mulțumiți de
munca ei și o cunoșteau bine de pe acum, doar o avertizară să fie
mai atentă și o lăsară în pace.
Altfel, sărbătorile trecuseră în tihnă. După anii de hăituială,
Simeon se bucurase de căldură, de cârnați și de bunătatea unei femei.
Era bună la suflet și strașnică la pat. Învățase repede, pentru că avea
instinctele treze. Și un instructor desăvârșit, cum îl lăuda mereu.
Era o relație bazată pe sex. Abia apoi venea conviețuirea între
un bărbat și o femeie care începeau să țină unul la altul. Nopțile
frenetice îi făcuseră să uite ceea ce fusese înainte. Ei i se spusese,
pe la sfârșitul toamnei, că flăcăul ei se pregătește de însurătoare cu

o bănățeană deportată și ea în Bărăgan. Nu crezuse, până când o
rudă îndepărtată, rămasă în satul vecin, îi confirmase. După aceea,
suise la el în pod. Simeon nu mai știa nimic de Ilinca. Poate era în
aceeași situație, măritată cu vreun coleg din minister. Poate era
anchetată, închisă ori concediată, pe drumuri. Poate-i era rău,
poate-i era bine… Cum putea afla? Orice semn de la el ar fi însem –
nat un risc enorm pentru amândoi. Poate o lăsaseră în pace, după
o primă anchetă și o supravegheau, doar-doar se va ivi el. N-ar fi
însemnat să-i facă ei rău în primul rând și să se dea și el de gol? Îl
bântuia grija pentru soarta ei, așa cum Anița avea coșmaruri din
cauza primului ei iubit, aruncat într-o noapte într-un vagon de marfă.
Fusese prevenită, îi pregătise ascunzișul, fugise după el, dar ajunsese
prea târziu. El știa că trebuie să vină. O fi crezut că a renunțat la el?

9613
Varga intră mătăhălos. Se clătina și odaia se umplu de duhoa –
rea pălincii.
— De ce nu vrei dumneata să vorbim mâine? încercă Ana să-l
înduplece.
— Mâine poate fi târziu, tovărășico!
— De ce, Doamne păzește, să fie târziu?
— Nu știi tu cum merg lucrurile… Nu vezi că azi ești și peste
noapte te leagă?
— Hai să lăsăm pe dimineață, n-are ce fi așa de urgent! se îm –
potrivi femeia.
— Nu pe dracu! râgâi Varga, așezându-se pe un scaun care pârâi
sub greutatea lui. Întrebarea-i: vrei sau nu vrei să fii directoare-n
sat? Știi că pot pune o vorbă grea. Acuma se decide…
— Nu vreau, bace Varga, m-am mai gândit. Vreau să mă înscriu
de la toamnă la facultate, la fără frecvență.
— Ce facultate, mă?
— La istorie.
— Dă-o dracului de facultate, că facem noi destulă istorie! hă –
hăi Varga.
Apoi se făcu liniște, Simeon auzi niște pași grei pe podea și o luptă
între două trupuri, fără cuvinte, doar un țipăt și un muget înăbușite.
Le auzi prăvălindu-se pe pat. Țipătul Anei muri sub palma grea a

97bărbatului. Să coboare scara care lega podul de cămară ar fi însem –
nat să facă să scârțâie toată lemnăria bătrână a casei. Auzi icnetul
de groază al Anei. Sări din gura podului și rămase ghemuit lângă
scară, strângând din dinți din cauza durerii ce-i mușcase ascuțit
piciorul stâng. Era liniște. Apucă pe nevăzute sucitoarea de lemn,
prinsă-n cui pe perete. Fără să mai stea pe gânduri, împinse ușa,
care rămăsese, ca norocul, deschisă, căci avea broască din aceea ve –
che, care nu se putea deschide decât învârtind cheia -n ușă din afară.
— Ce-i? Cine-i? bălmăji Varga.
Îl păli în spate. Îi ghici umbra ridicându-se în mâini și-l mai
lovi o dată, cam unde i se părea a-i fi capul. Trupul greu căzu pe
spate și Simeon își simți obrazul plin de sângele fierbinte. Femeia
sări din pat, aprinse lampa, care se stinsese când se năpustise Varga
peste ea și, văzându-l mort, plin de sânge, începu să plângă isteric.
Ceatal îi puse palma peste gură. Ea se uită îngrozită, cu ochii mari,
plini de ură.
Pentru o clipă, se simți un demon puternic, la picioarele căruia
se înclinau hoitul tartorelui satului și umbra unei femei de care
crezuse, cândva, al naibii de demult părea, că se poate îndrăgosti.
Că merită să se îndrăgostească. Acum, când bâiguia păreri de rău
printre sughițuri de plâns, înțelese că totul n-a fost decât milă și că
mila e de două feluri: milă pentru binele făcut, milă pentru răul făcut.
Nu există milă pentru indiferență.
— Taci din gură! Mă duc să mă predau!
Și se spălă în lighean, în timp ce ea se uita la el cu ochi mari, de
sălbăticiune copleșită de răul abătut asupra ei.
— M-ai nenorocit, repeta șoptit, m-ai nenorocit… și cădea iar
într-un plâns nevrotic…
Își aprinse o țigară, își băgă cămașa-n pantaloni și se uită calm
prin geamul care nu lăsa să se întrevadă decât aburul gri-lăptos
al zorilor.
Ieși prin spatele grădinii și porni pe cărarea ce despărțea două
tarlale cu porumb mare și verde, acoperit de rouă. Când ajunse la

vale, sări, picioru-i alunecă pe o piatră și se udă. Când urcă dealul,
începu să simtă durerea-n gleznă. Căzuse strâmb a doua oară. Dar
durerea asta-i făcea bine, lui care nu suportase vreodată durerea fizică.
Se gândi că de ani de zile ori fugea ca un câine hăituit, ori se as –
cundea ca un șobolan. La urma urmei, de ce? Ce puteau să-i facă?
Să-l omoare? N-aveau decât. Nici măcar satisfacția că l-au prins
n-o puteau avea. Se preda el, când voia. Destul hotărau ei, mereu
ei, ceilalți. Dar nici satisfacția de a se simți ei gonaci și de a fi el
mereu vânat nu mai avea de gând să le-o ofere. La o adică, tot ce
are un om e o viață. Atunci când lui nu-i mai pasă de ea, ce poți
să-i faci? Ce resorturi să mai miști ca să-l chinui?
Sui dealul împăcat că răul fusese făcut pe de-a-ntregul și că era
cazul să tragă cortina. După atâta așteptare, era curios să cunoască
sentimentul finalului decis de el. Nu avem nimic de spus asupra
nașterii și morții noastre și, cel mai adesea, nici asupra vieții ce ne e
dată între aceste două momente de împingere și de scoatere din scenă.
Rânji amar: de mic se străduise să facă numai ce voia el pe scena pe
care fiecare o credea proprietatea sa. Actori, scenariști, regi zori ori
simpli figuranți – se închipuiau stăpânii scenei, până ce scena asta se
lepăda de ei ca un cal nărăvaș de călărețul ce abuzează de pinteni.
Niciodată, de când se rupsese de copilărie, nu se simțise din povestea
ce-i părea impusă, rătăcise mereu în căutarea propriului rol, ferindu-se
de colții căpcăunului ce înghițea destine de-a valma, în jurul său.
Poate-ar fi fost bună o ultimă carafă cu Radu, în care să vorbească
despre istoria ca monstru ce-și cere periodic tributul. Poate Hitler și
Stalin nu sunt decât uneltele prin care acest monstru pune în mișcare
milioane de oameni spre pieire. Poate e un resort care mișcă omul
împotriva omului, care-l pe face pe unul să-și pună viața la bătaie ca
să-i ia altuia de lângă el viața… Unde-i noima? Ce rost au toate astea?
Asta e viața? Asta e istoria care te-a pasionat atât? Învățăm ceva din
toate astea? E ceva schimbat de la Cezar ori de la cruciade încoace?
De la tâmpitul ăla de război de o sută de ani la secolul ăsta cu două
războaie mondiale aberante e vreo diferență în om?

9914
În buza dealului, gâfâind, își șterse sudoarea de pe chip și se uită
amețit la dealurile scăldate-n lumină. Era soare proaspăt pe cer,
păsările cântau dumnezeiește, lanurile foșneau sub un vânticel ve –
sel, în zare munții stăteau drepți și tineri ca o promisiune. Era atâta
rai de jur-împrejur că zâmbi din toată inima, sperând că nu-l va
trăda, că-i va fi aliat până la capăt și va plezni acum, pe loc, de atâta
bucurie. Închise ochii, primind cu zâmbet de copil razele calde. Acum
câteva minute suia împovărat de zgura vieții și de sângele istoriei.
Iată cum știa Dumnezeu să se arate și să șteargă cu o mângâiere
de soare tot răul… Deschise ochii și văzu câțiva oameni care se
holbau la el.
— ’Neața bună! le spuse cu sentimentul lui Robinson la vederea
lui Vineri pe insula lui.
Oamenii nu ziseră nimic, doar se strânseră unii-n alții, șoptiră
ceva și-i aruncară priviri piezișe. Atunci își aminti. Îi cunoștea. Ei
erau, tot ei. Le zâmbi senin și le ură dezvelindu-și dinții cu bună –
tatea dresorului dibaci:
— Să vă ia dracu’!
Oamenii aceia, vreo cinci bărbați și trei femei, iar nu ziseră
nimic, doar se uitară dușmănos și-i întoarseră spatele, vorbind mai
aprins între ei. Când autobuzul opri în dreptul lor, se îmbulziră la
prima ușă. El își făcu loc prin spate. Muncitorii în bluze gri, nerași,

100unii sugând câte -un chiștoc vlăguit, fără filtru, vorbeau tare, râdeau,
se înghionteau în îmbulzeala aceea strânsă în carapacea fierbinte
a mașinii cu geamurile aburite.
Curând, prinse a se întinde liniștea. O simțea cum vine spre el.
Simți și cum ei nu-l mai împresoară cu trupurile lor. Se făcuse gol
în jurul lui. Nu se uitase până atunci la ei. Întoarse capul în dreapta.
Un băiețandru blond, cu păr mare, căzut pe urechi, se uita la el fix
și își mută sfios privirea când îi zâmbi. În spatele băiatului, mai mulți
bărbați în toată puterea se uitau la el cu răutate. Erau nerași, încrun-
tați, cu fețele aspre. Fu rândul lui să-și mute ochii spre ușă. Noroc
că autobuzul oprise. Coborî și porni agale spre postul de miliție de
lângă stație.
Ușa era deschisă larg. Din antreul pustiu, păși în prima încăpere.
Un milițian citea ziarul la masă. Se uită la el mirat, peste pagini.
— Bună dimineața!
— ’Neața! răspunse milițianul privindu-l fix. Ce vrei?
— Am venit să mă predau.
Puse ziarul pe masă, împăturindu-l cu grijă, fără să-l scape din
ochi pe cel din fața lui.
— Ce-ai făcut?
— Am omorât un om.
— Ia loc, îi zise milițianul, dându-și chipiul pe spate, cu ochii tot
mai mari, ca la vederea unei arătări. Cum te numești?
— Simeon Ceatal.
— Cum?! îngăimă milițianul.
— Ceatal.
— Ce-ai zis, mă? întrebă din pragul ușii alt milițian, înalt și bine
făcut, cu capul gol, cărunt aproape de tot.
— Sunt Simeon Ceatal și mă predau pentru că am omorât mai
mulți oameni. Ultima dată, azi-noapte, pe Varga din Sârbești.
— Ce vorbești, mă? se răsti milițianul din picioare, venind ame-
nințător spre el, iar cel de la masă, scund și gras, continua să se uite
la el cu ochii beliți de uimire.

101— Stai! îl opri el pe milițianul cărunt. Ce ocupație ai?
— De profesie-s jurist, dar am lucrat ca ziarist și, mai apoi, se –
cretar al lui Ion Mihalache.
— De unde-ai apărut, mă? scrâșni vârstnicul apucându-l de gât.
Primi lovitura de pumn în plină figură, ca pe un baros nimicitor.
Când încercă să se ridice de jos, mai capătă un bocanc în gură.
Simți imediat un val de sânge tâșnind, apoi o izbitură puternică-n
moalele capului.
Când se trezi, era într-o altă încăpere, pe jos, într-o baltă de sânge.
În jurul lui forfoteau oameni, dar nu-i putea vedea. Înțelese că un
ochi nu-l putea deschide deloc. Aruncau găleți cu apă pe el, înjurând
nervoși. Simțea că-l dor creierii, îi simțea așa cum nu-i simțise nici-
odată, ca o masă de râme zvârcolindu-se și fiecare mișcare îl durea
năpraznic. Știa că nu murise, fiecare nerv îi fusese tăiat în două, dar
nu pierise, se zbăteau acum ca râmele, poate să-și caute jumătatea,
poate să-și caute drumul singure. Cine știe… Se trezi după altă serie
de găleți cu apă, era într-o baltă mare, roșiatică, unul mergea să
umple gălețile, altul dădea cu mătura apa afară, înjurând…
— Să nu dea dracu’ să mori, mă, că te tai în bucăți! urlă la el
bătrânul cu pumnul greu și cu bocancul murdar, puțind a grajd…
Era aplecat peste el și-l scutura de cămașă. Simeon îl privi cu
candoarea mielului la vederea cuțitului, deși de la naștere ai lui i-au
behăit într-una despre momentul ăsta, când îl vor apuca de blană
și-l vor scoate din turmă…
— Aduceți, mă, apă, că s-a pișat pe el, futu-i morții lui de bandit!
Aruncară iar apă peste el, prin încăperea cu pământ bătut pe
jos. Ar fi vrut să-l întrebe pe omul ăla puternic ce-avea cu morții lui?
N-avea și el morții lui? Da, eu-s bandit, am ajuns și asta la viața
mea, de aia mă predau, dar ce vină au morții? Simți o mare supărare
pe omul cărunt și rău, încât se ghemui pe jos, cu fața la perete. Îi
auzi strigându -și unul altuia să cheme un doctor, repede, că porcul
e-n stare să crape…

102Când se trezi, îl ridicaseră în șezut, rezemat de perete. Nu putea
ține capul sus, așa că vedea numai o pereche de cizme negre, noi,
lustruite frumos. În spatele lor erau alte încălțări. Deschiseseră
geamurile, era cald și lumină înăuntru, iar pe jos făcuseră curat. Nu
înțelese ce vorbeau acei oameni, un halat alb se aplecă, era docto –
rul, cu ochelari negri și gură rău mirositoare. Se lăsă doftoricit, îi
puse bandaje la cap, la ochi, în colțul gurii. Își rezemă, într-un
târziu, capul de perete, într-o poziție în care nu atingea locul în
care dăduse cu țeasta de pământ. Atunci văzu cine-i vorbea. Îl auzea,
dar nu înțelegea ce spune. Era tânăr, n-avea nici treizeci de ani, un
flăcău frumos, înalt, zvelt, cu musculatură de băiat de la țară.
Oare ce-o fi vrând de la el? De ce se obosea să-i vorbească? Îi
părea rău că flăcăul încerca să-i spună ceva și el nu înțelegea nimic.
Vorbeau, totuși, aceeași limbă. Dar nu deslușea sensul cuvintelor.
Uite, de exemplu, zicea moarte, dușmănos, oameni, luptat, armă.
Dar el părea un flăcău de treabă, acest sublocotenent, căci asta era,
îi zări, într-un târziu, epoleții. Ar fi vrut să-l întrebe: Domnle sub –
locotenent, ce înseamnă moartea? Să lămurim termenii, domnle
subloco tenent… Zâmbi strâmb.
— Ăștia știu numai de frică, tov su’tenent, se enervă iar mili-
țianul cel cărunt.
Ceatal întoarse capul spre el și-l privi cu atâta veselie-n ochiul
teafăr, încât milițianul făcu doi pași spre el, dar îl opri sublocotenen –
tul. Aici erai, ar fi vrut să-i spună, te știu bine, mai bine decât crezi,
azi dimineață ai rânit la vaci, înjurându-le pe ele și balega lor, apoi
m-ai pocnit cum știi mai bine, înjurându-mă, deseară vei lega vaca
la iesle, după ce va veni de la pășune, iar nevesti-tii, în timp ce ea va
mulge vaca, îi vei povesti ce zi de căcat ai avut și-l vei înjura pe tâ –
nărul ăsta care nu te lasă să-mi tragi una ca să te răcorești…
— Tu ai o viață de căcat…
Mormăitul sparse liniștea încordată și urmă un hohot de râs de
se cutremurară pereții. Doi colegi îl ținură pe milițian, stai, bă, Gyuri,
lasă-l dracului, stai, mă, ce să-i mai faci, nu vezi că l-ai nenorocit

103cum l-ai atins, vai de curul lui, nu merită să-ți pui mintea cu el, iar
Gyuri ăla se zbătea în timp ce-l scoteau din odaie și răcnea roșu-n
obraji, iar zicea de-ale lui, cu morți, om curios și Gyuri ăsta, avea
și el fixul lui… Sublocotenentul le făcu semn, ieșiră toți râzând,
auzi, mă, i-a zis-o banditul ăsta, ce bandit, mă, după căcăciosul ăsta
am umblat ca proștii astă-iarnă, grijania lui, cică s-a pișat pe el
numai când s-a uitat Gyuri la el, hahaha…
Ofițerul încălecă un scaun cu spătar, își aprinse o țigară, îl îmbie
și pe el, dar refuză, abia putea respira, uneori scuipa sânge din colțul
gurii, iar din nas încă-i mai curgea sânge, deși doctorul îi înfundase
un bandaj într-o nară.
— Ești Simeon Ceatal?
— Da.
— Ești născut la Ciucea?
— Da.
— Ai 34 de ani?
— Da.
— Ai fost secretarul lui Ion Mihalache?
— Da.
— Câți oameni ai omorât?
— Nu știu exact, gemu el.
— Pe Varga tu l-ai omorât?
— Da.
— De ce?
— Pentru că a nenorocit oameni.
— De unde știi?
— L-am pândit… și dădu din umeri obosit de interogatoriul
ăsta fără rost.
— Unde l-ai omorât?
— Când intra într-o casă…
— A cui casă?
— Nu știu.
— Ba știi. A cui casă era?

104— Nu știu, nu m-a interesat. Era o femeie. I-a deschis ușa și
atunci l-am lovit.
— Cum a ajuns sucitoarea la tine?
— Am furat-o din pod, am stat ascuns acolo de cu ziuă…
— Minți.
Sublocotenentul se plimbă tăcut, de la un capăt la altul al încă –
perii, fumând altă țigară, privindu-l din când în când.
— Minți. Dar asta nu mai contează acuma…
Era necăjit militarul ăsta, ceva-l apăsa. Atunci văzu că uniforma
lui era diferită.
— Ești de la Securitate?
Tânărul dădu din cap, strâmbându-se îngândurat. Deschise ușa
și ceru să i se aducă telefonul acolo. Rămași singuri, formă un
număr, se prezentă, pe el îl chema Rada și ceru la telefon pe căpi –
tanul Toma Elekes, căruia-i spuse direct:
— Ai auzit, Toma? S-a predat ăsta. Da, la Lunca. Eram aproape,
m-au sunat la postul de la Vârfuri. Da, îs aici. L-au bătut ăștia-n
prostie, cum știu ei… Czeller ce zice?… Cum adică nu mai pleacă?…
Ofițerul oftă și ascultă încruntat. Simeon aștepta încordat, au –
zea vocea celuilalt, explicând în telefon, fără să înțeleagă ce zice,
dar era clar că nu era de bine, pentru că Rada izbi de două ori cu
pumnul în masă și își trecu o dată mâna peste frunte. Niciodată
nu-și imaginase ce se va întâmpla când îl vor prinde. Urma sfârșitul,
pac, gata filmul! Uite că era interesant și epilogul.
Încercă să nu se arate mulțumit, întâi pentru că-l durea capul
cumplit, dar mai ales pentru că nu se cuvenea față de flăcăul ăsta,
poate de vârsta lui, poate chiar mai tânăr, care se uita din când în
când la el, încurcat, cam amărât părea. Un securist amărât, hai că-i
bună, ar fi vrut să râdă la un șpriț cu Radu… Dacă l-ar întreba pe
securist ce mai știe de ăla și de ăla… Pe naiba, îi poți băga-n bucluc…
Legă turi cu dușmanul poporului. Acum el asta e, un dușman al
poporului, bandajat la cap, la ochi și-n colțul gurii, dar tot element
dușmănos e, i-a spus și securistul când a venit.

105Ei, și-acuma ce va face cu dușmanul? Va termina convorbirea
și-i va trage sec un glonț în cap și va pleca aprinzându-și o țigară
sau îl va da pe mâna lui Gyuri? Îl vor judeca, îl vor duce într-unul
din penitenciarele alea moștenite de la austro -ungari, de împânzi –
seră Ardealul cu ele ca să-i țină monarhia dualistă pe români în
frâu, va avea de-a face cu alți călăi mai răi ca Gyuri, bestii care se
hrănesc din suferința pe care o provoacă, așa cum auzise prima dată
de la Geo Dumitrescu? Tocmai de la Geo, el, comunistul interzis
în vremea lui Antonescu…
Ciuli urechile. În sudul Bihorului se răsculaseră câteva sate, din
cauză că-i obligau să-și dea cotele înainte de seceriș. Înțelese că-i
goniseră pe activiști și pe milițieni. Că erau deja morți și răniți și
urma să se intervină în forță, altfel se putea întinde răzmerița. Iar
Czeller ăla nu mai mergea în Maramureș, îl trimitea, pare-se, pe
ăsta, pe Rada, cu documentele la Sighet, pentru procesul partizani –
lor. Czeller rămânea la Oradea, să se ocupe de răzmeriță, pentru că
tâmpiții ăia de la Arad nu făcuseră nimic, de la ei se întinsese focul
la câmpie. Și Czeller ăla se va ocupa personal de anchetarea lui
Ceatal. Dacă tot nu fuseseră în stare să-l prindă până s-a predat
singur, măcar să-l ancheteze ca lumea.
Asta era, îl socotiseră mort, dispărut fără urmă, scăpaseră de el,
nu mai pusese probleme de mult și, deodată, iată-l pocnind în cap
un secretar de partid. Într-un loc unde e liniște acum, dar, în jur,
sunt tot mai multe sate răsculate… Și rușii au nevoie de liniște pen –
tru a duce uraniul, își zise…
Ofițerul tăcu un timp, ascultând ce-i spunea celălalt. Deodată
închise telefonul, mormâind: „Bine, așa facem.”
— De ce nu te-ai predat până acum? se întoarse spre el. De
ce n-ai încercat să cooperezi?… Ce ți-ai imaginat, că-ți trimite
Dumnezeu anglo-americani din cer? ridică tonul băiatul de la țară
și, brusc, nu mai păru atât de cumsecade.
— N-are treabă Dumnezeu cu noi… oftă Ceatal, privind în –
cruntat într-un colț al odăii.

106— O fi ocupat prin alte părți… oftă ofițerul, fumând încet.
— Noi l-am scos pe Dumnezeu din povestea asta. Călărim
lumea și ne simțim niște Dumnezei…
— Ce, mă?
— Apeși pe un trăgaci, pac! s-a dus o viață-n rai… Apeși pe
un buton, pac! s-a urcat Hiroshima în rai… Apeși pe alt buton,
pac! s-au aprins cuptoarele și sufletele se înghesuie pe horn spre
rai… Dumnezeu e ocupat cu raiul, nu mai are treabă cu iadul de
pe pământ…
— Pizda mă-tii de filosof! Tu-mi mai lipseai pe cap!
Ofițerul trânti ușa. Îl auzi dând ordine scurte, răstite. Veni iar
medicul, schimbă bandajele, îi dădu niște medicamente pe care le
înghiți greu, apoi ceru să-i aducă lapte. Ăsta da regim… Auzise
câte ceva de la țărăni ști despre regimul din arest, după ce înce –
puseră să-i ridice pe cei de la Tineret. Unii aveau cunoștințe care
scăpaseră după anchetă, alții știau anchetatori și vorbele începuseră
să circule înainte să fugă el.
Se trezise într-o noapte, strigând în zadar un strigăt din acela
tăcut, ce crește până la sufocare, până simți că pleznești. Visase un
malac ras în cap, cu mustață, ca un tătar cumplit din alte vremi.
Visase celula, ochelarii negri pe ochi, drumul spre camera de anchetă,
becul în ochi, întrebările, pumnii… Plânsese încercând să uite, să-și
spele creierul de zgura timpului bolnav prin care trecuse. „Te crezi
erou? Faci pe eroul cu mine?” urla la el călăul din vis, pocnindu-l cu
o bâtă și el nu mai apuca, sub ploaia de lovituri, să -i spună acelui om
sau ce-o mai fi fost și el că n-a avut nici o clipă intenția să fie vreun
erou. N-am cerut eu să vin pe lumea asta; chiar cer imposibilul dacă
vreau să fiu lăsat în pace? Atât ar fi vrut să-i spună mormanului de
carne dezlănțuită asupra lui cu o ură hidoasă…
Asta o auzise de la Nicodim, călugărul lăcrima de câte ori își
amintea chipul anchetatorului… „Și deodată vedeam că iese Necu-
ratul la iveală din el și se înnegrea tot, ochii i se tulburau, bulbu-
cați, și omul acela normal, ca mine, ca dumneata, se făcea urât cum

n-am mai văzut și numai după ce mă trezeam din leșin, când arun –
cau apă pe mine, îl vedeam fumând la masă, cu mâna tremurând,
transpirat și liniștit. Și m-am întrebat de atâtea ori în celulă: Doamne,
pentru ce grozăvie pătimește semenul acesta al meu cu atâta chin?”

10815
Ofițerul intră cu doctorul, pe care îl întrebă dacă poate fi trans –
portat, apoi dădu dispoziție să-l urce cu grijă în mașină. Îl duseră
într-o dubă, era noapte și liniște în curtea postului de miliție. Gyuri
o fi dormind lângă nevastă-sa, că nu-l mai văzu. Securistul se așeză
lângă el, în spate, ceea ce-i miră și pe cei care erau cu el.
— Stai bine, filosofule?… Atunci, răspunde-mi la o întrebare:
ce e căcatul?
Ar fi vrut să râdă, dar îl durea obrazul îngrozitor.
— Îți spun eu ce e, ca să câștigăm timp. E ceva ce pute până-ți
ia tot aerul și în care, cu cât te zbați mai tare ca să ieși, te afunzi
tot mai mult, până-ți trece peste cap. Din budă există, totuși, o cale
de ieșire: să nu fii singur și să te poți cățăra pe umerii altuia. Ei, în
chestia asta suntem noi doi. Tu m-ai băgat în căcat, tu mă vei scoate
și-n felul ăsta s-ar putea să scapi, deși nu meriți, dacă e să-mi știi
părerea. E ultima discuție pe care o avem. Dacă miști un deget mai
mult decât îți spun, îți zbor creierii fără o vorbă.
Bătu în tabla ce -i despărțea de cabina șoferului, mașina opri, sub –
locotenentul se mută în față, apoi reluară hurducăiala prin beznă.
N-avea rost să se gândească la vorbele ofițerului, pentru că nu înțe-
lesese nimic. Probabil era îngrijorat de pacostea ce-i căzuse pe cap.
Treaba lui, oricum puterea era la el.

109La fel de inexplicabil ca multe alte lucruri pe lumea aceasta și
în mintea omului, după ce rămăsese singur, lungit într-o parte, pe
șoldul care nu-l durea atât de tare la fiecare groapă în care se pră –
vălea rabla aceea rusească, Simeon își aduse aminte de coșmarurile
din ultimul an. Înainte, se trezea cu groaza celulei, a bătăilor, a an –
chetei. Îi era frică de absurdul prizonieratului la cheremul unor bes –
tii. Ce-i un erou, la urma urmei? Unul care omoară pentru o idee?
N-am nici o idee pentru care să vreau să omor, îi spusese odată
fratelui lui Radu. Iar Geo Bogza îl privise disprețuitor și-i ținuse
o teorie pe care n-o mai ținea minte, dar se certaseră urât. Sau erou
e unul care moare pentru o idee? Pentru că și asta-i spusese lui Geo:
n-am nici o idee pentru care să vreau să mor. Și o ținuse așa, ener –
vându -i pe toți de la masă în seara aia: vreau să trăiesc o viață liniștită,
mediocră. Ce vina naibii am eu c-am venit pe lume între tot felul
de maniaci, poate niște puberi întârziați, poate niște animale rătă –
cite prin lanțul trofic, care țin neapărat să facă din mine un erou?
Ba să omor, ba să mă las omorât. Despre asta e vorba, urlase la Bogza
și ăsta plecase înjurându-l, pentru a-l ocoli apoi: despre moarte e
vorba, nu despre ideile voastre tâmpite, inventate ca să puteți să
vă dați în cap în voie. Vă credeți deasupra omului grotelor, dacă voi
dați în cap în numele unei idei?
Radu încercase să-l tempereze, dar se supărase până la urmă și
el: sângele apă nu se face, chiar dacă erau atât de diferiți cei doi frați.
Și pentru că realiza că întrecuse măsura, jignind niște oameni care-l
primiseră la masa lor, să împartă o carafă de vin, îl lăsase pe Radu
să vorbească tot drumul spre casă despre nevoia de idealuri, care
ne înalță din animalitate. Era o tâmpenie, dar lui Radu îi plăcea să
contrazică oameni, pentru a ajunge, până la urmă, prin propriile
argumente, la un numitor comun. Asta era înainte să se apuce de
corabie. Poate acum e pe mare, poate e pe o insulă, poate Radu
a reușit și, undeva, un Robinson se bucură de lipsa oamenilor.
Asta-i soarta umaniștilor: să fugă de oameni, după ce-i cunosc mai

110bine. După cum pacifiștii ajunseseră să pună mâna pe arme, ca să-i
potolească pe unii care voiau cu tot dinadinsul război.
Mașina opri la marginea Oradiei, pe un tăpșan. Îl coborâră și pe
el și urinară toți, aliniați lângă niște copăcei. Când se întoarse, văzu
avionul pe pistă și încă o mașină ceva mai încolo. Rada vorbea cu alt
ofițer tânăr. Ceilalți stăteau la o țigară, vorbeau între ei, uitându-se
la Ceatal. Era un soare frumos, de un roșu violent, ce ieșea de după
un deal. Urca repede pe cer, se luminase brusc, era plin de păsărele
vesele, ciripeau de nebune, mirosea a iarbă cosită și adia un vânticel
proaspăt. Atunci realiză că nu are cătușe. Erau inutile, la cum
șchiopăta, dar ofițerul ăsta încă nu-l prezentase ca pe un trofeu într-o
cazarmă sau unde să-l fi dus. Apoi, mașina cealaltă plecă. După un
timp, ușor nedumeriți, plecară și cei ce veniseră cu ei de la Lunca.
Erau patru: pilotul care-și aranja casca, Simeon și cei doi secu-
riști. Urcară în avion, el în spate cu Rada și, după ce hurui ca un
bondar greoi pe pista improvizată, decolară șovăielnic, înclinân-
du-se când pe o parte, când pe alta, până ce avionul se așeză în aer.
Era, însă, fragil și fiecare pală de vânt îl clătina. Se vedeau căpițe,
oameni cu furci în spate, căsuțe albe, înghesuite pe lângă câte-o vale
secată, cu albia îngălbenită de arșiță, apoi niște dealuri pline de vii,
o podgorie cât cuprindeai cu ochii, apoi intrară între niște nori ca –
fenii, prin care se întrezăreau niște creste negre în față.
Atunci, Rada făcu un gest ciudat până și pentru un securist
bizar ca el: scoase pistolul și-l puse la tâmpla pilotului. Avionul se
bălăngăni periculos, începu să piardă înălțime, pilotul răcnea ceva,
cei doi securiști urlau la el, scoase și celălalt pistolul și începură să-l
smucească și să-l împingă pe pilot. Acesta, grizonat, cu mustață
aproape albă, era mai degrabă enervat decât speriat, striga la ei să
se potolească, iar ei zbierau că-l aruncă din avion dacă nu face în –
tocmai ce-i spun.
Ceatal se aplecă să audă ce zic, dar Rada îl lovi puternic în piept,
cu muchia mâinii stângi. Apoi, se întinse și-i trase și pilotului un
pumn în falcă, iar celălalt securist îl apucase de braț și-i cerea să

111schimbe direcția, altfel îi trage un glonț în cap și-i propti pisto –
lul sub bărbie, ca să fie mai convingător. Erau fioroși amândoi,
așa dezlănțuiți.
Avionul făcea viraje periculoase, mergând în jos. Ieșiseră din
nori și se vedea un pisc împădurit drept înainte. Pilotul se potolise,
se concentra asupra avionului, Ceatal se proptise pe spate, cu sto –
macul suit în gât, amețit de spaimă. Mergeau direct spre pădurea
de brazi, erau negri de la distanță, apoi verde închis, cu cât se
apropiau, se deslușea fiecare brad în parte, ca o lumânare lungă,
zveltă, care creștea sub ochii lor, cu flama soarelui roșu orbindu-i
de deasupra pădurii. Ceatal avu impresia că zburară deasupra unui
mănunchi de lumânări aprinse când pilotul reuși să înalțe avionul
peste pădure. Apoi, schimbă direcția, să evite soarele care-i orbea,
urcară iar peste nori, pilotul vorbea, mai potolit de data asta, cu
securistul de lângă el.
Erau agitați și se sfătuiau mereu asupra direcției. Un avion trecu
destul de aproape de ei și deveniră iar isterici, strigând la pilot să
treacă naibii granița aia odată. Pilotul zise ceva de anti-aeriană,
Elekes zise de sârbi, Rada înjura întruna și pe Tito și pe Dej și pe
Stalin, până când pilotul începu să râdă nervos și făcură toți o criză
de râs, încât și Simeon râse cu lacrimi, cu obrazul schimonosit de
durere, cu sângele curgând iar din pomeți și colțul gurii, până se uitară
la el și râseră și mai tare când îl văzură, probabil arăta ca dracu’, dar
asta nu mai conta.
— Știi vreo limbă străină? îi strigă Rada la ureche.
— Aha, franceză și ceva engleză.
— Ce-a zis?
— Că vorbește franceză și ceva engleză, zise Rada tare și râseră
amândoi securiștii, privindu-l cu simpatie.
În clipa aia, răsună un păcănit de mitralieră. Ca și cum cineva ar
fi tras de lângă ei. Ceatal se miră că se aude mitraliera atât de aproape,
doar n-or fi tras de jos și se aude până la ei, exclus, ce prostie,
pac-pac-pac, răpăiau gloanțele, avionul se lăsă pe-o aripă, apoi

112se-ntoarse pe alta, erau pe-o dungă toți, speriați, și atunci văzură
deasupra un alt avion, mic, ca al lor, apoi pilotul se năpusti în jos,
ca un kamikaze, și, când avură senzația că se vor împlânta într-un
platou de piatră stearpă, ridică brusc avionul, îl culcă apoi când pe-o
parte, când pe alta, nu se mai auzea mitraliera, dar avionul celălalt îi
gonea din urmă, până-l văzură făcând un viraj. Pilotul și ofițerii
scoaseră un chiot, uihaaaa! țipă Elekes, roșu-n obraji. Atunci, alte
două avioane mici se iviră, trecură de ei, apoi apărură unul în dreapta,
altul în stânga și începură cu toții să-și facă semne, Ceatal râdea fără
noimă, făcându-le cu mâna, bucuros că scria ceva cu litere chirilice
pe ele. Merseră un timp flancați, pilotul zise ceva în stație, după ce
oprise de mult comunicarea, apoi începură să coboare.
Ateriză unul din avioanele sârbești, apoi al lor, apoi celălalt.
Când opriră pe pistă, se pomeniră înconjurați de camioane militare,
jeepuri și soldați în poziție de tragere.
— Să le spui că vrem azil politic și că avem documente impor –
tante cu noi pe care vrem să le predăm americanilor, numai ame –
ricanilor! îi spuse Rada lui Ceatal. Pilotul își ștergea broboanele de
sudoare de pe frunte, iar celălalt securist făcea semne cu mâinile în
sus, că vor să se predea. Deschide-i! îi spuse Rada pilotului.
Ceatal se trezi în ușa avionului și începu să strige în engleză, apoi
în franceză ce-i spusese locotenentul. Erau zeci de arme îndreptate
spre el, în poziție de tragere. Un ofițer gras, cu uniforma plină de
trese și medalii, strigă la el dintr-un jeep. Ceatal îi răspunse în en –
gleză și franceză, cerând un translator, în vreme ce ofițerul răcnea la
el în sârbă, vânăt în obraji, gesticulând agitat. Soldații se apropiară
amenințător de avion, cu puștile la ochi. De pe un alt jeep, o mitra –
lieră se fixă asupra cabinei.
— Ya ni panimaiu srpski! țipă Ceatal speriat. Ya ni panimaiu!
Ca și cum ar fi turnat gaz pe foc, grăsanul scoase pistolul și-l
îndreptă spre el.
— Vy gavarite pa angliski? insistă Ceatal.

113— Taci dracului cu rusa ta! Nu mai vorbi rusește! strigară cei
din avion.
Lațul se mai strânse o dată spre avion, ofițerul urla ca apucat,
probabil îl înjura cum îi venea la gură. Dădu, însă, un ordin și un
ofițer tânăr veni lângă jeep și începu să traducă în engleză.
— Vor să știe cine suntem, se întoarse, la un moment dat, Simeon
spre tovarășii lui de drum.
— Zi-i că suntem „dezertori” din Securitatea română, mormăi
nemulțumit Rada.
Într-adevăr, cuvântul ăsta, „dezertori”, îi provocă o pufnitură de
dispreț comandantului și, cel mai probabil, încă o salvă de ocări.
Translatorul insistă apoi asupra apartenenței lor la Securitate, încât
Ceatal trebui să repete de două ori.
— Dă-te la o parte, îl împinse Rada. La asta nu ne-am gândit.
Și ieși în ușa avionului în uniformă. Zi-le că vrem să ne predăm
americanilor.
— Zice să lăsăm mofturile și să ieșim cu mâinile sus, altfel ne
lichidează pe loc.
— Dă-i dracului! Nu ne predăm decât americanilor. Să vină con –
sulul american aici, că avem secrete importante, altfel n-au decât să
ne arunce-n aer. Spune-i că nu ne pasă de amenințările lui.
Și după ce Ceatal transmise asta, se închiseră în avion. Era cald
și se apucaseră cu toții să fumeze. Comandantul se mai agită în
jeep, le mai arătă pistolul amenințător, apoi porni spre clădirea ae –
roportului, în timp ce soldații rămaseră pe poziție. Ceatal înțelese,
din discuția cu pilotul, că problema lor cea mai mare, în timpul
zborului, fusese combustibilul, care fusese prevăzut până la Sighet,
mare noroc că le ajunsese până la Belgrad.
Rada îi instrui:
— Le vom spune că am plecat ca să nu participăm la reprimarea
revoltei țărănești din Bihor și Arad și ca să împiedicăm procesul
partizanilor din Maramureș, închiși la Sighet. Toate documentele
pentru proces sunt la noi.

114— Tov ’tenent, eu am familie, nu pot să rămân cu voi, începu să
se tânguie pilotul. Trebuie să mă întorc, o să-i bag în bucluc pe-ai
mei. Nu pot lăsa copiii de izbeliște, înțelegeți-mă și pe mine. V -am
ascultat, v-am adus, lăsați-mă să mă întorc. Or să mă dea dezertor.
— Deja ești dezertor. Tare-aș vrea să văd figura lui Czeller, râse
Elekes. Securiștii se amuzară nervos și mai aprinseră o țigară.
— Eu cine-s în povestea asta? întrebă Ceatal.
— N-ai nimic de ascuns. Ești secretarul lui Mihalache, noi te -am
salvat de plutonul de execuție. Nu vă faceți griji, nu în fiecare zi zboară
peste graniță un avion cu securiști, un partizan și atâtea documente.
Așteptând un semn de la cei de afară, ofițerii schimbară niște
impresii care, înțelese Ceatal, continuau discuția telefonică de
aseară. Rada povesti cum îl scăpase pe prefectul de Arad, unul Bele,
din mâinile țăranilor dintr-un sat cu nume ciudat, Șomoșcheș, pe
lângă Ineu. Îl trăseseră din mașină și-l bătuseră măr, iar mașina i-o
răsturnaseră într-un șanț. Primarul fugise cu un camion, noroc că
oamenii se luaseră după el și Rada a reușit să-l salveze pe prefectul
lăsat lat la pământ.
— Mai scapă? se interesă Elekes.
— L-am dus la spital, la Ineu. Scapă și-o să-i prindă bine lui
Czeller mărturia lui, pentru că Ambruș era tare supărat că ne-am
extins în județul lui. Mi-a spus-o un sergent, când l-am dus pe pre –
fect. Ăia de la Arad s-au spălat pe mâini în fața Bucureștiului că la
noi ar fi început revolta și s-a extins la ei. O să fie o anchetă urâtă…
— Mai ales c-am fugit și noi…
— O să aibă Czeller o perioadă de pomină, râseră iar.
— Numai că înainte o să-i belească pe țărani…
Elekes povesti cum colonelul ăsta care tot apărea în discuțiile
lor, Czeller, șeful Securității din Bihor, împușcase, cu o noapte
înainte, doi din țăranii arestați în satele răsculate pe firul Crișului
Negru. Iar Rada le spuse cum țăranii ăia arădeni refuzaseră procesele
verbale prin care erau obligați, înainte de treierat, să predea cota
de cereale statului. Altfel nu puteau treiera.

115— Cel mai tare i-a scos din sărite faza cu închisoarea. Și pros –
tia prefectului a fost că-i dădea întruna că-i paște pușcăria, de la
5 la 15 ani, și amendă de la 10.000 la 100.000 de lei, tot repeta ame –
nințările astea. Și unul, al Șchiopului îi ziceau oamenii, ăla făcuse
o listă cu peste 50 de familii care voiau să treiere fără să dea cotele,
l-a întrebat: „Dumneata, tovarășe prefect, ce preferi – zece mii de
șuturi în cur sau o sută de mii de pumni în cap, dacă tot e s-ajun –
gem la pușcărie?” Prefectul l-a înjurat și i-a zis că s-ar putea să nu
mai apuce pușcăria dacă are gura atât de mare. Atâta le-a trebuit.
Au pus mâna pe el și l-au tăvălit în mijlocul uliței. Au alungat
milițienii, au ars arhiva primăriei și au tăiat firele telefonice. Acolo
numai cu armata mai faci liniște, ce să mai vorbim de luat cota de
la batoză…
— O tâmpenie, că n-o să mai treiere nimeni anul ăsta, în zonele
alea. Rămâne grâul pe câmp, după atâta amar de secetă. Mor oameni
de pomană și statul nu se alege cu nimic din cotele lui…
— Se alege cu pușcăriile pline de chiaburi și dușmani ai po –
porului…
— Dacă un dement ca Czeller e poporul… Un ucenic de morar,
care-a fost și-n banda lui Bela Kun și informator al Siguranței lui
Horthy, acuma vine să apere poporul…
— Ți-am zis că va veni vremea când ne va fi dor de Birtaș.
— Nu și de nevastă-sa! Hahaha!
— Poate-l vor lua și pe Czeller cu ei la București, că le plăcea
să-l aibă de cățelandru.
De jos, ofițerul tânăr strigă ceva. Simeon ieși în ușă. Se întoarse
spre cei din avion:
— Vor să ne predăm necondiționat.
— Spune-i că ne aruncăm în aer cu avion cu tot! se înfurie Rada.
— A zis că avem cinci minute să ne predăm, altfel deschid focul.
— Da? Noi le dăm trei minute: ori americanii, ori aruncăm
avionu-n aer!

116Cei doi ofițeri scoaseră grenade dintr-o raniță și își pregătiră
pistoalele-mitralieră.
— Lasă ușa deschisă! îi șuieră Elekes lui Ceatal. Îl mută pe
pilot pe locul lui și scoase arma afară în poziție de tragere.
Nu-l băgase în seamă prea mult pe căpitan. Era tânăr, brunet,
bine făcut, cu o mustață subțire și sprâncene stufoase, unite de o
încruntare permanentă. Din profil, maxilaru-i juca nervos. Pe par –
tea cealaltă, Rada își ținea arma la vedere. Pilotul vru să spună ceva,
dar căpitanul îl drăcui scurt. Translatorul se întorcea cu jeepul,
printre liniile de militari grupați acum în dosul mașinilor. Parla –
mentă o vreme cu Ceatal, care simți o sfârșeală în tot corpul, prins
între armele sârbilor și pistolul- mitralieră al căpitanului, întins
peste umărul lui stâng.
— Zice să ne predăm și ne garantează că ne vor da americanilor.
— Cum ne garantează?
— Va veni un consul american.
— Să vină consulul întâi, apoi ne predăm.
— Spune-i că-i arunc o grenadă-n cap, dacă o mai lungește
mult! strigă Elekes, agitând o grenadă pe la spatele lui Ceatal.
Soldații îi înjurară și doi scuipară spre avion disprețuitor.
— Potolește-te naibii! încercă Rada să-l tempereze pe căpitan.
Lasă grenada! Zi-i să ne dea combustibil să plecăm de aici!
Translatorul făcu cale întoarsă spre aeroport. Tensiunea crescuse
în cele două tabere: soldații erau tot mai iritați și le strigau, în mod
evident, ocări, pilotul țipa că vrea la copilași, cei doi ofițeri se cer –
tau: să le arate sârbilor că-s hotărâți să meargă până la capăt sau
nu? Lui Toma -i intrase -n cap că o rafală spre soldați le -ar arăta că -s
sinucigași și i-ar face să dea înapoi.
— Mă piș pe mine, răzbătu prin vacarm vocea stinsă a lui Ceatal.
— Futu-ți pișarea mă-tii! izbucni, cu accentul lui unguresc,
Elekes exasperat.
— Nu mai rezist.

— Fă pe tine! Auzi, partizanu’! După ăsta ai fugit doi ani prin
munți?
— Pișă-te-n bidonul ăla. Am rămas și fără apă.
— Bă, dacă ajungeai pe mâna lui Czeller sau a lui Retezan, era
vai de curu’ tău. Și-apoi în pușcărie vedeai tu tratament la boașe…
Hai, termină-te, că-ți vine prietenul!
Locotenentul le spuse scurt că vor primi combustibil și două
avioane îi vor escorta până la Trieste, unde se vor preda americani-
lor. Dacă se abat de la drum, vor fi doborâți fără avertisment. Fă –
cură un efort să nu se bucure până nu porni avionul. Rula pe pistă
și-n cabină răsunară chiote. Doar pilotul plângea în hohote.

11816
Zăcea pe un pat imens, primitor, într-o cameră cum nu mai
cunoscuse vreodată. Pereții îmbrăcați într-o țesătură de culoarea
vișinei putrede respirau o eleganță primitoare. Pe noptieră, sub
o veioză în culori vii de Murano, stătea, ca un trofeu, o sticlă de
Pinot Grigio di Veneto, tolănită într-un vas cu gheață. Lângă
ea, o sticlă de San Pelegrino. Turna, în răstimpuri, un șpriț, după
o alchimie a răsfățului și i se făcuse lene să se mai întindă spre
platoul cu mai multe soiuri de șuncă și brânzeturi, de pe biroul stil
Ludovic al XVIII-lea. Făcuse o baie lungă și înspumată, cu bucu –
ria întreruptă de câteva ori de teama că va muri în mijlocul bine –
lui. Poate nu neapărat să mori de atâta bine, dar să mori din cauza
binelui. Se uită la tablourile cu canale venețiene și i se păru o pros –
tie teama asta de moarte în orice situație, când de rău, când de bine.
Dar, cu fiecare încercare de a conștientiza clipa și locul, tresărea
speriată amintirea fricii.
Era beat. Extrem de beat, după cum își dădea seama. De ani de
zile nu i se mai îngăduise să fie atât de beat. Asta-i tot ce-și dorise
în ziua aia, încă de când a suit spre biserica San Giusto, pe străduțe
abrupte, acoperite cu lespezi strâmbe de piatră veche, netezită de
vremi. Oricum, cine-i ieșise-n cale cu siguranță-l socotise beat
de dimineață. Cu pasul nesigur, împleticit, cu privirea pierdută și
câte un rânjet fără noimă, făcuse, fără îndoială, figură de nebun pe

119ulicioarele acelea înghesuite. Din când în când, întorcea capul cu –
tremurat de golful tot mai întins din spate, în prelungirea pantei.
Din castelul San Giusto a putut alerga, apoi, cu privirea spre nemăr –
ginitul mării, de o parte, și colinele orașului până departe, la Foru –
mul Roman, ale cărui ruine se vedeau cu claritate.
A uitat de casa contelui Brigido, în care sălășluise Napoleon, pe
când era comandant al armatei din Italia, în 1797, a uitat fațada
gri, zdrențuită de timp, cu balconul și blazonul deasupra, din mar –
mură albă, cu cei doi pești străjuiți de trei steaguri pe o parte și trei
pe alta și o coroană deasupra. A uitat arcadele romane ce sprijineau,
unde nu te așteptai, câte o casă și de cei doi cavaleri din metal, care
băteau ora exactă la intrarea în castel. Cel din stânga, cu zâmbet
ironic, deasupra țăcăliei, celălalt încruntat, parcă pătruns de tragis –
mul trecerii. Nici la mormintele infanților Bourboni, ce tânjiseră
de aici după tronul spaniol abandonat lui Napoleon de înaintașul
lor, Carol al IV -lea, nu s-a mai gândit acolo sus. Ci la lumina blândă
a acelei biserici de o majestate înțeleaptă în îmbinarea senină a
mozaicului albastru, de inspirație bizantină, cu fundalul auriu din
care se detașează chipul Mântuitorului, totul amintind de somnul
regalității resemnate. Inutila zbatere primește aici mângâierea de
pe urmă.
Mergea de la un crenel la altul, cuprinzând deschiderea atât de
generoasă a locului. Bunăstarea cu stil din Piazza Unità d’Italia,
evocând Mitteleuropa, îl frapase prin asemănarea acestui capăt de
imperiu, nu demult cel mai mare port al coroanei habsburgice, cu
orașele din extremitatea estică a bătrânei monarhii ce-și dăduse
duhul tocmai după ultima și atât de strălucitoarea explozie de ra –
finament și energie creative. Poate, ca la Veneția, unde începuturile
ascensiunii se leagă de numele lui Marco Polo, iar apogeul artistic,
din vremea lui Vivaldi, coincide și cu decadența lui Casanova. Apoi,
brusc, apusul, sub brațul lui Napoleon, iar în cazul Austro-Ungariei
sub șocul Marelui Război. Poate că legea creșterii și descreșterii
imperiilor, cum o sintetizase Cantemir în studiul dedicat otomanilor,

120transpune soarta omenească la nivel macro. Aceeași fatalitate a
vieții dictând și individului, și marilor puteri ale istoriei. Iar chinul
sisific e limpede că-și are pricina în lipsa de memorie, de înțelep-
ciune, în incapacitatea de a extrage un minim învățământ din viața
altuia pentru a nu-i repeta greșelile. Și ajungem să punem pe seama
fatalității consecințele lipsei de memorie.
Dar cruzimea? Nu joacă ea rolul esențial? Nu setea de sânge e
motorul? Ce ne determină, până la urmă, să ne năpustim unii asu-
pra altora, cu fierul în mână, dornici să crăpăm țeasta semenului
nostru? Pentru ca apoi, să facem speriați semnul crucii înaintea
Mântuitorului. Se sfiise să îngenuncheze în această catedrală care
veghea de secole atâta nebunie a firii omenești. Poate ea însăși
martoră a vărsării de sânge tocmai în numele celui ce s-a jertfit pen –
tru a ne arăta calea. Ce să-i spună Dumnezeului atât de blând, de
luminos, de deasupra altarului? Am ucis, Doamne, iartă-mă, căci
am fost silit să iau viața altuia ca să o apăr pe-a mea. Nenumărate
vieți am fost silit, reține, Doamne, am fost silit să curm, ca să rămân
viu. Ca să nu-i las să-mi ia ei aerul acesta sărat al mării care urcă
acum până la nările mele însetate de libertate. Iartă-mă, Doamne,
atunci când vei cântări vinovățiile! Asta să-i fi spus lui Iisus? Merita
El asemenea etalare de spurcăciune morală, de urât omenesc, de
fățărnicie întru iertarea mizeriei?
Ieșise rușinat din biserică și se refugiase pe meterezele cetății.
Bărci cu pânze și câte un vapor străbăteau golful. Mai la stânga,
era o deschizătură mai modestă, unde trăgeau bărcile pescărești.
Forfota aducea uitarea, pentru vindecarea rănilor.
Își aminti de Samu baci. Lumina violetă din biserică decantase
straturile ființei și-i amintise că gustul morții îl simțise cu adevărat
când bătrânul a strivit repede o lacrimă între gene. Pentru că atât
îi mai rămăsese, îndârjirea de a nu plânge. De a n-o jeli pe Tabita,
soția lui ucisă în ghetoul orădean, în vara lui ’44, după ce fusese
biciuită de călăi pentru a le dansa pe muzici asurzitoare, venite din
megafoane instalate să acopere țipetele celor torturați. Bătrână și

121slabă, Tabita nu spusese nimic despre ascunzătoarea din perete.
A murit chemându-și bărbatul. N-a știut asta până târziu, mult după
ce plecase și ultimul tren, și el încă bântuia ca o stafie vechiul cimi-
tir evreiesc.
— M-am ascuns în cavoul familiei. Dormeam între ai mei și
speram că va trece potopul acela de sânge și ură. Că Tabita va muri
în brațele mele, într-o dimineață de toamnă, că Miriam va legăna
un prunc în brațe, că voi pune într-o zi capul pe mașina de scris și
mă voi întoarce în cavoul acela. Dar numai după ce Tabita își va
urma tratamentul, pentru a se stinge lin, numai după ce Miriam
se va căsători cu băiatul ei, numai după ce-mi voi vedea nepoțelul
zburdând pe scara interioară a casei construite de tata pe locul pră-
văliei socrului său, nepot al celui de-al doilea jude al evreilor din
Oradea, Brod Samu, de unde mi-au luat numele.
Stăteau pe o bancă pe malul Crișului. Dincolo de apă, era liceul
„Emanuil Gojdu”. În jur, sălcii înverzite, filtrând soarele vesel, mame
plimbând copii gălăgioși. Doar apa era un șuvoi înfuriat, de culoa –
rea mâlului, din cauza ploilor de zilele trecute.
— La munte, încă mai plouă, oftă bătrânul, urmărind o creangă
prinsă-n goana valurilor.
Țara visurilor noastre se chema revista în care Simeon Ceatal a
publicat primele poezii. Revista liceului renumit pentru severitate
și performanță. „Bastilia”, cum îi spuneau elevii, forma promoții
după promoții de entuziasm și cunoaștere, din care, cu o perse-
verență admirabilă, se afirmau nume mari în toate domeniile. Țara
visurilor noastre . Prima dragoste, tăinuită. Cărți, multe cărți, chinul
matematicii, intransi gența absurdă a unor dascăli de modă veche,
evadarea în scris, prima țigară între sălciile astea, prima beție în
cămin, îngrijorarea tatei, de mână cu cel mic, veniți să -l vadă, o
noapte pe drum, cu căruța, să vândă găini, să-i lase bani de taxă și
merinde de acasă. Nedumerirea omului de la țară, spaima lui că tot
efortul familiei e -n zadar, dacă el atâta știe, să dea cu piciorul șansei
de-a ajunge domn la oraș. Ce diferență e între el și cei de leatul lui

122rămași la coasă, dacă el atâta știe să facă între zidurile astea la care
privea cu sfială?
Bătrânul povestea despre Maria Tereza, despre fiul ei, Iosif,
despre comunitatea evreiască dintr-un loc numit Subcetate și-i
arăta zidurile îndepărtate ale cetății, lângă care primiseră îngăduință
să se așeze strămoșii săi, după ce, înainte, n-aveau voie să înnopteze
în oraș, ci se întorceau seara, strângându-și negoțul, în așezările lor
mărginașe, precum ale țiganilor mai acum. Samu baci zicea de
străbunul acela al lui ce refuzase să plece când consiliul orășenesc
întârziase să aplice reformele lui Iosif al II-lea și apoi știuse să ia
locul celor plecați spre Budapesta și Bratislava. Apoi, de dibăcia
bunicului nevestei lui, care făcuse avere în vremea epidemiei de
holeră, pe la 1870 și ceva, când municipalitatea fusese copleșită
de numărul morților și evreul acela știuse, în fața morții ce decima
comunitatea, să scoată profit grozav cu o firmă de pompe funebre.
Auzea toate astea și-l vedea pe tatăl lui, mergând aplecat de
spate, cu biciul în stânga, căzut pe lângă cizmă și mâna dreaptă
rezemată de jug, cu Ionică în urma carului, întorcând mereu capul
spre el, buimac de somn și de marele oraș. Creștea povestea lui
Samu baci și se estompa carul lor, pe strada plină de lume îmbul –
zită la piața mare, la târgul de luni. Se înălțau casele evreiești
pe strada principală, palate în toată regula, aducând Seccesionul pe
malurile Crișului Repede, se ridicau Primăria și Teatrul, auzea
nume ungurești de arhitecți și bancheri și tatăl lui se făcea tot mai
mic, numai clopul negru se mai ghicea, până se pierdu în mul țimea
veselă. Ar fi vrut să -și pună mâinile la urechi, să oprească vacarmul,
să închidă ochii, să nu mai vadă carul devenit un punct de care se
agăța disperat, ar fi vrut să se ridice de pe bancă și să fugă, să alerge
în neștire, să scape de casele lor mari evreiești, de forfota fără noimă
a mulțimii, de veselia ei nepăsătoare, de găinile și rațele și oile lor,
de vaci și de porci, să nu mai vadă șareta trasă de cal negru, frumos
și înstelat, să prindă din urmă carul acela, să rămână-n spate ora-
șul, cu luminile lui, cu tramvaiul care-i provoca greață, cu cuconetul

123frivol și domnii ursuzi, cu zgomotele și coșurile fabricilor, cu cla –
xoanele mașinilor scumpe și blănurile și pălăriile scorțoase, să-și
arunce pantofii la care se zgâise Ionică, să zburde cu el prin praf,
să coboare desculți prin iarbă să se răcorească într-o vale, să-l as –
culte pe tata zicând de-acasă, de munci și de griji, să simtă cum îi
tresaltă inima când se ivesc primele căsuțe după ce urcă panta de la
calea ferată, să treacă pe lângă cimitir bucuros că ai lui sunt toți acasă,
să dea binețe oamenilor veniți de la câmp: noroc, mă, Sime oane,
bine te-ai întors, c-aici-i locul tău, apăi ce să facem, ăsta ni-i rostul,
Doamne, dă-vă bine! Iar Ionică să fugă înainte, să deschidă poarta
mare de lemn vechi și negru și mama să iasă în drum cu șorțul și
obrazul albe de făină și îmbrățișarea aceea să nu se mai termine, să
simtă că moare cu obrazul lipit de-al ei, de lacrima ei, de mirosul
ei de pâine și tata să-i strige: bagă, mă, vacile-n poiată! Să iasă din
mirosul dulce de balegă și paie și să apuce o plăcintă caldă cu cartofi,
cu ochii proptiți în vie, o să fie an bun la struguri, tată? Bun, că-i
secetă și -or fi dulci, dar tare mă tem că iar ne bate Dumnezeu cu
grâul și porumbul, că -s arse -n câmp.
Odată, Radu l-a întrebat: bă, tu ai înnebunit? Chiar ai înne-
bunit? Păi vorbești singur de trei ore, de-aia. De trei ore! Cum mai
trecea vremea cu macheta de corabie agățată pe perete și nodurile
marinărești din jurul barului și halbele într-un du-te-vino, încer –
când ele să țină pasul cu vorbele…
Se scutură și se uită la bătrân. Dacă s-a scrântit ovreiul? Samu
baci râdea chițăit. Îi pusese mâna pe braț, întors spre el. Ar fi vrut
să se ridice și să fugă. Dar Samu îi șoptea ceva important. Nu mai
era despre Congresul studenților naționaliști, despre capete sparte
și redacții devastate, la 1927, nu mai era despre încăpățânarea lui ca
Miriam să ia pe băiatul lui Fogel, nici despre disperarea Tabitei
că fata lor își va lua zilele dacă n-o vor lăsa să-și urmeze dragostea
pentru românul ăla sărac, dar cumsecade. Nu, Samu șuiera cu ochii
jucând drăcește-n cap, cu vinele-ncordate pe frunte, cu buzele vineții

124răsfrânte peste gingii goale, despre o scară ascunsă. Fără îndoială,
ovreiul se resimțea după atâta suferință și i se făcu milă.
„Dar, Samu baci, nu înțelegi că eu n-am nici o vină? Că, poate,
nici dumneata n-ai nici o vină? Că vina e a lor, că vina stă în vese –
lia și nepăsarea lor? Că-n mișcarea asta a lor de colo-colo e toată
vina? Sau crezi că nici ei n-au nicio vină? Că toți suntem victime și
că n-avem cui protesta?”
Numai că Samu nu-i auzea gândurile și povestea înflăcărat de
ochii măriți ai tânărului, da, e interesant, ai să vezi, asta e cu ade –
vărat interesant și-l strângea de braț cu putere nebănuită în mâna
uscată pe os:
— Am intrat în casă. Fuseseră acolo, răvășiseră tot fără să gă –
sească nimic. M-au lăsat să merg înainte. I-am dus drept în biroul
meu de lucru. Fără șmecherii, jidane! m-a prevenit sergentul și m-a
lovit peste cap. Mi se rupea inima de halul în care era casa. Furaseră
tot ce era de furat și puseseră sigiliu la poartă. Și cărțile mi le-au
aruncat. Erau rupte multe, cărți de preț, toată biblioteca mea vie –
neză, călcam pe coperțile de piele, pe care le mângâiasem fascinat
de atâtea ori. Fără șmecherii, jidane, mi-a mai zis o dată și-a vrut
să mă lovească și m-am tras speriat și-au râs de spaima mea. M-au
înjurat în ungurește. Le-am arătat peretele. Scoate tabloul! a strigat
sergentul și un soldat a trântit tabloul. Era un original al lui Spitz weg,
dacă-ți vine să crezi. Carl Spitzweg! Sigur, nu ceva atât de cunos –
cut ca Plimbarea de duminică , dar frumos ca tot idilismul înșelător
al Biedermeierului. Neasemuit de frumos! Țăndări l -au făcut și
l-au călcat cu ură în picioare. Proștii nu știau că era o avere sub
cizmele lor murdare. Sergentul a venit spre mine cu bastonul de
cauciuc ridicat. Cuiul din perete! am strigat înfricoșat, arătând cu
mâna. S -au repezit la cui. Trageți încet de cui! i- am sfătuit și în
tapet s-a deschis o firidă. Puneți tot în cutie! a strigat sergentul, su –
praveghind scena crăcănat-triumfător. Luau bani, teancuri de bani
și le puneau în cutie. M-am rezemat de birou. Ce-i, jidane? Te ia
ame țeala? Au râs. Uite la el ce alb e! Ești alb ca fumul, jidov împuțit!

125Și râdeau și se minunau ce comoară adunasem în peretele acela.
Cutia aproape se umpluse cu bani și hârtii de bancă.
M-am lipit de tocul ușii ce dădea spre dormitor: domnule ser –
gent, mai este. Ce mai este, mă, jidane? Mai este, domnule sergent,
tot acolo, mai este. Și-am arătat sfârșit spre gaura din perete. Nu
mai e nimic, domnule sergent, au protestat soldații și s-au uitat pe
rând, au cotrobăit cu mâna până la cot și m-au înjurat. Domnule
sergent, trageți cu palma deschisă pe peretele din fundul ascunză –
torii. Trageți așa, de la dreapta la stânga. S-a ridicat pe vârfuri
sergentul. Să vezi numai dacă minți ce te așteaptă! Nu mint, dom –
nule sergent, eu nu pot să mai mint, am murmurat și el s-a suflecat
la mânecă și m-a privit învingător. Mă lipisem de tocul ușii, cu
stomacul în gât de frică. Sergentul a tras palma și-a băgat mâna
dincolo de peretele ascunzătorii. A ieșit cu pumnul plin de bijute –
rii. Erau lanțuri de aur groase, cercei superbi, inele cu pietre. Le-a
lăsat să curgă printre degetele răsfirate în cutie.
Bravo, jidane! Bravo! mi-a șoptit și obrazu-i lucea transpirat de
plăcere. Stați! i-a oprit pe soldați când s-au împins spre perete.
A băgat iar mâna. Cât ai strâns, jidane? Și iar au curs coliere și
salbe și bani de aur pe care Franz Iosif avea mustață ca sergentul
acesta. Și iar a băgat mâna… Domnule sergent, e plin de pietre
prețioase și diamante acolo, adânc, trebuie băgat mâna până-n ca –
păt. Atunci s-a auzit: pac! Și sergentul a urlat ca un porc când îi
înfigi cuțitul în jugulară. Soldații au sărit să-l scoată de acolo, căci
nu mai era chip să-și scoată brațul.
Samu baci se opri gâfâind. Lumina jucăușă se stinsese în priviri.
Continuă cu privirea-n pământ, în timp ce căuta o țigară-n buzu –
narul de la piept al cămășii murdare și vechi:
— Aș fi vrut să le văd fețele când au văzut că nu- s. La ușă, afară,
era un soldat de strajă, care nu s-a clintit nici când a auzit urletul.
Pe scări mai era unul, la poartă altul, în mașina de afară încă un
soldat. N-aș fi crezut că voi folosi vreodată locul acela descoperit în
joacă, pe când eram copil. N-am îndrăznit să-i spun niciodată tatei

126că știu de el, doar mamei, care mi-a poruncit să uit și să nu mai vor-
besc niciodată nimănui despre asta. Doar Tabita știa de ascunză –
toarea din perete și de calea de scăpare din tocul ușii.
I-am spus atunci, noaptea, în ’27, când m- am târât plin de sânge
de la redacție până acasă și ne spărgeau geamurile cu pietre și ea-mi
spunea, de după perdele, din întuneric, că nu-s studenți, așa cum
credeam, așa cum am scris apoi, nu, Samu, sunt cutare și cutare și
erau pantofarul nostru și gunoierul și alții, cunoscuți numai din
vedere și necunoscuți, români și unguri, care, după o vreme, mi-au
dat bună ziua și m-au întrebat: ce-ai pățit, domnule Samu, cum
s-a întâmplat așa o nenorocire, Doamne apără și păzește?! Atunci
i-am arătat scara îngustă de piatră, în spirală, ce ducea în beci. Dar
în alt beci. Nu în cel la care se ajungea din subsolul casei. Și beciul
era ascuns. N-am dus-o acolo, dar i-am spus. Ea a știut și n-a făcut
nimic să folosească ascunzătoarea. Dar fata n-a știut. De asta-s eu
vinovat. Că n-am dat fetei noastre cheia spre viață.
Oftă și tăcu o vreme, până se uscă lacrima oprită devreme.
— Unde era ascunzătoarea asta, Samu baci?
— În tocul ușii. Dacă apăsai într-un anumit loc, se întorcea
colțul acela de perete și când intrai dincolo se închidea lin, prin
răsucire. Într-o fracțiune de secundă. Era jocul meu preferat în
copilărie. Era farsa mea preferată. Eram omul invizibil. Și mătușile
au tras odată o spaimă imensă, iar mama mi-a interzis să dau de
gol acel secret vital, așa m-a prevenit și eu am știut, deci, de mic:
că acolo e un secret vital.
Știi când mi-a venit ideea? Când m-au pus să-mi dau jos pan –
talonii. Mi-au prins un fir la vârful penisului, celălalt mi l-au ră –
sucit pe degetul mic de la mâna stângă. Și-au dat drumul la curent.
Am sărit un metru-n sus de durere. S-au jucat așa cu mine până
mi-am pierdut cunoștința. Când m-au trezit, aruncând apă pe mine,
le-am spus că le arăt tot, le dau tot ce vor. Am auzit că femeilor le
vârau firul electric până-n uter și celălalt îl prindeau de limbă. Lui
Miriam i-au făcut oare asta? Nimeni n-a mai supraviețuit din cei

127care au fost cu ea închiși în ghetou. Și nimeni dintre cei pe care
i-au dus cu ea-n vagon la Auschwitz…
Bătrânului îi tremura bărbia. A lins țigara de la un capăt la altul
și-a aprins-o cu gest scurt, să nu- l incomodeze tremurul mâinii.
Trăgea cu sete din țigară și da fumul înapoi, cu șuier, din plămâni.
Iar trăgea adânc, iar se auzea șuieratul din pieptul costeliv.
— Acolo, în perete, la tablou, era o capcană. Eu am pus-o, când
am mărit ascunzătoarea, după ce am lichidat moștenirea mătușii
din Kosice. Am vândut bine, înainte de criză. Și-am luat aur, nu
titluri de bancă, așa cum mă îmbiau unii și alții. Am câștigat în
urma crizei, dragul meu, am câștigat când alții falimentau și nu
mai dormeau nopțile de grijă, iar eu socoteam în pat cât am câștigat
peste zi odată cu noul curs al aurului… Dar am pus, naiba știe de
unde mi-a venit ideea, o capcană, din acelea folosite pentru iepuri.
Știam că numai în vremuri cumplite va trebui să bag mâna atât de
adânc, caz pentru care era de ajuns să vâr întâi un băț pentru a
păcăli capcana.
— Și cum de nu te-au găsit în beciul acela? N-au auzit, n-au
văzut nimic? întrebă Ceatal fascinat.
— Nu. Nimic. Sergentul urla teribil, ei strigau în jurul lui, agitați,
iar mie mi-a ajuns secunda aceea. M-am apăsat cu umărul în tocul
ușii, am dispărut, apoi am coborât treptele tiptil, eram desculț, că-mi
crăpaseră tălpile cu un picior de scaun de lemn, atâta m-a bătut la
talpă odată. Știi cine m-a bătut cel mai rău? Nu cei veniți din Unga-
ria. Nu, ci gunoierul nostru. Pișta. Cel care spăr sese geamurile, când
s-au adunat studenții legionari. Cel care ne încărca apoi, nervos,
gunoiul dinaintea casei și-mi zâmbea prudent când apăream.
— Și-apoi ce-ai făcut, cum ai ieșit din beci?
— Am stat acolo o zi și-o noapte și încă o zi. Aproape leșinasem
de foame și sete. I -am auzit cotrobăind toată casa, dărâmând pereți,
bubuind cu barosul pe unde apucau. Știam că nu mă vor găsi decât
dacă demolează toată casa. Pentru că meșterul ceh care-a făcut șme-
cheria a prevăzut-o în așa fel încât când ești înăuntru să poți activa

un mecanism de închidere al ușiței ascunse cu trei drugi grei de
fier, care alunecau dintr-un perete în altul. Numai piatră masivă și
fier zdravăn. Apoi, am ieșit prin borta secretă care dădea în rețeaua
de canalizare. M-am târât prin rahat ore-n șir, am leșinat de câteva
ori, îmi era rău, eram epuizat. M-am ascuns într-o noapte în cimi –
tirul evreiesc. Am mâncat șopârle, iarbă, muște, gândaci. Aici, în
orașul acesta, așa am supraviețuit. Acum doi ani au fost toate astea.
Îți vine să crezi?
Se însera. Guvernantele și mămicile își chemau copiii de la joacă,
perechi tinere se plimbau spre terasa străjuită de sălcii îmbră –
cate în lumina asfințitului. Doi bătrâni trecură pe lângă ei, la braț.
Ceatal se ridică salutându-i cu respect. Samu îi salută atent. Îi pri –
viră, apoi, din spate, cum pășeau discret, cocârjați.
— Mi-au fost profesori: familia Gal, ea de geografie, el de
română…
— Iartă-mă, te rog, că te-am înnebunit cu isprăvile mele.
— Samu baci…
— Lasă, ești dumneata drăguț… Mă bucur c-ai ajuns bine, la
București, ți-am spus de când erai tânăr debutant și mă bucuram
când veneai cu câte un articol proaspăt și mai ales cu elanul acela
al culturii și-al bunei calități umane. Nu, nu e pornirea vârstei,
le-am spus colegilor odată, după ce-ai plecat, căci îi iritai pe mulți
cu energia, veselia și optimismul dumitale. Aici e amprenta școlii
serioase pe-un caracter aparte. Dar mă tem pentru dumneata…
Vin vremuri grele, e rândul altora acum… Mulțumesc că m-ai ascul-
tat. E prima și ultima dată când povestesc toate astea.
Nimic nu e, însă, atât de important ca lucrul pe care ți-l spun
acum. Pentru dumneata îl spun, să te pun în gardă pentru ce poate
să vină: știi cine e acum între cei mari în comitetul municipal la
Partidul Comunist? Pișta! Pișta, gunoierul! Și nimic nu-l poate mișca
din loc pe tovarășul Pișta Demenyi, pentru că iar e vremea lui…

12917
Se trezi greu. Visase mult, urât, cu spaime crescute -n scâncet
bol nav, ca pe vremea Ilincăi, care- i scutura umărul și el chicotea
fericit. Ea-i povestea a doua zi, în bucătărie, în timp ce fierbea ca –
feaua -n ibric, cum rămăsese trează, gândindu -se ce fel de om o mai
fi și el de trecea așa de la plâns la râs, iar el o îmbrățișa și-i spunea
că numai datorită ei e cu putință asemenea salt al sufletului dintr- o
latură în alta a sentimentelor. Toată ziua va avea gustul visului.
În păduri, se trezea terorizat de coșmarul pușcăriei, al anchetei,
al torturii. Mintea hăituită apuca firul unei povești auzite cândva
și-l mâna pe un drum fără ieșire, în ghearele unei bestii ce-l călca
în picioare. Dar nu trupul, ci personalitatea, eul ce se trezea, încă
din copilărie, batjocorit de profesori tirani, de copii grași și agresivi…
În casa Aniței, visa viermii ce suiau pe el în cavoul boieresc care-l
salvase laș de la soarta călugărului Nicodim. Visa moartea și se tre –
zea scăldat într-o sudoare rece, când ea-l lua-n brațe și-i legăna
plânsul fără lacrimi, șoptindu-i ca unui prunc. Își aminti teama de
întuneric din copilărie, teama de noapte din studenție, bețiile până -n
zori, poate și din frica de a rămâne singur cu amenințarea umbre –
lor, a zgomotelor ușoare, furișate ca sfârșitul viclean.
Se spălă și se rase mecanic, apoi bău o cafea, în cafeneaua care
păstra tipicul vienez dinainte de primul război, fără să mai fie atent
la detaliile ce-i dăduseră, în ajun, o neobișnuită senzație de tihnă.

130Ieși pe malul apei și porni spre comandamentul aliat. Îi oferiseră
o mașină, îl sfătuiseră să ia un autobuz până în apropiere, dar pre –
fera să meargă cei câțiva kilometri pe jos. Nu se mai gândi la nimic,
lăsă soarele să intre ca o femeie de serviciu în cotloanele cele mai
izolate și așteptă instinctiv ca valurile ușoare și adierea călduță să -l
ajute să depășească osânza râncedă a mahmurelii. Îl durea capul,
se trezise-n noapte, sufocat de frica morții și își simțise, după cât
timp?, inima ca una de pui, mică, friptă, chircită în uleiul sfârâind,
așteptând să-și înfigă cineva furculița-n ea, apoi s-o strivească-ntre
dinți. Băutura adusese la suprafață șobolanii minții, grei, cafenii,
cu cozi lungi și subțiri… Ar fi vomitat în apă, dacă nu i-ar fi părut
rău să pângărească atâta frumusețe.
Grăbi pasul. Soarele se întinsese peste zi, în stânga apa se potolise
de tot, vrăjită de căldură, în dreapta, un soi de pin, verde și drept,
își ținea răsuflarea, din când în când trecea câte un camion, o mo –
tocicletă, o căruță, câteva mașini militare. Apoi, liniște. Ca atunci
când se despărțise de Samu baci și apucase agale prin mulțimea
ieșită pe Corsoul orădean. Nu-i vedea, nu-i auzea, își auzea doar
pantofii pe piatra cubică, trecea un tramvai, se ferea fără să-i audă
clinchetul, se lovea de oameni, își trăgea coatele absent, pe lângă
un trup devenit umbră, ce lua forma necesară pentru a se strecura,
pentru a aluneca precum un pește care-și vede de cursul lui prin
apa străină.
La parterul casei lui Samu baci, scria mare, pe geam: Lacto-Bar.
Venea un miros de lapte și iaurt, unii mâncau în picioare cornuri
proaspete și dădeau pahare albe peste cap. Vorbeau, râdeau, aveau
treabă, ca oamenii ce-l împingeau, pardon, pardon, iar la ferestrele
cu lemnul scorojit nu se mișca nici o perdea, tencuiala începea să
crape, prin perdelele gri nu se vedea nimic. Fusese naționalizată și
împărțită-n apartamente pentru oamenii partidului și Securității.
La ultimul etaj, tremură ceva. Văzu doi ochi avizi. Le fură sticlirea
o clipă și ei rămaseră goi. Bătrâna se ascunse iute după perdea. Mai
prinse tremurul mâinii, o secundă, apoi nimic, doar perdeaua, ca

un suflu stins. Așteptă. Fațada verzuie încremenise la loc. Întoarse
capul, dar nimic nu se mai clinti în ferestrele ca niște ochi închiși.
Dar astea și le amintea acum ca niște detalii. Pentru că, din toate,
creștea mâna descărnată, cu degetele noduroase, tremurânde, încleș-
tate brusc pe perdea, abandonând draperia, resemnate într-o împre –
unare în poala bătrânei, pe marginea patului. Atunci, s-a terminat
liniștea. Un râs fără rușine strică tot. Din Lacto-Bar a ieșit un om
în cămașă cu mâneca scurtă și o bască rotundă, cu două femeiuști,
la vreo 30 de ani, cu fuste largi, cu pliuri căzând peste genunchi.
S-au despărțit râzând gălăgios, făcându-și cu mâna. Se pierdură-n
mulțime, crescură -n jur zgomotele, auzi iar fiecare voce, fiecare
tramvai, fiecare claxon. Uitase, apoi, de bătrâna cocoșată pe mar –
ginea patului, cu mâinile așteptând împreunate-n poală.
Îl copleși viziunea asta, așa că intră fără emoții în curtea caste –
lului. Îl duseră-ntr-o încăpere cu mai multe mese, la fiecare cineva
scria, scrise și el câteva pagini, le predă mecanic, îl duseră-n fața
unei comisii, le răspunse fără chef, erau amabili, zâmbitori, preo-
cupați, serioși, aștepta să se termine totul, reținu atât: Bruxelles,
propagandă, mobilizare. A, și că pilotul fusese repatriat la cerere, iar
cei doi securiști se aflau deja în Franța, procedură specială, firește,
mașina militară gonea pe malul apei, soarele se retrăgea după cetate,
lăsând franjuri roșii printre norii timid schițați. Mâncă fără nici un
gând și dormi fără vise ultima noapte în patul nerușinat de primi –
tor. Se trezi plin de energie și, când urcă-n avionul militar, simți
primul fior al minții amorțite de atâtea ceasuri: ce frumoasă-i viața!
Se despărți de pământ zâmbind.

13218
— Ai omorât mulți oameni?
— Mai mulți decât am iubit, rânji Simeon și dinții albi strălu –
ciră în contrast cu obrazul neras. Am ucis mai mulți bărbați decât
femeile pe care le-am iubit.
— Ciudată comparație, mormăi apatic Jean-Luc, desfăcând
meticulos o scoică.
— La început, am tras de nevoie. Apoi, a devenit o întreagă
aventură să-i atrag pe urmăritori în capcană. Cred că ajunsesem să
omor cu satisfacția vânătorului. Și când mă gândesc că unul din
primele mele articole era o pledoarie împotriva vânătorii, care mi
se pare și acum un obicei barbar… Dar când ești obligat să joci după
logica vânător-vânat, e al naibii de bine să fii cel care apasă pe tră-
gaci primul.
Turnă sare din belșug peste scoicile pane din farfurie și tăvăli
niște cartofi prăjiți prin sosul tartar. Încerca să se obișnuiască cu
gustul mâncării belgiene, dar nu-i prea reușea, oricât ar fi încercat
să-l potrivească. Și berea avea alt gust, era mai dură, mai tare. Mai
cerură două pahare. Francezul mânca tăcut, cu ochii-n farfurie.
— În cele din urmă, m -am săturat. E ca și cu agățatul, după ce -l
exersezi mai mult timp. De la disperarea urmată de remușcări, la
lehamite și cinism… Post coitum omne animal triste… Santé!
— …sive gallus et mulier… Chance!

133— Norocul meu c-am rămas cocoș, râse Simeon.
— Îndeajuns încât să te întorci?
Francezul se ștergea tacticos, lăsat pe spate, și privea, undeva
dea supra lui, decorațiunile aurite de pe sediile breslelor din Grand
Place. Lăsă șervetul, luă o gură de bere arămie, apoi îl privi țintă:
— Domnule Ceatal, avem nevoie de oameni hotărâți, care să
fie avangarda acțiunii noastre în România. E o misiune riscantă,
aproape sinucigașă, câtă vreme riscul de a fi capturați e foarte mare.
Dar tocmai de asemenea oameni avem nevoie, care să-și pună pie-
lea la bătaie.
— N-am nimic de pierdut. Sunt hotărât să mă întorc.
— S-ar putea să pierzi ceea ce-ai obținut foarte greu, ajungând
aici: libertatea. Gândește-te bine!
Urmă o tăcere lungă, în care fiecare -și văzu de berea lui și de mul –
țimea tihnită din jur. Jean-Luc plăti nota, apoi se ridicară agale.
— La Pingeon! mormăi Jean-Luc în fața unei clădiri. Aici a
stat Victor Hugo în timpul exilului. Văzându-l tresărind, adăugă:
Mai încolo, pe colț, e casa în care Verlaine, băut, l-a rănit pe
Rimbaud în mână, cu două focuri de armă.
Își continuară plimbarea în tăcere pe străduțele din jurul pieței
centrale, opriră lângă mulțimea de gură-cască de la Manneken
Piss, Jean-Luc îi povesti istoria cu fitilul stins de băiețelul care a
evitat incendierea orașului de către olandezi, pe care o preferă ce –
lei mai populare, despre copilul rătăcit, găsit în cele din urmă de
bogatul său tată taman când micuțul făcea pipi, apoi au tăcut iar,
în timp ce urcau agale spre Sablon. Pavajul și casele vechi, cu fațade
înguste și înalte, străduțele strâmte, cu umbra întreruptă pe alocuri
de portocaliul blând al înserării și perechile de burghezi liniștiți,
cu figuri senine, zâmbind cu bunătate celorlalți trecători, îl făceau
să se simtă în alt timp. Numai silueta lungă și ușor aplecată a fran –
cezului de lângă el, obosit, călcând cu pași mari și rari, îi amintea,
avertisment tăcut, că trecerea lui prin lumea aceea împăcată cu sine
stă sub semnul clipei, că nu are decât să se bucure din plin de liniște,

134căci nu-i e dată decât pentru puțin. Ceea ce era regulă și firesc în
viețile burjuilor rumeni din jur și ale consoartelor cochete de la
brațul lor pentru el însemna excepția, gura de aer, cât să-și încarce
bateriile epuizate, pentru o nouă încordare.
— Bruxelles-ul e un oraș bun de trăit în el, zise într-un târziu,
întorcând cu greu capul dinspre migăloasele decorațiuni, incre –
dibil de fine pentru bezna medievală din care veneau, ale bisericii
Notre-Dame du Sablon. În față, un părculeț cochet era dominat
de doi cavaleri, tronând pe o fântână în trepte. Domnii ăștia au
condus rezistența împotriva spaniolilor. Cel din stânga, contele
d’Egmont, a fost stăpânul palatului din spatele parcului. Să mergem
spre Grand Sablon, șopti Jean-Luc, vizibil ostenit de efort. Nu, nu
ne oprim, dacă nu te superi, i-o reteză domol tânărului, care
schițase un gest spre o bancă. Mă așteaptă soția, se scuză zâmbind
timid și pentru prima dată omul acela impenetrabil deschise o fe –
reastră dincolo de tăcere.
Urcând dinspre piața centrală, Simeon își amintise, cu un pas
în urma lui, vorba unuia întâlnit într-o vacanță de vară în liceu: „Să
știi de la mine că oamenii cei mai periculoși sunt cei tăcuți. Să nu
te încrezi niciodată în ei”, îl sfătuise studentul acela ciudat la teo –
logie, care-i propusese să colinde amândoi țara, cu un camion cu
zarzavaturi, pe care să le vândă pe la târguri. Oricât l-ar fi tentat
să fugă de acasă, alungase din start ideea, numai la gândul că ai lui
ar suferi din nou, tocmai când se mândreau iarăși cu rezultatele lui
la școală și toată lumea-i prevedea un viitor mare. Oare ce s-o fi
ales de băiatul ăla? Nici până acum nu găsise vreo explicație pentru
camionul de care-i tot zisese. De unde l-o fi putut avea? Poate să
fi fost al vreunui unchi negustor… „Păi cum așa, că toată lumea zice
să nu pui preț pe guralivi ca noi?!” îl întrebase mirat. „Măcar în
capul guralivului știi ce e, dar nici naiba nu știe la ce te poți aștepta
de la unul care tace întruna…”
Așa și Jean-Luc. Tăcerea lui putea ascunde un profesionist rece,
analitic și intransigent sau putea fi un zid dincolo de care, așa cum

135îi arătase viața de multe ori, nu se afla, de fapt, nimic. Toată copi –
lăria îl bântuise întrebarea asta: ce-o fi în capul ăluia? Și se uita fix
la om, căutând să-i ghicească gândurile… Se întreba la școală, în timp
ce-i vuiau atâtea prin cap, dacă și colegii lui trec prin aceeași hăr –
mălaie… Și nu mică -i fusese surpriza când începuse să înțeleagă că
tăcerea ascunde, adesea, un vid.
Acum, Jean-Luc, vorbindu-i despre soția lui, Marie Odile, îi
arăta că, de fapt, toate câte i se întâmplaseră îl obosiseră prea mult,
încât să mai aibă putere și chef de vorbărie. Omul știa ce are de făcut
și se limita la asta, grăbit să se întoarcă la femeia de care fusese des –
părțit aproape patru ani, în timpul războiului.
— E ridicol, știu, la anii mei, dar în prima îmbrățișare după răz –
boi ne-am promis să nu mai dormim o singură noapte unul fără
celă lalt. Numai Dumnezeu știe cât am suferit la gândul că nu vom
mai apuca să adormim ținându-ne de mână și numai El știe cât
ne-a mai rămas… Așa că am să te rog să nu te superi… De mâine,
se va ocupa Nuno de tine. E un băiat bun, portughez, ai să vezi…
Statuia aceea, a Minervei, are vreo două sute de ani, e darul unui
conte englez, pentru ospitalitatea cu care a fost primit aici, în exil…
Pe vremuri, aici era o mlaștină… Da, e un oraș bun de trăit. E exact
ce ne trebuie la bătrânețe, iar copiii noștri își vor găsi cu siguranță
un rost aici, căci orașul ăsta are viitor. Ascultă-mă pe mine, are viitor.
Dar nu mă privește, pentru că am învățat să ignor viitorul și să uit
trecutul. Azi, e un oraș bun, da…
Marcolini, Godiva, Leonidas, Neuhaus… Vitrinele șocolatierilor
vestiți se perindau pe fundalul acestor cuvinte și Jean-Luc îi deveni
simpatic, cu favoriții lui albi, cu fruntea bombată, înaltă, pe care își
aranja periodic o șuviță rebelă, cu costumul maro, asortat impecabil
cu pantofii sclipitori, pălăria și pardesiul. Nu mai era intransigentul
acru, ci un bătrânel simpatic, care parcă regreta momentele de tăcere
dinainte și se grăbea, acum, la final, să-i spună tot ce are de spus.
— N-ai să pleci de aici. Ar fi o prostie… Dar e nevoie de gestu –
rile astea nebunești, ca să pregătească eliberarea. Acum câțiva ani,

136mă credeau dus cu pluta, pentru ca mai apoi să mă bată pe umăr,
triumfători: vezi, ne-am eliberat de nemți, se credeau ei veșnici,
dar am scăpat de ei, ce zici, apropo, pe unde-ai umblat?… Așa-s
oamenii… Important e să-ți găsești menirea și să n-o trădezi…
Simeon simți că întâlnirea se apropie de sfârșit. I-ar fi părut rău
să nu-l întrebe.
— Dar dumneavoastră ați ucis mulți oameni?
Jean-Luc zâmbi trist. Un zâmbet stins, din acelea care mor pe
buze, înainte de a se naște.
— Unul singur. În Rezistență, m-am ocupat de manifeste și de
legătura între grupuri… Îmi fusese prieten în copilărie. Era cel mai
puternic, așa că eram prieteni și aveam asigurată protecția lui. Eu
m-am dus la liceu, el a devenit ucenicul băcanului. Când m-am
întors în sat, într-o vacanță din studenție, era porcarul satului. Nu
vorbea cu nimeni, își evita foștii cunoscuți, trăia singur la margine,
respins de lume, murdar, urât și masiv… M-am întors apoi de pe
front. Vorbesc de primul război. Fusesem rănit, îmi revenisem cât
de cât și mă trimiseseră acasă. Într-o zi, sora mea a alergat spre
mine, prin grădină, urlând. Era murdară, mirosea groaznic, avea
hainele rupte… Se întâlnise pe câmp cu porcarul… Era cu turma
de porci, iar ea mergea să-i ajute pe ai noștri la cules. A violat-o
nenorocitul. Am lăsat-o plângând în iarbă. Nu știu când am ajuns
la bordeiul lui. L-am strigat: Leon! Leon! Nici o mișcare. Lângă
bordei era o cocină. Am auzit forfotă. Din prag, am văzut o umbră
ascunzându-se după un porc. Îmi amintesc imaginea și acum: un
porc mare, alb, pe care cădea lumina de afară, murdar, cu țepi negri,
pe paie mizerabile. Duhnea îngrozitor. Gândul că îmi batjocorise
sora m-a făcut să vomit, acolo, în prag. Când am terminat, am scos
pistolul. Aveam un Français de Poche, o noutate pe vremea aceea.
Am tras de câteva ori în direcția porcului și am fugit. În aceeași
seară, eu cu sora mea luam trenul spre Limoges. O vreme m-a
bân tuit teama că mi-a scăpat. Am aflat că l-au găsit mort, cu
un porc prăbușit peste el, amândoi împușcați în pântec. M-am

îmbătat de bucurie. Se terminase războiul, l-au declarat cola bo-
raționist și cazul s-a închis. Ani de zile am avut coșmaruri. Din
timpul Rezis tenței, nu știu cum, am scăpat de ele… La revedere,
domnule Ceatal!

13819
— Totul a început cu Esenin.
Ceilalți făcură liniște. Ieșise din tăcere brusc. Americanul fuma
încruntat, belgianul făcu ochii mari, doar Nuno rânjea pe deasu –
pra halbei.
— Imaginea lui Esenin, pe patul morții… Ultima fotografie…
Mâna ca o întrebare, ca și cum ar mai fi fost ceva de spus… Nu cred
că mâna aceea schița un gest de renunțare. E greu de spus… Dar e
ceva în atitudinea lui după moarte în care ne regăsim, poate, mulți
dintre noi, vii fiind. Nu cred că Esenin își epuizase toate întrebările.
— Poate a obosit să mai caute răspunsuri, mormăi Nuno în –
gândurat.
— Sau a obosit de atâtea răspunsuri, zâmbi malițios americanul.
— E o poezie a fratelui celui mai bun prieten al meu, în care el
zice că pruncii dorm în pântecul mamelor cu genunchii la gură, ca
niște semne de întrebare, pentru ca, apoi, morții să stea drepți în
pământ, ca niște semne de exclamare rigide. Și se întreabă ce-or fi
aflat de-au devenit atât de categorici. Îmi place poezia asta, dar e
greu să o traduc acum, zâmbi Simeon încurcat și mai ceru o bere.
— „În această viață, a muri nu-i o noutate,/ Nici să trăiești nu
e mai nou de-atât”, recită Nuno, în vreme ce omora țigara în
scrumieră. Esenin, îi șopti, apoi, americanului, care făcuse ochi

139întrebători. Ultimele versuri și le-a scris cu propriul sânge. Apoi,
l-au sinucis…
— Nu poți urî o țară dacă-i iubești poeții, remarcă flegmatic
Scott și buzele lui subțiri deveniră și mai albe, când se strânseră
într-o grimasă ce-i alungi capul de șarpe, cu un smoc rebel de păr
sur în vârf. Era slab și lung, un schelet învelit într-o piele alburie,
acoperită cu un puf gălbui. Avea capul turtit, de lățimea unei
jumătăți de față obișnuite, dinții stricați și fuma întruna. Iar vocea
groasă, de crainic de radio, cum râdea Nuno de el, contrasta cu
toată înfățișarea. Ceatal simți o ușoară greață.
— Eu nu urăsc pe nimeni, Scott, îi spuse el, zâmbind blajin.
Americanul nu mai zise nimic. Fuma concentrat, privind fix un
punct pe tăblia butoiului răsturnat, în jurul căruia stăteau pe niște
scăunele inconfortabile. Cârciuma fusese amenajată ca o corabie
de pirați. Mai încolo, erau două mese lungi, de-a lungul unei țevi de
tun, lângă un catarg improvizat. Deasupra barului atârna o pânză
zdrențuită. Merseră în tăcere până la colțul ulicioarei pline cu baruri
și cheflii bând gălăgioși în stradă.
Sui scările până la mansarda de la etajul patru. Scârțâiau ener –
vant treptele din casa bătrână ținută de madame Chabeau, o vă –
duvă cochetă, de familie bună. Tot mai bine, însă, cu maniile ei
nevinovate, decât înainte, cu un bătrân greoi și agitat și o mâță
enervantă deasupra capului. Sărea, în fiecare dimineață, la ora cinci,
mâța, grea ca o capră cu iedu-n ea, sărea din pat pe podeaua subțire,
încât, în primele săptămâni, Simeon, cu simțurile dresate în anii
de hăituială, sărea speriat în picioare. Ajunsese să aibă coșmaruri
în așteptarea momentului când mâța, capra sau ce dihanie o mai fi
fost sărea pe capul lui.
Madame Chabeau îl primise cu distincția ei umbrită de grijile
de bătrână singură, încolțită de familie. Se căsătorise, după cum i
s-a destăinuit noului chiriaș, pe care l-a simpatizat repede, imediat
după primul război. Întrerupsese școala și n-a mai reluat-o după
încetarea războiului. Era marele ei regret. A fost dependentă toată

140viața de bărbatul ei, un domn sever, director în Ministerul Lucră –
rilor Publice, care-i privea fără pic de înțelegere dintr-un tablou
imens, în care ea surâdea naivă, pe Promenade des Anglais, la Nisa.
Mai vârstnic cu douăzeci de ani, domnul Chabeau a adus-o de la
Paris la Bruxelles, a luat casa cu patru etaje, pe care a transformat-o
în zece apartamente, le-a închiriat, a învățat-o cum se îngrijește o
asemenea afacere, apoi a murit.
„De câțiva ani nu se mai simțea bine. Medicii nu-i găseau nimic,
dar el știa că nu mai e ca înainte, că s-a schimbat ceva, dintr-odată,
și că se duce, încet, într-o direcție fără întoarcere”, suspina ea, în –
lăcrimată. Deși era evident că nu-l iubise așa cum aproape orice
femeie visează să se dăruiască.
Fusese mai degrabă o relație paternă, date fiind diferența de
vârstă și moravurile tradiționale. Madame Chabeau avea, însă, o
soră căreia soarta-i rezervase cealaltă extremă. O vedea rar, pentru
că sora mai mică era mereu în călătorii, când la Geneva și Montreux,
când la Nisa ori Veneția, când pe un yacht, când prin te miri ce ținut
nemaipomenit. Simeon nu mai reținea în detaliu povestea hotelului
de pe una din insulele exotice, cert e că doamna povestea cu vădită
plăcere despre afacerea demarată de soră, împreună cu bărbatu-său
și cu amantul ei. Soțu-i murise, însă, într-un accident cu o barcă,
gurile rele din lumea bună comentaseră îndelung întâmplarea bizară,
apoi, amantul, un aventurier fără parale, o lăsase cu buza umflată și
fără hotel. Escrocată și abandonată, sora lui madame Chabeau se
consola cu tineri arătoși care-i tocau ce-i mai rămăsese din avere.
„Nu va sfârși bine”, conchidea satisfăcută madame Chabeau, apoi
cădea iar în tristețea ei neconsolată: „Așa o viață mi-ar fi plăcut și
mie să trăiesc”. Se uita înlăcrimată în jur, la mobila masivă și elegantă
din salonul altui veac, și trecea la următoarea generație.
Avusese două fiice cu răposatul. Una era mai mult internată la
un sanatoriu de boli de nervi și cealaltă, din ce pricepuse Ceatal, era
și ea cam atinsă. Avea, la rândul ei, un fiu, diabetic și isteric, nevol –
nic și nedornic de muncă. Fiică și nepot se străduiau, acum, să o

141convingă pe bătrână, care se încăpățâna să fie vivace, să le doneze
casa, pentru a o putea vinde. Pe babă voiau să o ducă la un azil. Deo-
camdată, puseseră mâna pe bijuterii și conturi. Dar din casa ei
madame Chabeau nu se lăsa scoasă. „Ar putea trăi generații la rând
numai din chiriile din casa asta. A lor va fi, de ce se grăbesc așa?
Nu-s în stare nici măcar să întrețină o sursă de venit care merge de
la sine? Unde s-a mai pomenit una ca asta? Merită ei să le las ceva?”,
se indigna eleganta doamnă. Simeon îi sugeră să-i amenințe cu
dezmoștenirea, ca s-o lase-n pace cât mai are de trăit. „Vor să mă
declare incapabilă medical, domnule”, îi șopti ea speriată, cu ochii
în lacrimi.
Era o dramă lentă, la care asista discret. O dată la două zile,
veneau fiica sau nepotul, doi sociopați nervoși, să o bată la cap pe
bătrână. Se auzeau discuții, strigăte, uși trântite. Madame Chabeau
se ținea, însă, neînduplecată.
A doua zi după discuția din barul cu pirați, Simeon fu anunțat
că va lucra la Secția de contrapropagandă. Nuno, singurul de care se
apropiase cât de cât, se feri să comenteze în vreun fel. Așa că-și luă
în primire treaba fără să știe dacă e de bine sau de rău că l-au trimis
în această zonă. La urma urmei, făcea, într -un fel, ce făcuse și în țară,
la minister. Știa să scrie, îl puseseră să scrie. Redacta zilnic o sinteză
a știrilor din spațiul estic. Le lua din ziare și mai ales de la radio. Era
obișnuit de când lucrase la Timpul și aștepta ultimele noutăți de pe
front pentru a putea completa ediția. Și, ca la ziar, stătea seara și
noaptea să întocmească buletinul, astfel încât să fie proaspăt dimi-
neața pe biroul șefilor. Pe care nu-i prea cunoștea, pentru că serviciul
lui presupunea contact direct doar cu câțiva oameni.
Era o clădire mare, altfel, cu mulțime de birouri, dar oamenii se
fereau să lege contacte prea strânse. Era o atmosferă bizară, puteai
să fumezi o țigară cu unul, în curte, și să te privească, peste câteva
ore, ca și cum te-ar fi văzut prima dată. Treceau ca somnambulii
unii pe lângă alții, cu memoria în permanent proces de curățenie.
„Niște cretini”, comentase Nuno aspectul ăsta, nemulțumit, ca un

142latin în toată puterea cuvântului ce era, de dificultatea de a relaționa
cu nordicii constipați. Cu valonii mai era cum era, dar și ei, ca și
francezii, se țineau cu coada pe sus. „Distanța” era cuvântul de
ordine și Simeon se adaptase repede, într-un fel mulțumit că nu e
bătut la cap. Se învățase să fie singur, cu gândurile lui. Stătea în
biroul strâmt, în care mirosea a hârtie învechită, cu ploaia bătând
cenușie-n geam, cu becul gălbui deasupra mașinii de scris și căștile
mari pe urechi.
Și, tot ca la ziar, i se cerea să fie prezent la ședința de dimineață.
Nu conta că pleca ultimul, după miezul nopții, de la serviciu. Tre –
buia să fie la 9 fix, în jurul unei mese ovale, ce-i amintea de ședințele
de redacție, împotriva cărora se răzvrătise pe când lucra serile, cro –
nicar teatral. Învățase care era deznodământul furiei împotriva unei
situații nedrepte și stupide, așa că n-avea de gând să mai protesteze.
Ședințele acelea îi erau utile doar pentru că putea să-și facă o idee
despre intențiile conducerii și despre munca altora din departa –
mentul lui. Fiecare răspundea de o zonă a lumii, unii împărțeau
aceeași regiune, fiind specializați pe domenii. De pildă, Simeon era
dublat de unul care se ocupa strict de economic și social.
Nu-l deranja, deși unele date se repetau, pentru că italianul res-
pectiv, un bătrânel rubicond și bonom, era obsedat de cifre, de sta –
tistici privind situația din statele în curs de comunizare. Altul, un
valon pedant, chel, cu ochelari, un funcționar tipic, avea în grijă emi –
grația din est. Raporta meticulos despre asociațiile și acțiunile exi-
laților. Așa, Simeon putu afla despre exilații români, concentrați mai
ales la Paris. Dar erau divizați după simpatiile politice și coteriile
legate de acasă sau, pentru a putea supraviețui, în noua lume.
Îl amărî constatarea asta, întărită de la o lună la alta. În vreme
ce ungurii, cehii ori polonezii strângeau rândurile, ai noștri se frag –
mentau tot mai mult. Ceea ce le slăbea orice eficiență și șansele de
a fi luați în serios ori susținuți mai mult. Așa află, printre altele, că
Djuvara, vărul lui Victor Grădișteanu, era secretarul unei organizații
care se ocupa cu evidența refugiaților, la Paris. Se gândi, odată, să-l

143viziteze, când va merge să vadă Parisul. Se plimbă, însă, trei zile
prin Jardins de Luxembourg, pe cheile Senei și prin Montmartre,
fără să-l caute. Fuseseră mereu doi străini, ce rost avea să se vadă?
Se întoarse de la Paris și se apucă să scrie o nuvelă despre un
îmbogățit de război, fost colaboraționist. Era o poveste despre o
lume pe care o descoperea și care îl fas cina. După două beții cu
Jean-Luc și ceilalți colegi știa o sumedenie de lucruri despre boema
interbelică, despre amantlâcurile marilor scriitori și despre cedările
lor morale. Trecea dincolo de granița hârtiei și, ca la Cluj ori la
București, bieții scriitori, niște oameni și ei, aveau cel mai mult de
suferit. Se duceau naibii soclurile lor, dar asta nu-i dădea deloc
confortul celor care au aflat că toți suntem de-o seamă pe lumea asta.
Și despre aspectul ăsta ar fi vrut să scrie.
Jean-Luc lăsase, în cele două rânduri, masca deoparte. Nu era
neapărat ceva artificial acea mască, era ceva ce crescuse, probabil,
ca o aparență necesară. Dincolo de ea, se arăta un om cald, fragil
și încă încrezător. Erau trăsături pe care viața îl obligase sau îl învă –
țase să le ascundă, pentru a nu mai fi rănit, după cum reieșea din
unele povestiri ale lui. Simeon îl asculta hipnotizat, mergând, parcă,
pe urmele deschise de glasul moale, plăcut, în timpuri și locuri ce-i
păreau atât de familiare și, totuși, atât de străine. Știa că asta era
una din cele mai idioate descrieri ale acelor călătorii, dar stările se
băteau cap în cap. Jean-Luc era magicianul care știa să recreeze o
lume, cu toate contradicțiile ei, și să te conducă prin ea.
Se reluase, recent, procesul lui Jeanne Loviton, la Paris, ca ur –
mare a plângerii văduvei lui Denöel. Jean-Luc compăruse ca mar –
tor. De nevoie se dusese, pentru că nu-i făcea nici o plăcere să fie
amestecat în istoria respectivă. Cazul fusese clasat, Gallimard putea
digera liniștit editura lui Denöel, vândută de amanta moștenitoare.
Din felul în care o descria, Ceatal presupuse că și Jean-Luc fusese
pe lista ei de cuceriri. Avea un palmares impresionant cea pe care
Mauriac o numise ultimul personaj romanesc al vremii ei. Valery,
Malaparte, Giraudoux și mulți alții se bucuraseră de șarmul ei

144voluptuos. În ziua morții editorului, plecase de lângă el să cheme
un taxi. Îl găsise împușcat. Cu puțină vreme înainte, ea devenise
acțio nar principal al editurii, pe care, la mai puțin de un an de la
moartea amantului, o vânduse rivalului acestuia, Gaston Gallimard.
După război, intelectualitatea franceză se împărțise, în privința
colaborării cu ocupantul, în două tabere: intransigenții și indul gen-
ții, cei care invocau dreptul la eroare. Jean-Luc se plasase, ini țial,
pe prima poziție. Apoi, se retrăsese în tăcerea bruxelleză, copleșit
de atâta moarte în juru-i.
— Doar întâmplarea a făcut să nu fiu alături de Jean Prevost, în
ambuscada în care-a murit. Toți îl știau drept Căpitanul Goderville,
așa-i zicea satului lui taică-său. Eram singurul din detașamentul
nostru care știam că, un an în urmă, Căpitanul Goderville fusese
laureatul Marelui Premiu pentru Literatură al Academiei.
Și Jean-Luc povestea isprăvi făcute cu Jean Prevost, povestea
de cei trei copii de a căror evoluție se interesa mereu, apoi trecea
la întâmplarea și mai tristă a morții lui Robert Desnos. Îl găsise
un student ceh, la câteva zile după eliberarea lagărului de către ruși.
Era o mână de oase, a murit imediat după aceea. Făcuse vâlvă o
poezie răspândită ca fiind ultima scrisă de Desnos.
Jean-Luc fusese nevoit să demonstreze, într-o revistă literară, că
era vorba de o retraducere în franceză a variantei cehe a unei poe zii
publicate din 1929 în Franța. Dar lumea avea nevoie de legende și
mitul ultimei poezii găsite asupra lui Desnos se dovedea, încă,
mai tare ca realitatea. Cei doi poeți erau cei mai dragi amintirii lui
Jean-Luc, chiar dacă și despre Robert Denöel și despre Drieu la
Rochelle găsea o vorbă bună și un cuvânt de înțelegere, moment în
care se declanșară niște polemici aprinse cu Nuno. Totul până la cola-
boraționiști! părea să strige toată făptura lui mare, hirsută, negricioasă
și, altminteri, domoală, ca a tuturor oamenilor masivi. Se înfuria,
sprân cenele i se uneau într-o dungă neagră, ce-i brăzda fruntea în –
cruntată, coama i se zburlea, barba se ridica ame nin țător spre inter –
locutor, iar buzele groase stropșeau ocări ce-l supărară pe Jean-Luc.

145— E vorba de oameni morți. Au plătit cu viața pentru ce-au
făcut. Ce preț să mai plătească? Sunt morți și interziși, șterși ca și
cum n-ar fi existat. Dar nimeni nu poate spune că n-au fost doi
oameni inteligenți, cultivați, de mare spirit, niște seducători în pri –
mul rând în plan intelectual și apoi între femei. Crezi că vreunul
din ei mai făcea alegerile acelea dacă știa că-l duc spre moarte? Un
glonț în spate pentru Denöel, o doză de Gardenal pentru Drieu la
Rochelle. Ăsta e sfârșitul. Nu-i puneți să moară de câte ori vreți voi,
pentru că asta nu mai e just. Dreptatea se termină când tragi și
asupra cadavrului, când scuipi pe mormânt. Acolo începe barbaria.
Nuno fu nevoit să dea înapoi. Mormăi, derutat, despre faptul
că unul ca Drieu la Rochelle a tras după el pe alții pe o cale greșită.
— Poate că Renault rămânea în viață dacă nu ar fi apărut un
La Rochelle în viața familiei lui…
— Poate că Louis Renault rămânea în viață dacă madame
Chris tiane nu l-ar fi încornorat cu La Rochelle, surâse malițios
Jean-Luc.
Pe Simeon îl preocupa această discuție în care revenea tema ce
creștea obsesiv în el, a alegerilor pe care le avem de făcut, pe care le
facem în viață, pe care le decontăm întotdeauna, alegeri pe care nu
le mai putem schimba. Alternativa e mereu tardivă. Dar îl atrăgea
și foșnetul de reviste, cearșafuri și bani ce se desprindea din poves –
tirile lui Jean-Luc. Pe măsură ce bea, domnul elegant și sobru se
amuza pe seama micilor istorii de alcov, mai ales ale Bărbatului
copleșit de femei , cum își intitulase La Rochelle unul din volumele
interbelice de mare succes. Și povestea de Beloukia , romanul în care
cel căruia Gaston Gallimard îi încredințase conducerea de la
Nouvelle Revue Française , în vremea războiului, își descrisese aven –
tura cu doamna Renault. „Un gentleman nu face așa ceva”, îi spu –
sese Jean-Luc, la apariția cărții, și se terminase o prietenie de
tinerețe. Rămăsese remușcarea că nu-l vizitase după ce auzise de a
doua încercare eșuată de sinucidere.

146Dar poate, cel mai mult o regreta pe Josette Clotis. Odată, vor –
bise de ea cu ochi scânteind de emoție. O angajase la Marianne ,
prin ’32, i-o prezentase lui Gallimard, fusese confidentul iubirii lor.
Simeon se gândi că, poate, Jean -Luc o iubise pe frumoasa care -i
destăinuia, pe atunci, că visează să fie metresa lui Gallimard. Și el
o dusese, subjugat, la Gaston, care-i publicase primul roman, în ace –
lași an, și făcuse din ea, peste noapte, o celebritate.
— Apoi, după numai un an, l-a întâlnit, pe coridoarele NRF ,
pe Malraux. Pe atunci, redacția era pe Rue Sebastien-Bottin. Mal –
raux tocmai publicase Condiția umană , aștepta Premiul Goncourt.
Era în culmea gloriei. Mi-a povestit, răvășită, despre cele două cine,
la Crillon și Ritz, după care nu s-au mai putut despărți. Îl iubea cum
n-aș fi crezut că fata aia poate iubi pe cineva. M-am bucurat pen –
tru ea, chiar dacă am avut mereu o părere proastă despre fan faron.
Colonelul Berger… se strâmbă Jean-Luc, turnându-și vin roșu.
— Un șarlatan al Rezistenței, confirmă Nuno.
— Când el a plecat în Alsacia, după ce-l eliberaseră partizanii…
reluă Jean-Luc.
— Sau s-a eliberat cu banii Băncii Franței… interveni Nuno.
— Mă rog, nu pot să acuz nimic, pentru că ziarul l-am scos cu
bani dați de Josette, zâmbi Jean -Luc. Poate or fi fost stropiți cu sânge.
M-am gândit atunci. Dar era sânge curat de partizan și erau de
folos unei cauze oneste. Ea mi-a și spus lucrul ăsta. Era atâta de feri-
cită… Era sigură că va divorța pentru ea, că, în sfârșit, o va lua de
nevastă… M-am aruncat, apoi, în scoaterea ziarului ca să uit atâta
frumusețe fanatizată de diavolul acela norocos, mărturisi Jean -Luc.
Imediat jenat, povesti laconic sfârșitul bietei fete: După câteva zile,
m-a sunat la redacție omul meu din Jandarmerie. Un tren îi retezase
picioarele, în gara Saint-Charmant. Alunecase pe șine, când își con –
ducea mama. M-am dus imediat la spital. Arăta ca un înger, de pe
acum, și-a murit câteva zile mai apoi. Avea numai 34 de ani. După
câteva clipe de liniște, Jean-Luc continuă: Dar diavolul, după cum
știți, s-a consolat repede cu propria-i cumnată…

147— Era frate vitreg, totuși, interveni funcționarul valon, la fel de
atent de parcă ar fi scris stenograma discuției.
— Tot cumnată e, îl puse la punct Nuno.
— M-a enervat că s-au căsătorit la Riquewihr… Josette se îndră –
gostise de Alsacia, din scrisorile lui, și visa o nuntă într-un sătuc
tipic alsacian…
Simeon se îmbătase între timp. Și se avântă în discuție luându-i
apărarea lui Malraux:
— Ce vină avea c-a murit ea călcată de tren? Nu se aplică și aici
logica dinainte? Și el a fost lovit de moartea ei. De ce să-l judecăm
și să-i mai tragem încă una după ce și-a pierdut femeia iubită? Iar
apoi, c-a luat-o pe cumnată-sa de nevastă, nu cumva a salvat un
suflet, tot cernit, de singurătate? Mi se pare frumos și faptul că îl
crește, acum, pe fiul fratelui său vitreg și pe cei doi copii pe care i-a
avut cu răposata Josette.
Modul în care spuse „răposata” îl enervă pe Jean -Luc și se porni
un tărăboi la care lumea din jur trăgea cu ochiul. Erau într-unul
din localurile șic care flancau, pe atunci, Place de Brouckere, pe când
acesteia i se spunea Broadway de Bruxelles. Panourile publicitare
imense revărsau o lumină puternică peste forfota burgheziei ce-și
făcea plimbarea în jurul fântânii-obelisc Anspach. Plutea un aer de
Belle Epoque peste casele cu fațade de cărămidă roșie și balcoane
de fier forjat. Simeon regretă gafa făcută.
— Îmi pare rău, îi spuse el direct, simplu, lui Jean-Luc, privindu -l
în ochi.
Francezul ridică paharul și ciocniră. Nuno se încumetă să con –
tinue discuția, deviind de la subiect și le expuse o teorie potrivit
căreia Josette Clotis a jucat în viața lui Malraux același rol pe care
Elsa Triolet îl avea pentru Aragon.
— Sau pe care sora ei l-a avut pentru Maiakovski, îl ispiti el
pe Jean-Luc.
Dar bătrânul evită subiectul: n-o cunoscuse pe Lili Brik. Nu-l
știa personal nici pe Aragon, care, de altfel, activase cu nevastă-sa

148în zona sud în Rezistență. Dar Nuno zise ceva de nefericirea lui
Aragon, fiu din flori al unui fost prefect de poliție al Parisului și
crescut de o mamă care-l făcuse să creadă că e sora lui mai mare.
Ceatal nu pricepu exact referirile la o miliardară americană care-l
finanțase pe tânărul poet; Nuno făcu aluzie la manuscrise arse și
la o tentativă de sinucidere la Veneția din cauza numitei Nancy, pe
care a surprins-o în toiul plăcerii cu altul. Erau prea multe deta –
lii privind amantlâcurile acestea literare și multe trimiteri la lucruri
pe care românul nu le știa. Însă, o vorbă a lui Nuno despre bisexu –
alitatea lui Louis Aragon îl înveseli, nu se știe de ce, pe Jean-Luc,
care le povesti de un fost prieten de-ai lui, Max Jacob, un pictor și
scriitor uitat de lume. Evreu convertit la catolicism, Max Jacob
scăpase prima dată de arestare arătându-le celor din Gestapo cer –
tificatul de botez.
— „Pronunțați: J’ai ta peau! ”, ne îndemna el, își aminti Jean -Luc.
Odată, a năvălit la Cabaret des Noctambules și a ținut un număr
de poezie, pentru a primi niște bănuți: „Doamnelor și domnilor, dum-
neavoastră nu mă cunoașteți, nimeni nu mă cunoaște și, totuși,
numele meu e în dicționarul Larousse!”, le- a strigat el celor din
sală. În cele din urmă, l-au arestat pentru că era evreu. Și, apropo
de colaboraționiști, știu sigur că Jean Cocteau și Sacha Guitry au
intervenit pe lângă nemți să-l elibereze de la Drancy. Dar a murit
nefericitul în câteva zile, din cauza unei pneumonii. A fost cel mai
dramatic caz de sfâșiere între credință și homosexualitate pe care
l-am cunoscut. A stat ani de zile într-o mănăstire, apoi s-a dezlăn-
țuit prin cafenelele din Montparnasse, la agățat de băiețandri, seară
de seară. Îmi povestea amuzat și trist că preoții de la Notre-Dame-
des-Champs se ascundeau după două coloane când mergea, inva –
riabil, a doua zi dimineață, să se spovedească. Îmi povestea cum i
s-a arătat Iisus în cameră, în tinerețe. Picasso i-a fost naș de botez
la convertire. Avea atâtea amintiri cu Picasso, care l-a convins că e
mai talentat la scris decât la pictură… Prin el, l-am cunoscut pe
Jean Moulin, care, de altfel, și-a luat numele de Max în Rezistență.

Aici, buzele lui Jean-Luc se strânseră roșii de vin și seara se
încheie brusc. Simeon adormi cu capul înfierbântat de dorința de
a scrie despre toate aceste lucruri care alcătuiau o lume fabuloasă,
așa cum o visase el în adolescență, când creștea în el dorința de a
se dedica scrisului. O lume cu micile sau marile ei drame, cu
moarte, iubire, glorie, ratare, prietenie, trădare, dar, mai ales, o lume
vie, din care morții pleacă pentru a trece în legendă. Și, poate, mai
presus de orice, o lume naivă, sortită să fie victimă sigură timpului,
istoriei și oamenilor. Pentru că aflăm întotdeauna prea târziu dacă
alegem bine sau rău. Sau, mai dramatic, pentru că nu avem de ales.
A doua zi, Simeon găsi pe birou un număr vechi din Je suis
partout , sinistra gazetă a colaboraționiștilor, condusă de Brasillach
sub ocupație: „Max Jacob – consemna foaia – a murit evreu ca rasă,
breton după naștere, romano-catolic ca religie, sodomit prin mo –
ravurile lui. Individul întruchipa cea mai caracteristică figură ima –
ginabilă a parizianului, a acestui Paris al putreziciunii și decadenței”.
N-a aflat cine-i adusese fițuica.

15020
Cam pe vremea când frații Bogza i se păreau rămași în filmul
altei vieți, urmând regula ingratitudinii selective, cum își numise
odată această trăsătură de caracter ce făcea curat în juru-i la fiecare
nouă etapă de viață, apăru Nuno, la fel de mahmur, dezordonat și
bărbos ca întotdeauna, cu aceleași cearcăne contrastând strident
cu pofta de viață pe care o emana din toată făptura, tot mai rotun –
jită de cartofi prăjiți și bere.
— Dacule, ți-am găsit o meserie, râse el, dintr-un foc, de toate
discuțiile atâtor nopți, pe care s-ar fi cuvenit, poate, să le lase îngro –
pate în bezna aceea fără trebuință. Unul de-al tău s-a apucat să caute
epave în Mediterana, râse portughezul, de astă-dată de-a binelea.
Se uita la el, proptit cum era în cadrul unei ferestre mereu gri,
mereu deschise spre o ploaie obosită de ea însăși, cu ochii mari, cu
un alb imens, strălucitor ca dinții puternici, de animal bun de trântă
cu viața. Înțelese atunci de ce nu se mai vedea de ceva vreme cu
Nuno. De fapt, îl irita atâta vitalitate. N-ar fi putut zice că asta dăuna
profunzimii ori gravității celui ce țopăia agitat prin odaie, câtă vreme
individul își pusese la bătaie pielea de câte ori fusese cazul.
Aureolat de colaborarea cu De Sousa, consulul portughez de la
Bordeaux, care emisese vize pentru evrei, în iunie 1940, salvând
mii de vieți, în ciuda ordinelor superiorilor săi, Nuno își pierduse,
apoi, urma în Masivul Central, pentru a ieși la suprafață, la Eliberare,

151cu o istorie în spate care-i conferea, în ciuda firii lui șturlubatice,
o autoritate de necontestat. Își aminti, privindu-i fascinat gesticu-
lația neașteptată, poate, pentru un om corpolent, schimbul de re –
plici al portughezului cu un belgian. Atunci, Nuno se schimbase
și ceea ce părea comic în alt context luase chipul unei pantere gata
să sfâșie orice beregată potrivnică…
— Cred că ar fi interesant să te vezi cu acest Drăgan, încheie
portughezul, făcându-l să tresară.
— Drăgan? Drăgan… O seară întreagă se perpeli repetându-i
numele, până când, din cotloanele memoriei, începură să se lipească
elemente răzlețe, contrastante: cursul de filosofie juridică al profe –
sorului Giorgio Del Vecchio, în traducerea unui Drăgan, zvonurile
privind banii Legiunii scoși peste graniță, în care apărea și numele
unui Drăgan, niște afaceri obscure cu negru de fum, vaselină și, mai
ales, cu activele unor societăți româno-italiene afectată de blocarea
relațiilor bilaterale după căderea lui Mussolini.
A doua zi, un tânăr cam de vârsta lui, dar de o prospețime și o
eleganță intimidante, îi strânse cu putere mâna, sub candelabrul
imens de la intrarea la „Chaloupe d’Or”. Era prima dată, de la cina
cu Jean-Luc, când intra într-un restaurant din Grand Place și
înțelese, de la prima impresie, de ce ocolise instinctiv localurile
acelea în care, de cum pășeai, simțeai o dublă scrutare, discretă și
tăioasă: a unui trecut puternic și omniprezent, dar mai ales a unei
clientele ce prelungea, într-o manieră distinsă și sigură de sine, tra –
diția bunăstării vizibile.
Domnul Drăgan, căci, de la început, în ciuda anilor apropiați,
n-a fost loc pentru altă formă de adresare, îi confirmă rapid bănu –
ielile: făcuse un doctorat strălucit la Roma cu marele filosof italian
al dreptului, se apucase de afaceri înarmat cu o mașină de scris și cu
stăpânirea impecabilă a limbii italiene, apoi trecuse, natural, de la
întocmirea de contracte, la intermedierea lor… Restul erau bârfe ce
se scurseseră pe culoarele ministerelor, în ciuda modestiei afaceri –
lor lui Drăgan și ale asociatului său.

152— Tot ce mă interesează, d-le Ceatal, este contextul. Fiecare
împre jurare ne obligă la un răspuns. Acum, metanul e răspunsul.
Prietenul meu Cârciog crede în crom și aluminiu, de când nemții
au inundat peștera de la Bor. Fără metalele iugoslavilor, prețul crește
pe măsură ce ia amploare reconstrucția. Îmi place marea, dar în
alt fel decât lui… Între mare și petrol, eu pariez pe petrol. Prefer să
umplu Europa de butelii decât să scormonesc după epave, oricât de
romantic ar suna asta… Desigur, amicul Cârciog își închipuie că
va da și peste vreo comoară trimisă de o torpilă pe fundul mării…
Simeon simți nevoia să se ridice brusc, să-l salute așa cum se
cuvenea unui dandy înnăscut, nu făcut, cum îi apărea acest tânăr
de succes, frumos ca un star de cinema, ce atrăgea privirile discrete
ale tacticoșilor ieșiți să se bucure de ritualul celei de-a doua cafele
din zi.
— Mi-s atât de străine proiectele astea, d-le Drăgan, îngăimă el.
Atât se pricepuse să zică și asta-l irită. Și atunci, știind ce ho –
tărâre luase deja, deveni binevoitor față de politicosul interlocutor,
îi puse câteva întrebări și, pe când îl învăluiau, fără să-l atingă,
vorbele celuilalt, auzi nechezatul lui Geo Bogza, trimițându-l să
vadă ce înseamnă viața lângă o sondă ori într-o mină ori pe un
vapor pe Dunăre.
„Reveria voastră e mai periculoasă decât orice!”, strigase el, trân –
tind banii peste nota de plată și îndesându-și pălăria pe capul mic
și țuguiat. „Dacă între mare și petrol tu alegi evadarea, atunci nu te
văd bine!”, îi mai aruncase fratelui său, care rămăsese descumpănit
și trist.
Ar fi vrut să-i spună ceva din toate astea, în vreun fel, și bănă-
țeanului fălos și mânat de ambiție, dar mai ales de o încredere de
sine fără nici un fel de limite. Ar fi vrut să-i spună ceva și nu știa
nici ce, nici cum.
— Vă simțiți bine? îl întrebă curtenitor Drăgan.

Simți sudoarea rece adunată pe frunte, căută zadarnic o batistă
în buzunar, luă cu mâna tremurândă șervetul, apoi mormăi încer –
când să-și domine amețeala:
— Timpul… Timpul, d-le Drăgan…
Chelnerul îi aduse, la un semn discret al acestui Drăgan, un
pahar cu apă rece. Pentru prima dată de când era în Belgia, asistă la
un schimb de replici în franceză fără să înțeleagă nimic. Realiza
penibilul situației și-ar fi vrut să se poată ridica de la masă, să-i
strângă mâna acestui tânăr de ispravă și să fugă în căutarea unei guri
de aer proaspăt.
— E timpul acțiunii, d-le Ceatal, șopti celălalt cu aer brusc con s-
pirativ, aplecat peste masă, privindu-l țintă, cu ochi mari și frumoși.
O constatare scârboasă pentru un bărbat, fapt ce-l îndemnă, o
dată-n plus, să încerce să se ridice.
— Nu v-am invitat aici să vă propun să vindeți butelii pe valea
Meusei, continuă șoapta pe un ton metalic. Cu atât mai puțin să
vă scufundați prin Mediterana, după potcoave de cai morți. Vă
cunosc abilitățile. Vreau să scot un buletin european de informare
despre ce se întâmplă în România. Despre asta e vorba, iar dum –
neavoastră, aici, la Bruxelles, sunteți omul cel mai potrivit.

15421
Cu oferta primită își permise luxul de a se plimba prin Bruges
două zile, tocându-și bruma de economii în căutarea răspunsului
potrivit. În aceste con diții, când îl văzu, sub ploaia măruntă și
neagră, pe Wiesner, privindu-l de pe un pod paralel, peste canalul
întunecat, înțelese ce simte un om când vrea să se arunce în cap,
într-o apă străină. Era o scenă mută, de film prost, peste care se
suprapuse zâmbetul de cocotă irezistibilă al prințesei Caragea cea
bătrână, apoi privirea inocentă de șerpoaică neîncepută a fiică-sii,
despre care se vorbea că, încă de la 14 ani, știuse să profite de darul
acestei aparențe.
Zburau bombardierele americane de duduia pământul și nimă –
nui, sculat din somn, nu-i trecea prin cap că nici rușii, nici nemții,
ci americanii se înghesuie în înaltul cerului, pentru a profita de hao-
sul cauzat de transferul de ocupație…
Și privirea încurcată a unui Wiesner fericit că-și încheie cu suc-
ces misiunea de a salva o mie de prizonieri americani înainte să
ajungă la Bucu rești rușii, care mărșăluiau în voie dinspre Moldova,
după arestarea Antoneștilor…
— Domnule Wiesner, cu operațiunea asta în spate, te așteaptă
un viitor strălucit. De ce încerci să ne amăgești, însă, pe noi, cei ce
ră mâ nem, că soldații ăștia se vor mai întoarce vreodată? De ce nu
i-ați transformat în cap de pod, aici, la București?

155— Simon, ești nebun! Ești nebun, prietene! râsese, cu bunătate,
yankeul, la ultima lor întâlnire. Ne vom întoarce la momentul po –
trivit, îl mai asigurase el, cu acea strădanie permanentă de a nu-și
supăra interlocutorul, de a-i menaja hachițele…
Acum, Wiesner îl privea preocupat de sub pălăria neagră, indi –
ferent la ploaia tot mai intensă. Se întuneca și Simeon întoarse capul
spre ulicioara cu căsuțe negre și bărci fantomatice, plutind pe canal
în dreptul lor. Îi zâmbi lui Wiesner cu amărăciunea celui care înțelege
că destinul său e o poveste scrisă de alții. Americanul duse mâna
la pălărie, apoi dispăru în noapte. Se ciocniră unul de altul câteva
zeci de metri mai încolo, la o întretăiere de străzi, și se îmbrățișară
cu o efuziune atât de falsă că se îndepărtară stânjeniți și merseră
un timp în tăcere.
— E o întâmplare, domnule Wiesner, nu-i așa? opri el, mai
încolo, pălăvrăgeala amabilă a americanului. Ce mai face prințesa?
îl scoase, imediat, din încurcătură.
— Am ajutat-o să fugă la Paris, acum o ajut să-și scape și mama…
Se uită la el: tânărul șarmant de la București se transformase
într-un bărbat măcinat, care zâmbea amar în vreme ce schița po –
vestea unei mari păcăleli, la capătul căreia mica prințesă se căsăto –
rise, rapid, cu un aristocrat parizian, dar asta n-o oprea încă să se
joace cu inima rănită a spionului ce pusese la cale geniala evadare
a o mie de prizonieri americani de sub nasul Armatei Roșii. Wiesner
avea o amărăciune cu atât mai surprinzătoare cu cât umbrea de tot
chipul învingătorului. Era, fără îndoială, un învingător. Prin tabăra
căreia-i aparținea și prin reușitele lui personale. Și totuși, semăna
atât de mult cu Voronca.
În vreme ce americanul vorbea despre un plan de recrutare și
instruire a legionarilor internați în lagărele germane după rebeli –
unea din ’41, întorcând uneori capul spre o căsuță povârnită, cu o
portiță de fier forjat scârțâind lugubru, întredeschisă spre apă,
Simeon simți iar impulsul de a fugi. Ar fi vrut să-l dea dracului pe
american, așa cum, înțelegea acum, simțise aceeași nevoie cu Drăgan.

156Cine erau oamenii ăștia? De unde apăreau? Cu ce drept îi cereau –
mă rog, îi propuneau – una sau alta? „Termină, mă, cu aerul ăsta de
victimă”, îi zisese, odată, din senin, Victor, pe când mergeau spre o
întâlnire cu două fete. De ajuns cât să-l facă să-și amintească, mereu,
că nu e destul de cocoș în atitudine și, de aici, poate, nici în fapte.
Își trase capul pe spate, scoase pieptul înainte, și-l privi îmbă-
țoșat pe american. Aștepta un răspuns. Nu mai era fiara puternică,
descinsă într-un București confuz să muște din fructul crud al
micii prințese balcanice și să fugă cu prada, încărcată în bombar –
dierele transformate pentru a putea căra cât mai mulți soldați rumeni
de traiul bun în prizonieratul românesc – inclusiv prin grija deose –
bită a generoaselor prințese Caragea. Oare câți din cei care-i da –
torau libertatea lui Wiesner nu trecuseră înaintea ori în paralel
cu el prin același loc fierbinte și năbădăios, pe care el se iluziona că
reușise să-l supună? Acest spion tras pe sfoară de o femeie îi pro –
punea acum să facă pe Don Quijote, ca să-și revadă iubita. Acest
spion înșelat de superiori în așteptările de continuare a ofensivei
spre Balcani, îi propunea acum să facă parte dintr-un plan nebu –
nesc, de care era evident că se agăța pentru a se salva pe sine însuși.
În noaptea de gândire pe care i-o dădu americanul, cu ochii
deschiși în întunericul ce-l învăluia, de câțiva ani, atât de protector,
Simeon își aminti rictusul de care Ilarie Voronca se chinuia să
scape în timpul primirii triumfale ce i se făcuse la București, în fe –
bruarie ’46. Eroul Rezistenței, talentul confirmat glorios la Paris –
Voronca revenea învingător. Avangarda și poeții „progresiști” se
îmbulzeau în jurul lui, noua lume literară fremăta în jurul acestui
reper poetic și umanist ce i se oferea atât de generos.
Și, totuși, Ilarie Voronca nu-și putea stăpâni rictusul de om
învins. Când, după interviul pe care i l-a luat prin mijlocirea lui Geo
Bogza, Simeon a scris „Tristețea unui învingător”, s-a pomenit cu
o ploaie de injurii, încât până și curajosul Mircea Damian i-a trântit
numărul cu pricina din Fapta , exasperat: „Ia-ți talentul și șterge-te
cu el undeva, numai scutește-mă de belele! Învață de la nebunul

157ăsta să te-așezi pe ape”, adăugase patronul, arătându-l pe nevroticul
care polemiza cu toată lumea, cu o energie constantă și de nestă –
vilit în spiritul „vremii noi”. Îi scosese și fiul lui Crevedia – căci așa
se zvonea, că e băiatul din flori al lui Nicolae Crevedia – peri albi
directorului Faptei , dar, iată, că învățase repede nărăvașul de Eugen
Barbu să se așeze pe ape.
Își aminti lecția lui Boilă, la România Nouă : „Scald -o ca mortu-ntre
ape, nu da cu barda, că nu știi unde pică așchia!”. Asta era presa pe
care și-o dorise? A fost o lecție dureroasă – de la spiritul „pertrac –
tărilor” maniste, de care se contaminase de mult Boilă, la cinismul
vesel al presei bucureștene, învățată să navigheze printre regimuri.
„Pentru asta ți-ai lăsat tu cartea, mă, băiatule? O meritat să-ți le –
pezi meseria pentru ziare? Meseria-i meserie, nu ți-o ia nimeni”,
ofta bătrânul lui, otrăvit că fiul său lăsase Dreptul și bunătate de
carieră avocățească pentru ispita frivolă a gazetăriei.
După două luni, pe când se domolise ecoul vizitei sale la
Bucu rești, a venit, năucitoare, vestea sinuciderii lui Voronca. Au tă –
cut încurcați lăudătorii de ocazie ai poetului și suduitori crispați ai
lui Ceatal. A tăcut și el, conștient, acum, de riscurile pe care le as –
cunde așteptarea încordată. Știa că erau inși care deschideau nervoși,
în fiecare dimineață, Fapta , căutându-i strigătul victorios. Știa că
erau curioși să spună mai mult decât îndrăznise în articolul atât de
blamat. Făcuse contrariul a ceea ce ei, șacali vechi, ar fi făcut.
Cât de bine semăna povestea lui Wiesner cu aceea a lui Voronca…
Ceatal a fost unul din puținii care au știut, pentru că l-a ajutat, prin
Ilinca, în demersurile la minister, că Ilarie venise la București nu
pentru a-și revedea colegii de la unu, nu pentru a le împărtăși salu –
tul luptătorilor din Rezistența franceză, nu pentru a-și oferi satis-
facția întoarcerii ca învingător, într-un loc din care plecase, în ’33,
cu sentimentul alungării definitive. Pe când i se confesa, pe un ton
absent, omul, poetul, evreul Voronca era preocupat de un singur
lucru: să-și scoată din țară prima dragoste. Însurat la Paris, divorțat,
curtat intens și acum, la București, omul acesta sensibil era ros pe

dinăuntru de o boală grea. Iar deznodământul, așa cum l-a aflat de
la Jean-Luc, i s-a părut încununarea unei opere poetice de care
Simeon se îndrăgostise din adolescență.
Voronca s-a întors la Paris cu iubita mult visată, de care-l lega o
corespondență fierbinte, întinsă pe toți anii războiului. Ea era trofeul
care l-ar fi putut face să se simtă cu adevărat un învingător. Restul
fuseseră doar tranșeele-pretext pentru a ajunge la ea. Cum ar fi pri –
vit o asemenea aserțiune istericii de serviciu dintr-o presă ce-și pu –
nea ochelari de cal cu iluzia cretină a iertării păcatelor? Săptămânile
de conviețuire cu Rovena s-au dovedit, însă, iadul fatal pentru
Voronca. Jean-Luc i-a văzut ultimele scrisori, trimise unui prieten,
medic evreu, în care-și mărturisea șocul în fața farsei sinistre a sorții.
Femeia, dureros de rece în fața dovezilor lui de dragoste, a recunos –
cut că, de fapt, iubește pe altul, rămas în țară, și că toate scrisorile ei
din timpul războiului aveau un singur scop: să reușească să scape din
România. În aprilie 1946, Ilarie Voronca s-a spânzurat.
Acum, Wiesner, poate o umbră fără curaj a poetului, vrea să se
joace cu destinul lui, trimițându-l unde, la cine, pentru ce? România,
ca o văduvă cu zâmbet trist, la nunta căreia mirele n-a mai venit
niciodată – scrisese în „Povara vinovăției”, eseul pentru care Cioran
i-a transmis, prin același Jean -Luc, un salut care l -a emo ționat, chiar
dacă a venit, parcă, destul de târziu. Ar putea să accepte oferta lui
Drăgan și să trăiască din scris. Nu asta ai visat întot dea una? I-ar fi
plăcut să mai rămână în burgul ăsta încremenit în seco lul al XVI-lea,
ascunzând poveștile unui ev mediu întunecat, prelungit prin zidurile
vechi și tremurul trist al apelor fără vârstă, de pe canale ce-au cunos –
cut risipă de iubiri și ambiții. Ar putea să spună povestea rochiei
foșnite spre barca furișată lângă zidul casei, apoi răcnetul shakespea –
rian al tatălui abandonat și gâlgâitul răzbunător al sângelui pe les –
pezile catedralei. De aici, ar putea să vorbească despre întoarcerea
Satanei… „Le retour de Satan”, cel mai important eveniment al seco-
lului XX, cum îl sintetizase Malraux, la capătul războiului…

15922
Simeon a coborât cu un singur gând precis din trenul ce l-a
adus, printr-o ploaie în rafale, din Bruges-ul înghețat. Valul de frig
se năpustea, de trei zile, de pe mare, peste piatra veche, imună. Pe
Jean-Luc l-a găsit într-o rezervă a spitalului, slăbit și pleșuv, cu
pungi negre sub ochi și obrazul tras, acoperit de țepi albi. Dar zâm –
betul lui era mai luminos ca niciodată.
— În familia mea, bărbații se curăță repede… Într-un secol, trei
generații… Ne ținem de calendar…
Râsul gâjâit se înecă într-o tuse care-l frânse-n scaun. Îi primi
condoleanțele pentru moartea soției cu privirea pierdută pe geam.
Apoi, îl întrebă direct ce-are de gând. Simeon îi povesti de american
și planul lui să-l parașuteze în Carpați.
— Americanii au câștigat războiul, dar Wiesner l-a pierdut.
E cinstit, așa că e o carte perdantă… Dar voi doi nu puteți mai
mult. Te rog, adu sticla aia din dulap…
Era un „Bordeaux” din Saint-Emilion, roșu, cu o aromă de fruct
tânăr, care se răspândi iute, învingând atmosfera de spital.
— Dordogne… Încă n-am vârsta bunicului meu, când îmi lăuda
virtuțile cupajului din valea Dordogne dintre Merlot și Cabernet…
Vinul îi aduse culoarea-n obraji și viață-n ochi. Întineri cu zece
ani din două înghițituri flămânde și începu să povestească brusc,
zâmbind în gol:

160— Buchiniștii erau granița dintre taică-meu și bunicu-meu.
Nu-și mai vorbeau de ani de zile, poate dinaintea nașterii mele.
Tata mă ducea prin Jardin des Tuilleries, până la Pont Royal. Stă –
tea în capul podului, veghindu-mă cum alerg spre capătul la care
aștepta, în baston, bunicul, cu privirea țintuită asupra mea. Ritualul
avea loc cam o dată pe lună. În rest, mama și bunica mă pasau de
la una la alta, dar totul decurgea altfel, fără tensiunea ale cărei sem-
nificații, deși-mi scăpau, le simțeam încă de acasă, când mama nu mă
dădăcea doar pe mine, ci mai ales pe tata. Iar el se mișca nervos de
colo-colo, nemaizicând nimic. Pe drum, probabil ca să nu se gân –
dească la ceva neplăcut, îmi povestea de Cezar. Era partea mea pre –
ferată a plimbării.
Odată ajuns pe Rive Gauche, după o fugă cât mă țineau picioa –
rele, de parcă ăsta ar fi fost ultimul sfat al tatei: fugi, fir-ai al naibii,
fugi acum! – bunicul mă îmbrățișa așa cum nimeni n-a mai făcut-o
vreodată. Era mereu proaspăt bărbierit, cu obrazul neted, întins,
mustața căruntă aranjată la milimetru, dat cu o colonie de o finețe
atât de virilă, încât numai mirosul lui era suficient pentru a-mi in –
spira noaptea istorii cu pirați pe mare. Vinul ăsta îmi amintește de
copilărie și pentru că, atunci, era amestecat cu parfumul care contri –
buia la distincția fără pereche a bunicului. Avea doar șapte ani de
școală, dar le dădea tuturor clasă. Unchiu-meu, un ginere din interes,
atâta tot repeta „un escroc, un escroc”, încât după moartea bunicului
ăsta a devenit planul meu de viață – să fiu un escroc.
Făcu semn spre sticlă. Simeon turnă și-l ascultă, jucându-se
tăcut cu dopul de plută.
— Dacă era într-o dispoziție bună, cum se întâmpla cel mai
adesea, bunicul mă ducea de mână pe Rue de Seine până-n capăt.
Dacă era morocănos, ceea ce se traducea printr- o muțenie fioroasă,
treceam repede de statuia lui Voltaire, la care mă uitam cu spaimă,
pentru că -mi părea dracu -n piatră, și coteam pe Rue Mazarin. Rue
de Seine presupunea un spectacol încântător: domni în vârstă, cu
maniere bizare pentru mine, ieșeau în prag, să se întrețină câteva

161clipe cu bunicul meu; doamne elegante, cum bunica mea nu era –
până și eu, la opt-zece ani știam asta – apăreau ca din senin să-i
răspundă galant la salutul ceremonios… Știu că întotdeauna ratam
o parte din spectacol: dacă mă uitam la pălăria lui, care se ridica
atât de dezinvolt, parcă singură, nu vedeam figura duduii; dacă mă
uitam la frumușica fâstâcită și la ochii mari și prefăcuți, pierdeam
mănușa stângă a bunicului ridicându-se cu eleganța de la curtea
regală. Cel puțin așa-mi imaginam, înciudat că nu pot cuprinde
întreaga scenă. Nu-mi rămânea decât să mi-o imaginez de pe par –
tea cealaltă a drumului, recompusă din cele trei scene: surpriza
reciprocă inițială, mănușa-n aer, zâmbetul cochet. Fie bărbați, fie
femei, oamenii aceștia vorbeau invariabil despre afaceri cu bunicul
meu. Pentru că el asta-i întreba: cum merg afacerile? Mă mira că,
la vorba asta amabilă, ei se grăbeau să răspundă ca elevii la școală,
cu cifre, cu stat pe gânduri, mâna la tâmplă, falca sprijinită -n
palmă… Și el le dădea un sfat, le zicea o glumă și ei se înseninau.
Era teribil bunicul, în zilele lui bune. Cu aura asta de vrăjitor atot –
puternic, protejându-mă, intram prin Pasajul Saint-André-des-Arts.
Dacă era în pasă proastă, mă ducea paralel, pe Rue d’Ancienne
Comedie, pufnind nervos când chelnerii tineri și obraznici îl invi –
tau în cârciumioarele care-și întindeau mesele și scaunele pe tro –
tuar, obligându-ne să mergem când unul, când altul înainte, iar eu
mă împiedicam mereu uitându-mă la domnii aceia eleganți, dar
fără nimic din prestanța bunicului meu. Încât, când pășeam pe Rue
de Condé, mă gândeam întotdeauna la scena aceea dintr -un tablou,
pe care mai târziu l-am regăsit ca fiind al lui Gérôme, în care
prințul de Condé îi prezintă omagiul Regelui Ludovic al XIV -lea.
Partea proastă pentru prinții ăștia de Condé, de care e plină istoria
noastră, e că bunicu-meu nu era nicio clipă umilul de pe scări. În
zilele bune, ajunși la răscrucea de la Café de Buci, după periplul
printre anticari și proprietarii de galerii de artă, treceam strada la
stânga și intram în pasajul pe care naiba știe cum am ajuns, trei
generații de bărbați, să-l cunoaștem atât de bine… Bunicul îmi

162vorbea de montaniarzi, care acolo-și dădeau întâlnire, și de prima
ghilotină, care acolo fusese gândită… Mă fascinau dalele din care
fiecare piatră avea povestea ei însângerată… Și totuși, noi eram vii
și veseli, ne uitam la istorie ca la trecut, habar n -aveam că monstrul
doar doarme, că foamea lui de vieți omenești nu e potolită pe veci…
Bine că bunicul n-a mai apucat să vadă grozăvia. Din cauza mea.
Simeon turnă ca un eunuc la picioarele unei Șeherezade ce-i des –
chidea poarta unei alte lumi. Jean-Luc se ridică greu, dar nu acceptă
ajutor și, când se întoarse de la baie, se așeză iar la geamul prin care
nu se mai vedea aproape nimic… Bău ținând vinul o clipă sub
cerul gurii și înghițind mult, cu poftă. Avea buzele înnegrite… Râse
citindu-i privirea:
— Pe vremea mea, o domnișoară disponibilă se putea citi pe
buze, în contrast cu paloarea bolnăvicioasă, pariziană, a obrajilor…
Nu știu de ce bunicul meu n-avea niciodată buzele vineții de vin,
deși tare-i mai plăcea la „La Jacobine”. O carafă de vin cinstit, cum
cerea el și numai acolo i se aducea, îl făcea să uite de boema care
irosise, prin apropiere, studenția tatei. Atâta pricepeam și eu: dacă
tata n-ar fi pierdut nopțile prin pasajul Saint-André-des-Arts, n-ar
fi rămas un simplu dascăl la Institute Des Outre-Mers, ci ar fi făcut
saltul peste Jardins des Luxembourg, la Senat. Ăsta fusese visul
bunicului, pentru care Jardins des Luxembourg erau raiul pe pământ
și Senatul apogeul carierei publice, adică al respectabilității. Acolo
la „La Jacobine”, aveam mereu o masă lângă vitrină, prin care bu –
nicul admira trecătoarele, nesfiindu-se să comenteze cu Pascal,
bunul lui prieten, care știa dinainte meniul preferat: estouffade de
boeuf și vin roșu pentru el, salată și, mai ales, macaronade aux fram ‑
boises pentru mine. Salata era un pretext, oricum el îmi mânca
jumătate din quiche vegetarienne , plescăind de plăcerea brânzei de
capră, amestecată dulceag cu legume. Eu pescuiam câte o vânătă
la grătar, câte o ciupercă, un firicel de avocado, așteptând festinul
cu macarons și căpșuni. În timp ce bunicul se războia cu blidul de
lut plin cu tocana de vițel în vin și sos de roșii, cu măsline, mă uitam

163pe furiș la desenele de pe peretele din fund. Erau trei. În primul,
un sergent ținea pe umeri o cuconiță, privind sub rochia ei, în vreme
ce ea țipa: „Ciel, mon mari!”. Mult timp, n -am băgat de seamă că
mai era un al treilea personaj în curtea aceea: un burghez rotofei,
scund și somnoros, care tocmai dădea buzna peste ei. Cred că jan-
darmul o ajuta să coboare din balcon și să fugă cu ea în lume. Așa
mi-am făcut eu socoteala, ținând cont de scenele următoare. Cam
când îmi mutam privirea spre „Le serment d’Amour”, își făcea
apariția madame Odille. Mă pupa veselă, mă pișca de obraji, îl lua
pe bunicul la rost cu sănătatea, cu afacerile, îl lua peste picior pe
Pascal, în sfârșit, mare, grasă, brunetă, cu cozile ei împletite într-un
coc la spate, cu rochiile ei de catifea grea, vișinie ori verde-închis
ori albastră, cu pieptul colosal într-un pieptar care n-a pleznit ni –
ciodată, în ciuda tuturor așteptărilor, pariurilor și blestemelor mele,
în sfârșit, umplea spațiul, cârciuma, pasajul, Cartierul Latin… Era
un fel de imagine a Republicii, ca în tabloul acela în care doamna
Republică își alăptează odraslele… Eu eram unul, celălalt era buni –
cul, bucuros din cale-afară să se tolănească, într -un fel unic în viața
lui cunoscută de mine, sub aripa acestei cloști cumsecade, cu un
suflet fără margini, care cu siguranță trăiește, pentru că oameni ca
ea nu pot muri niciodată. Chiar dacă, și asta-mi amintesc bine,
se temea în tinerețe de moarte și bunicul avea un testament al ei,
pe care, chipurile, ar fi trebuit să-l citească la înmormântarea ei.
El o tachina cu istoria asta, ea se îmbufna, apoi se împăcau bând
bere, pentru că ei nu-i plăcea vinul și bunicul trebuia să fie solidar,
ceea ce pentru el nu însemna un mare sacrificiu în cazul ăsta. La
Choulotte, îmi amintesc bine eticheta, o știam pe de rost: biere de
garde artisanale , 7,5 grade. Începeau discuția despre rolul Revoluției
în nașterea romantismului negru, pentru că madame Odille era ob –
sedată de chestii tenebroase. Problema mea era că nu înțelegeam
cum naiba romantismul se putea naște din frică. Jandarmul din se –
ria de desene de pe perete, care dădea deoparte afișul cu La patrie
en danger, Aux armes! , pentru a ridica rochia verde a cocotei brune,

164era un laș sau un curajos? Bine, pe atunci nu asta mă preocupa, ci
jartiera albă. Mustața bunicului era acoperită de spumă, madame
turuia despre afacerea ei cu dantelă, iar eu treceam la „Accolade de
Mlle de Tourterelle avec Brise-Motte”. Aici se dezvăluia coapsa atât
de flagrant, încât mă rușinam și decolteul revărsat mi se părea un
refugiu pentru bietul jandarm, învins de iacobina nărăvașă. Așa
fusese, cu siguranță, madame Odille, la vremea ei.
Era întuneric în cameră. O asistentă intră, aprinse lumina, luă
sticla de pe masă și plecă dând scârbită din cap. Zâmbind resemnat,
Jean-Luc se întoarse în timpul lui:
— Odată, lângă noi s-au așezat un tată și fiul lui, student la
Științe Politice, după cum am înțeles, ascultând cu mare interes
discuția lor, din cauză că mi se părea ieșit din comun să bea, tată
și fiu, bere, fie ea și albă, oricum habar n-aveam ce-i aia. Dar nu
mă vedeam bând vreodată bere cu tata. Cu bunicul, da. L-am
întrebat brusc, după ce-au plecat cei doi: „Așa făceai și tu cu tata?”.
N-a zis nimic, s-a roșit tot, a dat paharul peste cap și a cerut
nota. N -a mai vorbit cu mine tot drumul, cât am stat cu bunica,
el n-a mai apărut, închis în camera lui de lucru, unde niciodată n -am
înțeles ce lucra de fapt. Peste două săptămâni, în care n-a mai venit
să mă ia de pe Pont Royale, casa întreagă s-a scuturat de plâns:
bunicul făcuse infarct. Sunt convins, până azi, că eu l-am omorât.
Chiar dacă Pascal a încercat să mă liniștească, peste mulți ani, în
care m-a petrecut cu privire critică, așa-mi părea, când mergeam
spre „Tennessee”, unde Hemingway mă aștepta disperat că Hadley
rămăsese însărcinată și eu îl consolam tâmpit că e numai prima
nevastă, să nu-și facă prea mult sânge rău. Pascal zice că bătrânul
a căzut, după ce a achitat și a coborât pe scara îngustă, în spirală, spre
toaletă. A insistat că de-aici i s-a tras, o fi dat cu capul, o fi făcut
un atac de la sperietura căzăturii și n-o fi vrut să spună nimănui,
„doar îl știi cum era”…
Toate astea, Pascal mi le-a spus într-o noapte când eu și Ernest
ne-am bătut în pasaj, în dreptul lui Café Le Procope, dezbrăcați

165până la brâu, în urletele unor apucați care pariau pe noi și ne încu –
rajau din răsputeri, până a apărut un sergent cu o mustață ca-n
tabloul de la „Jacobine”. Așa o fi arătat, o fi fost pumnul lui
Hemingway de vină, sigur e că m-am văzut parte din tablou, până
m-au trezit Pascal și Ernest, înjurându-mă, unul în franceză, altul
în engleză. A fost ultima beție cu Hemingway și ultima dată când
l-am văzut pe Pascal. Peste câteva luni, când am îndrăznit să mai
trec prin pasaj, mi-au spus că Pascal s-a retras la țară, unde-și cultivă
via. Mi-au dat o carafă din vinul lui. Bunicul ar fi fost mândru de
el. Eu cred că bunicul meu a căzut, pe scara aia îngustă, pe care o
știa pe de rost, cum o știau și genunchii mei de copil, a căzut din
cauza unui atac pe care l-a suferit atunci, la masă. Îmi amintesc că,
atunci când a venit la masă, madame Odille i-a spus atât: „Liber –
tinajul e un drum cu două sensuri. Hai peste drum, dacă te ține!”.
El a zâmbit stins și a salutat altfel decât de obicei. Se tot amenințau
să treacă în cârciuma de vizavi, unde-i îmbia oferta: trei pahare la
un preț teribil: unul de Champagne, altul de Chablis, al treilea de
Bordeaux. Iar chelnerița de acolo ieșea în prag și se iubea din pri –
viri și vorbe șugubețe cu Pascal. Și tot n-au trecut drumul: nici
bunicul, nici Pascal. Doar bunicul îi spunea: „Fata asta are pe dra –
cul în ea!” și Pascal zâmbea cuminte, iar madame Odille se încrunta
într-un fel unic, care-i unea sprâncenele negre și groase. Până la
Frida Kahlo n-am mai văzut așa ceva. Dar e târziu și te-am chinuit
destul. Te rog, scoate o sticlă din dulap. Doctorii ăștia n-au leac pen –
tru mine, dar îmi interzic să mă bucur de sfârșit…
Jean-Luc îi arătă un revolver, scos din buzunarul halatului.
— Obișnuința, nu dragostea… Oricât mi-am iubit soția, nu pot
să o fac, trebuie să merg până la capăt, să văd cum e. N-am niciun
chef să fac asta, nu mă interesează deloc, dar simt că sunt condam –
nat să merg singur până la capăt. Pe picioarele mele. Așa ne-au spus,
la cinci ani de la moartea bunicului, despre tata: „A mers pe picioarele
lui, până la capăt”. La Verdun a mers. La înmormântarea bunicului,
tata a plâns cel mai tare. Nu știu de ce. Știu doar că noi, bărbații

din familia noastră, mergem repede prin viață și pe picioarele noastre,
până la capăt. Așa că vinul, ca orice vis, rămâne calea cea mai po –
trivită între viață și moarte. Ai venit să-mi ceri un sfat: fă ce-ți spune
inima! Vei regreta cel mai puțin.
Umbra lui Jean-Luc, cocârjată-n pijama și halat, ridicând cu
mâna tremurândă paharul, rămase întoarsă spre o fereastră neagră,
dincolo de care îl aștepta altceva.

16723
Ceatal se întoarse de la înmormântarea lui Jean-Luc mai senin
decât s-ar fi așteptat. Cimitirul orașului era la vreo 20 de minute
de mers pe jos până la casa lui Yvette. Un cimitir ca un parc, în care
se plimbase cu ea, pe aleile largi, străjuite de morminte elegante de
notabilități. Ar fi vrut să adaste și acum, dar Marcel insista deran –
jant, în văzul celorlalți colegi, să meargă la pomana lui Jean-Luc.
Scena devenea penibilă, nu găsi nicio scuză plauzibilă, așa că trebui
să plece cât mai repede. Pe drum, nu se gândi la Jean-Luc, ci la po –
vestea spusă de acest Marcel Berthon, care se comporta de parcă
s-ar fi știut de o viață, deși îl văzuse prima dată în acea dimineață.
Aflând că e român, se apropiase de el, fără să-l mai slăbească.
Îi povesti de un Boris Holban, Roger pe numele său conspira –
tiv – era probabil al șaptelea Roger de care Simeon auzea în poveș-
tile despre Rezistență și era evident că e imposibil să fi fost același.
Născut în Basarabia, evreu comunist, închis în România, se cunos –
cuse cu acest Marcel în Spania, în Brigăzile internaționale. S-au
revăzut sub ocupația germană, când Boris a devenit șeful militar
al FTP-MOI ( Francs‑tireurs partisans – Main‑d’oeuvre immigrée )
din zona pariziană. Marcel a colaborat atunci direct cu el, într-un
grup care cuprindea mai ales evrei români și unguri, dar și armeni.
Între aceștia, Missak Manouchian, poet, devenit mai târziu o le –
gendă pentru grupul lui Jean-Luc, așadar Ceatal îi știa istoria deja.

168În iulie ’43, Roger – Marcel îi spunea când așa, când Boris – a fost
demis, pentru că socotea sinucigașă intensificarea acțiunilor
Rezistenței. A fost înlocuit cu Manouchian, care a ordonat, în
septembrie, executarea colonelului SS Julius Ritter, coordonatorul
Serviciului de Muncă Obligatorie, prin care francezii erau trimiși
să muncească în fabricile germane.
— Au urmat represaliile, îi șopti Marcel, pe când mergeau în
urma dricului. Nemții nu mai executaseră ostateci de un an. De
asta l-am susținut pe Roger. După câteva zile, 50 de prizonieri
închiși la Romainville au fost executați la Mont Valérien. În tim –
pul ăsta, Manuchian a ordonat întețirea atacurilor: 30 de acțiuni,
în două luni și jumătate. O nesăbuință care ne-a costat scump. 68
dintre ai noștri au fost arestați la mijlocul lui noiembrie. 22 au fost
executați la Mont Valérien. Atunci s-a născut „Afișul roșu”. Știi
ce spun?
Știa de la Jean-Luc: propaganda germană împânzise Parisul cu
afișe roșii, cu chipurile a zece dintre cei executați și, în centrul lor,
figura lui Manouchian, în dreptul căruia era trecut bilanțul incri –
minator: 56 de atentate, 150 de morți, 600 de răniți.
— Roger a redevenit comisar militar, până la Eliberare. Am lucrat
cu el și cu Cristina Luca. Ai auzit de ea? Îi spuneam Monique. Era,
cred, cea mai frumoasă femeie din Rezistență. Ea a fost responsabila
serviciului nostru de informații, în Paris. S-a întors în România după
război. La fel și Boris. La îndemnul tovarășilor francezi…
Se înroșise, vorbea precipitat, mai mult șuierat, atrăgea atenția,
dar părea preocupat doar să termine repede de vărsat găleata de
nume și date și să plece. Probabil Ceatal nu-și mai putu disimula
mirarea, că se repezi să se explice:
— Sunt comunist, dar nu sunt naiv. Boris a devenit general
în România. Boico, soțul Cristinei, tot general, comandantul
grănicerilor de la voi. Îl știu din Spania, dar el s-a dus la Moscova
după aceea. Iar Cristina lucrează în Ministerul de Externe. Sună
bine, nu?

169Ceatal dădu din cap nedumerit: o fi bine, de ce să nu fie? Au
servit o cauză, și-au pus pielea la bătaie, își culeg răsplata. Zise
doar atât:
— Își construiesc acum visul în țara lor. Pentru șansa asta au lup –
tat, nu? Sună ca dracu’ să zic eu asta, dar…
— Așa a fost… Până acum câteva luni. Între timp, Cristina a fost
dată afară din minister. Boico și Holban au fost trecuți în rezervă
și trimiși în industrie, pe ceva funcții de conducere în fabrici. Au
căzut odată cu Ana Pauker.
Simeon tresări. Înmormântarea se terminase fără ca el să fie
prezent, de fapt. Omul ăsta, cu tâmplele albe înainte de vreme, înalt
și bine legat, cu fața cărnoasă și părul dat cochet pe spate, acest
Marcel Berthon, de care Jean-Luc nu-i pomenise niciodată, știa
lucruri din interiorul unui sistem al naibii de închis. Puteau bănui,
încercau să lege indicii ori să speculeze pe marginea vreunui zvon
strecurat în afară. De multe ori, lansat chiar de Securitate. Dar
Marcel vorbea de lucruri precise. Erau reale? Oare omul ăsta venise
să asiste cu adevărat la înmormântare?
Se desprinse de el, îngăimând un ridicol: „Îmi pare rău”. La
ieșirea din cimitir, Marcel mai încercă o dată să-l ia la restaurant.
Refuză ostil și le întoarse spatele. Nuno, cu ochii roșii de plâns, îi
făcu un semn înțelegător cu mâna. Întoarse capul după un minut:
Marcel mergea la braț cu Nuno, aplecat peste el, vorbindu-i la fel
de agitat. Așa o fi el, își zise…
Nu se simțea vinovat față de Jean-Luc. Își spuseseră totul, își
luaseră rămas-bun, îl văzuse acceptând fatalitatea. Nu știa de ce,
dar simțea că, dacă ar fi fost invers rolurile, Jean-Luc ar fi fost la
fel de senin. Și, poate, la fel de iritat de aglomerarea asta de de –
talii, tam-nesam.
Yvette îl aștepta în grădină, citind cu un pahar de vin roșu ală –
turi. Se așeză pe celălalt șezlong și bău un pahar pe nerăsuflate. De
la al doilea începu să o întrebe nimicuri. Doamna Dumont, mama
ei, nu era acasă. Se va întoarce târziu, e plecată la Leuven, la o

170prietenă din copilărie. Yvette i-a pregătit tocănița lui preferată de
pui. Dar înțelege dacă nu poate mânca. Și reveni la cartea ei.
Se uită în jur. Ar fi vrut să o bage-n aia a mă-sii, măcar în gând,
așa, ca să se răcorească, dar n -aveau nici o vină, nici ea, nici opărita
de maică-sa – oare așa ajung toate pe aici cu vârsta?
— Nu mai bea încă unul, că te îmbeți. Vino să mănânci. Ți-am
spus că vinul nu se bea ca apa.
Porni spre casă, legănându-și fesele rotunde. O făcea involuntar
ori provocator? Uite ce mă preocupă pe mine, și Jean-Luc… Înă –
untru, mirosea a tocăniță. O cuprinse pe la spate, îi luă lingura de
lemn din mână, farfuria din cealaltă, și o întoarse spre el. După
câteva clipe, întinsă pe masă, cu tălpile pe umerii lui, Yvette îl primi
țipând. Pisica o zbughi afară, câinele lătră în lanț. Era bun cartie –
rul, aerisit, cu curți mari între case. O putea poseda liniștit. Se
mișca mecanic, detașat, aproape flegmatic și asta o înnebunea.
În fața lui, geamul mare era deschis spre un pin tânăr. N-apu –
case să crească, era nou cartierul, cu case solide, cu etaj, tencuite în
gri-închis, cu acoperișuri de țiglă roșie. Vreo 20 de case, plasate
compact între Evere și Bruxelles. „Tuinbouw” se numea cartierul
ridicat în anii ’30 pe principiul „ville à la campagne”. Numele fla –
mand trimitea la ocupația de bază a localnicilor, horticultura.
Yvette îi explicase, în prima lor noapte în patul în care crescuse
trupul ăsta al ei, viguros și dornic să fie posedat, că francezii fac
diferența între grădinăritul pentru uz propriu – jardinage – și cul –
tivarea intensivă a legumelor pentru a le vinde – maraîchage . Amin –
tirea acelei nopți îl făcu să-și intensifice ritmul. Vinul i se urcase
în cap și-i amplifica senzația de atunci, a pângăririi unui ambi –
ent atât de feciorelnic, încât n-ai fi zis că fata asta fusese curier
în Rezistență.
Fratele ei murise în mai ’40, în bătălia de pe Lys, ultima încer –
care de împotrivire a belgienilor înainte de capitulare. Ironia isto –
riei a făcut ca, apoi, Yvette să lucreze, aproape patru ani, cu agenți
din neamul pe care-l ura, de acum, cel mai mult: englezi. Pentru

171că, la Lys, flancul drept al trupelor belgiene, unde se afla și fratele
ei, a fost lăsat descoperit de britanici, care s-au regrupat la Dunker-
que fără a-i preveni pe belgieni. Bătrânul Dumont a murit de
inimă rea, la doi ani după fiu-său.
Simeon se opri. Știa ce e: toți erau morți, iar el dădea din cur
de bucurie că e în viață. Își trase pantalonii, fata se agăță de el, o
împinse peste masă. Ieși să nu-i mai vadă goliciunea, care brusc
i se păru nelalocul ei. Mai bău un pahar. Blonda veni încheindu-și
capotul. Avea tenul spălăcit și pistrui discreți. I se vedeau sânii mici
și ascuțiți. Îngenunche și -i desfăcu șlițul nervoasă. Se uita, rezemat
de masă, cu paharul gol în mână, la capul ei agitat. Era o zi fru –
moasă de toamnă, cu soare rece, un vânt mirosind a mare și copaci
foșnind cuminți, fără nicio pasăre în jur.
A doua zi, Nuno îi spuse că soția lui Manouchian îi acuză pe
Boris și Marcel de căderea rețelei. Mélinée îl căutase pe Jean-Luc,
puțin înainte să moară. Dar Jean-Luc nu credea în vinovăția celor
doi, ci-i acuza pe cei din Partidul Comunist că-i bagă văduvei în
cap suspiciunile astea, pentru a se spăla de propria răspundere.
— Femeia pregătește o carte despre soțul ei, oftă bărbosul.
Ceatal nu zise nimic. Îi trecu prin minte că următorul care va
muri va fi Nuno. Era tot mai buhăit, mai încercănat, duhnind de
dimineață a băutură. Atunci, intră Marcel. Ceatal nu-și putu re –
prima uluirea. Rămase pe scaun cu gura căscată, întors spre ușă. Se
trezi împins de la spate într-o altă încăpere, goală. Marcel se duse
să închidă fereastra și, când reveni lângă el, îi spuse, la fel de șuierat
ca la înmormântare:
— Am vrea să iei legătura cu oamenii de care ți-am spus. S-ar
putea să-ți fie de folos. Sunt obișnuiți cu clandestinitatea, stai liniștit.
Dar va trebui să te instruim, pentru că sunt atent supravegheați.
— Vrei să zici că punem pe picioare o rețea de cominterniști
răzvrătiți? îl luă Ceatal peste picior. Se ridică și ieși. Ce dracu’ e cu
ăsta? îl luă la rost pe portughez.

172— Vrei să mergi la moarte sigură? Ascultă-l, poate ți-e de folos.
— Pare cam exaltat.
— Dacă era, n-ar fi scăpat cu viață. E viclean și inteligent, dar
bine intenționat. Un vulpoi bătrân.
— N-aș vrea să-l mai văd. Chiar nu văd cu ce-mi poate fi de
ajutor.
— Are o slăbiciune pentru voi, pentru români. De asta te bate
la cap. Nu ți-a pomenit de Pierrette?
— Nu.
— A fost în Brigăzile internaționale, în Spania. Cu bărbatu-său,
unul, Jar, scriitor parcă. Ai auzit de el?
— Da, e un propagandist foarte activ din ’44 încoace.
— Sunt comuniști evrei. Ea a fost în grupul Manouchian, au
ghilotinat-o la Stuttgart, chiar în ziua în care împlinea 32 de ani.
N-a putut fi împușcată în Franța, pentru că legea nu permitea
împușcarea femeilor. Iar codul penal german spunea că n-au drep –
tul la glonț, ci trebuie decapitate.
— Și ce legătură a avut ea cu Marcel?
— Olga, așa o chema de fapt, Olga Bancic a trăit separată de
soț în timpul războiului. Din motive de siguranță. Ea transporta
arme, Marcel era omul ei de legătură. S-a îndrăgostit de ea. Așa
că, în vara lui ’43, lui îi stătea capul la plimbări cât mai lungi cu
Olga, nu la rezistență…
— A fost ceva între ei?
— Ce? Nu, nu cred. N-a fost.
În mod bizar, Ceatala refuză, în continuare, să mai aibă de-a
face cu Marcel. Nu-și putea explica nici el de unde aversiunea.
Francezul dispăru curând, așa cum apăruse.
Yvette era farmacistă. Așa o cunoscuse. Nu mai avea de-a face
cu camarazii ei din Rezistență, nu -i plăcea să vorbească de anii
aceia. Voia să tră iască, să recupereze timpul ce-i fusese răpit, să se
bucure de tine rețea rămasă.

Îi spuse, într-o zi, direct, că urmează să se întoarcă în România.
Ea dădu din umeri, apoi îi evită privirea. Terminară masa și, la
ieșirea din restaurant, îl salută cu un aer jignit. Se uită după ea, cum
se îndepărta prin ploaie, aplecată sub umbrelă. O siluetă ce se pier –
dea în noapte. O străină.

17424
Wiesner nu se mai arătă vreodată și, oricât a încercat să dea de
el, n-a fost chip să afle vreun indiciu. Așa că Simeon își închise bruma
de socoteli cu serviciul și chiria fără să fie lămurit ce urmează după.
Între timp, a început un instructaj intens într-un poligon din
Mons. Zilnic, venea un jeep și-l lua cu noaptea în cap din colțul
parcului de la Cinquantenaire și-l aducea înapoi seara.
Între cele două momente vegheate de Arcul de Triumf, Ceatal
se antrena alături de o mână de est-europeni. Niciun alt român
între ei. Până într-o zi, când îi prezentară doi foști militari: Sabin
Mare și Gavrilă Pop. Primul era un sătmărean la vreo 30 de ani, cu
adevărat mare, cum îi spunea și porecla. Ceatal bănuia că nu era
numele lui adevărat. Avea un chip pătrat, cu colțuri pronunțate la
bărbie și tâmple și un păr negru, bogat, dat pe spate. După primele
discuții își dădu seama că era legionar. Zicea că a fost căpitan în
armată. Luptase în zona Făgărașului, într-o ceată de haiduci, cum
zicea, condusă de unul, Ion Gavrilă. Pop era un sălăjean de 25 de
ani, tare bucuros că fusese recrutat pentru parașutare. Un țâr exal –
tat, îl catalogă Ceatal. Nu se putu apropia de cei doi. Nici timp nu
era, pregătirea fiind intensă, dar nici nu se simți atras în vreun fel
de ei. Mai grav: nu-i inspirară încredere că ar putea face echipă.
Dar am fost eu vreodată om de echipă? se întrebă odată.

175Într-o dimineață, părăsi casa doamnei Chabeau, cu un rucsac
militar în spinare. De data asta jeepul îl duse la un aeroport militar.
Zburară în Franța, aproape de granița elvețiană, la Andilly. Era un
sătuc de munte, cu case vechi din piatră de râu și ulițe în pantă.
Stăteau într-o fostă fermă, imensă, în care se improvizase o ta –
bără militară.
Când îl văzu venind spre el, râzând cu poftă, Ceatal se gândi că
acolo, sus, Cineva avea cu siguranță un simț al umorului ori al
ironiei tare ascuțit. Rada parcă întinerise, se îngrășase și avea chi –
pul rumen și odihnit. Îl îmbrățișă.
— Ce faci, filosofule?
— Bine, securistule, mormăi Simeon, în strânsoarea ciudată și
parfumată a celuilalt. Celălalt e și el pe-aici?
— Toma? Nu… E mort. A fost găsit în Sena. L-au înjunghiat.
— Cine să o fi făcut? Ai noștri?
— Poate… E lung brațul Securității. Sau… și dădu din cap spre
ofițerii americani care-i așteptau pentru formalități.
Spre seară, Ceatal redeschise discuția, la un pahar de vin. Nu
aveau voie să iasă la cârciuma din sat, nici să interacționeze cu
localnicii. Rămăsese o fată însărcinată cu unul din cei antrenați în
tabăra de parașutism și se răsculase satul. Așa că stăteau la o masă,
pe o terasă improvizată, unde un francez mic și gras, chel și tare
simpatic, vindea vin și bere.
— Cum adică americanii?
— M-au interogat mult să afle dacă eu și Toma am fost trimiși,
de fapt, în misiune de Securitate. Poate mă bănuiesc încă. M-au
bătut și torturat câteva luni… Cele mai urâte au fost simulările de
înec… Te leagă de o scândură înclinată, cu capul mai jos decât pi –
cioarele, îți acoperă capul cu un prosop și toarnă continuu apă…
Tăcură o vreme. Era o seară călduță de primăvară.
— Să știi că Toma era unul din securiștii omenoși… Rada oftă.
— Sunt și din ăștia?

176— Mai sunt… La prima anchetă cu el, l- am auzit deodată:
„Urlă, mă, plânge cât poți de tare!” Și a început să dea cu bulanu-n
masă. Credeam că a înnebunit. Izbea nervos și-i șuiera ăluia: „Să
nu mai recunoști nimic”. La urmă, asudat, a gâfâit: „Neamu’ tău
te-o bătut, mă, Brazdă, mă!” Și-așa era: evreii anchetau și românii
băteau. Ciobani făcuți gradați, cum să nu bată ca-n putină!… Mai
aveam și mulți unguri, de două feluri: ăștia ori omorau rapid, ori
în chinuri.
Oftă pe gânduri, apoi continuă:
— Cum era Czeller, de exemplu. Ordona brusc, noaptea, să fie
scos vreunul în curte și-i punea pistolul la cap: „Banditule, fă-ți
testamentul, că mori!” Și: pac! Pistolul era, însă, descărcat. Râdea
ca un scelerat și-l trimitea înapoi în celulă. Odată, a scos așa o sută
de oameni la zid. Beznă, ăia toți grămadă. „Pluton de execuție,
alinierea! Rândul unu, în genunchi! Ochiți!” Atunci mi-a trecut
prin minte să-l împușc, fie ce-o fi. Vedeam deja masacrul. S-a oprit
și, după un minut în care arestații plângeau, a strigat: „Urcați-i în
dube! Nu facem mizerie aici!” A pus să-i plimbe toată noaptea pe
coclauri, ca dimineața să fie aduși în celule.
L-am întrebat odată despre doi din acei nefericiți, care erau
frați, și putea să mă coste viața: „De ce i-ai omorât?” Pusese să li
se ardă tălpile cu flacără, să li se smulgă unghiile, să-i bată cu cio –
magul. Mi s-a făcut rău la un moment dat. Când m-am întors, îi
izbea pe frații ăia cap în cap. Am ieșit când unul din ei a horcăit.
Czeller a ieșit și el, dar din prag i-a făcut un semn lui Biro, un fost
potcovar, uriaș, gol până la brâu, ras în cap, care a ridicat ciocanul
deasupra capului fratelui care mai gâfâia. M-am dus după Czeller:
„De ce i-ai omorât?” Își turna pălincă și o dădea peste cap, în fața
geamului deschis.
— Ți-a răspuns?
— Da. Apoi m-a trimis să te caut doi ani prin munți.
Zâmbiră amar și ciocniră.
— Nu mai fumezi?

177— Nu.
— Nici eu. Aș fuma o țigară… Mi-a spus: „Știi, mă, ce învățat
io de la tovarășii sovietici? Un lucru singur învățat: baza! Celelalte
știm noi face. Dar baza pus tovarășu’ Stalin: Moartea rezolvă toate
problemele. Dispare omul, dispare problema. Așa zis tovarășu’
Stalin… Frumos cântă la pasăre ăsta, ce-i?”
Ținu aerul în piept și-l dădu afară ca pe un fum de țigară.
— Când ne parașutează? schimbă vorba Simeon.
— Mai spre vară… Ne duc la Atena și de acolo vom zbura.
Într-o noapte senină.
— Tu cu Elekes ați mai ținut legătura în Franța?
— Nu. Eu am lucrat o vreme zilier prin sate, nu departe de Paris,
apoi mi-am găsit o țărăncuță și-am făcut agricultură. Fermier…
— Fermieru’ sulii, zâmbi Ceatal.
— Nici tu nu mă crezi, mă?
— Nu.
A doua zi, buimac încă de vinul roșu, greu, Ceatal se enervă la
aflarea rolului ce-i revenea în cadrul echipei „Carpați”, cum fuse –
seră botezați. Transmisionist. Încercă să protesteze.
— Ei sunt combatanți, nu se pricep la asta, fu singura explicație
pe care o primi.
Rada și Mare încercară să-i explice, la cantină, la prânz, cât de
important urma să fie rolul lui. Se simți tratat ca un nevolnic, deși
era clar că nu asta era intenția lor. Într -adevăr, una din misiuni
urma să fie transmiterea de informații despre trupele române și
sovietice. De asemenea, contactarea rezistenței și crearea de legă –
turi între grupări.
— N-avem cum forma o rețea funcțională, coordonată din
afară, fără transmisioniști. Altfel, ne ducem la moarte sigură, e ca
și cum ne-am arunca în gol.
— Nu asta facem?
Nu-i răspunse nimeni.

178După-amiază, avură o discuție cu un ofițer francez, asistat de
doi români, dintre care unul se recomandă ca fiind comandor.
Ceatal se pomeni prezentându-le celorlalți faptul că, în București,
urma să aibă loc, din 25 iulie, al III-lea Congres Mondial al Tinere-
tului și, între 2 și 16 august, al IV -lea Festival Mondial al Tineretu –
lui și Studenților. Un dublu eveniment, confirmat la Praga, în
februarie, la sesiunea Consiliului Federației Mondiale a Tineretu –
lui Democrat. Fusese la curent, la Bruxelles, cu pregătirile și făcuse
constant informări. Era un bun prilej pentru regim să mobilizeze
masiv brigăzi așa-zis de voluntari pe șantierele unor hidrocentrale,
precum cea botezată Lenin, la Bicaz, ori al Parcului de Cultură și
Sport „23 August”, ce se ridica pe locul Gropii Vergului – un sta –
dion de 80.000 de locuri, un teatru în aer liber de 4.000 de locuri,
24 de terenuri de sport și 2 bazine de înot. Își impresionă restrân –
sul auditoriu cu datele astea, pe care le reținuse pentru că-l izbiseră
și pe el, prin amploarea și ritmul lucrărilor.
Da, era viața aceea care creștea fără el, cum realizase citind zia-
rele aduse de Anița. O viață paralelă cu planurile lor.
— Ce impact poate avea sabotarea acestui festival? întrebă iri –
tat. Nu cumva, după toate eforturile astea de construire, noi com –
promitem orice șansă de rezistență?
Mai ales Sabin și Gavrilă săriră cu gura pe el. Aproape că -l
acuzară de trădare. Francezul interveni și el:
— Dacă nu ești convins, nu te duci. Nu te obligă nimeni. Avem
o sută de voluntari români între care să alegem.
Ceatal se uită la o poză din Scânteia . Francezul îi dăduse un vraf
de ziare recente. Erau tinere cu basmale, dând la lopată pe șantierul
viitorului stadion. Unele vesele, altele concentrate. Ieri, scria sub
fotografie, 1700 de tineri au făcut aici aproape 4000 de ore de muncă.
Voluntarii urmau să primească insigne și bilete la manifestările
artistice și sportive din cadrul Festivalului.
Rada îi dădu un cot. Tresări. Vorbeau cu el. Nu-i auzise. O căuta
pe Ilinca în grupul acela încadrat de două excavatoare și un camion.

179Fu absent mai departe. Urmă o noapte albă. Retrăi, pentru prima
dată după atâta timp, senzații, clipe, replici. Un sărut, o mângâiere,
un hohot de râs, o ușă trântită, un țipăt, lacrimi, o discuție, un
plan, un film, mirosul din sala de cinematograf, briza mării…
Adormi spre dimineață și o visă goală, supusă sub el. Se trezi aproape
plângând. Cum o uitase? De ce? Ingratitudinea selectivă? Dar ea
pe el? Ce-o fi crezând despre el? Ce s-o fi întâmplat cu ea? A sufe-
rit din cauza dispariției lui, au anchetat-o, l-a uitat, îl plânge? De ce
nu s-a gândit, în anii ăștia, la lucrurile astea? Ce fel de om poți fi,
Simeoane, se întrebă în oglindă și se tăie lângă beregată.
— Bă, filosofule, nu-ți lua singur gâtu’!
Ăsta ce tot voia? Îl căută pe franțuz și-i spuse că Rada e, după
toate probabilitățile, trimis de Securitate și că nimic din ce-a făcut
nu a fost de capul lui. Franțuzul dădu din cap, nu zise nimic, mor –
măi un „poate”, încruntat și-l bătu pe umăr: „Nu-ți face griji, ne
ocupăm”. Le cunoștea de pe acum stilul. Îl văzuse și-n Belgia. Nu
vor face nimic. La urma urmei, poate nici nu le prea păsa de soarta
lor. Simți o furie neputincioasă. Împotriva tuturor.
Voiau să- i trimită să bântuie vreo lună munții, din Apuseni până -n
Făgăraș, să găsească grupările de partizani, să le pună-n legătură
unele cu altele, să transmită centralei franceze locația lor, pentru a
le fi parașutate arme, aparate de radio-transmisie și provizii, apoi,
după ce vor închega structura Rezistenței, să se îndrepte separat
spre București. Urma sabotarea Festivalului. „Dacă o omor, dintr-o
întâmplare stupidă, pe Ilinca?” se întrebă Simeon. Știa că e un gând
prostesc, pentru că li se recomanda să nu facă uz de armă în mul-
țime, să evite moartea nevinovaților. Dar unul-doi demnitari era
bine să doboare, să creeze panică și să împrăștie manifeste. Lumea
întreagă trebuia să afle că regimul de la București nu era atât de
intangibil cum se prezenta, că în blocul sovietic existau fisuri, că
populația e în pragul revoltei.
— Noi pornim de la prezumția că românii-s de partea noastră,
îi spuse lui Rada.

180Mare și Pop stăteau în timpul liber cu legionarii din alt grup,
intitulat, cine știe din ce pană de inspirație, „Pascal”, și care erau
pro gramați pentru lansare cu câteva săptămâni înaintea lor. Așa că
se apropia, vrând-nevrând, de fostul securist. Era și mai inteligent
decât ceilalți doi, și un caz care merita studiat îndeaproape. Îl bă –
nuia, drept urmare-i analiza fiecare gest.
— Iar începi… N-ar deporta în Bărăgan și la Canal cu zecile de
mii, n-ar umple pușcăriile, n-ar trimite armata în sate, dacă toată
lumea ar fi cu ei. Cădea Petain dacă nu era Rezistența? Da, probabil
că tot veneau americanii, dar când și în ce condiții pentru Franța?
De ce-ar veni să ne elibereze pe noi, dacă nu dăm nici un semn că
vrem o viață liberă?
— Te pricepi, securistule.
Râseră cu amărăciune. Nu împărtășeau entuziasmul celorlalți
doi. Sabin Mare, de pildă, era convins că vor recruta alți partizani
și vor forma o grupare mult mai solidă. Avea în vizor câteva per –
soane anume. Ceatal, dimpotrivă, își dădea seama că aglomerarea
umană îi dădea un sentiment de nesiguranță. Poate din cauză că
supraviețuise singur, ferit de pericolul trădării. Se uită la Rada și de –
cise că, la cel mai mic semn de trădare, după ce vor ajunge în țară,
îl va împușca fără nici o discuție. Nu se mai gândi la asta. Luase o
hotărâre. Și nehotărâții se pot autoeduca, nu-i așa? Și mai și dădu
noroc cu el, zâmbindu-i.
— Auzi, mă, io am în cap pe unul pe care trebuie să-l execut
neapărat.
Rada zâmbi curios.
— Serios. Poate chiar doi, dar cu belitul ăla de Nan o să mai
văd. Dar pe Ionel Pop o să-l caut.
— Cine-i ăsta?
— Nepot de-al lui Maniu. Avocat, președinte la Turda. Maniu
vedea în el un urmaș la conducerea partidului. A fost subsecretar
de stat la Interne în ’32-’33. Tovarăș de vânătoare cu Sadoveanu și
Petru Groza. Fiu-său, Pițu, era băgat în tot felul de afaceri necurate,

181un neisprăvit. Ce crezi că face acum dl Ionel Pop? Conduce Glasul
Patriei , gazeta regimului pentru exilați, pe care nepotul lui Maniu
îi îndeamnă să se întoarcă în țară și să se pună în slujba noului re –
gim. Și scoase din buzunar o foaie ruptă din ziar. I-auzi: „Acei care
își închipuie că revine trecutul, cu noianul de mizerii și întuneric
pentru popor, trec prin grea înșelăciune”. Să nu-i tragi un glonț în
cap? „Noile concepții, noile idealuri și nu mai puțin noile înfăptuiri
atât de impresionante și convingătoare, au zdrobit ca sub un tăvălug
uriaș vechile grupări și ideologii politice, lăsând în urmă un teren
și mai propriu pentru minunata și sigura perspectivă a unui viitor
fericit dorit de țara întreagă, perspectiva socialistă”.
— Și crezi că ăsta-i singurul mâncător de căcat?
— Nu. Dar e nepotul lui Maniu! De-ar ști bătrânul ce-a crescut
la sân… Poți afla ceva de Maniu?
— Încerc. Și eu am avut unul în plan. Pe Czeller l-aș fi lichidat
fără nici o remușcare.
— Și?
— S-a împușcat.
— Cum ai aflat?
— De la francezi. Au și ei oamenii lor la noi. Știau cazul, pen –
tru că dobitocul a făcut -o într -un mod spectaculos. S -a dus în
cimitirul Bellu, ziua-n amiaza mare și și-a tras un glonț în cap.
— Un sfârșit frumos pentru cât a fost de descreierat.
— Hm, știa că, odată eliminat Teohari Georgescu, el și alți
oameni de-ai Anei Pauker aveau soarta pecetluită. Probabil urma
să fie pus la zid tocmai pentru excesul de zel…
— Crezi?
— Da. Se pare că așa procedează când vor să scoată câte unul din
sistem… Mai ales când știu ce nu trebuie despre oameni importanți
din sistem.
De moartea lui Maniu a aflat de la Djuvara. Văzându-l elegant
și dezinvolt, Ceatal se întrebă cum de l-a putut invidia cândva pe
băiatul ăsta de evidentă lume bună. Apăruse nonșalant în tabără,

182aducând un grup de 20 de români recrutați din lagărele germane.
Era implicat în rețelele de organizare a exilaților pentru rezistență.
Murise în iarnă bătrânul, la Sighet. Francezii erau bine informați,
se pare. Se știa atât: comandantul închisorii transmisese codifi –
cat la București, într-o noapte de februarie – „În celula nr. 2 s-a
stins lumina”.
Ceatal nu se mai putu concentra asupra prezenței lui Neagu
Djuvara, care dezvolta, de acum, o teorie despre recenta moarte
a lui Stalin. O teză bizară aparent. Cum că dispariția lui Stalin
ne-ar dezavantaja pe noi, în Est, fiindcă Occidentul, pierzându-și
dușmanul principal, va fi mai puțin interesat de țările ocupate
de ruși.
— Dacă rușii destrâng șurubul, totul devine mai suportabil. Mai
ușor de acceptat. Asta va încuraja colaboraționismul și pasivitatea.
Poate că avea dreptate. Oricum, reușea și de data asta să epateze.
Cu inteligență, desigur. Ceatal îl privi cu admirație, pentru prima
dată. Dar nu-l mai ascultă. Nu se putea dezlipi de imaginea unui
bătrân de aproape 80 de ani, răpus de gerul năpraznic și foamea
dintr -o sinistră pușcărie austro -ungară, terorizat de gardieni
dezumanizați și, cel mai probabil, aruncat, apoi, într-o groapă co –
mună. „Cine face ca Maniu, ca el să pățească”, rânji în sinea lui. Ar
fi vrut să scrie un articol cu titlul ăsta. Să spună de lupta lui pentru
drepturile românilor din Ardeal, de Marea Unire, de democrația
noastră interbelică, mai mult de fațadă și chinuită cum a fost ea, de
scoaterea din război, de principii și speranțe, de fixuri și iluzii, toate
sfârșite pe un pat de fier, într-o noapte de iarnă, într-o temniță. Din
clipa aceea nu mai avu nicio îndoială legată de misiune.
Văzu Atena ca într-un vis și, după câteva zile, în noaptea de 30
iunie spre 1 iulie, fură parașutați în Munții Lăpușului. Îl amuză
despărțirea de Acropole cu gândul că, în câteva ceasuri, va fi atât
de aproape de acasă. Acasă… I se strânse inima. Altă dramă lăsată
fără răspuns. Zburară la mică altitudine peste Dobrogea, Bărăgan
și munți. Era senin. Se simți, încă din aer, acasă. Urmau să plece spre

Satul Mic, lângă Carei, unde Gavrilă Pop trebuia să înmâneze
scrisoarea unui preot român, greco-catolic, de la Vatican, unei
călugărițe alungate din mănăstire, după interzicerea cultului.
— Am decis cu Toma să plecăm din țară când Tito s-a rupt de
lagărul socialist. Și mă întorc după ce moare Stalin. Să mai zici că
nu simt pulsul istoriei, râse Rada în avion. Văd că nu mai ai pro –
bleme cu pișarea.
Râseră cu poftă. Era simpatic învățătorul ăsta convertit în se –
curist și acum în partizan. Așa o fi trădătorul perfect, își zise
Ceatal și își împrospătă în gând promisiunea de a-i trage un glonț
în cap la prima bănuială. În timpul ăsta îi zâmbea prietenește lui
Rada. Curve mai putem fi, noi, oamenii, concluzionă Simeon dea –
supra Carpaților învăluiți în lumina copilărească a lunii. Echipa
„Pascal” fusese lansată cu câteva săptămâni mai devreme. După
cinci zile se pierduse contactul cu ei. Probabil fuseseră capturați.
Se gândi că, în mod ciudat, au fost parașutați ziua, când riscul de-a
fi văzuți era maxim.

18425
Săriră peste dealurile Chioarului. Ceatal simți o bucurie caldă
în stomac când, odată deschisă parașuta, se gândi că e ultima dată
când mai trebuie să se arunce în gol. Avea rău de înălțime. Asta
i se păruse cea mai urâtă parte a pregătirii: salturile cu parașuta.
Strânseră parașutele și se ascunseră în pădure. Le îngropară, apoi
Simeon comunică pe calea undelor că au ajuns cu bine. Aparatul
funcționa perfect și el realiză că, într-adevăr, avea un rol important.
Dormi bine, în mod surprinzător. Dimineața mâncară și porniră
prin pădure. Pop și Mare cunoșteau locurile. Așteptară, apoi, să se
întunece și se strecurară, peste câmpuri, către un sat. Așteptară în
porumb semnalul lui Sabin cu lanterna. În șura unuia, Cosma, mai
veni un sătean, Iuhasz. Pe amândoi îi chema Ion. Păreau oameni
cum secade. Lui Iuhasz i se zbătea un ochi.
— Garantez pentru ei, zise apăsat Sabin Mare. Dormim aici și
mâine Gavrilă se duce la sora Sabina.
Dimineață, mâncară plăcinte calde cu cartofi și băură lapte
proaspăt, aduse de Cosma. Pe nevasta lui n-o văzură. Tolăniți în
fân, stăteau la taclale. Pop se duse, prin dosul grădinilor, la casa fos –
tei călugărițe. Femeia dădea la găini. Luă scrisoarea speriată, arun –
când priviri curioase străinului. Era frumoasă, cu o cută de tristețe
pe chip, care o îmbătrânea înainte de vreme. Când văzu iscăliturile

185părintelui Florian Müller și Anunciatei, care-i fusese cu adevărat
soră, dincolo de apelativul monastic, mâinile începură să-i tremure.
— Intră-n casă, îi șopti.
Avea două odăi mici, curate, miroasea a curățenie în ele. Dădeau
într-un coridor care pornea din tindă. Gavrilă rămase în coridor
și o văzu cum frământă hârtia în mâini.
— Vino dumneata spre seară, să vorbim. Eu o să mă gândesc
cum pot face să te ajut.
— Să pui niște haine afară pe sfoară, dacă-i sigur să vin, mormăi
Gavrilă și plecă.
Dacă ar fi întors capul, înainte de a se pierde în porumbul din
spatele grădinii ei, ar fi văzut-o în curte, înaltă și dreaptă, privindu-l
fix. Apoi trase apă din fântână și își termină de trebăluit prin
ograda de păsări, gâfâind cu dinții încleștați, de efort și năduf. În
câteva rânduri își șterse câteva lacrimi. Bău o cană de apă rece. Apoi,
își potrivi basmaua, lepădă șorțul și ieși în uliță. Începea să se în –
cingă aerul, nu era țipenie de om, toți erau la câmp. Se duse la
magazinul sătesc, îngrijorată că ar putea să-i iasă vreo babă în cale.
Nu o primiseră bine, când se întorsese la casa părintească, de la
mănăstire. „Papistașa”, șuierase odată cineva, când trecuse pe lângă
un cârd de babe șezând la o poartă. Nu le plăcea că nu merge la
biserica lor. Mai erau greco-catolici în sat. De când li se interzisese
religia, se duceau la biserica ortodoxă. Numai ea nu.
— Sabina! exclamă mirat Șandor, vărul ei. El ținea cooperativa
din sat. Așa le zicea mai nou magazinelor sătești, în care găseai de
la sare și ulei, la postav și unelte.
Îi spuse repede, direct, întreaga tărășenie. „Ce să fac?”
— Mai bine nu-mi spuneai, se tângui comerciantul. Dacă nu
anunțăm Miliția, pușcăria ne mănâncă. Doamne, în ce vor să te
bage… Eu merg la șeful de post, tu ține rufele pe sfoară cât stă omul
ăla la tine-n casă. Ăsta ni-i semnul. Numai asta ne mai lipsea, să ne
închidă și pe noi…

186Seara, sora Sabina îl așteptă pe Gavrilă cu sfoara plină de rufe
proaspăt spălate. Tânărul inspectă fugitiv casa, apoi se așeză pe un
scaun. Refuză pălinca, dar primi bucuros niște gogoși proaspete,
umplute cu dulceață și nucă măcinată. Când zbură ușa în perete,
n-apucă decât să sară-n picioare. Femeia țipă ascuțit, luându-și
obrazul în palme. Năvăliră peste el, îl legară fără să mai apuce să
opună vreo rezistență.
— Curvă! îi strigă Sabinei, când îl scoaseră din casă.
Ea plângea în tăcere. Tăbărâră cu paturile puștilor pe el. Apoi,
îl ridicară din bătătura însângerată și-l interogară scurt.
După o zi de leneveală, Ceatal îi șopti lui Ilie:
— Nu suntem cam inconștienți că stăm aici ca mieii la tăiere?
— E mai sigur decât să umblăm pe coclauri ziua-n amiaza mare.
— Nu mai bine rămâneam în pădure și venea numai Gavrilă?
— Mai lasă-mă. Așa ai scăpat atâția ani, când umblai de nebun
cu plutoane de milițieni și securiști după tine pe munte?
— Ce vrea? întrebă Sabin de lângă marginea podului, de unde,
printre două șindrile depărtate, veghea spre uliță. De cealaltă
parte, Rada observa grădina din spatele casei. Toată ziua făcuseră
cu schimbul.
— E un caz aparte, mormăi Rada și cei doi râseră.
— Băieți, n-am presimțiri, poate credeți că-s speriat, dar eu ies
de aici. Preventiv.
— De ce n-ai ieșit până acum?
— Că mi -a vorbit așa de frumos securistul ăsta despre Dumnezeu,
c-am uitat de oameni…
Cei doi râseră iar.
— Să ieșim în tălec? întrebă Rada.
— Hai, mă, să ne dezmorțim… Dacă și călugărițele trădează…
— Ori se tratează cu partizani…

187— Ai văzut cum povestea agitatul? E coaptă, e coaptă, hehehe…
Lasă-ți lucrurile acolo, ia numai pușca… Ăsta-i în stare să se cace
cu mitraliera-n spate de frică… Ieșim pe rând.
Sabin se purtase, de la bun început, ca un șef și fusese acceptat
de ceilalți fără vreun fel de discuții. Avea autoritatea militară și
asprimea partizanului din munți. Lui Ceatal nu-i plăcea stilul, dar
nu zise nimic. Mai ales, nu-i pica bine minimalizarea continuă a
propriei lui experiențe în munți.
Se întuneca. Vacile veniseră de la pășune, mugeau mulțumite la
iesle, era vremea mulsului. Se furișară unul câte unul prin aria pen –
tru păsări. Nevasta lui Cosma le închisese deja, fără să fi dat vreun
semn c-ar ști sau că ar interesa-o prezența lor în podul șurii. Cosma
stătea de pază prin curte, își mai făcea de lucru pe la poartă. Iuhasz
bântuise toată ziua haturile, observând vreo posibilă mișcare de trupe.
În grădină, lângă merii bătrâni din capăt, Ceatal le propuse să
treacă prin gard de cealaltă parte. Rada i-o reteză:
— Pot veni dinspre țarină.
— Dacă ai fi în locul lor, din ce parte-ai ataca?
— Din toate.
— Și eu, confirmă Mare.
— Rahat, șopti Ceatal. Asta am încercat să evit tot timpul, să
cad într-o cursă fără ieșire.
Stătură la pândă, cu auzul încordat. Bătea un vânticel plăcut,
care răcorea aerul de vară. Porumbul bogat de dincolo de gard foșnea
cuminte. Era o liniște… Atunci se auzi fluieratul lui Cosma. Sparse
cu disperare tăcerea.
Trecură prin gardul în care câteva stinghii ședeau de formă și
fugiră spre vale, pe lângă porumb. Răsună și fluieratul lui Iuhasz,
de undeva din stânga. Apoi, strigăte, câini, comenzi.
— Ne-ai salvat, Simeoane!
Era prima dată când Ilie îi spunea pe nume. Se auziră primele
împușcături.

188— Ne despărțim! Ne vedem la Piatra Văratecului! ordonă Sabin
și o apucă spre dealul din față.
Ceilalți doi continuară spre vale, coborâră în albia aproape secată
și alergară din răsputeri. Se apropia lătratul câinilor, din mai multe
direcții deodată. Ieșiră din vale și fugiră aplecați peste-un câmp cu
ovăz, apoi, pe o potecă între lanurile de porumb.
— O tai p-aci, spre pădure.
— Stai cu mine, până ajungem, gâfâi Rada. Ai luat transmițătorul?
— Nu m-ați lăsat să iau nimic.
Iar împușcături, de data asta foc automat din partea încotro o
apucase Sabin Mare. Se trăgea răzleț și dinspre grădini. Intrară în
pădure. Se descurcară greu prin hățișul de la lizieră, apoi luară panta
în piept. De sus, văzură lanternele scormonind lanurile și valea.
Continuau să tragă, la intervale, înspre dealul pe care suise Sabin.
— Cum facem? întrebă Simeon, suflând greu, cu palmele pe
genunchi.
— Mai mergem o bucată, apoi ne încercăm norocul, tu pe-o
coastă, eu pe alta. Semnalul e fluierat scurt de trei ori, apoi lung
o dată.
O luară iar la fugă. Fără să-și dea seama, Ceatal zicea „Tatăl
nostru” în gând. Își aminti răspunsul lui Rada.
— Mă, tu crezi în Dumnezeu? îl întrebase pe la amiază.
— Cred, cum să nu…? La cât m-am rugat la el, sigur există.
O vreme, nu mai zisese nimeni nimic.
— De ce ești așa sigur? mormăise Sabin.
— La câți oameni ne rugăm de când lumea, nu l-om fi creat
noi, dacă n-a existat?
— I-auzi ce-i învață la Securitate, glumise Ceatal.
Câinii lătrară iar aproape, împușcăturile începură să-i caute mai
precis. N-avură de ales, se opriră și traseră foc automat în toate
direcțiile. Apoi, o luară iar la goană. Vâlceaua se deschise brusc sub
pașii lor. Căzură unul peste altul, înjurând. Ceatal îl împinse pe

Rada afară din groapă și auzi cum îi trosnesc crengile sub picioare.
Porni șuier dement de gloanțe pe deasupra.
— Cretinule!
Se chinui să iasă, apoi făcu împleticit câțiva pași și se împiedică.
O mână-l apucă de umăr, în timp ce cealaltă trăgea continuu. Se
adăpostiră după copaci. Răspunseră amândoi focului.
— Fugi, te acopăr! îi strigă Rada.
— N-are rost.
— Fugi, mă!
— Ori scăpăm amândoi, ori…
„Și dacă trădează? Dacă e de-ai lor?” Rada schimbă încărcăto –
rul și continuă să tragă.
— Fugi! Nu mai e mult și ne înconjoară. Ia-o la vale pe coasta
cealaltă!
Simeon nu înțelese direcția. Scoase două grenade și le aruncă
înspre atacatori, la câțiva metri una de alta. În străfulgerare, două
corpuri săriră de la pământ. Îi văzură răsfirați, în poziție de tragere,
cu caschete militare. Traseră cu precizie sporită, se auziră gemete
și înjurături.
— Fugi, mă! N-auzi?! Fugi!
Simeon ezită, apoi o luă la fugă. Se întoarse după câțiva metri.
Rada țipă scurt, îl loviseră. Dar continuă să tragă. Ceatal îl ajută cu
câteva rafale. Apoi, se pierdu în pădure. De atunci, nimeni n-a mai
auzit de el.

190Epilog
Într-o după-amiază fierbinte de iunie, către sfârșitul anilor ’90,
doamna Târnoveanu își luă, conform obiceiului, nepoata de la
școală și porniră agale spre casă. Irina țopăia de bucurie: urma să
fie premianta clasei. Glasul fetiței înviora inima bătrânei, copleșită
de căldura excesivă. „Și suntem abia în iunie”, murmură cu gândul
la vacanță. Zâmbi: o aștepta la fel de tare ca și Irina. „O fi un semn
c-am dat în mintea copiilor”, surâse cu ochii întredeschiși către vizi-
unea Bucegilor, văzuți de sub umbra bradului din curtea de la Rucăr.
În Floreasca mirosea a asfalt topit, a verdeață vlăguită și, uneori,
a praf umed, în pragul câte unei prăvălii. Trecură pe lângă un șir de
garaje cu uși ruginite, pe care cineva exersase graffiti grosolane.
Bătrâna opri lângă un gard de piatră, vechi și scund, peste care se
vedea o curticică plină cu flori și intrarea într-una din casele rămase
din parcelările interbelice. Casă-tip, din vremea în care statul se
mai iluziona că problema locuințelor poate fi rezolvată în stilul
orașului -grădină. Țâșnind lipit de casă, umilindu -i acoperișul de
tablă, un bloc de birouri, cu intrarea lucind de abundența inoxului
și un perete imens din sticlă. Peste drum, un flăcăiandru fuma
plictisit la o spălătorie auto. De-o parte, un bloc din anii ’60, fru –
mos renovat. De cealaltă, iar o casă dinaintea războiului, în para –
gină, apoi un bloc scorojit, cu fațada desfigurată de aparate de aer
condiționat, apoi câteva vile cu etaj, cândva boierești, acum sedii

191de firme, într-o înșiruire de panouri colorate, cu denumiri pre-
tențioase. Din loc în loc, unde mai rezistase câte un copac, era un
petic de umbră.
Doamna Târnoveanu oftă. Strada asta, o suprapunere pestriță
de vârste, concentra agitația, haotică dintotdeauna, a Bucureștilor.
Nici coerență arhitectonică, nici coeziune umană. Se resemnase de
mult, dar încă o amăra lipsa de simț gospodăresc.
Tovarășul Șchiopea, șeful de birou care avizase broșura făcută
de ea, Proiecte tip de locuințe individuale , zâmbise citind ironic în
ședință: „Cei ce vor să-și construiască singuri tipul de locuință ales
vor putea conduce în bune condițiuni lucrările și își vor organiza
chibzuit curtea și gospodăria din jurul casei”. „Cam școlăresc”, se
pomenise ea însăși comentând îmbujorată. „E bine, e bine așa”,
aprobase, însă, directorul Calmanovici. Nu l-a mai văzut după
aceea. Broșura a apărut după câteva luni, la începutul lui 1952.
După doi ani, Laurențiu i-a spus că directorul fusese condamnat
în „lotul Pătrășcanu”. După alți doi ani, că a murit la Aiud. Mult
mai târziu, i -a povestit că Emil Calmanovici fusese, în vremea
ilegalității, unul din sponsorii cei mai generoși ai comuniștilor.
Laurențiu era la curent cu toate de când devenise unul din cola-
boratorii apropiați ai lui Ceaușescu. Erau de aceeași vârstă. Dincolo
de asta, nici până în ziua de azi sora lui nu înțelegea cum reușise să
intre pe sub pielea adjunctului ministrului agriculturii. Ceaușescu
tocmai fusese mutat de la Constanța. Laurențiu îl urmase, apoi, la
Direcția superioară politică a armatei. Nu însă și la Comitetul
Central, unde Ceaușescu, din ’54, devenise secretar. Laurențiu ratase,
tot din motive neștiute, intrarea pe culoarul îngust al puterii. „Cu
oprire finală la Jilava, hahaha”, râsese răutăcios de revelion, la câteva
zile după împușcarea Ceaușeștilor. Era, de acum, un pen sionar
înăcrit și ultimii ani de viață și-i petrecuse revărsându-și fierea în
pamflete indigeste prin presa eliberată de orice cenzură. O răzbu –
nare pentru anii epuizați cu broșurile din seria „Material pentru
lecțiile politice”, la Editura Militară?

192Ilinca îi era recunoascătoare acestui frate, care se considerase
un ratat, deși fusese un descurăreț în vremuri în care mulți plătiseră
cu viața nu cine știe ce act de eroism, ci, mai adesea, un denunț
răutăcios ori vreun ghinion stupid. În ziua dispariției lui Simeon,
fusese ridicată de acasă și dusă, cu un fular legat peste ochi, într-un
beci. Laurențiu a reușit, după două luni, să o scoată de acolo. Ce
făcuse el în vremea în care ea suferise bătăi și foamete, de care n-a
vorbit niciodată și la care nu s-a mai gândit vreodată? Nu l-a în –
trebat, dar, după ce s-a mai întremat, l-a găsit la Primăria Capita –
lei, slujbaș încruntat și zelos al noii ordini. Sarcina ei, de care aflase
în arest, nu se vedea încă. Un motiv în plus ca Laurențiu să-l
în jure crunt pe Ceatal. După câteva zile, i -l prezentase pe Mircea
Târno veanu, un coleg slab, cu ochelari și o chelie prematură. Altfel,
simpatic și sufletist, după cum s-a dovedit până la capătul vieții.
Ea era în luna a patra când au făcut cununia civilă. Cumsecade,
Târnoveanu n-a întrebat-o nimic, convins, din aluziile lui Laurențiu,
că fusese violată în arest. Da, se întâmplase și asta, și nu numai o
dată. Dar socoteala și sentimentul matern nu puteau da greș: știa
că era băiatul lui Simeon. De altfel, îi semăna bine. Un motiv în
plus pentru Laurențiu să-l chinuie de mic, îndată ce puș tiul îi ieșea
în cale.
Când pășiră cam pe unde, în tinerețea ei, începea Groapa
Floreascăi, doamna Târnoveanu trase aer mai proaspăt în piept.
Străzile erau tot mai verzi, pe măsură ce pătrundea între cvartalele
de pe străzile cu nume de compozitori. Târnoveanu promovase
rapid în conducerea sindicatelor, iar Ilinca obținuse un serviciu bun
în Ministerul Con strucțiilor, unde s-a specializat în istoria proiec –
telor de locuințe sociale. I-a folosit, desigur, experiența anterioară
de la Ministerul Lucrărilor Publice, pentru că, în primă fază, comu –
niștii aplicau planul național de locuințe întocmit sub Antonescu.
Așa că soții Târnoveanu au primit fără probleme un apartament
într-unul din blocurile ridicate pe locul fostei gropi. A fost, de altfel,
mai mult decât o ambiție socială.

193Ea a fost printre primii care au văzut anunțul în geamul unei
case povârnite: „Șantierul 5 Floreasca angajează urgent muncitori
pentru demolări”. Cei mai inspirați dintre țiganii din Groapă s-au
bulucit să facă parte din echipele care urmau să radă cocioabele
mahalalei. Ceilalți au fost urcați, într-o noapte, în camioane mili –
tare și duși în Bărăgan. Bordeielor li s-a dat foc, pentru a face loc
unui imens șantier. Ea a fost unul din cronicarii entuziaști ai acelei
schimbări la față. „Aici am devenit comunistă”, i-a povestit, peste
ani, fiului ei.
Ilinca oftă.
— Te simți bine, bunico? Hai că nu mai avem mult. Și ce ră –
coare e la matale… Și Andreea a zis că, dacă mama ei nu o lasă în
tabără, ea…
Irinuca turuie în pas de șotron. Oare ce-or fi apucat-o azi atâtea
aduceri aminte, să scoată capul din te miri ce cotloane uitate…
Trec de zona blocurilor cu două etaje. Nu s-a mai împlinit planul
răposatului de a se muta de pe o stradă pe alta, la câteva sute de
metri distanță. Cariera lui Târnoveanu, deși era în plină putere, s-a
blocat, la un moment dat, undeva, în centrala Uniunii Sindicatelor,
la puțină vreme după ce organizația fusese botezată în felul ăsta.
„Ceaușescu tău m-a îngropat odată cu Confederația Muncii”, i-a
reproșat, la o aniversare din familie, lui Laurențiu. A fost singura
dată când bietul Mircea, băut, a iscat un scandal. Ilinca a interve –
nit imediat. Știa ce poate frate-său la o discuție la beție. Era bine
antrenat din nopțile pierdute cu Ceatal. În zadar. Laurențiu, deja
năpădit de frustrări, și-a înjurat cumnatul și n-au mai vorbit unul
cu altul unsprezece ani. Vreme în care Ceaușescu, într-adevăr, i-a
ținut pe linie moartă pe amândoi. De pe acum, se gândeau la pen –
sie, așa că, resemnați, și-au dat mâna la nunta lui Iustin. Căruia,
unchiul Laurențiu, pesemne pentru a face uitate mizeriile pe care
i le aplicase în prima copilărie, i-a făcut, curând, cadou o relație de
toată frumusețea la Securitate.

194„Ce să fac, mami?”, întrebase el, neajutorat și derutat, mereu
indecis, înduioșător și enervant de pierdut. „Ceatalu’ mă-tii!”
Înjurătura lui Laurențiu, de când micuțul făcuse pipi, odată, pe
costumul lui cel mai bun, se trezise în amintirea maică-sii într-un
moment ca ăsta. A fost suficient, însă, pentru ca Mircea să declare,
după un șir lung de neașteptate crize din partea soției, acel an 1977
ca fiind cel mai urât din viața lui, lucru confirmat și de medici,
care-l declarară, în decembrie, cardiac.
Ce să-i fi spus băiatului? Că toți aveau angajamente la Securi –
tate? Că și ea-l întrebase, atunci, în ’47, pe Laurențiu, care făcuse
o grimasă disprețuitoare, ca și cum l-ar fi întrebat de ce e mai scumpă
ceapa verde într-o piață decât în alta? „Semnezi, așa și? Ce te costă
să semnezi? Dacă nu semnezi, știi cum poate fi.” Și se holba la ea
ca la o cretină: adică te-am scos de acolo, puteai fi moartă și
împrăștiată pe undeva și vii să mă întrebi dacă să semnezi o hârtie
sau nu? Semnase. Declarase. Și, într-o zi, îl întrebă pe ofițerul de
legătură: „Tovarășe, nu mai știu nimic de omul ăsta. Dar tare-aș
vrea să știu doar atât: trăiește sau nu?”. Ofițerul o privea tâmp: cine
pune întrebările aici? De unde era să știe el dacă ăla trăiește sau
nu? Și ce o interesa pe ea?…
De aici să se fi blocat cariera lui Târnoveanu? S-a simțit toată
viața vinovată pentru că nu și-a ținut gura. Așa că și-a privit lung
băiatul și a încuviințat din cap. O fi contat. Iustin a ajuns director
de spital în comunism, secretar de stat după Revoluție și, acum,
deputat. Da, ăsta e cel mai frumos gând al ei, da, asta-i luminează
sufletul și, brusc, bărbia sfidează dușmănia caniculei.
Mult după Iustin, pe neașteptate, a avut-o pe Crina, o fată răs-
fățată și atât, fără niciuna din calitățile lui Iustin. Irina e fiica ei și -i
seamănă tare mult bunicii. Un motiv pentru a trece cu vederea mai
ușor divor țurile și rateurile în afaceri, pe scurt: prostia Crinei.
Copiii din fața blocului aleargă în întâmpinarea Irinei. Doamna
Târnoveanu e bunica lor preferată: mereu zâmbitoare, mereu cu o
bomboană la îndemână ori un cadou-surpriză la aniversări. Simplu:

195își notase zilele de naștere ale fiecărui copil din bloc și apărea la
ușă la ziua lui. De când rămăsese văduvă făcea așa. Era bunica
tuturor. „Cea mai singură și mai iubită babă din bloc”, își spusese,
odată, privindu-se în oglindă. Și își plânsese, deopotrivă, nenorocul
și norocul. Putea reproșa cuiva ceva? Așa le rânduise Cel de Sus. Și
numai nedrept nu putea spune că a fost cu ea, după toate prin câte -a
trecut. Și prin câte altele putea trece.
Se apropie de intrarea în bloc acoperită de o boltă de viță-de-vie
sălbatică. A mai trecut cu bine un an. Vine vacanța. E și va canța
ei. La Rucăr, la Iustin, cu nesuferita de nevastă-sa și cu copiii lui,
crescuți de ceilalți bunici, acum studenți, un băiat și o fată dificili,
niște străini cu care nu se putea înțelege. Ea cu Irina, tolerate și
utile: fă aia, dă- mi ailaltă. Bucătăreasa și păpușa. Și ce dacă? O vară
întreagă cu fiul ei, lângă zbaterile lui, nervii lui, râsul lui. Răutatea
sticlind în ochii nurorii, o ființă altfel fadă, cu o singură calitate:
taică-său ajunsese, pentru scurt timp, ministru pe la mijlocul ani –
lor ’80.
O vară cu visele de mărire ale singurului bărbat în care mai
crede. Da, pe Irina se străduiește să o învețe să se ferească de sufe-
rință. Asta e tot ce trebuie să știe o femeie. Cu Crina nu și-a bătut
capul: copil nedorit, venit prea târziu. Dar Iustin reușește să o țină
vie, să nu lase ceva în adâncul firii ei să cadă în letargie. Cum ar
putea, când el are atâta nevoie de ea, când, de fapt, numai pe ea o
are? Într-o lume fără milă, dar unde totul e fațadă și improvizație,
are un reazem. „Vrâncioaia”, a șuierat bătrâna, singură, într-o noapte,
întinsă în patul tare din casa de vacanță. Băuse vin cu fiu-său, în
foișor, și cu niște indivizi, politicieni și afaceriști. Veniseră special
să-i vorbească. Așteptaseră ore la rând, înfulecând hălci și golind
sticle, să rămână numai cu el. În cele din urmă, baba le păruse
inofensivă, o senilă simpatică, nu pricepea dedesubturile aduse-n
discuție. Când Iustin, după ce i-a condus la șosea, unde-i așteptau
șoferii la mașini, a ajutat-o să urce scara interioară, Ilinca s-a oprit
și s-a lăsat pe brațul lui: „Uneori, un pas înainte poate fi un pas în

gol”. Iustin a refuzat, dimineață, propunerea lor. Și-au frânt alții
gâtul, eliberându-i drumul.
Dă să se oprească pe banca din fața blocului. Irina a dispărut în
chiotul găștii. Tresare: ochii. Merge înainte. Iar ochii. Cum să mai
întoarcă o dată capul? Ochii. Irina țâșnește după ușă. O apucă de
mână și urcă. Da, e răcoros apartamentul ăsta. Bea apă. „Irina,
mamă, stai la televizor un pic.” Fetița, mirată, ia telecomanda. „Bu –
nico…” E mică și speriată, așa cum era ea când îl cunoscuse.
Se întinde pe pat. E penumbră, datorită jaluzelelor trase.
Așteaptă tremurând. Criza lucrează. Face un efort să nu plângă.
Așa va fi, într-o zi. Credea că s-a împăcat cu gândul ăsta mai de –
mult. Nu e pregătită. De câte ori a simțit că s-a terminat lumea și
a trebuit să o ia de la capăt? La moartea mamei ei în bombarda –
ment. La dispariția lui Simeon. În beciul sinistru, cu bătăi și violuri
în ordine ritualică. „Baaat și fuuut, ca mașina de cusuuut”, răgetul
lui Sae, buzatul, cu ochii bulbucați și păr țepos, izbind-o cu bâta
peste spate. Inima-i stă în loc. Lacrimile curg lin prin brazdele
chipului. Poate chiar nu mai are mult. I se face frig. Tremurul se
oprește. Tot mai puțin aer. Doamne! Dă să se ridice, dar o sfârșeală
o țintuiește la pat. Plânge ca un copil. Se îneacă de lacrimi și lipsă
de aer. Simte brusc că începe să alunece pe un tobogan. Fără capăt?
Sirena! Tot mai aproape. „Bunico!” Tresare. Irina o ține de mână,
cu ochii mari. Șoptește: „Bunico, a murit un om! La noi pe bancă,
buni!” Se privesc transfigurate. Se ridică. Stă un timp, apoi pășește
încet, ținându-se de perete. Fetița o ține de mână și o privește, de
data asta matur. Nu mai zice nimic. Coboară treaptă cu treaptă,
amândouă. Cei mici se miră când o văd așa. Niciodată nu s-a ară –
tat nearanjată. Ambulanța pornește din loc. O privește îndepăr –
tându-se, fără să înțeleagă ce vorbesc copiii între ei.

În seria Cartea de proză au mai apărut:

COMENZI – CARTEA PRIN POȘT Ă
Telefon: 0756 075 341; 0756 075 342
E-mail: comenzi@cartearomaneasca.ro
Adresa: Frații Golești nr. 128, cod poștal: 110174, Pitești
www.cartearomaneasca.ro
Contravaloarea timbrului literar se depune
în contul Uniunii Scriitorilor din România.
Tipărit în România