Grupul Adjectival

Litere

Grupul Adjectival

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAPITOLUL. 1

GENERALITĂȚI DESPRE SINTEXĂ

(TEORIA GRUPULUI)

1.1. Aspecte ale sintaxei și exemplificarea unității sintactice propoziția

Sintaxa studiază regulile privind îmbinarea cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze. Obiectul ei îl constituie unitățile, relațiile și funcțiile sintactice.

Unitățile sintaxei sunt: partea de propoziție, sintagma, propoziția și fraza. Prin tradiție, sintaxa școlară descrie partea de propoziție și propoziția, care îndeplinesc câte o funcție sintactică și contractează între ele relații sintactice.

Unitățile limbii care participă la formarea structurilor sintactice se supun anumitor reguli de îmbinare, constituind sfera sintagmaticii sintactice. Din aceasta reiese una din sarcinile sintaxei – analiza și stabilirea legităților dintre cuvinte sub aspect formal și semantic, descrierea tipurilor de structuri obținute prin îmbinarea cuvintelor.

O atenție deosebită în sintaxă se acordă analizei propoziției, aceasta reprezentând o unitate elementară de redare a unei informații încheiate, corelate cu planul temporal, în care-și realizează potențele semantico-funcționale logoforma și îmbinarea de cuvinte în toată plinătatea lor.

Sintaxa are sarcina de a delimita propoziția, care devine unitate a actului comunicativ datorită predicativității, de o îmbinare obișnuită de cuvinte, care nu are statut de unitate comunicativă. A se compara: a mânca plăcinte (îmbinare de cuvinte) – mănâncă plăcinte (propoziție). De fapt, îmbinările reprezintă doar elemente, blocuri de construcție a unităților comunicative (propoziție, frază).

E vorba de structuri de tipul: a trăi la țară, cartea elevului, copilărie fericită, casa de sub deal, cârd de gâște, evenimentele dintre cele două războaie, rotund la față, lat în umeri, pe malul stâng al râului, fată cu cercei, mireasă cu zestre, sus pe munte, copila moșneagului etc.

Din îmbinările menționate mai sus se pot obține unități comunicative, cum ar fi: Vasile trăiește în casa de sub deal. De altfel, în anumite situații (în denumiri, titluri, inscripții) îmbinarea de cuvinte poate funcționa și în afara unității comunicative, independent, ca unitate nominativă (comp.: "Sanie cu zurgălăi", "Pădurea spânzuraților", "Istoria Imperiului Otoman", ,,Departamentul pentru Turism" etc.). In cazurile acestea îmbinarea se apropie de cuvântul folosit cu funcție nominativă.

Sintaxa are sarcina de a delimita și a descrie coraportul dintre cuvânt, îmbinare de cuvinte și propoziție.

Descrierea particularităților gramaticale ale propoziției în sintaxă își află materializare în stabilirea caracteristicilor ei formale și funcțional-semantice, a modului de intonare, care sunt determinate de scopul și sarcina comunicativă. Sintaxa stabilește condițiile în care șirul de logoforme devine propoziție (avându-se în vedere elementele obligatorii ale acesteia).

În planul expresiei, sintaxei îi revine sarcina de a stabili legitățile de utilizare a logoformelor în procesul comunicativ, a construcțiilor perifrastice formate cu ajutorul instrumentelor gramaticale, a Jocului pe care-l ocupă logoforma sau construcția în structura comunicativă.

În planul conținutului, sarcina sintaxei constă în stabilirea și descrierea funcțiilor pe care le capătă în propoziție logoforma sau construcția perifrastică: de realizator al acțiunii (subiect), de proces în realizare (predicat), de pacient (complement direct), de beneficiar (complement indirect), de semn, caracteristică (atribut), de modul realizării procesului (complemente circumstanțiale de loc, de timp, de cauză, de scop etc.), numite în sintaxă părți de propoziție.

Astfel, prin constatarea Elevul scrie o scrisoare, logoforma elevul (substantiv masculin la cazul nominativ singular, forma articulată hotărât) îndeplinește funcția de subiect, logoforma scrie (verb la prezent indicativ, persoana a III-a singular) – funcția de predicat, iar o scrisoare (substantiv feminin, la cazul acuzativ singular, forma articulată nehotărât) – funcția de complement direct.

În speță, atribuind substantivului elevul funcția de subiect, notăm că persoana numită de acest substantiv este agentul acțiunii; acordându-i logoformei scrie rolul de predicat, afirmăm că acțiunea se desfășoară în prezent și are ca agent o persoană anumită; substantivului o scrisoare îi revine funcție de complement direct, relatând astfel că obiectul, numit prin substantivul dat, este rezultatul acțiunii a scrie.

Pe lângă descrierea părților de propoziție, ce reprezintă, de fapt, o modelare a structurii semantice a propoziției, sintaxa se ocupă și de elementele propoziției care formal nu sunt legate de restul propoziției, dar cu ajutorul cărora se exprimă o atitudine a vorbitorului față de cele spuse, se precizează relațiile dintre locutori.

E vorba, în principiu, de adresări, de cuvintele și de propozițiile incidente etc. De exemplu, prin introducerea în propoziția Vasile a venit a unor cuvinte incidente (cum ar fi: probabil, desigur, precis, poate, pesemne ș. a.), vorbitorul își exprimă atitudine a subiectivă față de cele comunicate: îndoială, presupoziție (comp.: Vasile, probabil, a venit. – Vasile, desigur, a venit. – Vasile, pesemne, a venit).

Sau, de exemplu, în propoziția Vasile, mâine încep jocurile la volei, substantivul propriu Vasile formal nu este legat cu restul propoziției: prezența sau lipsa acestuia nu schimbă sensul propoziției. Rolul lui este însă de a indica persoana căreia îi este adresată informația respectivă.

Sintaxa are sarcina de a studia aceste elemente nelegate gramatical de restul propoziției, de a determina statutul lor, mijloacele de identificare în scris a acestora.

Sintaxa se ocupă și de examinarea corelației dintre propoziție și unitățile comunicative, care, deși nu sunt totdeauna părți componente obligatorii a unei propoziții, au aceleași sarcini ca și propoziția propriu-zisă.

E vorba de construcții de tipul: În sfârșit! Liniște! Când? Cum? ș. a. folosite în procesul comunicativ, adesea ca replici în dialog. Deși private de trăsăturile gramaticale caracteristice propoziției, unitățile comunicative date, utilizate, în fond, în vorbirea dialogată, pot fi totuși considerate structuri sintactice aparte, întrucât se construiesc după un anumit calapod, formând tipuri speciale de unități comunicative.

Spre deosebire însă de propoziție, al cărei sens poate fi perceput fără context, înțelesul enunțului este legat de o situație comunicativă concretă, precizată de context.

Propoziția este cea mai mică unitate sintatică prin care se exprimă o comunicare cu înțeles deplin.

Sintaxa propoziției este, partea gramaticii care studiază regulile îmbinării cuvintelor în propoziții.

1. Propoziția este comunicarea făcută cu ajutorul unui singur predicat.

Elevii (1.S) învață (2. PV) temeinic (3.CCM.).

2. – Felul propozițiilor:

A. – După scopul comunicării pot fi :

a. enunțiative (sau asertive), când enunță sau comunică ceva;

b. interogative, când se formulează întrebări.

Exemple: – Unde ai ,fost ieri, George (unde – adverb-relativ) ; Ce (care) film ți-a plăcut (ce, care = pronume interogative) ;

La rândul lor propozițiile enunțiative pot fi:

a. enunțiative propriu-zise; când se formulează o simplă! comunicare, constatare sau obervație. Exemplu:, Patria mea e poporul acesta;

b. enunțiativă optativă, când exprimă o dorință, preferință. Se construiește cu modul, condițional-operativ. Exemplu: Aș mânca, o înghețata;

c. – enunțiativă exclamativă, când exprimă un sentiment, o stare sufletească: mânie, bucurie, admirație etc. Exemple: Și ce frumoasă s-a făcut!

d. – enunțiativă imperativă, când exprimă o poruncă, o rugăminte, un îndemn. Exemplu: Intră în casă imediat.

e. – enunțiativă, dubitativă, când exprima o nehotărâre, îndoială, nesiguranță sau bănuială, Exemple: Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată.

B. După formă (aspect) pot fi:

a. – afirmative (pozitive), când aprobă sau confirmă ceva.

Exemple: Patria e văzduhul … ; Mai am un singur dor ….

b. – negative, când neagă sau nu aprobă ceva. Exemplu: Nu mă duc, mamă .. ;

În unele cazuri, caracterul negativ al propoziției poate fi întărit prin:

– pronume negative: nimeni, nimic, nici unul etc.,

Exemplu: Nimeni (nimic, nici unul) nu mă va împiedica.

– adjective negative: nici un, nici o.

Exemplu: : Nu mă poate mângâia nici un prieten (nici o vorbă).

– adverbe negative: niciodată) nicăieri.

Exemple: Nicăieri nu-i ca-n țara mea.

C. După structură

a. simple – când sunt alcătuite numai din subiect și predicat (sau numai din predicat). Exemplu: Elevii învață.

b. – dezvoltate, când pe lângă părțile principale de propoziție (subiect, predicat) conțin cel puțin o parte secundară de propoziție (atribut sau complement).

Propozițiile, ca unități comunicative elementare, participând la formarea textului, se unesc în unități mai mari – fraze, între propozițiile constituente stabilindu-se raporturi semantico-funcționale de diferite feluri.

Sintaxei îi revine și sarcina de a releva modelele de frază, legăturile dintre propozițiile constitutive, mijloacele cu ajutorul cărora sunt exprimate aceste legături (conjuncțiile coordonatoare și subordonatoare, cuvintele conjunctive, intonația). Raporturile dintre propozițiile ce constituie fraza sunt asemănătoare raporturilor dintre părțile de propoziție.

La rândul lor, propozițiile secundare se prezintă ca niște părți de propoziție dezvoltate, deosebindu-se de acestea, în primul rând, prin predicativitate (ef.: Vasile a întâlnit o fetiță cu cercei. – Vasile a întâlnit o fetiță care purta cercei).

Sintaxa evidențiază acest paralelism prin folosirea unei terminologii similare (subiect – propoziție secundară subiectivă; atribut – propoziție secundară atributivă; complement – propoziție secundară completivă; circumstanțial de timp – propoziție secundară circumstanțială de timp etc.).

Ca și în cazul relațiilor dintre părțile de propoziție, raporturile dintre propozițiile din cadrul frazei sunt determinate de semantica elementelor constituente. De aceea, paralel cu analiza mijloacelor de legătură dintre propoziții în frază, sintaxa se ocupă și de examinarea raporturilor semantice dintre acestea.

Astfel, constatând că în fraza Vasile a plecat la dentist, fiindcă îl dureau dinții, unde legătura dintre propoziții se realizează cu ajutorul conjuncției fiindcă, relatăm totodată că între cele două propoziții se stabilește un raport de cauzalitate: prima propoziție (Vasile a plecat la dentist) exprimă o acțiune rezultată ca urmare a cauzei exprimate în cea de a doua propoziție ( … îl dureau dinții). Același raport de cauzalitate îl redă și propoziția Vasile a plecat la dentist din cauza durerii de dinți.

Un rol deosebit în constituirea unităților comunicative îi revine intonației. Anume datorită ei propoziția capătă caracter finit (fără intonația corespunzătoare avem de a face cu o simplă înșirare de cuvinte). Chiar nedeslușind bine cuvintele, după intonație ne putem ușor da seama că cel ce vorbește povestește pur și simplu ceva, întreabă, cere sau ordonă. Prin intonație se actualizează și sensul propoziției. De exemplu, în funcție de modul de intonare a construcției Ce te-ai întors se pot obține unități comunicative cu sensuri diferite:

l) Ce, te-ai întors? (= "sunt surprins că te-ai întors");

2) Ce, te-ai întors! (= "ți-am spus eu că ai să te întorci");

3) Ce te-ai întors? (= "din ce cauză te-ai întors?"). Sau, de exemplu, construcția Vasile deschide ușa, dacă este rostită cu intonație narativă (povestitoare), actualizează o acțiune care se desfășoară în prezent, iar rostită cu intonație imperativă – o acțiune care abia trebuie să se desfășoare (în ultimul caz cuvântul Vasile are rol de adresare și în scris se izolează de restul propoziției prin virgulă: Vasile, deschide ușa).

Cu ajutorul intonației se evidențiază rema – element nou al unității nucleul acestei unități. Fiecare dintre elementele unității comunicative Vasile a sosit ieri cu trenul de la Berlinspus eu că ai să te întorci");

3) Ce te-ai întors? (= "din ce cauză te-ai întors?"). Sau, de exemplu, construcția Vasile deschide ușa, dacă este rostită cu intonație narativă (povestitoare), actualizează o acțiune care se desfășoară în prezent, iar rostită cu intonație imperativă – o acțiune care abia trebuie să se desfășoare (în ultimul caz cuvântul Vasile are rol de adresare și în scris se izolează de restul propoziției prin virgulă: Vasile, deschide ușa).

Cu ajutorul intonației se evidențiază rema – element nou al unității nucleul acestei unități. Fiecare dintre elementele unității comunicative Vasile a sosit ieri cu trenul de la Berlin poate fi prezentat prin mijlocirea intonației drept remă a unității: Vasile (și nu altcineva) a sosit ieri cu trenul de la Berlin – Vasile a sosit (nu a plecat) ieri cu trenul de la Berlin – Vasile a sosit ieri (nu altcândva) cu trenul de la Berlin – Vasile a sosit ieri cu trenul (nu cu avionul) de la Berlin Vasile a sosit ieri cu trenul de la Berlin (și nu din altă parte).

Intonația este o categorie suprasegmentală și caracterizează aspectul oral al unității comunicative. În scris structurile intonaționale ale unităților comunicative sunt redate cu ajutorul semnelor de punctuație. De exemplu, structura intonației enunțiative se semnalează prin punct, cea a intonației interogative – prin semnul întrebării, cea a intonației exclamative – prin semnul de exclamare (A venit Vasile. A venit Vasile? A venit Vasile!). Pentru a deosebi o propoziție imperativă cu substantiv în funcție de adresare de o propoziție enunțiativă cu același substantiv în funcție de subiect, în primul caz substantivul dat se izolează prin virgulă (comp.: Vasile, cântă. – Vasile cântă).

Cu ajutorul virgulei se relevă în scris intonarea diferitelor elemente ale propoziției și ale frazei. Virgula se folosește pentru redarea în scris a rostirii specifice a cuvintelor incidente, a atributelor explicative, a apoziției, a propozițiilor incidente, a legăturii dintre propoziții în cadrul frazei etc. Astfel, în propoziția Vasile știa, fără îndoială, despre acea întâmplare – "întreruperea" structurii intonaționale a propoziției enunțiative prin rostirea cu alt ton a sintagmei fără îndoială se redă în scris prin luarea între virgule.

Diferite varietăți de intonație sunt semnalate prin diferite semne de punctuație (punct și virgulă, liniuța de unire, paranteză, ghilimele ș. a.). Regulile privind utilizarea semnelor de punctuație constituie domeniul sintaxei practice. Parțial ele sunt cuprinse și în diferite compartimente ale lucrării de față.

Trebuie menționat însă că prin regulile în vigoare de folosire a semnelor de punctuație nu se "acoperă" nici pe departe toată varietate a de nuanțe intonaționale ce caracterizează vorbirea orală. Doar contextul ne ajută să ne dăm seama cum trebuie să intonăm unele propoziții pentru a actualiza un sens sau altul în cazul polisemantismului propoziției.

Anume contextul este acela care atribuie propoziției: O să-ți întoarcă Vasile datoria sens afirmativ sau negativ.

În acest scop sunt folosite elementele contextuale de tipul Așteaptă! Cum să nu! etc., care precedă sau urmează propoziția și arată că ea trebuie rostită pe un ton zeflemitor ce face să se înțeleagă contrariul celor exprimate. De aceea unitatea de limbă discutată se citează într-un context mai larg decât propoziția.

Relațiile sintactice sunt: interdependența, subordonarea, coordonarea, adordonarea și incidența. Ele sunt marcate prin: flexiune (sub forma acordului gramatical sau a recțiunii), joncțiune (folosirea elementelor de legătură: prepoziții, conjuncții, adverbe, pronume etc.), juxtapunere (alăturarea termenilor), aderență (atașarea în vederea complinirii regentului), topică, into.

Pentru reliefarea unor unități sintactice se folosesc, de asemenea, repetiția, dublarea, elipsa, construcțiile perifrastice, accentul logic, tempoul.

Funcțiile sintactice constituie identități semantice ale unităților sintactice (spre deosebire de relații care sunt elemente de expresie a acestora). Ele sunt: predicatul, subiectul, atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar.

Există și elemente lingvistice fără funcție sintactică proprie: adverbe interogative (oare?) sau exclamative (Unde nu mi ți-l ia de brâu…), adverbe-regim (de aproximație: cam, aproape, aproximativ; de restricție: măcar, numai, doar; de identitate: tot, chiar; de aparență: parcă; sublinierea: mai ales, în special, tocmai), forma neaccentuată a pronumelor personale în așa-numitul dativ etic (Mi ți-l ia de brâu…).

Altele intră în structura predicatului, situând verbul într-o poziție categorială de tip:

– sintactic (negația: adverbele nu, nici);

– modalitatea: adverbele aproape, mai, cât pe ce;

– aspectul: adverbe de aspect: iar, mai, tot.

Realizarea funcțiilor sintactice poate structura un constituent:

– simplu (Primăvara înfloresc ghioceii);

– multiplu (Andrei și Bogdan merg la munte);

– mixt (Fiind bolnav, a lipsit);

– complex (Întrebarea e dacă va reuși);

– dezvoltat (N-are cine să-l ajute).

Dubla (sau tripla) realizare a unor funcții sintactice se datorește îndeosebi specificului limbii noastre de a relua sau anticipa formele accentuate ale pronumelui personal prin formele neaccentuate (Câte le vede, pe toate le place).

Ea se poate referi și la pronumele demonstrativ cu valoare neutră acesta (Că nu l-a invitat, asta îl supără) sau la alți termeni autonomi semantic (Avea o figură obosită, mai bine zis buhăită de nesomn).

Părțile de propoziție, cele mai mici unități purtătoare de funcții sintactice, se clasifică după poziția ocupată în organizarea propoziției (principale – subiectul și predicatul); secundare –atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar), după structură (simple: Studentul învață; dezvoltate: N-are unde parca; dublate: I-am spus lui Andrei; multiple: Andrei și Maria joacă șah).

Relațiile dintre părțile de propoziție sunt de subordonare (constitutive pentru existența propoziției) și de coordonare (neobligatorii pentru existența propoziției).

Mijloacele de marcare a relațiilor de subordonare sunt: flexiunea (forme de manifestare: acordul, recțiunea, aderența), joncțiunea (folosește cuvinte auxiliare: prepoziții, adverbe, verbe copulative, articole posesive și demonstrative), topica, intonația, pauza.

Mijloacele de marcare a relațiilor de coordonare: joncțiunea, juxtapunerea și intonația.

Sintagmele, îmbinări de părți de propoziție fără predicație, pot fi clasificate în nominale și verbale, fiecare dintre cele două categorii putând fi primare (student inteligent, caietul studentului) sau complexe (caietul studentului inteligent).

Propozițiile sunt comunicările cu un singur predicat. După scopul comunicării, sunt enunțiative și exclamative (fiecare putând fi exclamative și neexclamative).

După forma predicatului, sunt afirmative și negative, iar după structură, analizabile și neanalizabile. Raportate la unitățile sintactice superioare (fraza, enunțul), propozițiile pot fi: independente, nondependente; principale, dependente (sau subordonate) și incidente.

Fraza conține minimum două propoziții, dintre care cel puțin una este principală. Tipologic, frazele pot fi: formate numai prin coordonare, numai prin subordonare sau și prin coordonare și prin subordonare.

1.2. Subiectul și predicatul – părți principale și acordul dintre acestea

Subiectul poate fi exprimat prin orice cuvânt folosit cu valoare de substantiv.

Subiectul este partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului.

Subiectul poate fi:

Subiectul propri-zis, când îndeplinește cumulativ următoarele trei condiții(calități):

stă in nominativ;

răspunde la întrebările : cine? ce?

indică autorul acțiunii(face acțiunea).

Subiect gramatical, când nu face, ci suferă acțiunea făcută de altcineva(de complementul de agent sau de subiectul logic). În acest caz subiectul gramatical îndeplinește doar primele două condiții.(a. – stă în N și b.- răspunde la întrebările: cine? Ce?) Elevul (1,S.gr.) este laudat (2PV) de profesor (3. C. Ag.)

Subiectul gramatical există, de regulă, când predicatul este la diateza pasivă.

Subiect logic (sau complementul de agent), când indică autorul acțiunii, în schimb nu stă în nominativ (ci în acuzativ) și nu răspunde la întrebările : cine ?, ce ? (ci la întrebarea : de cine ? pusă predicatului ).

În exemplul dat, profesorul (care laudă elevul) este subiectul logic (complementul de agent). Complementul de agent (subiectul logic) există și în cazul în care este determinat de un verb la participiu. Exemplu: Copacii loviții de vânt se îndoaie.

Sub raportul exprimării(prezenței) sale, subiectul poate fi:

1.- exprimat, când există în propoziție.

2. – neexprimat, când nu este menționat în propoziție.

În acest caz el poate fi:

inclus în dezinența verbului, când verbul(predicatul) este la persoana I și a II-a;

subînțeles, când verbul (predicatul) este la persoana a III-a.

După numărul de cuvinte prin care poate fi exprimat subiectul poate fi: simplu (Pomii înfloresc), dezvoltat (N-arecine spune), multiplu (Fetele și flăcăii s-au prins în horă). Excepții de la cazul subiectului (nominativ): Mergem cu toții. Mai există din acestea. Se vede ca o pată. Ai lui sunt acasă. Îi spun cui mă întreabă. A venit la lume! Eu și cu tine suntem în aceeași echipă.

Părți de vorbire prin care se poate exprima subiectul sunt: substantive, pronume, numeral (cardinal, ordinal), verb la infinitiv sau supin.

Cele mai multe propoziții au subiectul exprimat printr-un substantiv sau un pronume la cazul nominativ.

În numeroase cazuri subiectul se exprimă prin părți de propoziție dezvoltate: substantive, numerale sau pronume compuse prin alăturarea cuvintelor componente, locuțiuni pronominale, etc.

Reluarea subiectului în cadrul aceleiași proproziții este un fapt de limbă obișnuit obișnuit în vorbirea familiară și populară.

Situațiile sunt variate în ce privește, părțile de vorbire prin care se exprimă subiectul și prin care este reluat, precum și în privirea topicii lor. Dar modul de exprimare a subiectului reluat este ușor de recunoscut, întrucât cunoști toate posibilitățile de exprimare a subiectului, iar principalele situații de topică a celor două subiecte se vor putea observa din sublinierile și din precizările făcute mai jos.

În majoritatea cazurilor subiectul care se reia este exprimat prin substantiv, iar reluarea se face prin pronume personal sau demonstrativ.

Nu sunt rare nici cazurile de reluare prin substantiv sau prin alt pronume a subiectului, exprimat printr-un pronume:

Virtutea pentru dânșii ea nu există. Însă

V-o predică…(M. Eminescu. Împărat și proletar).

O propoziție poate avea mai multe subiecte, adică subiect multiplu. Subiectele pot urma unul după altul sau pot fi despărțite prin alte părți de propoziție, de obicei prin atribute ale substantivelor prin care sunt exprimate subiectele.

Subiectul la persoana a III-a singular sau plural poate fi subînțeles, deci nu se mai exprimă când este cunoscut.

Există și propoziții care nu pot avea subiect. Aceste propoziții au predicatul exprimat prin verbe impersonale la diateza activă sau reflexivă – care arătă fenomene ale naturii, deci verbe care nu au autor al acțiunii: plouă, ninge, tună, se înserează, etc.

Subiectul stă de obicei înaintea predicatului. El poate sta însă și după predicat: De unde vine această mireasmă de fân cosit.

Subiectul stă totdeauna înaintea verbului copulativ când și subiectul, și numele predicativ sunt exprimate prin infinitiv, precum și când copulativul este a însemna, indiferent de modul de exprimare a numelui predicative. Deci, în aceste cazuri,funcția de subiect este indicată de topică.

Un caz aparte de topică a subiectului este plasarea lui între verbul unei locuțiuni verbale și celelalte cuvinte alcătuitoare ale locuțiunii: A băgat omul(el, acela) de seamă.

Subiectul singur sau însoțit de atribut (atributele) lui nu se desparte de predicat prin virgulă: Se ridicase soarele …/Graurii pestriți treceau în bande…spre apă./ (Duiliu Zamfirescu, Suprefectul)

Predicatul este partea este partea principală de propoziție care spune ceva despre subiect (ce face, ce este, cine este, cum este). În propozițiile fără subiect arată o acțiune (Ninge) sau o stare (Acolo este frumos).

Predicatul poate fi exprimat:

– printr-un verb cu înțeles de sine stătător, la un mod personal: merge, să citească, ar vrea, etc.

– prin diferite părți de vorbire(substantiv, adjectiv, pronume, etc.) și un verb care nu are înțeles de sine stătător.

Predicatul este două feluri:

1.- Predicat verbal, care arată ce face subiectul. El răspunde la întrebarea ce face subiectul și se poate exprima prin:

a. – verbe predicative la mod personal, indiferent de diateză (activă, pasivă, reflexivă).

Exemplu: Nicolae se posomorî. (2.PV). . .

b. – locuțiuni verbale .

Exemple : Toate trebile și le punea la cale (2.PV) singurel;

c. – interjecții predicative (care sugerează o acțiune);

Exemple: Atunci pupăza zbîr (2.PV.)! (zboară)! pe-o dugheană.

d. – adverbe și locuțiuni adverbiale predicative și cu sens impersonal, care nu pot primi (în față) verbul a fi.

Exemple: Firește (P.l) că voi veni(SB.2).

2. – Predicatul nominal (indică cine? ce? este subiectul sau cum, este subiectul).Așadar; răspunde la întrebările indicate în paranteză.

Este un predicat compus dintr-un:

a. – verb copulativ (sau de legătură), adică printr-un verb cu insuficiență de sens (nu este capabil să exprime singur particularitatea, calitatea, de aceea simțim nevoia să mai citim un cuvânt sau mai multe).

Principalele verbe copulative sunt: a fi (când poate fi înlocuit cu a exista; a se afla, a se găsi, a se întâmpla, etc.), a părea, a deveni (a ajunge, a ieși, a rămâne, când au înțeles de a deveni: Popescu a devenit (ieșit, rămas) inginer) ; a se chema, a se numi și altele de acest fel (cu insuficiență de sens)

b. – nume predicativ: nume, pentru că evidențiază o caracteristică a subiectului (adică a numelui, cum se numea, altădată, subiectul) și predicativ, deoarece este parte integrantă a predicatului.

Numele predicativ poate fi exprimat prin:

a.- substantiv: Pupăza era ceasornicul satului; .

b.- adjectiv : Iar umbra feței străvezii/ E albă ca de ceară.

c.- pronume : Aceia erați voi; Eu sunt acela.

d.- numeral : Iată, Gălăciue e al șaselea; Voi erați șapte; Puterea lui părea înzecită.

e. – verb: Pericolul era de nebănuit; Datoria candidaților este de a se pregăti serios.

f.- adverb: (locuțiune adverbială) : E prea greu pentru noi de răspuns la așa întrebare; După proces părea așa și așa;

g. – interjecție : Și cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră.

Acordul predicatului verbal:

1. Când propoziția are un singur subiect:

a. – predicatul verbal se acordă cu subiectul în număr și persoană dacă este exprimat printr-un verb la diateza activă sau reflexivă : Vulturii (S) zboară(PV).

b. – predicatul verbal se acordă în persoană, în număr, în gen și in caz – când este exprimat printr-un verb la diateza pasivă.

Exemplu: Sunt atrase în viață de un dor nemărginit . Elevul este lăudat de profesor.

Acordul se va realiza în felul următor:

– în număr și persoană: subiectul și verbul auxiliar. Exemplu: (Ființele sunt: plural, feminin; Elevul este : singular, masculin).

– în gen și în caz: subiectul cu participiul (Ființele …atrase : feminin, nominativ; Elevul…lăudat: masculin, nominativ.

2. Când subiectul este multiplu :

a. – dacă subiectul multiplu este exprimat prin substantive, predicatul va fi la persoana a III-a plural. Exemplu : Studenții și studentele (1.S) lucreză(1PV) în laboratoare.

b. – dacă subiectul multiplu conține și un pronume predicatul va fi la persoana I, plural. Exemplu: Mama și eu (1.S) mergem (2.PV) la teatru.

c. – dacă subiectul multiplu este format din pronume la persoana a II-a și a III-a, predicatul va fi la persoana 1 plural. Exemplul: Tu și el (1.S) rămâneți (2.PV) în c1asă.

Acordul predicatului nominal:

1. Când este un singur subiect:

a. – verbul copulativ se acordă în număr și persoană cu subiectul. Exemplu: Vulpea (1.S) părea moartă (2PN) – persoana a treia singular.

b).- numele predicativ exprimat prin adjectiv (altă parte de vorbire adjectivată) se acordă în gen, număr și caz cu subiectul.

Exemplu : Viorile sunt vechi și bune (feminin, plural, nominativ) ;

c).- când numele predicativ este exprimat printr-un substantiv (altă parte de vorbire substantivizată), acordul este numai în caz. Exemplu: Copiii (1.S) sunt speranța (2PN) părinților.

2) Când subiectul este multiplu și părțile componente sunt de genuri diferite: , a.- dacă subiectele sunt nume de ființe de genuri diferite, numele predicativ exprimat prin adjectiv se va pune la masculin plural. ("Politețea" nu operează în gramatică…). Exemplu : Petre și Mădălina (1.S) sunt silitori (2.PN).

b. – dacă subiectele sunt substantive de genul feminin sau neutru, numele predicativ exprimat prin adjectiv va fi la feminin (sau neutru) plural.

Exemplu: Culorile și creioanele sunt folositoare pictorilor.

c. – dacă toate subiectele sunt la plural, numele predicativ exprimat prin adjectiv se acordă cu genul subiectului celui mai apropiat. Exemplu: Animale și plantele(1.S) sunt folositoare (2PN) omului. (feminin, plural).

1.2. Atributul și complementul- părți secundare

Atributul este partea secundară de, propoziție care determină un substantiv, pronume sau numeral.

Atributul determină un substantiv sau o locuțiune substantivală ori un înlocuitor al substantivului (un pronume sau un numeral).

Pronumele și numeralul – când nu determină un substantiv (situație în care capătă valoare adjectivală) – sunt substituite(au valoare) de substantiv.

Atributul răspunde la întrebările:

a. – (al, a, ai , ale)cui?, când stă în genitiv. Exemplu : Cartea elevului este nouă.

b. – care? ce fel de? când stă în acuzativ. Exemplu: Lemnul de stejar este rezistent.

c.- câți?, câte?: În clasă sunt treizeci de elevi.

În funcție de partea de vorbire prin care se exprimă, atributele pot fi :

1. – atribute adjectivale, când sunt exprimate prin:

a. – adjective (propriu-zise);

b. – numerale cu valoare adjectivală;

c. – adjective pronominale (când un pronume determină un substantiv se adjectivează).

d. – verbe la participiu (cu valoare adjectivală).

2.- atributele substantivale; când sunt exprimate prin substantive, pot fi :

a. – atribute substantivale in genitiv ,(genitivale), când ,substantivul cu valoare de atribut este în cazul genitiv.

b.- atribute substantivale in dativ (determină de regulă, un substantiv nearticulat care denumește atribuții sociale sau grade de rudenie).

c. – atributele substantivale apoziționale. Apoziția. "Apoziția este un atribut substantival care se identifică din punct de vedere al înțelesului cu substantivul sau pronumele la care se referă. Ea exprimă așadar aceeași idee cu substantivul(sau pronumele), dar cu alte cuvinte ". (I. Coteanu). Apoziția, deci, precizează, clarifică . De regulă., apoziția stă în nominativ . Uneori se acordă în gen, număr și caz cu termenul determinat. Apoziția: poate fi: simplă (Bădița Vasile) sau dezvoltată (…vornicul prinzând la oaste cu arcanul pe bădița Vasile dascălul nostru, școala a rămas pustie).

În exemplul dat, subiectul Bădița putea conduce la confuzie de persoane (toți flăcăii mai mari sunt denumiți bădița), de aceea s-a venit cu precizarea Vasile, insuficientă și ea (mai mulți flăcăi purtau numele acesta). De aceea, Creangă adaugă și apoziția dezvoltată: "dascălul nostru".

d. – atribute substantivale prepoziționale, când substantivul cu valoare de atribut este precedat de o prepoziție sau locuțiune prepozițională în cazul acuzativ.

3. – atributele pronominale (cînd sînt exprimate prin pro-_ •nume) pot fi :

a.- atribute pronominale în genitiv (exprimate pin Orice fel de pronume în genitiv).

b. – atribute pronominale în dativ (așa zisul dativ posesiv).

c. – atribute pronominale cu prepoziție (prepoziționale), când pronumele sunt precedate de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale sau de un adverb de comparație cu valoare de prepoziție).

d. – atribute pronominale apoziționale (apoziția).

4.- atribute verbale . (când atributul este exprimat printr-un verb). Verbele cu valoare de atribut pot fi : ,

a. – la infinitiv.

b. – la supin.

c. – la gerunziu.

d.- atribute adverbiale (exprimate printr-un adverb sau o locuțiune adverbială).

În funcție de intensitatea legăturii cu regentul, atributele sunt izolate (despărțite prin virgule de restul enunțului:

– Studentul, grăbit, a acceptat pe loc)

și neizolate (aduc o informație indispensabilă, de aceea nu se despart de restul enunțului:

– Studentul grăbit a acceptat pe loc).

Acordul atributului cu regentul se face în gen, număr și caz.

Acordul prin atracție se folosește frecvent în cazul regentului multiplu (Casa și pământul nostru). Acordul după înțeles este acceptat rar, mai ales în cazul unor nume proprii lângă care se subînțelege un apelativ la alt gen (Popescu, invitată la conferință, a acceptat să țină o expunere).

Acordul în gen și număr, deși are reguli numeroase, nu prezintă dificultăți pentru vorbitorii cu nivel mediu de instruire.

Câteva norme mai importante:

a) Acordul cu pronumele de politețe se face după înțeles (Dumneavoastră, atent, ați observat imediat);

b) Acordul cu substantivele care au înțelesul diferit de genul gramatical se face după formă (Vedeta argentiniană transferată la o echipă de fotbal din Italia);

c) Acordul cu termenii determinați multipli se face în cele mai multe cazuri după regulile prezentate la numele predicativ (Studentul și studenta, convinși de succes, s-au înscris la concurs. Podeaua și peretele, murdare, au fost curățate);

d) Frecvent este tolerat acordul prin atracție cu ultimul termen, mai ales la atributul neizolat (literatura și cultura medievală; colegul și colega mea);

e) Pronumele (adjectivele pronominale) din componența atributului pun probleme de acord (un creion al acestei studente; o lucrare a cercetătorului; casa în balconul căreia; casa în al cărei balcon; studenților celor studioși).

Acordul în caz este obligatoriu la atributele neizolate (unei mașini reparate; șoselei asfaltate), chiar dacă este distanțat (unei școli de mult și bine cunoscute). La atributul izolat, acordul în caz este recomandat, dar se acceptă și construcțiile fără acord (Continuarea acestei discuții, purtată între reprezentanții celor două țări).

Complementul este partea secundară de propoziție care determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecție predicativă.

Complementul (obiectul) direct indică obiectul asupra căruia trece direct acțiunea exprimată de un verb tranzitiv. Răspunde la întrebările: pe cine? ce?

Complementul direct poate fi exprimat prin:

1.- substantive sau printr-un substituit de substituit de substantiv (pronume, numeral, adjectiv substantivizat)

2.- verbe la infinitiv, gerunziu și supin.

Complementul de agent, determină un verb la diateza pasivă (construcție cu a fi, modul participiu sau reflexivul cu valoare pasivă) indicând autorul acțiunii(pe cel care îndeplinește efectiv acțiunea).

Complementul indirect indică obiectul care suferă acțiunea exprimată de verb (sau obiectul căruia i se atribuie o însușire sau o caracteristică). Răspunde la Întrebările: cui? când este în cazul dativ; la cine? la ce? despre cine? despre ce? cu cine? cu ce? pentru cine? pentru ce? când este în cazul acuzativ;

Complementul indirect poate fi exprimat prin: substantive, adjectuve precedate de propoziție, verbe la infinitiv, gerunziu, supin.

Complementele circumstanțiale indică circumstanța, împrejurarea(locul, timpul, modul, cauza, scopul, condiția, consecința, etc.) în care se săvârșește acțiunea exprimată de un verb. Enumerăm câteva exemple de complemente circumstanțiale:

– de loc (Totul se petrecea în grădină);

– de timp (Ieri am fost la schi);

– de mod (Merge repede);

– de cauză (Avea obrajii roșii de emoție);

– de scop (A venit pentru concurs);

– consecutiv (Este loial până la sacrificiu);

– instrumental (Sentimente sugerate prin culori);

– sociativ (A venit cu frate-său);

– de relație (Un om frumos sufletește);

– condițional (În eventualitatea plecării, te anunț);

– concesiv (Contra așteptărilor, a învins);

– opozițional (În loc de cămașă, poartă tricou);

– cumulativ (Pe lângă stilou, și-a adus pixul);

– de excepție (Sunt liber mereu, afară de marți).

1.3. Sintaxa-trecerea de la cea tradițională și cea modernă

Cuvântul este considerat unitatea de bază în gramatica tradițională. Termenul ca atare are accepții diferite, în funcție de palierul de analiză a limbii.

Cuvintele sunt considerate unități total abstracte la nivelul limbii, ale căror unice proprietăți sunt acelea de a avea funcții combinatorii și de contrast. La nivelul vorbirii ele se realizează ca grupuri sau complexe de elemente ale expresiei (din punct de vedere fonologic).

Pentru toți cei care acceptă cuvântul ca unitate fundamentală a limbii (și ei formează cvasiunanimitatea lingviștilor) el este tratat sub aspectul flexiunii. Flexiunea (morfologia) se ocupă de structura internă a cuvintelor. Flexiunea este corelată cu sintaxa, care își propune să explice „modul în care cuvintele se combină pentru a forma propoziții”. Noțiunea de bază a sintaxei este propoziția.

În accepția lingvisticii moderne, din gramatică fac parte numai flexiunea și sintaxa, și nu întregul studiu al limbii, cum a fost considerată ea din cele mai vechi timpuri de către greci, cu deosebire, dar și de Pānini, în gramatica limbii sanscrite.

Gramatica tradițională, numită și „noțională” pornește de la ipoteza că există categorii universale ale gramaticii – „părțile de vorbire” și „categoriile gramaticale” (timpul, modul, genul, numărul ș.a.), valabile pentru toate limbile.

Termenul categorie este unul tradițional, consideră John Lyons, folosit de lingviști pentru că teoria gramaticală occidentală (pe care o avem cu preponderență în vedere, deoarece ne referim la limbile indo-europene) s-a dezvoltat pe baza sistemului filosofic aristotelic. Din punct de vedere etimologic termenul categorie derivă dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă „atribuire de proprietăți obiectelor” sau, altfel spus, „predicație”.

Clasificarea gramaticienilor s-a făcut în „moduri de a predica” (adică de a atribui proprietăți obiectelor) și „moduri de a exista”.

Datorită corespondențelor dintre modurile de „a fi” și de „a semnifica” este posibilă cunoașterea lumii.

Gramaticienii din Europa, ocupându-se de limbi indo-europene, și-au bazat analiza gramaticală pe stabilirea modului în care cuvintele operează ca semne (instrumente pentru descrierea și înțelegerea realității), cu clasificarea lor ca părți de vorbire și cu stabilirea paradigmelor (modelelor) de declinare și conjugare.

Deoarece orice obiect individual (denumit „substanță”) este alcătuit din materie și dintr-o formă care îl individualizează, și elementele limbii au fost considerate ca „substanțe” și au fost analizate avându-se în vedere materia și forma lor.

În calitate de „substanțe”, elementele limbii au fost grupate în clase (părți de vorbire), după „modul lor de a semnifica” obiectele, proprietățile și relațiile la care se referă.

În cadrul „substanței” se disting accidentele – forme diferite pe care le capătă cuvântul potrivit funcției sale sintactice și modului specific de „semnificare”.

Unele categorii „accidentale” sunt considerate tipice și definitorii pentru anumite părți de vorbire (de exemplu substantivele au forme flexionale pentru caz – nominativ, acuzativ – și număr – singular, plural, aparțin unui gen – masculin, feminin; verbele au forme flexionare pentru timp, persoană, număr etc.).

Deoarece categoriile gramaticale cuprindeau și categoriile accidentale, în unele limbi, de exemplu în engleză, s-a perpetuat termenul accidence pentru a denumi „morfologia”.

Metoda gramaticii tradiționale, considerată inductivă, pentru că descrierea pleacă de la particular spre general, prezintă inconvenientul de a utiliza concepte care au valoare numai în cadrul unui sistem lingvistic particular (o limbă pe care o avem în vedere). După părerea lui L. Hjelmslev, întreaga terminologie gramaticală moștenită, vehiculată încă în manualele de școală, suferă de această inadecvare la general, definirea categoriilor sale – genitiv, dativ, subjonctiv, pasiv etc. – nu poate fi aplicată tuturor limbilor.

De exemplu, imperfectul (timp verbal) în limba franceză se opune unei alte categorii perfectul simplu, în comparație cu limbile germană sau engleză, în care această opoziție nu există – există un singur timp pentru trecut, numit imperfectul.

Unele limbi cunosc două categorii ale numărului: singular și plural, în timp ce alte limbi au și un al treilea număr, dualul.

Obiectivul principal al unei descrieri gramaticale este de a genera propoziții din care pot fi derivate enunțuri actuale și potențiale ale limbii descrise.

Noțiunea de bază a gramaticii moderne este enunțul. Acesta este definit drept „orice porțiune din vorbirea unei persoane, înainte de care și după care urmează o pauză făcută de acea persoană”. Pauza trebuie înțeleasă în această definiție cu toleranța care se acordă în mod obișnuit discursului neștiințific curent. Trebuie să avem în vedere că între enunțuri și propoziții gradul de corespondență este aleator.

Enunțul pur nu este în general identic cu propoziția (în accepțiunea comună a acestui cuvânt), deoarece multe enunțuri din limbi diferite constau din cuvinte izolate, grupuri de cuvinte propoziții incomplete etc.

Modelul analitic în sintaxa modernă

Analiza gramaticală a unui corpus de enunțuri (cu alte cuvinte „recunoașterea” în perspectiva flexiunii și a sintaxei) definește gramatica analitică tradițională, dar și sintaxa structurală analitică (de tipul analizei în constituenți imediați).

Sintaxa tradițională nu înseamnă și învechită, pentru că ea oferă încă posibilități de dezvoltare. Sorin Stati diferențiază două direcții de analiză:

Prima direcție are în vedere faptul că propoziția este necesarmente bimembră, subiect – predicat (sau „grupul subiect” – „grupul predicat”); alții afirmă existența mai multor părți de propoziție, în general patru, fiecare dintre ele având o structură simplă (un cuvânt) sau complexă (mai multe cuvinte).

O. Jespersen propune dubla clasificare a cuvintelor în părți de vorbire și clase (rank) sintactice (termeni primari, secundari și terțiari), aceștia corespund cu funcțiile de I. subiect și obiect; II. predicat și atribut; III. circumstanțial.

A două direcție analitică a sintaxei tradiționale fragmentează enunțul în părți de propoziție care se acoperă aproape total cu părțile de vorbire (încât se naște întrebarea care este unitatea sintactică minimală – cuvântul sau partea de propoziție) (Stati, Teorie și metodă,p.69-70).

Modelul sintetic (gramatici generative, cu privire specială asupra celei transformaționale)

Orice corpus de enunțuri atestate poate fi descris, în mod satisfăcător, numai dacă este considerat ca „eșantion” al propozițiilor generate de gramatică. Toți lingviștii sunt de acord că nu există opoziție între gramaticile descriptive și cele generative, altfel spus, gramatica este neutră față de analiză și sinteză. Aceasta nu înseamnă că analiza ar fi pur și simplu reversul sintezei sau vice versa. Iar „generare” nu înseamnă „producere”.

În tratarea modernă a teoriei gramaticale, ca și a dezvoltării teoriei sintactice generale, s-a adoptat cu predilecție o abordare pur formală.

Einar Haugen a prezentat tendințele cele mai importante și metodele cele mai recente și mai matematizate, care au deplasat interesul lingviștilor de la căutarea identității unităților limbi spre distribuția lor, cu scopul de a identifica relațiile dintre unitățile lingvistice.

Mulțimea tuturor contextelor în care apare o unitate lingvistică reprezintă distribuția acesteia. Abordarea distribuțională a analizei gramaticale presupune construirea unei mulțimi de propoziții acceptabile, prin plasarea unor cuvinte diferite în același cadru.

Fiecare limbă poate fi descrisă în termenii „unei mulțimi de unități” – foneme sau unități fonologice – sau pot fi specificate combinațiile acceptabile de cuvinte (propoziții).

Cuvintele care se pot substitui unele cu altele în mai multe propoziții diferite sunt grupate în clase distribuționale.

Teoria lingvistică având capacitatea de justificare a enunțurilor reale ca membri ai clasei mai extinse a enunțurilor potențiale este denumită generativă.

O altă modalitatea de cunoaștere se face prin intermediul modelului: se realizează (de către lingvist) o construcție formală sintactică numită model care încearcă să facă ceea ce face un locutor, adică să producă un număr infinit de propoziții.

Emil Ionescu (p.171-172) a discutat, în ordine cronologică, diferite tipuri de sintaxe generative:

1) Automatele cu număr finit de stări. Metoda demonstrează cum, cu un număr oarecare de simboluri și de reguli, se poate produce un număr mai mare de enunțuri, dar e departe de a aproxima competența unui locutor.

2) Modelul generativ al constituenților imediați (C.I.) aparține sintaxei de tip categorial. Această teorie formulată de Z.S. Harris, R.S. Wells, K.L. Pike, E.A. Nida în anii ’50 (a cărei denumire provine din tehnica segmentării enunțului din aproape în aproape) pornește de la noțiunea de enunț.

Ea se bazează pe unități care nu sunt predicat, subiect, atribut și complement (ca în sintaxa funcțională), ci pe noțiunile de sintagmă (sau grup) și categorie; ea este o sintaxă categorială:

i) un enunț este segmentabil în cel puțin o sintagmă;

ii) segmentarea se continuă conform regulilor observate între constituenții sintagmei;

iii) segmentarea încetează atunci când s-au obținut unități minimale dotate cu sens. Modelul generativ obținut este mai puternic.

3) Sintaxa transformațională presupune un model care reprezintă un stadiu mai avansat al generativismului. Emil Ionescu detaliază mijloacele prin care ea rezolvă probleme de ambiguitate a modelului C.I. (din constituenți imediați).

Modelul transformațional conține, în plus, reguli denumite transformări („o transformare este o regulă care operează în anumite condiții”): se aplică după ce au fost aplicate și alte reguli; se aplică numai pe anumite tipuri de structuri sintactice, iar efectul aplicării trebuie să fie conservarea sensului.

Tipurile de reguli de transformare (ap. Ionescu, p.179) sunt: „coordonarea constituenților, pasivizarea, pronominalizarea. Fiecare tip de transformare se aplică pe o anumită clasă de structuri sintactice.

De pildă, pasivizarea nu se aplică pe structurile care permit pronominalizarea, iar pronominalizarea nu se aplică la construcțiile ce permit coordonarea constituenților”.

Introducerea conceptului de transformare într-o gramatică generativă are consecințe importante:

1) Într-un enunț se poate face distincția între structura sintactică de adâncime (baza de aplicare a transformării) și structura de suprafață (rezultatul obținut prin transformare). Aceasta ajută la elucidarea unor situații ce par contradictorii: „gramatica tradițională definește adverbul drept partea de vorbire ce determină un verb (sau un alt adverb)”, dar admite atribute adverbiale (adverbe care sunt determinanți ai substantivului – d. ex., ziua de ieri, băiatul de acolo).

Prin modelul transformațional, înțelegem că contradicția poate fi explicată: construcțiile ziua de ieri, băiatul de acolo sunt structuri rezultate din transformările unor structuri de adâncime (ziua care a fost ieri, băiatul care se găsește acolo), unde adverbul a fost determinant al verbului.

2) O sintaxă transformațională are față de un model C.I. o putere explicativă superioară (pune în relație structuri sintactice ale unei limbi, de pildă: activul și pasivul, construcțiile pronominalizate și nepronominalizate). Relația este explicativă, deoarece una din construcții este structura de adâncime a celeilalte.

3) O sintaxă transformațională se dovedește mai simplă decât una netransformațională (printr-un număr mai redus de reguli).

4) Un model transformațional conduce la interpretări diferite de cele ale gramaticii tradiționale, prin faptul că se apreciază structura de suprafață ca rezultată din transformarea unei structuri de adâncime și, astfel, se ajunge la o interpretare adevărată (Ionescu, 178-179).

CAPITOLUL. 2

STRUCTURA GRUPULUI ADJECTIVAL

2.1. Adjectivul – teorie generală

Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care exprimă o însușire calitativă sau cantitativă a unui obiect. El este subordonat substantivului (sau unui substitut al lui) cu care se acordă în gen, număr și caz.

Categoriile gramaticale care asigură flexiunea adjectivului sunt genul, numărul, cazul și comparația (exprimată prin mijloace analitice).

La adjectiv, genul reprezintă un criteriu de flexiune, spre deosebire de substantiv, unde acesta este fix. Prin urmare, adjectivul bun devine la feminin bună, pe când student, studentă sunt două substantive distincte.

Adjectivul poate fi (doar formal) articulat enclitic când este antepus substantivului, articolul fiind de fapt al substantivului: frumoasa fată, întregul univers.

Determinarea este exprimată o singură dată, prin atașarea articolului definit la primul dintre componenții sintagmei nominale, aducând o informație semantico-gramaticală și individualizând obiectul, și nu calitatea (vechiul oraș=orașul vechi).

Forma-tip a adjectivului este cea de masculin-neutru singular nearticulat.

Latina populară are tendința de a dezvolta categoria adjectivelor în -us, -a, -um, de tipul bonus, -a, -um, devenit, după dispariția consoanelor finale, bonu, bona, pl. boni, bonae (rom. bunu, bună, pl. buni, bune).

În Appendix Probi, ne întâmpină recomandări de felul: tristis non tristus (în latina clasică: tristis m.f., triste n.), acre non acrum (în latina clasică: acer, acris, acre). Rom. ager se explică din *agilus (lat. cl. agilis ar fi devenit *agere), lin din *lenus (lat. cl. lenis). Această tendință a latinei se continuă în română: categoria adjectivelor cu patru forme (tipul bun) devine foarte productivă.

Comparația se redă tot mai frecvent prin construcții analitice, adică prin adverbe însoțind adjectivul propriu-zis. E posibil ca încă din latina dunăreană să se fi impus magis (rom. mai) pentru comparativ și multum (rom. mult) și forte (rom. foarte) pentru superlativ.

Forma-tip a adjectivului este cea de masculin-neutru singular nearticulat.

Clasificarea adjectivelor în funcție de conținutul exprimat, adjectivele sunt:

– calificative (propriu-zise sau descriptive): bun, frumos, alb, tineresc;

– determinative (de fapt pronume, numerale, verbe cu valoare adjectivală: acel om, casa mea, orice lucru, însăși mama, nici un pom, două tablouri, rană sângerândă, bilete vândute).

După formă, adjectivele calificative se clasifică în:

– simple: bun, cinstit, mic, alb, vioi etc.;

– compuse prin contopire sau sudare: atotputernic, binevoitor, cumsecade, răuvoitor;

– prin alăturarea elementelor componente: roșu-aprins, verde-brotăcel, gol-goluț, nou-născut, sus-menționat, cultural-artistic, științifico-fantastic etc.;

– locuțiuni adjectivale.

Acordul adjectivelor compuse cu substantivul determinat se face astfel: la adjectivele care arată culori se acordă ambele componente, cu excepția adjectivului rozalb, format prin contopire, iar la celelalte se acordă numai al doilea component.

Tot prin alăturarea elementelor componente, scrise cu liniuță între ele, s-au format și următoarele categorii de adjective:

– adjective simple: bun, rău, harnic, leneș etc.

– adjectivele compuse din numele unui punct cardinal și un adjectiv care arată originea etnică; nord-amercicană, sud-american, sud-dunărean, etc.;

– adjectivele în alcătuirea cărora intră două sau mai multe adjective întregi care arată originea etnica: (prietenia) română-bulgară, (întreprindere) franco-americană, franco-anglo-americană, etc.; fac excepție de la această regulă adjectivele: (dialect) dacoromân, istroromân, macedoromân:

– adjectivele formate dintr-un adverb propriu-zis (înainte, așa) sau provenind din adjective(liber, nou) și un adjectiv provenit din verb: (artist), înainte-mergător, (om) liber-cugetător, ziar(carte), nou-apărut(ă), (președinte) nou ales, președinți nou aleși, (casă) propriu-zisă, (o) așa zisă(casă).

În ce privește acordul cu substantivul determinat, observ că, la adjectivele al căror prim termen este un adverb provenit din adjectiv(liber, nou, etc.) acordul adjectivului compus se face numai la al doilea termen, deoarece numai acesta este un adjectiv, pe când primul termen(liber, nou, etc.) a devenit adverb. Deci un cubvânt neflexibil.

Fi atent la cele arătate, deoarece la adjectivele respective se fac deseori greșeli de acord.

Flexiunea adjectivelor.

Flexiunea substantivului, adjectivului și a numeralului se numește flexiune nominală sau declinare, pronumele are un tip propriu de flexiune, pronominală, foarte apropiată de cea nominală prin unele categorii comune; verbul, care se deosebește radical de celelalte părți de vorbire flexibile, are o flexiune verbală, cunoscută sub numele de conjugare.

După posibilitatea sau imposibilitatea de a-și schimba forma pentru a se acorda cu substantivul determinat, adjectivele sunt de două feluri:

– adjective variabile – cele care își schimă forma : elev bun, elevi buni, elevă bună, eleve bune;

– adjectivele invariabile: om (oameni, femeie, femei) cumsecade, ferice, asemenea, atare, așa om(oameni, femeie, femei).

Majoritatea adjectivelor variabile au, când însoțesc un substantiv la nominativ, patru forme nearticulate (forme de masculin singular și plural și forme de feminin singular și plural): (nor) alb, negru, (nori) albi, negri; (hârtie) albă, neagră; (hârtii) albe, negre; (sac) greu, (saci) grei; (muncă) grea, (munci) grele.

Flexionare în adjective cu patru forme, acestea constituind majoritatea adjectivelor: curat-curată-curați-curate, aspru-aspră-aspri-aspre, ambiguu-ambiguă-ambigui-ambigue, mititel-mititea-mititei-mititele; cu trei forme: nou-nouă-noi, drag-dragă-dragi, argintiu-argintie-argintii, prietenesc-prietenească-prietenești; cu două forme: mare-mari, dulcedulci, dibaci-dibace, stângaci-stângace, tenace-tenaci, rapace-rapaci.

Celelalte adjective variabile pot avea trei forme sau două forme, deoarece au la masculin și la feminin sau la singular și la plural unele forme identice:

– (sac) lung, (cutie) lungă; (saci, cutii) lungi; (sac) cenușiu, (cutie) cenușie, (sacii. cutii) cenușii;

– (sac, cutie) mare, (saci, cutii) mari; (strugure, pară) dulce, (struguri, pere) dulci; (băiat, băieți) bălai, (fată, fete) bălaie; (pară) gălbuie, (pepene, pepeni, pere) găbui; (cutie) veche, (sac, saci, cutii) vechi, etc.

Un substantiv poate avea unul sau mai multe adjective: Nori mari, fumurii treceau culmi. (I. Agârbiceanu, Hoțul).

Adjectivele aceluiași substantiv se despart prin virgulă când sunt așezate alături fără un cuvânt de legătură între ele când sunt legate prin cuvintele nici, dar, însă.

Adjective invariabile, cu o formă unică pentru singular și plural, indiferent de gen, număr și caz. Sunt mult mai puține decât cele variabile și pot fi cuvinte vechi: atare, ferice, gata, doldora, otova, dar sunt mai ales neologisme: bej, kaki, lila, roz, bleumarin, forte, pane, șic, ad-hoc, atroce, eficace, feroce, motrice, propice.

Adjectivele capătă forme de gen, număr și caz prin acord cu substantivul.

Comparația adjectivului se exprimă analitic, cu ajutorul adverbelor mai, foarte și multu + pozitivul adjectivului.

În dacoromână, pentru superlativ s-a generalizat construcția cu foarte (popular și cea cu mult), iar în aromână construcția cu multu.

2.2. Locuțiuni adjectivale

Locuțiunile sunt definite, aproape în toate gramaticile, ca grupuri de cuvinte mai mult sau mai puțin sudate, care au înțeles unitar și care se comportă, din punct de vedere gramatical, ca o singură parte de vorbire.

Dintre particularitățile semnificative ale locuțiunilor pot fi menționate: pierderea totală a autonomiei unui element component, în situațiile în care acesta nu mai există independent în limbă (a da brânci, a nu avea habar, a da ortul popii, a se da de-a berbeleacul), conservarea unor forme flexionare ieșite din uz (a bate câmpii, a merge ca pe roate, a băga în boale, câte bordeie, atâtea obicee), forme care își schimbă comportamentul gramatical: verbe tranzitive la origine se construiesc prepozițional (a da de știre, a băga de seamă, a avea de gând, a prinde de veste), păstrarea unor arhaisme lexicale și gramaticale (fără noimă, pe îndelete, pe sponci, în pofida, de prisos), ordinea fixă a elementelor care alcătuiesc locuțiunea și imposibilitatea de a fi dislocate din punct de vedere sintactic (a o lua la sănătoasa, a duce la bun sfârșit, a băga de seamă, a ține minte, cât pe ce, odată ce).

După clasa morfologică ale cărei caracteristici gramaticale le preiau, locuțiunile pot fi: substantivale (părere de rău, aduceri aminte/aduceri-aminte, bătaie de cap, nod în papură), adjectivale (de excepție, cu sânge rece, cu scaun la cap, slab de înger) pronominale (cine știe cine, te miri ce, nu știu care, Măria Sa, Excelența Sa, Majestatea Sa), verbale (a băga de seamă, a da năvală, a da buzna, a ieși la lumină, a scoate din sărite), adverbiale (zi de zi, din când în când, cu noaptea în cap, în dreapta, în urmă, pe de rost), prepoziționale (în ciuda, odată cu, în mijlocul, în caz de, de-a lungul), conjuncționale (chiar dacă, cu toate că, din moment ce, în caz că), interjecționale (Doamne păzește!, ia te uită!, nu zău?!, pe naiba!). Adjectivele, verbele, adverbele, prepozițiile și conjuncțiile au cele mai multe locuțiuni, pentru celelalte părți de vorbire, numărul acestora este nesemnificativ.

Locuțiunile adjectivale sunt grupuri de cuvinte cu înțeles unic, care echivalează cu un adjectiv. Cel mai adesea în structura lor intră o prepoziție și un substantiv:

om cu judecată,

om de ispravă,

om din topor,

om fără cap etc..

Sunt locuțiuni care au în structura lor un pronume: de nimic, câte și mai câte, tot unul și unul.

Locuțiunile adjectivale se comportă ca un adjectiv:

– pot fi însoțite de articolul demonstrativ (adjectival). Omul cel cu judecată;

– pot avea grade de comparație. Un om mai cu judecată; un om foarte de treabă.

Locuțiunile adjectivale nu conțin, de regulă, în structura lor un adjectiv. Din acest motiv, ele sunt invariabile, nu se acordă în gen, număr și caz cu determinatul, iar din punct de vedere sintactic au valoarea unui atribut substantival prepozițional sau pronominal, nu adjectival: priveliște de vis, oameni de nimic.

Unele locuțiuni adjectivale pot avea grade de comparație: un om de treabă, un om foarte de treabă, iar altele pot avea ele însele sensuri de superlativ: de excepție, de milioane, de mai mare dragul.

După flexiunea completă a adjectivelor calificative, acestea se grupează în adjective variabile și adjective invariabile.

Adjectivele variabile se pot grupa după numărul de forme flexionare în adjective cu patru forme, acestea constituind majoritatea adjectivelor: curat-curată-curați-curate, aspru-aspră-aspri-aspre, ambiguu-ambiguă-ambigui-ambigue, mititel-mititea-mititei-mititele; cu trei forme: nou-nouă-noi, drag-dragă-dragi, argintiu-argintie-argintii, prietenesc-prietenească-prietenești; cu două forme: mare-mari, dulcedulci, dibaci-dibace, stângaci-stângace, tenace-tenaci, rapace-rapaci.

Adjective invariabile, cu o formă unică pentru singular și plural, indiferent de gen, număr și caz.

Un grup de adjective, care arată cantitatea nedefinită: mulți, puțini, destui, numeroși, feluriți, diverși, anumiți, toți au cinci forme flexionare: (mult, multă, mulți, multe, multor); când sunt antepuse, acestea au la G-D plural o flexiune dublă: sintetică, cu desinențe ca orice adjectiv (atragerea multor/numeroșilor/diverșilor/anumitor clienți), și analitică (cu prepozițiile a și la: angajarea a mulți/numeroși/feluriți/diverși tineri, a comunicat la mulți/anumiți/diverși prieteni). Combinarea celor două tipuri duce la forme incorecte de tipul opiniile a multor oameni.

Sunt mult mai puține decât cele variabile și pot fi cuvinte vechi: atare, ferice, gata, doldora, otova, dar sunt mai ales neologisme: bej, kaki, lila, roz, bleumarin, forte, pane, șic, ad-hoc, atroce, eficace, feroce, motrice, propice.

Comparația este categoria morfologică specifică adjectivului (și adverbului) și exprimă raporturi cantitative sau calitative între obiecte sau procese care au o însușire comună. Sunt trei grade de comparație: pozitiv, comparativ și superlativ.

Gradul pozitiv reprezintă nivelul de referință, baza la care se raportează gradele de comparație propriu-zise, fără stabilirea vreunui raport de comparație: apă rece, munte înalt.

Gradul comparativ, exprimat analitic cu ajutorul unor adverbe sau locuțiuni adverbiale, devenite morfeme ale gradelor de comparație, are trei forme: comparativul de egalitate, de superioritate, de inferioritate.

Comparativul de egalitate se formează cu morfemele la fel de, tot așa de, tot atât de, deopotrivă de așezate în fața adjectivului la gradul pozitiv, iar termenul al doilea al comparației este introdus prin ca (și), cât (și), la fel ca (și), întocmai ca (și): Fiica este la fel de frumoasă ca și mama.

Comparativul de superioritate folosește ca morfeme pentru termenii de comparație adverbele de mod mai, decât, ca (ultimele două funcționând ca prepoziții): El este mai bun decât/ca ea.

Comparativul de inferioritate folosește morfemul mai puțin + adjectivul cu forma gradului pozitiv și adverbele (cu funcție de prepoziție) decât, ca: El este mai puțin rezistent decât/ca ea.

Uneori comparația de egalitate este indicată numai prim complemetul comparativ al adjectivului, construit cu un adverb comparativ de prepoziție(cât sau ca), iar adjectivul apare cu forma gradului pozitiv: Nalt cât casa, verde ca mătasea (Folclor). În situații de acest fel locuțiunea adverbială tot atât (de) sau la fel (de) se subînțelege.

Adjectivul poate fi pus și după complementul comparativ de egalitate, legându-se de acesta prin prepoziția de: cât casa de înalt; ca mătasea de verde.

Construcțiile cu adjectivul după complementul comparativ sunt mai expresive, pentru că ele scot în evidență elementul cu care se face comparația.

Trebuie să fim atenți sa nu confundăm construcția formată din complementul comparativ și adjectivul de care este legat prin prepoziția de cu gradul comparativ de egalitate al adjectivului. Construcția respectivă cuprinde două unității sintactice: complementul comparativ și adjectivul, regent al complementului.

Gradul superlativ exprimă o însușire aflată la un grad extrem și este de două feluri: superlativ relativ și superlativ absolut, fiecare dintre acestea putând fi de superioritate și de inferioritate.

Superlativul relativ se formează de la comparativul de inegalitate, precedat de articolul demonstrativ (cel, cea, cei, cele) acordat în gen, număr și caz cu substantivul determinat.

Termenul al doilea al comparației, când există, folosește prepozițiile din + singularul, dintre + pluralul, de + un adverb.

De exemplu: El este cel mai bun din sat; El este cel mai bun dintre toți; El este cel mai bun de aici (superlativ de superioritate) și El este cel mai puțin favorizat din clasă; El este cel mai puțin favorizat dintre toți; El este cel mai puțin favorizat de acolo (superlativ de inferioritate).

Superlativul absolut se exprimă cu ajutorul adverbului gramaticalizat (devenit morfem) foarte pentru superlativul de superioritate și foarte puțin pentru superlativul de inferioritate.

În afară de această formă literară gramaticalizată, se mai utilizează adverbul popular și familiar tare/tare puțin, adverbele cu sens intensiv colosal, extraordinar, fantastic, formidabil, groaznic, grozav, nemaipomenit, nespus, prea, teribil, uimitor, uluitor (majoritatea urmate de prepoziția de) și unele locuțiuni adverbiale populare: peste măsură, din cale-afară, (de) mai mare dragul, de mama focului, mai mare rușinea, nevoie mare etc..

În anumite expresii populare apar unele substantive adverbializate cu sens superlativ: înghețat tun, gol pușcă, plin ochi, singur cuc, supărat foc.

Superlativul mai poate fi redat și prin alte mijloace, cum ar fi: lungirea vocalelor sau a consoanelor: greeu, maare, acruu; rău, gallben; repetarea adjectivului: frumos, frumos; slab, slab; vechi, vechi; repetarea substantivului, în cazul genitiv: minunea minunilor, voinicul voinicilor sau diverse construcții exclamative echivalente semantic cu superlativul: Așa frumoasă s-a făcut! Ce băiat deștept! Bună treabă!

De asemenea, superlativul absolut mai poate fi exprimat cu ajutorul unor prefixe neologice: arhi-, extra-, hiper-, super-, ultra- (arhiplin, extrafin, hipersensibil, superdotat, ultraregalist) sau a sufixului neologic -isim (rarisim).

Mai trebuie adăugate la acestea și unele prefixe vechi: prea-, răs-, stră- (preacurată, răstălmăcit, străbun).

Sunt și adjective care nu au categoria comparației: adjective cu sens absolut, care nu poate fi comparat: absolut, bărbătesc, complet, definitiv, desăvârșit, egal, etern, final, general, infinit, inițial, mort, oral, perfect, pozitiv, pulmonar, strămoșesc, unic, veșnic, viu etc.; adjective cu formă de pozitiv, dar al căror sens indică gradul absolut al însușirii: colosal, excelent, extraordinar, genial, splendid, superb, teribil, uriaș, veșnic; adjective care sunt la origine (în latină) comparative sau superlative: anterior, posterior, ulterior, exterior, interior, inferior, superior, major, minor; optim, maxim, minim, proxim, suprem, infim, extrem, ultim.

Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului se realizează prin:

– substantivarea adjectivului cu ajutorul articolului hotărât propriu-zis enclitic (Leneșul mai mult aleargă), a articolului nehotărât (Un necunoscut s-a apropiat de el), al articolului demonstrativ (Cel înțelept ascultă), prin adverbializarea adjectivului pe lângă un verb: cântă frumos; doarme liniștit.

Singurul adjectiv cu formă distinctă de cea a adverbului este adjectivul bun, spre deosebire de adverbul bine, iar adjectivul singur nu poate deveni adverb (el stă singur, ea stă singură), prin urmare, funcția lui sintactică va fi întotdeauna de element predicativ suplimentar.

Funcțiile sintactice ale adjectivului:

Adjectivul îndeplinește următoarele funcțiuni sintactice:

– atribut adjectival (inclusiv la vocativ): Cad frunzele ruginii; Te aștept, dragă mamă.

– nume predicativ: El este deosebit.

– element predicativ suplimentar: Ea vine singură.

– complement indirect: Din încrezător a devenit pesimist.

– complement circumstanțial:

• de mod comparativ: E mai mult isteață decât deșteaptă.

• de timp: De mică citea mult.

• de cauză: Plângea de necaz.

• de relație: De bun, e bun, dar degeaba.

În concluzie în funcție de conținutul exprimat și de tipul informației semantice adăugate regentului, adjectivele sunt:

– calificative (propriu-zise sau descriptive), care exprimă caracteristici variate ale obiectelor denumite de substantiv: bun, frumos, tânăr, bătrân, urât, mare, mic, alb, negru, dulce, amar etc., îndeplinind funcția sintactică de atribut, în calitate de constituenți ai grupului nominal, dar pot fi și nume predicative sau predicative suplimentare atunci când sunt constituenți ai grupului verbal (Femeia este/rămâne singură), determinative, iar după GALR, pronominale și cantitative (de fapt pronume, numerale, verbe cu valoare adjectivală: acel om, casa mea, orice lucru, însăși mama, nici un pom, două tablouri, rană sângerândă, bilete vândute), categoriale, care caracterizează referentul denumit de substantiv și îl încadrează într-o anumită clasă: centru școlar față de centru sportiv, cultural. Această categorie de adjective aparține mai mult limbajului tehnico-științific: divizor comun, triunghi isoscel, tensiune arterială, acid clorhidric etc. Se deosebesc de adjectivele calificative prin faptul că nu au grade de intensitate, nu se substantivizează și nu se adverbializează, sunt aproape întotdeauna postpuse.

În anumite contexte acestea pot interfera cu adjectivele calificative. De exemplu, adjectivul comun („banal”) este calificativ în figură comună, dar categorial când are sensul „general” în opinie comună, divizor/numitor comun.

2.3 Cazurile adjectivului

Adjectivele se declină împreună cu substantivul pe care îl determină și poate apărea cu sau fară articol hotărât enclitic.

Adjectivul care stă după substantivul determinat este întotdeauna nearticulat enclitic, indiferent dacă substantivul este sau nu articulat: prietenul(cel) bun; este un prieten bun.

Adjectivele capătă forme de gen, număr și caz prin acord cu substantivul.

Între adjectiv și substantivul determinat este o legătură așa de strânsă, încât forma articulată a unuia poate preciza cazul celuilalt.

Oferim câteva modele de declinare a adjectivelor variabile nearticulate.

Adjective cu patru forme :

m.n.sg. f.sg. m.pl. f.n.pl.

N.Ac. bun; acru, rău bună, acră, rea buni, acri, răi bune, acre, rele

G.D. bun, acru, rău bune, acre, rele buni, acri, răi bune, acre, rele

Adjective cu trei forme

m.n.sg. f.sg. m.pl. f.n.pl.

N.Ac. drag, roditor dragă, roditoare dragi, roditori dragi, roditoare

G.D. drag, roditor dragi, roditoare dragi, roditori dragi, roditoare

Adjective cu două forme

m.n.sg. f.sg. m.pl. f.n.pl.

N.Ac. tare, dibaci tare, dibace tari, dibaci tari, dibace

G.D. tare, dibaci tare, dibace tari, dibaci tari, dibace.

Nu toate adjectivele au forme de vocativ. Dintre cele care au vocativ, unele, masculine, se termină în -e: iubite prieten!, tinere domn!; altele, feminine, se termină la vocativ în -ă: dragă mamă!, scumpă fată! În limba literară sunt preferate însă formele de vocativ identice cu nominativul: prieten scump!, dragul meu prieten!

Un grup de adjective, uneori cu statut controversat în ce privește încadrarea la această parte de vorbire, are cinci forme în total: mult (mult, multă, mulți, multe, multor), puțin, tot, precum și anumit, diferit; când sunt antepuse, acestea au la G.D. plural, o flexiune dublă: sintetică: (atragerea multor clienți) și analitică (cu prepozițiile a și la: angajarea a mulți tineri, a comunicat la mulți prieteni).

Combinarea celor două tipuri duce la forme incorecte de tipul opiniile a multor oameni.

Adjectivele la cazurile nominatic și acuzativ. Adjectivele terminate la masculin singular nearticulat în –iu(cenușiu, argintiu, etc.) se scriu la pluralul nearticulat cu –ii(norii cenușii), iar la pluralul articulat cu –iii(cenușiii nori). Ortografia lor corespunde cu a substantivelor masculine terminate în – iu(fiu, geamgiu, etc.).

Un mijloc sigur de control pentru ortografia cu –ii este faptul că adjectivul aflat după substantivul determinat nu se articulează aneclitic niciodată. Controlul se poate face și prin despărțiera în silabe : copii zglo-bii; zglo-bi-ii copii.

Toate celelate adjective, când se află după substantivul determinat, se scriu la nominativ sau acuzativ plural cu un singur –i (copii voioși, ochi negri), pentru că sunt nearticulate. Deci mijlocul de control pentru ortografierea adjectivului cu un singur ,,-i’’ este locul adjectivului după substantivul determinat, precum și observarea faptului că adjectivul nu se termină la nominativ singular în ,,–iu’’.

Adjectivele feminine terminate la nominativ singular nearticulat în –ie în hiat (cenușie, argintie, etc.) se scriu la pluralul nearticulat cu –ii(cenușii, argintii, roșii), iar la pluralul articulat păstrează pe cei doi i înaintea articolului (cenușiile, ca și câmpiile).

Adjectivele la cazurile dativ și genitiv. Adjectivele feminine, terminate la nominativ singular nearticulat în –ie în hiat (cenușie, argintie, roșie, etc.) au la dativ și genitiv singular articulat formele cenușiei, argintiei, roșiei, etc., ca și substantivele terminate în –ie în hiat (câmpiei, poeziei).

Deci pentru formele articulate de dativ și genitiv ale acestor adjective, ne conducem după nominativul singular nearticulat, căruia îi adăugăm articolul –i.

Toate celelalte adjective feminine se pronunță și se scriu la dativ și genitiv singular articulat cu –ei sau –ii(frumoasei, marii), ca și substantivele feminine (casei, vulpii).

Pentru a nu se greși, folosește ca mijloc de control forma de nominativ plural nearticulat, la care se adaugă articolul –i, adică același mijloc de control pe care l-am folosit și la ortografierea substantivelor feminine.

Adjectivul are, de obicei, următoarele funcții sintactice: atribut adjectival și nume predicativ.

Adjectivele la cazul vocativ au funcția de atribut, pentru că determină un substantiv: Daleu, dragă primăvară, / De-ai veni, când aș vrea eu…(v. Alecsandri).

CAPITOLUL 3

GRUPUL ADJECTIVAL

3.1. Gradele de comparație ale adjectivului

Adjectivul, singur sau ajutat de alte părți de vorbire – înalt, mai înalt, cel mai înalt, foarte înalt-, exprimă diferite grade ale însușirii dau gradele de comparație ale adjectivului.

Adjectivul are trei grade de comparație: pozitiv, comparativ și superlativ.

Comparația este categoria morfologică specifică adjectivului (și adverbului) și exprimă raporturi cantitative sau calitative între obiecte sau procese care au o însușire comună. Sunt trei grade de comparație: pozitiv, comparativ și superlativ.

Gradul pozitiv reprezintă nivelul de referință, baza la care se raportează gradele de comparație propriu-zise, fără stabilirea vreunui raport de comparație: apă rece, munte înalt

Gradul pozitiv. Adjectivul la gradul pozitiv arată însușirea unui obiect, fără a fi comparată cu însușirea sa în împrejurări diferite.

Adjectivul la gradul pozitiv poate fi însoțit sau nu de articolul cel, cea cei, cele.

Gradul comparativ. Adjectivul la gradul comparativ poate prezenta :

însușirea unui obiect comparată cu aceeași însușire a altui obiect : Oltul este mai lung decât Jiul;

însușirea unui obiect comparată tot cu însușirea lui,dar în împrejurări diferite

Apa râului este mai limpede la munte decât la seș.

În primul exemplu, avem doi termini ai comparației exprimați prin substantivele Oltul și Jiul. În al doilea exemplu, avem două împrejurări diferite: la munte și la seș.

Cei doi termeni ai comparației sau cele două împrejurări pot fi exprimate în aceeași propoziție, ca în exemplele de mai sus.

Uneori însă al doilea termen al comparației se află în propoziția anterioară, de aceea nu mai este exprimat și în a doua propoziție: Jiul este lung, Oltul este și mai lung. La fel, una din cele două împrejurări poate fi exprimată în altă propoziție: La munte este însă mai limpede.

Termenii comparației pot fi exprimați și prin pronume, dacă obiectele sunt cunoscute de vorbitori: Acesta este mai lung decât celalalt.

Gradul comparativ, exprimat analitic cu ajutorul unor adverbe sau locuțiuni adverbiale, devenite morfeme ale gradelor de comparație, are trei forme: comparativul de egalitate, de superioritate, de inferioritate.

Gradul comparativ poate arăta trei aspecte sau trepte ale însușirii, exprimate cu ajutorul unor adverbe sau locuțiuni adverbiale:

comparativul de superioritate: mai limpede;

comparativul de inferioritate: mai puțin limpede;

comparativul de egalitate: la fel (tot așa, tot atât) de limpede.

Comparativul de egalitate se formează cu morfemele la fel de, tot așa de, tot atât de, deopotrivă de așezate în fața adjectivului la gradul pozitiv, iar termenul al doilea al comparației este introdus prin ca (și), cât (și), la fel ca (și), întocmai ca (și): Fiica este la fel de frumoasă ca și mama.

Comparativul de superioritate folosește ca morfeme pentru termenii de comparație adverbele de mod mai, decât, ca (ultimele două funcționând ca prepoziții): El este mai bun decât/ca ea.

Comparativul de inferioritate folosește morfemul mai puțin + adjectivul cu forma gradului pozitiv și adverbele (cu funcție de prepoziție) decât, ca: El este mai puțin rezistent decât/ca ea.

Legătura dintre cei doi termeni ai comparației se face prin adverbele cu valoare de prepoziție decât, ca (mai limpede decât…; mai limpede ca…) sau prin locuțiunile prepoziționale față de , în comparație cu (mai limpede față de …; mai limpede în comparație cu…).

Uneori comparația de egalitate este indicată numai prin complementul comparativ al adjectivului, construit cu un adverb comparativ cu valoare de prepoziție(cât sau ca), iar adjectivul apare cu forma gradului pozitiv: Înalt cât casa, verde ca mătasea. În situațiile de acest fel locuțiunea adverbială tot atât (de) sau la fel (de) se subânțelege.

Adjectivul poate fi pus și după complemetul comparativ de egalitate, legându-se de acesta prin prepoziția de : cât casa de înalt, ca matasea de verde.

Construcțiile cu adjectivul după complementul comparativ sunt mai expresive, pentru că ele scot în evidență elementul cu care se face comparația.

Fii atent să nu confunzi construcția formată din complementul comparativ și adjectivul de care este legat prin prepoziția de cu gradul comparativul de egalitate al adjectivului. Construcția respectivă cuprinde două unității sintactice: complementul comparativ și adjectivul, regent al complementului.

Gradul superlativ. Adjectivele la gradul superlativ arată însușirea la gradul cel mai înalt sau cel mai scăzut. Gradul superlativ poate fi relativ sau absolut.

Gradul superlativ poate fi redat și prin procedee ce țin de limbajul afectiv:

repetarea adjectivelor (o fată frumoasă, frumoasă), lungirea;

repetarea vocalelor sau a consoanelor (o apă limpede, rece),

repetarea substantivului la genitiv plural (voinicul voinicilor, floarea florilor);

transformarea adjectivului într-un substantiv legat de altul prin prepoziția de: (o frumusețe de fecior, o bunătate de om), construcții exclamative echivalente cu superlativul: Frumoasă e pajiștea asta!, Cât de albastru e cerul!, adverbe cu valoare expresivă: nespus de blând, teribil de mincinos, locuțiuni adverbiale: din cale-afară de deștept ș.a.

Gradul superlativ exprimă o însușire aflată la un grad extrem și este de două feluri: superlativ relativ și superlativ absolut, fiecare dintre acestea putând fi de superioritate și de inferioritate.

Superlativul relativ arată însușirea la nivelul cel mai înalt sau cel mai scăzut în comparație cu aceeași însușire sau cu însușirea aceluiași obiect în împrejurări diferite. Gradul superlativ relativ este de două feluri:

de superioritate – Vlădeasa este cel mai înalt vârf din Munții Apuseni

de inferioritate – Acest munte este cel mai puțin înalt dintre toți munții din jur.

Când un substantiv are două sau mai multe adjective la gradul superlativ relativ,

articolul cel, cea, cei, cele se repetă înaintea adjectivelor numai dacă vorbitorul vrea să scoată mai mult în evidență gradul superlativ al însușirilor. Deci se poate spune:

fata cea mai frumoasă , cea mai isteață și cea mai harnică; sau:

fata cea mai frumoasă, mai isteață și mai harnică.

Superlativul relativ se formează de la comparativul de inegalitate, precedat de aformantul (cel, cea, cei, cele) acordat în gen, număr și caz cu substantivul determinat.

Termenul al doilea al comparației, când există, folosește prepozițiile din + singularul, dintre + pluralul, de + un adverb. De exemplu: El este cel mai bun din sat; El este cel mai bun dintre toți; El este cel mai bun de aici (superlativ de superioritate) și El este cel mai puțin favorizat din clasă; El este cel mai puțin favorizat dintre toți; El este cel mai puțin favorizat de acolo (superlativ de inferioritate).

Superlativul absolut. Adjectivele la gradul superlativ absolut exprimă cel mai înalt grad al însușirii fără ca însușirea să fie comparată cu însușirea altui obiect sau cu însușirea aceluiași obiect în împrejurări diferite.

În mod obișnuit, superlativul absolut se formează cu ajutorul adverbului foarte: foarte frumoasă. Mai rar, se construiește și cu adverbul tare: tare frumoasă.

Superlativul absolut se exprimă cu ajutorul adverbului gramaticalizat (devenit morfem) foarte pentru superlativul de superioritate și foarte puțin pentru superlativul de inferioritate.

În afară de această formă literară gramaticalizată, se mai utilizează adverbul popular și familiar tare/tare puțin, adverbele cu sens intensiv colosal, extraordinar, fantastic, formidabil, groaznic, grozav, nemaipomenit, nespus, prea, teribil, uimitor, uluitor (majoritatea urmate de prepoziția de) și unele locuțiuni adverbiale populare: peste măsură, din cale-afară, (de) mai mare dragul, de mama focului, mai mare rușinea, nevoie mare etc.

În anumite expresii populare apar unele substantive adverbializate cu sens superlativ: înghețat tun, gol pușcă, plin ochi, singur cuc, supărat foc.

Superlativul mai poate fi redat și prin alte mijloace, cum ar fi:

– lungirea vocalelor sau a consoanelor: greeu, maare, acruu; rrău, gallben;

– repetarea adjectivului: frumos, frumos; slab, slab; vechi, vechi;

– repetarea substantivului, în cazul genitiv: minunea minunilor, voinicul voinicilor sau diverse construcții exclamative echivalente semantic cu superlativul: Așa frumoasă s-a făcut! Ce băiat deștept! Bună treabă! De asemenea, superlativul absolut mai poate fi exprimat cu ajutorul unor prefixe neologice: arhi-, extra-, hiper-, super-, ultra- (arhiplin, extrafin, hipersensibil, superdotat, ultraregalist) sau a sufixului neologic -isim (rarisim).

Mai trebuie adăugate la acestea și unele prefixe vechi: prea-, răs-, stră- (preacurată, răstălmăcit, străbun).

Superlativul absolut se exprimă și prin alte mijloace, care sunt mai expresive decât adverbele foarte sau tare și anume:

– adverbe și locuțiuni adverbiale legate de adjectiv prin prepoziția de: extraordinar, grozav, minunat, neînchipuit, nemaipomenit, din cale afară de frumos;

– diferite expresii în care adjectivul este însoțit de un substantiv ce-i dă valoare de superlativ absolut: deștept foc sau foc de deștept, frumos nevoie mare, etc.

– repetarea adjectivului: o pădurea mare, mare;

– lungirea și repetarea unei vocale sau consoane: mare, galben.

Adjective care nu au grade de comparație. Nu au grade de comparație:

– adjectivele care prin sensul lor exprimă însușiri ce nu pot fi comparate: complet, egal, întreg, mort, viu, principal, muncitoresc, strămoșesc, etc.;

– adjectivele care în limba latină reprezentau forme ale comparativului sau ale superlativului: major, minor, inferior, superior, interior, exterior, posterior, optim, minim, suprem, etc.

3.2. Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului

O construcție în care se află un substantiv însoțit de adjectiv poate fi simplificată prin înlăturarea substantivului:

– Omul înțelept să lase să treacă de la sine;

– Trandafirul cel roșu este mai poraspăt;

– Înțeleptul să lase totdeauna să treacă de la sine;

– Cel roșu este mai proaspăt.

În construcțiile simplificate, cuvintele înțeleptul și cel roșu nu mai însoțesc un substantiv, deci și-au pierdut valoarea de adjectiv și au câștigat valoarea de substantiv(d-au substantivat).

Substantivarea adjectivului înțelept s-a făcut prin articularea lui cu articolul hotărât enclitic(-l). Adjectivul substantivat cel roșu n-a avut nevoie de articolul hotărât enclitic, pentru că el avea deja un articol hotărât(cel).

Adjectivele devenite substantive se comportă ca orice substantiv:

– pot fi însoțite de un adjectiv propriu-zis, de adjectivele pronominale sau de un numeral: marele înțelept, acest înțelept, doi înțelepți;

– pot fi însoțite de articolul nehotărât(dacă nu sunt precedate de articolul adjectival): un înțelept, niște înțelepți;

– au în propoziție funcțiile sintactice ale substantivului: în propozițiile date, cuvintele înțeleptul și cel roșu au funcția de subiect; în propoziția,, L-am ales pe cel roșu,, pe cel roșu are funcția de complement.

Cele mai multe adjective pot fi folosite și ca adverbe de mod, pentru a arăta caracteristica uneci acțiuni sau a unei însușiri, exprimate de alt adjectiv. Adjectivele folosite cu valoare de adverb devin părți de vorbire neflexibile, pentru că ele nu se mai referă la un substantiv:

Și bietul om slab, palid…

Pășea trăgând piciorul încet…(V. Alecsadri, Sergentul)

Seara, omul adormea suspinând slab de tot….

Avea penele frumos colorate.

Exprimând însușiri ale obiectelor(culori, forme, dimensiuni, calități, etc.), adjectivul este unul dintre principalele mijloace de prezentare artistică a realității prin cuvinte.

Adjectivul, ca mijloc de exprimare artistică, este folosit de obicei în descrieri, ca atribut al unui substantiv sau ca nume predicativ.

Sensul lui poate reda variantele nuanței ale culorilor, calitatea și tonalitatea sunetelor, dimensiunile și chiar caracteristica(felul) mișcărilor, când substantivul pe care îl însoțește denumește o acțiune.

Epitetul adjectival este un determinat expresiv al unui substantiv(adjectivul putând fi atribut sau nume predicativ) , dar realizarea artistică nu se datorează numai adjectivului-epitet, ci rezultă din asocierea făcută de scriitor între adjectiv și un anumit substantiv, care în realitate, nu posedă însușiera exprimată de adjectivul respectiv.

De exemplu: în norii cenuși epitetul adjectival conduce la comparația (presupusă), norii ca cenușa; în ,,iară vântul sperios vo creangă farmă,, (M.Eminescu, Calin file de poveste), epitetul sperios realizează personificarea obiectului vântul; alteori, adjectivul – epitet conduce la realizarea unei metafore(cu substantivul însoțit), a unei hiperbole(un exemplu de hiperbolă va fi în textul zrmător) sau a altei figuri de stil.

,, Noaptea era, neagră și mohorâtă, noapte de toamnă, tristă și năbușitoare. Norii groși, plumburii, măturau crestele dealurilor, învolburându-se în vazduh și limpezindu-se ca niște balauri năprasnici, porniți parcă să înghită dintr-o sorbire satul.

Pomii prin grădini dârdâiau cutremurați de frig, cu niște glasuri plângătoare și ostenite,,. (L. Rebreanu, Ion)

Adjectivele subliniate sunt folosite în scop stilistic. Cu ajutorul lor autorul a realizat și a comunicat cititorului tabloul unei nopți de toamnă așa cum a văzut-o cu ochii lui de artist, în culorile ei întunecate, cu atmosfera ei apăsătoare, cu mișcarea norilor și glasurile copacilor.

În exemplele date adjectivele cu valoare de epitet au fost epitete numai ale unui substantiv.

Un adjectiv poate fi însă, în același timp, epitet al substantivului și al verbului: Dunărea se aruncă furioasă, rupând cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică în cale,,.(Al. Vlahuță, România pitorească).

În acest text, adjectivul furioasă este epitet al substantivului Dunărea, cu care este acordat – Dunărea furioasă-, și al verbului se aruncă- se aruncă furioasă.

Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului se realizează prin: substantivarea adjectivului cu ajutorul articolului hotărât propriu-zis enclitic (Leneșul mai mult aleargă), a articolului nehotărât (Un necunoscut s-a apropiat de el), al articolului demonstrativ (Cel înțelept ascultă), prin adverbializarea adjectivului pe lângă un verb: cântă frumos; doarme liniștit.

Singurul adjectiv cu formă distinctă de cea a adverbului este adjectivul bun, spre deosebire de adverbul bine, iar adjectivul singur nu poate deveni adverb (el stă singur, ea stă singură), prin urmare, funcția lui sintactică va fi întotdeauna de element predicativ suplimentar.

Clasa adjectivelor se îmbogățește în permanență cu cuvinte aparținând altor clase gramaticale sau chiar pe baza unor afixe independente.

Astfel, se formează adjective de la substantive prin procedeul derivării cu sufixe, de la substantive sau de la verbe: studențesc, dialectal, cenușiu, chefliu, codaș, caritabil, hipiot, fructuos, regulat; grăitor, convingător, certăreț, citibil, admirabil, electrizant etc.; prin compunere cu un substantiv: cuminte, verde-brotăcel, galben-pai; prin conversiune: femeie cosmonaut, artist cetățean, câini mai bărbați; prin trunchiere: marfă super, zahăr extra, revistă porno, cupluri homo, cameră video etc.

Adjective provenite de la verbe: copii supradotați, carte citită, câmpii înverzite, rană sângerândă, mâncare aburindă, temperaturi crescânde, stele tremurânde etc.

Adjective provenite de la adverbe și locuțiuni adverbiale: vorbe aiurea, figură aparte, așa om, lucru anapoda, asemenea oameni, anume formă; acord de facto, măsuri in extremis, discurs ex cathedra, comentariu in extenso etc.

3.3. Funcțiile sintactice ale adjectivului

Adjectivul îndeplinește următoarele funcțiuni sintactice: atribut adjectival (inclusiv la vocativ): Cad frunzele ruginii; Te aștept, dragă mamă; nume predicativ: El este deosebit; predicativ suplimentar: Ea vine singură; complement indirect: Din încrezător a devenit pesimist; complement circumstanțial: de mod comparativ: E mai mult isteață decât deșteaptă; de timp: De mică citea mult; de cauză: Plângea de necaz; de relație: De bun, e bun, dar degeaba.

Acordul adjectival de întărire cu substantivul se face prin elementul de bază (însu-). Acesta are, pentru toate cazurile: la masculin singular, forma însu-; la masculin plural, forma înși-; la feminin plural, forma înse-.

Formă de dativ-genitiv are numai la feminin singular.

La analiza cazului adjectivului de întărire ține seama de cazul pronumelui sau al substantivului determinat, nu de pronumele neaccentuat la dativ din alcătuirea adjectivului de întărire.

Adjectivul de întărire este la dativ numai dacă pronumele sau substantivul determinat este la dativ: (m-am adresat) ție însuți, vouă înșivă, vecinului(lui) însuși, vecinei (ei) înseși, etc.

Adjectivul de întărire care determină un substantiv neutru are la singular formă de masculin, iar la plural formă de feminin; grupul (grupului) însuși; grupurile(grupurilor) înseși.

Acordul adjectivului pronominal de întărire în gen, în număr și în caz cu substantivul determinat sau cu substantivul înlocuit de pronumele determinat, făcându-se prin primul element component al adjectivului, se observă greu și, ca urmare, de cele mai multe ori este neglijat. Se spune(greșit):

Maria însuși;

băiatul însăși;

fetele însăși sau înseși;

Mariei(vecinei ei) însăși sau însuși, în loc de Mariei(vecinei ei) înseși;

copiilor însuși sau însăși, etc.

Deci trebuie să fim atenți la genul și numărul substantivului determinat sau al substantivului la care se referă pronumele determinat de adjectivul de întărire, iar dacă adjectivul de întărire determină un substantiv feminin la singular sau un pronume feminin la singular, ține seama și de cazul substantivului sau al pronumelui determinat, deoarece, cum s-a arătat la prezentarea formelor adjectivului de întărire, acesta are la feminin singular formă de dativ și genitiv diferită de aceea la nominativ-acuzativ:

– M-a primit Maria(ea) însăși, Cu Maria(cu ea) însăși am vorbit.

– Vina este a Mariei(a ei) înseși. I-am explicat Mariei(ei) înseși.

– Mario, cartea îți mai trebuie ție înseți? – Mie însemi îmi mai trebuie.

Adjectivul posesiv determină substantivul care denumește obiectul(obiectele) posedat(e) și, ca orice adjectiv, se acordă cu substantivul determinat:

N. Fratele meu a venit

Ac. cu prietenii săi.

D. Am dăruit prietenei mele un stilou.

G. Acesta este stiloul prietenei mele.

Adjectivul posesiv poate determina și un substantiv la cazul vocativ:

– Fătul meu, bun tovarăș ți-ai ales(I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb).

Să nu confundăm adjectivul posesiv cu un pronume la genitiv. Adjectivul posesiv este la cazul genitiv numai când substantivul determinat este la genitiv(vezi substantivul și adjectivul din propoziția a treia).

Adjectivele posesive au la dativ-genitiv forme deosebite de ale nominativului și acuzativului numai când determină un substantiv feminin la numărul singular:

N.Ac. prietena mea

D. G. Prieteni mele.

Dacă adjectivul la genitiv feminin singular include și articolul posesiv în structura sa, acesta trebuie să aibă forma a, singura formă de feminin (nu are formă de genitiv, dar posesivul are această formă).

Prin urmare, se spune corect: Unei prietene a mele, nu a mea sau ale mele.

Funcțiile sintactice ale adjectivului posesiv:

– subiect: Ai noștri au plecat; nume predicativ: Grădina este a voastră;

– atribut pronominal: Am urmărit discursurile alor noștri;

– atribut adjectival: Se vor comenta articolele voastre;

– atribut prepozițional: Într-o regiune de-ale noastre;

– complement direct: Îi întâmpin pe ai noștri;

– complement indirect: Le explic alor săi ce nu e bine; complement circumstanțial: Se duce la ai lui.

Când substantivul feminin la dativ sau la genitiv singular este nearticulat, adjectivul posesiv primește articolul posesiv a, acordat în gen și număr cu substantivul determinat, spre deosebire de construcțiile cu substantivele feminine nearticulate, la plural, în care adjectivul posesiv primește articolul ale(cu formă de feminin plural): (unei, altei, acestei) case a mele

Adjectivul posesiv poate fi plasat după substantiv sau înaintea substantivului și în ambele situații poate fi însoțit sau nu de articolul posesiv:

– prietenul tău, un prietenul tău, prietenul acela al tău.

– prima sa operă, numeroșii săi prieteni, al său glas.

Locul obișnuit al adjectivului posesiv este după substantivul determinat. În această situație adjectivul posesiv așezat imediat după substantiv cere substantiv articulat când adjectivul posesiv nu este însoțit de articolul al (a, ai, ale) – prietenul meu, prietenii mei -, și substantiv nearticulat, când adjectivul posesiv este însoțit de articolul al (a, ai, ale): (un, alt) prieten al meu, (unii, alții) prieteni ai mei.

Adjectivul posesiv are funcția sintactică de atribut adjectival.

La construcțiile în care adjectivul posesiv determină un substantiv feminin nearticulat la dativ sau la genitiv singular – unei (altei, acestei) colege a mele(a tale, a sale)- greșelile privesc acordul articolului posesiv sau acordul adjectivului posesiv: se spune, greșit, fie unei colege ,, ale,, mele(ale tale, ale sale, etc.), fie unei colege a mea.

În primul caz se referă articolul ,,ale,, nu este acordat în număr cu substantivul la care se referă (substantivul este la numărul singular); în cazul al doilea adjectivul posesiv nu este acordat în caz cu substantivul determinat (mea, ta, sa, noastră, voastră sunt forme de nominativ-acuzativ).

Pentru evitarea greșelilor, ține seama de următoarele:

– la forma corectă (a) a articolului posesiv conduce forma de singular a articolului nehotărât – unei – sau forma altui determinant de la stânga substantivului – altei, acestei, etc.-, nu forma substantivului, deoarece forma nearticulată de dativ-genitiv singular a unui substantiv feminin este identică cu forma nearticulată de plural (unei colege- niște (unor) colege), și tocmai acest lucru duce la greșeala de a folosi forma de plural a articolului posesiv;

– la forma corectă a adjectivului posesiv – mele(tale, sale)- conduce construcția corespunzătoare, cu substantivul articulat; se spune: unei colege a mele(a tale, a sale, etc.), așa cum se spune și atunci când substantivul este articulat: colegei mele (tale, sale, etc.).

Adjectivul posesiv sale se referă, prin elementul pronominal sa-, la un singur posesor: Mihai(un posesor) și colegele sale(colegele lui); Maria a expus desenele sale(= deseneleei).

Când este vorba de mai mulți posesori, indicați prin substantive diferite sau printr-un substantiv la plural, trebuie folosit pronumele lor, care ține locul mai multor posesori: Coșbuc și Goga, în operele lor…: Scriitori au citit din operele lor.

Fii atent la numărul posesorilor și la sensul de singular(lui sau ei) al adjectivului posesiv sale, fiindcă deseaori se fac greșeli de felul: Coșbuc și Goga, în operele sale…; Scriitori au citit din operele sale.

Adjectivele posesive său, sa, săi, sale nu au forme diferite care să arate genul posesorului.

Greșeala de a scrie pronumele și adjectivele posesive (a) sa, (ai) săi ca și cum ar fi alcătuite din două cuvinte rostite împreună – (a) "s-a", (ai) "să-i" – este destul de frecventă. Pentru a deosebi scrierea formelor respective de ortogramele s-a (dus), să-i (duci), ține seama de sensul pe care îl are în contextul dat ceea ce se pronunță "sa" ori "săi"; în ambele cazuri sensul poate fi lui sau ei: Ai săi (ai lui sau ai ei) au plecat; cartea sa (cartea lui sau cartea ei).

Posibilitatea de a înlocui pe "sa" și pe "săi" cu pronumele lui sau ei indică valoarea de pronume sau de adjectiv posesiv, deci scrierea sa, săi. În situațiile "sa" dus și "săi" duci, "sa" și "săi" nu au un anumit sens, iar formele verbale de la dreapta conduc la scrierea s-a dus, să-i duci.

Înaintea unui pronume sau adjectiv posesiv, ceea ce se pronunță "al", "ai" nu poate fi decât o formă a articolului posesiv, deci se scrie: al, ai.

Grupurile a-l, a-i stau totdeauna înaintea unui verb la infinitiv și sunt alcătuite din prepoziția a (marcă a infinitivului), și un pronume neaccentuat: a-l chema (pe el), a-i chema (pe ei), a-i spune (lui sau ei).

Pronumele sau adjectivele posesive (ai) noștri, (ai) voștri) se scriu cu un singur "i", ca și celelalte pronume (adjective) posesive care se referă la mai multe obiecte posedate de genul masculin: ai mei, ai tăi, ai săi. Scrierea noștri, voștri corespunde pronunțării (cu un singur "i') și faptului că pronumele și adjectivele nu au forme articulate și forme nearticulate.

Când însoțesc un substantiv cu care se acordă în gen, număr și caz, formele pronumelor demonstrative au valoare de adjective pronominale demonstrative: omul acesta (acela); omului acestuia (aceluia); casa aceea (cealaltă); casei aceleia (celeilalte) etc.

Cu excepția adjectivului demonstrativ de identitate care se așează numai înaintea substantivului determinat – același (aceluiași) om, aceeași (aceleiași) case -, toate celelalte adjective demonstrative pot sta atât după substantive, cât și înaintea substantivului.

Adjectivul demonstrativ de identitate și adjectivele cestălalt (ceastălaltă), celălalt (cealaltă) au toate formele identice cu ale pronumelor demonstrative.

Adjectivul corespunzător are aceeași formă cu pronumele și apare numai în fața substantivului care este nearticulat: același spectacol, aceeași piesă.

Pronumele demonstrativ de identitate este compus din formele pronumelui demonstrativ de depărtare acela și particula invariabilă -și:

același;

aceeași;

aceiași;

aceleași etc..

Dacă am introduce un atribut exprimat prin adjectiv posesiv (rom. sa, fr. sa), contrastul dintre cele două construcții s-ar amplifica: rom. la școala sa, față de fr. à son école. Amplificarea contrastului româno-francez, într-o astfel de împrejurare, constă din următoarele:

– în română, adjectivul posesiv se plasează după substantiv; în franceză – înaintea substantivului;

– în română, același adjectiv își menține, prin acord, forma de gen feminin; în franceză, adjectivul echivalent capătă o formă aparentă de gen masculin, terminantă în sonantă (în realitate, el este tot de gen feminin, dar expresia lui fonică nu este sa, ci son, pentru a se evita hiatul dintre -a final, din sa, și é- inițial, din école.

Adjectivele demonstrative corespunzătoare pronumelor acesta și acela au forme identice cu ale pronumelor numai când sunt așezate după substantiv (vezi exemplele de mai sus). Când sunt așezate înaintea substantivului, formele adjectivale demonstrative prezintă următoarele deosebiri față de formele folosite după substantiv:

– adjectivele feminine au la nominativ-acuzativ singular formele: această casă

– casa aceasta; acea casă – casa aceea;

– toate celelalte forme (de masculin, feminin, neutru, la singular și la plural) se

deosebesc de formele folosite după substantiv prin lipsa particulei finale "a";

acest (acestui) om (drum) acel (acelui) om (drum)

acestor oameni (case, drumuri) acelor oameni (case, drumuri)

Substantivele determinate de adjective demonstrative sunt nearticulate când adjectivul demonstrativ este așezat înaintea substantivului și articulate când adjectivul demonstrativ este așezat după substantiv.

În construcțiile cu substantivul nearticulat, înțelesul de genitiv sau de dativ al substantivului este dat de forma adjectivului demonstrativ – (al) acestui (acelui, cestuilalt, celuilalt, aceluiași) elev și poate fi dovedit prin inversarea ordinii celor doi termeni: (al) elevului acestuia (aceluia, cestuilalt, celuilalt).

Inversarea ordinii termenilor poate. servi ca mijloc de control la analiza adjectivelor demonstrative din construcțiile de felul celor de mai jos, la care forma nearticulată a substantivului, forma adjectivului demonstrativ (identică cu forma pronumelui demonstrativ) și faptul că adjectivul demonstrativ este precedat de prepoziție sau de articolul posesiv duc de multe ori la greșeala de a lua adjectivul drept pronume demonstrativ și de a-i atribui funcția sintactică a substantivului determinat:

– (l-a chemat) pe celălalt elev = (l-a chemat) pe elevul celălalt;

– (un caiet) al celuilalt elev = (un caiet) al elevului celuilalt.

Inversarea ordinii termenilor pune în evidență valoarea de adjectiv demonstrativ și în construcțiile de tipul (al) elevului acestuia (aceluia) = (al) acestui (acelui) elev, construcții la care; deși din forma substantivului se poate vedea clar și acordul în caz al adjectivului demonstrativ, se face totuși greșeala de a-i atribui demonstrativului valoarea de pronume la genitiv.

Din formele demonstrativului acela au rezultat pronumele și adjectivele demonstrative de mai jos, cu forme simplificate prin căderea vocalei inițiale sau și a vocalei finale:

N. Ac. cela ceea ceia celea / cel cea cei cele

D. G. celuia celeia celora / celui celi celor

Demonstrativul "cela", cu valoare de pronume sau de adjectiv, și adjectivul "cel" se întrebuințează În unele graiuri regionale și apar în aceleași condiții ca și formele demonstrativului de bază – acela, acel.

Adjectivul demonstrativ "cel", deși are forme identice cu ale articolului demonstrativ și se acordă (ca și acesta) în gen, număr și caz cu substantivul determinat, se deosebește de articolul demonstra tiv prin faptul că nu este urmat de un adjectiv, de un numeral sau de alt cuvânt cu valoare adjectivală, ci apare singur la stânga substantivului determinat, îndeplinind el însuși funcția de atribut:

– Mai bine ia dă cel măr încoace. (C. Hogaș, Coana Marieta.)

Pe cea casă șindrilită Joac-o mâță potcovită. (Ghicitoare – Luna).

Tot regional, forma cele apare ca adjectiv demonstrativ și la dreapta substantivului determinat:

'" pe înserate (Ivan) ajunge la curțile cele. (Ion Creangă, Ivan Turbincă.) Pronumele demonstrativ "cel" are o largă întrebuințare În 'limba literară, dai spre deosebire de pronumele acela (și de celelalte pronume), el nu poate fi folosit ca parte de propoziție decât însoțit de un atribut sau de o propoziție atributivă/36, Din această cauză i s-a spus pronume"semiindependent".

Atributul pronumelui "cel" poate fi exprimat prin substantiv sau pronumele. acuzativ cu prepoziție ori la genitiv, prin adverb cu prepoziție sau fără prepoziție și prin verb la supin, iar propoziția atributivă este introdusă prin pronume1~ relativ care sau (mai rar) prin pronumele câți (câte).

Flexiunea pronumelor/adjectivelor nehotărâte este foarte diferită de la un caz la altul. Pronume precum: unul, altul, vreunul și adjectivele corespunzătoare: un, alt, vreun au flexiune completă (7-8 forme), altele au câte două forme: cineva, altcineva, fiecine, oricine, dar și pronume/adjective invariabile: altceva, ceva, careva, orice, oarecare, niscai, niscaiva, niște, alde, fiece.

Alte pronume/adjective nehotărâte au mai puține forme: atât, atâta (atâtă), atâția (atâți), atâtea (atâte), atâtora (atâtor); câtva, câteva, câtorva; cutare, cutăruia (cutărui), cutăreia (cutărei); oricare, oricăreia (oricărei), oricăruia (oricărui), oricărora (oricăror); oricât, oricâtă, oricâți, oricâte, oricâtor; fiecare, fiecăruia (fiecărui), fiecăror; cineva, cuiva.

Unele pronume și locuțiuni pronominale nehotărâte devin, prin articulare, substantive: un oarecare, un fitecine, un te miri cine/ce.

Ortoepia, ortografia și acordul pronumelor și al adjectivelor demonstrative

I. În folosirea pronumelor și a adjectivelor demonstrative compuse, se fac următoarele greseli:

– la demonstrativele cestălalt, celălalt, ,,1" din componentul alt (alți, altă, alte) este înlocuit cu "n" – "cestălant, ceștilanți, celălant, ceilanți" etc.;

– în locul formei cealaltă, alcătuită corect numai cu consoana de legătură ,,1" între componentele cea și altă, apare forma incorectă'"cealalaltă", cu adaosul "lă" între cea și ,,1";

– formele de singular ale demonstrativului de identitate sunt scrise uneori gresit"acel aș", "aceeaș" etc. – neținându-se seama de faptul că, la demonstra tivul de identitate, "și" final. este un component invariabil,deci obligatoriu, în această formulă, și la singular.

În situațiile de mai jos, greșelile de pronunțare și de scriere privind formele cazuale ale adjectivelor acesta, acela și același se pot evita folosind ca mijloc de control forma corespunzătoare a adjectivului demonstrativ de apropiere sau de depărtare plasat înaintea substantivului.

Masculin plural, nominativ și acuzativ

Oamenii acești oameni/ Nu aceștea, pentru că –a se adaugă la forma de

aceștia / masculin plural acești.

II. Valoarea stilistică a adjectivului de identitate .

În operele literare adjectivul demonstrativ de identitate apare adesea repetat de mal multe ori, la intervale scurte, în aceeași propoziție sau frază, fără ca această repetare să fie supărătoare, așa cum se întâmplă în cazul repetării altor cuvinte.

Repetarea adjectivului demonstrativ de identitate este folosită mai ales în descrieri (portrete sau tablouri de natură), în fragmentele prin care se evocă chipuri sau locuri dragi. Prin această repetare, scriitorul insistă aspra unor trăsături sau aspecte ce l-au impresionat, pentru a transmite și cititorului impresia puternică, trăită de el. Astfel de insistență, prin repetarea adjectivului demonstrativ de identitate, întâlnim în fragmentele anterioare, din opera lui Dimitrie Anghel și al lui Calistrat Hogaș (textele c și d, exercițiul 2), sau în următorul portret realizat de Al. Vlahuță:

"Poposim la mama Ilinca, în satul copilăriei mele – după douăzeci de ani.

Aceeași bătrânică, sprintenă și veselă și dulce la vorbă, aceiași ochi mici, întrebători, același chip uscat, înfofolit în aceeași maramă albă, mai mărunțică doar, încolo neclintită." (Din alte vremi).

Scriitorul ar fi putut spune: "După douăzeci de ani, bătrânica este tot sprintenă și veselă și dulce la vorbă, cu ochi mici, întrebători, cu chipul uscat, înfofolit în maramă albă", dar acestui portret i-ar lipsi acea insistență prin care scriitorul ne comunică impresia pe care i-a făcut-o bătrânica când a revăzut-o după douăzeci de ani.

Cuvintele care, ce, cât(ă), câți, câte, al câtelea, a câta pot fi folosite și ca adjective pronominale interogative. Adjectivul interogativ stă înaintea unui. substantiv nearticulat, cu care se acordă în gen, număr și caz și are funcția sintactică de atribut adjectival.

Propozițiile construite cu pronume interogative sau cu adjective interogative sunt folosite deseori în frază ca propoziții subordonate față de o propoziție cu predicatul exprimat de obicei prin unul dintre verbele a afla, a auzi, a întreba, a răspunde, a spune, a ști:

Spuneți-mii ce-i dreptatea? (M.Eminescu, Împărat și proletar.) Măiculița tot mă-ntrebă/ Care muncă mi-e mai dragă? (Folclor.)

În construcțiile de acest fel, pronumele sau adjectivul interogativ are (ca și pronumele sau adjectivul relativ) rolul de a face legătura între subordonata în care îndeplinește o anumită funcție sintactică și regenta ei.

Pronumele interogativ a devenit deci pronume interogativ-relativ, iar adjectivul interogativ a devenit adjectiv interogativ-relativ.

In întrebările care cer specificare, un element al frazei va fi pronume, adverb sau adjectiv interogativ {cine, ce, cum etc), care indică exact la ce punct se referă întrebarea locutorului pentru interlocutor.

Totuși, trebuie să menționăm că printre termenii utilizați pentru referința demonstrativă se găsesc și descripții al căror determinant este un adjectiv demonstrativ.

III. Existența unui adjectiv la singular, subordonat tuturor constituenților subiectului multiplu, favorizează acordul nongramatical al predicatului, impunând, ca regulă, acordul prin atracție.

1. Adjectivul se repetă, în fața fiecărui membru al subiectului multiplu:

– Toată curtea și toată împărăția era plină de jale.

– Câtă plăcere și cât interes intra în viața lui de societate?

Mai ales adjectivele pronominale au această apariție repetată în enunț. Când ele fac parte din seria singularelor cu sens generalizant, totalitar (fiecare, oricare, orice, nici un, nici o), efectul asupra predicatului este și mai categoric, în sensul că acordul prin atracție, la singular, devine regulă fermă (pentru comportarea acestor cuvinte ca subiect-pronume):

– Fiecare joc, fiecare cântec era însoțit de aplauze.

– Orice om de cultură, orice artist are ambiția originalității.

– Nici un poet, nici un prozator, nici un dramaturg nu se poate sustrage obligațiilor cetățenești și pasiunilor politice.

2. Adjectivul apare o singură dată, la primul constituent, dar el se subînțelege și la ceilalți componenți ai subiectului multiplu:

– Marea lor complexitate și diversitate face evenimentele actuale greu de înțeles.

– Aceeași prostie, ambiție și rea-credință s-a manifestat și în paginile ziarului său.

În aceste situații, cele două (trei etc.) subiecte, intrând, la stânga, în relație cu un adjectiv la singular, determinant comun, nu pot primi la dreapta un plural al predicatului, decât cu prețul unei contradicții de o acceptabilitate discutabilă.

Din această cauză, este preferat acordul la singular, prin atracție. Așa se întâmplă și cu enunțul din titlu, unde varianta recomandabilă este prima:

– Prea multă ură și dezbinare s-a manifestat în ultima perioadă.

Repetarea adjectivului prea multă, ca în cazurile discutate la punctul 1, nu ar fi schimbat tipul de acord:

– Prea multă ură, prea multă dezbinare s-a manifestat în ultima perioadă.

Propozițiile interogative folosite în frază ca propoziții subordonate se numesc propoziții interogative indirecte, spre deosebire de propozițiile interogative independente, numite propoziții interogative directe.

Cu valoare de pronume nehotărât se folosește și pronumele care. Acesta poate avea sensul ,,fiecare" – "S-a așezat care / unde a găsit" – sau sensurile "unul …. altul", când care se repeta: "Au venit care călări, care pe jos" (= unii călări, alții pe jos).

Afară de pronumele careva, altcareva, altceva și de cele alcătuite cu pronumele "cine" -cineva, altcineva etc. -, toate celelalte pronume nehotărâte (simple sau compuse) se folosesc și ca adjective pronominale nehotărâte.

Majoritatea adjectivelor nehotărâte au funcția de atribut adjectival, stau înaintea substantivului și cer substantiv nearticulat:. atâția pomi; atâtor pomi; fiecare om; fiecărui om; câteva case; câtorva case etc.

Adjectivele nehotărâte cutare, oarecare, tot (toți), mult (mulți), puțin (puțini) pot sta atât înaintea substantivului. cât și după substantiv: .

– cutare elev – elevul cutare; (un) oarecare elev – (un) elev oarecare;

– toți elevii – elevii toți; mulți (puțini) elevi – elevi mulți (puțini).

Substantiv articulat cere: adjectivul cutare, numai când este plasat după substantiv, și adjectivul tot (toți), indiferent de locul lui față de substantiv (vezi exemplele de mai sus).

Adjectivele mult (mulți, multă, multe), puțin (puțini, puțină, puține) se apropie ,de adjectivele propriu-zise prin următoarele particularități: când stau înaintea substantivului pot fi articulate – multul (puținul) grâu. mulții (puținii) pomi etc.; au grade de comparație; pot avea și funcția de nume predicativ:

"Dușmanii erau mulți (puțini)".

Unele forme ale adjectivelor nehotărâte se deosebesc de formele pronumelor corespunzătoare:

– Adjectivele corespunzătoare pronumelor unul (una). vreunul (vreuna) au la nominativ-acuzativ singular formele un, vreun (elev), o, vreo (eleva'). iar la plural au forme articulate (identice cu ale pronumelor corespunzătoare): unii, vreunii (elevi), unele, vreun ele (eleve).

– Adjectivul corespunzător pronumelui altul (alta) are la nominativ-acuzativ forme nearticulate atât la singular, s-ât și la plural: alt elev, altă elevă, alți elevi, alte eleve.

– La dativ-genitiv singular și plural formele adjectivelor nehotărâte un (o). vreun (vreo), alt (altă) și ale tuturor celorlalte adjective nehotărâte se deosebesc de formele pronumelor corespunzătoare prin lipsa particulei finale sau:

– unui, vreunui, altui, cutărui, fiecărui, oricărui. .. (elev);

– unei, vreunei, altei, cutărei, fiecărei… (eleve);

– unor, vreunor, altor, atâtor, cutăror,multor … (elevi: eleve); tuturor elevilor (elevelor).

Pentru a deosebi valoarea de adjectiv pronominal nehotărât de valoarea de articol nehotărât a formelor un, o, unui, unei, unor, ține seama de faptul că articolul nehotărât arată obiectul în general (ca un obiect oarecare) – Văd un om și o femeie -, pe când adjectivul nehotărât raportează obiectul (obiectele) denumit(e) de substantivul determinat la alt(e) obiect(e) de același fel.

De aceea, adjectivul nehotărât un (o) este deseori asociat (sau poate fi asociat) cu pronumele sau cu adjectivul pronominal altul (alta), alt (altă) ori cu pronumele sau adjectivul demonstrativ celălalt (cealaltă): "Un lup a fost împușcat, iar altul (celălalt, ceilalți) a(u) scăpat"; ,,O pasăre a fost doborâtă, iar alta (cealaltă sau cealaltă pasăre) nu".

Numeralul adverbial (de repetare) arată de câte ori se repetă o acțiune sau în ce proporție se află o calitate/cantitate la diferite obiecte sau la același obiect în ipostaze diferite.

Determină un verb, adjectiv sau adverb, iar structura sa cuprinde prepoziția de (după care pot urma adverbe ca aproximativ, circa, vreo sau prepoziția peste) + numeralul cardinal propriu-zis + substantivul ori (pluralul substantivului oară): de (vreo) două ori, de (aproximativ) trei ori etc.

Adjectivul demonstrativ de apropiere are următoarele forme:

Singular Plural

m. și n. m.

N.Ac. acesta ăsta aceștia ăștia

G.D. acestuia ăstuia acestora ăstora

f. f și n.

N.Ac. aceasta asta acestea astea

G.D. acesteia asteia/ăsteia acestora ăstora

Aceleași forme le au și adjectivele demonstrative postpuse. Când sunt antepuse, formele adjectivale nu au particula deictică – a (acest oraș, acești oameni), iar forma aceasta/asta devine această/astă: această/astă copilă.

La fel ca și adjectivele demonstrative de apropiere, și adjectivele de depărtare antepuse pierd pe a deictic (acel elev, acei elevi), forma feminină aceea devine acea, iar varianta colocvială aia devine a: acea tânără/a tînără.

Când sunt antepuse, adjectivele preiau forma de caz a substantivului (acelui om, acelei femei); în postpunere se acordă cu substantivul în caz (omului aceluia), acord neglijat de multe ori. Sunt neliterare formele cu ăla urmat de un adjectiv articulat enclitic: acela urâtul, ăla micul în loc de cel urât/cel mic.

Adjectivul corespunzător are aceeași formă cu pronumele și apare numai în fața substantivului care este nearticulat: același spectacol, aceeași piesă.

Forma adjectivală veche alalt se regăsește în adverbele alaltăseară, alaltăieri. Funcționează și ca adjectiv, având aceleași forme ca pronumele, atât în antepunere, cât și în postpunere.

BIBLIOGRAFIE

1. Toma I., Silvestru E., Chișu Lucian – Compendiu de limba română, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004.

2. Barbuță Ion, Cicală Armenia, Constantinovici Elena, Cotelnic Teodor, Dîrul Alexandru – Gramatica uzuală a limbii române, Editura Litera Chișinău, 2000.

3. Macarie Augustin, Dorina Macarie – Gramatica limbii române, Editura Viitorul Românesc, 2001.

4. Popescu Ștefania – Gramatica practică a limbii române, Editura Tedit FZH, București, 2004.

5. Zamfira Mihail, Maria Osiac – Lingvistică generală și aplicată, Ed. a 2-a, București: Editura Fundației România de Mâine, 2006.

6. Brâncuș, Grigore, Introducere în istoria limbii române, EdituraFundației România de Mâine, București, 2002.

7. Luiza Seche, Mircea Seche, Irina Preda, Dicționar de sinonime, Ed. Enciclopedică, București, 2003.

8. Marin Bucă, Ivan Evseev, Probleme de semasiologie, Editura Facla, Timișoara, 2006.

9. Sorin Stati, Teorie și metodă în sintaxă, Ed. Academiei, București, 2007.

10. Sorin Stati, în Tratat de lingvistică generală, sub redacția Al. Graur, Sorin Stati, Lucia Wald, Ed. Academiei, București, 2007.

11. Felicia Vanț-Ștef, Sintaxa, în Introducere în lingvistică, coord. Al. Graur, Ed. Academiei, București, 2002.

12. Vasiliu E. – Gramatici generative și gramatici transformaționale, în Crestomație de lingvistică generală, ed. I.Coteanu, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008.

13. Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, Ed. All, București, 2002,p. 152-182.

14. Moescheler Jaczques, Anne Reboul; trad. și pref.: Carmen Vlad, Liana Pop. – Dicționar enciclopedic de pragmatică, Editura Echinocțiu, Cluj-Napoca, 1999, pag. 43.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Grupul Adjectival (ID: 154203)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Grupul Adjectival

Copyright Notice

Edgar Allan Poe

Realism Si Moralitate In Romanul Ion DE Liviu Rebreanu

Garabet Ibraileanu Monografie Critica

Politica Si Planificare Lingvistica Fundamente Teoretice Si Modele de Cercetare

Frazeologismele Cromatice In Limbile Rusa Si Romana

Strategii Didactice Pentru Invatarea Limbii Romane

Copyright Notice

Similar Posts