Grigore T. POPA IAȘI [608417]

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE
„Grigore T. POPA” IAȘI

FACULTATEA DE FARMACIE
DISCIPLINA DE FARMACOGNOZIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

SURSE VEGETALE CU ACȚIUNE ÎN PSORIAZIS, VITILIGO ȘI
ROZACEE

COORDONATORI ȘTIINȚIFICI : ABSOLVENT: [anonimizat]. OANA CIOANCĂ

IAȘI
2016

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………… …………. 1
Capitolul I: Organul cutanat …………………………………………………….. ……………….. 2
1. Noțiuni introductive ………………………………………………………… ………. 2
2. Fiziologia cutanată ……………………………………………………… …………… 3
3. Funcțiile pielii ……………………………………………………………… ………… 6
4. Diagnosticul dermatologic ……………………………………………… …………. 1 0
Capitolul II: Psoriazisul ………………………………………………… ……… 15
1. Generalități ……………………………………………………………………………………….. ………… 1 5
2. Factori etiologici…………………………………………………………… ………. 1 6
3. Manifestări clinice …………………………………………………………… ……… 1 7
4. Diagnostic ………………………………… …………………………………… …… 1 7
5. Forme clinico -topografice ……………………………………………………… …… 1 8
6. Forme grave de psoriaz is…………………………………………………… ………. 18
7. Evoluție și complicații …………………………………………………………… …. 2 0
8. Tratament ……………………………………………………………………… ……. 2 0
Capitolul III: Vitiligo………………………… ……………………… …………… . 28
1. Fiziopatologie………………………………………………………………… …… 2 8
2. Clinic …………………………………………………………………………… …. 3 0
3. Forme clinice…………………………………………… ……………………… …. 3 0

4. Diagnosticul …………………………………………………………………… …… .. 31
5. Evoluția ………………………………………………………………………… …….. 31
6. Tratament ……………………………………………………………………… …… .. 31
Capitolul IV: Rozaceea ………………………………………………. …………………….. ……… 33
1. Fiziopatologie ……………………………………………………………………………………… ……….. 33
2. Diagnosticul pozitiv ……………………………………………………………………………….. …….. 34
3. Diagnostic di ferențial……………………………………………………………………………… ………. 35
4. Evoluția………………………………………………………………………………………………… ………. 36
5. Tratament ……………………………………………………………………………………………… ………. 36
Capitolul V: Aplicații ale extractelor vegetale în psoriazis, rozacee și
vitiligo ……………………………………. …………………………. ……………………………. 38
1. Generalități fitoterapie ………………………………………………………………………….. ………… 38
2. Prelucrarea produselor vegetale …………………………………………………. …… 39
3. Evaluarea științifică a calității fitopreparatelor ………………………………… …… 40
4. Fitoterapia în tratamentul psoriazisului, vitiligo și rozaceei………… ………… …….. 42
4.1 Ammi majoris fructus ………………………………………………………… .……. 42
4.2 Turmericul ………………………………………………………………………………. ……………. ……. 45
4.3 Mahonia e radix …… ……………………………………………………………… … 47
4.4 Aloe ……………………………………………………………………………………………………… …….. 49
4.5 Liquititiae radix ……………………………………………………………… ………………………. …… 51
4.6 Ginkgo bilobae folium ……………………………………………………………………… ……………. 53
4.7 Psoralea semen………………………………………………………………… …….. 55
4.8 Chamomillae flos…………………………………………………………… .….…… 57
CONCLUZII…………………………………………………… …………… …… 59
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………… ……… …. 60

1

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să abordeze una dintre cele mai de actualitate probleme de
sănătate contemp orană. Afecțiunile dermatologice reprezintă probleme ale pielii care, pe lâ ngă
faptul că afectează aspectul estetic al acesteia, pot dăuna și sănătății, în funcție de gravitatea lor.
Bolile ce apar la nivelul epidermei sunt numeroase și au cauze diverse precum infecția cu di verse
bacterii, stresul, mediul poluant, imunitatea scăzută, alimentaț ia necorespunză toare sau
dezechilibrele hormonale. Unele dintre cele mai frecvente afecțiuni dermatologice sunt psoriazisul,
eczemele, rozaceea, vitiligo și dermatita. Pentru tratarea co respunz ătoare a acestor afecțiuni ale
pielii care, cauzează disconfort și afectează sănătatea organismului, este indicată utilizarea unor
principii active extrase din produse vegetale.
Cu toate progresele făcute în domeniul chimiei de sinteză și semisintez ă, plantele rămân
totuși o sursă importantă de substanțe cu potențial terapeutic. Cercetările actuale sunt îndreptate
spre descoperirea de noi alternative terapeutice față de medicația clasică, cu siguranță și eficacitate
crescute, precum și cu efecte secu ndare mai puține.
Aceste alternative terapeutice provin în marea lor majoritate din regnul vegetal. Ele
condiționează plante sau părți de plante, prelucrate sau neprelucrate, extracte din diferite părți de
plantă sau anumite principii active izolate din plante. De multe ori, se încearcă identificarea și
separarea unui anumit principiu activ, considerat a fi răspunzător de un anumit efect farmacologic.
Însă nu întotdeauna acest procedeu este cel mai indicat. Efectul farmacologic al unui extract este
rezult atul acțiunii sinergice a mai multor compuși, care, singuri, nu ar exercita același efect ca
atunci când acționează împreună.
Lucrarea este structurată pe cinci capitol e, prezentând date cu privire la elemente de
fiziologie și funcțiile organului cutanat (capitolul I). În capitolele II, III și IV se dezbat aspecte
privind afecțiunile dermatologice (psoriazis, vitiligo și rozacee), evoluția bolii și eventuale
tratamente farmacologice. Capitolu l V prezintă produse vegatale care conțin principii active
capabi le de a ameliora aceste afecțiuni dermatologice.

2
Capitolul I : Organul cutanat

1. Noțiuni introductive

Pielea este cel mai mare organ al corpului, o adevărată graniță dintre organism și mediul
înconjurător , rolul său principal fiind acela de barieră împotriva substanțelor chimice nocive și a
organismelor infecțioase, precum și împotriva pierderilor de apă și electroliți. Pielea este un organ
de simț și controlează pierderea de căldură și apă; reflectă schimburile interne și reacționează la
cele extern e; intervine în transpirație, creșterea unghiilor și a părului, susținerea firelor de păr și
secreția sebumului. [7]
Adesea, mai mulți factori etiologici vor funcțina simultan. Cu toate aceastea, destul de
frecvent, nici o cauză evidentă pentr u o anomalie nu poate fi gasită, ș i aici se află o mare parte din
dificultățile în dermatologie. Când o cauză este evidentă, educaț ia și profilaxia sunt la fel de
importante ca și tratamentul.
Bolile dermatologice sunt foarte frecvente și probabil fiecare individ va dezvolta, la un
moment dat, o afecțiune cutanată. Ideea că „lucrurile comune apar frecvent” este o constatare
adevărată în dermatologie, un capitol imens, îmbrățisând mai mult de 2000 de afecțiuni diferite. Se
estimează că aproximativ 70% din munca unui dermatolog este determinată de numai nouă tipuri
de tulburări ale pielii: tumori maligne cutanate, acnee, dermatită atopică, psoriazis, ve ruci virale,
ulcere de gambă, dermatită de contact și alte eczeme. În Statele Unite ale Americii, aproape
jumătate din toate vizitele la dermatolog sunt pentru una din aceste trei diagnostice: acnee, veruci
și tumori cutanate. [4]
Cu toate ace stea, adresabilitatea în cabinetele de specialitate este scăzută și multe afecțiuni
cutanate sunt tratate empiric sau ignorate. Oamenii tind să fie timizi și, de multe ori, problema se
rezolvă spontan, înainte chiar ca pacientul să caute ajutor.
Afecțiunile dermatologice pot avea un impact major asupra calității vieții pacientului,
descris cu ajutorul regulei celor „ 5D” (disfigurament, discomfort, death, depression, disablement):
desfigurare – reacția pacientului variază de la „complexul lepr osului” la jenă; disconfort – durere,

3
prurit; disabilitate (impotență funcțională); depresie – sentimentele de respingere și stigmatizare
sunt frecvente; deces – în afecțiuni precum pemfigus, epidermoli za toxică sau cancere cutanate.
[22]

2. Fiziologia cutanată

a) Epidermopoieza
Atât grosimea cât și numărul de celule de la nivelul epidermului normal rămân constante,
întrucât pierderea din stratul superficial este echilibrată de si nteza continuă de noi celule în stratul
bazal.
Polipeptidele produse local (citokine), factorii de creștere și hormonii stimulează sau inhibă
proliferarea epidermică, interacționând în moduri complexe pentru a asigura homeostazia.
Oxidul nitric, un radical liber gazos produs la suprafața pielii prin reducerea nitratului și la
nivelul epidermului prin enzime constitutive, afectează balanța dintre diferențierea și proliferarea
keratinocitelor. Această acțiune este dependentă de doză și implică interacțiuni directe cu enzime
care conțin eleme nte de tranziție, cum ar fi zinc și fier. Citokinele și factorii de creștere sunt produse
de keratinocite, celule L angerhans, fibroblaste și limfocite. După ce acestea se leagă cu afinitate
mare la receptorii de suprafață, sinteza AND -ului este controlată de transducția semnalului, care
implică protein -kinaza C sau fosfat inozitolul. Catecolaminele, substanțe care nu penetrează
suprafața celulelor, influențează diviziunea celulară prin intermediul AMPc. Horm onii steroizi se
leagă de receptorii proteici din citoplasmă și ajung la nucleu, unde influențează transcripția. [16]

b) Keratinogeneza
Este funcția specifică prin care epidermul prod uce zilnic 0,6 – 1 gram keratină. Biosinteza
keratinei respectă schema sintezei proteinelor și se desfășoară înce pând cu celulele stratului bazal
(keratinoblaste), continuându -se în celelalte straturi ale epidermului. O ipotetică pierd ere a acestei
funcții nu ar fi compatibilă cu viaț a.

4
În celulele bazale se formează prekeratina. Se sintetizează inițial lanțuri polipeptidice care
formează protofilamente a poi, prin agregare longitudinală formează filamente ș i ulterior
tonofilamente (denu mite ș i filamente intermediare de keratină ). La nivelul stratului bazal,
tonofilamentele sunt subțiri (50 Å), mărimea lor mărindu -se odată cu avansar ea keratinocitelor spre
suprafața epidermului. Î n stratul malpighian, grosimea tonofilamentelor este de 100 Å, iar î n stratul
cornos de 400 Å. Concomitent are loc transfo rmarea cist einei din prokeratină în cistină , care
prezintă legături disulfidice (S -S) stabile, ireversibile. [46]
În stratul granular este sintetizată keratohialina, care e ste liantul fibrelor de keratină. Studii
recente arată că în structura keratohialinei intră :
– profilagrina – este o proteină insolubilă, neutră, bogată în serină, glicină, glutamină,
histidină ș i arginină. În zona de tranziție granulos/cornos, suferă proccesul de defosforilare și
proteoliză , formâ ndu-se f ilagrina. Filagrina, ca proteină matrice, contribuie la fo rmarea
macrofibrelor de keratină .
– loricr ina – este un polipeptid bogat în glicină, serină, cisteină, cu masa moleculară 26
kDa.
În malpighinianul superior apar keratos omii (corpii Odland), consideraț i ca fiind cea de -a
treia component ă implicată î n procesul de kerato geneză. Î n urma proce sului de keratinizare
epidermică, keratinocitele ajunse în stratul cornos au un înveliș celular for mat prin legaturi
ireversibile î ntre numeroase tipuri de proteine (locrina, involucrina, keratolinina, polipeptidul de
195 kDa, cornifina ), iar î n interior macrofibrile de keratină care ocupă î ntreaga celulă, nucleul ș i
organitele lipsind. [30]

c) Melanogeneza
Este un proces care permite transformarea tirozinei în melanină datori tă unei cascade
enzimatice. Melanina este formată din fenilalanină printr -o serie de procese enzimatice la nivelul
ficatului și pielii. Tirozina, formată în ficat prin hidr olizarea fenilalaninei sub influența fenilalanin –
hidroxilazei, este substratul pentr u reacțiile care apar în melanocite. Melanocitele sunt singurele
celule din epiderm care conțin tirozinază, enzimă cu rol limitant în melanogeneză. Pigmenții din

5
părul roșcat (feomelanina) sunt sintetizați într -un mod similar. Feomelaninele și eumelaninele pot
interacționa și forma polimeri de melanină. [48]
Eumelaninele și feomelaninele diferă de neuromelanine, pigmenții aflați în substanța
neagră și celulele cromafine (din medulosuprarenală și ganglioni simpatici). Acestea din urmă sunt
derivate de tirozină cu ajutorul altei enzime, care nu se găsește în mel anocite.
Melanina este formată în melanozomi, ca și particule mici cu diametrul de aproximativ
0,1 x 0,7 µm, în formă de minge de fotbal american (eumelanozomii, ce conțin eumelaina) sau
minge de fotbal european (feomelanozomi, ce conțin f eomelanină). Melanozomii plini cu melanină
trec în dendritele melanocitelor pentru a fi injectați în keratinocit elor vecine acestora. La acest
nivel, melanozomii sunt încorporați în pachete lizozomale (complexe melanozomice) și distribuiți
în citoplasmă. A cest tip de lizozomi secretori sunt prezenți în diferite celule hematopoietice și în
melanocite, lucru care explică de ce unele tulburări genetice de pigmentare sunt asociate cu funcții
imune anormale (forme rare de albinism, cum ar fi sindroamele Hermansk y-Pudlak și Chediak –
Higashi).
Rasa neagră nu este „neagră” pentru că are mai multe melanocite decât caucazienii, ci
datorită faptului că melanocitele lor produc mai mulți melanozomi și aceștia sunt mai mari ca
mărime, fiind dezintegrați mai încet în complexe melanozomice. Melaninele protejează împotriva
radiației UV prin absorbția și împrăștierea razelor și prin îndepărtarea radicalilor liberi. [17]

Fig.1 Sinteza eumelaninei ș i feomelaninei
Sursa: http://www.e -ijd.org/articles/2007/52/2/images/IndianJDermatol_2007_52_2_71_33282_1.jpg/

6
Controlul melanogenezei: melanogeneza poate fi crescută de numeroși stimuli, cel mai
important dintre aceștia fiind radiația UV. Bronzarea implică 2 reacții distincte.
Bronzarea imediată – apare după expunerea la radiațiile UVA (320 -400 nm). Această
pigmentare a pielii apare în interval de minute până la zile și depinde de doza de radiații UV si de
culoarea constitutivă a pielii. Este responsabilă pentru fenomenul bine cunoscut de „bronz fals”.
Nu apare prin sinteză de melanină, ci prin oxidarea melaninei preformate și redistribuirea melaninei
din mela nozomii perinucleari către dendritele periferice.
Bronzarea întârziată – producția de pigment nou are loc la 3 -4 zile după expunerea la
radiațiile UVB (290 -320 nm) și UVA, și este maximă la 7 zile după expunere. Depinde de
proliferarea melanoc itelor, creșterea activității tirozinazei, producția de melanozomi, si de
transferul accelerat al melanozomilor noi formați în keratinocitele vecine. [19]

3. Funcțiile pielii

a) Funcția de barieră epidermică
Stratul cornos previne pierderea lichidului interstițial din interior și acționează ca o barieră
împotriva penetrării substanțelor potențial dăunătoare din afară. Dizolvarea cu un solvent a
epidermului conduce la creșterea permeabilității pentru apă și est e bine cunoscut că deficitul de
acizi grași esențiali determină o funcție de barieră a pielii ineficientă. În formarea barierei cutanate
intervin ceramide, colesterol, acizi grași liberi și mici cantități de alte lipide. Factorul natural de
hidratare (NMF) , predominant format din aminoacizi și metaboliții lor, ajută, de asemenea, la
menținerea proprietăților stratului cornos. Funcția de barieră este afectată în cazul în care stratul
cornos este îndepărtat experimental, prin îndepărtarea succesivă cu bandă a dezivă, sau clinic, prin
injurie sau boală.
Impermeabilitatea relativă a stratului cornos precum și efectul de „scară rulantă”, adică de
descuamare continuă a corneocitelor, oferă o barieră pasivă împotriva microorganismelor
infecțioase. În afară de aceasta, protecția este dată de peptidele antimicrobiene diverse de la nivelul

7
suprafețelor epiteliale, cum sunt defensinele și catelicidinele. Un strat cornos nat ural este puțin
permeabil pentru apă și relativ impermeabil pentru ionii de sodiu și potasiu. [3]
b) Funcția secretorie
Este asigurată de glandele sudoripare și de glandel e sebacee. Secreția sudorală este un
fenomen care în esență constă în pierderea căldurii (termoliză) prin fenomenul de evaporare a apei
la suprafața pielii. Sudoarea secretată de glandele sudoripare este o soluție salină hipotonă, fiind în
principal compus ă din apă și electroliți, principalii fiind reprezentanți de clorură de sodiu, potasiu
și bicarbonați. Sudoarea conține de asemenea și substanțe organice precum acid lactic, uree și
amoniac. Glandele sudoripare ecrine secretă sudoarea continuu. Perspirația insensibilă a unui
organism în repaus este în jur de 200 mL de sudoare pe oră la o temperatură a mediului ambiant de
18°C.
Secreția sebacee are rol în constituirea filmului hidrolipidic de suprafață și participă la
împiedicarea deshidratării stratului cornos, opunându -se pierderii insensibile de apă. Mai are rol în
echilibrarea ecosistemului bacterian cutanat (flora bacteriană) și menținerea confortului la
atingerea epidermului. [16]
c) Funcția de termoreglare
Pielea intervine pentru menținerea homeostaziei prin stocarea sau eliberarea căldurii,
menținând astfel constantă temperatura compartimentului intern. Temperatura cutanată variază
între 20°C și 40°C, cel mai adesea situându -se între 28°C și 32°C la o valoa re intermediară între
temperatura internă și mediu. Pielea elimină apă într -un mod insensibil, fenomen numit perspirație.
Protecția împotriva frigului se realizează prin creșterea metabolismului, producerea de căldură prin
mușchi și vasoconstricție cutanat ă arteriolară. În schimb, protecția împotriva căldurii se realizează
prin vasodilatație cutanată activă și sudorație. [19]
d) Sinteza vitaminei D
7- dihidrocolesterolul de la nivelul keratinocitelor este transformat sub acțiunea razelor UV
în col ecalciferol. Vitamina devine activă după hidroxilarea în poziția 25 la nivelul rinichiului.
Bolile renale și lipsa soarelui, mai ales la persoanele de culoare, pot provoca deficit de vitamină D
și rahitism. Câțiva autori și -au exprimat îngrijorarea privind faptul că nivelurile scăzute de vitamina

8
D pot fi asociate cu unele tipuri de neoplazii și au sugerat că ar trebui încurajată expunerea la soare.
Cu toate acestea, legătura dintre protecția împotriva soarelui, nivelul scăzut de vitamină D și cancer
rămâne nedovedită, iar în cazul în care s -ar dovedi adevărată, suplimentarea dietei cu vitamina D
crește nivelul seric al acesteia.
e) Funcția imunologică
S-a ajuns la concluzia că tegumentul deține un sistem imunitar propriu – SIS (Skin Immune
System). Suportul funcției imunitare este reprezentat de limfocite, mastocite, macrofage tisulare,
granulocite, keratinocite și celule Langerhans. Keratinocitele produc numeroase tipuri de citokine:
interleukine,fac tori de creștere, factori de stimulare și interfe roni. Celulele Langerhans au rol major
în reactivitatea imună a pielii, principalele funcții fiind captarea, procesarea și prezentarea
antigenelor. Mastocitele din derm joacă de asemenea un rol important în procesele imunologice și
stările alergice. Dermul prin sistemul reticulo -endotelial are și funcție hematopoietică, iar unele
celule din seria mieloblastică și limfoblastică pot fi prezente în stări patologice. [40]
Tabel 1 Funcțiile celulelor rezidente dermice
Fibroblaști Sinteza colagenului, reticulinei, elastinei, fibronectinei,
glicozaminoglicanilor și a colagenazei
Fagocite
mononucleare Fagocitează și distrug bacterii, secretă citokine
Limfocite Supraveghere imunologică
Celule Langerhans Celule prezentatoare de antigen, în tranzit de la epiderm la ganglionii
limfatici locali
Mastocite Stimulate de către antigene, componente ale complementului si alte
substanțe în scopul eliberării mediatorilor inflamației: histamine,
prostaglandine, heparină, leukotriene, triptaza și factori chemotactici
pentru eozinofile și neutrofile
Celule Merkel Transductori ai atingerii fine

9
f) Funcția de cicatrizare a pielii
Pielea izolează și protejează oragnismul față de mediul exterior. Atunci când apare o soluție
de continuitate sau o alterare a pielii, intervine procesul de cicatrizare cu implicarea unui număr
mare de tipuri celulare. În procesul de cicatrizare cutanată al plăgilor acute intervin trei mari etape:
în prima fază, vasculară și inflamatorie, în plagă ia naștere un dop de fibrină; a d oua fază constă în
reparația tisulară dermică și epidermică conducând la epitelizarea plăgii; ultima fază constă în
remodelarea matricei extracelulare și în maturarea cicatricei. [7]
g) Funcția neuroexteroreceptoare
Exteroreceptorii pielii (tactili, termici, dureroși) preiau semnalele care sunt transmise apoi
centrilor nervoși superiori și sunt transformate în senzații de cald, frig, tactile, de prurit sau durere.
Senzația tactilă presupune activarea corpusculilor Me issner, a discurilor Merkel, sau a terminațiilor
nervoase libere. Sensibilitatea la presiune implică corpusculii Vater Pacini, iar termorecepția este
asigurată de corpusculii Krause (crioreceptori) și Ruffini (calorireceptori). În algorecepție intervin
terminațiile nervoase libere, iar pentru prurit nu s -au pus în evidență terminații senzitive
specializate.
h) Funcția neurovasomotorie
Contribuie la adaptarea circulației sanguine prin vasoconstricție sau vasodilatație, în funcție
de nevoile organ ismului, procese foarte importante în reglarea hemodinamică a organismului.
i) Funcția metabolică
La nivel cutanat au loc numeroase procese metabolice care contribuie la starea de troficitate
a pielii. Pe de altă parte, între tegument și restul o rganismului există multiple schimburi metabolice,
pielea fiind un adevărat rezervor de sânge. [16]
j) Funcția de rezistență, elasticitate și plasticitate
Prin funcția de rezistență, pielea realizează protecție față de agenții mecanici; aceasta se
realizează prin continuitatea epidermului, substanța intercelulară, coeziunea interkeratinocitară și
coeziunea dermoepidermică. Fibrele de colagen au rezistență mare la tracțiune, iar fibrele elastice
au rol în elasticitatea tegumentului.

10
k) Funcția psihosoc ială
Pielea influențează comunicarea dintre oameni prin aspect, culoare, precum și prin
feromonii prezenț i la acest nivel. [19]

4. Diagnosticul dermatolog c

a) Antecedentele familiale
Dintre antecedentele familiale au importanță bolile alergice (ex. : urticarie, eczeme, rinită
alergică, astm bronșic), bolile cu transmitere genetică (ex. : psoriazis, eczemă) sau bolile infecțioase
(ex.: tuberculoza, lepra).
b) Anamneza personală
Anamneza trebuie să releveze: expunerea la noxe externe (ex. profesia, mijloace de îngrijire,
cosmetice, îmbrăcăminte) sau la alți factori (animale, frig, căldură), medicamente, obișnu ințe
alimentare; agravarea sezonieră a simpt omelor afecțiunilor cutanate; istoricul bolii: data debutului
afecțiunii, mo dul de apariție și evoluție acut sau cronic al bolii, tratamentul efectuat până în
momentul con sultului; simptomele prezente: prurit, arsuri, dureri. [11]
c) Examenul obiectiv
Inspecția se face la lumină naturală, minuțios, cu examinarea întregulu i tegument și a
mucoaselor, începându -se de la cap și terminându -se la degetele picioarelor. Atenția trebuie atrasă
de:
– pielea pǎroasǎ a capului: scuame, căderea părului, cicatrici;
– față: status seboreic;
– ochi: anomalii pupilare;
– mucoasa bucală: examinarea acesteia trebuie făcută în următoa rea ordine: buze , gingia,
palatul dur, palatul moale, amigdale;
– regiunea cervicală: adenopatii;

11
– trunchi: axile , organe genitale, dispunerea părului pe torace și abdomen;
– extremități: zonele de flexie și extensie, spațiile interdigitale, palme, plante, unghii. [27]
d) Date utile pentru diagnosticul diferențial al bolilor de piele
Vârsta:
– lupusul tuberculos apare de obicei în primii 20 de ani de viață ;
– lupusul eritematos apare între 30 ș i 40 de ani;
– ulcerul varicos este o afecțiune îndeose bi a vârstelor peste 40 de ani;
– pemfigusul vulgar apare după 50 de ani.
Sexul:
– la bărbați sunt mai frecvente rinofima, acneea cheloidiană , acneea conglobată.
– la femei sunt mai des întâlnite reacțiile al ergice după cosmetice și prurigoul nodular.
Ocupația:
– la pacienții din mediul rural se întâlnesc mai frecvent er izipeloidul , nodulii mulgătorilor;
– la mineri și sportivi sunt mai frecvente micozele ;
– la cei care lucrează în industria chimică, fabric i de ciment: eczemele profesionale. [7]
e) Examenele de laborator
Eventuala recoltare de sânge se face în funcție de afecțiunea cutanată: ex. VSH, numă rul
de leucocite și ASLO în erizipel.
f) Examenul histopatologic
Biopsia excizională sau incizională se efectuează în cazul tumorilor cutanate sau
dermatozelor inflamatorii neprecizate.
g) Diagnosticul alergologic
Rezultatul testărilor alergologice au o valoare reală doar în strânsă corelație cu o anamneză
corespunzătoare. Reacțiile pozitive ale testelor cutanate nu înseamnă întotdeauna și alergie. [34]

12
Tabel 2 Clasificarea reacțiilor imunopatologice după Coombs și Gell
Tipul de reacție Cauza Simptomatologie
Reacția de tip I Mediată de Ig E urticarie, rinita alergică,
alergii medicamentoase,
șoc anafilactic
Reacția de tip II Citotoxică anemie hemolitică autoimună,
trombocitopenie autoimună,
pemfigus vulgar
Reacția de tip III Mediată de complexe imune boala serului, reacție Arthus,
urticarie vasculitică
Reacția de tip IV Mediată celular alergia la tuberculină,
dermatita alergică de
contact

Prick -testul și testul intradermic
Prick testul și testul intradermic își găsesc indicația în suspicionarea unei reacții de tip I
(ex.: alergia la praf de casă, rinită alergică). Seturile de substanțe standard utilizate în testări,
compoziția de bază a unguentelor, precum și alergenii profesionali pot fi obținuți din comerț.
Contraindicația utilizării lor constă în existența în anamneză a unei reacții anafilactice.
Prick -testul constă în aplicarea unei picături din soluția de alergen pe supra fața anterioară
a antebrațului și practicarea la acest nivel a unei scarificări sau înțepături superficiale (cutireacție)
prin stratul c ornos (pe cât posibil evitarea sângerării). Citire a se face după 20 de minute. În caz de
sensibilitate apare eritem și edem.
Aprecierea aspectului se face în comparație cu un martor pozitiv (fosfatul de codeină care
apreciază calitatea funcți onală a mastocitelor sau clorhidratul de histamină care explorează
răspunsul vascular la mediatori) și un martor negativ (soluție glicero -salino -fenolată). Terapiile
anterioare cu corticosteroizi sau sedative pot influența rezultatul testărilor, fiind nece sară
întreruperea acestor terapii cu 1 -2 săptămâni înaintea efectuării testărilor.

13
Testul intradermic sau intradermoreacția constă în injectarea în dermul superficial a unei
cantități reduse de alergen (0,02 -0,04 ml) în soluție sterilă până la obținerea unei papule cu
diametrul de 3 mm. Datorită riscului declanșării unor reacții severe nu se practică decât în cazul
unui test de scarificare negativ, folosindu -se o diluție de 100 -1000 de ori mai mare decât în
cutireacție. Citirea reacției se face după 20 de minute și se consideră pozitivă dacă diametrul
papulei este de minim 7 mm și dacă aceasta este înconjurată de un halou eritematos. Reacția se
însoțește de prurit. Pericolul apariției șocului anafilactic în cursul intradermoreacției necesită
existența trusei de urgență. În cazul unei sensibilizări cunoscute (anamnestic existența unui șoc
anafilactic) testul trebuie practicat într -o secție de dermatologie. [11]
Testul epicutan
Indicația testului epicutan este suspicionarea unei reacții de tip IV (ex. : dermatita de contact
alergică). Testul se efectuează prin aplicarea pe fața anterioară a antebrațului sau pe spate a unei
mici cantități din substanța de testat, sau, în cazul în care este vorba de un lichid, a unei mici bucăți
de tifon impregnată în antigen. Aceasta se acoperă cu leucoplast pe durata necesară testării. După
48 de ore se îndepărtează leucoplastul și se face prima citire cu marcarea rezultatelor. A doua citire
se efectuează după 72 de ore.
În caz de reac ție pozitivă (sensibilizare) apare o înroșire cu infiltrație, vezicule și prurit.
Reacția pozitivă se poate cuantifica astfel:
– gradul 1 – eritem cu notă urticariană;
– gradul 2 – ca și gradul 1 la care se adaugă papule izolate sau papulo -vezicule;
– gradul 3 – eritem cu numeroase vezicule sau chiar bule.
Dacă reacția este în creștere (intensificarea reacției între prima și a doua citire) indică
alergia. Dacă reacția este în descreștere (ameliorarea reacției între prima și a doua citire) indică un
efect toxic. Alergenele de contact frecvent întâlnite sunt: nichelul (brățări, inele), cromul (ciment),
cobaltul (ciment), formaldehida (dezinfectante), materialele sintetice, antibi oticele, cauciucul,
excipienți unguente . [27]

14
h) Diagnosticul micologic
Examenul micologic își găsește indicație în cazul suspicionării unei micoze (eflorescențe
inelare cu centrul palid și marginea activă, unghii îngroșate și galbene).
Examenul direct
În cazul afectării pielii , după curățirea și dezinfectarea pielii cu alcool 70%, recoltarea se
face prin raclarea scuamelor din periferia leziunilor eritemato -scuamoase și depunerea lor pe o
lamă de sticlă bine degresată. Se adaugă 2 -3 picături din soluția disociantă și se acoperă cu o lamelă
de sticlă. Cu o hârtie de filtru se va absorbi excesul de substanță care depășește marginile lamelei.
În cazul afectării unghiilor se va recolta material cornos de la nivelul feței inferioare a
plăcii unghiale din mai multe locur i în cantitate suficientă. În cazul afectării părului se extrag cu
pensa 5 -10 fire de păr suspecte de a fi parazitate (decolorate, cu luciul pierdut, încurbate).
Pentru disocierea materialului examinat se pot folosi următoarele soluții: sulfura de sodiu
(disociere la rece), hidroxidul de potasiu 40% (preparatele vor fi încălzite la flacăra becului
evitându -se fierberea), cloralacetofenolul. Materialul de examinat va fi lăsat să se disocieze 20 -30
de minute sau chiar o oră înainte de a fi examinat la microscop. Parazitul poate fi evidențiat la
microscop sub formă de filamente și/sau spori. [22]
Culturile
Însămânțarea materialului patologic se face pe mediul Sabouraud pus în tuburi înclinate sau
flacoane Erlenmayer. Culturile se dezvoltă la temperatura camerei atingând un diametru de 1 -2 cm
după 3 -10 (14) zile. Aspectul coloniilor de pe mediul de cultură indică specia de ciupercă.
Examenul la lampa Wood
Se bazează pe proprietățile unor materiale patologice de a prezenta fluorescență la raz ele
ultraviolete trecute prin filtre speciale. Lampa Wood este o lampă de cuarț cu filtru de cobalt ce
emite raze ultraviolete proiectate într -o cameră obscură. În microscopia pielii capului apare o
fluorescență verzuie, în eritrasmă o fluorescență de cul oare roșu -coral iar în pitiriazisul versicolor
o fluorescență portocalie. [11]

15
Capitolul II : Psoriazis ul

1. Generalități
Psoriazisul este o dermatoză eritemato -scuamoasă, necontagioasă, de cauză necunoscută,
având o evoluție cronică. Psoriazisul afectează 2% din populație.
Psoriazisul este caracterizat prin modificarea homeostaziei epidermice (hipe rproliferare și
tulburări ale diferențierii keratinocitare) și prin fenomene inflamatorii dermo -epidermice
complexe. Înnoirea accelerată a epidermului poate fi indusă de factori de proliferare
extrakeratinocitari sau poate fi rezultatul unei anomalii intri nseci a keratinocitului [18]

Fig. 2. Histopatologia psoriazisului
Sursa :http://www.romedic.ro/fold/img -content/psoriazis -dreamstimeadditional_25788833%20[Converted]_s400.jpg//
Factorii extrakeratinocitari pot fi produși de polimorfonuclearele neutrofile, care migrează
în stratul cornos participând la conturarea aspectului histologic al psoriazisului și secretă proteaze,
sau de limfocitele CD4 care după activarea prin antigenele clasice sau prin superantigene produc
diverse citokine care stimulează turn -overul keratinocitelor. Ipoteza activării limfocitelor T apro pie
psoriazisul de bolile autoimune explicând marea eficiență terapeutică a ciclosporinei în psoriazis.

16
Factorii intrakeratinocitari sunt reprezentați de anomalii ale membranei și nucleului
(proteinkinazele A și C, nucleotide ciclice). Se constată o creștere a expresiei diferiților receptori
pentru epidermal growth factor (EGF), diverse anomalii ale moleculelor de adeziune, o perturbare
a diverșilor factori de creștere și de diferențiere a keratinocitelor (transforming growth factor alfa
– TGF α, IL-6) și diverselor anomalii ale genelor implicate în răspunsul la vitamina D și la vitamina
A care participă la proliferarea și diferențierea epidermică. [4]
2. Factori etiologici
Factorii de mediu (stres, climat, infecții , traumatisme) favorizează apariția psoriazisului la
persoanele cu predispoziție genetică. Alcoolul și tabacul sunt considerați factori de gravitate și
rezistență terapeutică.
a. Predispoziția genetică este dovedită prin existența cazurilor familiale (30% din cazuri)
și apariția frecventă a dermatozei la gemenii monozigoți. A fost raportată asocierea frecventă a
psoriazisului cu antigenele de histocompatibilitate HLA CW6 și DR7. Ozawa și colaboratorii î n
1986 au demonstrat posibilitatea existenței unui pleomorfism genetic în psoriazis. [35]
b. Factori infecțioși.
Debutul psoriazisului în copilărie după o infecție rino -faringiană îndeosebi streptococică
este dovedit, aceasta put ând de asemenea agrava un psoriazis existent. Rolul antigenelor bacteriene
sau a superantigenelor în stimularea limfocitelor T este discutat. Apariția sau agravarea
psoriazisului în SIDA aduce în discuție implicarea retrovirusurilor în această afecțiune.
c. O serie de medicamente pot induce sau agrava psoriazisul. Dintre acestea cele mai
cunoscute sunt sărurile de litiu, inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei, interferonul α,
antipaludicele de sinteză, antiinflamatorile nesteroidiene , betablocantele, digoxina, clonidina,
tetraciclinele.
d. Factori psihologici
Este cunoscut rolul șocurilor emotive și al traumelor afective în declanșarea bolii sau în
apariția puseelor. Stresul psihologic acționează prin interm ediul unei secreții crescute de
neuromediatori și hormoni suprarenalieni. [18]

17
3. Manifestări clinice
Psoriazisul vulgar debutează cel mai frecvent în jurul vârstei de 20 de ani, putând însă
debuta la orice vârstă, inclusiv la copii. Leziunile se prezintă sub formă de plăci și placarde
eritemato -scuamoase, plane sau ușor reliefate, rotunde, ovalare sau pol iciclice, uneori înconjurate
de un halou albicios (inelul lui Voronoff).
Scuamele sunt superficiale, de colorație albă -sidefie, pluristratificate, groase sau
dimpotrivă parțial decapate. Scuamele se pot detașa strat cu strat prin gratajul met odic al lui Brocq
punându -se astfel în evidență semnul lui Auspitz (mici puncte hemoragice sângerânde care apar la
detașarea scuamei în totalitate) patognomonic pentru boală. Dimensiunile leziunilor sunt variabile
de la forme punctate (eflorescențe punctif orme), gutate (dimensiuni sub 1 cm), numulare (elemente
rotunde cu diametrul de unu sau mai mulți centimetri), la plăci și placarde. Se pot întâlni și forme
figurate cu plăci policiclice, inelare, circinate sau girate.
Cel mai adesea lezi unile sunt multiple și simetrice, uneori difuze. Localizările
caracteristice sunt mai ales pe zonele expuse frecării: coate, marginea cubitală a antebrațelor,
genunchi, regiunea lombo -sacrată. Pot fi afectate și pielea păroasă a capului, palmele și plantel e.
Localizările la nivelul mucoaselor sunt rare. În psoriazis semnul Köbner este prezent. Pruritul este
de obicei absent. [28]
4. Diagnostic
Diagnosticul psoriazisului este clinic rareori efectuându -se examenul anatomopatologic.
Atunci când este efectuat acesta va arăta o hiperkeratoză cu parakeratoză considerabilă și
alternândă, o acantoză a epidermului prin proliferarea excesivă a keratinocit elor. Crestele
interpapilare sunt adâncite sub formă de clopot. Papilele dermice sunt vascularizate și alungite în
formă de deget de mănușă (papilomatoză). În rest epidermul este sediul unor microabcese formate
din polinucleare (microabcesele Munro -Saboura ud). În derm există un infiltrat format din limfocite
T CD4. [39]

18
5. Forme clinico -topografice
a. Psoriazisul pielii păroase a capului se prezintă sub formă de placarde circumscrise, de
diferite mărimi, rotunde, bine delimitate sau sub forma unei carapace acoperind toată calota.
Scuamele stăbătute de fire de păr pot fi groase și onctuoase, ușor detașabile sau fine și uscate,
dispuse pe f ond eritematos viu. Eritemul apare după îndepărtarea scuamelor sau la periferia
placardelor, uneori la linia de inserție a părului când leziunile cuprind toată calota. Localizarea
occipitală este frecventă. În regiunea anterioară, la liziera pielii păroase a capului, leziunile sunt
adesea inflamatorii realizând o coroană seboreică. De obicei părul nu prezintă alterări iar leziunile
nu sunt pruriginoase.
b. Psoriazisul inversat (al pliurilor) este găsit în pliuri în special interfesier, inghinal ,
axilar, submamar și ombilical. Placa psoriazică este infiltrată și bine delimitată, macerată, fără
prezența de scuame dar cu prezența de fisuri.
c. Psoriazisul palmo -plantar se prezintă de obicei ca plăci hiperkeratozice albe -sidefii
realiz ând o keratodermie în insule sau difuză. O formă clinică particulară este pulpita keratozică.
d. Psoriazisul unghiilor este frecvent întâlnit asociat leziunilor cutanate dar poate să apară
și izolat. Poate să se prezinte ca depresiuni punctate (unghie în degetar) sau să realizeze o onicoliză
cu decolare distală și zona proximală de culoare arămie. Se pot găsi de asemenea șanțuri
longitudinale, hiperkeratoză subunghială, îngroșări de colorație gălbuie, hemoragii filiforme.
e. Psoria zisul mucoaselor se manifestă doar prin afectarea glandului sub forma de plăci
eritematoase, nescuamoase, bine delimitate.
f. Psoriazisul feței este rar întâlnit, putând lua aspectul unei dermatite seboreice
(sebopsoriazis).
g. În psoriazisul universal aproape toată suprafața cutanată este afectată cu păstrarea
caracterelor clinice ale psoriazisului vulgar. [44]
6. Forme grave de psoriazis
a. Psoriazisul eritrodermic se caracterizează printr -o generalizare a erupției ce cuprinde
mai mult de 90% din tegument, inclusiv a acelor zone care în mod normal sunt respectate (de

19
exemplu fața). Psoriazisul eritrodermic poate să apară de novo sau să fie provocat de tratamentele
inadecvate cu cignolin, gudroane, săruri de aur sau corticoterapie pe cale generală. Eritrodermia se
poate complica cu suprainfecții, tulburări de termoreglare și hidroelectrolitice impunând internarea
pacientului. [28]
b. Psoriazisul pustulos poate să apară de novo sau pe fondul unui psoriazis deja cunoscut
în urma acțiunii declanșatoare a unor factori iritabili locali (terapie topică iritantă) sau generali
(infecții acute respiratorii, stres psihic, sarcină, hipocalcemie).
Psoriazisul pustulos localizat palmo -plantar se manifestă prin vezicule și pustule galbene
care devin în evoluție brune, afectând îndeosebi femeile de vârstă medie. Localizările mai frecvente
sunt eminența tenară, bolta plantară, bilateral și simetric. Prurit ul este constant și sever. Evoluția
este cronică cu pusee imprevizibile.
Psoriazisul pustulos generalizat (von Zumbusch) debutează brutal cu alterarea stării
generale, febră și placarde roșii -vii acoperite de pustule superficiale, albe, nef oliculare, care pot
conflua formând „lacuri” întinse localizate în special pe trunchi. Pliurile sunt primele interesate.
Mucoasele bucală și linguală sunt sediul unor leziuni pustuloase și erozive. În câteva zile survine
o descuamație fină, scarlatiformă, dar noi pustule pot să apară. Evoluția este gravă punând în joc
prognosticul vital. Impetigo herpetiform este o formă rară de psoriazis pustulos generalizat întâlnit
la femeia gravidă. Unicitatea celor două forme de psoriazis pustulos este histologică cu p rezența
pustulei spongiforme multiloculare și aseptice, diferențiindu -se astfel de pustula de origine
infecțioasă. [29]
c. Psoriazisul artropatic se întâlnește la 20% dintre pacienții cu psoriazis putând realiza
diverse tablouri clinice:
– forma oligoarticulară asimetrică poate afecta articulațiile interfalangiene distale, proximale,
metacarpofalangiene, șoldurile sau genunchii;
– forma simetrică este asemănătoare poliartritei reumatoide dar cu reacția Waaler Rose negativă;
– forma ce inte resează predominant sau exclusiv articulațiile interfalangiene distale, prezentându –
se de obicei ca oligoartrite și se asociază cu modificări unghiale;
– reumatismul psoriazic axial cu afectarea vertebrală și sacro -iliacă apropiată de o spondilartrită
anch ilopoietică dar în care asocierea cu antigenul HLA B27 este mai puțin frecventă.

20
d. Psoriazisul și infecția cu HIV
În cursul infecției cu HIV psoriazisul este mai grav și refractar la terapia convențională.
Poate îmbrăca aspectul psoriazisului clasic, pustulos sau eritrodermic diferențiindu -se greu de
dermatita seboreică profuză. [44]
7. Evoluție și complicații
Boala debutează de obicei la adolescent și adultul tânăr. În general psoriazisul cu debut
precoce este familial fiind asociat cu antigene de histocompatibilitate și având o evoluție mai gravă
decât psoriazisul cu debut mai tardiv. Evoluția psoriazisului este cronică, făcându -se prin pusee
întrerupte de remisii în timpul cărora leziunile sunt absente sau minime. Remisiunile sunt mai ales
vara, razele ultraviolete având un efect benefic. Puseele, adesea imprevizibile, pot fi declanșate de
factori psihologici, m edicamente și/sau infecții ORL. Traum atismele cutanate (zgârieturi,
vaccinări, chirurgie) pot induce apariția leziunilor (fenomenul Köbner). Suprainfecțiile bacteriene
sau cu Candida albicans (la nivelul pliurilor) pot induce sau agrava leziunile.
Sensibilizarea la topicele aplica te poate induce apariția pruritului și a eczematizării.
Psoriazisul, chiar în afara formelor grave (eritrodermică, pustuloasă și artropatică), poate afecta
profund calitatea vieții putând să împiedice desfășurarea activită țiilor cotidiene. [18]

8. Tratament
A) Tratamentele locale
1. Agenții keratolitici sunt utilizați la începutul tratamentului pentru decaparea scuamelor.
Cel mai des utilizat este acidul salicilic în concentrații de la 2 la 10% într -un excipient gras
(vaselină). Este contraindicat la copil (risc de intoxicație salicilică) și nu trebuie d epășită
concentrația de 10% (20% doar în caz de utilizare limitată la palme și plante). Tot în pomadă poate
fi utilizată și ureea în concentrație de 5 -10% în localizările palmo -plantare.
2. Gudroanele sunt utilizate pentru efectul lor reductor . Se pot utiliza trei tipuri de
gudroane: de huilă, de roci bituminoase și vegetale. Cele mai des utilizate sunt gudroanele vegetale

21
și anume acidul crisofanic (ditranol, cignolin) cu puternică acțiune antimitotică asupra stratului
bazal prin blocarea sint ezei de ADN.
Tratamentul se începe cu concentrații mici în pomadă (0,1 -0,2%) crescându -se progresiv.
Se utilizează „minut terapia” cu menținerea cignolinului 15 -20 de minute strict pe leziune.
Cignolinul nu se aplică pe pliuri și mucoase.
În urma tratamentului poate să apară o pigmentație reziduală. Cignolinul poate fi asociat
cu acidul salicilic, dermocorticoizi și ultraviolete (metoda Ingram). [15]
3. Dermocorticoizii sunt utilizați mai ales în pomadă, cremele fiind rezervate pentru pliuri
și loțiunile pentru pielea păroasă a capului. Datorită posibilității de apariție a efectelor secundare
este de recomandat tratamentul cu durată limitată și controlarea cantității uti lizate.
Se recomandă: începerea tratamentului în afara feței cu dermocorticoizi de clasa I; o
singură ap licație pe zi este suficientă; după albirea leziunilor aplicațiile se răresc sau se foloses c
dermocorticoizi de clasa II; optimizarea efi cienței lor prin uti lizarea pansamentelor ocluzive;
asocierea cu alte tratamente utilizate în psoriazis: acid salicilic, uree, cignolin, calcipotriol.
Inconvenientul acestei terapii este pericolul recăderii în momentul întreruperii tratamentului. [25]
4. Analogi ai vitaminei D3 sunt reprezentați de calcipotriol ( Daivonex® ) și tocalcitol
(Apsor® ). Tratamentul constă în: două aplicații pe zi (calcipotriol) și o aplicație pe zi (tocalcitol),
asocierea posibilă cu dermocorticoizi, nu trebuie depăsită doza pe să ptămână.
Analogii vitaminei D3 au o acțiune asemănătoare corticoizilor dar mai lentă, nu mai
prezintă efect secundar atrofiant dar produc iritație mai ales la nivelul feței și pliurilor.
5. Tazarotenul (Zorac®) este un retinoid topic utlizat în psoriazisul cu leziuni limitate
(<10% din suprafața tegumentului). Poate produce iritație locală și este contraindicat în sarcină.
6. Băile și emolientele sunt utilizate pentru decaparea leziunilor și îndepă rtarea pruritului.
7. Fototerapia
Sunt utilizate diferite metode de fototerapie:
a. PUVA terapia constă în asocierea unui psoralen fotosensibilizant 8-metoxi-psoralen
(Meladinine® ) sau 5 -metoxi-psoralen ( Psoralen® ) și apoi iradierea cu UVA. Moleculele de

22
psoralen sunt activate de ultraviolete, legându -se de ADN -ul nuclear și mitocondrii. În urma acestei
legături diviziunea celulelor epidermice este încetinită. Este utilizată în psoriazisul cu afectare a
peste 30% di n suprafața tegumentului, fiindu -i necesare în medie 20 de ședințe (3 ședințe pe
săptămână).
b. Fototerapia UVB cu bandă îngustă nu necesită administrarea de psoralen. Eficiența
este comparatorie cu a PUVA terapiei. În medie sunt necesare 20 de ședințe (3 ședințe pe
săptămână).
Precauți i în utilizarea fototerapiei: contraindicată în caz de a ntecede nte de cancer cutanat;
trebuie să se țină evidența dozei cumulată de ultraviolet e; este necesar să se urmărească pe o
perioadă prelungită teg umentele pacienților tratați; este cont raindicată la femeia gravidă; este
necesară protecția organelor genitale și efectuarea unui examen oftalmologic prealabil
(contraindicație în caz de cataractă).
Efecte secundare: pe termen scurt apariția unui eritem cutanat mai mult sau mai puțin
intens (supradozare, administrarea concomitentă de med icamente fotos ensibilizante), pe termen
lung ultravioletele produc îmbătrânirea prematură a pielii și favorizează apariția cancerelor
cutanate (carcinoame, melanoame). Rezultatele obținute sunt comparabile cu cele două metode:
remiterea în 80% di n cazuri după 20 -30 de ș edințe. [24]

B) Tratamente generale
1. Retinoizii pe cale generală (derivați de sinteză ai vita minei A) : Etetrinat

Retinoizii se administrează per os o dată pe zi în doză de 1 mg/kg corp/zi pentru etetrinat
(Tigason® ) și de 25 -30 mg/zi pentru acitretin. După albirea leziunilor se trece la tratamentul de
întreținere cu 0,4 mg/kg corp/zi etetrinat și de 10 -20 mg/zi acitretin.

23
Efectele secundare sunt de obicei b enigne și dependente de doză. Clinic apare cheilită,
uscăciunea cutaneo -mucoasă, descu amație, căderea părului, prurit. Din punct de vedere biologic :
hiperlipidemie, creșterea transaminazelor, făcând necesară urmărirea regulată a pacienților care se
găsesc sub tratament.
Contraindicaț ii ale retinoizilor aromatici: sarcina, perioada de alăptare, femeia în perioada
de procreere care nu utilizează metode de contracepție eficientă, anomalii biologice hepatice și
lipidice; risc teratogen făcând necesară efectuarea testului de sarcină înaintea începerii
tratamentului la toate femeile în p erioada de activitate genitală și începerea contracepției înaintea
tratamentului, apoi pe toată durata tratamentului și 2 ani după oprirea sa. [15]
2. Metotrexatul

Este utilizat în doză unică săptămânală de 12,5 -25 mg fiind administrat în 3 prize egale la
8 sau 12 ore interval. După 4 -6 săptămâni leziunile se șterg în marea lor majoritate. Administrarea
poate fi făcută și intramuscular. Este necesară o su praveghere biologică strictă din punc de vedere
hematologic : risc de citopenie, de monocitoză; pulmonară: risc de fibroză; hepatică:
transaminazele; în cazul unor tratamente îndelungate cu metotrexat se indică efectuarea biopsiei
hepatice datorită riscului de apariție a fibrozei hepatice.
Datorită efectelor secundare metotrexatul trebuie rezervat numai adultului pentru formele
severe și articulare, evolutive și rezistente la terapia clasică. Metotrexatul este contraindicat în caz
de anomalii ale hemogramei, ale bilanțului hepatic, d e insuficiență renală, existența unei infecții
evolutive, antecedente neoplazice, etilism cronic. [26]

24
3. Ciclosporina

Este utilizată în doză de 5 mg/kg corp/zi administrată per os.
Efectele secundare su nt reprezentate de: nefrotoxicitate cu atât mai frecventă cu cât
tratament ul este de mai lungă durată; hipertensiune arterială; rol favorizant in apariția limfoamelor
și carcinoamelor. În cursul tratamentului trebuie urmărite tensiunea arterială și creatinemia.
Ciclosporina e ste contraindicată în caz de hipertensiune arterială necontrolată, insuficiență renală,
antecedente neoplazice, infecție cronică. La fel ca și metotrexatul, ciclosporina trebuie adminsitrată
doar în cazurile grave de psoriazis și pe perioade limitate. [24]
4. Medicația biologică
Terapia biologică se bazează pe utilizarea unor modulatori ai răspunsului biologic care
interferează cu activarea și funcționarea limfocitelor T responsabile de efectele inflamatorii din
psoriazis. Acești modulatori sunt proteine rezultate prin tehnici de recombinare ADN, înalt
selective, care pot fi: anticorpi monoclonali (infliximab, efalizumab, adalimumab), proteine de
fuziune (alefacept, etanercept, onercept) și citokine sau factori umani de creștere recombinați. [49]

25
Infliximab
Infliximab este un an ticorp monoclonal chimeric (om/ șoarece de tip I gG1k) în care
regiunea constantă a imunoglobulinei este umană iar regiunea variabilă este murină . Infliximabul
are capacitatea de a se cu pla atât cu TNF alfa seric cât ș i cu fo rmele transmembranare ale TNF alfa.
Prin această blocare, TNF alfa nu mai poate să se cupleze cu receptorii proprii și nu își mai exercită
acțiunea proinflamatorie și de creș tere a hiperplaziei epidermice.
În prezent infliximabul este utiliza t în tratament ul bolii Chron, al artritei reumatoide și
în formele moderate și severe de psoriazis ca și în artrita psoriazică . Cura de infliximab presupune
administrarea i .v. a 5 mg/Kg corp sau 1 0 mg/Kg corp timp de 2 ore în săptă mânile 0, 2, 6, și poate
fi repetat ca o si ngură administr are la intervale de 8 -12 sãptă mâni cu rezultate foarte bune .
Alte studii au utilizat acelaș i ritm de administra re dar în doze de 3 mg/Kg corp ș i 5 mg/Kg
corp pe un număr de 249 de pacienți. Rezultatele apreciate în săptă mâna 10 când s -a constatat un
maxim de răspuns la pacienții tratați, indiferent de doză, au evidențiat că 72% din pacienții tratați
cu doza de 3 mg/Kg corp și 88% din pacienții trataț i cu doza de 5 mg/Kg corp au prezentat o
îmbunătăț ire cu 75% a indicelui PASI. [24]
În lotul placebo această îmbunătățire a fost întâlnită la 6% din pacienți. După săptă mâna
10 a început un declin al răspunsului menționat la pacienții trataț i cu 3mg/Kg corp iar la celă lalt lot
efectul favorabil s -a menținut până în săptă mâna 14. Din aceste motive s -a readministr at câte o
doză de 3 mg/Kg corp și respectiv 5 mg/Kg corp în săptămâna 26 cu menț inerea efectului favo rabil
încă câteva săptămâni .
Infliximabul are efect ș i în formele clini ce de psoriazis care evolueazã ș i cu alte tipuri
de leziuni în afara celor întâlnite în psoriazisul vulgar cum ar fi: psoriazisul pustulos generalizat,
psoriazisul eritrodermic sau psoriazisul artropatic. Un studiu în acest sens a fost realizat de Paulo
Chon în 2007 care a utilizat un lot de 27 de pacienș i dintre care 5 cu psoriazis eritrodermic , 3 cu
psoriazis pustulos generaliza t și 13 cu psoriazis și artrită psoriazică, iar restul cu psoriazis vulgar
generalizat. Toate aceste forme de psoriazis au fost r efractare la tratamentele uzuale aplicate de
mai multe ori.
Doza de infliximab a fost de 5 mg/Kg corp aplicată în săptă mânile 0, 2, 6 și apoi la 8
săptă mâni , în medie 78 de s ãptãmâni. Rezultatele au evidențiat că în medie la 68% din pacienți au

26
prezentat în săptămâna 14 o îmbunătăț ire a indicelui PASI de 75%. Pacienț ii cu psoriazis pustulos
gene ralizat s -au încadrat în această valoare medie având o îmbunătățire relativ rapidă a sindromului
clinic .
În prezent se încearcă lărgirea indicaț iilor de utilizare a in fliximabului la o serie de
afecț iuni dermatolog ice cum ar fi: dermatita atopică , pitiriazis rub ra pilar, pioderma gangrenosum
și leziunile cutanate de sarcoi doză. În toate aceste afecț iuni TNF alfa are un rol pa togenic important
prin proprietățile sale proinflamatorii . Adm inistrarea infliximabului s -a făcut iniț ial ca
monoterapie, u lterior s -a demonstrat că infliximabul po ate fi asociat cu terapia locală clasi că (acid
salicilic ș i cort icoizi) sau poate fi asociat cu metotrexatul .
Administrarea prelungită a infliximabului a dus la apariț ia mai multor efecte adverse.
Astfel s -au semnalat reacț ii de hipersensibilitate întârziată, mialgii, artralgii, febră, rash, creș terea
valorii transami nazelor, cefalee, vertij, infecții (infecții cu germeni oportuniști dar și o creștere a
riscului de infecție TBC). În general reacțiile adverse apărute în cursul administră rii de infliximab
se remit în câteva luni de la întreruperea tratamentului. Riscul de apariț ie a unei tumori maligne
prin blocarea TNF alfa, element important în lupta antitumorală a organismului, teo retic, pare să
fie crescut dar greu evidenț iat de studiile clinice. [26]
Etanerecept
Etanerecept este format dintr -o moleculă recombinantă care conține receptorul p75 al
TNF și porțiunea Fc a unei imunoglobuline IgG1 umană. Etanereceptul are capacitatea de a se
cupla cu receptorul TNF alfa împiedicând cuplarea acestuia cu re ceptorii de pe suprafața celulelor
blocând astfel acțiunea acestei citokine proinflamatorii.
Etanereceptul s -a dovedit a fi eficace în spondilite anchilozante și în formele medii sau
medii spre severe de psoriazis. Dozele utilizate inițial au fost de 5 0 mg / săptămână timp de 12
săptămâni în administrare subcutanatã. Dozele mai mici de 50 mg / săptămână încercate au avut
un răspuns nesatisfăcător. [28]
Într-un studiu efectuat de Gotlieb s -a administrat etanerecept în doze de 25 mg de 2 or i
pe săptămână și de 50 mg de 2 ori pe săptămână ajungându -se ca răspuns PASI la 75% dupã 12
săptămâni de tratament la 34% și respectiv 49% din pacienți. Continuând tratamentul la 24 de

27
săptămâni rezultatul menționat a fost realizat de 44% și respectiv 59% din pacienți. Studiul a fost
realizat pe un numãr de 672 de pacienți.
Un alt studiu efectuat pe un numãr de 49 de pacienți cu psoriazis sever rezistent la alte
forme de terapie în care s -au utilizat aceleași doze respectiv 25 mg/bi -săptămânal și 50 mg bi –
săptămânal, cercetătorul Ahmad obține rezultate asemănătoare, respectiv la 24 de săptămâni
indicele PASI 75% a fost atins la 47% din pacienți și 66% din pacienți în săptămâna 48. Un pacient
a dezvoltat tuberculoză extrapulmonară și s -a semnala t leucopenie și trombocitopenie tranzitorie,
cinci pacienți au dezvoltat reacții autoimune de tip ANA.
Și în cazul etanereceptului ca inhibitor al TNF alfa s -au semnalat fenomene autoimune
apreciate că apar la 6% din pacienți, mai scăzute de cât alte tipuri de reacții adverse apreciate la
12% din pacienți. Teoretic există riscul de dezvoltare a unor neoplazii prin inhibare TNF. [15]

28
Capitolul III : Vitiligo

Vitiligo este o leucodermie circumscrisă , adesea familială, idiopatică și câștigată. Termenul
de vitiligo provine de la cuvântul „vitelus” prin comparația leziunilor bolnavilor cu petele albe ale
vițeilor.
Vitiligo este o dermatoză frecventă, afectând 1 -2% din populație și chiar 8% în anumite
țări. Poate să apară la orice vârstă, cu predilecție însă sub vârsta de 20 de ani, fără a exista diferențe
de rasă sau sex. Un pacient cu vitiligo prezintă un risc crescut de a avea în familie și alți membrii
afectați, studiile înclinând pentru un mod de transmitere mendelian ă simplă. [4]

Fig. 3. Histopatologia bolii vitiligo
Sursa: http://api.ning.com/files/dxpgMxwg -xC5CoH3hohIvcHM1UiptFkpqFPxda51N*qVlijr05wjGLehFkyZIcBTcaHbA*1QsWIQq8E1or*pv –
V*VVGAgbKl/PreventVitiligo.jpg//
1. Fiziopatologie
Eaminările histologice pe biopsii din tegumetul afectat arată reducerea treptată a
numărului de melanocite până la dispariția lor completă. Melanocitele sunt afectate, în diferite
stadii, inițial melanocitele epidermice, ulterior pot fi afectate și melano citele asociate foliculilor

29
pilari (sunt cele care conferă culoare firelor de păr). Astfel, din punct de vedere histologic se descriu
trei stadii:
– stadiul I : reducerea melanocitelor epidermice cu conservarea celor foliculare;
– stadiul II : dispariția co mpletă a melanocitelor epidermice cu conservarea în continuare a celor
foliculare;
– stadiul III : dispariția melanocitelor epidermice și a celor foliculare. [20]
Cauzele și mecanismele fiziopatologice ale bolii rămân incomplet cunoscute. Există mai
multe t eorii care par a se completa reciproc, enumerate în continuare.
Teoria autoimună se sprijină pe evidențierea de auto -anticorpi anti -melanocite împotriva
melanocitelor în zonele afectate. Teoria autoimună se susține și prin asocierea relativ fr ecventă a
bolii cu alte boli autoimune, precum: tiroidita Hashimoto, boala Graves, sau ne -imunologic cu
diverse disfuncții tiroidiene, inclusiv cancere de tiroidă. Diabetul zaharat insulino -dependent cu
anticorpi anti -insulină apare semnificativ mai frecve nt la bolnavii cu vitiligo, iar alte boli cu
asociere particular de frecvență sunt boala Addison și anemia Biermer.
Teoria enzimatică se bazează pe faptul că frecvent, dar nu la toate cazurile, s -a demonstrat
un deficit de sinteză în melanocite a unei co -enzime care este un cofactor esențial al enzimei
centrale ce intervine în sinteza de melanină.
Teoria autocitotoxică susține că unii metaboliți intermediari ai melaninei sunt eliberați în
citoplasma melanocitelor prin defi cite de membrană care conduc la moartea celulară.
Teoria stresului oxidativ are de asemenea o bună documentare științifică, fiind dovedită
prezența în exces de radicali liberi de oxigen în tegumentul afectat, care distrug mai ales
membranele l ipidice ale melanozomilor.
Teoria predispoziției genetice este și ea bine documentată pentru un număr de cazuri și
cel puțin pentru o colectivitate cu frecvențe înrudiri consanguine din România a fost dovedită
această predispoziție genetică. Î n general, existența unui caz de vitiligo în familie crește riscul
estimat de apariție a bolii de circa 4 ori. [36]

30
2. Clinic
Vitiligo este o afecțiune caracterizată prin macule acromice care prezintă uneori la periferie
o zonă hiperpigmentată și care au de obicei o dispoziție simetrică. Perii dispuși pe zonele acromice
sunt de obicei decolorați. Acromia este în general uniformă, dar există posibilitatea prezenței de
insule brune pe fondul acromic îndeosebi la nivelul scrotului.
Plăcile de vitiligo bine delimitate au marginile de obicei neregulate, sinuoase sau convexe.
Examinarea cu lampa Wood ajută la evidențierea leziunilor de vitiligo. Maculele de vitiligo apar
inițial pe zonele descoperite (față sau dosul mâinilor), apărând uneori și în zone normal
hiperpigmentate (axile, areola mamară, organele genitale) sau pe zonele de tegument expuse
frecării sau traumatismel or (fața dorsală a mâinilor, picioarelor, coate, genunchi, glezne).
Traumatizarea tegumentului poate conduce la apariția de zone depigmentate constituind fenomenul
Köbner. [45]
3. Forme clinice
a) După aspectul leziunilor:
– forma pătată cu prezența de insule de repigmentare având ca punct de plecare foliculul pilos;
– forma punctată cu multiple pete de tip „confetti” de obicei secundare unor agenți depigmentanți
precum hidrochinona.
b) După numărul de leziuni și topografie:
– forma generalizată, uneori universală, cu afectarea întregului tegument și persistența unor zone
foarte limitate de piele normală;
– forma acrofacială este forma cea mai frecventă de vitiligo cu afectarea feței și a extremității
membrel or;
– forma focală sau segmentară cu afectarea unuia sau mai multor metamere, cu localizare
unilaterală sau în bandă.
Vitiligo poate fi asociat cu alte afecțiuni precum pelada, morfee a, lichenul scleros, tiroidita
Hashimoto, boala Basedow, mixedemul, diabetul insulinodependent, boala Adisson, anemia

31
Biermer, miastenia gravis, precum și prezența frecventă a anticorpilor antitiroidieni și anticelulă
parietală gastrică fără existența semnelor funcționale. [48]
4. Diagnosticul
Diagnosticul de vitiligo este un diagnostic clinic bazat pe prezența leziunilor maculoase
hipocrome sau acrome, de talie și forme diferite.
Diagnosticul diferențial se face cu piebaldismul (o formă de albinism par țial prezent de la
naștere, fără margini hiperpigmentate), leucodermiile postinflamatorii, lichenul scleros, pitiriazisul
versicolor acromic, parapsoriazisul în picătură, sifilisul, lepridele, albinismul (în caz de vitiligo
universal).
5. Evoluția
În vitiligo evoluția este imprevizibilă. Debutul este de obicei insidios, putând trece
neobservat. Rareori vitiligo poate ave a un debut brutal după un stres sau după un traumatism fizic.
Soarele poate acționa ca factor declanșator sau poate evi denția leziunile de vitiligo prin contrast cu
tegumentul normal. Uneori o fază eritematoasă poate să preceadă leziunile acromice. Vitiligo
evoluează lent cu extinderea leziunilor și cu posibilitatea acestora de a conflua în placarde întinse.
Evoluția lentă poate fi întreruptă și de puseuri extrem de rapid extensive. Repigmentarea
spontană a fost notată în 10 -20% din cazuri, în general după expunerea la soare. Există și
posibilitatea repigmentării unor zone, cu depigmentarea altora. [20]
6. Tratament
Tratamentele de repigmentare a leziunilor de vitiligo sunt medicale și chirurgicale.
a) Tratamentele medicale:
1. UVA reprezintă o metodă foarte veche de tratament. PUVA terapia utilizează pe lângă
UVA și meladinine (8 -metoxipsoralenul) pe cale orală care are o acțiune fotosensibilizantă. Doza
de meladinine variază între 30 și 50 mg/zi, iar expunerea la UVA se face după două ore de la priza
medicamentoasă.

32
Numărul de ședințe este de 2 -3 pe săptămână, debutul pigmentării apărând după 20 -30 de
ședințe, numărul total de ședințe necesar repigmentării fiind de 100 -300. În locul meladininei poate
fi utilizat tris oralenul (trimeti lpsoralen) și psoralen ul în doză de 0,6 mg/kgc/zi.
PUVA locală utilizează meladinine în soluție de 0,1% cu aplicare strict pe zonele
depigmentate. Expunerea la UVA durea ză 15 secunde la prima ședință și apoi crește progresiv.
2. Kelinul este un furocrom utilizat pe cale orală în doză de 100 mg/zi cu expunere la
UVA după 45 de minute de la ad ministrare timp de 15 minute.
3. Corticot erapia locală dă rezultate foarte bune îndeosebi în localizările de la nivelul
feței, dar repigmentarea este puțin stabilă. La față se utilizează dermatocorticoizi mai slabi,
administrați discontinuu pe perioadă de 2 -3 luni. Corticoterapia generală se poat e utiliza doar în
cazurile cu evoluție rapidă.
4. Depigmentarea pielii normale este o metodă care se utilizează atunci când suprafața
afectată depășește 50% din suprafața corporală totală. În acest scop sunt utilizate cremele de
hidrochinon ă 10% și derivații ei.
b) Tratamentele chirurgicale constau în efectuarea de grefe de piele totală. Aceste
tehnici sunt utilizate în leziunile de vitiligo localizate la nivelul regiunilor descoperite, după eșecul
tratamentelor medicale. [45]

33
Capitolul IV : Rozaceea
Rozaceea este o afecțiune facială frecventă afectând îndeosebi adulții după vârsta de 20 de
ani. A fost confundată timp îndelungat cu acneea, vechiul termen de acnee rozacee trebuie să fie
abandonat. Rozaceea afectează cel ma i frecvent subiecții cu pielea clară, cu ochii de culoare
deschisă și părul blond sau roșcat. Este mai des întâlnită la femei, frecvența maximă a bolii
situându -se între 40 și 60 de ani. [38]
1. Fiziopatologie
La apariția rozaceei se presupune că ar sta o anomalie a vascularizației faciale care se
manifestă prin bufeuri vasomotorii, eritem permanent și cuperoză. Pacienții care urmează tratament
cu vasodilatatoare pot prezenta în timp o rozacee. Factorul declanșa tor al vasodilatației din rozacee
rămâne necunoscut. Rezultă un edem permanent al dermului care ar favoriza colonizarea crescută
cu Demodex folliculorum și brevis. [8]

Fig. 4. Rozaceea
Sursa : http://qsota.com/wp -content/uploads/2015/09/Symptoms -and-causes -of-rosacea.jpg//
Demodex folliculorum este un parazit care colonizează de obicei f oliculul pilo -sebaceu.
El este prezent la orice vârstă, cu excepția nou -născutului, putând fi evidențiat pe întreaga suprafață
cutanată. Fața, în special regiunea nasului, șanțul nazo -genian și marginea pleoapelor, reprezintă

34
zona de elecție. Parazitul ar putea declanșa fenomene inflamatorii care se traduc clinic prin papule
și pustule.
Asupra rolului patogen al Demodexului în rozacee se pot face următoarele observații :
– obstrucția mecanică a foliculului pilos cu hiperplazie epitelială consecutivă;
– scheletul chitinos al Demodexului ar putea fi responsabil de o reacție granulomatoasă de corp
străin cu apariția rozaceei granulomatoase;
– Demodexul ar putea fi vectorul bacteriilor prezente pe suprafața sa;
– imunitatea gazdei are importanță în apari ția reacției la Demodex; paraziții sunt numeroși în cazul
rozaceei induse de dermocorticoizi;
– răspunsul bun la acaricide. [9]
2. Diagnosticul pozitiv
Rozaceea evoluează în mai multe stadii, dar trecerea prin toate stadiile nu este obligatorie.
Diagnosticul este clinic, examenul cutanat și anamneza fiind suficiente pentru punerea
diagnosticului în marea majoritate a cazurilor.
a. Stadiul d e prerozacee în care pacienții prezintă episoade paroxistice de eritem al feței
și gâtului, cu senzația de căldură, dar fără semne sistemice. După crizele cu durată de câteva minute
pielea feței devine normală. Aceste simptome sunt declanșate de schimbări ale temperaturii
(însoțite uneori de termofobie), ingestia de alcool, băuturi calde sau alimente condimentate.
Evoluția se poate face spre rozaceea oculară sau spre rozaceea vasculară permanentă.
b. Rozaceea vasculară permanentă (rozaceea e ritemato -telangiectazicǎ) asociază o
eritroză difuză și permanentă a feței cu edem și telangiectazii (numite și cuperoză). Leziunile sunt
localizate pe obraji, nas, bărbie și partea mediană a frunții.
Telangiectaziile formează o rețea care predomină pe obraji și aripile nasului. Rozaceea
eritemato -telangiectazicǎ este asociată sau nu cu bufeurile vasomotorii.

35
c. Stadiul inflamator papulo -pustulos reprezintă stadiul următor caracteristic rozaceei cu
aparția de papule și pustule inflamatorii pe un fond eritematos permanent. Leziunile pot fi foarte
extinse dar respectă zona peribucală și perioculară. Nu sunt prezente comedoane și cicatrici.
d. Stadiul tardiv de fima va afecta în special bărbații (peste 95% din cazuri) în general
după 50 de ani. Cea mai frecventă este rinofima în care nasul este crescut în volum, roșu difuz, iar
orificiile foliculare sunt dilatate. Pielea se îngroașă progresiv, devine fibroasă, nasul luând aspectul
clasic de „cocean” fără ca alcoolul să fie factorul cauzator. Fima poate avea și alte localizări precum
otofima, gnatofima, metofima sau blefarofima.
Rozaceea oculară este prezentă între 3% și 58% dintre pacienții cu rozacee, m anifestându –
se îndeosebi sub forma blefaritei și conjunctivitei. În cazurile severe neovascularizația corneei și
apariția de cicatrici la acest nivel pot conduce la orbire. Rozaceea granulomatoasă se caracterizează
prin prezența a numeroase papule brune sa u noduli cu aspect histologic granulomatos. Leziunile
sunt simetrice afectând obrajii, nasul, fruntea, bărbia și pleoapele putându -se observa asocierea și
a altor leziuni de tip pustulă, eritem și telangiectazii. [8]

3. Diagnostic diferențial
Rozaceea indusă de corticosteroizi apare în urma utilizării dermocorticoizilor pe o perioadă
îndelungată la nivelul feței. Ea se caracterizează printr -o dependență majoră față de corticoizi, un
eritem descuamativ și numeroase telangiectazii. A fectează îndeosebi zona p eribucală și/sau
perioculară.
Lupusul eritematos este un alt diagnostic diferențial în fazele precoce de rozacee. În
lupusul eritematos bufeurile vasomotorii la fel ca și papulele și pustulele sunt absente. Lupusul
eritematos se caracterizează în schimb prin atrofie și hipe rkeratoză absente în rozacee.
Acneea este o afecțiune care apare la vârste mai tinere. Componentele de retenție
(comedoane, microchiste, noduli) și seboreea prezente în acnee sunt absente în rozacee. Dermatita
seboreică prezintă plăci eritematoase acoperite de scuame grase cu localizăr i diferite de cele ale
rozaceei: aripile nasului, sprâncene, liziera anterioară a pielii păroase a capului. [53]

36
4. Evoluția
Evoluția rozaceei este cronică cu apariția de papule și pustule fără existența unui factor
declanșator. Climatul rece, munca în căldură, expunerea la soare sunt incriminate în declanșarea
fazelor inițiale dar nu și ale fazei de stare. Fazele inflamatorii a u tendința de dispariție cu vârsta.
Rinofima odată instalată nu va retroceda nefiind sensibilă la nici un tratament medical.
5. Tratament
Eritemul și cuperoza nu răspund la tratamentele medicale. Cuperoza poate fi tratată cu laser
vascular sa u electrocauterizare. În stadiul papulo -pustulos antibioterapia generală prin cicline este
tratamentul cel mai indicat. Acestea ar acționa prin efectul antiinflamator (inhibarea migrării
leucocitelor) și mai puțin prin efect antibacterian. [50]
Doxiciclina

Doxiciclina și minociclina ar diminua în vitro și în vivo angiogeneza. Astfel se poate
utiliza clorhidratul de tetraciclină în doză de 1,5 g/zi în trei prize extraprandiale timp de 2 -3
săptămâni, singură sau în asociere cu metronidazolul topic, apoi în doză de 0,5 g/z i într -o singură
priză timp de 1 -2 luni, apoi 0,25 g/zi ca tratament de întreținere pe mai multe luni.
Doxiciclina este utilizată în doză de 100 mg/zi, singură sau în asociere cu metronidazolul
topic, cu administrare mai ales seara în timp ul mesei, timp de 2 -3 luni, urmată de 50 mg/zi ca și
tratament de întreținere. Eficacitatea metronidazolului per os în rozacee este cunoscută de mult
timp însă o serie de efecte secundare (tulburări digestive, neutropenie, neuropatie periferică) îi
limitea ză prescrierea. Acest fapt motivează utilizarea cu preponderență a metronidazolului topic.
Acesta este utilizat sub formă de gel sau cremă în concentrație de 0,75% în două aplicații zilnice

37
timp de 3 luni de zile. Poate fi inițial asociat ciclinelor iar ap oi să fie utilizat singur în tratamentul
de întreținere al rozaceei. [10]
Acidul azelaic

O alternativă terapeutică locală o repezintă acidul azelaic în concentrație de 15% în gel.
Oprirea tratamentului este urmată la majoritatea pacienților de recidivă. De aceea se indică un
tratament de întreținere cu topice de metronidazol care la rândul lor vor fi oprite treptat în funcție
de rezultatele obținute.
Alte tratamente recomandate sunt: tretinoinul sub formă de cremă 0,025%, peroxidul de
benzoil mai puțin eficient și tolerat în rozacee, antibioticele utilizate sub formă de topice și
izotretinoinul per os în doză de 10 mg/zi în formele moderate și 0,5 -1 mg/kgc/zi în form ele severe.
Rinofima poate fi redusă chirurgical sau cu laser CO 2. Pentru igiena locală se evită topicele
grase și fondurile de ten ocluzive. Toaleta cu apă călduță este suficientă urmată de aplicarea unui
emolient fluid. Dermatocorticoizii s unt contraindicați în rozacee. [38]

38
Capitolul V : Implicațiile extractelor vegetale în psoriazis, rozacee și vitiligo

1. Generalități fitoterapie
Fitoterapia (phyton = plantă + therapea = tratament) este o știință străveche, care folosește
plantele medicinale, numite și oficinale, în scopul vindecării.
Odată cu descoperirile științifice ale secolului al XX -lea, fitoterapia a ieșit din empirism,
punându -se bazele terapeuticii cu plante, pornind de la numeroase argumente științifice.
Fitoterapia nu a bătut pasul pe loc, ci a trecut chiar ea din faza empirică (tradițională) în
cea modernă (științifică). În foarte multe cazuri, specialiștii și cercetătorii care s -au aplecat asupra
studierii plantelor medicinale au constatat, cu surprinde re, că ceea ce intuia de secole medicina
tradițională își găsește pe deplin valabilitatea în fața argumentației științifice, riguroase, de azi.
Încă din cele mai vechi timpuri și până acum aproximativ un secol, remediile naturiste,
bazate pe valorificare a plantelor medicinale, au con stituit principala formă de medicină. În plus,
cercetările permanente și preocuparea pentru fitoterapie au generat o evoluție semnificativă la
nivelul achizițiilor în domeniu.
În botanică, dar și î n farmacologie , plantele medicinale sunt recu noscute pentru că oferă
un efect benefic, deseori terapeutic, asupra organismului uman. În epoca modernă, progre sul
biochimiei, al analizei organice și al fiziologiei vegetale au permis o abordare științifică ri guroasă,
înlăturând anumite legende și idei empirice străvechi, fără a elimina însă complet informațiile
esențiale anterioare, ca rod al experienței dobândite de -a lungul secolelor . [37]
Cu toate acestea, pentru a beneficia de acțiunea tera peutică la un nivel optim, trebuie
ținut seama de anu mite aspecte: principiile active din plante se găsesc în cantități mici, pot fi
anulate prin expunerea prelungită la temperaturi ridicate sau la lumină . De asemenea, un rol
important îl joacă recoltarea și păstrarea plantelor medicinale în condiții bune, începând cu alegerea
momentului optim de recoltare, continuând cu adoptarea tehnicilor adecvate de recoltare și sfârșind
cu locul de uscare și de depozitare a plantelor.

39
Avantajele multiple pe care le im plică opțiunea pentru fitoterapie nu vizează doar aspectul
accesibilității privit din perspectiva costurilor relativ mici sau al faptului că plantele sunt ușor de
procurat, cât, mai ales, din per spectiva tratării pacientului ca întreg . Trebuie avut în vede re, de
asemenea, faptul că acest demers presupune perseverență și timp, întrucât efectele plantelor implică
o administrare prelungită (de la 2 –3 săptămâni la câteva luni sau chiar la câțiva ani, în cure
repeti tive), urmând o schemă terapeu tică recomandată de medic.
Studiile arată că apro ximativ jumătate din produsele farmaceutice existente pe piață conțin,
în compoziția lor, plante medicinale, sub formă de extracte, uleiuri, pulberi, tincturi sau principii
active pure. Cu cât societatea este m ai doritoare de găsirea unor soluții împotriva numeroaselor
maladii, cu atât ponderea produselor de origine vegetală pare să se impună, definindu -și un rol
semnificativ în medicina modernă.
Astăzi, când proprietățile terapeutice și cosmetice ale plan telor medi cinale sunt
redescoperite și reconfirmate, rolul acestora în viața omului modern devine incontestabil, prin larga
întrebuințare de care se bucură, dar și prin faptul că ele oferă o alternativă promițătoare pentru
menținerea sănătății și a frumuseții. [52]

2. Prelucrarea produselor vegetale
Prin prelucrarea plantelor medicinale, respectiv a drogurilor, se pot obține extracte care,
în funcție de metodologia aplicată și solventul folosit în acest scop, diferă cal itativ și cantitativ atât
în ceea ce privește compoziția chimică, cât și acțiunea farmacodinamică dorită (dar și eventualele
efecte adverse).
Astăzi se pot obține extracte ce conțin principiile active hidrofile ale produsului vegetal
prelucrat, în cazul în care solventul folosit este unul polar (apă, alcool, soluții hidroalcoolice),
lipofile, când solventul este nepolar (ulei, solvenți organici nepolari) sau cu caracter intermediar
(solvent organic polar, singur sau în asociere cu apa).
Extracția trebuie privită ca reprezentând o metodă de selectare a principiilor active,
extractele obținute putând fi, în continuare, purificate, c oncentrate (îmbogățite în principii active)

40
sau chiar diluate, iar fitoterapia modernă cere ca acestea să fie dozate, respectiv standardizate într –
un component sau grup de componente bioactive.
Prin natura procedeului de extracție aplicat un ui anumit drog se știe cu anticipație tipul
principiilor active (hidrofile, lipofile sau cu un caracter intermediar) pe care le vom regăsi în
extract. Preparatul obținut, indiferent dacă este vorba despre o tinctură, un extract, este privit ca un
produs un itar atât chimic (chiar dacă este vorba de un fitocomplex), cât și farmacodinamic,
deoarece el acționează într -un anume mod prin totalitatea efectorilor și coefectorilor pe care îi
conține.
Plantele proaspete ca atare se utilizează rar; cea mai frecventă modalitate de prelucrare a
acestora este sub forma exprimatului ( sucului de presare). [37]

3. Evaluarea științifică a calității fitopreparatelor
Importantă pentru asigurarea unei calități terapeutice constante și reproductibile și, prin
aceasta, a siguranței unui extract vegetal, este standardizarea/normarea acestuia în anumite
componente bioactive. Cerințele privind calitatea farmaceutică a unui f itopreparat nu sunt cu nimic
inferioare celor care se pun pentru substanțele de sinteză ce se utilizează în terapeutică, așa cum se
presupune frecvent; din contră, datorită complexității chimice, eforturile analitice pe care le
necesită o standardizare cor ectă a acestor preparate sunt mult mai mari. Acest lucru reiese și din
necesitatea asigurării constanței calității medicamentului indiferent de șarjă.
Pentru a asigura că la fiecare șarjă de extract condiționată într -o anume formă farmaceut ică
(tablete, capsule ), conținutul în principii active vegetale rămâne constant, întregul proces de
producție (începând de la cultura, recoltarea, uscarea, conservarea, prelucrarea materialului vegetal
și trecând prin extracție, concentrare și purificare pâ nă la obținerea, în final, a medicamentului)
trebuie permanent controlat și validat. Doar astfel medicamentul va avea asigurată o activitate
constantă.
Din acest motiv, EMEA (European Agency for the Evaluation of Medicinal Products) a
elabo rat o serie de norme de bună practică, la începutul lanțului aflându -se așa -numitele norme
GAP (Good Agricultural Practice). Compoziția chimică și, implicit, calitatea extractelor vegetale,

41
este, de asemenea, dependentă de procedeul de prelucrare. Acesta e ste motivul pentru care
rezultatele studiilor farmacodinamice și, mai ales, a celor clinice obținute cu un anumit extract
(preparat) nu pot fi extrapolate la un alt extract obținut din aceeași plantă, același organ, doar
utilizând o tehnologie diferită . [52]
Asigurarea calității, respectiv standardizarea extractelor se face în mod asemănător ca
pentru materia primă vegetală. Pentru analiza calitativă și cantitativă a drogurilor și a extractelor
provenite din acestea se folosește cromatografia pe strat sub țire (CSS), gaz -cromatografia (GC),
cromatografia de lichide (HPLC), ultima pretându -se ca procedeu în stabilirea unei anumite
amprente (fingerprint) care certifică prezența în produs a unui anume compus chimic, biologic
activ, având în vedere faptul că or ice extract reprezintă un amestec multicomponențial.
Conform prevederilor ESCOP (European Scientific Cooperative on Phytotherapy)
preparatele fitoterapeutice trebuie: să fie standardizate într -unul sau mai multe (principalele)
principii active , să corespundă cerințelor legislației privind siguranța medicamentului, și anume:
calitate, acțiun e farmacodinamică/activitate, toleranța și lipsa toxicității, a reacțiilor adverse severe.
Criteriile de calitate urmăresc, în mare: controlul identității și purității materiei prime
vegetale, respectiv a extractului, standardizarea (valori caracteristice, prezența, în anumite limite,
a unui/unor principii active importante) acestuia, uneori ind icarea concentrației (dozei) la care
trebuie să apară un efect minim.
Există și o serie de prescripții speciale, atât pentru drogurile vegetale ca atare, cât și pentru
extractele obținute din acestea și care urmăresc: prezența rezidii lor (compuși iniția li sau metaboliți)
pesticide, utilizate în cultura plantei medicinale, concentrația impurităților metalice provenite din
mediul ambiant și care sunt limitate pentru materia primă (Pb2+: max. 5 mg/kg; Cd2+: max 0,2
mg/kg; Hg2+: max 0,1mg/kg); poluarea radio activă (134Cs și 137Cs) la maximum 600 Bq/kg produs
vegetal ; poluarea microbiană și fungică, care nu are voie să fie mai mare de 103 -104 pentru
bacteriile aerobe/g sau ml produs sau preparat medicamentos vegetal și 102 fungi și micete/g sau
ml; în plus, t rebuie să fie lipsite de Escherichia coli, Salmonella, Pseudomonas și Staphylococcus
aureus. [33]

42
4. Fitoterapia în tratamentul psoriazisului, vitiligo și rozaceei
Fitoterapia celor trei afecțiuni dermice menționate presupune utilizarea de extracte vegetale
cu acțiuni diverse la nivelul pielii. Unele surse vegetale conțin furaanocumarine care se pot
combina cu radiațiile UVA pentru eficientizarea tratamentului în vitiligo, altele însă au alcaloizi,
vitamine, flavonoide cu rol hrănitor asupra țesutulu i dermic.
În cele ce urmează vom prezenta câteva monografii ale surselor vegetale de principii
bioactive cu importanță terapeutică în psoriazis, vitiligo și acneea rozacee.

4.1 Ammi majoris fructus
Produsul vegetal reprezintă fructele recoltate de la specia Ammi majus L. din familia
Apiaceae .

Fig.5 Ammi majus
Sursa: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/05/Ammi_majus_Sturm8.jpg//

43
Fructele sunt diachene prevăzute cu un stilopod alungit; coastele nu sunt proeminente, iar
în dreptul valeculelor prezintă urmele unor coaste secundare. Au dimensiuni foarte reduse de 1 -2
mm., sunt de culoare cenușie și prezintă numeroase verucozități pe suprafața. Nu prezintă miros,
iar gustul este dezagreabil, ușor amar. [13]
Compoziție chimică:
– furanocumarine (bergapten, chelin ă);
– flavonoide;
– taninuri;
– mucilagii;
– ulei volatil.
Acțiune și utilizare:
Proprietățile fotose nsibilizatoare ale fructelor de Ammi majus L. au fost cunoscute încă din
Evul Mediu – încă din secolul al XIII -lea medicii arabi utilizau produsul în tratamentul vitiligo;
bolnavilor li se administrau fructele pulverizate și apoi își expuneau la soare porțiunea de corp
depigmentată.
În prezent 8 -metoxi -psoralenul (8 -MOP, xantotoxina) se utilizează în tratamentul a două
afecțiuni:
1) vitiligo – sub acțiunea radiațiilor UV, furanocumari nele reacționează cu ADN -ul
epidermal ș i prin activarea tirozinazei, me lanocitele funcționale sun t stimulate să formeze
melanina.
2) psoriazis – la administrarea 8 -MOP sau a trioxalenului, în prezența radiațiilor UV -A,
rata de multiplicare a celulelor epidermice, crescută patologic, se normalizează datorită faptului că
derivatul furanocumarinic se intercalează în lanțul ADN oprind mitoza; în plus prin stimularea
celulelor T -8 supresoare, în cursul tratamentului PUVA (derivat de psoralen + UV -A) se realizează
un efect imunosupresor adițional.
Reacții adverse:
– tulburări gastrointestinale;

44
– prurit;
– nervozitate;
– fototoxicitate care evoluează către cancer dermic (în cazul dozării incorecte a 8 -MOP și a UV -A,
nerespectării dozajului); din acest motiv se recomandă în timpul tratamentului, în cazul expunerii
la soare, utilizarea de creme fotoprotectoare pe zonele afectate de vitiligo/psoriazis.
Contraindicații:
– insuficiență cardiacă;
– insuficiență renală;
– asocierea cu substanțe medicame ntoase cu proprietăți fotosenzibilizante (fluorochinolone,
tetracicline, ketoprofen, zaharină, etc).
Mod de utilizare:
Vitiligo
a) per os în doze unice de 20 -40 mg/zi și după două ore zona depigmentată se expune la
radiații UV -A timp de 5 -10 minute; procedeul se repetă la 2 -3 zile; timpul de expunere crește treptat
până la 30 de minute.
b) aplicații locale cu soluție 0,1% de 8 -MOP urmate după o oră de expunere la radiații UV –
A pentru 1/4 minut e până la 1 ½ -2 minute; în cazul în care nu apar eriteme d ermice, după
aproximativ o lună de tratament se poate utiliza o soluție mai concentrată 0,75 -1%.
Psoriazis
Se administrează per os în doze de 0,65 mg/kg corp; după 2 ore de la administrare zona
depigmentată se expune la radiații UV -A. Această schemă de tratament se repetă la 2 -3 zile; s -a
constatat că după 25 ședințe leziunile psoriatice sunt complet remise; pentru a preveni recidiva se
recomandă repetarea administrării la interval de 1 -4 săptămâni.
Doza de iradiere necesară, care este dependentă de tip ul pielii, trebuie riguros măsurată și
respectată pentru a evita apariția unor reacții fototoxice. [2]

45
4.2 Turmericul
Curcumina este principiul activ esențial din Curcuma longa , un rizom folosit în medicina
chineză și indiană de peste 5000 de ani, cunoscută și sub numele de „Turmeric” sau „Șofran
indian”.

Fig.6 Curcumina
Sursa: https://www.naturavital.ro/media/wysiwyg/curcumin.jpg//
Cu toate acestea, asocierea sa cu denumirea de șofran indian este problematică, deoarece
adevăratul șofran ( Crocus sativus ) are cu totul alte indicații terapeutice, apărând riscuri toxice. În
plus, există semnalări ale impurificării intenționate ilicite ale șofranului care are costuri ridicate
față de turmeric care este mult mai accesibil. [57,58]
Tradiția și practicile ayurvedice (medicina tradițională indiană) au fost întărite de studiile
științifice desfășurate în ultimii 20 de ani, care confirmă efectele terapeutice ben efice ale acestei
plante .
Determin ă îmbunătăț irea diviziunii celulare normale prin:
» reduce multiplica rea celulelor anormale: stopează replicarea ADN -ului in faza G2 a
ciclului celular;
» induce moartea programată a celulelor anormale prin activarea genelor proapo ptotice.
» reduce formarea de noi vase de sânge în ț esuturile anormale (neoangiogeneza): reduce
expresia metaloproteinazei MMP -9 și a factorilor de creș tere vascular ă (VEGF);

46
» creș te efectele sistemului i munit ar asupra celulelor anormale scăzâ ndu-le capacitatea de
invadare a altor țesuturi: stimulează sinteza molec ulelor de adeziune intercelulară. [5]
Mai multe studii au fost efect uate cu privire la beneficiile curcuminului, principiul activ din
turmeric pentru tratarea psoriazisului. Studiile care au fost efectuate au avut în vedere și faptul că
acest extract natural poate fi utilizat în doze mari, fără toxicitate ș i prea multe efecte secundare.
Curcumina poate proteja pielea d e atacu rile radicalilor liberi și î n lupta cu in flamațiile,
după cum arată ș i studiile efectuate la Institutul Național de Sănătate din Washington DC, care au
indicat că această componentă a turmeriului poate fi utilizată î n tratamentul psoriazisului.
Numeroase alte dovezi arată ca extractul de turmeric , curcumina , poate fi folosit î ntr-
un tratament eficient pentru psoriazis.
Într-un studiu clinic , realizat de Unive rsitatea din California, pacienț ii au utilizat fie un gel
alcoolic cu 1% curcumin ă, fie clasicul Dovonex (calcipotriol). Cei c are au folosit curcumina au
obținut rezultate mult mai bune : jumătate dintre ei au înregistra t o îmbunătățire a stării lor cu 90%
după 2 -6 săptămâni de tratament, iar cealaltă jumătate tratată cu calcipotriol au obținut o
îmbun ătățire de 50 -85% după 3 -8 săptămâ ni. [32]
Curcumina administrat oral s-a dovedit de asemenea sigur ș i eficient, ca terapie adjuvantă
la pacienții trataț i cu corticosteroizi top ici pentru psoriazis vulgaris, în fază ușoară până la moderată
după cum s -a constatat î ntr-un studiu clinic de 12 săptămâni, pe 60 de pacienț i, randomizat,
controlat cu placebo.
La Congresul anual al Acad emiei Europene de Dermatologie ș i Venerologie, Dr. Emiliano
Antiga, dermatolog la Universitatea din Florența (Italia), a observat , în prezen tarea concluziilor
studiului, că acest agent ajută în comple tarea unei nevoi nesatisfacute î n psoriazis. [2]

47
4.3 Mahonia e radix
Mahonia aquifolium, cunoscut ă și sub numele de rădăcina de strugure de Oregon, este o
plantă care este trecută în Enciclopedia Homeopatică Germană ca fiind un preparat homeopatic.

Fig.7 Mahonia e radix
Sursa: http://www.ebay.ie/itm/Napiers -Mahonia -Aquifolium -Oregon -Grape -Root -Herbal –
Supplement -for-Skin-/201405546356
Se cunoaște faptul că ac easta conține alcal oizi foarte puternici care sunt antifungici,
antibacterieni, antiinflamatori și inhibă creșterea rapidă a celulelor pielii.
Mahon ia aquifolium a fost folosită de medici pentru a ajut a la tratarea unei largi varietăți
de probleme de sănă tate, dar cercetatorii au inceput să investigheze impactul extractului de
Mahonia aquifo lium asupra psoriazisului . [13]
Primul studiu a fost o încercare deschisă ș i cu multe perspective ce implică 89 de
dermatologi practicieni pe tot cup rinsul Germaniei; 4 33 de pacienți cu forme subacute ș i cronice

48
de psoriazis au fost trataț i cu unguent pe bază de Mahoni a aquifolium pe o perioada de până la un
an; 375 de pacienț i au continuat tratamentul un an întreg, cum fusese stabilit, iar restul au ieșit din
studiu pen tru că aveau un răspuns favorabil la tratament.
În conformitate cu evaluarea făcută de dermatologii participanț i, simpto mele s -au
ameliorat sau au dispărut la 81,1% dintre pacienț i, lucru ce a fost confirmat de evaluare a proprie și
subiectivă a pacienților cu privire la eficienț a tratamentului.
Gradul d e tolerare a unguentului pe bază de Mahonia aquifolium a fost evaluat c a fiind bun
sau foarte bun de către 82,4% dintre pacienț i. Tratamentul a prod us și o îmbunătățire semnificativă
a calități i vieț ii, care a fost folosit ca parametru subiectiv pe parcursul studiului.
O evaluare detaliată a rezultatelor a concluzionat că, la î nceputul studiului, 30,1% dintre
pacienț i aveau simptome semnificative sau severe, iar după primele 12 săptămâ ni de tr atament doar
5,6% dintre pacienți se mai încadrau în această categorie. [1]
Leziunile cauzate de psoriazis cresc asemănă tor ciupercilo r și mulți dermatologi cred că
afecțiunea poate fi declanșată sau agravată î n unele cazuri de vreun fel de ciupercă . Cercet atorii de
la British Columbia au analizat peste 100 de extracte de plante pe ntru activitatea lor antifungică ș i
rezultatele lor au ar ătat că doar 9 extracte au proprietăți antifu ngice semnificative. Dintre acele
nouă extracte , Mahonia aquifolium a fost unu l dintre cele mai potente extracte de plante cu
proprietaț i antifungice; acesta poate fi un factor care explică de ce se pare că Mahonia aquifolium
ajută în tratamentul psoriazis ului.
Aceste descoperiri au declanșat o altă serie de s tudii clinice care investighează potenț ialul
Mahonia aquifolium de a trata suferinzii de psoriazis. Toate studiile publicate au raportat nu doar
îmbunătăț iri semnificative din punct d e vedere statistic observate atât de dermatologi, cât ș i de
pacien ți, ele au arătat și faptu l că acest extract poate fi la fel d e eficient sau mai eficient decâ t
majoritatea tratamentelor convenționale, cu beneficiul că nu are efecte secundare adverse
semnificative. [52]

49
4.4 Aloe
Reprezintă produsul obținut prin concretizarea sucului care rezultă prin autopresarea
frunzelor de Aloe barbadensis Miller (care generează sortul comercial Aloe de Barbados sin. Aloe
de Curaçao sin. Aloe de Venezuela) și Aloe ferox Miller (care generează sortul comercial Aloe de
Cap sin. Aloe africană); ambele specii apar țin familiei Aloaceae. [52]

Fig.8 Aloe barbadensis Miller
Sursa: https://s -media -cache –
ak0.pinimg.com/236x/36/c9/0a/36c90a3113a660acbb02d8f46da737d6.jpg//
Compoziț ie chimică
Produsul conține, în principal, hidroxiantracen -derivați: aloinele A și B (25 – 40%), 7 –
hidroxialoinele A și B (3 -4%), alături de 6 -p-cumaroil – și feruloil – esterii corespunzători, aloe –

50
emodol, crizofanol; mai conține derivați cromonici reprezentați prin agliconul aloesonă și C –
glicozidele sale: aloerezina A, aloerezina B (aloezina), aloerezina C.
În compoziți a chimică a frunzei de Aloe se găsesc 18 aminoacizi din cei 22 necesari
organismului (7 din cei 8 esențiali: valină, leucină, izoleucin ă, fenilalanină, metionină, lizină și
treonină), prin care asigură dezvoltarea și refacerea masei musculare.
Alte substa nțe prezente în frunza de Aloe sunt sterol ii (colesterină, sitosterol, campesterol,
lupeol), hormonii (auxine și gi bereline), lignină și saponine , prin care se se adaugă proprietăților
plantei efectul antibiotic, analgezic, antiviral și antiinflamator. [54]
Prezența acestor substanțe, asigură aces teia un efect d e ameliorare a unor boli cum ar fi
diabet, artrită, hepatită, cancer, HIV, boli cardiovasculare, leucemie, psoriazis, dermatită. În
practică se folosește sucul de presare din frunzele mai multor specii de Aloe, care după uscare se
prezintă sub forma unor fragmente globuloase de masă compactă, amorfă, lucioasă sau mată, de
culoare brun -verzui.
Aloe și psoriazisul
Există rezultate contradictorii cu privire la eficacitatea extractului de Frunze de aloe în
psoriaz is. Într-un studiu dublu -orb, studiu randomizat, controlat cu placebo, Syed și colab. au
comparat eficacitatea și tolerabilitatea unei creme care conține 0,5% extract de aloe aplicat de trei
ori pe zi cu o cremă de tip placebo, timp de 4 săptămâni, cu o va loare de 12 luni de urmărire, la 60
de pacienți cu psoriazis . La finalul studiului, extractul de aloe 0,5% într -o cremă hidrofilă s -a
dovedit a fi mai eficace decât placebo . Valoarea medie a Psoriazis Zone Severity Index (PASI) a
scăzut de la 9,7 la 2,2 pentru cei din grupul cărora li s -a administrat extractul de aloe, comparativ
cu cei din grupul placebo în care valoarea PASI a scăzut de la 8,8 la 8,2 . Rata de vindecare a fost
dovedit ă a fi semnificativ ă în grupul de aloe (83,3% vs 6,6%, p <0,001). Crema a fost bine tolerat ă
și nici un efect advers nu a fost observat. [14]
Paulsen și colab. au efectuat un alt studiu dublu -orb, placebo controlat, compar ând un gel
de aloe comercial, aplicat de două ori pe 41 de pacienți cu psoriazis moderat. Acest gel a prezentat
un efect m odest, care nu a fost superior față d e placebo . Uscăciunea a fost raportată ca fiind cea
mai frecventă reacție adversă locală. Alte reacții adverse au fost: u sturime, durere, fisur i, și eritem ,
raportată la câțiva pacienți. [47]

51
În 2010 , Choonhakarn și colab. au declanșat un studiu randomizat pe 80 de pacienți cu
psoriazis în plăci ușoare până l a moderate pentr u a primi fie cremă cu aloe , sau cremă cu
triamcinolon acetonid 0,1% . Crema a fost aplicată de două ori pe zi, timp de 8 săptămâ ni. La
sfârșitul studiului crema cu aloe s -a doved it a fi mai eficientă decât cea cu triamcinolon acetonid
0,1% . Crema cu aloe a fost î n general bine tolerat ă și nu s-a observant nici un efec t secundar
grav. Doar șase pacienți care au primit c rema de aloe au prezentat senzație de usturime și
mâncărime la locul leziunii și după tratament antihistaminic aceste simptome au dispărut . [6]

4.5 Liquir itiae radix
Produsul vegetal este constituit din rădăcinile și stolonii speciei Glycyrrhiza glabra L., din
familia Fabaceae, denumită popular lemn dulce, iarbă dulce, rădăcină dulce. Produsul vegetal este
cunoscut sub numele de Liquiritiae radix .

Fig.9 Liquiritiae radix
Sursa: http://www.pharmawiki.ch/wiki/index.php?wiki=S%C3%BCssholz
Compoziție chimică
Cel mai important grup de principii active prezent în rădăcinile de Glycyrrhiza glabra este
reprezentat de saponinele triterpenice. Principala componentă din acest grup este glicirizina, o
saponină triterpenică glicozidată, care a fost izolată încă de la începutul secolului trecut.
Glicirizina pune în libertate, prin hidroliză, agliconul, numit acid gliciretinic sau gliciretic
(acid -β-hidroxi -11-oxo-12-oleanen -carboxilic) și două molecule de acid glucuronic. Grupările

52
carboxil libere ale acidului glucuronic sunt saturate cu ioni de potasiu și calciu. Astfel, glicirizina
este bisglucuronozid a acidului gliciretinic sub formă de sare de potasiu și calciu.
O caracteristică a acidului gliciretinic este prezența grupării cetonice din poziția 11, la fel
ca în cazul hormonilor corticosteroizi, această similitudine structurală având importante impl icații
farmacologice.
În Liquiritiae radix au fost identificați, până în prezent, aproximativ 22 de compuși cu
structură triterpenică, dintre care 18 posedă funcție acidă.
Conținutul în glicirizină, consemnat de diferiți autori, variază în limite foarte l argi datorită
condițiilor pedoclimatice, dar și a metodelor de dozare utilizate. S -au consemnat valori cuprinse
între 2,3 și 12 % glicirizină și chiar mai mari.
Au fost puse în evidență și o serie de alte combinații cu structură lactonică denumite
glabrol ide (glabrolida, dezoxiglabrolida, izoglabrolida și 21 -hidroxiizoglabrolida).
O a doua grupă de compuși farmacologic importanți o reprezintă flavonoidele. Ele sunt
responsabile de culoarea galbenă a rădăcinilor și sunt prezente în cantitate variabilă cupri nsă între
0,65-2%. [23]
Au fost izolate și caracterizate un număr mare de componente (peste 30) care se încadrează
structural în grupa flavanonelor, a calconelor sau a izoflavonelor. Prima flavonoidă izolată a fost
licviritina (licviritinol) care este totodată și flavonoida majoră din punct de vedere cantitativ.
În rădăcinile de Glycyrrhiza glabra au mai fost puse în evidență o serie de componente din
grupa cumarinelor (umbeliferonă, hernianină, likumarină) și a cumarinelor prenilate. De asemenea,
a fos t izolată și caracterizată o fracțiune macromoleculară poliholozidică alcătuită din trei
componente. S -a stabilit că există o componentă poliholozidică principală, denumită glicirizan
(GA), acompaniată de alte două fracțiuni acide cunoscute sub numele de G P I și GP II.
În dermatologie, acidul gliciretic se utilizează sub formă de loțiuni, unguente, pulberi, în
tratamentul unor afecțiuni cutanate ca: rozacee, neurodermite, psoriazis, eczeme.
Activitatea anti inflamatoare și antioxidantă a lemn ului dulce suge rează beneficii de
protecție a pielii la pacienții cu piele sensibilă. Într-un studiu, preparate topice (1% și 2%) au fost
evaluate pentr u tratamentul rozaceei î ntr-un studiu clinic dublu -orb, în comp arație cu un gel de tip

53
placebo . Concentrația de 2% lemn dulce în gelul topic a scăzut semnificativ scorurile de erit em și
cuperoză în 2 săptâmăni de la aplicare . [56]
Un alt studiu , licochalcone A , un derivat din Glycyrrhiza inflate , a demonstrat îmbunătățiri
medii în eritem . Scorurile de calitat e a vieții au fost determinate la 4 și 8 săptămâni de la începerea
administrării la pacienții cu rozacee de tip ușoară până la moderată, rezultatele fiind comparabile
ca eficacitate cu metronidazol administrat topic. [12] [21]

4.6 Ginkgo bilobae folium
Produsul vegetal este reprezentat de frunzele recoltate de la specia Ginkgo biloba L., familia
Ginkgoaceae, denumită popular arborele celor 40 de steme.

Fig.10 Ginkgo bilobae folium
Sursa:
http://teegalerie.de/WebRoot/Store2/Shops/es354225/4FE8/95D9/29DD/975C/9700/50ED/8960/
4535/90930_Ginkgoblaetter_ geschnitten.jpg//

Compoziție chimică
Compoziția chimică a frunzelor de Ginkgo biloba este foarte complexă, iar în ultimul timp
au fost identificate și clasificate aproximativ toate componentele bioactive. De asemenea a fost

54
studiată și compoziția chimică a lemului, a fructelor și semințelor, dar de interes farmaceutic sunt
doar frunzele.
Printre componentele mai importante, identificate în produsul vegetal Ginkgo bilobae
folium se numără derivaț ii terpenici: monoterpene, sescviterpene (bilobalid 0,02-0,06 %), diterpene
(ginkgolidele A, B, C, J, M, între 0,06 -0,2%), steroli.
Alături de bilobalid, ginkgol idele reprezintă specii chimice care au fost izolate pentru prima
dată din rădăcinile arborelui de Ginkgo și mai apoi din frunze. În ultimii ani, s tudii aprofundate
efectuate asupra ginkgolidelor și bilobalidului au reliefat importante proprietăți farmacologice ale
acestor substanțe.
Un alt grup de substanțe prezente în frunzele de Ginkgo sunt flavonoidele Acestă clasă de
principi active este una dintre cele mai bine reprezentate, ca număr de indivizi chimici dar și ca
importanță farmacologică, cuprinzând: flavone și flavonoli (derivați de kemferol, cvercetol și
luteolină, glicozidele core spunzătoare, cumaroil -glucoramnozidele cvercetolului și kemferolului),
biflavone (bilobetina, ginkgetina, izoginkgetina, sciadopitisina), taninuri catehice ca și
proantocianidoli.
Studiile realizate asupra compoziției chimice a frunzelor și fructelor de Ginkgo biloba au
mai stabilit prezența unor derivați de acizi grași saturați și nesaturați, a unor acizi alifatici și
hidroxiacizi, oze și aminoacizi.
În plus, au fost identificați o serie de derivați ai acidului anacardic și analogi ai acestuia,
care au p rimit numele de acizi ginkgolici. Acești acizi prezenți în frunze în proporție de 1 -2 % sunt
puternic alergeni. [37]
Ginkgo și vitiligo
Recent, stresul oxidativ s -a dovedit a juca un rol important în patogeneza vitiligo. Extract ul
de Ginkgo biloba a fost dovedit a avea proprietăți antioxidante și imunomodulatoare.
Într-un studiu dubl u-orb, controlat cu placebo, s -a evaluat eficacitatea extractului G. biloba
în controlul activității procesului bolii la paci enții cu vitiligo . Cincizeci și doi de pacienți au fost
atribuiți la două grupuri de tratamen t (A și B) , dar numai 47 de pacienți au putut fi evaluați ,

55
deoarece un pacient din grupul A și patru pacienți din grupul B s-au retras din motive care nu au
legătură cu studiul.
Pacienț iilor din grupul A li s-a administrat extractul de G. biloba ( 40 mg de trei ori pe zi ),
în timp ce pacienților din grupul B li s -a administrat placebo în doze similare. O încetare
semnificativă a progresiei active a depigmentării a fost observată la 72% dintre pacienții tratați cu
G. biloba . Repigmentare a a fost observată la 10 pacienți din grupul A, în timp ce doar doi pacienți
din gru pul B au prezentat repigmentare similar ă cu cea din grupul A. Extractul de G. biloba a fost
bine tolerat. Extractul de G. biloba pare a fi o terapie simpl ă, sigură și destul de eficientă pentru
stoparea progresiei bolii. [2]

4.7 Psoralea semen
Produsul vegetal este constituit din semin țele specie Psoralea corylifolia Linn., din familia
Fabaceae .

Fig.11 Psoralea semen
Sursa: http://www.herbaltrade.com/wp -content/uploads/2016/03/PSORALEA -1024×683.jpg//
Compoziție chimică
Extractul de P. corylifolia conține un număr de compuși chimici, inclusiv flavonoide
(neobavaizoflavona, isobavachalcona, bavachalcona, bavachinina, bavachina, corilin, corilifol,

56
corilifolin și 6 -prenilnaringenina), cumarine (psoralidin, psoralen, angelicina și izopsoralen) și
mono terpene (bakuchiol și 3 -hidroxibakuchiol). [41]
Acțiunea în vitiligo și psoriazis
Un studiu clinic a fost ef ectuat pe 30 de pacienți care sufeau de vitiligo . Prin aplicarea locală
a unui preparat ce conține un extract de Psoralea corylifolia , pacienții ce aveau un stadiu incipient
al bolii au prezentat o ameliorare maximă în termen de 1 -10 luni, î n timp ce cazurile cronice au
arătat un ră spuns slab. [43]
Un alt studiu a demonstrat că a dministrarea orală a 8 -metoxipsoralen ului, împreună cu
expunerea pacientului la soare timp de 5 -30 min ute, zilnic, timp de 1 -7 săptămâni, conferă rezultate
încurajatoare, chiar în cazul unui stadiu grav al bolii .
Rezultatele unui alt studiu a arătat că utilizarea psoralen ului, împreună cu derivații ei
chimici, ș i anume, trioxalen, suplimentat cu expunerea la soare este un tratament mai eficient
pentru psoriazis. Într-un studiu care a implicat 49 de pacienți cărora li s -a administrat 6 luni d e
tratament conținând un e xtract de Psoralea corylifolia , 44% dintre acești pacienți au prezentat o
îmbunătățire clară a stadiului bolii, iar 3 9% dintre pacienți au redobândi d pigmentare a pe cel puțin
două treimi din pielea afectată .
Biodisponibilitatea foarte bună se datorează administrării sub formă lichidă, în ca psule
gelatinoase. La o oră după administrare orală sunt atinse deja concentrațiile plasmatice maxime și
tisulare. Timpul de înjumătățire plasmatic este de aproximativ 2 ore. 8 -metoxi psoralenul este
metabolizat prin hidroxilare și glucuronoconjugare în fi cat și eliminat pe cale renală. După 6 -8 ore,
90% din substanța administrată se regăsește în urină. [42]
Reacții adverse
Rareori au fost observate greață și vărsaturi imediat după administrarea extractului. Aceste
reacții sunt minime dacă se administrează cu alimente sau lapte. Au mai fost raportate cefalee,
nervozitate, insomnii și efecte secundare fototoxice, cum ar fi eritem, vezicule și prurit. În cazuri
rare pot apărea decolorarea părului, complet reversibilă la întreruperea te mporară a tratamentului .
[41]

57
4.8 Chamomillae flos
Conform definiției, Chamomillae flos reprezintă capitulele florale recoltate de la specia
Chamomilla recutita L. Rauschert (sin . Matricaria chamomilla L., Matricaria recutita L.) din
familia Asteraceae , denumită popular mușețel sau romaniță

Fig.12 Chamomille flos
Sursa: http://www.bio –
gaertner.de/sites/default/files/images/Botanikus/Matricaria_recutita_Droge.jpg//
Produsul vegetal este format din flori compuse dispuse î n antodii heterogame late de 15 -20
mm, rar mai late, cu involucru semiglobulos; receptaculul emisferic sau conic, înalt de aproape 6
mm ș i lat d e circa 2 mm . Fiecare antodiu are un involucru format di n 3 râ nduri de bractee verzi,
lanceolate, scuamoase, imbricate. Florile marginale (12 -18 pe fiecare antodiu) sunt femele, au
ligule albe l ungi de cate 4 -6 mm, cu 3 -4 dinț i fiind parcurse de 3 -4 nervuri; florile centrale foarte
numeroase sunt galbene, herma frodite, t ubuloase, lungi de aproximativ 3 mm ș i au corol a cu 5
diviziuni, cu 5 nervuri ș i androceu sinanter. A mbele feluri de flori au numeroș i peri glandulari, iar
în restul receptaculului se află numeroase glande secretori i. Au miros specific aromat, plăcut, iar
gustul este amă rui-aromatic. [52]

58
Compoziț ia chimică
Florile de mușețel conțin ulei volatil. Antodiile conț in 0,25 -1% ulei volatil de culoare
galbenă care î n timpul antrenă rii cu vapori de apă, prin acest procedeu de extracț ie devine albastru .
Componenț ii principali ai uleiului volatil sunt azulenele, camazulenele găsindu -se în
proporț ie de 1-1,5%. Camazulenele nu există ca atare în materia primă. Ele se găsesc sub formă de
proaz ulene; prin degradare enzimatică acestea dau naș tere acidului camazule n-carbonic care prin
antrenare în curent de vapori de apă pune în libertate bioxid de carbon ș i camazulene.
Din florile ligulate ș i tubulare au mai fost izolate două proazulene: matricina și matricarina.
Antodiile de mușețel mai conțin: apigenină, umbeliferonă , eterul metilic al umbeliferonei, acid
salicili c, rezine, fitosterine, substanțe de natură glicozidică cu structură chimică î ncă neelucidată.
Acțiunea în rozacee
Aplicațiile topice s -au dovedit a fi benefice în rozacee și în pielea iritată. Un studiu
documentat a demonstrat efectul antiinflamator al aplicării topice de a fi aproximativ 60% din cel
produs de hidrocortizon 0,25%. [31]
Un alt studiu randomizat, placebo controlat s -a realizat pe 246 de pacien ți care prezentau
rozacee moderată, cărora li s -a administrat o cremă ce conține un extract de Chamomile flos 1%,
timp de 12 săptămâni. Eritemul și statusul rozaceei a fost evaluat la fiecare 4 săptămâni. S -a
constatat o îmbunătățire la 65% dintre pacienți comparativ cu cei din grupul placebo la care
îmbunătățirea a fost de doar 8%. Reacțiile adverse sunt similare cu cele apărute în grupul placebo.
[55]

59
CONCLUZII

Pe plan mondial afecțiunile dermatologice se numără printre cele mai frecvente maladii,
situându -se în primele 12 locuri. Morbiditatea în creștere, etiopatogeneza obscură, soluționarea
insuficientă a problemelor de diagnostic și tratament generează un șir de probleme socio –
economice, care justifică pe deplin actualitatea crescută a problemei afecțiunilor dermatologice în
atenția medicilor și farmaciștilor din întreaga lume.
Rezultate favorabile î n terapia afecțiunilor dermatologice au fost obținute atât pr in
asocierea extr actelor din plante cât ș i a plantelor ca atare, neprelucrate prin procedee chimice.
Trebuie avut în vedere, de asemenea, faptul că acest demers presupune perseverență și timp,
întrucât efectele principiilor active din produsele vegetale im plică o administrare prelungită (de la
2–3 săptămâni la câteva luni sau chiar la câțiva ani, în cure repetitive), urmând o schemă terapeutică
recomandată de medic.
Deși multe substanțe obținute prin sinteză și folosite ca principii active în diverse preparate
farmaceutice au dat rezultate satisfăcătoare în tratarea afecțiunilor dermatologice, prin lucrarea de
față s -a urmărit a se prezenta o serie de produse vegetale eficace în fitoterapia bolilor de piele , dar
care sunt indicate mai ales pentru faptu l că sunt mai ușor asimilabile și mai bine tolerate de
organism, prezentând reacții adverse ușoare ș i care nu determină dependență , comparativ cu
produsele sintetice.
Lucrarea de diplomă reprezintă o prezentare teoretică a extractelor și a produselor vege tale
utilizate la ora actuală în terapeutică sau aflate în diferite faze de studiu clinic, reprezentând o bază
pentru noi strategii terapeutice în tratamentul unor boli dermatologice de tipul psoriazisului, vitiligo
sau rozaceei.

60
BIBLIOGRAFIE
1. Augustin M., Andrees U ., Grimme H ., Schopf E ., Simon J . Effects of Mahonia aquifolium
ointment on the expression of adhesion, proliferation, and activation markers in the skin of
patients with psoriasis. Forsh Komplementarmed, pag 19-21, 2004.
2. Bedi M .K., Shenefelt P.D. Herbal therapy in dermatology. Arch Dermatol, pag. 232-242,
2002.
3. Bos J .D. Skin Immune System: Cutaneous Immunology and Clinical Immuno –
dermatology. CRC Boca Raton, pag . 7-14, 2005.
4. Bucur G ., Opriș D .A. Boli dermatologice – enciclopedie, ediți a a II -a, Editura Medicală
Națională, București, pag. 18-27, 2002.
5. Chattopadhyay I., Biswas K., Bandyopadhyay U., Banerjee R. K. Turmeric and curcumin:
Biological actions and medicinal applications. Curr Sci87, pag . 44-50, 2004 .
6. Choonhakarn C ., Busaracome P ., Sripanidkulchai B ., et al. A prospective, randomized
clinical trial comparing topical aloe vera with 0.1% triamcinolone acetonide in mild to
moderate plaque psoriasi s. J Eur Acad Dermatol Venereol, pag . 168-172, 2010 .
7. Chu D.H. Overview of biology, developm ent, and structure of skin. Fitzpatrick’s
dermatolo gy in general medicine, pag. 57 -73, 2008.
8. Crawford G .H., Pelle M .T., James W .D. Rosacea: I. Etiology, pathogenesis, and subtype
classification. J Am Acad Dermatol , pag. 327-341, 2004 .
9. Dahl M .V. Pathogenesis of rosacea. Adv Dermatol , pag. 29-45, 2001 .
10. Del Rosso J .Q. Update on rosacea pathogenesis and correlation with medic al therapeutic
agents. Cutis, pag. 97-100, 2006 .
11. Diaconu J .D., Coman O .A., Benea V. Tratat de terapeutică dermato -venerologică . Editura
Viața Medicală Românească, București, pag. 56 -72, 2002.
12. Dieck K ., Ceilley R .I., Immeyer J ., et al. Anti-inflammatory properties of licochalone A
from Glycyrrhiza inflate on various human cells. American Academy of De rmatology, pag.
23-29, 2008 .
13. Duke J.A., CRC Handbook of Medicinal Spices, pag. 137 -144, 2002 .
14. Feily A ., Namazi M .R. Aloe vera in dermatology: A brief revie w. G Ital Dermatol Venereol,
pag. 85-91, 2009 .

61
15. Fleischer A .B. Jr., Feldman S .R., Rapp S .R., et al: Alternative therapies commonly used
within a population of patients with psoriasis. Cutis , pag. 216-220, 1996 .
16. Freinkel R .K., Woodley D .T. The Biology of the Skin. Parthenon, pag. 23 -37, 2001.
17. Forsea D ., Popescu R ., Popescu C .M. Compendiu de dermatologie și venerologie. Editura
Tehnică, București, pag. 87 -103, 1997.
18. Gaspari A .A. Innate and adaptive immunity and the pathophysiology of psoriasis. Journal
of the American Academy of Dermatology, pag. 67 –80, 2006.
19. Haake A.R., Hollbrook K. The structure and development of skin. Fitzpatrick’s
dermatolog y in general medicine, pag. 70 –111, 1999.
20. Huang C.L., Nordlund J.J. and Boissy R. Vitiligo. A manifestation of apoptosis? American
Journal of Clinical Dermatology 5, pag. 301–308, 2002.
21. Immeyer J ., Wensorra U ., Dieck K ., et al. Anti-inflammatory properties of synthetic
licochalcone A and aqueous extracts fro m Glycyrrhiza inflata. Pharmazie , pag. 23 -29,
2009.
22. Kanitakis J. Anatomy, histology and immunohistochemistry of normal human skin.
European Journal of Dermatology , pag. 390 –401, 2002.
23. Kolbe L ., Immeyer J ., Batzer J ., et al: Anti -inflammatory efficacy of Licochalcone A:
Correlation of clinical potency and in vitro effects. Arch Dermatol Res , pag. 23-30, 2006 .
24. Lebwohl M. Innovations in the treatment of psoriasis. J Am Acad Dermat ol 51, pag. 40-46,
2004.
25. Lebwohl M ., Ali S. Treatment of psoriasis. I. Topical therapy and phototherapy. Journal of
the Amer ican Academy of Dermatology, pag. 487-498, 2001 .
26. Lebwohl M ., Ali S. Treatment of psoriasis. II. Systemic therapies Journal of the Amer ican
Academy of Dermatology; pag. 649-661, 2001.
27. Lever W .F., Lever -Schaumburg G. Histopathology of the skin. J .B. Lippincott Co, pag 23 –
36, 1990.
28. Lowes M.A., Suarez -Farinas M., Krueger J.G. Immunology of psoriasis . Annu. Rev.
Immunol. 32, pag 227 -255, 2004.
29. Lowes M.A., Bowcock A.M., Krueger J.G. Pathogenesis and therapy of psoriasis, Nature
445, pag. 866 -873, 2007.
30. Matoltsy A.G . Keratinization. Journal of Investigative Dermatology , pag. 20 –25, 1996.

62
31. Merfort I ., Heilmann J ., Hagedorn -Leweke U ., et al. In vivo skin penetration studies of
chamomile flavones. Pharmazie 49, pag. 509-511, 1994 .
32. Miquel J., Bernd A., Sempere J.M., Diaz -Alperi J., and Ramirez J. The curcuma
antioxidants: Pharmacological effects and prospects fo r future clinical use. A review. Arch
Gerontol Geriatr ., pag. 34 -37, 2002 .
33. Mukherjee P .K. Quality Control of Herbal Drugs: An Appro ach to Evaluation of
Botanicals, Pharmazie , pag. 761 -763, 2002.
34. Murphy G.F. Histology of the skin. Leve r’s histopathology of the skin 8th ed., pag. 5 -45,
1997.
35. Nickolff B.J. The immunologic and genetic basis of psoriasis. Archives of Dermatology
135, pag. 1104 –1110, 1999.
36. Ortonne J .P., Passeron T. Melanin pigmentary disorders: treatment update. Dermatology
Clinics, pag. 209 –226, 2005.
37. Panda H. Herbs, Cu ltivation and Medicinal Uses. Journal of National Institute of Industrial
Research, pag. 479 -481, 2000.
38. Pelle M .T., Crawford G .H., James W .D. Rosacea: II. Therapy. J Am Acad Dermatol, pag.
499-512, 2004.
39. Perera J.K., Di Meglio P., Nestle F.O. Psoriasis. Annu. Rev. pathology 7, pag. 385 -422,
2012.
40. Rook A ., Wilkinson D .S., Ebling F .J. Textbook of dermatology. Blackwell Scientific
Publications, pag. 12 -28, 1998.
41. Ruan B ., Kong L .Y., Takaya Y ., Niwa M. Studies on chemical constituents of Psoralea
corylifolia L. J Asian Nat Prod Res, pag. 41 -44, 2007.
42. Qiao C .F., Han Q .B., Mo S .F., Song J .Z., Xu L .J., Chen S .L., et al. Psoralenoside and
Isopsoralenoside, two new benzofuran glycosides from Psoralea corylifolia. Chem Pharm
Bull., pag. 714 -716, 2006.
43. Sah P ., Agrawal D ., Garg S .P. Isolation and identification of furocoumarins from the seeds
of Psoralea corylifol ia L. Indian J Pharma Sci., pag. 768 -771, 2006.
44. Schon M .P., Boehncke W .H. Psoriasis. New England Journal of Medicine, pag. 1899 -1912,
2005.

63
45. Sehgal V .N., Srivastava G. Vitiligo: compendium of clinico -epidemiological features.
Indian J Dermatol Vene reology Leprol., pag. 149 -156, 2007.
46. Solovan C. Ghi d de dermatopatologie cu corela ții clinice. Editura Graphite, Timisoara, pag.
11-27, 2005.
47. Syed T .A., Ahmad S .A., Holt A .H., et al. Management of psoriasis with Aloe vera extract
in a hydrophilic cream: a placebo -controlled, double -blind study. Trop Med Int Health, pag.
505-509, 1996 .
48. Taylor S .C. Skin of color: biology, structure, function, and implications for dermatologic
disease. Journal of the American Academy of Dermatology, pag. 41 -62, 2002.
49. Thomas V .D., Yang E .C., Kvedar J .C. Biologics in psoriasis: a quick reference guide.
Journal of the American Academy of Dermatology, pag. 346 –351, 2005.
50. Van Zuuren E .J., Gupta A .K., Gover M .D., et al. Systematic review of rosacea treatments.
J Am Acad Dermatol , pag. 107-115, 2007 .
51. Wiesenauer M ., Ludtke R . Mahonia aquifolium in patients with psoriasis vulgaris – an
intraindividual study . Phytomed, pag. 231-235.
52. William B.B. New Manual of Homeopathic Materi a Medica and Repertory; pag. 1129 –
1135 , 2002.
53. Wilkin J ., Dahl M ., Detmar M ., et al. Standard classification of rosacea: Report of the
National Rosacea Society. Expert Committee on the Classification and Staging of Rosacea.
J Am Acad De rmatol, pag. 584-587, 2002 .
54. Wu J .J. Anti-inflammatory ingredients. J Drugs Dermatol , pag. 13 -16, 2008.
55. Wu J .J. Treatment of rosacea with herbal ingredients. J Drugs Dermatol, pag. 29-32, 2006.
56. Yokota T ., Nishio H ., Kubota Y ., Mizoguchi M. The inhibitory effect of glabridin from
licorice extracts on melanogenesis and infla mmation. Pigment Cell Res., pag. 355-361,
2007.
57. Zo H, Wang J, Hu Z, Yao X. Quantitative Structure -Retention Relationship study of the
constituents of saffron aroma in SPME -GC-MS based on the Projection Pursuit Regression
method. Talanta. , pag. 360–365, 2008.
58. Zudaghegh MH, Shahabian M, Esmaeili HA, Rajbai O, Hosseinzadeh H. Safety evaluation
of saffron ( Crocus sativus ) tablets in healthy volunteers. Phytomedicine ., pag. 1032 –1037,
2008.