Graul Materie Prima

[NUME_REDACTAT]

Lumea vegetală, după cum se știe, reprezintă temelia construcției întregii vieți de pe pământ. În mod direct sau indirect, toate ființele își sprijină existența pe vasta lume a speciilor vegetale. De la această regulă, nu se poate abate nici omul.

Pentru om, încă de la începuturile sale, această lume deosebit de complexă a vegetalelor, a fost hrană, combustibil, adăpost și leac. Oricât de puternic și evoluat este omul epocii moderne, el a rămas și va rămâne dependent de vegetale, deoarece fără oxigenul și compușii bio oferite de acestea, el nu poate supraviețui.

Cuvântul “cereale” este derivat de la numele roman al zeiței care guverna granele, Ceres. Toată lumea cunoaște cel puțin câteva dintre cereale: grâu, porumb, orez, orz, ovăz, secară și alimentele care se fabrică din acestea, pâine, făină, paste făinoase, cereale pentru micul dejun. Atunci când oamenii primitivi au început să introducă cereale în regimul lor alimentar, ei consumau boabele întregi sau măcinate, fără să se piardă nimic din compoziția plantei. Astăzi cerealele sunt procesate și din păcate ajungem să consumăm numai anumite părți din plantă, nu neaparat cele mai hrănitoare. De exemplu făina albă de grâu și orezul decorticat nu reprezintă cea mai bună opțiune pentru un regim alimentar sănătos. Totuși prin tehnicile moderne de preparare s-a început să se adauge fier, vitamine, calciu,îmbunătățindu-se astfel calitățile nutritive ale cerealelor. Pentru că sunt bogate în glucide și sărace în grăsimi, cerealele reprezintă combustibilul ideal pentru mușchi.

Atunci când 55-60 % din energie provine din carbohidrați, rezervele de glicogen muscular sunt menținute la capacitate maximă, în consecință vom fi pregatiți pentru a face față eforturilor susținute. Recent, cerealele au început să-și recapete popularitatea și locul lor în alimentația omului modern, fiindcă mulți cercetători au atras atenția asupra rolului lor în prevenirea unor boli. Fibrele alimentare care se găsesc în cereale previn constipația și diverticulozele, care sunt asociate cu riscul de apariție a cancerului de colon. De asemenea, ele au capacitatea de a reduce colesterolul și nivelul glicemiei, ceea ce contribuie decisiv la controlul bolilor cardiovasculare și a diabetului. Produsele din cereale rafinate au de cele mai multe ori o mare parte din fibrele alimentare eliminate, în consecință nu vom beneficia de efectele benefice ale acestora, deci este bine să alegem produse de panificație din cereale integrale.

CAPITOLUL I

Grâul – materie primă

1.1. [NUME_REDACTAT] este cea mai importantă plantă cultivată, cu mare pondere alimentară. Suprafețele întinse pe care este semănat, precum și atenția de care se bucură se datoresc: conținutului ridicat al boabelor în hidrați de carbon și proteine și raportului dintre aceste substanțe, corespunzător cerințelor organismului uman; conservabilității îndelungate a boabelor și faptului că pot fi transportate fără dificultate; faptului că planta are plasticitate ecologică mare, fiind cultivată în zone cu climate și soluri foarte diferite; posibilităților de mecanizare integrală a culturii (Bâlteanu și Bîrnaure, 1991).

Grâul este cultivat în peste 100 de țări și reprezintă o importantă sursă de schimburi comerciale.

Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru producerea făinei, destinată fabricării pâinii – aliment de bază pentru un număr mare de oameni (după unele statistici, 35 – 40% din populația globului) și furnizează circa 20% din totalul caloriilor consumate de om. De asemenea, boabele de grâu sunt folosite pentru fabricarea pastelor făinoase, precum și ca materie primă pentru alte produse industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic, bioethanol utilizat drept carburant) (Borcean, 2003).

Tulpinile (paiele) rămase după recoltat au utilizări multiple: materie primă pentru fabricarea celulozei; așternut pentru animale; nutreț grosier; îngrășământ organic, încorporate ca atare în sol, imediat după recoltare, sau după ce au fost supuse unui proces de compostare.

Tărâțele – reziduuri de la industria de morărit – sunt un furaj concentrat deosebit de valoros, bogat în proteine, lipide și săruri minerale.

Boabele de grâu pot reprezenta și un furaj concentrat foarte apreciat, superior porumbului, sub aspectul valorii nutritive, al prețului și chiar ca productivitate. Folosirea boabelor de grâu ca furaj este mai puțin răspândită la noi, dar este mult extinsă în majoritatea țărilor mari producătoare de grâu (Domuța și Domuța, 2010).

Sub aspect agronomic, cultura grâului oferă avantajul că este integral mecanizată. Totodată, grâul este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturile, deoarece părăsește terenul devreme și permite efectuarea arăturilor încă din vară. Ca urmare, după grâu poate fi semănată, în principiu, orice cultură agricolă; după recoltarea soiurilor timpurii de grâu pot fi amplasate unele culturi succesive (Hera C., 1986).

1.2. Compoziția chimică

Glucidele, în compoziția bobului de grâu predomină glucidele – 62-75% din masa proaspătă a bobului, formate în proporție de peste 90% din amidon, iar restul fiind dextrine și alte glucide mai simple. Glucidele sunt acumulate, în principal în endosperm (tabelul 1.1 după „Techniques agricoles”, 1993).

Tabelul 1.1

Proporția diferitelor părți ale cariopsei de grâu și compoziția lor chimică

(% din s.u.)

Tabelul 1.2

Repartizarea azotului și a proteinelor în bobul de grâu

Proteinele. Substanțele proteice reprezintă în mod obișnuit 10-16% din masa bobului (cu limitele între 8 și 24%) și sunt situate în cea mai mare parte spre părțile periferice ale bobului (învelișuri, stratul cu aleuronă), în embrion și scutellum.

Cantitatea și compoziția proteinelor dau calitatea nutritivă a bobului. Acumularea proteinelor în bob depinde de o serie de factori, cum ar fi: specia de grâu, soiul, condițiile climatice, fertilitatea naturală a solului și dozele de îngrășăminte cu azot folosite. Dintre acești factori, condițiile climatice au un rol deosebit de important, în climatele secetoase și calde, acumularea proteinelor în bob este favorizată; pe de altă parte, perioada de formare și umplere a boabelor este mai scurtă, coacerea este grăbită și ca urmare, procentual, proteinele reprezintă mai mult din compoziția bobului. Din contră, în climatele umede și răcoroase este favorizată acumularea hidraților de carbon; totodată, perioada de formare a boabelor este mai lungă, ceea ce conduce la acumularea unor cantități mai mari de amidon. De asemenea, în condiții de irigare, conținutul boabelor de grâu în substanțe proteice este mai scăzut.

Proteinele din bobul de grâu sunt constituite, în primul rând, din prolamine (4-5 g/100 g boabe, predominând gliadina) și gluteline (3-4 g/100 g, predominând glutelina) și mai puțin din albumine (0,3 – 0,5 g/100 g, în principal leucosina) și globuline (0,6 – 1,0 g/100 g, mai ales edestina).

Proteinele din bobul de grâu formează, în principal, glutenul, un amestec de substanțe proteice care ocupă spațiul dintre grăunciorii de amidon din endosperm și care, după măcinat, în faină, înglobează grăunciorii de amidon. Prin adăugare de apă, glutenul formează filamente și membrane coloidale care vor reține bulele de dioxid de carbon în procesul de creștere a aluatului și dau aluatul pufos.

Boabele de grâu „durum”, destinate fabricării pastelor făinoase, conțin o cantitate mai mare de proteine și gluten, dar glutenul are o calitate inferioară pentru panificație; în schimb, este foarte potrivit pentru fabricarea pastelor făinoase, având stabilitate mare la fiert, datorită filamentelor de proteină foarte rezistente.

Lipidele. Reprezintă 1,8 – 2,6% în compoziția bobului și sunt acumulate, în special, în embrion și în stratul cu aluronă. Uleiul din germeni de grâu aparține grăsimilor vegetale nesaturate, este bogat în vitamina E și constituie obiect de comerț.

Celuloza. Se află în cantitate de 2,0 -3,5%, prezentă în primul rând în învelișurile bobului (pericarp).

Substanțele minerale. Reprezentate de un număr mare de elemente chimice (K, Ca, Mg, Si, Na, Cu, Mb, Mn) au o pondere de 1,5 -2,3%, aflându-se spre părțile periferice ale bobului.

Figura 1.1. Împărțirea grâului în clase de calitate, în funcție de conținutul lui în proteină și indicele de sedimentare

Bobul de grâu conține și vitamine din complexul B (B1, B2, B5, B6) și vitamina PP.

Valoarea biologică a proteinelor din boabele de grâu este ridicată, deoarece acestea conțin toți cei 30 aminoacizi esențiali, pe care organismul uman nu-i poate sintetiza. Totuși, un impediment îl constituie conținutul redus al boabelor de grâu în lizină și triptofan.

În domeniul producerii, comercializării și industrializării grânelor acestea sunt clasificate în funcție de culoarea și compoziția boabelor. In acest sens, noțiunea de „grâne tari”, („hard red”) definește grânele de foarte bună calitate sub aspectul conținutului în proteine (14 – 16%), produse îndeosebi în Canada și SUA, ca grâne de primăvară; aceste grâne „de forță”, nu sunt folosite ca atare în panificație, ci sunt amestecate cu „grâne mai slabe”, pentru a le îmbunătăți calitatea. „Grânele semitari” conțin 12 – 13% proteine și sunt produse, de regulă, în Argentina, țările fostei URSS, Ungaria; de asemenea, grânele românești, produse pe cernoziom și cu o tehnologie de cultivare corectă aparțin acestei categorii; acestea sunt denumite și „grâne pentru panificație”, în sfârșit, „grânele moi” („soft red”) cu sub 11% proteine (și chiar 8% proteine), sunt produse în climatele umede, oceanice, din Europa de Vest și de pe coasta Pacificului, în SUA și sunt destinate, în principal, pentru furaj; din aceste grâne se poate obține faină pentru prepararea prăjiturilor sau în patiserie (figura 1.1, după M. Seiffert, 1981).

1.3. [NUME_REDACTAT] de grâu se caracterizează printr-o mare plasticitate ecologică, ceea ce îi permite să fie cultivată pe toate continentele, între 66° latitudine nordică și 45° latitudine sudică, de la nivelul mării și până la 3.000 – 3.500 m altitudine (în zona Ecuatorului) (Peterson, citat de Bâlteanu, 1974).

În deceniul trecut, pe glob au fost cultivate cu grâu circa 230 mil. ha, iar în ultimii ani suprafața a cunoscut o oarecare scădere (până la 224 – 227 mil. ha în 1998 – 1999, după „[NUME_REDACTAT]”, 2001). Producția globală de grâu a atins 609 mil. tone în 1998 și 588 mil. tone în 1999. Producția medie mondială în ultimii ani a fost de 2.530 – 2.670 kg boabe/ha. Din producția mondială, 101 – 103 mil. tone au reprezentat obiect de comerț. Țările mari producătoare și, în același timp, exportatoare de grâu sunt: SUA (în 1999, 23,9 mii. ha semănate și 29,0 mii. tone de grâu exportate), Canada (10,8 mii. ha și 14,4 mii. tone export), Australia (11,6 mii. ha si 16,0 mii. tone export) și Argentina (5,1 mil. ha și 8,7 mii. tone export). Mari importatoare de grâu sunt, în prezent, Brazilia, Egipt, Japonia, Coreea de Sud. [NUME_REDACTAT] Europene se înscriu printre marii producători și exportatori de grâu (17,1 mil. ha și 16,0 mii. tone exportate).

[NUME_REDACTAT], suprafețele cultivate cu grâu au cunoscut modificări puțin importante în ultimele decenii. Astfel, în anul 1938 se cultivau cu grâu 2,5 mii. ha; suprafețele s-au redus treptat până la 2,1 mii. ha în perioada 1979 – 1981; în ultimul deceniu se pot semnala oscilații importante ale suprafețelor, în jurul a 2,0 mii. ha și câțiva ani sub acest nivel (anii agricoli 1991/1992 – 1,45 mil. ha, 1995/1996 – 1,79 mil. ha, 1996/1997 – 1,90), având drept cauze, printre altele: condițiile climatice puțin favorabile din perioada de semănat a grâului; dotarea tehnică insuficientă și resursele financiare limitate ale cultivatorilor de grâu; dificultățile întâmpinate în valorificarea recoltei de grâu (Domuța și colab., 2011).

Producțiile medii obținute la grâu în România au crescut considerabil între anii 1938 (963 kg/ha) și 1979 – 1981 (2.487 kg/ha, deci aproape s-au triplat), după care s-au menținut în jurul acestei valori, oscilând de la un an la altul, în primul rând în funcție de gradul de favorabilitate al condițiile meteorologice ale anilor de cultivare. Se detașează recoltele medii obținute la grâu în anii 1977 (2.820 kg/ha), 1990 (3.301 kg/ha), 1995 (3.082 kg/ha) și 1997 (2.795 kg/ha) (Burlacu, 2007).

1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

1.4.1. [NUME_REDACTAT] aparține genului Triticum, clasa Monocotyledonopsida, ordinul Graminalis, familia Gramineae. [NUME_REDACTAT] cuprinde un mare număr de forme sălbatice (primitive) sau cultivate (evoluate), clasificate diferit de-a lungul timpurilor pe baza anumitor criterii. In prezent, este acceptată și utilizată mai frecvent clasificarea genetică (după numărul de cromozomi), concepută de N. Vavîlov (1935) și modificată de J. Mc. Key (1963) (tabelul 1.3, după Bâlteanu și Bîrnaure, 1991).

Formele evoluate au rezultat prin încrucișarea între diferite specii, cultivate și spontane.

Grupa diploidă (2n = 14 cromozomi). Cuprinde forma sălbatică Triticum monococcum ssp. boeoticum și forma cultivată Triticum monococcum ssp. monococcum („alacul”). Alacul este una dintre cele mai vechi plante cultivate ale omenirii, semnalată încă din neolitic în [NUME_REDACTAT]; în prezent este pe cale de dispariție. Se caracterizează prin boabe care rămân „îmbrăcate” după treierat și care dau o faină albă bogată în gluten (Marinciu și Săulescu, 2008).

Grupa tetraploidă (2n = 28 cromozomi). Se apreciază că a rezultat prin încrucișarea spontană a grânelor diploide cu specia spontană Aegilops speltoides, Forma sălbatică din această grupă este Triticum turgidum ssp. dicoccoides, iar formele cultivate sunt numeroase.

Triticum turgidum ssp. dicoccum („tenchi” cultivat) a fost principala cereală a vremurilor vechi (Egipt, Mesopotamia); din cauza pretențiilor sale față de căldură a fost înlocuit, treptat, începând încă din epoca bronzului, de speciile hexaploide. În prezent este cultivat sporadic în țări din [NUME_REDACTAT], în India și în Etiopia. Bobul rămâne îmbrăcat după treierat și este sticlos, bogat în proteine (Marinciu și Săulescu, 2008).

Triticum turgidum ssp. turgidum conv. durum (grâul „durum”) a provenit din tenchi, prin mutații. Era cultivat încă de pe vremea [NUME_REDACTAT], alături de tenchi. Se caracterizează prin cerințe mari față de căldură și rezistență la secetă, dar este sensibil la ger. Are forme de toamnă și de primăvară. În prezent este cultivat pe circa 9% din suprafața mondială cu grâu, cu precădere în zonele ceva mai calde. Bobul este mare, mai lung decât bobul de grâu comun, sticlos, cu conținut ridicai în substanțe proteice și gluten, dar de calitate inferioară pentru panificație; este excelent pentru producerea pastelor făinoase. Spicul este dens, aproape întotdeauna aristat, cu ariste mai lungi decât spicul. Rahisul spicului este flexibil (Győri și Sipos, 2006).

Grâul „durum” cuprinde mai multe varietăți, diferențiate după culoarea spicelor și a aristelor, pubescența glumelor, culoarea boabelor. Soiurile mai mult cultivate aparțin varietăților: melanopus (spic alb, ariste negre, glume pubescente, bob alb); apulicum (spic roșu, ariste negre, glume pubescente, bob alb), coerulescens (spic negru, ariste negre, glume pubescente, bob alb) și hordeiforme (spic roșu, ariste albe, glume glabre, bob alb).

Tabelul 1.3

Clasificarea genului Triticum

(după J. [NUME_REDACTAT])

România cultivă suprafețe restrânse cu grâu „durum”, evaluate în ultimele decenii la sub 1% din suprafața totală semănată cu grâu (sub 100 mii hectare), fiind dependentă de importuri pentru acoperirea consumului intern de paste făinoase.

Grupa tetraploidă mai cuprinde o serie de alte specii, cultivate pe suprafețe restrânse.

Dintre acestea, Triticum turgidum ssp. turgidum conv. turgidum (grâu „englezesc”) este destul de asemănător cu grâul durum; se caracterizează prin rezistență mare la cădere, spic foarte ramificat, bob mic și de calitate inferioară. Este cultivat pe suprafețe restrânse în zona Mediteranei.

Triticum turgidum ssp. turgidum conv. polonicum (grâu „polonez”) are boabe înguste, sticloase și este cultivat sporadic în Africa de Nord și Etiopia. Triticum timopheevi ssp. timopheevi („grâul lui Timofeev”) este considerat tenchi sălbatic de Caucaz.

Grupa hexaploidă (2n = 42 cromozomi). A provenit prin încrucișarea spontană a grânelor tetraploide cu specia sălbatică Aegilops squarrosa. Forma sălbatică nu este cunoscută, în schimb, în această grupă sunt cuprinse mai multe specii cultivate, unele deosebit de importante.

Triticum aestivum ssp. vulgare (grâul „comun” sau „grâul pentru pâine”) este semănat pe circa 90% din suprafața mondială cultivată cu grâu.

În prezent, se apreciază că există în cultură peste 10.000 varietăți și soiuri (după unele păreri ar exista circa 20.000 soiuri), de toamnă și de primăvară. Pe plan mondial, cea mai mare parte din suprafața semănată cu grâu (circa 70%) este ocupată cu grâu de toamnă, iar restul cu grâu de primăvară. În unele regiuni ale globului, grâul de toamnă nu suportă temperaturile scăzute din timpul iernii și degeră, sau planta nu rezistă în cazul în care stratul de zăpadă acoperă solul o perioadă îndelungată (chiar peste 6 luni). In asemenea condiții, se seamănă grâu de primăvară, care poate ajunge la maturitate în perioada scurtă a verii; în țările fostei URSS, grâul de primăvară se seamănă pe circa 74% din suprafața totală cultivată, cu grâu, iar în Canada pe 94% din suprafața cu grâu (Muste, 2002; Munteanu și colab., 2003).

În țara noastră, grâul de toamnă ocupă 99% din suprafața totală ocupată cu această plantă; grâul de primăvară se cultivă pe suprafețe restrânse, în zone submontane și unele depresiuni intramontane.

Bobul grâului comun este scurt, oval-alungit și fǎinos, foarte potrivit pentru panificație. Grâul comun se caracterizează prin spice aristate sau nearistate, cu 3 – 5 flori în spiculeț, care formează l – 4 boabe golașe. Rahisul este flexibil (nu se rupe la maturitate sau la treierat).

Această specie cuprinde numeroase varietăți, care se diferențiază între ele după prezența sau absența aristelor, culoarea glumelor și a aristelor, pubescența glumelor, culoarea boabelor. Soiurile de grâu cultivate, în prezent, în țara noastră, aparțin varietăților: erythrospermum (spic alb, aristat, glume netede, bob roșu); lutescens (spic alb, nearistat, glume netede, bob roșu); ferrugineum (spic roșu, aristat, glume netede, bob roșu); milturum (spic roșu, nearistat, glume netede, bob roșu) (Sarca, 2004; Șandor, 2013).

Triticum aestivum ssp. spelta (grâul „spelta”) este o specie cultivată încă din epoca bronzului, mult extinsă în zona popoarelor germanice. Bobul este sticlos și dă o faină foarte bogată în gluten. Este rezistent la ger și boli. În prezent, s-a restrâns mult în cultură, fiind semănat pe suprafețe limitate în unele țări din Europa, cum ar fi Elveția, Suedia, Germania, Belgia („grâul Ardenilor”) și izolat în Turcia și Spania. Poate asigura recolte de 2.800 – 7.450 kg/ha (L. Couvreur și colab, 1987). După treierat, bobul rămâne îmbrăcat în pleve, acestea reprezentând 21 – 24% din recoltă. La măcinat și separarea fainii se pierde o mare parte din substanțele proteice, diminuându-se valoarea alimentară și furajeră. Este potrivit pentru furajarea porcilor, a păsărilor și, în general, a reproducătorilor. Poate furniza o faină de foarte bună calitate pentru brutării, care nu necesită adaos de substanțe ameliorante. Se apreciază că această formă de grâu poate prezenta interes și pentru anumite zone agricole din România, cu climat mai aspru, umed și rece, unde s-ar putea comporta mai bine decât alte cereale (Pepó, 2002).

Luarea în cultură a grâului („domesticirea” grâului) a început cu formele sălbatice diploide Triticum monococcum ssp. boeoticum și tertraploide Triticum turgidum ssp, dicoccoides, iar acestea, prin selecție empirică au condus la formele cultivate, corespondent. Tenchi (Triticum turgidum ssp. dicoccum) este prima formă de grâu cultivată și una dintre primele plante luate în cultură (în jurul anului 7.000 î.H.); au urmat alacul (Triticum monococcum ssp. monococcum) ceva mai târziu (pe la anul 6.500 î.H.) și grâul comun (Triticum aestivum ssp. vulgare), luat în cultura în jurul anului 5.500 î.H. Pe teritoriul românesc, descoperirile arheologice și unele informații istorice arată că în perioada 3.000-1.000 î.H., grâul era cultivat pe suprafețe importante, Ia început fiind luat în cultură alacul, apoi tenchiul, grâul spelta și, mai târziu, grâul comun.

1.4.2.Originea grâului

În urma expedițiilor științifice și studiilor sale, N.Vavilov a identificat pentru grâu patru centre de-origine (Bâlteanu și BÎrnaure, 1991):

centrul asiatic central (India de Nord-Vest, Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan), din care provine specia Triticum aestivum, cu subspeciile vulgare, compactum si sphaerococcum;

centrul din [NUME_REDACTAT] (interiorul [NUME_REDACTAT], Iran, Transkaukazia, munții din Turkmenia), din care provin T. aestivum, ssp. Vulgare și ssp. macha, T. monococcum, T. turgidum ssp. turgidum conv. durum și conv. turgidum, T. carthlicum și T, timopheevi;

centrul abisinian (Etiopia și o parte din Somalia), din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum și conv. turgidum, T. turgidum ssp. polonicum,

centrul mediteranean (teritoriile din bazinul mediteranean) din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum, T. turgidum ssp. dicoccum și ssp- polonicum, T. aestivum ssp. spelta.

1.4.3.Soiuri cultivate

Sortimentul de soiuri de grâu comun din lista oficială cuprinde numai forme care aparțin varietății „erythrospermun”, predominând soiurile românești. Aceste soiuri se caracterizează printr-un potențial de producție de 9-10 tone boabe/ha, rezistență la cădere, ger, iernare, secetă și boli, valoare nutritivă și tehnologică a boabelor, stabilitate a recoltelor.

Pentru grâul comun de primăvară sunt recomandate soiurile de creație românească Speranța (înregistrat în anul 1987) și Rubin (1998). Pentru grâul „durum” există în cultură soiuri de primăvară (Durom – soi românesc, înregistrat în 1976; Ixos – soi de francez, 1995), și de toamnă (Rodur – românesc, 1984; Pandur – soi de toamnă, 1996).

1.4.4. Zonarea soiurilor

Pe baza datelor obținute din testările multianuale în condiții naturale și artificiale, sortimentul de soiuri recomandat pe fiecare zonă de cultură este următorul (Șemun, 2010):

• pentru zona Bărăganului și Dobrogea sunt recomandate, în cultură irigată și neirigată, soiurile timpurii cunoscute, Dropia și Flamura 85, soiurile noi Boema, Glosa, Crina și Dor, precum și soiurile semitardive Delabrad și Alex. În perspectivă, în această zonă se vor extinde alte trei soiuri noi cu nivel bun de rezistență și arșiță, Faur, Gruia și Izvor.

• în Oltenia, o comportare bună, în medie pe mai mulți ani, au dovedit a avea soiurile Dropia, Flamura 85, Boema, Glosa, Alex și Romulus, precum și soiul timpuriu, intensiv, recent înregistrat de SCDA Șimnic, Briana. În plus, pe solurile mai puțin fertile, unde precocitatea și rusticitatea reprezintă avantaje importante, se recomandă soiul foarte timpuriu Șimnic 30.

• pentru vestul țării, în principal, sortimentul de soiuri recomandat se va baza pe cele cu potențial de producție ridicat, Alex, Romulus, Ciprian, Dropia, Lovrin 34, Ardeal 1, pentru zona cu soluri fertile, iar în zona colinară, cu soluri mai puțin fertile, unde pericolul căderii este mai mic, soiurile Arieșan și Crișana. De asemenea, pentru această zonă este în curs de extindere soiul intensiv semitimpuriu Delabrad, creat la ICDA Fundulea.

• în zona colinară din sudul țării, pe solurile fertile se recomandă soiurile create la SCDA: Albota, urmate de soiurile Dropia, Flamura 85, Boema, Glosa iar dintre soiurile noi, în curs de extindere, Faur și Gruia, care dau rezultate bune, mai ales pe terenurile fertile sau în condițiile aplicării unei tehnologii intensive de cultivare.

• pentru Transilvania, soiurile cele mai adaptate s-au dovedit a fi Arieșan, Apullum, Turda 2.000, Ardeal 1 și Fundulea 4. În anii următori, în această zonă se vor extinde soiurile noi semitimpurii, Delabrad (creat la Fundulea) și Dumbrava (creat la SCDA Fundulea).

• în Moldova de nord, cele mai bune rezultate s-au obținut cu soiurile Aniversar, Gașparom, Sv 99, Arieșan, Fundulea 4 și Esențial. De asemenea, a început multiplicarea seminței din soiurile Drobeta și Voroneț, create la SCDA Suceava, care urmează a se extinde în această zonă.

• în Moldova centrală și de sud, sunt recomandate soiurile Dropia, Flamura 85, Boema, Glosa, Gabriela, Eliana, Fundulea 4, precum și soiurile recent omologate Faur și Gruia, create la ICDA Fundulea.

Zonele cele mai favorabile pentru grâul durum sunt: Câmpia din sudul țării, Dobrogea și sudul Moldovei.

CAPITOLUL II

Biologia grâului

2.1. Particularități biologice

Perioada de vegetație a grâului de toamnă durează, în condițiile din țara noastră, circa 9 luni (270 – 290 zile). In acest interval, de la germinare și până la maturitate, plantele de grâu trec prin anumite faze (stadii) fenologice, care se recunosc prin schimbările în aspectul exterior al plantelor și care sunt însoțite de modificări interne în biologia plantei. De regulă este dificil de a delimita strict aceste faze, deoarece, parțial, ele se suprapun, sau se desfășoară în paralel (Șandor, 2008).

În general, este acceptată împărțirea perioadei de vegetație a plantelor de grâu în următoarele faze fenologice: germinare (răsărire), înrădăcinare, înfrățire, formarea (alungirea) paiului, înspicare-înflorire-fecundare, formarea și coacerea (maturarea) boabelor. La rândul lor, fazele prezentate se grupează în etapa (perioada) vegetativă, caracterizată prin dezvoltarea organelor vegetative ale plantelor (de la germinare la înfrățire) și etapa generativă (reproductivă) caracterizată prin dezvoltarea inflorescenței, a florilor și formarea boabelor (de la începutul alungirii paiului și până la coacerea deplină).

Cunoașterea stadiilor creșterii este utilă pentru a decide momentul potrivit pentru diferite intervenții tehnologice. Totodată, observarea acestora este utilă pentru identificarea stadiilor critice din ciclul vegetativ al plantelor, care sunt mai sensibile la factorii de mediu.

2.1.1. Etapa vegetativă

Vegetația plantelor de grâu în toamnă cuprinde germinarea semințelor, creșterea și dezvoltarea vegetativă până la venirea frigului.

Germinarea. Pentru ca sămânța de grâu pusă în pământ să germineze trebuie îndeplinite două condiții esențiale: pe de o parte, sămânța să fie capabilă de a germina, deci să posede o facultate germinativă ridicată, să fie matură, ieșită din repausul seminal și cât mai nouă, de preferat din recolta anului precedent și nu mai veche de 3 – 4 ani; pe de altă parte, în sol să fie întrunite condițiile optime de umiditate, căldură și oxigen.

Germinarea semințelor de grâu introduse în sol se declanșează numai dacă acestea au parcurs perioada de repaus seminal.

În anii normali sub aspect meteorologic și în zonele de câmpie, acest aspect nu constituie o problemă pentru practica agricolă. Din contră, în unii ani, în zonele de cultură a grâului, mai umede și răcoroase, pot să apară unele dificultăți, deoarece de la recoltarea loturilor semincere și până la semănat nu rămâne un interval de 40 – 45 zile (cât durează, de regulă, repausul seminal); în asemenea situații, pentru ca răsăritul să nu fie întârziat și neuniform, se recomandă procurarea materialului semincer din zonele unde grâul de sămânță s-a maturat și a fost recoltat mai devreme.

Puse în condiții de a germina, boabele de grâu absorb apă. După absorbția apei, enzimele aflate îndeosebi spre periferia bobului și în preajma embrionului trec în soluție și devin active. Enzimele transformă substanțele de rezervă din endosperm, cu moleculă complexă, în substanțe cu moleculă mai simplă, ușor de transportat și de asimilat de către embrion, și anume: proteinele trec în aminoacizi; amidonul trece în dextrine-maltoză-glucoză; grăsimile trec în acizi grași și glicerina (figura 2.1). Rezultă un suc lăptos, bogat în substanțe organice cu moleculă mică, ușor asimilabile, cu care embrionul se hrănește. Transferul acestor substanțe spre embrion se face prin intermediul scutellumului.

Începe diviziunea celulară la nivelul celor două vârfuri de creștere, mugurașul și radicula. Radicula, protejată de coleoriză, străbate învelișurile bobului în dreptul embrionului, marcând momentul încolțitului. Curând apar și celelalte rădăcini embrionare (3-5 rădăcini), pe suprafața cărora se formează perișorii radiculari; rădăcinile se adâncesc în sol, fixează viitoarea plantă și absorb apa cu sărurile minerale necesare nutriției.

În același timp, mugurașul, protejat de coleoptil, străbate învelișurile bobului, se alungește spre suprafață, își încetează creșterea și este străbătut de vârful primei frunze, acesta fiind momentul răsăritului. Coleoptilul, foarte rezistent, asigură protecția țesuturilor fragile ale mugurașului, până la răsărire, apoi se ofilește.

Figura 2.1. Etapele germinării bobului de grâu

În condiții favorabile de temperatură și umiditate, perioada germinare-răsărire durează, de regulă, 8-10 zile; în mod frecvent sunt necesare pentru răsărire 15 – 20 zile, îndeosebi din cauza insuficienței apei.

Comportarea semințelor de grâu în perioada de germinare-răsărire depinde de o serie de factori: facultatea germinativă și energia germinativă (vigoarea semințelor); puterea de străbatere; starea de sănătate și tratamentele la sămânță; mărimea bobului și cantitatea de substanțe de rezervă; atacul de boli și dăunători; compactarea solului și formarea crustei; asigurarea umidității, temperaturii și aerației în sol.

La semănat se cere ca solul să fie suficient de tasat în profunzime pentru a facilita ascensiunea apei; totodată, stratul superficial de sol trebuie să fie afânat și relativ bine mărunțit pentru a asigura încălzirea solului, accesul oxigenului și străbaterea coleoptilului spre suprafață. Excesul de umiditate și distrugerea structurii superficiale pot conduce la formarea crustei și, în situații extreme, la asfixierea germenilor în curs de răsărire sau a tinerelor plăntuțe.

Înrădăcinarea și formarea primelor frunze. Imediat după răsărire, planta formează prima frunză și începe asimilația clorofiliană pe baza energiei pe care și-o asigură prin activitatea proprie, transformând energia luminoasă în energie chimică.

În stadiul de „o frunză”, o secțiune prin plăntuță în dreptul bobului, arată deja individualizate doua internoduri scurte, cel de-al doilea purtând mugurele vegetativ de unde vor porni primordiile altor frunze.

Rădăcinile embrionare sunt foarte active și absorb apă și substanțe nutritive din sol. Aceste rădăcini vor rămâne active până la sfârșitul perioadei de vegetație, dar importanța lor se reduce treptat, odată cu dezvoltarea rădăcinilor adventive.

Deasupra solului apar a doua, apoi a treia frunză. Odată cu a doua frunză, încep să se formeze primele rădăcini adventive.

Înfrățirea. Curând după răsărire și după formarea celei de-a treia frunze, creșterea plantei de grâu aparent stagnează și aceasta se pregătește pentru o nouă fază de vegetație. Are loc un proces care se numește ,,preînfrățire”: al doilea internod, care poartă mugurele terminal, se alungește în interiorul coleoptilului și se oprește din ascensiune la circa 2 cm de suprafața solului.

La acest nivel apare o îngroșare – viitorul nod de înfrățire. Sub acesta, al doilea internod servește câtva timp pentru transportarea sevei venind de la rădăcinile embrionare, înfrățirea începe, în condiții normale, la 12 – 15 zile după răsărire.

Tulpina principală provine din conul (mugurele) vegetativ al embrionului; la baza frunzișoarelor din con se găsesc, de regulă, 2 muguri care vor dezvolta frați de ordinul I. Primul frate se formează la baza primei frunze, al doilea frate la baza frunzei a doua și așa mai departe. Frații secundari dau spice mici, slab productive sau nu formează deloc spice.

Chiar dacă în stadiul de 3 frunze, frații nu sunt vizibili la suprafață, o secțiune făcutǎ la nivelul nodului de înfrățire permite să se constate că frații sunt deja formați. (figura 2.2).

Figura 2.2. Planta de grâu în faza de înfrǎțire

În momentul când începe desfacerea frunzei a patra și primul frate devine vizibil, se formează noi rădăcini de la nodul de înfrățire. Acestea intră în activitate și participă la absorbția apei și sărurilor minerale, alături de rădăcinile embrionare, pe care, treptat, le depășesc în importanță. Ele sunt rădăcini adventive și se dezvoltă intens încă din primele săptămâni de viață a plantei. Cea mai mare masă a rădăcinilor adventive se situează în stratul arabil. Acestea cresc continuu până la înflorit, când se atinge dezvoltarea lor maximă (figura 2.3).

Figura 2.3. Sistemul radicular al grâului de toamnă la intrarea în iarnă (a)

și la înflorire (b)

Adâncimea de formare a nodului este superficială, aceasta depinzând, într-o oarecare măsură, de condițiile de mediu adâncimea de semănat.

Grâul se caracterizează printr-o bună capacitate de înfrățire. In lan încheiat este de dorit ca, la intrarea în iarnă, plantele de grâu să aibă 2-3 frați și 3-5 frunze. Un înfrățit exagerat este păgubitor, deoarece, prin comparație cu fratele principal, frații laterali consumă o cantitate mare de asimilate, dar produc puțin. De aceea, se discuta adesea dacă este de dorit ca soiurile ameliorate să se caracterizeze printr-o capacitate de înfrățire mai mare sau, dimpotrivă, este bine să înfrățească mai puțin. Situația este foarte diferită, în funcție de condițiile concrete de cultivare. Este cert că, prin înfrățit, plantele de grâu au capacitatea de a compensa, între anumite limite, pierderile de densitate datorate unor cauze diferite (iernare, temperaturi scăzute).

În mod obișnuit, procesul de înfrățire a plantelor de grâu se petrece toamna. Procesul poate continua pe timpul iernii, dacă vremea este favorabilă (în ferestrele iernii); o parte dintre frați se formează primăvara, dar aceștia rămân neproductivi (deoarece nu parcurg stadiul de vernalizare).

În climatele umede din Europa de Vest, cu ierni mai blânde, înfrățitul plantelor de grâu este favorizat de vremea umedă și răcoroasă, procesul continuând pe tot timpul iernii; prin comparație, în climatele cu nuanță continentală (chiar excesiv continentală, cum sunt unele zone importante de cultură a grâului în România) vegetația plantelor, în general, și înfrățitul sunt întrerupte pe timpul iernii.

Semănatul în epoca optimă favorizează înfrățirea. Se apreciază că o cultură bine încheiată și cu perspective de a da recolte bune, trebuie să formeze un covor vegetal cuprinzând 900 – 1.200 frați/m2, din care să rezulte, în final, 450 – 600 frați fertili.

Călirea. În paralel cu înrădăcinarea și înfrățirea, plantele de grâu trec printr-un proces lent de adaptare la temperaturi scăzute, denumit proces de „călire”. Procesul poate să dureze peste 46 zile și constă în concentrarea treptată a sucului celular prin acumularea de glucide în toate părțile plantei, dar îndeosebi la nivelul nodului de înfrățire. Glucidele protejează coloizii din protoplasma în timpul gerurilor din iarnă, în mod convențional, perioada este împărțită în două faze, ținând cont de evoluția vremii și, îndeosebi, de evoluția temperaturilor, pe măsură ce se apropie iarna.

Prima fază durează 15-20 zile și are loc în perioada cu temperaturi ridicate ziua (10 – 15°C), când fotosinteza este activă și temperaturi scăzute noaptea (0 – 6°C), când consumul de glucide prin respirație este scăzut; totodată, din cauza temperaturilor destul de scăzute, creșterea organelor plantei este mult încetinită. Ca urmare, de la o zi la alta bilanțul acumulării glucidelor în țesuturile plantei este pozitiv.

A doua fază a procesului de călire durează 15-25 zile și se petrece când temperaturile au scăzut în jur de 0°C (chiar până la -10°C, după unele păreri); fotosinteza nu mai are un rol în acumularea glucidelor, în această fază, sau procesul se desfășoare cu intensitate redusă; continuă însă, concentrarea sucului celular, prin deshidratarea organelor plantei, ca urmare a procesului de transpirație.

Conținutul în glucide în nodul de înfrățire depășește, de regulă, 25% și poate ajunge până la 30% din s.u.; această valoare depinde de foarte mulți factori, printre care mersul vremii în toamnă, soiul, data semănatului. Ca urmare a unui proces de călire desfășurat normal, plantele de grâu pot rezista până la -15°…-18°C la nivelul nodului de înfrățire (chiar-20°C).

Sub aspectul rezistenței la ger, pericolul de degerare a plantelor de grâu apare numai dacă plantele, necălite, sunt surprinse de ger; același pericol poate să apară în situațiile în care plantele s-au "decălit" în ferestrele iernii sau la desprimăvărare (datorită creșterii temperaturii, plantele absorb apă și țesuturile redevin turgescente) și survin geruri bruște. Culturile bine înrădăcinate, înfrățite și călite nu sunt distruse de ger; la nivelul nodului de înfrățire protejat de 1-2 cm de pământ și, eventual, de un strat de zăpadă, temperatura nu scade, de regulă, sub -20°C.

Trecerea spre starea de „repaus de iarnă” a culturilor de grâu, are loc în anii normali, în jur de 5 – 10 decembrie în Transilvania și jumătatea de nord a Moldovei, între 10 și 20 decembrie în sudul și vestul țării, chiar după 20 decembrie în sud-estul Dobrogei.

Repausul. Pe timpul iernii procesele vitale din plante sunt mult încetinite, din cauza condițiilor de temperatură puțin favorabile. Continuă o serie de procese biologice, este adevărat cu o intensitate foarte redusă: absorbția azotului (chiar la temperaturi de 0°C), precum și procesul de fotosinteză. Aparenta stagnare a vegetației plantelor de grâu pe timpul iernii a făcut ca cercetătorii italieni să folosească termenul de „criptovegetație” (vegetație „ascunsă”).

Perioada de regenerare a plantelor de grâu de toamnă în primăvară începe o dată cu dezghețul solului. Data este foarte diferită, de la un an la altul, în funcție de evoluția vremii la desprimăvărare. Pentru condițiile din România, data cea mai timpurie a fost 10 februarie, iar cea mai târzie la 27 martie (Berbecel, 1990).

Plantele își reiau treptat procesele vitale, începe absorbția apei și a elementelor nutritive din sol. In acest moment, foarte importante sunt cantitățile de azot aflate la dispoziția plantelor, din rezervele de azot acumulate în plante și azotul existent în soluția solului.

Curând începe perioada creșterii intense, care durează circa 90 zile, perioadă când se acumulează 90 – 95% din biomasa totală a plantelor de grâu (comparativ cu numai 3 – 5% din biomasa acumulate în perioada de toamnă).

2.1.2. Etapa generativă

În dezvoltarea plantelor de grâu această etapă începe cu formarea sau alungirea paiului. Pentru a trece de la etapa vegetativă la etapa generativă și pentru a începe alungirea paiului, plantele de grâu trebuie să fi parcurs procesul de vernalizare; procesul se petrece, separat, la nivelul fiecărui frate format; inclusiv boabele germinare și plăntuțele în curs de răsărire parcurg, în condiții favorabile, procesul de vernalizare.

Faza de alungire a paiului se consideră începută atunci când paiul are înălțimea de 5 cm. Nodurile, dispuse foarte apropiat în faza de înfrățire, încep să se îndepărteze prin formarea internodurilor. Creșterile au loc pe baza țesuturilor meristematice aflate la baza fiecărui internod. Creșterea unui internod începe când s-a încetinit creșterea internodului anterior. Paiul de grâu este format din 5 -6 internoduri, a căror lungime sporește de la internodul bazai spre cel superior, care poartă inflorescența. Internodurile bâzâie (l – 2) au diametrul cel mai mare și peretele cel mai gros, imprimând rezistență la cădere.

În această perioadă, sistemul radicular al grâului se dezvoltă puternic până la înflorire, prin creșterea rădăcinilor adventive (figura 2.4). Condițiile care favorizează dezvoltarea rădăcinilor adventive. influențează indirect și formarea componentelor de producție. În acest sens, datele din tabelul 2.1. (Soltner, 1990) ilustrează corelația dintre numărul de rădăcini adventive și numărul de spice formate pe o plantă de grâu.

Figura 2.4. Repartizarea masei rădăcinilor plantei de grâu pe adâncimi, în diferite faze de vegetație

În această fază se formează majoritatea frunzelor și se ajunge la dezvoltarea maximă a aparatul fotosintetic, care, prin asimilația clorofiliană, va asigura substanțele necesare formării elementelor componente ale inflorescenței și boabelor.

Absorbția apei și a elementelor nutritive din sol, precum și procesul de fotosinteză sunt foarte intense. Sub aspect fiziologic, în faza de formare a paiului are loc diferențierea organelor generative. Suprafața de asimilație ajunge la 30.000 – 34.000 m2 la hectar (indicele suprafeței foliare = 3-4, valori considerate optime pentru zonele de cultură a grâului din România).

Tabelul 2.1

Corelația dintre numărul de rădăcini adventive în faza de alungire a paiului și

numărul de spice

Diferențierea spicului intervine înainte de sfârșitul înfrățitului. În stadiul de 4 frunze, mugurele terminal al fratelui principal prezintă un apex scurt care are la bază, diferențiate, doar primordiile frunzelor. Puțin mai târziu, dacă se face o secțiune la acest nivel și este analizată la microscop se poate observa că, la fratele principal, există 5-6 frunze deja formate, precum și o serie de striuri cu nuanță mai deschisă sau mai întunecată, bine vizibile cu ochiul liber, indicând începutul alungirii internodiilor. Mugurele terminal (sau apexul) încetează de a forma primordii foliare; el se alungește și începe să se segmenteze în „riduri” paralele, care reprezintă primordiile viitoarelor spiculețe. Aceste detalii sunt vizibile doar cu o lupă foarte puternică sau la microscop (stadiul de „dublu rid”) (figura 2.5). Faza marchează transformarea mugurelui vegetativ în mugure floral, deci momentul inițierii florale.

Odată cu alungirea paiului, conul de creștere se dezvoltă și se diferențiază spiculețele, florile, organele mascule și femele; concomitent cu diferențierea elementelor componente, inflorescența crește în dimensiuni, se deplasează, treptat, în sus prin pai și ajunge în teaca ultimei frunze, marcând faza de „burduf”.

În acest interval, primordiile spicului continuă să se diferențieze; „ridurile” se transformă în primordiile spiculețelor, la baza cărora se observă, deja, primordiile glumelor.

Figura 2.5. Plante de grâu în etapa generativă

Creșterea fraților se oprește în momentul în care, la nivelul tânărului spic, începe formarea glumelor. La nivelul nodului de înfrățire, o secțiune permite să se observe internodurile bine individualizate care încep să se alungească în ritm rapid.

Înspicatul, înfloritul, încheierea fazei de alungire a paiului este marcată prin apariția spicului din teaca ultimei frunze. După câteva zile are loc înfloritul, marcat prin deschiderea florilor (paleelor) și apariția la exterior a staminelor. La grâu, deschiderea florilor începe de la mijlocul spicului spre extremități, decalajul de înflorire în cadrul aceluiași spic ajungând până la 3 – 6 zile. Totodată, la grâu, eliberarea polenului din antere are loc înainte de deschiderea florilor, astfel încât polenizarea este obligatoriu autogamă (polenizarea alogamă este, practic, exclusă), în plus, polenizarea nu este dependentă de mersul vremii. Totuși, poate apărea sterilitate la spiculețele de la vârful și mai ales la baza spicului; procesul este amplificat de condițiile nefavorabile, de climă și tehnologice (secetă, insuficiența elementelor nutritive).

Formarea bobului începe, practic, imediat după fecundare. In primele 3 săptămâni, bobul crește mai ales în lungime, apoi domină creșterea în grosime (figura 2.6). Durata acestei faze influențează cantitatea de asimilate depozitate în bob și mărimea boabelor. Formarea boabelor și acumularea substanțelor de rezervă în bob se realizează, în principal, pe baza substanțelor asimilate de către plante în această perioadă, deci după înflorire. La fotosinteză participă toate părțile verzi ale plantei; pe măsură ce se avansează spre maturitate, crește rolul tulpinii și al inflorescenței în asigurarea asimilatelor destinate umplerii boabelor (figura 2.7). După unele determinări efectuate în Germania (M. Seiffert, 1981), din totalul asimilatelor depuse în bobul de grâu, aportul diferitelor părți ale plantei este următoarea: spicul – 30%; internodul care poartă spicul – 10%; limbul ultimei frunze (frunza „stindard”) – 12%; limbul frunzei imediat inferioare – 8%; limbul frunzei anterioare – 3%; paiul cu tecile frunzelor – 36%.

Figura 2.6. Evoluția bobului de grâu de la fecundare pânǎ la maturitate

Figura 2.7. Procentul de participare a diferitelor părți ale plantei de grâu la suprafața totală de asimilație, în perioada de formare a bobului

O parte din asimilatele depozitate în bob provin prin transfer din alte organe ale plantei (figura 2.8).

Figura 2.8. Sinteza și distribuirea asimilatelor în planta matură de grâu

2.1.3. Structura recoltei la grâu

Analiza morfologică a recoltei presupune analiza componentelor de producție (elementele productivității) care, în cazul grâului sunt următoarele: numărul de plante/m2; numărul de spice/plantă; numărul de boabe/spic; MMB (g).

Recolta unei culturi de grâu este elaborată pe întreaga durată a vegetației. Fiecare soi de grâu se caracterizează printr-o structură optimă a recoltei (are o manieră specifică de „a-și construi recolta”).

Numărul de plante pe m2 rezultă din densitatea de semănat, facultatea germinativă a semințelor și condițiile de germinat. La grâul de toamnă, numărul de plante se reduce, adesea drastic, pe timpul iernii; de asemenea, o anumită reducere a densității se datorează și concurenței dintre plantele din lan sau atacului de boli și dăunători. Aceste pierderi de densitate sunt compensate prin înfrățit; la sfârșitul înfrățitului rezultă numărul de frați pe m2, dintre care numai o parte vor contribui la recoltă (Szentpétery și colab., 2004).

Numărul de frați fertili (sau numărul de spice pe m2) rezultă în urma diferențierii inflorescențelor, în timpul fazelor de înfrățit și alungirea paiului.

Numărul de spiculețe formate în spic depinde de condițiile de vegetație din perioada de înfrățit și la începutul formării paiului, în timpul înfloritului, condițiile de vegetație pot contribui la reducerea numărului de spiculețe fertile dintr-o inflorescență și a numărului de flori fertile dintr-un spiculeț, ambele conducând, în final, la stabilirea numărului de boabe formate într-o inflorescență.

Condițiile din perioada de formare a boabelor și de maturare influențează mărimea boabelor (exprimată prin MME).

2.2. Cerințele față de climă și sol

2.2.1. Cerințele grâului față de căldură

Pentru germinat, semințele de grâu necesită temperaturi de minimum de l – 3°C; aceste valori au semnificație practică numai pentru semănăturile târzii sau dacă s-a semănat în sol uscat și germinarea întârzie din lipsa apei (precum și pentru grâul de primăvară). În mod obișnuit, în perioada de semănat a grâului în România, temperaturile aerului se situează înjur de 14 – 15°C, deci mai aproape de optim. La aceste temperaturi, răsărirea grâului are loc după 7-10 zile (cu condiția asigurării umidității); o durată de peste 15 zile începe să fie dăunătoare, deoarece întârzie vegetația.

Procesul de înfrățire a plantelor de grâu este favorizat de zilele însorite, luminoase, cu temperaturi de 8 – 10°C; procesul se continuă până când temperaturile scad sub 5°C. Plantele de grâu de toamnă, bine înfrățite și călite, se caracterizează printr-o mare rezistență la temperaturi scăzute (până la -15°C, chiar -20°C la nivelul nodului de înfrățire), mai ales dacă solul este acoperit cu strat de zăpadă.

Efectele temperaturilor scăzute asupra plantelor de grâu sunt diferite, ca formă de manifestare și ca grad de dăunare, în funcție de faza de vegetație în care acestea surprind grâul. Rezistența cea mai mare se manifestă la culturile bine înrădăcinate și înfrățite; cele mai mari pagube se înregistrează în cazul culturilor de grâu surprinse de ger în curs de răsărire (faza de coleoptil). Primăvara, o dată cu reluarea vegetației cresc cerințele plantelor față de temperatură; temperaturile favorabile plantelor de grâu aflate în faza de alungire a paiului sunt de 14 – 18°C, iar la înspicat 16 – 18°C. în fazele următoare, temperaturile pot crește până la 20°C, valori care asigură, în cele mai bune condiții, fecundarea și formarea și umplerea boabelor.

2.2.2.Cerințele grâului față de umiditate

Față de apa din sol, cerințele sunt moderate, dar echilibrate pe întreaga perioadă de vegetație. Se consideră că în zonele de cultură a grâului, trebuie să cadă cel puțin 225 mm precipitații pe perioada de vegetație (optimum 600 mm precipitații). Coeficientul de transpirație al grâului este de 350 – 400, ceea ce reflectă o bună valorificare a apei de către planta de grâu. Pentru germinare, boabele de grâu absorb 40 – 50% apă, raportat la masa uscată a boabelor; pentru a asigura această cantitate de apă, este necesar ca umiditatea solului să se situeze la nivel de 70 – 80% din capacitatea capilară pentru apă a solului. Trebuie menționat că toamnele, la noi, sunt, frecvent, secetoase, astfel încât germinarea și răsăritul culturilor de grâu sunt întârziate și destul de neuniforme. Din acest motiv, precipitațiile din toamnă sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea plantelor de grâu și pentru reușita culturii. Pierderile de recoltă din cauza secetelor din toamnă, de regulă, sunt ireversibile. Ca urmare, este necesar ca prin toate lucrările solului să se urmărească conservarea apei din sol și să fie favorizată acumularea apei din precipitații.

În primăvară, cerințele plantelor de grâu față de umiditate cresc treptat, fiind maxime în fazele de înspicat, fecundare și formarea boabelor. În anii normal de umezi, apa acumulată în sol pe timpul iernii este suficientă pentru a acoperi nevoile plantei, cel puțin în prima parte a vegetației în primăvară. În cursul lunilor mai și iunie, în țara noastră, intervin adesea perioade secetoase, în care apar semne evidente ale suferinței plantelor din cauza insuficienței umidității. Dacă seceta este asociată cu temperaturi mai ridicate, vegetația este grăbită, plantele rămân scunde și slab productive, plantele se ofilesc, îndeosebi în orele de amiază.

Vremea uscată și călduroasă în timpul umplerii bobului poate determina un dezechilibru între pierderea apei prin transpirație și absorbția acesteia din sol. Ca urmare, în anumiți ani se poate produce șiștăvirea boabelor. Temperaturile mai mari de 30°C și vânturile uscate favorizează acest proces. Perioada critică pentru șiștăvire durează circa 10 zile, și se suprapune cu perioada de migrare a substanțelor de rezervă din frunze și tulpină, către bob (intervalul „palierului hidric”). Pagubele (reducerea recoltei și a calității acesteia) sunt cu atât mai mari (scăderea recoltei și a calității acesteia) cu cât condițiile care favorizează șiștăvirea survin mai spre începutul perioadei critice (Wagner și Tabără, 2007).

2.2.3. Cerințele față de sol

Grâul preferă soiurile mijlocii, lutoase și luto-argiloase, cu capacitate mare de reținere a apei, permeabile, cu reacție neutră sau slab acidă (pH = 6 – 7,5).

Cele mai favorabile pentru grâu sunt solurile bălane, cernoziomurile, cernoziomurile cambice, cernoziomurile argilo-iluviale, solurile brun-roșcate. Nu sunt potrivite pentru grâu solurile pe care stagnează apa, fiind expuse la asfixiere pe timpul iernii sau acolo unde apa freatică se ridică, în anumite perioade, până în zona rădăcinilor (Ciobanu, 2003). De asemenea, nu sunt potrivite solurile ușoare, cu permeabilitate prea ridicată, pe care plantele pot suferi de secetă, precum și solurile prea acide sau prea alcaline.

[NUME_REDACTAT] grâul este cultivat în primul rând pe cernoziomuri și pe soluri brun-roșcate. Având în vedere importanța culturii grâului, aceasta se extinde și pe soluri mai puțin favorabile, cum ar fi solurile brune-argiloiluviale, luvisolurile albice. Pe asemenea soluri este obligatorie aplicarea unor măsuri ameliorative (amendare, fertilizare, afânare adâncă).

CAPITOLUL III

Materialul și metoda de cercetare

Cercetările s-au realizat în perioada 2013 – 2014, la Stațiunea de Cercetare și [NUME_REDACTAT] Oradea în cadrul unei experiențe cu culturi comparative cu soiuri de grâu pe un sol de tip preluvosol.

Experiențele au fost amplasate după metoda parcelelor subdivizate în 5 repetiții, suprafața recoltabilă a unei parcele fiind de 24 mp.

Elementele de tehnologie utilizate, cu excepția aplicării îngrășămintelor și recoltatului, care s-au făcut manual, au fost cele optime, recomandate pentru producție.

Dozele de îngrășăminte aplicate au fost de 160 kg N, 80 kg P și 80 kg K.

3.1. Scopul studiului

Scopul lucrării este studiul privind cultura de grâu, materie primă și influența soiului și fertilizării cantității și a unor elemente de productivitate ale producțiilor în condițiile anilor 2013-2014.

3.2. Condițiile de studiu

Câmpul de cercetare este amplasat la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] pe un preluvosol cu următorul profil: Ap = 0-24 cm; El = 24-34 cm; Bt1 = 34-54 cm; Bt2 = 54-78 cm; bt/c = 78-95 cm. Se remarcă faptul că migrarea argilei coloidale a determinat apariția orizontului. El cu 31, 6% argilă coloidală și a două orizonturi de acumulare a argilei coloidale Bt1 și Bt2 cu 39,8% și 39,3 % argilă coloidală.

3.3. [NUME_REDACTAT] din câmpul de cercetare se caracterizează printr-o hidrostabilitate foarte mare a agregatelor de sol mai mari de 0,25 mm (47,55) pe stratul de 0-20 cm (tabelul nr. 3).

Solul are o porozitate totala mijlocie pe adâncimile 0-20 cm, 20-40 cm, 40-60 cm și mai mică pe adâncimile 60-80 cm, 80-100 cm și 100-150 cm. Valorile porozității totale scad profilul solului de la suprafață la adâncime.

Conductivitatea hidraulică este mai mare de adâncimea 0-20 cm, mijlocie pe adâncimile 20-40 cm, , mică și foarte mică pe următoarele adâncimi studiate (tabelul nr. 3.1).

Densitatea aparentă – 1,41 g/cm – caracterizează un sol slab tasat pe adâncimea 0-20 cm. Pe celelalte adâncimi studiate greutatea aparentă evidențiază un sol moderat și puternic tasat. Pe adâncimile de udare (0-50 cm, 0-75 cm) și pe 0-150 cm solul este puternic tasat.

Capacitatea de câmp are o valoare mijlocie pe întreg profilul la sol, iar coeficientul de ofilire are, de asemenea, valoare mijlocie până la adâncimea de 80 cm și mai mare sub această adâncime.

Intervalul umidității active IUA sau capacitatea de apă utilă are valoare mare pe adâncimea 0-80 cm și mijlocie pe adâncimea 80-150 cm. Pe adâncimile de udare folosite în câmpul de cercetare intervalul umidității active are valoare mare (tabelul nr. 3.1).

Proprietăți chimice

Solul din câmpul de cercetare are o reacție slab acidă pe întreaga adâncime studiată, cu valori crescătoare de la suprafață spre adâncime (tabelul nr. 3.2).

Aprovizionarea cu humus este slabă, iar cea cu azot totală, slabă – mijlocie, pe întreaga adâncime cercetată. Raportul C/N are o valoare mai mare pe adâncimea + – 20 cm (8,01) și scade cu adâncimea de determinare (tabelul nr. 3.2).

Fertilizarea an de an cu doze de fosfor specifice agrotehnici solurilor irigate, a determinat ridicarea nivelului fosfatic al preluvosolului din câmpul de cercetare încât după 18 ani de cercetări staționare cantitatea de fosfor mobil din sol a crescut pe stratul arat de la 22,0 ppm (sol mijlociu aprovizionat) la 150,8 ppm (sol foarte bine aprovizionat).

Conținutul solului în potasiu mobil este mic – mijlociu, cu valori ce cresc de la stratul arat (124,5 ppm pe 0 – 2 cm) spre profunzime (145,4 ppm pe 100 – 150 cm) (tabelul nr. 4).

Conținutul solului în magneziu schimbabil pe profilul solului are o evoluție similară cu a potasiului solului fiind mijlociu aprovizionat cu acest element pe întregul profil (Ciobanu, 2007).

Manganul activ caracterizează solul din câmpul de cercetare ca sol cu un conținut mijlociu pe adâncimile 0-20 cm și 20-40 cm și mic pe adâncimile următoare. Solul este moderat submezobazic pe întreaga adâncime studiată (tabelul nr. 3.2).

Tabelul nr. 3.1

Principalele proprietăți fizice și hidrofizice ale preluvosolului de la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]

Tabelul nr. 3.2

Principalele proprietăți chimice ale preluvosolului de la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]

3.4. Materialul biologic studiat

S-au luat în studiu soiurile de grâu:

Crișana (martor)

[NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT]

Recoltarea și prelucrarea probelor de boabe s-au efectuat conform instrucțiunilor elaborate de către Laboratorul de metodică agricolă din cadrul INCDA Fundulea.

3.5. Analize fizice

3.5.1. Masa a 1000 boabe (MMB)

Masa relativă a 1000 boabe reprezintă greutatea acestora aproximativă în grame (g), la umiditatea existentă în momentul determinării. Masa absolută a 1000 boabe reprezintă greutatea acestora, exprimată în grame (g), raportată la substanța uscată,calculată în funcție de conținutul de umiditate al boabelor în momentul analizei (Șandor, 2008).

Masa a 1000 boabe este influențată de condițiile pedoclimatice, de gradul de maturizare al boabelor. Valorile ridicate ale acestei caracteristici fizice indică o calitate superioară a boabelor.

Modul de determinare conform STAS 6123/1- 73.

Principiul metodei:

Se cântărește o cantitate de cereale și apoi se numără boabele întregi.

Pregătirea probelor conform SR ISO 2170- 1996.

Modul de lucru:

Proba de analiză, care trebuie să corespundă aproximativ masei a 500 cereale, se cântărește cu precizia se 0,01g. Din această probă se aleg boabele întregi, apoi se recântărește cu aceeași precizie, restul rămas reprezentând impuritățile, boabele sparte. Se scade masa acestora din masa inițială a probei luate pentru determinare. Se numără boabele întregi separate. Se determină umiditatea cerealelor analizate. Pentru fiecare probă se vor face două determinări.

Calculul și exprimarea rezultatelor:

Masa relativă a 1000 boabe se determină cu relația:

Mr = (M- m) / n x 1000, g

În care:

M- este masa probei de analiză c’ntărită pentru determinare,

m- este masa restului rămas după separarea boabelor întregi din proba de analiză, g,

n- este numărul boabelor întregi separate.

Masa absolută 1000 boabe se calculează cu relația:

Ma= Mr x (100- u) / 100,g

În care:

Mr- este masa relativă a 1000 boabe,g,

u- este umiditatea boabelor, %.

Rezultatul se exprimă cu 2 zecimale dacă masa a 1000 boabe este mai mică de 10g, cu o zecimală dacă masa este cuprinsă între 10…50g și fără zecimală dacă masa este mai mare de 50g.

3.5.2. Masa hectolitrică (MH)

Masa hectolitrică reprezintă masa, exprimată în kg, a unui volum de 0,1 m ³ cereale. Această masă are următoarea importanță: este un parametru principal în stabilirea extracției de făină, este indice folosit la gradarea cerealelor, este importantă la estimarea cantităților de cereale prin cubaj, este bază de calcul la dimensionarea celulelor de siloz. Masa hectolitrică este influențată de mai mulți factori printre care: umiditatea boabelor, forma și mărimea boabelor, starea suprafeței boabelor, cantitatea de impurități și natura lor, grosimea învelișurilor și masa apecifică.

Modul de determinare este conform STAS 6123/2- 73.

Principiul metodei:

Cântărirea cerealelor ce umplu un vas cilindric cu volumul de 1L.

Aparatura folosită este balanța hectolitrică formată din platan, 3 cilindri, greutate în formă de disc, cuțit, lăcaș pentru fixarea cilindrului 1.

Pregătirea probelor se face conform SR ISO 13690/2001.

Proba de laborator se omogenizează și se pregătește pentru determinarea masei hectolitrice, eliminându-se corpurile străine mari, care îngreunează efectuarea probei( tulpini de plantă, bulgări mari de pământ).

Modul de lucru:

Se fixează cilindrul(1) în lăcaș. Se introduce cuțitul prin secțiunea cilindrului, iar peste cuțit se așează greutatea în formă de disc. Se îmbină cilindrul 1 cu 2, peste cuțit se așează greutatea în formă de disc. Se umple cilindrul 3 cu probă bine omogenizată și se îmbină cu cilindrul 2. După golirea cilindrului 3 și umplerea cilindrului 2 se trage repede cuțitul, greutatea căzând în cilindrul 1 și antrnând în același timp cerealele din cilindrul 2. În timpul căderii cerealelor, cilindrul 3 nu trebuie acoperit, nici mișcat. Se introduce la loc cuțitul. Se îndepărtează cilindrul 3 și se elimină surplusul de cereale rămas pe cuțit, apoi se îndepărtează cilindrul 2 și cuțitul. Cilindrul 1 plin cu cereale se agață la balanță și se cântărește punând pe platan greutățile necesare până la echilibrarea pârghiilor.

Pentru fiecare probă se vor face două determinări.

Calculul și exprimarea rezultatelor

Se calculează masa hectolitrică corespunzătoare greutăților de pe platan și se face media aritmetică a celor două determinări, dacă diferența dintre ele nu depășește 0,5 kg/hl.

3.6. Analize chimice

3.6.1. Determinarea conținutului de gluten umed și uscat

Determinarea conținutului de gluten umed

Modul de determinare este conform STAS 6283/1- 83 și STAS 90/88.

Principiul metodei:

Separarea sub formă de gluten a substanțelor proteice , prin spălarea cu soluție de NaCl a aluatului pregătit din șrot de grâu/făină, și zvântarea glutenului obținut.

Pregătirea probei de analizat:

Din proba de analiză, 110g, se separă toate impuritățile prevăzute în SR ISO 7910/2001, cu excepția acelora care nu pot fi eliminate la măciniș: boabe de grâu arse, încinse, încolțite, care au culoarea schimbată, cele atacate de ploșnițele cerealelor, boabele de orz, ovăz, secară. La proba rămasă se determină umiditatea.

Se macină proba, astfel încât cel puțin 96% din șrot să treacă prin sita cu țesătură de sârmă 0,5, luându-se toate măsurile ca în timpul măcinării și până la luarea în lucru să nu se modifice umiditatea.

Mod de lucru:

Din șrot se cântăresc 50g, care se introduc în mojar, se adaugă 25 ml soluție NaCl și se frământă cu pistilul timp de 3…4 minute până la obținerea unui aluat omogen. Aluatul obținut se acoperă și se lasă în repaus 5 minute, apoi se spală cu soluție de NaCl. Temperatura apei de pregătire a aluatului și a soluției de spălare trebuie să fie 18…20°C. Se spală aluatul cu soluție NaCl sub forma unor picături repezi la început, apoi pe măsură ce spălarea înaintează, se mărește debitul până când soluția curge în vână subțire și continuă. În acest timp se rotește și se frământă aluatul între palme, presând, întinzând și refăcând bila de gluten. Eventualele bucăți de aluat căzute în vasul de colectere, în timpul spălării se adaugă aluatului în curs de spălare.

Spălarea se consideră terminată când picăturile ce se scurg din mână la stoarcerea glutenului deasupra unui pahar cu apă limpede nu tulbură ala și când în masa de gluten rămas după spălare nu se observă tărâță.

Calculul și exprimarea rezultatelor

Conținutul de gluten umed se determină cu relația:

Gu = m1/ m x 100, %

În care:

m este masa șrotului utilizat pentru obținerea aluatului, g

m1 este masa glutenului rămas după zvântare,g

Ca rezultat final se ia media aritmetică a rezultatelor a două determinări efectuate în paralel, dacă diferența dintre ele nu depășește 2g gluten umed la 100g șrot. Rezultatul se exprimă cu o zecimală.

3.6.2. Determinarea indicelui de cădere

Indicele de cădere Hagberg măsoară indirect activitatea amilazelor, prin gelifierea rapidă a unei suspensii apoase de șrot integral de grâu sau de făină, într-o baie de apă la fierbere, și măsurarea lichefierii produse de alfa-amilază gelului de amidon conținut în probă (Perten, H., 1985). Acest indicator se exprimă în secunde și valorile optime se încadrează între 220 și 280 secunde (Iorga ș.a. 2002). Valori de peste 280 secunde indică făinuri cu activitate amilolitică scăzută, iar cele sub 220 secunde, făinuri cu activitate amilolitică intensă.

3.6.3. Determinarea indicelui de deformare

Principiul metodei:

Menținerea unei sfere de gluten umed timp de o oră în repaus, la 30°C, și determinarea deformării acesteia, prin măsurarea diametrului inițial și final și calcularea diferenței dintre ele.

Modul de lucru:

Din glutenul umed obținut se cântăresc 5g, se modelează sub formă sferică și se așează în centrul unei plăcuțe de sticlă. Se măsoară 2 diametre ale sferei de gluten, cu ajutorul unei foi de hârtie milimetrică peste care se așează plăcuța cu gluten. Măsurarea celor două diametre se face în plan orizontal pe două direcții perpendiculare. Media aritmetică a celor două măsuri, exprimată în mm, cu precizie de 0,5 mm, reprezintă diametrul inițial al sferei de gluten. După măsurarea diametrului inițial plăcuța de sticlă cu sfera de gluten, acoperită cu o pâlnie de sticlă, căptușită cu hârtie de filtru umectată cu apă, se introduce în termostat, reglat la 30°C. După 60 minute plăcuța cu gluten se așează pe hârtie milimetrică și se măsoară din nou 2 diametre ale sferei de gluten.

Calculul și exprimarea rezultatelor

Deformarea glutenului se calculează cu relația:

D = d2 – d1, mm

În care:

d1 este diametrul inițial, mm

d2 este diametrul final, mm.

Ca rezultat final se ia media aritmetică a rezultatelor a două determinări efectuate în paralel, dacă diferența dintre ele nu depășește 2 mm.

Aspect din câmpul de cercetare de la S.C.D.A. Oradea

CAPITOLUL IV

Rezultate obținute

4.1. Influența fertilizării minerale asupra producției unor soiuri de grâu, Oradea 2013-2014

[NUME_REDACTAT] în anul 2013 a obținut producții de 3813 kg/ha, în varianta nefertilizată, respectiv 5267 kg/ha în varianta fertilizată. Producția medie obținută în anul 2013, în cele două variante studiate a fost de 4540 kg/ha. În anul 2014, producția de boabe a fost de 3310 kg/ha în varianta nefertilizată și 4827 kg/ha în condiții de fertilizare, iar producția medie a fost de 4069 kg/ha.

[NUME_REDACTAT], în anul 2013, a înregistrat o producție de 4000 kg/ha în condiții de nefertilizare și 5440 kg/ha în condiții de fertilizare, producția medie fiind de 4720 kg/ha. Diferențele înregistrate față de martor, au fost mai mari cu 4,9% în varianta nefertilizată și cu 3,3% în varianta fertilizată. În anul 2014, producțiile înregistrate au fost de 2801 kg/ha în varianta nefertilizată, respectiv 3360 kg/ha în varianta fertilizată, media producției fiind de 3081 kg/ha. În acest an diferențele au fost mai mici comparativ cu soiul Crișana (martor) cu 15,4% (509 kg/ha), respectiv cu 30,4% (1467 kg/ha).

[NUME_REDACTAT] în anul 2013 a avut producții de 2060 kg/ha în varianta nefertilizată și 5787 kg/ha în varianta fertilizată, diferențele înregistrate față de martor fiind mai mici cu 46%, respectiv 9,9%. În anul 2014, în varianta nefertilizată s-a obținut o producție de 2860 kg/ha, mai mică cu 450 kg comparativ cu soiul Crișana, iar în varianta fertilizată 4013 kg/ha, mai mică cu 16,9%. Producția medie obținută în anul 2013 a fost de 3924 kg/ha, respectiv în anul 2014 3427 kg/ha.

[NUME_REDACTAT] a înregistrat o producție de 3420 kg/ha în varianta nefertilizată, respectiv 6107 kg/ha în condiții de fertilizare, în anul 2013. Producția medie înregistrată a fost de 4764 kg/ha. Diferența înregistrată față de martor a fost mai mică cu 10,3% în condiții de nefertilizare, iar prin aplicarea îngrășămintelor chimice s-a obținut o producție mai mare cu 15,9%, respectiv cu 840 kg/ha mai mult. În anul 2014, în varianta fără îngrășăminte chimice s-a obținut o producție de 2113 kg boabe/ha (mai mică cu 26,2%), iar în varianta cu îngrășăminte minerale producția a fost de 3927 kg/ha (mai mică cu 18,6%); producția medie fiind de 3020 kg/ha.

[NUME_REDACTAT], în condiții de nefertilizare, în anul 2013, a înregistrat o producție mai mare cu 4,6% (3987 kg/ha), iar în varianta fertilizată o producție mai mică cu 0,5% (5240 kg/ha) comparativ cu soiul Crișana. În medie pe cele două variante s-a obținut o producție de 4614 kg/ha. În anul 2014, producția de boabe a fost mai mică, în ambele variante, cu 1049 kg/ha, respectiv 1214 kg/ha. Producția medie înregistrată a fost de 2937 kg/ha.

Rezultatele de cercetare sunt redate în tabelele 4.1 și 4.2, respectiv figura 4.1.

Producțiile de grâu din anul 2014 au fost mai mici deoarece regimul de precipitații a fost mai scăzut, comparativ cu anul 2013, mai ales în faza de umplere a boabelor.

Tabelul 4.1

Influența fertilizării minerale asupra producției unor soiuri de grâu în anul 2013

*NF – nefertilizat; F – fertilizat

Tabelul 4.2

Influența fertilizării minerale asupra producției unor soiuri de grâu în anul 2014

*NF – nefertilizat; F – fertilizat

Figura 4.1. Reprezentarea grafică a producțiilor unor soiuri de grâu, Oradea 2013-2014

4.2. Influența fertilizării minerale asupra masei a 1000 de boabe (MMB) a unor soiuri de grâu, Oradea 2013-2014

[NUME_REDACTAT] în anul 2013 a avut masa a 1000 de boabe 51,2 g în varianta nefertilizată și 53,8 g în varianta cu îngrășăminte minerale. În anul 2014 MMB a avut valori mai mici, 47,2 g în varianta fără îngrășăminte chimice și 48,0 g în condiții de fertilizare minerală. Media masei a 1000 de boabe a fost de 52,5 g în anul 2013 și 47,6 g în anul 2014.

[NUME_REDACTAT] a înregistrat, în varianta nefertilizată, un MMB de 47,0 g și 48,3 g în varianta fertilizată în anul 2013. Diferențele au fost mai mici, decât cele din varianta martor, cu 14,2 g (8,2%), respectiv cu 5,5 g (10,2%). Media a avut valoarea de 47,7 g. În anul 2014, masa a 1000 de boabe, în varianta fără îngrășăminte chimice, a avut o valoare de 41,6 g, mai mică cu 11,9%, iar în varianta fertilizată 43,1 g, mai mică cu 10,2% comparativ cu martorul. Media soiului în anul 2014 a fost de 42,4 g.

[NUME_REDACTAT] a avut MMB, în anul 2013, 41,4 g în varianta fără îngrășăminte și 42,1 g în varianta fertilizată. Diferențele înregistrate față de varianta martor au fost mai mici cu 8,2%, respectiv cu 10,2%. În anul 2014, masa a 1000 de boabe a avut valoarea de 42,8 g în varianta nefertilizată și 43,6 g în urma aplicării îngrășămintelor. Aceste valori au fost mai mici cu 4,4 g (9,3%) și cu 14,4 g (9,2%) comparativ cu martorul. Media soiului a fost de 44,3 g, în anul 2013, respectiv 43,2 g în anul 2014.

Masa a 1000 de boabe, în cazul soiului Alex, în anul 2013, a avut valoarea de 40,8 g (varianta nefertilizată), mai mică cu 20,3% comparativ cu varianta martor și 42,1 g (varianta fertilizată), mai mică cu 21,7%. În anul 2014, MMB a fost de 42,0 g în varianta nefertilizată, respectiv 42,7 g în varianta fertilizată. Diferențele față de martor au fost mai mici cu 11,0% în cei doi ani studiați. Media soiului a fost de 41,5 g, în anul 2013 și 42,4 g în anul 2014.

[NUME_REDACTAT], în condiții de nefertilizare, în anul 2013, a avut masa a 1000 de boabe 41,2 g, mai mică cu 19,5%, iar în varianta cu îngrășăminte chimice, 43,5 g, mai mică cu 19,1% față de soiul Crișana; media pe soi fiind de 42,4 g. În anul 2014, în varianta fără îngrășăminte chimice, MMB a fost de 35,5 g, respectiv în condiții de fertilizare, 37,8 g. Diferențele înregistrate au fost mai mici cu 11,7 g, respectiv cu 10,2 g. Media soiului a fost de 36,7 g în anul 2014.

Rezultatele de cercetare sunt redate în tabelele 4.3 și 4.4, respectiv figura 4.2.

Tabelul 4.3

Influența fertilizării minerale asupra masei a 1000 de boabe (MMB) a unor soiuri de grâu în anul 2013

*NF – nefertilizat; F – fertilizat

Tabelul 4.4

Influența fertilizării minerale asupra masei a 1000 de boabe (MMB) a unor soiuri de grâu în anul 2014

*NF – nefertilizat; F – fertilizat

Figura 4.2. Reprezentarea grafică a masei a 1000 de boabe a unor soiuri de grâu, Oradea 2013-2014

4.3. Influența fertilizării minerale asupra masei hectolitrice (MH) a unor soiuri de grâu, Oradea 2013-2014

[NUME_REDACTAT] a avut masa hectolitrică în varianta nefertilizată 74 kg/hl în anul 2013 și 80,2 kg/hl în anul 2014. În urma aplicării îngrășămintelor chimice aceasta a avut valori mai mari 75,0 kg/hl în anul 2013 și 80,6 kg/hl în anul 2014. În medie, soiul Crișana a avut masa hectolitrică în anul 2013 74,5 kg/hl, iar în anul 2014 80,4 kg/hl.

[NUME_REDACTAT], în anul 2013, a înregistrat o masă hectolitrică de 72,6 kg/hl în condiții de nefertilizare și 74,8 kg/hl în condiții de fertilizare, masa hectolitrică medie fiind de 74,5 kg/hl. Diferențele înregistrate față de martor, au fost mai mici cu 1,9% în varianta nefertilizată și cu 0,3% în varianta fertilizată. În anul 2014, masa hectolitrică înregistrată a fost de 79,5 kg/hl în varianta nefertilizată, respectiv 81 kg/hl în varianta fertilizată, media masei hectolitrice fiind de 80,3 kg/hl. În acest an diferența a fost mai mică comparativ cu soiul Crișana (martor) cu 0,9% (în varianta nefertilizată), respectiv mai mare cu 0,5% (în varianta fertilizată).

[NUME_REDACTAT] în anul 2013 a avut o masă hectolitrică de 70,2 kg/hl în varianta nefertilizată și 73,6 kg/hl în varianta fertilizată, diferențele înregistrate față de martor fiind mai mici cu 5,1%, respectiv 1,9%. În anul 2014, în varianta nefertilizată s-a obținut o masă hectolitrică de 76,8 kg/hl, mai mică cu 4,2% comparativ cu soiul Crișana, iar în varianta fertilizată 78,2 kg/hl, mai mică cu 3%. Masa hectolitrică medie obținută în anul 2013 a fost de 71,9 kg/hl, respectiv 77,5 kg/hl în anul 2014.

[NUME_REDACTAT] a înregistrat o masă hectolitrică de 73,0 kg/hl în varianta nefertilizată, respectiv 76,6 kg/hl în condiții de fertilizare, în anul 2013. Masa hectolitrică medie înregistrată a fost de 74,8 kg/hl. Diferența înregistrată față de martor a fost mai mică cu 1,4% în condiții de nefertilizare, iar prin aplicarea îngrășămintelor chimice mai mare cu 2,1%. În anul 2014, în varianta fără îngrășăminte chimice s-a obținut o masă hectolitrică de 78 kg/hl (mai mică cu 2,7%), iar în varianta cu îngrășăminte minerale masa hectolitrică a fost de 80 kg/hl (mai mică cu 0,7%); masa hectolitrică medie fiind de 79 kg/hl.

[NUME_REDACTAT], în condiții de nefertilizare și fertilizare cu îngrășăminte chimice, în anul 2013, a înregistrat o masă hectolitrică mai mare cu 1,1%, comparativ cu soiul Crișana. În medie pe cele două variante s-a obținut o masă hectolitrică de 75,3 kg/hl. În anul 2014, masa hectolitrică a fost mai mică, în ambele variante, cu 1,6%, respectiv 0,7%. Masa hectolitrică medie înregistrată a fost de 79,5 kg/hl.

Rezultatele de cercetare sunt redate în tabelele 4.5 și 4.6, respectiv figura 4.3.

Tabelul 4.5

Influența fertilizării minerale asupra masei hectolitrice (MH) a unor soiuri de grâu în anul 2013

*NF – nefertilizat; F – fertilizat

Tabelul 4.6

Influența fertilizării minerale asupra masei hectolitrice (MH) a unor soiuri de grâu în anul 2014

*NF – nefertilizat; F – fertilizat

Figura 4.3. Reprezentarea grafică a masei hectolitrice a unor soiuri de grâu,

Oradea 2013-2014

4.4. Influența fertilizării minerale asupra conținutului de gluten umed a unor soiuri de grâu, Oradea 2013-2014

[NUME_REDACTAT], în anul 2013, a avut un conținut de gluten umed de 26,6% în varianta nefertilizată și 33,0% în varianta fertilizată cu îngrășăminte minerale. În anul 2014 conținutul de gluten a avut valori mai mici, 26,1% în varianta fără îngrășăminte chimice și 32,2% în condiții de fertilizare minerală. Media conținutului de gluten a fost de 29,8% în anul 2013 și 29,2 g în anul 2014.

[NUME_REDACTAT] a înregistrat, în varianta nefertilizată, un conținut de gluten de 24,1% și 31,3% în varianta fertilizată în anul 2013. Diferențele au fost mai mici, decât cele din varianta martor, cu 2,5%, respectiv cu 1,7%. Media a avut valoarea de 27,7%. În anul 2014, conținutul de gluten, în varianta fără îngrășăminte chimice, a avut o valoare de 23,6%, mai mică cu 2,5%, iar în varianta fertilizată 30,7%, mai mică cu 1,5% comparativ cu martorul. Media soiului în anul 2014 a fost de 27,2%.

[NUME_REDACTAT] a avut un conținut de gluten, în anul 2013, 23,5% în varianta fără îngrășăminte și 30,7% în varianta fertilizată. Diferențele înregistrate față de varianta martor au fost mai mici cu 3,1%, respectiv cu 2,3%. În anul 2014, conținutul de gluten a avut valoarea de 23,1% în varianta nefertilizată și 30,2% în urma aplicării îngrășămintelor. Aceste valori au fost mai mici cu 3% și cu 2% comparativ cu martorul. Media soiului a fost de 27,1%, în anul 2013, respectiv 26,7% în anul 2014.

Conținutul de gluten, în cazul soiului Alex, în anul 2013, a avut valoarea de 21,2% (varianta nefertilizată), mai mică cu 5,4% comparativ cu varianta martor și 23,9% (varianta fertilizată), mai mică cu 8,3%. În anul 2014, conținutul de gluten a fost de 20,9% în varianta nefertilizată, respectiv 23,9% în varianta fertilizată. Diferențele față de martor au fost mai mici cu 20,3%, respectiv cu 25,8%. Media soiului a fost de 22,9%, în anul 2013 și 22,4% în anul 2014.

[NUME_REDACTAT], în condiții de nefertilizare, în anul 2013, a avut conținutul de gluten 22,7%, mai mic cu 14,7%, iar în varianta cu îngrășăminte chimice, 27,1%, mai mic cu 17,9% față de soiul Crișana; media pe soi fiind de 24,9%. În anul 2014, în varianta fără îngrășăminte chimice, conținutul de gluten a fost de 22,4%, respectiv în condiții de fertilizare, 26,7%. Diferențele înregistrate au fost mai mici cu 14,7%, respectiv cu 17,1%. Media soiului a fost de 24,6% în anul 2014.

Rezultatele de cercetare sunt redate în tabelele 4.7 și 4.8, respectiv figura 4.4.

Tabelul 4.7

Influența fertilizării minerale asupra conținutului de gluten umed a unor soiuri de grâu în anul 2013

*NF – nefertilizat; F – fertilizat

Tabelul 4.8

Influența fertilizării minerale asupra conținutului de gluten umed a unor soiuri de grâu în anul 2014

*NF – nefertilizat; F – fertilizat

Figura 4.4. Reprezentarea grafică a conținutului de gluten a unor soiuri de grâu,

Oradea 2013-2014

4.5. Influența fertilizării minerale asupra indicelui de cădere și de deformare a unor soiuri de grâu, Oradea 2013-2014

Pe baza producțiilor medii obținute în cei doi ani de studiu, s-a determinat indicele de cădere și indicele de deformare ale celor cinci soiuri de grâu studiate.

La determinarea indicelui de cădere la soiul Crișana s-au obținut 115 secunde, la soiul Dropia 70 secunde, la soiul Arieșan 67 secunde, la soiul Alex 84 secunde și la soiul Ardeal 60 secunde. Din analiza rezultatelor, reiese faptul că soiul Crișana are cel mai bun indice de cădere, iar cel mai redus s-a înregistrat în cazul soiului Ardeal (tabelul 4.9, figura 4.5).

Crișana > Alex > Dropia > Arieșan > [NUME_REDACTAT] determinarea indicelui de deformare a glutenului s-au obținut următoarele rezultate: la soiul Crișana 1 – 5 mm, la soiul Dropia 3 – 7 mm, la soiul Arieșan 2 – 10 mm, la soiul Alex 1 – 4 mm, iar la soiul Ardeal 3 – 9 mm. Indicele de deformare cel mai scăzut s-a înregistrat în cazul soiului Alex, iar cel mai ridicat în cazul soiului Arieșan (tabelul 4.9).

Alex < Crișana < Dropia < Ardeal < [NUME_REDACTAT] 4.9

Influența fertilizării minerale asupra indicelui de cădere și indicelui de deformare a unor soiuri de grâu, Oradea 2013 – 2014

Figura 4.5. Reprezentarea grafică a indicelui de cădere a unor soiuri de grâu,

Oradea 2013-2014

[NUME_REDACTAT] urma cercetărilor desfășurate în perioada 2013-2014 la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] s-au desprins următoarele concluzii:

Cea mai ridicată producție, în condiții de nefertilizare, în anul 2013 a avut-o soiul Dropia, 4000 kg/ha, mai mare cu 4,9% față de soiul Crișana (martor), iar în condiții de fertilizare, soiul Alex 6107 kg/ha. În anul 2014, soiul Crișana a înregistrat cele mai ridicate producții în ambele variante 3310 kg/ha, respectiv 4827 kg/ha.

Masa a 1000 de boabe cea mai ridicată s-a înregistrat la soiul Crișana în cei doi ani studiați, atât în varianta nefertilizată, cât și în varianta cu îngrășăminte chimice.

În condiții de nefertilizare soiul Crișana a avut cele mai mari valori ale masei hectolitrice, 74 kg/hl în anul 2013 și 80,2 kg/hl în anul 2014. În condiții de fertilizare chimică, în anul 2013, soiul Alex a avut cea mai ridicată masă hectolitrică, 76,6 kg/hl, iar în anul 2014, soiul Dropia, 81 kg/hl.

Conținutul cel mai ridicat de gluten s-a determinat la soiul Crișana, 26,6% și 33% în anul 2013, respectiv 26,1% și 32,2% în anul 2014.

[NUME_REDACTAT] are cel mai bun indice de cădere (115 sec.), iar cel mai redus s-a înregistrat în cazul soiului Ardeal (60 sec.).

Indicele de deformare cel mai scăzut s-a înregistrat în cazul soiului Alex, 1 – 4 mm, iar cel mai ridicat în cazul soiului Arieșan, 2 – 10 mm.

Soiul are o importanță deosebită pentru obținerea de producții de grâu cu parametri calitativi corespunzători.

Îngrășămintele chimice aplicate în doze corespunzătoare duc la creșteri semnificative de producție și ale unor parametri calitativi ai grâului materie primă pentru industria morăritului și panificației.

[NUME_REDACTAT] Gh., Bîrnaure V., Fitotehnie. E.D.P. București, p. 89-127 (1991).

Borcean I., Fitotehnie. [NUME_REDACTAT] Ionescu de la [NUME_REDACTAT], p. 150-158, (2003).

Borcean I., Borcean A., Cultura și protecția integrată a cerealelor, leguminoaselor și plantelor tehnice. Ed. de [NUME_REDACTAT], p. 57-83, (2004).

[NUME_REDACTAT]., Rezultate ale cercetărilor în domeniul folosirii rationale a îngrășămintelor, Analele INCDA Fundulea, vol.LXXV, Volum jubiliar, (2007).

[NUME_REDACTAT], Agrochimia ingrășămintelor. [NUME_REDACTAT] din Oradea, pp. 115-123, (2007).

[NUME_REDACTAT], Fertilizarea preluvosolurilor din nord – vestul României. [NUME_REDACTAT] din Oradea, pp. 79-87, (2007).

Domuța C. (coordonator), M. Șandor, Gh. Ciobanu, I. Borza, C. Ciobanu, Gh. Bunta, A. Timar, N. Csep, E. Bucurean, Gh. Sarca, Cr. Domuta, L. Bara, R. Brejea, A. Vușcan, A. Oneț, Calitatea grâului în [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] din Oradea, pp. 178 – 197, (2011).

[NUME_REDACTAT]., Domuța C, Materii prime vegetale. [NUME_REDACTAT] Universitații din Oradea, pp. 9-35, (2010).

Győri Z., Sipos P., Investigation in wheat quality on different samples. Buletin USAMV Cluj-Napoca, 62, p. 258 – 263, (2006).

Hera C., Idricean A., Mihăilă V., Popescu S., Vassiliki P., Influența fertilizării asupra unor indici calitativi ai recoltei de grâu, Probl. Agrofit., Vol. VIII, nr. 2, (1986).

Marinciu C., Săulescu N.N., Cultivar effects on the relationship between grain protein concentration/and yield in winter wheat, [NUME_REDACTAT] Research, No. 25, p. 19-27, (2008).

Munteanu L.S. și colab., Fitotehnie, Editura “[NUME_REDACTAT] de la Brad” Iași, pp. 156 – 197, (2003).

Muste S., Materii prime vegetale, vol. II. [NUME_REDACTAT] Cluj-Napoca, pp. 89 – 107, (2002).

Pepó P., Őszibúza-fajták tragyareakciója eltérő évjaratokban. Nővénytermelés, 51, p. 189 – 198, (2002).

[NUME_REDACTAT]., Materii prime vegetale. Depozitare și păstrare. [NUME_REDACTAT] din Oradea, pp. 78-89, (2004).

Szentpétery Zs., Hegedűs Z., Jolánkai M., Impact of agrochemicals on yield quality and pesticide residues of winter wheat varieties, Cer. Res. Comm, 32.2, p. 635-642, (2004).

[NUME_REDACTAT], Tehnologia și controlul materiilor prime. [NUME_REDACTAT] din Oradea, p. 67-89, (2008).

[NUME_REDACTAT], Controlul tehnologic al materiilor prime vegetale, lucrări practice. [NUME_REDACTAT] din Oradea, pp. 89-101, (2008).

Șandor M., C. Domuța, Gh. Bunta, Cr. Domuța, I. Borza, A. Vușcan, R. Brejea, M. Gîtea, A. Jurca, The cultivar influence on wheat yield quality in the [NUME_REDACTAT] conditions. [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] 42(1), p. 264 – 268, (2010).

[NUME_REDACTAT], Tehnologia și controlul materiilor prime vegetale. [NUME_REDACTAT] din Oradea, pp. 78-99, (2013).

Șemun T., Variation in grain yield and quality of Romanian bread wheat varieties compared to local varieties in northwestern turkey Romanian, [NUME_REDACTAT] Vol. 15, No.2, (2010).

Tabără V., Calitatea panificabilă a unor soiuri de grâu de toamnă în condițiile Stațiunii de [NUME_REDACTAT] Lovrin, Buletinul AGIR nr. 1-2, (2008).

Tanács L., Matuz J., Gerő L., Petróczi I.M., Effect of NPK fertilizers and fungicides on the quality of bread wheat in different years, Cer. Res. Comm, 32.2, p. 627-634, (2004).

A. Vușcan, The effect of KxNP fertilizers in long term field experiments, on winter wheat yield and it’s quality in the preluvosoil conditions from North – West part of Romania. [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. 42 (3) 1-908, ISSN: 2066-1843 p.354-358, (2010).

Wagner L., V. Tabără, Studies concerning some milling quality traits in autumn wheat (T. aestivum vulgare) under the influence of fertilization, [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT], p. 237 – 242, (2007).