Gramatica

CUPRINS

Argument

Introducere

1.1. Metoda de lucru

1.2. Obiectivele cercetării

1.3. Corpusul de cuvinte

Pronumele reflexiv în limba română

2.1. Aspecte definitorii

2.2. Morfologia pronumelui reflexiv

2.3. Ambiguitatea reflexivului

Eterogenitatea reflexivului

3.1. Eterogenitatea semantico-referențială

3.2. Eterogenitatea morfologică

3.3. Eterogenitatea sintactică

Construcții verbale reflexive

4.1. Posibilitățile combinatorii ale pronumelui reflexiv

4.2. Tipologia construcțiilor verbale reflexive

4.2.1. Reflexivul cu utilizare sintactică

4.2.1.1. Reflexivul, complement direct și complement indirect al verbului

4.2.1.2. Reflexivul, complement indirect al verbului, avansat din grupul numelui predicativ

4.2.1.3. Cliticul reflexiv de dativ, complement posesiv

4.2.1.4. Cliticul reflexiv de acuzativ, complement direct sau complement posesiv?

4.2.1.5. Reflexivul accentuat în poziția Oprep

4.2.2.1. Clitice reflexive cu utilizări nonsintactice

4.2.2.2. Construcții verbale cu clitic reflexiv obligatoriu / inerent

4.2.2.3. Construcții verbale cu clitic reflexiv gramatical

4.3. Diateza reflexivă – controverse, noi interpretări

Dinamica reflexivului în limba română actuală

Concluzii

Bibliografie

II. PRONUMELE REFLEXIV ÎN LIMBA ROMÂNĂ

2.1. ASPECTE DEFINITORII

În gramaticile mai vechi, pronumele reflexiv, numit reciproc este adăugat la pronumele personal. Pronumele reflexiv avea aceeași valoare și aceeași utilizare ca în latină, iar formele de plural erau omonime cu cele de singular. Declinarea pronumelui reflexiv se face numai la persoana a III-a, singura persoană care are forme proprii, latina având și o formă de genitiv: a-său.

Paradigma reciprocului are în această lucrare următoarele forme: G: a-său, sui; D: șie, sibi; Ac: pe-sine, se; Ab: de la-sine, a se.

În Gramatica românească a lui I. H. Rădulescu din 1828 se vorbește despre pronume în capitolul al II-lea. Pronumele are forme simple și compuse. Între formele simple ale pronumelui personal sunt incluse și formele reflexivului: la persoana a III-a singular și plural, masculin și feminin, dativ: își, acuzativ: pe sine, se-. Pronumele personal însoțit de pronumele de întărire este considerat de Heliade pronume personal compus. În epocile mai vechi ale limbii române formele de dativ și acuzativ erau mai numeroase decât cele de astăzi, iar pronumele aveau alte întrebuințări cu care vorbitorii de astăzi nu mai sunt familiarizați.

Persoana I

sg. pl.

D. mie-însumi, mie’mi D. noă-înșine

Ac. pe-mine-însumi, pe sinemi Ac. pe-noi-înșine

Persoana a II-a

sg. pl.

D. ție-însuți, țieți D. voă-înșivă

Ac. pe tine-însuți, pe sineți Ac. pe voi-înșivă, pe sinevă

Persoana a III-a

sg. pl.

masc., n. masc.

D. lui-înșivă, lui’și D. loru-însuși, loru’și

Ac. pe el-însu’și, pe sine’și Ac. pe ei-însuși, pe sine’și

fem. fem., n.

D. ei-însăși, ei’și D. loru-înseși, loruși

Ac. pe ea-însăși, pe sine’și Ac. pe ele-înseși, pe sineși

În Gramatica română a lui H. Tiktin din 1891 pronumele reflexiv este încadrat la pronumele personal, având pentru cazurile dativ și acuzativ formele accentuate șie, respectiv pe sine și ca forme neaccentuate: își, -și, și, și-, se, -se, s’.

Observațiile privind formele și utilizările reflexivului sunt în general aceleași și în gramaticile care au apărut mai târziu: Gramatica elementară a limbii române a lui Al. Philippide (1897), Gramatica limbii române a lui Ioan Slavici (1914) și Gramatica limbii romînești a lui August Scriban (1925).

Gramatica Academiei, ediția 1966, descrie pronumele reflexiv în felul următor: „Pronumele reflexiv ține locul obiectului asupra căruia se exercită direct sau indirect acțiunea verbului și care e identic cu subiectul verbului.” Celelalte constatări sunt asemănătoare cu cele existente în lucrările actuale de gramatică.

Pronumele reflexiv are forme proprii numai pentru persoana a III-a. Nu are decât două cazuri: dativ și acuzativ. Formele lui pot fi accentuate sau neaccentuate și nu se deosebesc după gen și număr.

forme accentuate forme neaccentuate

D. sie, sieși, (mai vechi șie, șieși) își, și, și-, -și, -și-

Ac. sine (mai vechi sineși) se, se-, -se, s-, -s

Pronumele reflexiv la persoana I și a II-a este reprezentat de pronumele personal de dativ și de acuzativ.

Când pronumele își, se stau pe lângă verbe reflexive dinamice, eventive, impersonale și pasive își pierd valoarea de pronume (adică nu mai înlocuiesc un nume) și devin semne, mărci fie ale diatezei reflexive (verbe dinamice, impersonale și unele eventive), fie ale reflexivului pasiv.

Gramatica Academiei apreciază drept formă standard și forma sieși și arată că „formele accentuate însoțesc în propoziție formele neaccentuate, atunci când se urmărește scoaterea în relief a complementului.”

Regulile de întrebuințare a formelor accentuate și neaccentuate de pronume reflexiv sunt identice cu ale formelor accentuate și neaccentuate ale pronumelui personal. Formele accentuate însoțesc în propoziție formele neaccentuate, atunci când se dorește reliefarea complementului: Numai pe sine nu se vede cît este de frumușel. (I. Creangă)

2.2. MORFOLOGIA PRONUMELUI REFLEXIV

În conformitate cu Gramatica limbii române, pronumele reflexive au forme specifice, diferite de cele ale pronumelui personal, doar la persoana a III-a. La persoanele I și a II-a pronumele reflexive au forme omonime cu pronumele personale, dezambiguizate contextual: pronumele reflexive apar în contexte reflexive, în timp ce pronumele personale apar în contexte nonreflexive:

Eu mă întreb ce s-a întâmplat. (pronume reflexiv)

Eu mă duc la teatru. (pronume reflexiv)

El mă întreabă ce s-a întâmplat. (pronume personal)

El mă duce la teatru. (pronume personal)

Tu te întrebi care este adevărul. (pronume reflexiv)

Tu te lovești din nou. (pronume reflexiv)

El te întreabă care este adevărul. (pronume personal)

El te lovește din nou. (pronume personal)

El se întreabă ce s-a întâmplat. (pronume reflexiv)

El se duce cu mașina la magazin. (pronume reflexiv)

Ea îl întreabă ce s-a întâmplat. (pronume personal)

Ea îl duce cu mașina la magazin. (pronume personal)

Eu am împrumutat o carte, tu ai împrumutat altă carte;

Eu mi-am împrumutat cartea, tu ți-ai împrumutat cartea. (pronume reflexive)

Eu am împrumutat cartea lui;

Eu i-am împrumutat cartea. (pronume personale)

5. Ei și-au cumpărat cartea lor. (pronume reflexiv)

Cartea lor s-a vândut bine. (pronume personal)

Se vorbește despre pronume reflexiv atunci când persoana și numărul pronumelui subiect coincid cu persoana și numărul pronumelui complement ca în exemplele anterioare.

Paradigma pronumelui reflexiv este următoarea:

În tabel sunt tipărite formele pronumelui reflexiv distincte de formele pronumelui personal. În afară de aceste forme, în limba veche au existat și formele nonclitice de dativ sineși, interschimbabile cu pronumele personale de persoana a III-a, uneori și cu cele de persoana I și a II-a. Sunt din ce în ce mai rare după secolul al XVII-lea; astăzi nu se mai folosesc. Formele accentuate pentru persoana a III-a plural (sine, sieși, sie), folosite în limba veche, sunt ieșite din uzul actual.

Exprimarea categoriilor gramaticale:

Pronumele reflexiv variază în funcție de persoană, număr și caz.

Categoria persoanei este marcată supletiv. La persoana I și a II-a, pronumele personal este omonim cu pronumele reflexiv, la persoana a III-a, pronumele reflexiv are forme proprii. Opoziția de persoană este marcată solidar cu opoziția de număr la formele de persoana I și a II-a, în timp ce la persoana a III-a are aceeași formă pentru singular și plural. Semnificația reflexiv-reciprocă este marcată doar prin formele de plural atunci când subiectul este multiplu sau este realizat printr-un nominal la plural, reflexivele reciproce asintactice apar și cu forme de singular.

În timp ce pronumele personal marchează opoziția de gen la persoana a III-a, pronumele reflexiv nu marchează distincția de gen la nicio persoană. Pronumele reflexiv are paradigmă cazuală defectivă: nu are forme pentru nominativ, genitiv și vocativ.

Ca și pronumele personale propriu-zise, pronumele reflexive prezintă câte două serii de forme la acuzativ și dativ: forme accentuate, nonclitice, și forme neaccentuate, clitice. Formele de persoana a III-a ale pronumelui reflexiv pot fi dublate pentru dezambiguizare sau pentru emfază prin forme accentuate:

El se cunoaște bine.

El se cunoaște bine pe sine însuși.

Reflexivele cu semnificație reciprocă se actualizează exclusiv ca forme clitice. Ele pot fi dublate, pentru dezambiguizare sau pentru emfază, prin gruparea cu statut cvasilocuțional unul pe altul, unul altuia.

Distribuția formelor accentuate, nonclitice, și a celor neaccentuate, clitice:

La fel ca la pronumele personal propriu-zis, regulile de ocurență a formelor accentuate sunt în raport cu cele clitice.

Formele accentuate ale pronumelui reflexiv se folosesc:

pentru dublarea facultativă a cliticului reflexiv, în structuri emfatice (Se laudă pe sine însuși…)

după o prepoziție, în contexte în care poate apărea pronumele personal (și-o apropie de sine / de el, o ia cu sine / cu el, e stăpână pe sine / pe ea, aduce cu sine / cu ea), eventual dublate de forme ale pronumelui de întărire (Are grijă numai de sine / de el însuși).

Cliticele reflexive apar în limba actuală exclusiv pe lângă un verb, nu și pe lângă un substantiv, adjectiv, prepoziție, spre deosebire de cliticele pronumelui personal propriu-zis (s-au menținut dintr-un stadiu precedent de limbă câteva forme clitice având ca suport un substantiv sau o prepoziție: în cale-și, asupră-și). Pe lângă verb, cliticele reflexive se folosesc în cele două ipostaze, de clitic reflexiv sintactic și de clitic reflexiv asintactic.

Selecția alomorfelor clitice se bazează pe următoarele reguli:

s- se actualizează în fața unui auxiliar cu inițială vocalică (s-ar duce, s-a dus)

se se actualizează în toate celelalte situații, atât antepus, cât și postpus verbului (se vede, se aude, văzându-se, auzindu-se); colocvial, atunci când verbul începe cu vocala a, se actualizează forma s- (s-aude);

alomorfele își, și sunt selectate după aceleași reguli cu alomorfele cliticelor personale (î)mi, (î)și.

2.3. AMBIGUITATEA REFLEXIVULUI

În cazul în care există un număr mare de valori sintactico-semantice atașate construcțiilor reflexive, apare fenomenul ambiguității, rezultat al unor mecanisme sintactice diferite în care este antrenat grupul verbal. Reflexivul românesc cunoaște următoarele tipuri de ambiguitate:

Reflexiv propriu-zis / posesiv și reflexiv reciproc.

Apare în structurile cu pronume reflexiv atunci când un subiect multiplu / un subiect realizat printr-un nominal la plural este coreferențial cu un complement direct, cu un complement indirect, cu un complement posesiv.

Ei se încălzesc.

Construcția reflexivă: Ei se încălzesc pe sine (pe ei înșiși).

Construcția reciprocă: Ei se încălzesc unul pe altul.

Alex și Bogdan își prezintă proiectul.

Construcția reflexivă: Alex și Bogdan își prezintă proiectul lor înșiși.

Construcția reciprocă: Alex și Bogdan își prezintă proiectul unul altuia.

Iuliana și Emilia își citesc se aude, văzându-se, auzindu-se); colocvial, atunci când verbul începe cu vocala a, se actualizează forma s- (s-aude);

alomorfele își, și sunt selectate după aceleași reguli cu alomorfele cliticelor personale (î)mi, (î)și.

2.3. AMBIGUITATEA REFLEXIVULUI

În cazul în care există un număr mare de valori sintactico-semantice atașate construcțiilor reflexive, apare fenomenul ambiguității, rezultat al unor mecanisme sintactice diferite în care este antrenat grupul verbal. Reflexivul românesc cunoaște următoarele tipuri de ambiguitate:

Reflexiv propriu-zis / posesiv și reflexiv reciproc.

Apare în structurile cu pronume reflexiv atunci când un subiect multiplu / un subiect realizat printr-un nominal la plural este coreferențial cu un complement direct, cu un complement indirect, cu un complement posesiv.

Ei se încălzesc.

Construcția reflexivă: Ei se încălzesc pe sine (pe ei înșiși).

Construcția reciprocă: Ei se încălzesc unul pe altul.

Alex și Bogdan își prezintă proiectul.

Construcția reflexivă: Alex și Bogdan își prezintă proiectul lor înșiși.

Construcția reciprocă: Alex și Bogdan își prezintă proiectul unul altuia.

Iuliana și Emilia își citesc articolele înainte de a le preda profesoarei.

Construcția reflexivă: Iuliana și Emilia își citesc articolele lor (personale).

Construcția reciprocă: Iuliana și Emilia își citesc articolele una alteia.

În funcție de situație se folosesc pentru dezambiguizarea lecțiunii reflexive / posesive forma accentuată a pronumelui reflexiv (pe sine / sieși), sintagma pronume personal + formă de întărire (pe ei înșiși), un pronume personal în genitiv (lor); se folosește pentru dezambiguizarea lecțiunii reciproce gruparea pronominală cvasilocuțională unul…altul.

Reflexiv propriu-zis și reflexiv factitiv

În aceste situații, dezambiguizarea se face contextual sau lexical. Semnificația reflexivă propriu-zisă este dezambiguizată prin adjectivul singură, iar semnificația factitivă, prin numirea locului în care se produce acțiunea exprimată de verb (și care implică agentul).

Ea se spală pe cap.

Construcția reflexivă: Ea se spală pe cap singură.

Construcția factitivă: Ea se spală pe cap la coafor.

Ea își face o bluză.

Construcția reflexivă: Ea își face o bluză singură.

Construcția factitivă: Ea își face o bluză la croitoreasă.

Dezambiguizarea nu este totală; decisive sunt cunoștințele extralingvistice ale interlocutorilor.

Reflexiv propriu-zis și reflexiv pasiv (impersonal)

Pentru că în limba română există subiectul neexprimat (subînțeles sau inclus), apare și posibilitatea ambiguității între valoarea de substitut a reflexivului, coindexat cu subiectul neexprimat, respectiv valoarea de morfem al reflexiv-pasivului pe care o poate avea reflexivul în poziție asintactică:

Se crede că e nevinovat.

Construcția reflexivă: El crede că el este nevinovat.

Construcția pasiv-impersonală: Se crede (lumea crede) că el este nevinovat.

În cazul primei lecțiuni, coreferențialitatea subiectelor din cele două propoziții a generat structura El se crede nevinovat, în care subiectul a fost ulterior subînțeles; pentru lecțiunea a doua, structura cu verbul personal cineva crede se reorganizează ca structură reflexiv-pasivă (și impersonală), verbul fiind însoțit de morfemul pasiv se.

Reflexiv eventiv și reflexiv pasiv

Construcțiile cu verbe eventive marcate prin „se” acceptă și o lecțiune pasivă, cu complementul de agent neexprimat:

I s-au înroșit obrajii.

Construcția eventivă: Obrajii lui au devenit roșii de căldură.

Construcția pasivă: La carnaval, obrajii i-au fost înroșiți de cineva cu vopsea.

Reflexiv propriu-zis și reflexiv posesiv

Ambiguitatea se explică prin posibilitatea interpretării dativului din română fie ca posesiv, fie ca beneficiar / destinatar:

Ei și-au făcut bagajele.

Construcția reflexivă: Ei au făcut lor bagajele.

Construcția posesivă: Ei au făcut bagajele lor.

În prima lecțiune reflexivul este substitutul complementului indirect în situația în care subiectul este coreferențial cu complementul indirect, acceptând dublarea cu formă accentuată (Ei și-au făcut lor înșiși bagajele.); în a doua lecțiune, reflexivul semnalează coreferențialitatea dintre subiect și complementul posesiv, corelat semantic cu un complement direct.

III. ETEROGENITATEA REFLEXIVULUI

ETEROGENITATEA SEMANTICO-REFERENȚIALĂ

În conformitate cu Dumitru Irimia, din punct de vedere semantic, pronumele reflexiv se caracterizează prin realizarea a două suprapuneri: una în plan deictic: locutor și obiectul discursului lingvistic (Eu îmbrac = [Eu spun că] eu îmbrac), alta în plan sintactic: subiectul și obiectul acțiunii verbale: Eu (subiect) mă (obiect) îmbrac. → Eu mă îmbrac. [Eu spun că eu îmbrac pe mine.]

Sensul lexical al pronumelui reflexiv se aseamănă cu sensul gramatical de persoană prin suprapunerea din plan deictic. Sensul gramatical de „subiect” se suprapune cu sensul gramatical de „obiect” în desfășurarea planului sintactic. Din coexistența celor două planuri în desfășurarea actului lingvistic: deictic și sintactic, rezultă suprapunerea eu (locutor) = eu (subiect gramatical) = mă (obiect gramatical).

Pronumele reflexiv înlocuiește un substantiv care nu poate fi, în text dialogal, la persoanele I și a II-a, locutor sau interlocutor și totodată subiect și obiect al acțiunii verbale. La persoana a III-a pronumele reflexiv înlocuiește un substantiv, care nu poate să realizeze simultan două ipostaze sintactice, de subiect gramatical: Ionuț iubește și de obiect gramatical: …iubește pe Ionuț → Ionuț iubește pe Ionuț →Ionuț se iubește.

Pronumele personal neutru se definește numai la persoanele I și a II-a prin imposibilitatea prezenței unor substantive corespunzătoare (al căror sens îl reprezintă) în textul dialogal, pe când pronumele reflexive nu poate fi înlocuit nici la persoana a III-a de un substantiv: Ea scrie → Ioana scrie, dar nu și Ioana se piaptănă → Ioana piaptănă (pe) Ioana.

„Pronumele reflexiv se caracterizează prin trăsătura semantică ’reflexivitate’. Prin aceasta el se impune ca un coreferent al unui pronume personal sau nepersonal sau al unui substantiv; este ipostaza de obiect (direct sau indirect) al verbului pentru care pronumele ’prim’ sau substantivul în nominativ (rămas adesea neexprimat sintactic) este ipostaza de subiect: „Tu așează-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine, / Când cu zgomote deșarte / Vreme trece, vreme vine.” (M. Eminescu)

Ipostaza de obiect poate fi conținutul semantic-sintactic al pronumelui sau poate fi conținutul său semantic-morfologic când ipostaza de obiect al verbului este un mijloc de fixare a identității subiect-obiect.

Ipostaza de obiect poate fi conținutul semantic-sintactic al pronumelui reflexiv care realizează funcții sintactice.

Ipostaza de subiect-obiect este conținutul semantic-morfologic al pronumelui reflexiv care se constituie în morfem al categoriei gramaticale a diatezei.

„Reflexivitatea”, ca trăsătură semantică se poate pierde, iar pronumele devine morfem lexical, component al verbelor pronominale, condiție a existenței acestora ca unități lexicale: a se căciuli, a se sfii, etc. sau a identității lor semantice: a se uita (’a privi’) vs. a uita (’a pierde din memorie’). Absența ’reflexivității’ simbolizează anularea identității subiect-obiect și, prin urmare, obiectul sintactic are un referent propriu: „El se uită la ea.”

Nu lipsește niciodată din planul semantic al pronumelui reflexiv identitatea subiect-obiect, fiind marca individualității sale între celelalte pronume. Identitatea este distinctivă în raport cu pronumele personal neutru cu care are în comun categoria gramaticală a persoanei și realizarea concretă a unor forme, dar desfășoară un registru amplu de variante. Schimbarea semantică merge de la absolutizarea subiectivității, prin îndepărtarea ipostazei de obiect gramatical (mă tem) până la o distanțare maximă echivalând, de fapt, cu păstrarea doar a unei pseudoidentități („Lecțiile se țin / de profesorul italian”). Această variabilitate semantică se concretizează în varietatea funcțiilor lingvistice ale pronumelui reflexiv.

ETEROGENITATEA MORFOLOGICĂ

Din punct de vedere morfologic, caracteristicile distinctive ale pronumelui reflexiv se arată în prezentarea categoriilor gramaticale de persoană, număr, gen și caz.

Persoana

Conținutul categoriei gramaticale de persoană este subordonat de includerea în structura semantică a pronumelui a suprapunerii din plan sintactic; este determinat de raportul dintre locutor – subiectul – obiectul gramatical al verbului din textul lingvistic – obiect al comunicării.

Persoana I: locutorul este simultan subiect și obiect al verbului: „ Eu mă aranjez.”

Persoana a II-a: subiectul vorbitor determină identitatea interlocutorului cu subiectul și obiectul acțiunii verbului: „ Tu te aranjezi.”

Persoana a III-a: subiectul vorbitor constată identitatea dintre obiectul actului lingvistic și subiectul și obiectul acțiunii verbale, circumscrisă, prin textul lingvistic, obiectului comunicării: „ El se aranjează.”

Prin această identitate dublă se deosebesc pronumele reflexive de cele personale neutre cu aceeași formă, la persoanele I și a II-a: „ Eu te aranjez.” (eu = eu: [„Eu spun că] eu te aranjez.”) vs. Eu mă aranjez. (eu = eu = mă: [„Eu spun că] eu mă aranjez.”). La persoana a III-a, acestei deosebiri de conținut îi corespunde și o deosebire de formă: îl (pronume personal) / se (pronume reflexiv): „ El îl aranjează.” / „ El se îmbracă.”

În planul expresiei opoziția categorială de persoană este asigurată de supletivismul formelor: mă / te / se; ne / vă / se.

Numărul

Conținutul categorial la primele două persoane se caracterizează în felul următor:

Pluralul inclusiv: ne = mă + te: Noi ne aranjăm.

vă = te + se: Voi, tu și sora ta, vă aranjați împreună.

Pluralul exclusiv, separativ: subiectul locutor vorbește în numele lui pluralității: Noi aceștia ne aranjăm rapid. ; Voi doi vă aranjați cu ce aveți.

Pluralul global: ne = mă + te + se: Noi trei, adică eu, tu și Ioana, ne aranjăm la fel.

În planul expresiei, opoziția de număr se realizează prin supletivismul formelor.

Pronumele reflexiv de persoana a III-a descrie omonimia singular-plural, spre deosebire de pronumele personal: El se bucură. / Ei se bucură. Distincția se realizează, indirect, la nivelul pronumelui (substantivului) – ipostază de subiect sau (și) la nivelul desinențelor verbale: El se duce / Ei se duc.

Genul

În contrast cu pronumele personal neutru și cu celelalte pronume, pronumele reflexiv nu realizează opoziția de gen. La nivelul pronumelui – subiect se manifestă, indirect, opoziția existentă la persoana a III-a: El se bucură. / Ea se bucură. Ei / Ele se bucură.

Cazul

Datorită ipostazei de obiect din planul său semantic, pronumele reflexiv, se deosebește de pronumele personal și de celelalte pronume prin faptul că nu are cazurile nominativ și vocativ.

Este exclus din flexiunea lui cazuală, în mod tradițional, și genitivul, iar dativul cu –și este caracterizat uneori ca dativ posesiv: Luându-și manualul a pornit.

Pronumele reflexiv se situează în genitiv în aceleași condiții în care prezintă forme de genitiv pronumele personal:

când intră într-o relație sintactică atributivă cu un substantiv, direct: „În zadar caut

lumea-mi în ostenitul creier”, sau indirect: Un om ce își găsește liniștea.

Cazul genitiv exprimă identitatea subiect-obiect în interiorul unui raport de posesiune care determină, în plan sintactic, suprapunerea subiect-atribut, posesor al obiectului acțiunii verbale: „Peste vârfuri trece lună, / Codru-și bate frunza lin.” (Mihai Eminescu)

Pronumele reflexiv încadrează locutorului, interlocutorului sau obiectului (personal) al comunicării diferite coordonate ale actului lingvistic sau ale planului semantic al textului când este impus de prepoziții (locuțiuni prepoziționale) care cer cazul genitiv: Au fost toți împotriva mea. În jurul său s-au strâns toți oamenii.

Omonimă cu pronumele posesiv este forma de persoana a III-a; este diferit de acesta, la fel ca și pronumele personal de genitiv, sintagmatic: dacă este impus de prepoziții / locuțiuni prepoziționale cu recțiune genitivală este pronume reflexiv: în jurul său.

Genitivul pronumelui reflexiv este omonim și cu genitivul pronumelui personal la plural. Deosebirea rămâne implicită în plan semantic și se realizează în plan sintatic, indirect, la nivelul pronumelui-subiect gramatical. Pronumele reflexiv este marcat de identitatea semantică subiect-obiect-circumstanță: Ei au zidit în jurul lor un perete uriaș. Prin absența acestei identități se caracterizează pronumele personal: Noi am zidit în jurul lor un perete uriaș. Prin forma neaccentuată își (și) poate fi întărită de anticiparea formei accentuate identitatea de pronume reflexiv: Ei și-au zidit în jurul lor un perete uriaș.

Și raportul dintre genitivul singular la persoanele I și a II-a este caracterizat tot de aceeași deosebire: Eu am format în jurul meu un cerc. (reflexiv) vs El a format în jurul meu un cerc. Deosebirea ar trebui să descrie și întrebuințarea formelor de persoana a III-a: El a format în jurul său un cerc. vs Ei au format în jurul lui un cerc. Anularea acestei deosebiri în planul vorbirii duce la texte neclare. Așadar, prin enunțul „El a analizat opera sa poetică,” ar trebui să înțelegem că poetul-critic și-a analizat propria creație. Dar un astfel de enunț vrea să comunice cel mai adesea altceva: „El (criticul) a analizat creația poetului” – adică „El a analizat opera lui.” și nu „El a analizat opera sa.”

Cazul dativ exprimă identitatea subiect-obiect indirect: „Și fiindu-și șie dragă cum nu-i este nime-n lume.”(Mihai Eminescu)

Cazul acuzativ exprimă identitatea subiect-obiect direct: „Pân’ce-oi simți (…) C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște.” (Mihai Eminescu)

Opoziția cazuală se realizează prin supletivismul formelor în planul expresiei. Pronumele reflexiv cunoaște două serii de forme, la fel ca și pronumele personal: accentuate și neaccentuate, iar formele neaccentuate se întrebuințează autonom în text sau conjuncte cu alți termeni, cu care realizează o unitate fonetică.

Persoana I

Singular Plural

G. : meu, mea, -mi, îmi nostru, noastră, ne, ni

D. : mie, îmi, mi nouă, ne, ni

Ac. : (pe) mine, mă, m- (pe) noi, ne

Persoana a II-a

Singular Plural

G. : tău, ta, ți, îți vostru, voastră, vă, v-

D. : ție, îți, ți vouă, vă, vi

Ac. : (pe) tine, te (pe) voi, vă, v-

Persoana a III-a

Singular Plural

G. : său, sa, și, își lor, le, și

D. : șie, își, și își, și

Ac. : (pe) sine, se, s- (pe) sine, se, s-

Prin intermediul prepozițiilor specifice se anulează sintactic sau, indirect, omonimia genitiv-dativ a formelor neaccentuate: În juru-mi am construit un zid. (genitiv) vs Nu mi-am ales nimic pentru mâine. (dativ). Omonimia acuzativ-genitiv se anulează în același fel și la pluralul persoanelor I și a II-a (ne, vă). Tot la persoana I și a II-a se anulează prin intermediul verbului sau prin intermediul formelor accentuate numai la nivel sintatic omonimia dativ-acuzativ: V-ați împrumutat vouă. vs V-ați aranjat pe voi.

ETEROGENITATEA SINTACTICĂ

Sub aspect sintatic, pronumele reflexiv se caracterizează prin incompatibilitatea totală cu dezvoltarea relațiilor de interdependență, coordonare, apoziție și incidență. Pronumele reflexiv este incompatibil cu poziția de regent în dezvoltarea relației de dependență. Ca determinant realizează un număr restrâns de funcții sintactice, unele numai în anumite condiții.

Pronumele reflexiv realizează mereu diferite funcții sintactice în cazul genitiv:

atribut, formele neaccentuate: Inima-și închină în fața lui.

complement indirect și circumstanțial; formele accentuate, cerute de recțiunea

prepozițiilor (locuțiunilor prepoziționale) care se construiesc cu genitivul: El și-a organizat în jurul său un cadru perfect. Nu mai văd nimic înaintea mea.

Pronumele reflexive în cazul dativ realizează funcția de complement indirect sau de complement de reciprocitate când nu este morfem de diateză: Și-a dat șieși o palmă.

În cazul acuzativ realizează următoarele funcții sintactice (forma accentuată):

complement de agent: Planul a fost realizat de sine.

complement direct – prelungire sintactică a acuzativului-morfem al diatezei reflexive: S-a regăsit pe sine.

complement indirect: Vorbește mereu despre sine.

circumstanțial: L-a așezat lângă sine.

atribut: Iubirea de sine înseamnă egoism.

Pronumelui reflexiv de acuzativ și de dativ îi este specifică forma neaccentuată,

precum și rămânerea în afara relațiilor sintactice și, în consecință, în afara funcțiilor sintactice. Funcționează atunci ca element constitutiv al unor verbe pronominale: a-și închipui, a se ajunge (cu sensul a parveni), a se întâmpla, etc. sau ca morfem al categoriei gramaticale a diatezei, în alcătuirea planului expresiei mai multor termeni corelativi:

diateza activă pronominală: „Când mă privesc într-o fântână / mă văd cu-adevărat în zi / așa cum sunt și-am fost și-oi fi.” (Lucian Blaga)

diateza reciprocă: „Șoptesc cu zgomotul de guri / Ce se sărută.” (Mihai Eminescu) „Mai nainte de-a se despărți, își împărțiră cate o basma și se înțeleseră zicând.” (Petre Ispirescu)

diateza dinamică: „Iar când te văd zâmbind copilărește, / Se stinge-atunci o viață de durere.”(Petre Ispirescu)

diateza nedeterminării (impersonală): Se merge din ce în ce mai repede.

diateza pasivă: „În odaie prin unghere / S-a țesut păienjeniș.”(Mihai Eminescu)

Cliticul reflexiv intră în structuri cu semnificații diverse:

Situații tipice (reflexivul funcționează ca proformă: pronumele este anaforă

sintactică: „Pronumele reflexive apar în contexte care satisfac simultan două condiții, una sintactică, cealaltă semantico-referențială:

(a) coocurența, în cadrul aceleiași propoziții, a două poziții sintactice (subiect și complement direct, subiect și complement indirect, subiect și complement prepozițional, subiect și atribut al complementului direct) regizate de același verb;

(b) coreferențialitatea nominalelor din cele două poziții sintactice corelate.”

Valorile sintactice ale reflexivului se regăsesc în structurile următoare:

reflexiv propriu-zis;

reflexiv posesiv;

reflexiv reciproc;

reflexiv factitiv;

Situații atipice (reflexivul nu funcționează ca anaforă sintactică, ci se află în poziții asintactice, morfem obligatoriu / facultativ al unor semnificații noi, deviate; sunt situații sintactice care nu corespund definiției de mai sus):

morfem obligatoriu în structura unor verbe inerent reflexive;

morfem în structura unor verbe și construcții la diateza pasivă;

morfem în structura unor verbe și construcții la diateza impersonală.

Reflexivul propriu-zis este o anaforă sintactică în sensul definiției de mai sus: marchează identitatea referențială dintre subiect și complementul direct, respectiv dintre subiect și complementul indirect, îndeplinind funcția sintactică a actantului pe care îl substituie (complementul direct, respectiv complementul indirect). În această ipostază sintactico-semantică cliticul reflexiv intră în structurile reflexive.

Maria spală hainele. (construcție nonreflexivă);

Maria se spală. (construcție reflexivă cu obiect direct realizat prin clitic reflexiv de acuzativ);

Luana îi cumpără Persidei un tricou. (construcție nonreflexivă);

Luana își cumpără un tricou. (construcție reflexivă cu obiect indirect realizat prin clitic reflexiv de dativ).

Reflexivul posesiv este o anaforă sintactică în sensul definiției și al descrierii în definiția de mai sus: marchează identitatea referențială dintre subiect și atributul semantic al complementului direct (rar, al complementului prepozițional), îndeplinind funcția sintactică de complement posesiv. În această ipostază sintactico-semantică, atributul se deplasează din grupul nominal postverbal într-o poziție preverbală, specifică formelor clitice:

Marius a cumpărat caietul lui Marius din magazin. > Marius și-a cumpărat caietul din librării.

George vede de sănătatea lui George. > George își vede de sănătate.

Cliticele reflexive de dativ posesiv apar adesea în îmbinări cvasilocuționale (își vede de treabă, își cunoaște interesul, își așteaptă prietenii, își subestimează meritele, nu-și cunoaște valoarea) și favorizează exprimările pleonastice (Și-a irosit viața sa scurtă în acțiuni fără importanță. Și-a mai pierdut din aerele sale de erou.) În unele îmbinări cvasilocuționale, cliticele de dativ posesiv sunt obligatorii (a-și stăpâni râsul, a-și aduna forțele, a-și mușca buzele, a-și acoperi ochii, a-și da sufletul, a-și lua inima în dinți, a-și duce cu greu viața, a-și veni în fire), în altele, facultative (a-(și) întoarce capul, a-(și) pune ochii pe cineva, a-(și) arunca privirea).

Reflexivul reciproc. Cele mai multe verbe care participă la construcții cu semnificație reflexivă pot participa și la construcții în care pronumele reflexiv dobândește suplimentar valoare reciprocă. Pronumele reflexiv primește valoare reciprocă în condiții sintactice precise: subiectul este actualizat fie ca subiect multiplu, fie se realizează printr-un nominal la plural. Semnificația reciprocă reflectă o relație simetrică între actanții implicați în acțiunea / starea exprimată de verb.

Marius și George se văd des. < Marius îl vede pe George des.; George îl vede pe Marius des.; Marius și George își dau bună ziua, apoi merg mai departe. < Marius îi dă bună ziua lui George.; George îi dă bună ziua lui Marius.;

Maria și Ioana și-au corectat temele una alteia. < Maria a corectat tema Ioanei.; Ioana a corectat tema Mariei.;

Bogdan și Vasile își povestesc amintirile. < Bogdan îi povestește lui Vasile.; Vasile îi povestește lui Bogdan.

Reflexivul factitiv. Reflexivul participă la structuri factitive în contextul unor verbe în care subiectul gramatical nu este agentul acțiunii exprimate de verb, ci actantul care „face ca” un agent, neexprimat în cadrul structurii, să îndeplinească acțiunea exprimată de verb:

Ea se spală pe cap (la coafor). [„Ea face ca cineva să o spele pe cap.”];

El se tunde (la frizer). [„El face ca cineva să îl tundă.”];

Ea își face o haină nouă (la croitoreasă). [„Ea face ca o croitoreasă să îi facă o haină nouă.”].

Reflexivul inerent. Reflexivul apare fără funcție sintactică, ca formant în structura unor verbe inerent reflexive. Din punct de vedere semantic, verbele inerent reflexive se subclasifică în:

Verbe în structura cărora intră obligatoriu morfemul reflexiv: a se bosumfla, a se burzului, a se căciuli, a se codi, a se crampona, a se deda la…, a se erija în…, a se eschiva de la…, a se gudura, a se hazarda, a se lamenta, a se lăfăi, a se mândri cu…, a se preta la…, a-și închipui etc.

Reflexivele inerente pot avea și semnificație reciprocă, fiind construite fără subiect multiplu sau cu subiect realizat printr-un nominal la numărul singular (a se învecina cu, a se înfrăți cu, a se înrudi cu). Semnificația inerent reciprocă a verbelor nu este însă condiționată de prezența morfemului reflexiv se (unele verbe inerent reciproce nu au morfemul se: a coincide cu, a semăna cu).

Verbe la care diferența sintactică (prezența / absența morfemului reflexiv) se corelează cu o diferență semantică: a se aștepta la / a aștepta, a se ruga / a ruga, a se purta / a purta, a se duce / a duce, a-și aminti / a aminti. Prezența morfemului reflexiv se asociază obligatoriu cu un anumit sens.

Se remarcă existența în limba română a unei subclase semantice de verbe eventive în cazul cărora morfemul reflexiv marchează adesea opoziția eventiv, intranzitiv / factitiv, tranzitiv (se înroșește / înroșește ceva, se îngrașă / îngrașă pe cineva, etc.); opoziția nu este însă marcată întotdeauna prin reflexiv (ex. slăbește – eventiv, intranzitiv vs Această lege slabește autoritatea statului – factitiv, tranzitiv). De asemenea, există verbe eventive care se construiesc facultativ cu morfemul se: înserează / se înserează.

Verbe în structura cărora morfemul reflexiv este facultativ; verbele reflexive sunt nonliterare, verbele nonreflexive sunt literare:

Găina s-a ouat un ou. – Găina a ouat.

El se râde de tine. / El își râde de tine. – El râde de tine.

Reflexivul pasiv. Limba română cunoaște două structuri cu semnificație pasivă: structurile cu operatorul a fi (pasivul canonic) și structurile cu morfem reflexiv (reflexivul pasiv). În structurile cu reflexiv pasiv, morfemul reflexiv ocupă o poziție asintactică, este formant, având rolul de a marca opoziția de diateză – pasiv / activ:

În articol se arată diferența dintre dativ și dativ posesiv. / În articol, autorul arată diferența dintre dativ și dativ posesiv.

Reflexivul impersonal. Cliticul reflexiv cu semnificație impersonală intră în două tipuri de structuri:

(i) structuri cu verbe inerent impersonale, unde reflexivul este formant obligatoriu, în poziție asintactică (se cuvine / cuvine). Morfemul reflexiv nu condiționează însă valoarea impersonală a verbului; există și verbe inerent impersonale nonreflexive (Trebuie să încerci., Ajunge cât ai învățat azi! etc.), iar în câteva situații apariția morfemului reflexiv cu semnificație impersonală este facultativă (Pare că va ploua. / Se pare că va ploua.);

(ii) structuri contextual impersonale, intrând în opoziția personal / impersonal (El vorbește mult. / Se vorbește mult aici.) și în opoziția personal / pasiv impersonal (El mănâncă multe dulciuri. / Se mănâncă multe dulciuri.)

IV. CONSTRUCȚII VERBALE REFLEXIVE

4.1. POSIBILITĂȚILE COMBINATORII ALE PRONUMELUI REFLEXIV

Conform Gramaticii limbii române, pronumele reflexiv poate apărea în diverse situații sintactice: complement direct, complement indirect, complement prepozițional, complement posesiv sau în poziții asintactice, fără funcție sintactică, formant în structura unor verbe sau a unor construcții (pasive, impersonale, eventive):

Ne întrebăm cum este mai bine. (complement direct)

Nu are încredere în sine. (complement prepozițional)

Vă impuneți numeroase restricții alimentare. (complement indirect)

Și-a pierdut familia. (complement posesiv / atribut pronominal)

A procedat asemenea sieși. (complement circumstanțial de mod)

A reușit datorită sieși, nu datorită părinților. (complement indirect)

Părerea aceasta este asemenea sieși. (nume predicativ)

Copilul îl știam asemenea sieși. (element predicativ suplimentar)

Potrivit sieși, el era vinovatul. (complement circumstanțial de relație)

Fata-și acoperă fața cu lacrimi. (atribut pronominal)

El se miră că nu a făcut ce a trebuit. (fără funcție sintactică)

Se luminează cerul spre răsărit. (fără funcție sintactică)

S-a anunțat începerea școlii. (fără funcție sintactică)

Are funcție de complement direct / complement indirect pronumele reflexiv atunci când răspunde la următoarele teste sintactice: poate participa la fenomenul dublării clitice și poate fi substituit cu un clitic personal:

Ion nu se cunoaște prea bine pe sine însuși, pe mine însă mă cunoaște.

El își spune sieși să fie atent; și mie îmi spune același lucru.

Comportamentul sintactic al pronumelui reflexiv, atât în calitatea sa de centru (Îi place să vorbească despre sine.), cât și în cea de adjunct (Lauda de sine nu este benefică omului.), este același cu al pronumelui personal corespondent (în acuzativ / în dativ).

4.2. TIPOLOGIA CONSTRUCȚIILOR VERBALE REFLEXIVE

Construcțiile verbale reflexive sunt construcții organizate în jurul unui centru verbal, la formă personală sau nepersonală, în care verbul, în funcție de caracteristicile sintactice inerente și de utilizarea contextuală, își asociază un clitic reflexiv sau o formă accentuată de reflexiv. Forma de reflexiv (clitic sau accentuat), extrem de eterogenă sintactic și funcțional, fie participă la relațiile de actanță ale verbului (vezi a) sau se asociază, prin intermediul verbului, unuia dintre complementele acestuia (vezi b), fie marchează opozițiile de diateză în care se angajează verbul (vezi c), fie apare ca formant al acestuia, ocurent în fiecare apariție a verbului / a locuțiunii (vezi d):

Nu primi lupta cu omul care se înfățișează numai pe sine. (N. Iorga, Cugetări),

Ca de obicei când sunt nemulțumit de mine și vreau să-mi vorbesc, m-am dus și m-am privit în oglinda de la baie. (M. Cărtărescu, De ce iubim femeile)

Un om mare e acela care-și are vremea lui ca piedestral. (N. Iorga, Cugetări),

El își iubește părinții.

Judecata morților se face pe pământ de acei cari n-au în mâna lor nici iadul, nici raiul. (N. Iorga, Cugetări),

Nu se intră pe ușa din dos! (TV, 2005)

El se bucură de rezultat și-și dă seama că, prin muncă, poate obține mai mult.

Reflexivul (clitic sau formă accentuată) își „dezvăluie” rolul sintactic și discursiv în ansamblul grupului, în relație cu verbul și cu complementele sale, distingerea tipului de reflexiv fiind, de cele mai multe ori, imposibil de realizat numai prin raportare la forma izolată a verbului. Chiar și atunci când reflexivul interesează numai forma verbului (vezi d), distingerea de alte utilizări omonime nu se poate face izolat, ci prin examinarea relațiilor sintactico-semantice ale întregului grup.

În operația de dezambiguizare, se disting două mari clase de construcții reflexive, unele incluzând un reflexiv cu utilizare sintactică și altele, un reflexiv cu utilizare nonsintactică.

Din altă perspectivă, se disting construcții care conțin verbe inerent (obligatoriu) reflexive și construcții ale căror verbe se caracterizează prin reflexivitate contextuală / dobândită, trăsătura reflexivității apărând în anumite contexte și pentru anumite trăsături ale nominalelor – complemente.

Reflexivul cu utilizare sintactică

Prin reflexivul cu utilizare sintactică se înțelege reflexivul (cu formă clitică sau nonclitică) ocupând o poziție din organizarea sintactică a grupului verbal, fie o poziție de subcategorizare a verbului, cerută deci de particularitățile lui de regim, fie o poziție atașată verbului prin reorganizări sintactice, provenind din exteriorul grupului verbal. Atașat clitic sau legat prepozițional de verb, reflexivul se include în organizarea sintactică a grupului verbal, ocupând, prin restricțiile pe care verbul i le impune, prin restricțiile pe care construcția în ansamblu i le impune, o funcție sintactică de complement în cadrul grupului:

Îi amăgește pe toți, dar se amăgește și pe sine.

Așa se întâmplă cu cel care-și adună comori numai sieși.

De la acea nenorocire, nu contează decât pe sine (însuși).

Își știe interesul (său).

În (a), cliticul se și forma prepozițională accentuată pe sine, cerute de regimul tranzitiv al verbului amăgește, ocupă poziția de complement direct (OD); în (b), cliticul –și și corespondentul accentuat sieși au rolul de complement indirect (OI) pe lângă verbul adună; în (c), forma accentuată prepozițională pe sine, legată de verbul intranzitiv nu contează, ocupă poziția de complement prepozițional (OPrep).

Se includ în categoria reflexivului cu utilizare sintactică și cazurile speciale de clitic reflexiv care, deși necerut de trăsăturile de regim ale verbului, își găsește în verb o „gazdă” fonetică și sintactică, integrându-se în organizarea sintactică a grupului și a propoziției, dar participând la relații sintactice și semantice mai complexe. Spre deosebire de (a), (b), (c), unde reflexivul ocupă o poziție de subcategorizare a centrului verbal, în (d), deși cliticul reflexiv intră în organizarea sintactică a grupului verbal, ca tip special de complement posesiv, el nu ocupă o poziție de subcategorizare a verbului; componentul reflexiv este atras din afara grupului, provenind dintr-un grup nominal – complement direct subordonat verbului – centru (interesul său).

Din punct de vedere semantic, există trăsături comune pentru toate aceste apariții, constând în calitatea reflexivului de substitut cu utilizare anaforică (o anaforă gramaticalizată), sursa referențială constituind-o, în oricare ipostază sintactică, nominalul din poziția subiect. Nominalul – subiect poate fi plin referențial (un nominal din clasa substantivului: Studentul se amăgește pe sine.) sau el însuși anaforic / deictic, în cazul unui subiect pronominal (Nu numai el se amăgește, ci și noi ne amăgim.)

În ciuda comportamentului semantic omogen, reflexivul cu utilizare sintactică acoperă, sub aspect sintactic, situații extrem de eterogene, diferențiindu-se:

după forma reflexivului (clitică vs accentuată; formă de dativ vs de acuzativ; formă prepozițională vs neprepozițională);

după relațiile cu verbul și cu restul construcției. Aceste diferențieri sunt, în ultimă instanță, dirijate tot de trăsăturile verbului – centru, fiind dependente de tiparul sintactic în care verbul se include.

Reflexivul, complement direct și complement indirect al verbului

O primă categorie o constituie construcțiile în care reflexivul sintactic ocupă o poziție de subcategorizare a unui verb tranzitiv, respectiv a unui verb cu regim de dativ, primind de la verb restricția de caz și, dependent de aceasta, funcția de OD, respectiv de OI. Incluzând acest tip de reflexive, grupul verbal se caracterizează sintactic și semantic prin următoarele aspecte:

include o realizare obligatorie prin clitic reflexiv, primind, în funcție de regimul verbului și de poziția din construcția verbului, formă de acuzativ sau de dativ.

acceptă dublarea emfatică printr-o formă reflexivă accentuată, construcție care se manifestă diferențiat, după cum se dublează cliticul de acuzativ sau cel de dativ; cliticul de acuzativ se poate dubla printr-un reflexiv prepozițional accentuat cu prepoziția pe (vezi a) sau, în variație liberă, printr-un pronume prepozițional personal accentuat (vezi b) ; cliticul de dativ se poate dubla printr-o formă cazuală accentuată de dativ reflexiv (vezi c) sau de dativ personal (vezi d):

Viciul produce instinctiv, fulgerător, fapta rea: el se fecundează pe sine. (N. Iorga, Cugetări)

Cei mai mulți oameni sunt în stare a se iubi pe sine în afară de faptele lor și împotriva faptelor lor. (ibid.)

Oratorul începe din acea clipă când vorbitorul nu se mai ascultă pe sine. (ibid.);

Ești un simplu consumator care se consumă în primul rând pe el însuși. (M. Cărtărescu, De ce iubim femeile)

Unii se descriu pe ei batjocorindu-te pe tine. (N. Iorga, Cugetări),

Una dintre deosebirile dintre câine și om este că nu s-a văzut câine care să se lingușească pe dânsul. (N. Iorga, Cugetări);

Își zâmbi sieși cu îngăduință.;

E prea exigent, își impune prea multe restricții lui însuși.

Structurile cu reflexivul – complement dublat apar ca variantă emfatică a structurilor cu clitic reflexiv nedublat, forma accentuată funcționând stilistico-pragmatic și lexical sau cu rol dezambiguizator:

Numai pe sine nu se vede cât e de frumușel. (I. Creangă, Amintiri);

Se pune în valoare numai pe sine, nu și pe ceilalți.;

A căzut, s-a lovit și nu s-a putut ridica. vs Nu întoarce totdeauna vorba înapoi, fiindcă se poate să te lovești tu însuți pe tine. (N. Iorga, Cugetări).

Construcția emfatică recurge, în afara dublării, și la alte mărci de insistență: asocierea formei accentuate cu o formă de întărire (lui însuși, pe sine însuși) sau lexicalizarea subiectului și sublinierea rolului agentiv al actantului prin forma de întărire sau prin adjectivul singur (E momentul ca tu singur să te prezinți pe tine.).

Ca anaforic gramatical, reflexivul – OD sau OI se include în lanțuri de coreferențialitate la distanță, care, în funcție de construcția simplă [Clitic + Verb] sau dublă [Clitic + Verb + Formă accentuată], grupează doi termeni (subiect + clitic: Omul se laudă.) sau trei termeni, incluzând și forma accentuată (subiect + clitic + formă accentuată: Omul se laudă pe sine.). Coreferențialitatea reprezintă un mijloc suplimentar de asigurare a coeziunii în cadrul grupului verbal cu reflexiv sintactic.

Reflexivul ocupă, în mod curent, numai una dintre pozițiile de subcategorizare ale verbului (OD sau OI). Cu totul accidental, în cazul verbelor trivalente, cu regim de acuzativ și de dativ în același timp, reflexivul poate ocupa, coocurent, ambele poziții, dublarea fiind posibilă numai pentru una dintre ele, unde forma accentuată de dativ sieși apare fără cliticul corespunzător): Iubirea îi dă posibilitatea să se dezvăluie pe sine sieși.

Dintre verbele tranzitive, respectiv cele cu regim de dativ, satisfac acest tipar de construcție, de preferință, verbele agentive (verbe care presupun un „control” din partea subiectului), iar, dintre acestea, verbele cu trăsătura selecțională [+ Uman] (mai rar, [+ Animal]) atât pentru nominalul – subiect, cât și pentru nominalul – complement direct / indirect. La aceste condiții, se adaugă o condiție suplimentară, semantico – discursivă, privind acceptarea, potrivit fondului comun de cunoștințe extralingvistice, a coreferențialității nominalului din poziția de subiect și de complement.

Astfel, sunt permise construcții cu un reflexiv – complement direct ca: El se apără., Matei se caracterizează pe sine ca fiind foarte timid., Marius se compătimește (singur)., Ea se cruță., Maria nu se cunoaște suficient de bine., Se declară nevinovat., Matei se descrie în culori sumbre., Ea se distruge cu atâta muncă., Se iubește numai pe sine., Se laudă tot timpul., Se pregătește asiduu pentru concurs., Se (auto)proclamă regele romilor., Se (auto)propune director., Matei se supraestimează. etc., dar, în mod normal, nu sunt permise construcții ca: *Se aclamă pe sine., *Se acționează pe sine în judecată., *Se ademenește pe sine., *Se adoarme pe sine., *Se adoptă pe sine., ?Se amnistiază pe sine., ?Se arestează pe sine., *Se avertizează pe sine., *Se mituiește pe sine. etc. În condiții extralingvistice cu totul speciale, unele dintre aceste construcții reflexive pot fi reperate, ca într-o situație de tipul: Parlamentarul și-a conceput o lege specială, pentru a se amnistia pe sine însuși.

Obligația satisfacerii condiției de coreferențialitate pentru nominalul – OI și nominalul – subiect funcționează și în cazul reflexivului – OI, ca și pentru reflexivul – OD. În raport cu această condiție, sunt permise construcții ca: Își atribuie un merit inexistent., Își construiește o imagine deformată., Își cumpără o rochie., Își impune multe restricții., Își oferă o bucurie., Își pregătește un ceai., Își reproșează numeroase lucruri., Își spune cuvinte de îmbărbătare., Își vorbește în gând., Își zice cu ironie. etc., dar, în mod normal, nu sunt uzuale construcții reflexive ca: ?Își aruncă sieși înjurături., ?Își dă lui sieși bună-ziua. etc.

Reflexivul, complement indirect al verbului, avansat din grupul numelui predicativ

Un tip special de reflexiv în dativ este cel al cărui centru este un adjectiv propriu-zis cu regim de dativ (vezi a), un adjectiv participial păstrând regimul de dativ din construcția verbală (vezi b) sau un nominal nedeterminat din poziții predicative (poziția de nume predicativ sau de nume inclus într-un atribut izolat, (vezi c):

Indiferentă sieși, celula se destramă. (Rlib, 1983), o operă riguros terminată, rotundă, suficientă sieși. (A. Blandiana, Eu scriu);

pe lângă suferința cauzată sieși și persoanelor apropiate (Internet), plăcerea supremă a cezarului dăruită publicului sau rezervată sieși (Internet), după succesive morți, demonstrate sieși de către sine. (M. Cărtărescu, Jurnal);

Spiritul devine prizonier sieși (Internet), cea mai fidelă oglindă a rătăcitorului său spirit, veșnic sieși vrăjmaș. (Internet).

Trăsătura prototipică a acestei determinări reflexive în dativ este realizarea exclusiv prin formă accentuată, ca urmare a unei restricții distribuționale a regenților (adjectiv, participiu), care, deși acceptă construcția cu dativul, nu admit atașarea formelor clitice. Forma clitică este, totuși, posibilă în condițiile încorporării acestor grupuri într-un predicat complex, prin asocierea cu un copulativ (vezi d):

Își este / Își devine sieși atât de drag., Își este / Își rămâne sieși credincios., Își este lui însuși dușman.

Încorporarea într-un predicat complex permite dublarea complementului indirect, acesta ajungând să se comporte ca în orice combinație de tip verbal.

Construcția în ansamblu are trăsături proprii în raport cu structura verbală prototipică cu OI, în sensul că apariția cliticului reflexiv de dativ este condiționată de prezența operatorului verbal, în timp ce restricția cazuală (de dativ) și rolul tematic sunt impuse formei reflexive de către adjectiv sau de substantivul – nume predicativ [credincios + dativ, + Țintă]; [dușman + dativ, + Țintă]. Aceste restricții impuse simultan de componente distincte ale construcției (verbul – operator și complementul acestuia) transformă structura într-un bloc sintactic grupând trei componente [clitic reflexiv + V – operator + nume predicativ], iar, dacă se are în vedere natura anaforică a reflexivului, se leagă patru componente, care includ și nominalul – subiect coreferențial. Blocul sintactic este efectul atragerii de către verb a unor componente ierarhic inferioare și, implicit, al amalgamării a două grupuri sintactice diferite: GV + GAdj / GN.

Cliticul reflexiv de dativ, complement posesiv

Un tip special de reflexiv sintactic este cel cu valoare de dativ posesiv. Construcția se subordonează structurilor verbale cu dativ posesiv, limitându-se la o parte a acestora, cele în care cliticul se realizează ca reflexiv:

Bețivul își îneacă întâi necazurile și apoi viața. (N. Iorga, Cugetări); El își cunoaște firea.; Își simte durerea.

Tiparul cu reflexiv prezintă caracteristicile generale ale construcției verbale cu dativ posesiv, cu unele particularități decurgând din limitarea la cliticul reflexiv. Principalele trăsături sunt:

Cliticul reflexiv de dativ participă la o structură ternară, asociindu-și obligatoriu verbul și alt component, care, sintactic, este o complinire nominală a verbului. Nominalul implicat poate fi OD (vezi a), OPrep (vezi b), mai rar, OI (vezi c), Circ (vezi d) sau un subordonat – genitiv, grup prepozițional – al unui OD (vezi e):

Își cunoaște slăbiciunile., Își iubește meseria., Nu-și înțelege scrisul., Își pierde vremea., Își reface viața., Cunoaște-ți prietenii pentru a-i iubi și dușmanii pentru a-i stăpâni. (N Iorga, Cugetări), Banul de furat își spune stăpânul. (ibid.), Pentru a-și merita simbria, el se silește să te poată urî. (ibid.)

Își vede de sănătate., Își caută de drum., Singur își poartă de grijă., Își plânge de milă., Și-a intrat în drepturi., Își dă foc la valiză.

Cine să-și crează ochilor și urechilor? (I. L. Caragiale, Kir Ianulea), Își pune capăt zilelor / vieții.

Și-a pus pe spate un șal., Și-a scos din deget un ciob., Își ia copilul în brațe.

Își cunoaște lungul nasului., Își petrece o bună parte din viață., Nu-și recunoaște dezordinea din viată.

În construcții ca: Își pierde √ din interes., Și-a vândut √ din pământ., nominalul prepozițional implicat nu este unul subordonat direct verbului, ci, ca subordonat de tip partitiv, este legat de un nominal – OD (desemnând „partea”) neexprimat în context.

Dată fiind natura anaforică a reflexivului, comună tuturor reflexivelor sintactice, cliticul reflexiv se angajează într-un lanț de coreferențialitate cu actantul – subiect, încadrându-se într-un tipar semantic și structural mai amplu, și anume:

Actant1 (Subiect) + clitic + V + Actant2.

Relația [clitic – Actant2] și, implicit, [Actant 1 – Actant 2] este, sub aspect semantic, una de posesie, alienabilă – o relație temporară de posesie (Matei își pierde averea.) sau inalienabilă – o relație de posesie permanentă (El își cunoaște firea., El își pune capăt vieții.), realizată însă nu prin verb (care, de obicei, nu este verb de posesie), ci direct, între nominalul substituit prin clitic și nominalul – Actant2. Astfel, în construcția: Ion își cunoaște interesul., pe lângă relația bictanțială proprie verbului a cunoaște, se constituie o relație suplimentară între cei doi actanți: Ion are interesul X. + interesul lui Ion. Cu totul accidental, în tipar pot apărea și verbe de posesie (Ion își are întreaga avere la bancă., Aici (eu) îmi aveam biroul de funcționar., M. Cărtărescu, De ce iubim femeile), situație în care relația de posesie este dublu exprimată, prin rolurile atribuite celor doi actanți ai verbului (Ion are avere., Eu am birou.) și, suplimentar, prin relația dintre nominale (averea lui Ion, biroul meu).

În cazul posesiei alienabile se poate evidenția emfatic valoarea posesivă printr-un atribut anaforic / deictic, lexicalizat ca posesiv, ca pronume personal în genitiv sau ca adjectiv anaforic: cartea sa, cartea-și, cartea lui, propria carte (vezi f). Frecvent, rămâne neexprimat posesivul din GN, fiind recuperat printr-o anaforă asociativă (vezi g):

[…] văzându-și pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale (I. Creangă, Harap-Alb), […] Paradoxul își are explicațiile lui (Rlit, 1999), dar și din nevoia de a-și motiva propriii cetățeni (ibid.);

Bolnavul își așteaptă sfârșitul., Matei își simte inima.

Cliticul reflexiv în dativ apare atât în vecinătatea unor verbe cu regim de dativ (vezi a împrumuta, a oferi, a pune, a purta de grija etc.: Își împrumută manualele. / Împrumută cuiva manualele., Își oferă serviciile. / Oferă cuiva servicii., Își pune un șal pe spate. / Pune cuiva un șal pe spate., Își poartă de grijă. / Poartă cuiva de grijă.), cât și în vecinătatea verbelor care, în afara acestor construcții, nu satisfac determinarea prin dativ (vezi a *avea cuiva, a *cunoaște cuiva, a *detesta cuiva, a *iubi cuiva, a *înțelege cuiva, a *merita cuiva, a *simți cuiva, a *vedea cuiva etc.).

În cazul verbelor cu regim de dativ, apariția cliticului de dativ pe lângă verbe care nu suportă regimul de dativ , precum și posibilitatea coocurenței a două dative necoordonate, unul realizat prin clitic, iar celălalt realizat ca nominal – vezi (g), sunt argumente hotărâtoare pentru a individualiza statutul acestui clitic în dativ, și anume: el nu „acoperă” o poziție de subcategorizare a verbului și nu primește funcție de la acesta:

Își oferă salariul sinistraților., Își spune necazul lumii întregi., Își trimite copilul părinților.

Construcția nu conține nici un OI autentic, nici un atribut posesiv autentic, ci o poziție sintactică diferită, obținută prin reorganizarea a două grupuri aflate în relație sintactică unul cu celălalt. Poziția astfel obținută ajunge să se includă în organizarea structurală de ansamblu a grupului, funcționând ca un complement. Cum acest complement își recuperează informația „posesivă” din exteriorul grupului, este un complement de tip special, numit complement posesiv.

În cazul verbelor care admit și regim de dativ, și complement posesiv, se ajunge, în numeroase situații, la ambiguitate, fiind posibile ambele citiri. Construcții precum: Matei și-a pregătit cartea., Matei și-a spus povestea., în care verbele admit și regim de dativ (a pregăti cuiva ceva, a spune cuiva ceva), sunt „deschise” succesiv sau simultan, ambelor interpretări: (a) o interpretare cu OI autentic, pusă în evidență prin posibilitatea dublării emfatice (Și-a pregătit sieși / pentru sine cartea pe care trebuia să o înapoieze la bibliotecă., Și-a spus sieși / pentru sine poezia pe care o avea de învățat.) și (b) cea de complement posesiv („A pregătit cartea, care carte are și calitatea de a fi a sa / de a fi propria carte”, „A spus propria poezie”).

În cazul verbelor bivalente cu regim de dativ care nu admit însă și reflexivizare (a anunța cuiva ceva, dar *a-și anunța sieși ceva), construcția cu reflexiv în dativ nu poate primi decât interpretare posesivă; vezi, de altfel, și imposibilitatea dublării: Matei și-a anunțat demisia, dar nu *Ion și-a anunțat sieși / pentru sine demisia. În cazul verbelor care nu admit deloc regim de dativ (vezi supra: a aștepta, a avea, a cunoaște, a iubi, a înțelege, a merita, a simți, a vedea), construcția cu clitic reflexiv de dativ nu admite decât interpretare posesivă, după cum probează și imposibilitatea dublării (*Își are sieși banii., *Matei își cunoaște sieși prietenii., *Matei își iubește sieși părinții., *Matei își înțelege sieși neliniștea., *Își merită sieși soarta. etc.).

Cliticul reflexiv de acuzativ, complement direct sau complement posesiv?

Un tip special de reflexiv cu utilizare sintactică este cel reprezentat de cliticul reflexiv în acuzativ cu valoare posesivă. Construcția aparține structurilor verbale cu clitic în acuzativ cu valoare posesivă, limitându-se la situațiile de clitic reflexiv. Ies din discuție construcțiile cu clitic personal în acuzativ cu valoare posesivă (Mă doare capul.)

Dată fiind această limitare, construcția aici în discuție are trăsături comune cu tiparul general, dar și trăsături specifice, provenind din natura reflexivă a cliticului. În plus, deși dezvoltă o valoare de posesie comună cu a tiparului anterior, prezintă, atât sub aspect semantic, cât și structural, particularități proprii, care vor orienta interpretarea în cu totul altă direcție.

Subordonate construcțiilor generale cu acuzativ posesiv, cele cu clitic reflexiv cu valoare posesivă acoperă două tipare total diferite de construcție:

Mă frec la ochi., Mă scarpin pe spate., Mă spăl la cap., Mă vopsesc la păr.

Mă ard la picior., Mă lovesc la cot., Mă tai la deget., Mă umflu la ochi.

Particularitățile sintactice și semantice ale tiparului (a) sunt următoarele:

se organizează în jurul unor verbe tranzitive agentive, care, pe de o parte, admit coreferențialitatea nominal – subiect / nominal – OD și, implicit, reflexivizarea complementului direct (X spală copilul pe cap. – X se spală pe cap.), iar, pe de altă parte, se combină cu un Locativ (realizat printr-un circumstanțial) indicând partea corpului / locul exact în care intervine procesul.

Nominalul-OD și nominalul din poziția Locativ sunt legate printr-o relație de posesie inalienabilă. Dată fiind natura anaforică și specificul de coreferențialitate al reflexivului, se include în cadrul aceleiași relații de posesie și nominalul – Subiect (Mama se spală pe cap.). Fiind o relație de posesie inalienabilă, posesivul nu se lexicalizează ca atribut (Mama se spală pe capul său. / pe *capul propriu.).

spre deosebire de structurile cu dativ posesiv, acuzativul posesiv din aceste construcții este cerut de regimul verbului, intrând în grila de construcție a verbului atât ca restricție de caz, cât și ca rol tematic.

Prin urmare, construcția cu reflexiv în acuzativ cu valoare posesivă nu rezultă dintr-un proces de reorganizare sintactică. Cliticul de acuzativ acoperă o poziție de subcategorizare a verbului, nefiind altceva decât o realizare a poziției OD, după cum probează și posibilitatea dublării cliticului, în construcțiile cu emfază, printr-o formă accentuată (Astăzi numai pe mine mă spăl pe cap, nu și pe copii.).

Particularitățile tiparului (b) sunt următoarele:

se organizează în jurul unor verbe care așază singurul actant (Pacientul) în poziția subiectului; ca și primele, au și un Locativ, realizat prin circumstanțial: Matei (Pacient- subiect) se lovește la cap. (Locativ-circumstanțial).

verbele din acest tipar sunt obligatoriu reflexive, reflexivitatea având aici o singură semnificație: aceea de a orienta procesul spre un Pacient – subiect cu trăsătura [+ Uman]. Cliticul reflexiv nu ocupă o poziție de subcategorizare a verbului, neintrând în schema actanțial – sintactică a acestuia. Cliticul constituie un reflexiv cu utilizare nonsintactică, fiind un formant care asigură distingerea a două unități verbale: a se lovi, monovalent, vs a lovi, bivalent.

relația de posesie inalienabilă leagă nominalul – subiect de celălalt nominal, cel circumstanțial. Ca și tiparul anterior, fiind vorba de o posesie inalienabilă, relația de posesie nu se exprimă și prin atribut (Se lovește la *glezna sa. / *la glezna lui. / *la propria gleznă.).

În concluzie, numai tiparul (a) conține un clitic sintactic de acuzativ angajat într-o relație de posesie, o posesie obligatoriu inalienabilă. Acest clitic reflexiv funcționează sintactic drept un OD autentic, aparținând matricial grilei sintactico – semantice a verbului. Unele construcții (Mă vopsesc la păr.) admit dublă interpretare: una agentivă („eu singură fac operația de vopsire”), iar alta cauzativ – extralingvistică („determin / fac pe altcineva să mă vopsească”); numai una dintre aceste construcții, cea agentivă, corespunde tiparului cu reflexiv sintactic. Alte construcții (Mă operez la picior.) ies cu totul din discuție, dată fiind interpretarea lor generală ca verbe cauzativ – extralingvistice (probabilitatea de a te opera singur este aproape inexistentă). În construcția cauzativ – extralingvistică, cliticul reflexiv apare cu statut obligatoriu.

Reflexivul accentuat în poziția Oprep

Verbele cu regim prepozițional admit, în anumite condiții selecționale și semantice, realizarea poziției Oprep prin reflexiv. Ca restricții selecționale apare trăsătura [+ Uman] pentru nominalul – S și nominalul – Oprep, iar drept condiție semantico – discursivă apare acceptarea coreferențialității pentru cele două nominale (Matei contează numai pe sine., Unii scriitori când vorbesc despre alți oameni, parcă [ei] vorbesc despre sine. (N. Iorga, Cugetări), dar Matei *se înfrățește cu sine. / *colaborează cu sine.).

În raport cu celelalte reflexive cu utilizare sintactică, reflexivul ocupând poziția Oprep primește formă accentuată / nonclitică, ca urmare a particularității distribuționale a prepoziției de a se construi cu forme accentuate. Reflexivul accentuat, totdeauna anaforic, se decodează prin relația de coreferențialitate cu nominalul – subiect.

Coocurența clitic reflexiv – formă accentuată prepozițională este posibilă în două situații distincte: fie ocupând fiecare o poziție de subcategorizare proprie – vezi (a), fie unul, cel accentuat prepozițional, ocupând poziția Oprep, iar celălalt, clitic, aparținând tiparului nonsintactic cu reflexiv obligatoriu – vezi (b):

Matei se apără de sine însuși., Matei se confruntă pe sine cu sine însuși.

Matei se gândește numai la sine., Matei s-a împăcat cu sine însuși., Matei se bazează numai pe sine.

Așa cum în (a) ambele reflexive au utilizări sintactice, comportându-se, în consecință, anaforic, fiecare se include într-un lanț propriu de coreferențialitate cu nominalul – subiect, ajungându-se la „legarea” coreferențială a patru – cinci componente din același enunț. În (b), numai unul dintre reflexive este sintactic, cel accentuat, fiind cuprins în relație de coreferențialitate cu nominalul – subiect.

Clitice reflexive cu utilizări nonsintactice

Comune utilizărilor nonsintactice sunt trei caracteristici:

Forma clitică se desemantizează, pierzând orice legătură cu un nominal antecedent și făcând imposibilă decodarea prin intermediul nominalului (altfel spus, forma clitică nu funcționează anaforic sau, dacă apare la persoanele 1, 2, 4, 5, nu funcționează deictic).

Forma clitică nu primește funcție sintactică, nemaiocupând o poziție distinctă în organizarea propoziției. În consecință, formele clitice de acuzativ pot apărea în vecinătatea unor verbe intranzitive, situație imposibilă în condițiile în care acest acuzativ ar ocupa poziția de OD.

În absența funcției sintactice, forma clitică poate primi valori speciale, de natură stilistică sau lexical – dezambiguizatoare.

Astfel, între cele două utilizări ale cliticului se din (a) și (b) apare o diferență semantică și sintactică importantă:

Matei se laudă pe sine, dar îi laudă și pe ceilalți membri ai familiei.,

Matei se uită pe fereastră și se crucește la vederea noastră.

Din punct de vedere semantic, în (a), cliticul funcționează ca anaforă sintactică, procurându-și referința de la substantivul – subiect, în timp ce în (b), aceeași formă de clitic nu trimite la niciun substantiv, neexistând niciun nominal substituit de la care să preia referința.

Din punct de vedere sintactic, în (a), cliticul îndeplinește funcția pe care un substantiv sau alt pronume ar ocupa-o în aceeași poziție, cea de complement direct, în timp ce în (b), cliticul nu ocupă o poziție sintactică aparte, neprimind de la verb funcție și rol tematic.

În (b), spre deosebire de (a), cliticul se, în ambele apariții, este utilizat nonsintactic. Diferența dintre (a) și (b) are importante consecințe asupra tranzitivității verbului – suport: în (a), verbul a lăuda este tranzitiv, în timp ce în (b) verbele a se uita și a se cruci, ambele incluzând cliticul drept component obligatoriu, sunt intranzitive.

Tipologic, clasa verbelor cu reflexiv nonsintactic este ea însăși eterogenă, eterogenitatea fiind atât sintactică, cât și funcțional – semantică.

Construcții verbale cu clitic reflexiv obligatoriu / inerent

Pentru numeroase verbe și locuțiuni verbale, forma clitică a reflexivului (de acuzativ sau de dativ) nu reprezintă o complinire identică referențial cu subiectul, ci se include în forma verbului / a locuțiunii, verbul sau locuțiunea neputând apărea decât în vecinătatea unui clitic reflexiv. Altfel spus, suprimarea reflexivului are ca efect, fie obținerea unei construcții imposibile pentru româna actuală și pentru varianta literară a limbii (*cuvine să faci asta, *întâmplă o nenorocire, *bate joc de copii), fie modificarea sensului verbului sau al locuțiunii, obținându-se un sens diferit de cel realizat în vecinătatea reflexivului; să se compare: a se aștepta (Ea nu s-a așteptat la așa ceva.) – a aștepta (El a așteptat prea mult.), a se comporta (El se comportă urât cu ea.) – a comporta (Soluția comportă riscuri.), a se duce (Ea s-a dus la magazin.), – a duce (El duce un cadou.), a se uita la ceva / la cineva (El se uită după ea.) – a uita ceva (Ea uită caietul acasă.), a-și reveni (El și-a revenit după șoc.) – a reveni (El revine asupra discuției.), a-și da seama (Ea își dă seama ce tip e.) – a da seama (Ca manager, el dă seama săptămânal de cheltuielile făcute.) etc. În toate aceste cazuri, forma clitică a reflexivului se include în structura verbului sau a locuțiunii, ca formant al acestora.

Suplimentar, pentru verbele care au și o formă nereflexivă cu sens diferit, cliticul îndeplinește și o funcție lexicală, având rolul de distingere a două omonime parțiale.

În afara obligativității de a primi clitic reflexiv în oricare dintre aparițiile verbelor, clasa este eterogenă.

Sub aspect sintactic, clasa cuprinde:

verbe cu reflexiv clitic de acuzativ (cele mai numeroase: a se teme etc.), dar și cu reflexiv clitic de dativ (a-și închipui, a-și da seama);

atât verbe personale, care admit poziția subiectului (Matei se teme de ceva.), cât și verbe impersonale, inapte sintactic de a accepta subiect, ultimele, fie ca verbe bivalente fără subiect (I se face de ducă., I se urăște de cineva.);

în mod curent, verbe noncopulative, dar și câteva verbe copulative: a se chema: Propoziție se cheamă orice comunicare…; a se da: Vorbeam în citate nu din snobism, ci ca să mă dau mare. (M. Cărtărescu, De ce iubim femeile); a se face: Copilul se face mare.; a se numi: Câinele se numește Bubico.; a se prinde: Ei s-au prins tovarăși.

Din punct de vedere selecțional, verbele cu subiect admit atât subiecte personale (Omul se așteaptă la, se deprinde cu, se duce la, se lăfăiește în, se miră de, se sinchisește de, se vaită), cât și subiecte nonanimate (Profitul se dublează / se micșorează., Criza se adâncește.); admit atât subiecte nominale, cât și subiecte realizate prin propoziții conjuncționale (Se întâmplă un necaz., Se întâmplă să nu reușească., (Mi) se cuvine o recompensă., (Mi) se cuvine să fiu recompensată.).

Din punct de vedere semantico – sintactic, verbele obligatoriu reflexive aparțin unor clase dintre cele mai diverse:

verbe inerent reciproce / simetrice (se aliază cu, se aseamănă cu, se căsătorește cu, se ceartă cu, se împrietenește cu, se înrudește cu, se învecinează cu, se sfădește cu, se solidarizează cu)

verbe ergative și eventive (Carnea se arde. / se rumenește. / se scumpește. / se strică., El se îmbolnăvește. / se îngrașă. / se însănătoșește.)

verbe cauzativ – factitive cu interpretare extralingvistică (Mă operez., Mă tund., Mă vaccinez., Mă vopsesc la păr.) etc.

Dar niciuna dintre aceste clase nu stabilește o relație de obligativitate cu cliticul reflexiv, existând verbe zerovalente și nonreflexive (ninge, plouă, tună, burnițează); verbe bivalente fără subiect și nereflexive (Îmi pasă de tine., Îmi stă bine cu ceva); verbe impersonal – conjuncționale și nereflexive (Merită să, Trebuie să); verbe simetrice nereflexive (a coexista cu, a coincide cu, a comuta cu, a concorda cu, a contrasta cu, a conviețui cu, a semăna cu); verbe ergative nereflexive (Caietul alunecă., Mingea cade., Temperatura crește / scade., Steagul flutură., Pasărea moare., Mașina pornește., Vecinul prosperă.). Există, de asemenea, variante libere pentru același tipar de construcție (citind până s-a albit de ziuă / până a albit de ziuă (M. Cărtărescu, De ce iubim femeile); i se cășunează pe… / îi cășunează pe…, Se pare că… / Pare că…, Ploaia se pornește. / Ploaia pornește., Pânza îngălbenește. / Pânza se îngălbenește. etc.). În absența unor corelații sintactice și / semantice regulate, reflexivitatea, ca trăsătură inerentă, iese din domeniul gramaticalului.

Construcții verbale cu clitic reflexiv gramatical

Tiparul are în vedere construcțiile pasive marcate prin cliticul se (Tezele se corectează de profesorii din afara liceului.), cu Agentul exprimat, sau, mai frecvent, cu Agentul neexprimat: Cartea se citește și se înapoiază la bibliotecă.

Cliticul se, neavând nicio trăsătură de substitut (nefiind deci anaforic), nu ocupă o poziție de subcategorizare a verbului, neîndeplinind funcția de complement. Rolul lui gramatical este de a marca, în cadrul opozițiilor de diateză, valorile pasive sau impersonal – pasive. Acest se intră în structura diatezei pasive, iar, dacă verbul este la o formă personală, intră în structura predicatului (simplu al) enunțării.

Pentru verbele intranzitive, incompatibile cu pasivul, există o construcție corespunzătoare impersonală (Se doarme mult., Se merge pe jos., Se procedează incorect., Se profită prea mult de situație., Se trece pe galben., Se tușește mult., Se vine devreme. etc.). În acest caz, se, cu aceleași caracteristici nonanaforice, nu îndeplinește funcția de complement, ci marchează, în cadrul opozițiilor de diateză, o valoare specială de diateză caracteristică verbelor intranzitive, cea impersonală. Acest se, ca și cel pasiv, intră în structura diatezei impersonale a verbului și, implicit, a predicatului enunțării, dacă verbul este la o formă personală.

4.3. DIATEZA REFLEXIVĂ – CONTROVERSE, NOI INTERPRETĂRI

DIATEZA

Diateza este o categorie sintactică și pragmatică, interesând atât verbul, cât și ansamblul propoziției, întrucât angajează verbul și actanții lui (cu rolurile și funcțiile sintactice atribuite acestora): Subiectul – Agent și Complementul – Pacient. Sintactic, exprimă relația Verb – Subiect – Complement direct, respectiv Verb – Subiect, iar, pragmatic, realizează o deplasare a interesului comunicativ de la Agentul – subiect (diateza activă) spre Pacientul – subiect (diateza pasivă), spre procesul însuși, fără referire la actanți / argumente (diateza impersonală).

Fiecare termen al diatezei se manifestă printr-o construcție sintactică proprie și prezintă, în raport cu diateza activă, considerată termenul nemarcat al opoziției, o reorganizare a structurii sintactice. Efectul acestei reorganizări este orientarea interesului comunicativ spre unul dintre cele trei componente ale propoziției (sau două, dacă verbul este monovalent): subiect, verb, complement direct / subiect, verb, variind, pentru fiecare diateză, componentul tematizat, iar, din altă perspectivă, componentul aflat în centrul interesului comunicativ.

Exemple:

Vlad îl apără pe Marius. (activ) vs Marius este apărat de Vlad. (pasiv)

Echipa bucureșteană construiește podul. (activ) vs Podul se construiește de către echipa bucureșteană. (pasiv, în varianta reflexiv – pasivă)

Vlad mănâncă mult. Vlad vine târziu. Vlad trăiește bine. El procedează corect. (personal) vs Se mănâncă mult. Se vine târziu. Se trăiește bine. Se procedează corect. (impersonal)

DIATEZA REFLEXIVĂ

Schimbările înregistrate între 1532 și 1640 în legătură cu diateza se limitează la verbele reflexive și pronominale. Verbul a naște este folosit și cu forma activă, deși înțelesul este pasiv

„fiul nostru ca un orb au născut”

(„s-au născut”, CT, apud Gheție (1997))

Forma activă începe să fie înlocuită de forma reflexivă, încă din secolul al XVI-lea, din rațiuni dezambiguizatoare.

Există în textele acestei perioade vechi verbe la care nu se produce dezambiguizarea ca urmare a prezenței sau a absenței lui se. Mai cu seamă în textele traduse din slavă sau maghiară, apar dublete de tipul:

a se aveni – a aveni

a se bătrîni – a bătrîni

a se chinui – a chinui

a se cutedza – a cutedza

a se domni – a domni

a se făgădui – a făgădui

a se flămîn(d)zi – a flămîn(d)zi

a se glumi – a glumi

a se împărăți – a împărăți

În normele limbii literare s-au impus formele fără se, cu excepția lui a se chinui (prezent cu ambele forme). Verbele ca a se domni, a se glumi, a se împărăți – calcuri după verbe reflexive slave – se întâlnesc din ce în ce mai rar către sfârșitul acestei perioade.

Între 1640 și 1780 diatezele nu manifestă schimbări majore (raportat la perioada anterioară).

Când sunt totuși schimbări, acestea sunt de tipul oscilării unor verbe pronominale între forma activă și cea reflexivă.

Pentru verbul a naște, unele texte nordice păstrează forma activă, dar sensul este de pasiv:

„Tot omul cîți născuse (= se născuseră) dintru Adam” (apud Gheție, 1997).

„Împărate, dacă va naște (= se va naște) acesta pruncu, sau să-l omorîți sau să-l trimiți să-l lepede în codri” (I.T., 90, apud Gheție, 1997).

Aceeași nevoie de claritate duce, și în cel de-al doilea citat, la înlocuirea activului cu pasivul.

Odată cu avansarea spre sfârșitul perioadei, către 1780, formele cu SE (pasiv) câștigă tot mai mult teren.

În graiurile nordice se înregistrează o inovație (în textele din Moldova, Transilvania de nord și de sud-vest și din Banat-Hunedoara): și anume reluarea pronumelui reflexiv după verb, la anumite timpuri ale indicativului sau la condițional

„S-au luvatu-să”

„Mă voi feri-mă”

„M-am sfîrșitu-mă”

Construcția cu reflexiv reluat nu este înregistrată în textele din Tara Românească și din sud-estul Transilvaniei.

Diateza reflexivă este mai puțin precizată și ai puțin organizată decât celelalte diateze.

Verbele reflexive sunt numeroase; ele se caracterizează prin aceea că se conjugă după conjugarea diatezei active, dar sunt întotdeauna însoțite de pronume reflexive în acuzativ sau în dativ. Puține dintre aceste verbe au conținut specific, diferit de al diatezelor activă și pasivă, de aceea puține pot constitui o diateză aparte.

Pronumele reflexiv este o parte de propoziție când stă pe lângă un verb și poate fi înlocuit printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în același caz cu el și are funcție sintactică de complement direct sau indirect. Nu avem a face, în această situație, cu verbe la diateza reflexivă, ci cu verbe active însoțite de complemente exprimate prin pronume reflexive.

Dacă verbul împreună cu pronumele reflexiv poate fi înlocuit cu același verb la diateza pasivă cu a fi, el aparține diatezei pasive.

Prin urmare, în cadrul diatezei reflexive intră numai verbele însoțite de pronume reflexive care nu pot fi înlocuite cu pronume personale sau cu substantive în același caz. În aceste cazuri pronumele reflexiv îndeplinește rolul de marcă morfologică a diatezei reflexive. De exemplu: se roagă față de roagă, își revine față de revine.

Din punctul de vedere al sensului însă, diateza reflexivă nu este o categorie omogenă: definițiile subcategoriilor sale se deosebesc între ele în așa măsură, încât nu pot fi reduse la o definiție unitară, valabilă pentru toate.

Așa cum este descrisă în gramatici, diateza reflexivă a verbului românesc prezintă raporturi și valori semantice atât de variate, încât încadrarea lor în aceeași categorie poate fi pusă și chiar este pusă sub semnul întrebării. Așadar, în GLR, se face o delimitare detaliată a valorilor formelor marcate cu reflexivul se, distingându-se:

reflexivele obiective (propriu-zise) – a se culca, a se îmbrăca, a se încălța, a se scula;

reflexivele dinamice: a se gândi, a-și închipui, a se ruga, a se teme;

reflexivele eventive: a se îmbogăți, a se îngălbeni, a se întrista;

reflexivele de reciprocitate: a se bate, a se certa, a se saluta;

reflexivele pasive: a se citi, a se lucra, a se nota;

reflexivele posesive: a-și da, a-și găsi, a-și opri, a-și pune;

reflexivele impersonale: a se crede, a se spune, a se zice;

Acest potențial semantic al reflexivului, atât de productiv, a dat naștere la numeroase discuții contradictorii: unii consideră că aparțin diatezei reflexive numai reflexivul obiectiv și cel de reciprocitate (Ecaterina Teodorescu), alții apreciază că aceste valori sunt combinații sintactice libere (GLR); reflexivul dinamic și cel eventiv ar fi lipsite de sens gramatical specific prin care să se opună formelor corespunzătoare active ori pasive și ar aparține, deci, nivelului lexical.

Sunt totdeauna reflexive cca 60 de verbe vechi și neologice: a se avânta, a se baza, a se bălăci, a se bâlbâi, a se burzului, a se căi, a se cățăra, a se dumiri, a se erija, a se fandosi, a se fasoli, a se frăsui, a se fuduli, a se gudura, a se hlizi, a se mocăi, a se ofili, a se olicăi, a se opinti, a se poticni, a se preta, a se pripi, a se ramoli, a se răzgândi, a se reculege, a se rușina, a se sfădi, a se sfii, a se sclifosi, a se văicări, a se văieta, a se zvârcoli etc. Unele dintre acestea se folosesc și la diateza activă (sau la cea pasivă), dar cu sens diferit, formând serii de omonime: a se teme (= a-i fi frică) / a(-și) teme (soțul, soția) =a fi gelos și a fi temut = a fi un om de care se teme lumea; a se ciondăni (reflexiv de reciprocitate = a se certa) / a ciondăni (pe cineva) = a bate la cap, sâcâi. Alte verbe au un sens diferit dacă sunt marcate cu se, formând serii de omonime cu formele nemarcate: a arăta / a se arăta, a amărî / a se amărî, a boldi (ochii) / a se boldi, a dedica / a se dedica, a imagina / a-și imagina, a jeli / a se jeli (= a se jelui), a jena / a se jena, a lăsa / a se lăsa, a lumina / a se lumina (la față), a plânge / a se plânge, a prinde / a se prinde, a ocupa / a se ocupa, a pricepe / a se pricepe, a stăpâni / a se stăpâni, a uita / a se uita. Majoritatea lor sunt verbe subiective care, marcate cu se, devin reflexive dinamice (cum le numește GLR).

Verbele eventive la diateza reflexivă alimentează subclasa verbelor care semnifică devenirea, opunându-se formelor lor active care exprimă acțiuni cauzative: a se albăstri, a se albi, a se ameți, a se dubla, a se îmbogăți, a se îmbolnăvi, a se împuțina, a se încreți, a se îndârji, a se îngălbeni, a se înghesui, a se îngreuna, a se însufleți, a se întrista, a se mări, a se micșora, a se reduce, a se subția, a se veseli. Motivarea structural-derivativă a acestor verbe explică și modificările semantice care au loc prin reflexivitatea lor cu morfemul se; în dependență de conținutul lor semantic, la unele dintre ele reflexivizarea semnifică devenirea progresivă, la altele regresivă, la altele redevenirea; la unele devenirea este totală, la altele, parțială etc.

Reflexivizarea se intersectează cu valoarea activă la verbele pe care GLR, vol. I, p. 120, le numește active construite cu complemente exprimate prin pronume reflexive, adică obiective, reciproce și posesive, care nu ar aparține diatezei reflexive „întrucât pronumele reflexiv poate fi înlocuit printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în același caz cu el”. Substituirea pronumelui reflexiv este într-adevăr posibilă și nu numai la aceste verbe, ci și la altele: mă îmbrac, te îmbrac, îl îmbrac etc., ne salutăm, vă salutăm, îi salutăm; îmi dau, îți dau, îi dau etc.

Verbe ca a căsători, a certa, a contrazice, a iubi etc. semnifică reciprocitatea numai la plural, deoarece la singular acest sens se explicitează sintactic prin complementul obiect sociativ. Astfel, mă căsătoresc, te căsătorești, se căsătorește, ne căsătorim etc. sunt sinonime, pentru bărbați, cu mă însor, te însori etc., iar pentru femei, cu mă mărit, te măriți etc. în general, sau, eventual, cu cineva; X se ceartă înseamnă că X este certăreț, deci nu numaidecât că acum se ceartă cu cineva, la fel ca X se bate = X este bătăuș etc. La plural însă, formele ne căsătorim, ne împăcăm, ne certăm, ne salutăm, ne iubim, etc., vă căsătoriți, vă împăcați, vă certați, vă salutați, vă iubiți au sensul reciprocitate și, de obicei, pluralul – în acest caz – presupune doi (ori mai mulți parteneri). Nu este exclus ca o ceartă să aibă loc între mai mulți indivizi ori pronumele ne să semnifice posesia numelui aflat în poziția complementului obiect direct: ne căsătorim băiatul (nostru), vă certați copiii (voștri), situație în care ne, vă, își semnifică posesia, apartenența, dependența (într-un fel sau altul) obiectului direct de subiect. Aceasta nu schimbă însă funcția reflexivă specifică a mărcii pronominale, dacă sunt îndeplinite condițiile acordului de persoană și număr dintre singular și V.

Cu aceasta am intrat, de fapt, în zona verbelor numite pronominale posesive și trebuie să ne întrebăm dacă formele lor marcate cu pronumele reflexiv în cazul dativ sunt în opoziție de diateză cu formele nemarcate și dacă constituie forme ale paradigmei verbale ori aparițin domeniului combinațiilor libere. Răspunsul poate fi asemănător cu cel de mai sus: formele îmi dau, îți dai, își dă etc. pot fi considerate că aparțin diatezei reflexive posesive, deoarece obiectul pacient aparține subiectului, deși se poate afla explicitat în poziția obiectului direct. Astfel se spune mi-am fript buzele (mâna, limba, etc.), ți-ai oprit respirația (bătăile inimii), și-a pus pălăria (haina, rochia). Este însă evident că, în toate aceste situații, argumentele cu care se poate combate o asemenea interpretare sunt greu de înlăturat și susținerea apartenenței lor la diateza reflexivă este neconcludentă. Dacă avem în vederea modul cum am pus problema formelor neaccentuate de dativ și acuzativ ale pronumelor personale și reflexive aflate în discuție, precum și existența unei flexiuni verbale complete marcate cu aceste pronume și care se opune flexiunii active nemarcate, încadrarea lor la diateza reflexivă posesivă sau de apartenență la singular este acceptabilă: a(-i) frige (buzele cuiva) / a-și frige (buzele), a(-i) da (pălăria cuiva pe ceafă) / a-și da (pălăria pe ceafă), a(-i) pune (cuiva hainele pe ceva) / a-și pune hainele (a se îmbrăca) etc.

În „Gramatica limbii române explicată” diateza reflexivă – la fel ca și diateza pasivă – poate apărea numai la verbele care sunt tranzitive la diateza activă, fapt ce se explică prin natura raportului exprimat de această diateză. Avem în vedere că raportul reflexiv presupune ca persoana reală interesată în acțiune să poată apărea și ca subiect, săvârșind acțiunea, și ca „obiect”, suferind acțiunea (în cazul de față, în calitate de complement direct de tip special). Dacă raportul reflexiv presupune existența “obiectului” (complementului direct de tip special) și dacă obiectul (complementul direct de tip special) poate apărea numai ca determinant al verbelor tranzitive, atunci este logic ca diateza reflexivă s-o poată avea numai verbele care la diateza activă sunt tranzitive. De subliniat este faptul că prin trecerea de la diateza activă la diateza reflexivă, în mod obișnuit, verbul își pierde tranzitivitatea, întrucât valența obligatorie a complementului direct al verbului activ tranzitiv este consumată de formele neaccentuate de acuzativ ale pronumelui reflexiv.

Compară: El se spală. / El spală copilul.

Excepție în această privință fac doar verbele care la diateza activă au două complemente directe, la care verbe, prin trecerea la diateza reflexivă, se consumă o singură valență prin pronumele reflexiv în acuzativ, cealaltă rămânând disponibilă și putând fi consumată de un complement direct.

Exemplu: El singur s-a întrebat această problemă.

El a intrebat pe cineva această problemă.

Din mulțimea verbelor tranzitive existente în limba română, pot avea diateza reflexivă numai acelea care exprimă acțiuni ce privesc persoana umană (eventual diverse alte realități personificate), de tipul a se spăla, a se îmbrăca, a se ruja, a se încălța, a se descălța, a se urca, a se coborî, a se întreba etc. La aceste verbe marca diatezei o constituie formele neaccentuate de acuzativ ale pronumelui reflexiv.

Exemplu: S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta. (M. Eminescu, op. cit., p. 109)

În interpretările actuale, în raport cu inventarul tradițional de diateze, care include și termenul reflexiv, categoria diatezei se limitează la opozițiile activ – pasiv, personal – impersonal. Eliminarea reflexivului dintre valorile de diateză are următoarele explicații:

reflexivul acoperă, în limba română, o clasă eterogenă de verbe și de construcții

niciuna dintre ipostazele reflexivului, exceptând reflexivul pasiv și reflexivul impersonal (ultimele ca realizări ale celorlalte diateze), nu îndeplinește caracteristicile definitorii ale categoriei diatezei, și anume:

Construcțiile cu reflexiv obligatoriu, cele considerate, prin tradiție, ca aparținând diatezei reflexive, nu satisfac opozițiile de diateză, întrucât în orice apariție a centrului lor verbal, prezența cliticului reflexiv este obligatorie, cliticul apărând ca formant al verbului sau al locuțiunii verbale. Din punct de vedere teoretic, este imposibil a admite, existența unei categorii gramaticale și a unui termen distinct al categoriei dacă acest termen nu intră, într-un sistem de opoziții, cu o anumită regularitate. În limba română nu s-ar putea accepta niciodată existența pentru flexiunea verbală, a categoriei gramaticale a persoanei dacă toate verbele românești ar avea statut unipersonal. Nu se poate accepta existența termenului reflexiv al diatezei numai pe baza construcției obligatorii a verbului cu un clitic reflexiv.

Construcțiile cu reflexiv propriu-zis (reflexiv ocupând funcția de complement direct sau indirect) sunt analizate și ele de unii cercetători ca aparținând categoriei diatezei, datorită calității lor de a intra în structuri opozabile (Vlad îl apără pe Marius. vs Vlad se apără pe sine.; Vlad pregătește ceva lui Marius. vs Vlad își pregătește ceva sieși.) Reflexivele propriu-zise se deosebesc însă de ceilalți termeni ai diatezei prin caracteristica de a nu produce o reorganizare ierarhică a structurii sintactice de bază. Rezultate printr-un mecanism specific de pronominalizare, construcțiile reflexive păstrează intactă ierarhia sintactică de bază a construcției nonreflexive. Schimbarea de topică (de așezare a complementului realizat prin clitic reflexiv) în raport cu verbul este normală în cazul pronominalizării prin clitic, indiferent de faptul că acest clitic este reflexiv sau personal. Această schimbare de topică nu se asociază însă cu o reorganizare ierarhică a structurii active nonreflexive; vezi: Vlad apără studentul (S – V – OD); Vlad îl apără. (S – V – OD); Vlad se apără. (S – V – OD).

Cum categoria diatezei se distinge prin particularitatea de a schimba ierarhiile sintactice ale structurii nemarcate (active), reflexivul propriu-zis nu satisface condițiile acestei definiții. Numai termenii opozabili activ – pasiv, personal – impersonal se subordonează diatezei, singurele categorii care îndeplinesc condiția reorganizării ierarhice fiind pasivul și impersonalul. Pasivul și impersonalul subordonează însă și unele tipuri de reflexiv: reflexiv pasiv și reflexivul impersonal, primul ca realizare posibilă a diatezei pasive, alături de realizarea cu operatorul a fi, celălalt ca unică realizare a diatezei impersonale.

V. DINAMICA REFLEXIVULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ

În limba română actuală există verbe care manifestă o trecere sintactică – semantică, în dublu sens: de la forma cu marcă reflexivă la aceea nemarcată și invers.

A SE AJUNGE CU / DE

„Am un salariu mic, de 850 ron, nu mă ajung cu banii… asta e, e greu.” (www.revistaioana.ro )

„ … nu ne ajungem de bani.” (Realitatea TV)

Verbul nu are această întrebuințare în DEX. Apar alte sensuri ca reflexiv. Unde se precizează „refl.” se dă sensul a se întâlni, a se împreuna, a se uni.

A AMBIȚIONA SĂ / LA

Acest verb este reflexiv (a se ambiționa) sau tranzitiv (a ambiționa pe cineva să facă ceva), dar apare folosit mai mult fără marcă reflexivă.

În DEX apare numai ca reflexiv, iar MDN îl înregistrează: 1. tranzitiv (a trezi ambiția, dorința de a face ceva) și 2. reflexiv. Nici în DEX și nici în MDN nu este punctată și utilitatea intranzitivă.

Această utilitate se face însoțind verbul

de o complinire propozițională

„Totuși, o remarcă făcută de nemți, aceea că 'românii sunt neserioși, că nu știu să se țină de ceea ce fac și ceea ce promit', m-a ambiționat să demonstrez că putem face și noi ceva bun și că suntem serioși.” (www.gandul.info)

„Nina Vasile este o poetă care ambiționează să-și merite singurătatea”. (www.aol.ro)

„…., ba mai mult, România ambiționează chiar să devină un loc extrem de atractiv, cu un potențial de deschidere către lumea largă.” (www.guv.ro/presa)

de o complinire prepozițională (LA)

„Stefanko ambiționează la o cvasi-integrală în 20 de volume din opera lui Bohumil Hrabal, …” (www.expres.ro )

Acest verb apare și tranzitiv, dar în alte contexte.

“Noul mod de a privi lucrurile ambiționează o schimbare totală de paradigmă, cu toate consecințele care urmează.” (filosof.e-forum.ro )

„Succesul fetei l-a ambiționat să scrie și el o nuvelă fantastică.”

A SE ANTURA (CU)

Acest verb nu se găsește în DEX, însă MDN îl înregistrează cu definiția: vb. I. tr., refl. a (se) înconjura (de). II. tr. (fig.) a copleși (cu atenții). (< fr. entourer).

„În ciuda faptului că a copilărit în Providence, unde cultura Hip-Hop nu e foarte dezvoltată, el a reușit să se antureze cu o serie de grupuri de rap locale și artiști solo.” (www.vinsieu.ro )

„Dar la faptul că a băut cu tine fiindcă în seara aia n-a avut cu cine să se antureze, la acest amănunt esențial te-ai gândit, Gigi?” (www.7plus.ro )

„Frate, e treaba fiecăruia dacă vrea să se antureze / să vorbească cu cineva. Absolut treaba lor.” (www.cinemagia.ro )

A SE APRECIA

Verbul apare în DEX numai cu utilizare tranzitivă, la fel și în MDN. Acest verb a început să fie folosit atât tranzitiv, cât și reflexiv, cu sensul „a crește valoarea unei monede, a unui titlu la Bursă”.

„Decizia FED a apreciat ușor moneda națională. … iar în primele tranzacții, leul s-a apreciat ușor împreună cu celelalte monede din regiune ca urmare a scăderii dobânzii-cheie de către Federal Reserve.” (www.standard.ro )

Primul verb (a apreciat) este tranzitiv, pe când al doilea verb (s-a apreciat) este reflexiv.

„Leul se apreciază, euro e aproape de 1,40 dolari.” (www.curierulnational.ro )

„Colecțiile au fost considerate ca excepționale și s-a apreciat ca demn de laudă modul în care au fost protejate în timpul regimului comunist.” (www.galerie.liternet.ro )

A SE CRIZA

Acest verb este des întâlnit în limbajul elevilor și studenților. Verbul nu aparține limbii literare și nu figurează în niciunul dintre dicționarele limbii române.

„Chiar nu știu de ce s-a crizat toată lumea în halul ăsta.” (www.clubliterar.com )

„…sau poate s-a crizat pe platou…” (www.cinemagia.ro )

„… în fine, eu m-am crizat de comentariul lui Claudiu ca mare om și european și… parte, eu nu cred că acea carte s-a vândut pentru că Mircea Cărtărescu…” (www.clubliterar.ro )

Reflexivizarea pare să fie motivată de dorința vorbitorului de a marca suplimentar implicarea subiectului în acțiunea descrisă. Marca reflexivă conferă un plus de dinamism unei acțiuni deja „solicitante”.

A SE DEZAMĂGI

Acest verb apare foarte frecvent în limba scrisă a forumurilor de pe Internet. Numărul mare de ocurențe pe siteurile din Republica Moldova conduce la ipoteza că reflexivizarea ar putea fi un calc după limba rusă.

„De altfel spectatorul se va plictisi, se va dezamăgi și va căuta alt post.” (www.rtf.md )

„Stii tu de ce m-am dezamăgit de 20D…” (www.foto.md )

„Mă tem că foarte multe se vor dezamăgi … – Și totuși, de ce avem la facultate așa de puțini băieți? – Fiindcă profesia de ziarist, pe lângă faptul că nu rareori este periculoasă, la noi e plătită prost.” (www.usm.md )

„Ei, m-am dezamăgit în mine…” (www.moldova.net )

„Suna bine, dar m-am dezamăgit. Nimic interesant.” (e-moldova.net )

Verbul apare folosit cu marcă reflexivă și de către vorbitorii români:

„Totul mergea bine, până când, având probleme în familie (…) boala a da un pic înapoi. M-am dezamăgit un pic, însă după încă două luni de tratament punctele noi au dispărut definitiv.” (www.psoriazis-deniplant.ro )

„Dar după ce am pus procesorul pe ea, am pornit-o și am intrat în BIOS m-am dezamăgit puțin.” (members.inodr.at)

„Mi-am instalat și eu Suse 10 imediat ce apăruse și m-am dezamăgit rău de tot…” (www.unixro.net )

Tiparul în care intră acest verb este acela al verbelor psihologice, cum ar fi a chinui (pe cineva) – a se chinui (pe sine).

A SE MERITA

Conform DEX, verbul a merita are următoarele întrebuințări: „Tranz. A fi vrednic de răsplată sau de pedeapsă potrivit cu faptele sale (bune sau rele); a avea dreptul să primească o răsplată (bună sau rea); a i se cuveni. ♦ A justifica, a îndreptăți prețuirea, interesul sau grija care i se acordă. ♦ Spec. (Despre mărfuri, obiecte de schimb) A justifica prețul cerut; a face, a valora. – Din fr. mériter.”

Este însă și expresia nu se merită care înseamnă că nu merită osteneala, dar este făcut comentariul: „Verbul a merita nu este reflexiv, prin urmare expresia este incorectă gramatical”.

„Nu se merită să trăiești în România.”

„Nu se merită să înveți mai mult de atât.”

„.Se merită să-mi iau un telefon mai bun.”

„Se merită să ia o nota mare.”

În toate aceste exemple este evident că nu trebuia să apară reflexivul. În structura verbului a merita, apariția reflexivului se poate explica prin modelul verbului impersonal inerent reflexiv a se cuveni. După verbul ‘a merita’ nu poate apărea un participiu, ci doar un substantiv, un verb la conjunctiv sau un infinitiv, toate cu rol de complement direct.

A SE PASIONA DE

Folosit cu predilecție tranzitiv, acest verb are și numeroase ocurențe marcate reflexiv. Forma reflexivă apare, în egală măsură, la vorbitori culți și la vorbitori cu un nivel mediu de instrucție.

„Ca și publicul din România, cel din Germania se pasionează în ultimii ani de subiecte de reconstruire a mentalităților din istoria recentă.” (www.revista22.ro )

“Ondulații se pasionează în zvârcoliri indulgente de arte, iar albia se muscă din perle.” (www.agonia.net )

“În timp ce mulți se pasionează de drepturile omului violate în Kosovo…” (www.lumeam.ro )

„Totodată nu trebuie să ne pasionăm de mâncăruri picante.” (www.vinmoldova.md )

„Sunt înnebunită după parfumuri. Când eram mică, nu prea mă pasionam…” (www.e-jog.ro)

Verbul apare în DLR cu următoarele specificații: „Refl. A se interesa în mod deosebit, a se preocupa cu pasiune de ceva; a pune pasiune în …, a face o pasiune.”

Se pasionează de ocultism. (G. Călinescu)

În fiecare zi, … se pasiona în rezolvarea unei ecuații.

În DEX și în MDN, verbul este înregistrat atât cu forma tranzitivă, cât și cu cea reflexivă – „TRANZ., REFL. – a se interesa cu pasiune”.

Având în vedere frecventa apariție a acestui verb cu marca reflexivă, în limbajul oamenilor culți, majoritatea buni cunoscători ai limbii franceze, este cert că unul dintre factorii care au dus la reflexivizare este influența acesteia din urmă, unde verbul se folosește și reflexiv – se passionner (pour).

A SE RÂDE

Conform DEX, verbul a râde are următoarele întrebuințări: Intranz. 1. A-și manifesta veselia sau satisfacția printr-o mișcare caracteristică a feței și a gurii, scoțând în același timp sunete specifice, succesive și nearticulate. ◊ Expr. A râde (sau, rar a-și râde) în barbă (sau pe sub mustață) = a râde reținut, pe ascuns. (Rar) A râde galben = a râde fals, silit (prefăcându-se că se bucură). A râde (cuiva) în nas (sau în față, în obraz) = a sfida pe cineva; a-și bate joc de cineva care este de față. 2. A se distra; a se amuza, a face haz de ceva. ♦ A fi mulțumit, vesel, fericit; a se bucura. ♦ (Cu determinări în dativ sau introduse prin prep. „la”) A arăta cuiva simpatie, surâzându-i. ♦ (Despre soartă, noroc) A-i fi cuiva favorabil, prielnic. 3. A-și bate joc de cineva sau de ceva; a face haz, a se amuza pe socoteala cuiva sau a ceva; a lua în râs. ◊ Expr. Râd (sau ar râde) și câinii (sau și curcile, ciorile) de cineva, se zice despre cineva care s-a făcut de rușine, s-a compromis. ♦ A nu ține seama de ceva; a nesocoti, a desconsidera, a disprețui. – Lat.ridere. 

Verbul a râde nu are formă reflexivă, însă este folosit des în limba vorbită, mai ales de bătrâni.

„Nu te mai râdea.”

„De ce te râzi?”

„Nu te râde că mă râd și eu.”

A SE RISCA

Reflexivizarea acestui verb a fost inițial, în româna actuală, creația unor vorbitori cu un precar nivel de instrucție.

„Nu știu dacă trebuie să scriu aici, dar mă risc…” (www.e-pariuri.ro )

„Să mă risc și la o știucă pe vremea asta rece?” (www.răpitori.ro )

„… dacă ați încercat așa ceva vreodată vă rog să-mi ziceți și mie cum e … până nu experimentează cineva, nu mă risc…” (www.fanclub.ro )

Ulterior, forma reflexivă începe să câștige teren și se extinde:

„… n-aș vrea să mă risc, dar s-ar putea să funcționeze aici factorul căpșunărism…” (www.proz.com )

Verbul a risca nu este un caz de reflexivizare contemporană, ci o reactualizare a unei utilizări pe care verbul a avut-o în trecut, a funcționat o vreme, a devenit învechită la un moment dat, iar astăzi se revigorează, dar în alt registru al limbii. Etimonul franțuzesc, risquer, cunoaște atât utilizarea tranzitivă, cât și pe cea reflexivă.

A SE STRESA

Verbul este folosit în vorbirea oamenilor cu studii superioare, apoi s-a extins la elevi și la alte categorii de vorbitori, dar având toți un nivel cel puțin mediu de instrucție. Etimonul substantivului stres poate fi în egală măsură cuvântul similar din franceză sau din engleză, în vreme ce verbul a stresa are corespondent de sens numai în franceză: stresser – folosit numai tranzitiv, în engleză verbul to stress însemnând numai „a accentua, a da importanță”.

„Mi-am dat seama că m-am stresat absolut inutil cu tot felul de lucruri…” (www.geocities.com )

„M-am stresat mult pentru finala asta.” (www.fcsteaua.ro )

„Mereu cu zâmbetul pe buze, nu se stresează, nu o prea interesează ce urmează.” (www.kudika.ro )

„Doi vecini se stresează cu tot felul de procese deoarece între ei lipsește…” (www.rugtv.org )

Verbele studiate mai sus pot fi cuprinse în trei categorii:

verbe cu regim nou, creat în limba actuală, care se abat de la normă (a se dezamăgi, a se stresa).

verbe care reactualizează un regim vechi, folosit la o anumită epocă și care apare ulterior foarte rar sau chiar dispare (a se ajunge cu, a ambiționa, a se pasiona de, a se risca).

verbe nou create, care nu sunt încă înregistrate în dicționare (a se criza, a se stresa, a se merita, a se râde).

Raportul dintre verbele reflexivizate / dereflexivizate folosite de vorbitorii intruiți și acelea care apar la vorbitorii cu nivel submediu de instrucție este unul de aproximativă egalitate – vorbitorul inovează, fie el unul cult sau unul incult.