Graiurile Romanesti din Nord Estul Republicii Moldova

Graiurile românești din nord-estul

Republicii Moldova

C U P R I N S

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. Graiurile de la est și nord de Prut. Generalități

1.1. Privire de ansamblu asupra structurii dialectale a dacoromânei

1.2. Graiurile de la est și nord de Prut în cadrul dialectului dacoromân

1.3. Din istoria localităților din nord-estul Republicii Moldova

CAPITOLUL II. Particularități fonetice

2.1. Vocalismul

2.2. Consonantismul

CAPITOLUL III. Structura gramaticală

3.1. Substantivul

3.2. Articolul

3.3. Pronumele

3.4. Numeralul

3.5. Verbul

3.6. Adverbul

3.7. Interjecția

3.8. Prepoziția

3.9. Particularități sintactice la nivel de propoziție și frază

CAPITOLUL IV. Particularități lexicale

4.1. Stratul lexical de cuvinte autohtone și moștenite

4.2. Împrumuturi

4.3. Creații cu mijloace proprii ale limbii române

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXĂ DE HĂRȚI

Introducere

Structura dialectului dacoromân (cu subdialectele moldovean, muntean, bănățean, crișean, maramureșean și grupul de graiuri transilvănene) reprezintă un subiect actual în literatura de specialitate [Tratat: 163–423]. Pe parcursul ultimelor decenii, în baza atlaselor lingvistice (naționale, regionale, regionale-sinteză) și a arhivelor fonogramice, au fost elaborate mai multe studii, care ne oferă date importante privind particularitățile fonetice, gramaticale și lexicale ale graiurilor limbii române, fiind de real folos pentru cercetările ulterioare în domeniul lingvisticii. Aria unor investigații fundamentale include și graiurile moldovenești, care formează o parte însemnată a arealului dacoromân, acoperind (în cadrul Moldovei istorice) aproape o treime din teritoriu. Realitatea dialectală a dacoromânei este și rezultatul unui proces îndelungat de constituire a celor „două ramificații” teritoriale: nordică (nord-vestică), din care fac parte și graiurile moldovenești, și sudică (sud-estică), care include, în principal, graiurile muntenești [Saramandu 1995: 119].

Obiectul de cercetare al prezentei lucrări îl constituie fenomenele dialectale, proprii graiurilor moldovenești din nord-estul Republicii Moldova și din r-le Kotovsk și Ananiev (reg. Odesa, Ucraina), care alături de celelalte graiuri ale limbii române prezintă o importanță științifică deosebită pentru dialectologia istorică și cea descriptivă prin faptul că păstrează „faze mai vechi de evoluție a limbii”, înregistrând mai multe fenomene arhaice la nivel fonetic, morfologic și lexical. Prezintă interes și interferența particularităților de grai moldovenesc din zona cercetată cu particularitățile unor graiuri din Maramureș, nordul Transilvaniei, Crișana și nord-vestul Banatului.

Studiul a fost elaborat în baza materialului faptic, excerptat din Atlasul lingvistic moldovenesc, vol. I, partea I: Fonetica (hărțile 1 – 235) de R. Udler, Chișinău, 1968; ALM I/2. Fonetica (hărțile 236 – 430) de R. Udler; Morfologia (hărțile 431 – 520) de V. Melnic, Chișinău, 1968; ALM, II/1: Lexicul. Obiectele de uz casnic (hărțile 521 – 721) de V. Comarnițchi, Chișinău, 1972; ALM II/2. Lexicul. Corpul omenesc. Familia (hărțile 722 – 833) de V. Melnic; Lexicul: Agricultura (hărțile 834 – 1035) de V. Pavel, Chișinău, 1973 și Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria, vol. I – IV, coordonator și redactor științific V. Pavel, Chișinău, 1993 – 2003 (ALRR. Bas.). Au fost consultate, bineînțeles, și Textele dialectale, vol. I, părțile I–II, culese de V. Melnic, V. Stati, R. Udler; vol. II, partea I de A. Dumbrăveanu, E. Constantinovici; vol. III, partea I publicat de V. Corcimari (TD).

Amintim că rețeaua punctelor anchetate pentru ALM/ALRR.Bas, pe linia Camenca – Râbnița – Dubăsari (Republica Moldova) și Kotovsk (Ucraina), include localitățile Hrușca (pct. 63), Plopi (pct. 81), Molochișul Mare (pct. 82), Broșteni (pct. 83), Ofatinți (pct. 96), Vărăncău (pct. 97), Mihailovca (pct. 113) din fostul raion Râbnița; Delacău (pct. 137) rl Grigoriopol, Staraia Kulina (pct. 99), raionul Kotovsk, regiunea Odesa, Ucraina; Handrabura (pct. 101) și Valea Hoțului (pct. 120) din raionul Ananiev, Ucraina. Localitățile Nestoita (raionul Kotovsk) și Tocila (raionul Ananiev) din regiunea Odesa, Ucraina sunt puncte de anchetă recentă pentru Arhiva fonogramică a limbii române [Marin et alii 2000].

Pentru atingerea scopului preconizat ne-am propus:

a analiza poziția graiurilor moldovenești de nord-est în cadrul limbii române;

a descrie particularitățile fonetice, morfologice și sintactice ale graiurilor din nord-estul Republicii Moldova, din r-le Kotovsk și Ananiev, regiunea Odesa;

a descrie vocabularul specific graiurilor românești din zona cercetată;

a remarca dinamica limitelor dialectale, raportând repartizarea faptelor pe teren la rezultatele unei evoluții interne a vorbirii dialectale, la istoria localităților cercetate, respectiv la infiltrarea elementului etnic și lingvistic străin.

În procesul elaborării lucrării am apelat și la unele studii dialectale, din care am excerptat informații privind tema cercetată. În șirul acestor lucrări se înscriu: Introducere în dialectologia istorică românească de I. Gheție, Limba română de S. Pușcariu, Tratat de dialectologie română, coordonator V. Rusu, Cercetări asupra graiurilor românești de peste hotare de M. Marin, I. Mărgărit, V. Neagoe, V. Pavel, Curs de dialectologie română de M. Purice, Vl. Zagaevschi, I. Ciornâi ș. a.

Metodele de investigare, aplicate în această lucrare, se conformează complexității fenomenului studiat. Primatul le revine metodelor geografiei lingvistice, descriptivă și istorică. Acestora li s-au raliat analiza, sinteza, inducția, deducția, metoda analizei textologice și contextuale, precum și analiza componentelor imediate. Particularitățile graiurilor avute în vedere sunt analizate, în principal, în plan sincronic, iar parțial și diacronic, de asemenea, în plan comparativ cu trăsăturile specifice ale graurilor învecinate.

Actualitatea problemei abordate este determinată de necesitatea unor investigații care ar identifica statutul graiurilor românești din aria vizată. Studierea în cadrul dacoromânei a particularităților actuale ale acestora va contribui, credem, la soluționarea unor probleme de formare și de dezvoltare a ramificațiilor teritoriale ale limbii române.

Noutatea cercetării propuse rezidă în tratarea unui prețios și variat material, pus pentru prima dată la dispoziția cercetătorului de atlasele lingvistice, și de necesitatea elaborării unor studii care ar descrie consecvent, pe nivelele limbii, graiurile din nord-estul Republicii Moldova.

Valoarea aplicativă a studiului constă în rezultatele obținute în urma cercetării vorbirii dialectale din aria de nord-est, care ar putea avea un domeniu aplicativ în studiile de dialectologie și geolingvistică română, în cursurile universitare de dialectologie, de gramatică istorică și de lexicologie a limbii române.

În încheierea acestor note introductive exprimăm deplina gratitudine pentru sprijinul competent, acordat de prof. univ. Vasile Pavel, doctor habilitat în filologie, la elaborarea prezentei lucrări.

CAPITOLUL I. Graiurile de la est și nord de Prut. Generalități

1.1. Privire de ansamblu asupra structurii dialectale a dacoromânei

Dialectele și graiurile teritoriale dintotdeauna au atras atenția cercetătorilor prin varietatea formelor fonetice, gramaticale și lexicale. Pe plan istoric, primii care au insistat asupra unui studiu amplu al graiurilor populare și au dat o definiție dialectului au fost neogramaticii. Pentru ei, dialectul constituia o unitate închisă, net deosebită de celelalte, în care modificările fonetice apăreau realizate în întregul material lingual [Iordan 1932: 17]. Bineînțeles, această opinie era greșită și nu corespundea realității, dar a avut un rol premergător, deoarece a încurajat cercetările ulterioare de teren.

În acest context este remarcabil aportul adus la cercetarea graiurilor teritoriale de J. Gilliéron și E. Edmont, autori ai Atlasului lingvistic francez. Analizând materialului faptic, cules pe teren și repartizat pe hărți, J. Gilliéron conclude: „cuvântul migrează întocmai ca oamenii, pornește dintr-un loc anumit și se răspândește prin regiuni mai apropiate sau mai îndepărtate. În drumul său, în urma concurenței cu alte cuvinte, poate ieși învingător, dar și învins” [Apud Frățilă 1977: 123]. De aceea lingvistul stăruie asupra studiului istoriei fiecărui cuvânt în parte, însuși dialectul fiind apreciat drept noțiune abstractă.

În lingvistica românească, una din primele definiții ale dialectului o notăm în studiul Principii de lingvistică, elaborat de B. P. Hasdeu (1836–1907), filolog și istoric, care, în cercetările sale, a acordat o deosebită atenție aspectului vorbit al limbii. Autorul susține că „dialectul reprezintă graiurile provinciale ale aceleiași națiuni” [Hasdeu 1974: 31]. În lucrarea Cuvente din bătrâni, publicată în 1881, B. P. Hasdeu remarcă: „ne preocupă numai graiul poporan în dezvoltarea lui istorică, în înlănțuirea cea nemeșteșugită a fenomenelor ce-l caracterizează de la naștere și până astăzi” [Hasdeu 1984: 9]. În prezentul studiu autorul abordează trei aspecte ale limbii: aspectul dialectal, enumerând particularitățile teritoriale ale limbii române, aspectul fonetic și aspectul sintactic.

Ulterior „lingvistica a trecut printr-o adevărată revoluție” [Iordan 1962: 149]. Grație studiului cartografic, metoda geografică a contribuit „la modificarea concepției însăși a istoriei limbii” [Coșeriu 1994 a: 72]. Despre importanța atlaselor lingvistice la descrierea graiurilor vorbește lingvistul chișinăuian Vasile Pavel în articolul Limba română – unitate în diversitate. Cităm: „Fără a neglija studiile monografice, voi sublinia că cea mai documentară descriere a graiurilor limbii române a fost realizată în hărțile atlaselor lingvistice și pe baza acestora. Asemenea opere fundamentale nu rareori sunt puse alături de arhivele istorice” [Pavel 2008: 36]. Prin urmare, elaborarea atlaselor lingvistice și interpretarea materialul faptic pe nivelele limbii a făcut posibilă, ulterior, o definire adecvată a noțiunilor de dialect și grai.

Actualmente, în literatura de specialitate, înregistrăm mai multe definiții ale dialectului. În opinia mai multor cercetători, acesta este cea mai cuprinzătoare subdiviziune a limbii, fiind individualizat printr-un șir de de trăsături specifice, menținând, totodată, cele mai multe caracteristici proprii limbii căreia îi aparține. Graiul este parte componentă a dialectului, circumscriind o arie de răspândire mult mai îngustă, fiind marcat prin anumite fenomene dialectale la nivel fonetic, morfologic și lexical. În opinia cercetătoarei Magdalena Vulpe, pot fi considerate dialectale toate fenomenele lingvistice, a căror arie de răspândire este mai restrânsă decât aceea a limbii căreia i se subordonează. Definirea de dialectal (sau regional) a unui fapt de limbă nu depinde de întinderea absolută a ariei lui de răspândire, continuă autoarea, ci numai de situația relativă a acestuia în raport cu limba comună [Vulpe 2004: 63].

Fenomenele dialectale, care caracterizează nord-estul Republicii Moldova, vor constitui obiectul nostru de cercetare. Remarcăm că prezentele graiuri țin de dialectul dacoromân, care a cunoscut o evoluție de sine stătătoare și avantajoasă începând cu sec. al XIII-lea, când aromâna, meglenoromâna și istroromâna s-au separat, ulterior fiind asimilate, în cea mai mare parte, de dialectele slave, iar dacoromâna s-a format ca idiom independent. Dacoromâna și aromâna, susține E. Coșeriu, fac parte din limba română comună (sau protoromână), care s-a format pe întreg spațiul Carpato-Danubiano-Balcanic, drept rezultat al unui îndelungat proces istoric, fiind deasupra dialectelor și graiurilor teritoriale [Coșeriu 1994 c: 169].

Dialectul dacoromân și graiurile constitutive ale acestuia au atras atenția lingviștilor notorii Ovid Densusianu, Sextil Pușcariu, B. P. Hasdeu, G. Weigand, Stelian Dumistrăcel, V. Frățilă, Valeriu e cercetare. Remarcăm că prezentele graiuri țin de dialectul dacoromân, care a cunoscut o evoluție de sine stătătoare și avantajoasă începând cu sec. al XIII-lea, când aromâna, meglenoromâna și istroromâna s-au separat, ulterior fiind asimilate, în cea mai mare parte, de dialectele slave, iar dacoromâna s-a format ca idiom independent. Dacoromâna și aromâna, susține E. Coșeriu, fac parte din limba română comună (sau protoromână), care s-a format pe întreg spațiul Carpato-Danubiano-Balcanic, drept rezultat al unui îndelungat proces istoric, fiind deasupra dialectelor și graiurilor teritoriale [Coșeriu 1994 c: 169].

Dialectul dacoromân și graiurile constitutive ale acestuia au atras atenția lingviștilor notorii Ovid Densusianu, Sextil Pușcariu, B. P. Hasdeu, G. Weigand, Stelian Dumistrăcel, V. Frățilă, Valeriu Rusu, Rubin Udler, Emil Petrovici, Sever Pop, Teofil Teaha, Nicolae Saramandu, Maria Marin, Petru Neiescu, Eugen Beltechi, Ion Mării, Vasile Pavel, Vladimir Zagaevschi, Vitalie Sorbală ș.a. Drept exemple de studii, recent elaborate, ne por servi: Graiul năsăudean (1996) de V. Văsieșiu, Graiul din zona Câmpulungului Moldovenesc. Fonetica (2002) de Adrian Turculeț, Graiuri românești din Transilvania (2004) de V. Ursan, Graiuri dacoromâne din nordul Bulgariei: studiu lingvistic, texte dialectale, glosar (2006) de Victorela Neagoe, Iulia Margarit, Graiurile maramureșene actuale în cadrul dacoromânei (2007) de Ioan-Mircea Farcaș, Vocabularul graiurilor muntenești actuale (2009) de I. Mărgărit etc.

Pe plan istoric, diversitatea graiurilor românești este marcată în opera mai multor cărturari români. Printre aceștia se înscrie Diaconul Coresi (decedat la 1583), care alături de ucenicii săi tipărește în cea de-a doua jumătate a sec. al XVI-lea lucrări de o deosebită importanță. La baza limbii cărților elaborate se află graiul din sudul Ardealului – nordul Țării Românești. În efectuarea traducerilor, diaconul pornește de la textele rotacizante, maramureșene, însă operează anumite modificări. Astfel el înlătură particularitățile arhaice dialectale din textele maramureșene, înlocuindu-le cu forme din graiul muntenesc. Sunt înlocuite unele cuvinte mai puțin cunoscute cu altele, având o mai largă circulație [Marinescu: 22].

Unele date privind diversitatea graiurilor teritoriale ale limbii române le notăm în opera lui Simion Ștefan (n. ? – 1656), mitropolit al Ardealului. În Predislovia Noului Testament de din 1648, apărut în limba română, Simion Ștefan încearcă să definească esența cuvintelor ca purtătoare ale informației: „Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările; așea și cuvintele, acealea sunt bune carele le înțeleg toți”. Tot aici se atenționează și asupra capacității limbii române de a se îmbogăți cu neologisme [wikipedia.org/wiki/SimionȘtefan]. În baza traducerilor efectuate, cărturarul transilvănean susține că despărțirea poporului român prin hotare politice a cauzat unele divergențe în evoluția graiurilor românești: „rumânii nu grăiesc în toate țările într-un chip, încă nici într-o țară toți într-un chip” [Bianu et alii: 170]. Faptul depistat nu l-a făcut însă să vorbească despre existența altor limbi, paralel cu cea română, ci i-a sugerat convingerea în necesitatea elaborării unei limbi literare unitare pentru toți românii.

Despre posibilitatea delimitării mai multor graiuri ale limbii române afirmă Ioan Zobă, protopopul din Vinț. În Sicriul de aur, Sebeș, 1683, preotul atenționează în Cuvânt către cititori: „afla-vei și cuvinte, pentru că românii nu grăim toți într-un chip, cum iaste alina-împotriva, hașna-folosul, alduiala-blagoslovenia și alte care le-am pus după obiceiul cum grăiescu pe aceste locuri” [Bianu et alii: 273]. Activând în aceeași perioadă cu mitropoliții Dosoftei (în Moldova) și Teodosie (în Țara Românească), Ioan Zobă a contribuit la prosperarea limbii române în teritoriu prin traducerea a mai multor texte cu caracter religios.

Cuvinte vechi, utilizate în comun cu regionalisme, dar și variante fonetice dialectale înregistrăm în opera cronicarilor moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce. Grigore Ureche (1590–1647) utilizează un șir de dialectisme, alături de împrumuturi slave și neogrecești. Cronicarul M. Costin (1633–1691) tinde spre un mod de exprimare deosebit de cel regional, fiind vădită tendința spre folosirea neologismelor, deși în unele lucrări înregistrăm elemente specifice graiurilor muntenești. Ion Neculce (1672–1745) apelează în lucrările sale, în abundență, la regionalisme și neologisme.

Referindu-se la limba cronicarilor munteni, V. Marinescu semnalează asupra trăsăturilor sale populare, dintre care multe s-au impus cu timpul ca normă supradialectală în limba română literară, iar altele, mai puține, s-au păstrat până astăzi în graiurile din sudul țării, ca elemente regionale [Marinescu: 61].

Pe linia celor relatate menționăm aportul adus de Varlaam (1580 – 1657), scriitor și om de cultură, mitropolit al Moldovei în perioada 1632 – 1653, și Dosoftei (1624 – 1693), poet, traducător, mitropolit al Moldovei în anii 1671 – 1686. Opera lui Varlaam se caracterizează printr-un limbaj împânzit de regionalisme și cuvinte vechi, cu o circulație restrânsă în vorbire, lui aparținându-i și primele versuri în română, intitulate Stihuri în stema domniei Moldovei. Dosoftei, ca și predecesorul său, a realizat traduceri ale cărților religioase, destinate slujbelor bisericești. Referindu-se la stilul lui Dosoftei, Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu conchid: „în istoria limbii române literare, Dosoftei apare alături de Varlaam și Ion Neculce printre primii scriitori care reușesc să valorifice în mod artistic elemente din vorbirea populară și din creațiile folclorice” [Rosetti et alii: 160].

Stolnicul C. Cantacuzino (1655 – 1716), diplomat, istoric și geograf din Țara Românească, în studiul Istoria Țării Românești susține: „însă rumânii, înțeleg nu numai ceștea de aici, ce și din Ardeal, carii încă și mai neaoși sunt și moldovenii și toți câți într-altă parte să află și au această limbă, măcar fie și ceiași osebită în niște cuvinte den amestecarea altor limbi, cum l-am zis mai sus, iară tot unii sunt. Ce dară pe aceștia, cum zic, tot români îi ținem, că toți aceștia dintr-o fântână au izvorât și cură” [Cronicarii: 52].

Referințe la diversitatea graiurilor românești consemnăm în lucrarea Descrierea Moldovei de D. Cantemir (26 octombrie 1673 – 21 august 1723). Cităm: „graiul moldovenesc are ca și celelalte graiuri rostirile lui felurite. Cea mai bună rostire este ”. Autorul mai consemnează că cei ce locuiesc amestecă în graiul lor multe vorbe leșești. Vlahii și ardelenii au același grai cu moldovenii, dar rostirea lor este mai aspră … și recunosc de fapt că graiul moldovenesc este mai curat decât al lor” [Cantemir 1997: 227].

Lui B. P. Hasdeu îi aparține primul chestionar redactat pentru studierea pe teren a graiurilor românești și tipărit sub titlul Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română, 1884, care include 206 întrebări, referitoare la fonetică, gramatică și lexic, precum și la obiceiuri, credințe, practici populare etc. În 1886 – 1898, savantul publică volumele I (1886), II (1887), III (1893) și IV (1898) din Etymologicum Magnum Romaniae. Lingvistul român D. Macrea, analizând acest studiu, afirma „Hasdeu a voit să facă din Etymologicum un monument al culturii poporului nostru. El nu se mărginește să explice cuvintele pentru necesități practice curente, ci urmărește fiecare cuvânt din toată istoria lui complexă, în toate epocile, în graiul popular, ca și în limba literară. Aproape fiecare cuvânt constituie o monografie în care se înfățișează sensul și răspândirea lui, precum și credințele legate de el” [wikipedia.org/wiki/BogdanPetriceicuHasdeu].

Despre varietatea limbii române susține M. Kogălniceanu, om politic, gazetar și scriitor, în Introducție literară (1840). Cităm: „așadar foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturii românești, în carele ca într-o oglindă se vor vedea scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, fieștecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său” [Kogălniceanu: 56].

Lucrările nominalizate conțin doar referințe tangențiale la structura dialectală a dacoromânei. Propriu-zis acest obiect de studiu este abordat de Heimann Hariton Tiktin în lucrarea Die rumänische Sprache, vol. I, Strassburg, 1888. Autorul vorbește despre patru graiuri românești, corespunzătoare celor patru provincii istorice: graiul muntean, moldovean, transilvănean și bănățean. Diferențieri dialectale, depistate între aceste patru subunități teritoriale ale dacoromânei, sunt minime, ceea ce permite înțelegerea dintre vorbitorii dialectului dacoromân [Apud Frățilă 1993: 321].

Trei ani mai târziu, Moses Gaster în studiul Crestomație Română. Texte tipărite și manuscrise dialectale și populare cu o introducere, gramatică și un glosar româno-francez, vol. I – II, Leipzig, 1891, afirma că s-ar putea contura trei arii dialectale dacoromâne: una de nord (în Moldova, inclusiv în sud-vestul Basarabiei), una de sud (în Muntenia) și alta în Transilvania, cea mai bine individualizată fiind cea vorbită în Moldova [Apud Frățilă 1993: 322].

Relatări despre repartiția graiurilor dacoromâne întâlnim în opera capitală a lingvistului și filologului român Al. Philippide Originea românilor, Iași, 1928, în care autorul a încercat să explice originea românilor din Dacia și aspectele dialectale ale limbii vorbite de ei. Pentru a da un răspuns problemei enunțate în titlu, savantul ieșean abordează două aspecte ale ei: cel istoric (și anume, consultarea izvoarelor scrise) și cel lingvistic (studiul limbii române propriu-zis). Al. Philippide conchide greșit că poporul român s-a format în sudul Dunării și că în secolele VII – XIII a venit în nordul Dunării în două valuri succesive: banato-transcarpatin (populația acestei ramuri s-ar fi așezat în Banat, Transilvania și Moldova, inclusiv și în Basarabia) și muntean (cel din sudul Carpaților). Primului val, consideră autorul Originii românilor, îi corespund graiurile de tip nordic (moldovean), iar celui de-al doilea val – graiurile de tip sudic (muntean). Pe parcurs aria sudică a rămas să fie unitară, în timp ce aria nordică s-a scindat în trei „graiuri”: moldovean, ardelean de nord și bănățean-hunedorean. Pe baza fenomenelor fonetice ale dialectelor românești, Al. Philippide constată unitatea limbii române.

Argumentele lingvistului ieșean nu sunt concludente pentru mulți lingviști români. Astfel, D. Macrea vine să afirme că deosebirile de grai dintre Muntenia și Moldova nu se explică prin apartenența celor două provincii la două valuri deosebite de emigrare a românilor din sudul în nordul Dunării, ci prin existența îndelungată a celor două state feudale românești independente, care și-au avut centrele lor economice și politice diferite și asupra graiului cărora s-au exercitat influențe deosebite [Macrea 1982: 110].

Discipolul lui Al. Philippide, I. Iordan distinge la fel două grupuri de graiuri în arealul român: muntenesc (răspândit în Muntenia, Oltenia, Țara Oltului, Țara Bârsei, sud-estul Transilvaniei) și moldovenesc, vorbit în restul teritoriului [Iordan 1968: 90].

Pe linia celor relatate facem trimitere la studiul elaborat de V. Marinescu Momente de referință ale evoluției limbii române literare, București, 2005. Efectuând o comparație a textelor maramureșene cu textele lui Coresi, cercetătorul conclude că cele două arii lingvistice, nordică și sudică, se întrevăd în perioada 1532–1640, fiecare având particularități fonetice, morfologice, sintactice și lexicale proprii [Marinescu: 22].

Ion Toma, în monografia Elemente de istorie a limbii române și dialectologie, București, 2008, efectuând o schițare cronologică a schimbărilor semnificative înregistrate de dacoromână, afirmă că sec. XIII – XV oferă posibilitatea aproximării a două mari subdiviziuni (una de tip nordic (Moldova, Banat, Transilvania, o parte a Oltului) și alta de tip sudic (Muntenia, o parte a Olteniei), care se mențin cu unele schimbări până în prezent. Sec. al XVI-lea beneficiază de atestări mai numeroase, mai ample, care confirmă existența celor două grupuri de graiuri, menționate anterior. Sec. XVII – XIX mențin, în mare parte, particularitățile graiurilor de tip moldovenesc și muntenesc, dar prezintă și mutații importante al căror rezultat este sporirea divergențelor dintre graiurile din grupul de nord, continuarea expansiunii sudului spre nord și a graiurilor moldovenești spre estul Transilvaniei [Toma 2008].

Așadar, opiniile lingviștilor români, privind repartizarea dacoromânei în două arii (nordică, din care fac parte graiurile de tip „moldovenesc” și sudică, care include, în principal, graiurile de tip „muntenesc”), au la bază criteriul genetic, care, în opinia M. Caragiu Marioțeanu, nu vine în contradicție cu cel areal. Ele se verifică reciproc sau se completează, căci repartiția în două arii nu exclude posibilitatea de a descoperi în interiorul grupului nordic al altor subdiviziuni, așa cum împărțirea în mai mult de două arii nu a negat niciodată opoziția netă dintre graiul muntean și cel moldovean [Caragiu Marioțeanu 1975: 152].

Criteriul areal a stat la baza repartiției dialectale efectuate de filologii G. Weigand, Em. Petrovici, Șt. Giosu și R. Todoran. Întemeietorul dialectologiei științifice românești, G. Weigand, este autorul primului atlas lingvistic român Linguistischer Atlas des dakorumänischen Sprachgebietes (WLAD), editat în 1909 , realizat prin anchete pe teren, întreprinse între anii 1896 și 1905, cu un chestionar de 114 cuvinte. Cele 67 de hărți elaborate prezintă mai multe fenomene fonetice, specifice arealului dacoromân. În baza acestora, dialectologul depistează trei arii dialectale pe teritoriul dacoromân: aria moldoveană, aria munteană și aria bănățeană. Cercetătorul atrage atenție asupra graiurilor românești vorbite la est și nord de Prut, semnalând câteva particularități dialectale ale limbii române, vorbite în câteva sate din regiunea transnistreană. Analizând materialul faptic depistat, G. Weigand afirmă că graiurile din Bucovina au un aspect de mozaic, admițând existența unor dialecte mozaic și în Ardealul de sud-vest, în Oltenia de sud și în Dobrogea [Tratat].

Ulterior repartiția dialectală, propusă de G. Weigand, a fost urmată de mai multe dispute. I. Coteanu atenționa că datorită stării dialectologiei noastre la data când a făcut G. Weigand clasificarea dialectală a dacoromânei, autorul a rămas în mare măsură la suprafața lucrurilor. Din înfățișarea faptelor lipsește preocuparea de a clasifica trăsăturile fonetice ale dialectelor în funcție de valoarea lor, de frecvența și de obligativitatea lor [Coteanu 1961: 67].

Referindu-se la lucrarea lui G. Weigand, Al. Philippide afirmă: „nimeni nu contestă că aceste notițe au profitat științei, dar au profitat pentru că nu erau altele mai bune. Când cercetările asupra graiurilor dacoromâne se vor face de români, studiile dialectale ale dlui Weigand din anuare vor fi complet răsuflate” [Iordan 1969: 120]. Totuși atlasul lingvistic al lui Weigand (și studiul său) are o valoare istorică incontestabilă, căci este primul în domeniul geografiei lingvistice românești.

După elaborarea celor două părți ale Atlasului limbii române (ALR), inițiat și coordonat de S. Pușcariu, Em. Petrovici definește vorbirea dialectală de pe Crișuri și Someș ca a patra mare subdiviziune dialectală a dacoromânei, alături de aria moldoveană, aria munteană și aria bănățeană. Prezența subdialectului maramureșean, vorbit în „țara” Maramureșului, este argumentată științific în studiile sale de Sever Pop, Ștefan Giosu, Romulus Todoran și Magdalena Vulpe.

Prin urmare, în istoria dialectologiei românești semnalăm diferite interpretări ale structurii dialectale a limbii române (a dacoromânei). Pornind de la criteriul genetic, Alexandru Philippide, Iorgu Iordan, Emiliu Vasiliu, Alexandru Mareș și Ion Gheție afirmau despre două ramificații teritoriale ale dacoromânei: nordică, din care fac parte graiurile de tip „moldovenesc” și sudică, care include, în principal, graiurile de tip „muntenesc”. G. Weigand, W. Gaster, având la bază criteriul areal, vorbeau despre trei „dialecte”: bănățean, moldovean și muntean. Ulterior E. Petrovici completează această informație, constatând că vorbirea din Crișana formează a patra subdiviziune dialectală a dacoromânei, iar S. Pop și R. Todoran stabilesc al cincilea subdialect dacoromân – cel maramureșean.

Oricum, discuțiile privind structura dialectală a dacoromânei continuă, mai sunt actuale, iar opiniile cercetătorilor rămân a fi împărțite.

1.2. Graiurile de la est și nord de Prut în cadrul dialectului dacoromân

Statutul graiurilor de la est și nord de Prut a constituit subiectul de discuție al mai multor lingviști români, printre care se înscriu E. Coșeriu, G. Ivănescu, S. Pop, E. Petrovici, P. Lăzărescu, I. Gheție, N. Saramandu, V. Pavel, R. Udler, M. Purice, Vl. Zagaevschi, I. Ciornâi, V. Melnic, V. Comarnițchi, V. Sorbală, V. Corcimari ș. a.

Referindu-se la specificul acestora, E. Coșeriu susține că grupurile de graiuri din stânga Prutului, delimitate în unele lucrări de acum trei decenii, nu sunt nicidecum separate de graiurile moldovenești din dreapta Prutului, în parte, de graiurile din alte ținuturi românești (Muntenia, Maramureș etc.). Graiurile limbii române de le est de Prut „nu au statut autonom” și, luate în ansamblu, n-au fost atrase într-o altă arie lingvistică [Coșeriu 1994: 17].

Moldova nu are un grai unitar, cităm , atât din punct de vedere fonetic, cât și din punct de vedere lexical; iar la o analiză mai amănunțită, și din punct de vedere morfologic și sintactic. Aici trebuie să se facă o distincție între graiurile moldovenești de nord și cele de sud [Ivănescu 2000: 468], idee menționată și în studiile lui Iorgu Iordan. Conform autorului, adevăratul grai moldovenesc rămâne să fie reprezentat de graiul din Moldova centrală și de nord.

O anchetă dialectală în patru sate, situate în stânga Nistrului, a fost efectuată de lingvistul român Sever Pop, coautor al Atlasului lingvistic român. Analiza materialului faptic i-a permis să constate unele particularități dialectale specifice regiunii, despre care relatează în lucrarea Importanța graiului românesc din Bucovina de nord, Basarabia și regiunea transnistreană [Pop: 424].

Primele studii destinate, în special, limbii vorbite pe teritoriul Transnistriei îi aparțin lui M. V. Serghievskii. Principalele probleme abordate de autor sunt contactele limbilor slave (rusa, ucraineana, polona) cu graiurile moldovenești, poziția ultimelor în cadrul dacoromânei și necesitatea elaborării unui atlas lingvistic al RASSM, care ar facilita cercetarea vorbirii dialectale. În elaborarea studiului, cercetătorul rus a apelat, pe lângă anchetele de teren efectuate în Transnistria, la lucrările marilor lingviști români, printre care se înscriu A. Philippide, I. Iordan, A. Rosetti ș. a. Totuși concluziile lui M. V. Serghievskii sunt greșite, deoarece se afirmă despre o evoluția de sine stătătoare a limbii „moldovenești” în afara arealului românesc. Cităm: „все это вместе взятое позволяет нам с известным основанием утверждать самостоятельное развитие молдавского языка” [Serghievskii: 143].

Ideea întocmirii unui atlas lingvistic al graiurilor moldovenești din URSS a fost promovată de cunoscuții lingviști D. E. Mihalci și Raymund Piotrowski. Între anii 1968 și 1973, în cadrul Sectorului de dialectologie al Institutului de Limbă și Literatură al A.Ș.M., a fost editat Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM.) în două volume, fiecare cu câte două părți: Vol. 1/1. Fonetica (h. 1 – 235) de R. Udler, Chișinău, 1968; vol. 1/2. Fonetica (h. 236 – 430) de R. Udler; Morfologia (h. 431 – 520) de Vasile Melnic, Chișinău, 1968; vol. II/l. Lexicul (h. 521 – 721) de Victor Comarnițchi, Chișinău, 1972; vol. II/2. Lexicul. Corpul omenesc. Familia (h. 722 – 833) de V. Melnic; Agricultura (h. 834 – 1035) de Vasile Pavel, Chișinău, 1973. Anchetele au fost realizate între 1957 și 1965, în 240 de localități: 163 în Republica Moldova, 61 în Ucraina, 16 în Federația Rusă, 1 în Abhazia, 2 în Kazahstan și 1 în Kârgâzstan. Chestionarul includea 2.548 de întrebări.

În baza atlasului elaborat, R. Udler efectuează în monografia sa Repartizarea dialectală a limbii moldovenești (1976) o clasificare a graiurilor moldovenești din Basarabia și regiunile limitrofe, pornindu-se, în special, de la specificul fonetic. Cercetătorul stabilește următoarele subunități dialectale: grupul de graiuri centrale (acest grup cuprinde cea mai extinsă arie din Basarabia și Transnistria), de nord-vest, nord-est, de sud-vest și grupul de graiuri bucovinene, susținând că cea mai vădită este opoziția dintre graiurile centrale și cele de sud-vest [Удлер: 152].

Lucrările lui R. Udler, privind structura dialectală a graiurilor din partea stângă a Prutului, au, din motive bine cunoscute, un evident caracter tendențios, ceea ce se vede chiar din titlul monografiei citate mai sus și din modul de interpretare a celor patru „grupuri de graiuri” de pe teritoriul Basarabiei, separat de celelalte graiuri românești.

Problematica graiurilor limbii române, vorbite la est de Prut, este dezvoltată în lucrările lui Vasile Pavel, autor a mai multor studii monografice, articole, atlase lingvistice. Dlui susține cu argumente convingătoare că graiurile românești de la est de Prut nu constituie nici măcar grupuri aparte cu trăsături relevante, proprii numai lor în cadrul dialectului dacoromân. Așa-zisele „graiuri centrale” au trăsături identice cu cele atestate în graiurile Moldovei din dreapta Prutului, de exemplu, realizarea africatelor prepalatale ĉ, V în stadiul de fricatizare ŝ, æ (ŝerc „cerc”, æer „ger"), realizarea labializării labiodentalelor f, v în stadiul ŝ, æ (ŝerbi „fierbe”, æin „vin”), palatalizarea labialelor p, b, m în stadiul W, N, Ç (Wiŝór „picior”, Níni „bine”, Çic „mic”) etc. Unele particularități sunt atestate în graiurile de tip nordic în general (curechi, cute, cocostârc, utilizarea formei invariabile a, în loc de al, ai, a, ale). Multe din particularitățile graiurilor de sud-vest (pe linia Cahul–Reni–Chilia), nu „de sud” în general, fac arie comună cu graiurile muntenești. Graiurile „de nord-vest” (din nord-vestul Basarabiei, nordul Bucovinei, ținutul Herța) fac arie comună cu sudul Bucovinei și partea de nord a Moldovei (România). Acestea îmbină trăsături din „graiurile centrale”, bucovinene și, în parte, maramureșene (unele localități din Bucovina), căpătând astfel specificul unui „mozaic” dialectal. Particularitatea cea mai importantă a „graiurilor de nord-est” (unele graiuri din fostele raioane Râbnița, Camenca ale R. Moldova și din raionul Kotovsk, Ucraina) o constituie palatalizarea labiodentalelor f, v în formele ś, ź (śer „fier”, źin „vin”) identice, în fond, cu cele din Maramureș. Africatele +, V trec în ś, ź (śerc „cerc”, źer „ger”) [Pavel 2008: 39].

Indiscutabil, graiurile vorbite pe teritoriul Republicii Moldova sunt parte componentă a subdialectului moldovean de la vest de Prut. Graiurile laterale din nord-estul Republicii Moldova, pe linia Camenca – Râbnița – Dubăsari și Kotovsk, Ucraina, care vor constitui obiectul nostru de cercetare, fac arie comună, în unele privințe, cu graiurile din nordul Moldovei istorice, caracterizându-se prin păstrarea a multor elemente vechi la toate nivelele limbii, dar și prin dezvoltarea unor particularități specifice.

1.3. Din istoria localităților din nord-estul Republicii Moldova

Localitățile din nord-estul Republicii Moldova și cele din raioanele Kotovsk și Ananiev, reg. Odesa sunt numite „transnistrene”. Din cele mai vechi timpuri Transnistria a fost populată de triburi tracice ale dacilor ori geților, strămoșilor neamului nostru. În studiul Din istoria Transnistriei, aflăm că pe teritoriul din stânga Nistrului primele urme ale activității umane au o vechime de 250000 – 200000 ani. Prezența lor aici este bine documentată. Marele geograf al antichității Prometeu spunea: „Țărmul de la gura cea mai de nord a Istrului (Dunării) până la vărsarea fluviului Boristene (Niprului) și în interiorul teritoriului e locuit de carpi”, un puternic grup de triburi getice. Prin anii 60 î.e.n., regele geto-dacilor Burebista unește cu regatul său o parte din Transnistria locuită de geți. În secolele I–II e.n. romanii cuceresc vaste teritorii geto-dace [Soltan: 50].

În prezent, imaginea Transnistriei (în sens larg) este reprezentată de raioanele Camenca, Râbnița, Dubăsari, Grigoriopol, Slobozia și raioanele transnistrene ale regiunii Odesa [Munteanu: 29]. Este cert faptul că în Transnistria (în limitele actuale ale Republicii Moldova), grupul cel mai însemnat de populație autohtonă și, totodată, cel mai vechi îl constituie românii moldoveni. Aceștia sunt continuatorii populației geto-daco-romane, a cărei etnogeneză a suportat, pe tot cursul evului mediu, diverse influențe, în temei, de sorginte turcică (pecenegi, cumani, tătari, nohai) și slavă (polonezi, ucraineni, mai târziu – și ruși) [Dron 2002: 17].

Cercetarea noastră va fi axată pe particularitățile vorbirii dialectale, specifice localităților transnistrene: Hrușca (pct. 63), Plopi (pct. 81), Molochișul Mare (pct. 82), Broșteni (pct. 83), Ofatinți (pct. 96), Vărăncău (pct. 97), Mihailovca (pct. 113) din raionul Râbnița; Staraia Kulina (pct. 99) din raionul Kotovsk, Ucraina, Handrabura (pct. 101) și Valea Hoțului (pct. 120) din raionul Ananiev, Ucraina, puncte de anchetă în ALM/ALRR.Bas. Localitățile Nestoita din raionul Kotovsk și Tocila, din raionul Ananiev, regiunea Odesa, Ucraina sunt puncte de anchetă recentă pentru Arhiva fonogramică a limbii române Pentru a conștientiza faptele de limbă, specifice ariei menționate, propunem o scurtă prezentare a trecutului istoric al localităților transnistrene, în baza lucrărilor elaborate de istoricii și lingviștii chișinăuieni, dar și a informației excerptate de pe site-urile oficiale ale RM.

Broșteni (pct. 83) este situat la est de râul Nistru, la frontieră cu Ucraina, în prezent subordonându-se Unității Administrativ-Teritoriale din Stânga Nistrului. Pe plan istoric, localitatea a fost atestată în 1856. Numele topic Broșteni (grafiat și Brușteni), susține V. Răileanu, demonstrează prin suf. toponimic -eni că locuitorii mai vechi ai satului ar fi locuit în trecut într-un alt sat Broasca, lucru acceptabil deoarece localități și locuri numite Broasca se întâlnesc pe tot întinsul spațiului etnic românesc, dar acest sufix mai poate indica o proprietate particulară [Răileanu:23]. Despre o vechime mai mare a satului aflăm din studiul Românii de la est. Războiul de pe Nistru (1990–1992), elaborat de A. Munteanu, N. Ciubotaru. Cităm: „cele mai vechi izvoare documentare (încă de la 1400) atestă nume ca Mălăiești, Plopi, Broșteni, Balta [Munteanu et alii: 33]. Referindu-ne la dinamica numărului de locuitori ai acestui sat, pe parcursul unei perioade mai lungi, înregistrăm pentru 1940 – 845 loc., pentru 1949 – 809 loc. (inclusiv 775 de români, 32 de ucraineni și 2 ruși), pentru 1986 – 559 loc., pentru 1989 – 585 loc. și pentru 1994 – 578 loc. (peste 80% români) [Localitățile RM II 2000: 344; Eremia et alii: 138].

Hrușca (pct. 63) este situat la 28.566134 – longitudine estică și 48.117968 – latitudine nordică, având o suprafață de aproximativ 2.89 kilometri pătrați, cu un perimetru de 10.79 km2. Pe plan istoric, a fost atestată în 1734. Numărul populației după recensământul din 1994 constituia 1471 loc., dintre care 74 % erau români, 21% – ucraineni [Eremia et alii: 138]. În prezent, Hrușca face parte din Unitățile Administrativ-Teritoriale din Stânga Nistrului.

Mihailovca (pct. 113) este plasată în partea centrală a raionului Râbnița. Distanța până la centru raional este de . Documentar a fost atestată în 1719. Din studiul Din istoria Transnistriei aflăm că „în a doua jumătate a sec. al XVII-lea – primele decenii ale sec. al XVIII-lea s-a format o rețea de localități destul de numeroase. Către sfârșitul anilor 20 la nord de Iagorlâc a fost înregistrată și localitatea Mihailovca” [Dragnev et alii: 73]. Conform datelor recensământului din 1994, satul număra 973 loc., dintre care peste 80% erau români [Eremia et alii: 163]. În prezent, Mihailovca face parte din UAT din Stânga Nistrului.

Molochișul Mare (pct. 82) este situat în partea centrală a raionului Râbnița, fiind parte componentă a Unității Administrativ-Teritoriale din Stânga Nistrului. Distanța până la centrul raional este de . Spre finele sec. al XIII-lea a. Chr. triburile tracilor, atestate în spațiul de la nord de munții Balcani, sunt influențate de unele mișcări de populație, care au loc în diferite regiuni ale Europei și în Orientul Apropiat. Urme ale tracilor din această perioadă au fost descoperite în stânga Nistrului, în apropierea satelor Molochișul Mare și Goian [Dragnev et alii: 12]. Vorbind despre etimologia numelui molochișul, V. Răileanu face trimitere la entop. mlacă „loc umed, teren puțin mlăștinos; mlaștină”, „baltă complet acoperită de vegetație, având de desubt încă apă sau noroi moale”, „teren mlăștinos” [Răileanu:42]. Nu dispunem de documente oficiale privind întemeierea satului. Ion Bagrin, istoricul satului, afirmă, cu oarecare aproximație, că localitatea ar fi apărut în 1650. Vladimir Nicu, însă, avea îndoieli în această privință. Savantul ucrainean A. Parkovski, doctor în istorie, descoperă că Molochișul Vechi avea biserică din 1727. De aici, probabil, vine și presupunerea cu 1650. Dar tot de aici se vede și îndoiala lui Vladimir Nicu, căci e greu de crezut, într-adevăr, că numai în 77 de ani populația să fi crescut într-atâta că deja și-a ridicat și biserică. Or, spre sf. sec. XVIII satul avea deja 72 de familii de moldoveni, 6 – de ucraineni și una de evrei [Localitățile RM II 2000: 569]. Despre vechimea satului aflăm și din studiul Din istoria Transnistriei. Aici el este datat cu a doua jumătatea a sec. XVII – primele decenii ale sec. XVIII, când s-a format o rețea de localități destul de numeroase, printre care se înscrie și Molochișul Mare [Dragnev et alii: 73]. Despre numărul de locuitori ai acestui sat semnalăm că la 1 august 1949 număra 1.712 loc. (inclusiv 1.641 de moldoveni, 36 de ucraineni, 30 de ruși și 5 evrei), la 1987 – 1.292 loc., în 1989 numărul populației scade în continuare, constituind 1.238 de loc. [Localitățile RM II 2000: 573].

Ofatinți (pct. 96) este situat în vestul raionului Râbnița, pe malul stâng al Nistrului, la . de centrul raional. Primele urme ale activității umane au o vechime de 250000 – 200000 ani. Vechi unelte au fost găsite în timpul efectuării săpăturilor arheologice în stațiunea din partea de nord a satului Rașcov, în grota din apropierea satului Ofatinți (numit de localnici Râpa lui Matei) [Dragnev et alii: 7]. Referindu-se la trecutul istoric al Transnistriei, istoricul A. Moraru constată că aici au fost găsite așezări, cetăți, elemente ale culturii tirageților în zona satelor Rașcov, Caterinovca (Camenca), Stroeneț, Ofatinți (Râbnița), Speia (Grigoriopol) [Moraru: 110]. În prezenta localitate au fost păstrate numeroase monumentele arheologice, ce țin de cultura Suntana de Mureș – Cerneahov, caracterizată prin ponderea elementelor de cultură materială de proveniență tracică (daco-getică) [Dron: 17]. Prima atestare oficială a localității Ofatinți ține de anul 1710, dar ea nicidecum nu-i indică vârsta adevărată. S-au făcut mai multe săpături arheologice, inclusiv în mahalaua de nord a satului, mai la deal de izvorul Vermichea, după cum concretizează localnicii, în Râpa lui Matei, prin ogrăzile oamenilor și s-au descoperit mai multe rămășițe ale unei stațiuni paleolitice, o necropolă tripoliană târzie, numeroase obiecte de cult, ce datează din mileniul II î. Hr. [Localitățile RM IX 2000: 403]. O afirmație similară o înregistrăm în lucrarea Din istoria Transnistriei, unde Ofatinți a fost introdusă în rețeaua de localități, datate cu a doua jumătatea a sec. al XVII-lea – primele decenii ale sec. al XVIII-lea [Dragnev et alii: 73]. În prezent, localitatea se subordonează Unității Administrativ-Teritoriale din Stânga Nistrului.

Plopi (pct. 81) este situat în partea de nord a raionului, la . de Râbnița. Numele localității derivă din apelativul plop (pl. plopi). A. Munteanu, N. Ciubotaru, în studiul Românii de la est. Războiul de pe Nistru (1990 – 19929), afirmă despre atestarea documentară a numelui satului în vechi izvoare, datate cu 1400 [Munteanu et alii: 33]. La sfârșitul sec. al XVIII-lea, localitatea avea 87 de gospodării cu locuitori români, 22 de gospodării cu locuitori ucraineni, 28 de gospodării cu locuitori polonezi și 7 gospodării cu altă etnie. La 1850 înregistra doar 29 de gospodării țărănești [Răileanu: 47]. La recensământul din 1994, în Plopi au fost înregistrați 1576 loc., dintre care 80% români [Eremia et alii: 190]. În prezent, este parte componentă a Unității Administrativ-Teritoriale din Stânga Nistrului.

Staraia Kulina (pct. 99) din regiunea Kotovsk, Ucraina (Старая Кульна) este amplasată pe malul drept al râului Trosteaneț, la . de centrul raional. În împrejurimile localității au fost găsite urme ale activității umane, datate cu sec. II–VI. Însăși localitatea este atestată documentar în doua jumătate a sec. XVIII. În fost instaurată puterea sovietică. La 1926, satul număra 2645 moldoveni, 124 ucraineni, 43 ruși, 88 evrei, 3 bulgari [http://birzula.info/news-view-60.htm]. În prezent, Staraia Kulina numără 1785 loc [http://birzula.info/news-view].

Vărăncău (pct. 97) este situat la 29.120670 – longitudine estică și 47.705425 – latitudine nordică, având o suprafață de aproximativ 6.53 kilometri pătrați, cu un perimetru de 12.34 km2 [http://www.place.md/en/article/satul-comuna-varancau]. Localitatea este datată cu 1735. În 1970 număra 4105 loc. [Enciclopedia 1971: 329], în 1994 – 3258 loc. (37% – români, 54 % – ucraineni) [Eremia et alii: 254].

Delacău (pct. 137) este un sat și comună din UTA din Stânga Nistrului. Satul este situat la 29.301063 – longitudine estică și 47.131955 – latitudine nordică, având o suprafață de aproximativ 1.33 kilometri pătrați, cu un perimetru de 6.63 km2 [http://www.place.md/en/article/satul-comuna-delacau]. Documentar a fost atestată în 1773. După recensământul din 1994, numărul populației constituia 1405 loc., dintre care 80 % erau români [Eremia et alii: 101].

Capitolul II. Particularități fonetice

2.1. Vocalismul

Vocala a

Graiurilor moldovenești din medii marginale și izolate le este specific fenomenul trecerii vocalei nelabiale, deschise a la ă, atât în cazul substantivelor, cât și al verbelor. Fenomenul nu a reușit să se mențină în ariile nominalizate, cedând teritoriu și fonetismelor cu a păstrat intact: aț (pct. 62, 70, 79, 81, 98, 101 – áțî (pct. 58, 82, 83) – ăț (pct. 63, 69, 74, 80, 86, 94, 96, 97, 99, 106, 113); ápar (pct. 81, 82, 96–99, 106, 113), ápăr (pct. 62, 69, 78, 79, 83, 86) – ăpăr (pct. 69); ar, ar@ (pct. 64, 70, 81, 96, 99, 101, 106, 113) – ăr (pct. 74, 83); căr, căr@ (pct, 82, 97) – car, car@ (pct. 70, 81, 96) – car, căr@ (pct. 83), scap, scaä (pct. 64, 70, 80, 81, 96) (ALM, I, h. 5–8, 10).

A accentuat, plasat după prepalatalele rostite dur j, ș, trece în seria lui ă: șắrpi, șắpti, jắli (ALM, h. 18–20). În opinia lingvistului român I. Gheție, fenomenul durificării lui ș, j se află în neîntreruptă expansiune. El a apărut în jumătatea sudică a țării (probabil pentru început în Țara Românească), extinzându-se apoi spre nord, în Moldova și Transilvania [Gheție 1994: 106]. În prezent, acest fenomen nu mai este înregistrat în graiurile de tip sudic (muntenești), ci doar în cele de tip nordic.

Harta lingvistică a termenului așa și Textele dialectale înregistrează în graiurile moldovenești variantele fonetice așa, așą, așă. În vorbirea dialectală din nord-estul Republicii Moldova, dar și în ariile laterale de la est, din sud-vestul Basarabiei, regiunea Cernăuți, sud-estul Ucrainei dominant rămâne a fi fonetismul așa, care are o vechime mai mare în limbă decât dialectismul fonetic așă:

așá (ALM, h. 22); ș-o alég o¶ s-o rup așá (TD, I/1, p. 133, s. Hrușca); da i! șăd așá_mbracáț păr_nu viç d!-acólo sócri (TD, III/2, pct. 97, p. 46, Vărăncău); !eç așá ço coc (TD, III/2, pct. 113, p. 83, Mihailovka); î! m%ndrî c%nipa m!e/ așá créști (TD, I/1, pct. 63, p. 133); c%nip-așá (TD, I/1, pct. 99, p. 177).

A accentuat în cuvântul lampă (din germ. Lampe), în urma pronunției înmuiate a sonantei l, se diftonghează în mai multe localități din regiunea cercetată. În pct. 63, 69, 74, 80, 81 notăm dialectismul fonetic l!ámpî; în pct. 83 – l!ámpa, în pct. 82 înregistrăm coexistența variantei diftongate cu cea rămasă intactă l!ámpî/ lámpă (ALM, I, h. 15).

Fonetismul liampa l-am semnalat și în Dicționarul român-huțul, elaborat de Marian C. Ghilea, Nicolae Macovei, Gheorghe Salahura, Matei Hutopilă, Vasile Bireș. Notăm că „limba huțulă” este vorbită în România în partea de vest a Bucovinei și Maramureș, precum și în părțile muntoase din Ucraina, Slovacia și Polonia.

Vocala ă

În grupul de graiuri moldovenești din zona de nord, în cuvintele opăresc, bărbat, măgar, pădure, bătea semnalăm conservarea lui a etimologic: çoparésc (< sl. opariti), barbát (< lat. barbatus), magár (cf. alb. magar), padúre (< lat. padulem), báte (< lat. batt(u)ere) (ALM, h. 38, 147, 148, 152); ă!/ bat/ d!-ámu an batút %ntr-o Cî șăptiCKś di manúș di c%nipî (s. Hrușca, rl Râbnița, TD, I/1, p. 135).

Prin analogie cu cuvintele care conțin un a etimologic, explicăm prezența transferului fonetic ă > a în cazul cuvintelor samanKm (< lat. seminare) și saptam%n@ (< lat. septimana).

arám Ninișór/ marunțắl/ î! bun pom%ntu șî ni duśém sî samanKm c%nipî [ … ] ma duc píști v-o dç©áçî_tri! saptam%n@ (s. Hrușca, rl Râbnița, TD, I/1, p. 133).

În opinia lui I. Gheție, trecerea lui ă proton la a se întâlnește neîntrerupt din sec. al XVI-lea până astăzi, deși nu atât de frecvent. În prezent, fenomenul descris este înregistrat în sud-estul Banatului, izolat în Crișana, Oltenia și Maramureș.

Ă final > î: stíclî, urC%cî, úrdî, úmbrî, (sî)-njúrî, salátî, cásî, s%mbătî (ALM, h. 56, 62, 98, 99, 101, 110, 193, 194). Originea acestui fenomen și aria lui de răspândire a constituit obiectul de cercetare a lui I. Gheție. În opinia sa, închiderea vocalei ă la î a fost specifică graiurilor moldovenești, apoi a înaintat în graiurile muntenești de răsărit, având urmări în planul morfologiei prin neutralizarea opoziției de număr la unele substantive și adjective feminine. Închiderea lui ă final la î a fost atestată în Moldova și în nord-estul Munteniei, cu excepția unor puncte izolate din sud și a unor arii compacte din regiunea Argeș [Gheție 1975: 101]. Prezentul fenomen a fost semnalat în trecut de G. Weigand. În prezent, închiderea lui ă la î este tipică graiurilor moldovenești și celor din regiunea Transcarpatică, izolat fiind notată în Muntenia, Dobrogea și Oltenia.

În cazul cuvântului pământ notăm varianta fonetică învechită pom%nt:

pom%nt (ALM, h. 153); arám Ninișór/ marunțắl/ î! bun pom%ntu (s. Hrușca, rl Râbnița, TD, I/1, p. 133); da/ çot/ dácî !erá bă!ét di gospodá¶/ î! da o paréWi di ca!/ ço carúțî/ nu- i faśé cásî/ d!-amú ásta párt!a Çírulu/ șî pom%nt acoló/ dac_avé mult pom%nt apú !erá șî lac (TD, III/2, pct. 97, p. 42, Vărăncău); da tot spun/ cî înt%! ço fost pom%nt/ da v-o dóçî-tri! hektári_di pom%nt da/ lásî (TD, III/2, pct. 113, p. 81, Mihailovka); diŋcç©áś treb-pom%nt s-adúś/ lut (TD, I/1, pct. 99, p. 182).

Dialectismul fonetic pomânt avea o circulație largă în trecut. Vl. Zagaevschi, în unul din interviurile sale, relata că în anii de studenție, răscolind dosare de arhivă, a dat de multe cereri ale basarabenilor, adresate autorităților țariste, să le permită colonizarea în locuri cu „pomânt dișărt” (adică pământ liber) din Ural, Extremul Orient (Dalnii Vostok), unde mai târziu au întemeiat sate moldovenești [Zagaevschii 2008: 1]. Forma învechită pomânt am înregistrat-o și într-un articol din ziarul Plugarul Roș din 7 mai 1926 (nr. 104): “Dar toati au șî sfârșâtu lor. Noi credim, cî șiasu di răsplatî sî aprochii … pintru fii cari chicăturî di sânji vărsatî di ii pi pomântu noroadelor subjugati”. Despre vechea expresie sintetică, care exprimă o situație neobișnuită, cât îi lumea și pomântul, relatează Maria Ciornei în studiul său Câteva considerații privind legea fundamentală a comodității în vorbire – factor important în evoluția și continuitatea limbii dacoromâne [Maria Ciornei: 1].

În prezent, în graiurile din nord-estul Republicii Moldova, cuvântul pomânt, prin extindere semantică, desemnează și realia podeaua de lut (ALM, II(I), h. 555).

Varianta literară străin coexistă cu forma populară învechită strein:

ap-aśé!a dácă !e-! streínî… dă! dácî !ésti çom străín îŋ_cásî… (TD I/1, p. 179, pct. 99).

Vocala e

În graiurile românești, inclusiv în aria cercetată, e în poziție accentuată, în cea mai mare parte, rămâne a fi intact: çoparésc, luÇiÇéC, tineréțî, mérî, féti, úmer@ (ALM, I, h. 38, 39, 47–49, 124).

E neaccentuat, în poziție medială, tinde spre închiderea timbrului, astfel e > i: źéspi, śirisKç, fiś!ór, fráti, !épuri, f!éri (ALM, I, h. 50, 117, 126), fenomen caracteristic graiurilor vorbite în Moldova, Transilvania, Banat, Oltenia, extinzându-se și în Muntenia. Fenomenul are o vechime mare în limbă, fiind atestat, în special, în Moldova sec. XIII–XV, fiind difuzat dinspre nord spre sud [Gheție 1994: 75].

Din textele vechi moldovenești am excerptat exemple, în care acest fenomen este prezent:

Avea un priietin musaip împărătescu (Neculce). Muștile mușini într-înșii să facă (Dosoftei) [Costinescu et alii: 194, 195].

E la sfârșit de cuvânt se pronunță închis: fráti, !épuri, f!éri (ALM, I, h. 184–186). Fenomenul este bine reprezentat în documentele moldovenești, scrise după 1600, și mai rar este semnalat în Țara Românească. În prezent, atestăm acest fenomen în Moldova, răsăritul Munteniei și în Dobrogea, vestul Transilvaniei, sud-estul Banatului și Oltenia de apus [Gheție 1975: 109].

Consoanele ș, s, z, ț, j sunt pronunțate dur, ceea ce cauzează transferul medialei e, în poziție accentuată și neaccentuată, la ă: slujKsc, tușKsc, sămn, sKti, źisKC, șăd, CKŝi, źițKl, zKstri, țăź (ALM, I, h. 35, 33, 25, 51, 26, 32, 52, 30, 28, 29). Fenomenul este specific tuturor graiurilor dacoromâne, cu excepția celor muntenești, fiind înregistrat, inițial, în poziție tare, ulterior, durificarea producându-se în cuvintele în care e se găsea în poziție moale [Gheție 1994: 104]: rKpâdi, mărg (ALM, I, h. 36, 45). Referindu-ne la răspândirea fenomenului fonetic discutat pe teritoriul Republicii Moldova, notăm două arii distincte:

1. e > ă în graiurile vorbite în nordul și centrul țării, coborând până în împrejurimile comunei Alexandru I. Cuza, rl Cahul;

2. e rămas intact în graiurile din sud-vestul Basarabiei.

Actualmente fenomenul este general în graiurile moldovenești, fiind datat cu a doua jumătate a sec. XVI:

Dimpregiur ț-voi face jărtfe lăudate, supt umbrariul cel svânt, și cu cântări nalte [Dosoftei: 61]. Doamne, Dumnezău svinte, iartă-mi de păcate, că ce folos mi-a face sângele cel mare, de vreme ce-aș deșcinge să mărg în pierzare [Dosoftei: 67].

Prin asimilare vocalică putem justifica fenomenul deschiderii medialei neaccentuate e la a în cuvintele: sacárî, Camós, spariós, cárpan, gálban (ALM, h. 113, 114, 119, 121, 123). În cazul fonetismelor nacáz (< sl. nakazŭ), paréti (< lat. paries, -tis), ma-mvalésc (< în + sl. valiti) notăm conservarea lui a etimologic (ALM, h. 116, 120, 125). Fenomenul descris este semnalat și în ariile laterale moldovenești din sud-estul Ucrainei, din regiunile Cernăuți și Ismail.

E, în poziție neaccentuată, se diftonghează (e > }a): guler > gúl}ar (< ung. gallér), nepot > n}apót (< lat. nepotem), nevastă > n}avástî (< sl. nevĕsta), ceva >ćevá! (< ce + va) – ALM, h. 128–130, 132.

ș-ápu am l!agát gúra […] !eç l!agám șî gr!ablám păn-terminá (TD, III/1, p. 90, 91, Sănătăuca, rl Camenca); an l!agát/ acoló/ bătăt©ár!a líŋga drum (TD, I/1, p. 135, s. Hrușca, rl Râbnița); dă-Ç suvé!cî/ n!avástî/ hă! (TD, I/1, p. 139, pct. 63).

Fenomenul diftongării lui e în poziție neaccentuată este vechi în limbă, fiind notat începând cu a doua jumătate a sec. XVI:

Fiiul mieu ești tu, eu astăzi năsuiu-te, ceare de la mine și da-ț-voiu limbile, partea ta și țânerea da sconceaniia pământului [Coresi: 37]. Meccit turcesc a să zidi sau besearică în geamie a să preface pănă la vreamile noastre n-am văzut (Cantemir). N-ar hi sosind în Vavilon așea-m pripă, într-o mică de vream. (Dosoftei). Fără veaste au năbușit asupra schythilor (Cantemir). De nu ne vom îndrepta din leage, … mai ocăiți de noi altul nu poate hi (Varlaam) [Costinescu et alii:180, 185, 197, 208].

În restul masivului moldovenesc e rămâne intact.

În cazul cuvintelor pentru, femeie notăm variantele mai vechi púntru, fumé!e (ALM, h. 42, 127); o fumé!i dă/ da úna !e (TD, I/1, pct. 63, p. 138). U din púntru este rezultat al asimilării vocalice. U din fonetismul fumé!i provine dintr-un o aton (f¬mé!i), ambele forme având o circulație extinsă în Moldova istorică și Transilvania din sec. al XVII-lea.

Vocala u

Vocala u revine la etimologicul o, trăsătură caracteristică graiurilor moldovenești: poro¡ćít (din porunci < sl. porončiti), sapón (< lat. saponem), fodú¾ (< tc. fodul) – ALM, h. 72, 106, 177. Varianta poró¡cî este consemnată de Ion Gheție în Moldova (după 1600) și, sporadic, în nordul Transilvaniei (în sec. al XVIII-lea) [Gheție 1975: 118].

În continuare vom prezenta câteva exemple excerptate din opera cărturarilor români ai sec XVII:

Ieșise poroncă de la împăratul, la baltagibaș, de i-au călcat casele până în trii ori, cercându-l (Costin). Poronca și învățătura Domnului … călcând și stropșin. (Cantemir) [Costinescu, p. 64, 273].

Unitățile lexicale jură (< lat. iǔrare), jug (< lat. iǔgum), tutun (< tc. tütüni) își păstrează formele apropiate de cele etimologice: źúrî, źug, t!ut!ún (ALM, h. 101, 103, 105).

În cazul fonetismului un notăm dialectismele fonetice çon, çum și forma literară un (ALM, I2, h. 98); î! facútî așá: çon băț/ șî-! facút la Çíjluc ca r%pa (TD, I/1, p. 135, s. Hrușca, rl Râbnița).

Vocala o

Vocala semideschisă o la început de cuvânt dezvoltă un ç în toate graiurile de tip nordic, inclusiv în graiurile cercetate: çobéle, çomídî, çoréC (ALM, I, h. 167–169). Fenomenul diftongării labialei este explicat de M. Sala prin tendința de întărire a elementului inițial de silabă [Sala 1970: 35].

Ca în limba veche, vocala o rămâne intactă în toți (< lat. totus), fonetism conservat și în graiurile laterale din sud-vestul Basarabiei și sud-estul Ucrainei. În restul masivului moldovenesc o a trecut la ă: tăț (ALM, h. 92).

În graiurile cercetate, izolat și în nord-vestul Republicii, sud-estul Ucrainei și în reg. Cernăuți, o la inițială de cuvânt și în cadrul acestora se diftonghează: ouă > ç©áçî, rouă > rç©áuî, nouă > nç©áçî, plouă > plç©áuă (ALM, h. 84, 94– 96). Rostirea cu o diftongat, de asemenea, caracterizează centrul și nordul Ardealului [Văsieșiu: 99].

Formele cu oa în cuvintele de acest tip caracterizează scrierile din sec. XVII – XVIII, care pe lângă alte realități ale vorbirii din acea perioadă oglindesc și pronunțarea acestui diftong rezultat din o (urmat de o silabă cu ă). Acest fenomen dialectal vocalic se explică prin distribuție cu alte vocale și prin poziție față de accent, care și acestea pot fi niște faze mai vechi de evoluție [Purice et alii: 50].

ma duc píști v-o dç©áçî_tri! saptam%n@/ an trás-o cușîcúm/ úna/ da aćél!a v-o dç©áçî s-o dus pi Nestru (s. Hrușca, rl Râbnița, TD, I/1, p. 133, 134).

Notăm prezența diftongării lui o inițial și medial în texte vechi, datate cu sec. XVI–XVII:

Și au zis Dumnezeu: „Iată, am dat voao toată iarba ce face sămânță de sămănat, carea este deasupra a tot pământul, și tot lemnul care are întru sine rod cu sămânță de sămănat; va fi voao de mâncare [Biblia: 43]. Ploao spre păcătoși mreje, foc și văpaie, și duh cu bură parte păharul lor [Coresi: 66]. Decii Laslău, craiu, daca au luat acel ajutoriu tălhărescu de la împăratul Râmului, au silit la Țara Ungurească … pre care cale și semne prin stânci de piatră în doao locuri să află făcute de Laslău craiul [Ureche: 17]. Mai fură încă, făr-de acestea tălmăciri, încă doao cărora dascălii nu să știu cine au fost [Monumenta: 157].

Aceste variante, specifice limbii vechi, au fost înregistrate în nordul Bucovinei, în Transnistria, în unele graiuri din Transilvania, în graiurile din partea de nord-vest a Bulgariei și în toate localitățile din Ungaria [Marin et alii 2005: 10].

O > u în cazul cuvintelor fasúli, túcma (ALM, h. 88, 89), apú!, mKsu¶, lupaț%ca: ș-apú! măsó¶ (TD, I/1, p. 138, pct. 63); an_pus lupaț%ca (TD, I/1, p. 138, pct. 63).

Vocala i

În graiurile moldovenești, bănățene și transilvănene, după consoanele s, z, ț,C, ș, j, r, palatala anterioară i, în poziție accentuată și neaccentuată, trece în seria posterioară –î; i rămâne intact în graiurile muntenești [Tratat: 167]. Analizând hărțile 59, 61 – 63, 65, 67, 143, 144, 136 ale ALM, notăm în masivul cercetat fonetismele de tip nordic: s%tî, Câc, urC%cî, cuț%t, ș%nî, prăj%nî, frásân, pițîgó!,râdícî.

Harta ALM și textele dialectale înregistrează pentru verbul (a) intra (< lat. intrare) atât forma fonetică rămasă intactă, cât și cea cu î inițial:

[…] ço intrát îŋ cásî/ șî múzîca c%ntî (TD, III/2, pct. 113, p. 81, Mihailovka); șî i! d!-ámî sî întrá _în scç©álî școlári! (TD, I/1, p. 185, pct. 99).

În opinia lui Ion Gheție, acest fenomen se poate explica prin acțiunea asimilatoare a lui i din silaba următoare în forma de indicativ și conjunctiv prezent, pers. 2 sg. [Gheție 1975: 113].

Analizând harta termenului ridică (< lat. ridicare), înregistrăm coexistența dialectismului fonetic râdícă, specific graiurilor moldovenești, cu fonetismul etimologic ridícă, propriu limbii literare (ALM, I, h. 136).

În cazul hidronimului Nistru înregistrăm varianta veche Nestru:

[…] s-o dus pi néstru (TD, I/1, p. 134, s. Hrușca, rl Râbnița).

Fenomenul preiotării inițialelor i, o, e

În baza hărților 23, 24, 80–83, 98, 133, 134, 169 din ALM semnalăm, în aria cercetată, prezența fenomenului preiotării inițialelor i, o, e: !éç, !ése, çoW, çopt, çorz, çórî, çúrdî, !!nél, !emáș, çoréz. În graiurile moldovenești este atestată trecerea lui e, i, o inițiali la !i, !e, ço. Frecvența și vechimea acestui fenomen au constituit obiectul de cercetare al mai multor lingviști români. În opinia lui S. Pușcariu, fenomenul diftongării inițialelor i, o, e a fost explicat prin fonetică sintactică, adică proteza lui ! sau ç a fost provocată de tendința de a evita hiatul prin intercalarea unei semivocale între finala vocalică a unui cuvânt și vocala cu care începea cuvântul următor [Pușcariu: 119]. După M. Sala [Sala 1970: 22], ambele fenomene pot fi explicate prin tendința de întărire a elementelor inițiale de silabă. Toate cuvintele cu e inițial se rostesc cu e diftongat în !e. După cum susține G. Istrate, fenomenul este general dacoromânei și poate fi explicat prin deprindere articulatorie, obținută prin contactul cu slavii [Istrate: 50]. Em. Vasiliu susține că diftongul !i a fost moștenit din faza romanică, unde e inițial a fost preiotat în urma influenței slave, cu excepția verbului a fi [Vasiliu: 68]. Referindu-se la vechimea fenomenului preiotării în limba română, M. Sala îl apreciază drept posterior românei comune.

Vocala î

Î mai vechi, provenit dintr-un a accentuat sau i, în cuvintele de tipul îmblă (< lat. ambulare), îmflă (< lat. inflare), împle (< lat. implere), formează în zona cercetată două arii (cu î păstrat și cu î > u). Harta 504 notează pentru (a) umbla fonetismele: îmbl, %mbli (pct. 34, 48, 190), îmbl, îŋN (pct. 210, 233, 235), !imbl, !ímbli (pct. 225), îmbl, îmbl@ (pct. 229, 231 – 232), %mblu, %mbli (pct. 234), umbl, umbl@ ( pct. 112, 165) – ALM, h. 504.

Din Textele dialectale am excerptat exemplele:

cum !eç îmblám la șc©álî/ !arám pațán (TD, I/1, p. 184, pct. 99); am îmblát !eç do! an@ di C%li (TD, I/1, p. 187, pct. 99); !eç o caméșî/ o %mplu cu pá!i (TD, I/1, pct. 63, p. 133); cu muzicánțî îmblá pin_ sat șî Wemá n!ámurili[ …] (TD, III/2, pct. 97, p 43, Vărăncău); prind a îmblá di tíne¶… di sócri… (TD, II/1, pct. 118, p. 162).

Prezența vechiului fonetism a îmbla am notat-o în textele vechi, datate cu a doua jumătate a sec. XVI:

Toate supus-au supt picioarele lui: oi și boii toți, încă și vita câmpurilor, păsările ceriului și peștii măriei, ce îmblă cărările măriei [Coresi: 54]. Ce avăndu purtătoriu domniilor carii rădicasă dentru sine, în Țara Leșască de multe ori au întrat și multă pradă și izbândă au făcut, din câmpi tătarii i-au scos [Ureche: 19]. Nu știură nece înțeleaseră întru întunearec îmblă [Ureche: 352].

În aria cercetată înregistrăm fonetismul dialectal muntuí (< magh. menteni), rezultat al asimilării vocalice: muntuít (ALM, h. 166), a! muntuít di urz%t (TD, I/I, pct. 63, p. 138; TD, I/I, p. 177).

Pentru cuvântului rândunică (< lat. hirundinella) înregistrăm în pct. 113, 118 fonetismul eimologic rundunícî, iar în pct. 81, 106 varianta evoluată – randunícî.

Diftongii

Diftongul }a

Graiurile cercetate se caracterizează prin monoftongarea diftongului }a, în cazul când acesta este urmat în silaba următoare de a sau ă: sî márgî, sárî, zámî, țápân, me (ALM, h. 211–214, 227). T. Teaha explică acest fenomen prin influența asimilatoare a lui a din silaba următoare și demonstrează indiferența tipurilor de consoane care precedă diftongul [Teaha: 54].

Prezentăm exemple excerptate din textele vechi, unde avem prezent acest fenomen:

O samă de boieri îndeamnă pe Constantin Vodă să se lepede de turci…(Cronica anonimă) [Ciobanu: 532]. Cu ce voia Sfinții sale, îndemnându-să o samă de ficiori de domni den domniile ce au fost pre acele vremi și cu oamenii lor den Maramureș, viind preste munții ungurești și preste munții Țărâi Moldovei [Ureche: 15].

Diftongul }a se monoftonghează la sfârșit de cuvânt: măsă, cură, ră (ALM, h. 222, 225, 226). În opinia lui A. Rosetti, fenomenul este anterior primelor texte în limba română, provenind din Banat, Maramureș, nordul Ardealului și nordul Moldovei [Rosetti: 91]:

Atunce am știut și eu că au fost scris Dimitrașco Vodă să vie moscalii…, iar dacă am înțeles că au sosit moscalii , mult m-am mirat, și am zis lui Vodă să scrie să se întoarcă înapoi (Ion Neculce) [Ciobanu: 547].

Diftongul !a

Diftongul !a, ca urmare a fenomenului de acomodare, se realizează la început de cuvânt sau în poziție postvocalică ca !e: ba!ét, încu!ét (ALM I, h. 16, 17).

Din texte dialectale am excerptat exemplele:

!áca cu cári ba!ét (TD II/1, Dubova, p. 156); o !eç/ o leg d!-o¡_copác (TD, I/1, pct. 63, p. 135).

În opinia lui Ion Gheție, în Moldova cea mai veche atestare a fenomenului este din 1601, ceea ce face verosimilă presupunerea că aici trecerea lui !a la !e (ię) datează din sec. al XVI-lea [Gheție 1975: 120].

Diftongul !e

În graiurile cercetate diftongul !e se pronunță mai deschis:

vórba !ará vórbî (TD II/1, Dubova, p. 155); a fost odátî tri! ś!obén@ […] i! tç©átî vrém!a !ará pi d!al (TD, I/1, p. 140, s. Hrușca, rl Râbnița), li-ntindém pi !arbuș©árî (TD, I/1, pct. 63, p. 139).

2.2. Consonantismul

Consoanele bilabiale p, b, m și labiodentale f, v

Pe marginea fenomenului palatalizării labialelor în limba română s-au exprimat mai mulți cercetători, preocupați de originea și ariile de răspândire a acestuia. După S. Pușcariu, atunci când articulația unei consoane se face în altă parte decât a palatului dur, dar limba mai face simultan o mișcare accesorie și în regiunea palatală, atunci vorbim de palatalizare [Pușcariu : 64]. În opinia lui A. Avram, o clasificare a graiurilor dacoromâne pe baza palatalizării labialelor ar trebui să folosească următoarele criterii:

prezența, respectiv, absența lui iot după labiale în cuvintele susceptibile de a prezenta fenomenul palatalizării (prin aplicarea acestui criteriu sunt separate unele graiuri din sud-vestul țării de toate celelalte graiuri);

palatalizarea numai în cuvintele de tipul: piept, fier sau și în cuvintele de tip copil, fir (în prima categorie ar intra o parte din graiurile vorbite în Oltenia);

stadiile palatalizării [Avram 1992: 103].

Până în prezent în dialectologia română lipsește un acord între dialectologi în privința originii fenomenului. G. Ivănescu susține că la origine fenomenul a fost unul de epenteză a palatului între labiala corespunzătoare și i sau ! următor. Foarte probabil, labiala s-a păstrat multă vreme pe tot teritoriul dacoromân, rămânând în cele din urmă numai în unele regiuni din Ardeal și în unele localități oltene și muntene [Ivănescu: 332].

Când labialele sunt urmate de vocala i, aria nepalatalizată este mult mai mare. Ea cuprinde jumătatea de vest a Munteniei, întreaga Oltenie, Banatul și Crișana. Înainte de vocala i, fenomenul se află la capăt de evoluție (W, N) numai în Moldova, în sud-estul Transilvaniei, până în apropiere de Orăștie, în jumătatea de est a Munteniei și în Dobrogea. Nord-estul Transilvaniei, Maramureșul, Țara Oașului prezintă înainte de vocala i stadii înaintate de palatalizare pentru labialele f și v, dar pentru labialele p, b și m numai stadii intermediare (pW, pä, pĉ, bN, bX). După cum rezultă din întinderea geografică mult mai mare în dialectul dacoromân a ariei palatalizante la capăt de evoluție înainte de diftongul !e, față de cea în care s-a ajuns la acest stadiu înaintea vocalei i, fenomenul a început în cazurile în care labialele erau urmate de diftongul !e și numai după aceea s-a produs și când erau urmate de vocala i [Macrea: 181].

Hărțile lingvistice ne arată că palatalizarea s-a extins dinspre sud-estul teritoriului dacoromân, unde o avem și înainte de vocala i la capăt de evoluție (W, N, Ç) înspre nord și vest, unde găsim stadiile intermediare: pW, pä, pĉ, bN, p<, by, mn, fn și aria nepalatalizată [Macrea: 181].

Diverse sunt părerile lingviștilor români și asupra vechimii palatalizării. Pentru cei mai mulți cercetători palatalizarea labialelor este veche în limba română. B. P. Hasdeu a considerat-o de origine dacică, P. Maior – de origine latină populară, iar O. Densusianu, S. Pușcariu, Th. Capidan, Al. Procopovici au datat-o din epoca românei primitive comune, ca fiind anterioară sec. X–XII, când aromânii, meglenoromânii și istroromânii nu se despărțise de dacoromâni [Apud Macrea: 176]. D. Macrea susține cu argumente teoria lui O. Densusianu și S. Pușcariu, afirmând că palatalizarea labialelor este un fenomen vechi dialectal, datând din perioada românei primitive comune [Macrea: 190]. Em. Vasiliu combate această teorie susținând că palatalizarea labialelor în dacoromână nu poate fi veche, procesul începând în sec. al XVI-lea prin alterarea unuia din membrii seriei f și continuă în secolele următoare [Vasiliu: 121].

Aderăm la ipoteza susținută de mai mulți lingviști, conform căreia palatalizarea labialelor este un fenomen dialectal vechi, notat în sud-estul arealului dacoromân, unde este identic din perioada românei primitive comune.

Trasând paralela între labialele dialectului dacoromân și ale celui aromân, Th. Capidan menționează că labialele din dacoromână, deși se arată alterate în cea mai mare parte a teritoriului dacoromân, afară de Banat și o parte din Muntenia, se deosebesc de labialele alterate din dialectul aromân prin aceea că, în vreme ce în acest dialect întâlnim peste tot o palatalizare completă, în dialectul dacoromân, din contra, ea se arată ca forme intermediare sau chiar cu trecere de articulație de la cea postpalatală la cea prepalatală [Capidan: 292].

Deci palatalizarea labialelor este un fenomen parțial în dacoromână, labialele rămânând nealterate în graiurile muntenești centrale și de vest, în graiurile bănățene și în jumătatea sudică a ariei crișene. Procesul palatalizării este notat în graiurile moldovenești, în graiurile maramureșene, în jumătatea de nord a subdialectului crișean [Caragiu-Marioțeanu: 159]. Evoluția diferită a labialelor în curs de palatalizare se datorează lipsei de omogenitate fonetică a acestei serii consonantice. Seria labialelor cuprinde două oclusive bilabiale, o sonantă nazală și două constrictive labiodentale. Stadiul palatalizării poate atinge diverse grade, după cum limba atinge la oclusive sau se apropie la fricative de o porțiune mai mică sau mai mare a palatului dur [Pușcariu: 66]. Stadiile de palatalizare diferă de la un grai la altul, ele sunt avansate (finale) în graiurile moldovenești, ceea ce ar pleda pentru o vechime mai mare a fenomenului în această parte a țării, dar sunt mai puțin avansate, cu elementele labiale de obicei păstrate, în graiurile crișene și maramureșene [Caragiu-Marioțeanu: 159].

Vorbind despre evoluția diferită a labialelor în curs de palatalizare, Em. Vasiliu afirmă că prima etapă a alterării labialelor este comună tuturor membrilor seriei. Ea constă în introducerea unui element constructiv palatal între labială și iot. În continuare însă, pe când nazala m cunoaște o singură direcție de evoluție, constrictivele f, v sunt supuse unor modificări mult mai complexe. Ele pot avea același tratament ca oclusivele p, b, fie un tratament specific. Comuna este și ultima etapă, care are însă un caracter facultativ: suprimarea labialelor din grupurile consonantice create [Vasiliu: 119].

Palatalizarea labialelor constituie o particularitate caracteristică graiurilor moldovenești, unde consoanele b, p, m, f, v cunosc mai multe stadii de palatalizare. Fenomenul s-a extins în nord-vestul Dobrogei și în jumătatea de est a Munteniei. Din hărțile ALR rezultă că, în trecut, fenomenul în discuție cuprindea o arie mult mai întinsă în Dobrogea, cu excepția părții de sud-est.

Pe baza datelor preluate din ALM/ALRR.Bas. vom prezenta o descriere mai amplă a ariei palatalizării labialelor în nord-estul Republicii Moldova, prezentând stadiile în care apare acest fenomen.

Bilabiala b

În arealul cercetat înregistrăm faza de palatalizare X a sonorei b: Xíni (pct. 63, 81-83, 97, 101, 120), Xétu (pct. 63, 81–83, 101, 120), alXínî (pct. 63, 81–83, 97, 101, 120) , vráXi!i (pct. 63, 81–83, 97, 101, 120), bunX (pct. 63, 81–83, 97, 101, 120) (ALM, h. 246, 247, 248, 249, 252), notat și în graiurile insulare din sud-estul Ucrainei [Spînu: 54], reg. Transcarpatică, Maramureș [Tratat: 326]. Predominante în graiurile moldovenești rămân a fi formele cu N: Nétu, Níni, alNínî. În pct. 113, 137 notăm fonetismele dialectale Níni, Nétu, alNínî, vráNi!i, predominante în graiurile moldovenești.

Bilabiala p

Labiala p rămâne a fi intactă în Crișana, Banat, sud-estul Transilvaniei, o parte a Olteniei și estul Munteniei [Macrea: 54 – 63]. ALR confirmă faptul că în nordul și vestul țării elementul labial se mai păstrează, de obicei, pe lângă cel palatal: aria cu pronunțarea pä cuprinde Crișana (mai puțin partea sudică, care merge cu Banatul), Maramureșul, nord-vestul Transilvaniei și puncte răzlețe în sudul Ardealului [Macrea: 54 – 63].

În raport cu celelalte graiuri moldovenești, nord-estul Republicii Moldova notează faza [ä] al palatalizării oclusivei bilabiale surde p, extinsă și în împrejurimile localităților Kirovograd, Nikolaev, Dnepropetrovsk, Lugansk: äéli (pct. 63, 81–83, 97, 101, 120), äept (pct. 63, 81–83, 97, 101, 120), ä!átrî (pct. 63, 81–83, 97, 101, 120), säic (pct. 63, 81–83, 97, 101, 120) – ALM, h. 238–241. În pct. 113, 137 notăm dialectismele fonetice Wéli, Wept, Wátrî, sWic, care circumscriu arii largi în graiurile moldovenești.

Pentru cuvântului copil, notăm faza intermediară de palatalizare pä: copäíl (pct. 63, 81–83, 97, 101, 120), atestată în unele localități din Maramureș, regiunea Transcarpatică [Tratat: 326] și din sud-estul Ucrainei. În pct. 113, 137 semnalăm varianta copWíl, caracteristică graiurilor moldovenești (ALM, h. 243).

Cuvântul lupi este pronunțat luä în pct. 81–83, 97, 101, 120; luW în pct. 137; coexistența ambelor forme o notăm în pct. 63, 113 (ALM, h. 244).

Bilabiala m

Bilabiala m cunoaște în graiurile românești diferite stadii de palatalizare. În arealul cercetat, labiala m a trecut în seria lui Ç, făcând arie comună cu celelate graiurile moldovenești: Çic, (dă-mi) Çí!a, Çíriști, Çíri, Çir!ásî, Ç!éri, Ç!eC (h. 255–260, 343).

Referindu-se la atestările documentare ale palatalizării lui m in scrisul vechi românesc, Alexandra Roman-Moraru menționează:

Primul exemplu care a fost considerat că reflectă fenomenul palatalizării lui m îl reprezintă grafia tocmnim (notată de două ori într-o scrisoare redactată la mănăstirea Bistrița, în Bucovina, in anul 1592). El a dat naștere unei controverse recente între Ion Gheție și Al. Mareș (care au demonstrat convingător că grafia indică palatalizarea labionazalei m în stadiul mÇ) și Al. Rosetti, D. Strungaru și P. Hamp (după care avem a face cu o notație reprezentând o formă contaminată a lui tocmi și tomni).

Pentru secolul al XVIII-lea este foarte cunoscută mărturia cărturarului D. Cantemir, care citează cu ironie în „Descriptio Moldaviae”, între alte exemple de palatalizare a labialelor, forma ngie (Çie „mie”), considerată de el o rostire incultă, aparținând graiului femeilor din Moldova.

În stadiul mÇ, fenomenul a fost atestat abia după județul Maramureș: mnere („mere” după 1821), mneu („meu” dupá 1748, 1767; 1824), nemnis („nemes”, 1814); pomni („Pomi”, 1745; 1797) [Roman-Moraru : 126].

Labiodentalele f, v

În graiurile moldovenești (aria ALM/ALRR.Bas.), labiodentala f (+ i/!e) se palatalizează în stadii diferite:

f > ŝ în grupul de graiuri centrale, izolat în reg. Cernăuți;

f > ĉ în unele graiuri de nord-vest;

f > < în graiurile de sud-vest, din regiunea Cernăuți, din reg. Transcarpatică și în unele graiuri insulare din reg. Dnepropetrovsk, Lugansk, Donețk, Omsk;

f> ĉŝ, izolat, în împrejurimile Cernăuțului [Purice et alii: 62].

Una din particularitățile cele mai însemnate ale graiurilor din nord-estul Republicii și din rl Kotovsk (Ucraina) o constituie palatalizarea labiodentalelor f, v în fazele ś, ź: śin (pct. 63, 81–83, 96, 97, 99, 113, 137), śer (pct. 63, 81–83, 96, 97, 99, 113, 137), źis (pct. 63, 81–83, 96, 97, 99, 113, 137) , źiç (pct. 63, 81–83, 96, 97, 99, 113, 137), identice, în fond, cu cele din Maramureș, nordul Transilvaniei, Crișana și nord-vestul Banatului. Originea acestor fonetisme este atribuită de I. Pătruț unei influențe ucrainene [Pătruț: 69], pe când Gr. Rusu, M. Marin, I. Mărgărit, V. Neagoe cred că influența străină trebuie respinsă, fenomenul fiind explicat prin evoluția internă a graiului [Rusu: 83 – 107; Marin et alii 2000: 60]. Aderăm la ultima opinie, deoarece dacă aceste fonetisme ar fi datorate unei influențe ucrainene, ele ar fi notate în alte arii care mărginesc cu graiurile ucrainene. În pct. 101, 120 notăm dialectismele fonetice, specifice graiurilor moldovenești: ßer, ßin, æis, æiç – ALM, h. 266, 267, 276, 277.

În raionul Kotovsk, regiunea Odesa, f > <: tri! <íri-n <!árbî/ CKsi źérbi-n jNiúțî (DD, I(I), p. 178, pct. 99).

Pentru cuvintele vulpe, volbură, vorbă înregistrăm conservarea formelor vechi Múlpi, Mólburî (ALM, h. 281, 282); śi cum sî Câś/ cári n-ári_așK/ dI-o Mórbî/ ço!/ ș-o cadr!aláșî țKsî (DD, I(I), p. 179, pct. 99); șî di/ dI-o Mórbî (DD, I(I), p. 181, pct. 99).

Africatele +, V

După Em. Petrovici, tratarea africatelor prepalatale + și V este trăsătura cea mai importantă a graiurilor dacoromâne ce stă la baza împărțirii teritoriului dacoromân în cinci subdialecte [Petrovici: 148]. I. Iordan susține că „rostirea ŝ și æ” în locul semioclusivelor + și V ar fi ultima particularitate pe care și-o pierde un moldovean atunci când suferă un puternic proces de „muntenizare” a graiului său, fie sub cea a limbii literare [Iordan: 235].

Pronunțarea lui + ca ŝ și V ca æ în graiurile de tip moldovenesc a existat la începutul sec. al XVIII-lea. După R. Todoran, trei mărturii scrise vin să sprijine această afirmație:

În cronica lui I. Neculce, numele mai vechi al localității de astăzi Isaccea apare de șase ori cu + (Obluĉiță) și de zece ori cu ß (Oblußiță).

În manuscrisele lui Gherman Filip, scris între 1727 – 1724, în Urmeniș, un sat din Câmpia Transilvaniei (azi jud. Bistrița-Năsăud), se atestă fonetismul păpuĉi „papuci”.

Tot în cronica lui I. Neculce întâlnim două exemple care ne atestă, indirect, rostirea lui + ca ß și V ca æ. Primul este ĉerbet, al doilea este loæit [Todoran: 84].

Africatele + și V apar în graiurile din partea de sud a țării (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, sudul Transilvaniei) și în limba literară. În subdialectul de nord-vest (crișean) este notată doar africata +. În alte regiuni, +, V apar ca rezultat al africatizării oclusivelor: ĉem „chem”, Val „deal”. Č și B sunt africate specifice graiurilor din Maramureș, regiune în care africatele sunt „rostite mult mai aspru decât în Crișana și Muntenia”. Din cauza aceasta vocalele e, i devin în Maramureș ă, î după č: ča „ce”, činči „cinci”, Ć și đ sunt africate care apar în regiunile din sud-vestul țării, în Banat și Oltenia de nord-vest. Sunt rezultatul final al transformărilor suferite de oclusivele dentale t și d urmate de e, i. În cazul dat subdialectul bănățean se deosebește de cel crișean prin aceea că oclusivele dentale, urmate de e, i, au devenit adevărate africate, asemănătoare lui +, V din Muntenia [Teodorescu et alii: 18].

Pronunțarea semioclusivelor + ca ß și V ca æ nu este proprie numai unor graiuri dacoromâne. I. Iordan semnalează rostirea + ca ß în limba italiană comună, precizând că în dialectul toscan fenomenul apare, în oarecare măsură, în condiții diferite față de graiurile dacoromâne, numai când + este intervocalic [Iordan: 95].

În studiile de dialectologie română au încercat să explice procesul fonetic dat I. Iordan și R. Todoran. În conformitate cu ipotezele înaintate de lingviștii români, africatele ĉ și V au o articulație închisă, fiind între două vocale, care sunt sunete cu articulație deschisă și se deschid doar sub influența acestora. Așadar, din cele două articulații care alcătuiesc semioclusivele ĉ și V n-a rămas decât articulația constrictivă, adică ß și æ [Todoran: 89]. Em. Petrovici afirmă că pronunțarea semioclusivelor ĉ și V ca ß și æ în graiurile moldovenești ocupă locul întâi ca importanță [Petrovici: 148]. Evoluția lui ĉ la ß s-a produs la început în Moldova, după toate probabilitățile în sec. al XVI-lea, de aici fenomenul s-a extins în nord-estul Transilvaniei după 1600, în Muntenia fenomenul dat n-a fost depistat [Gheție 1994: 109]. Problema statutului fonologic al oclusivelor palatale a fost discutată de Al. Graur, Al. Rosetti, Emil Petrovici, Emanuil Vasiliu, A. Avram ș. a. [Avram 1992: 17].

În masivul dialectal din nord-estul Republicii Moldova, prepalatalele ĉ, V > ś, ź: crúśe (pct. 63, 81-83, 96, 97, 99, 113, 137), ś!olán (pct. 63, 81-83, 96, 97, 99, 113, 137), źínźinî (pct. 63, 81-83, 96, 97, 99, 113, 137), arźínt (pct. 63, 81-83, 96, 97, 99, 113, 137). În pct. 101, 120 notăm variantele cu ß, æ, caracteristice graiurilor moldovenești: crúßi, ßolán, æínæinî (ALM I, h. 353, 354, 356, 358).

Oclusivele palatale W, N

În arealul cercetat, W, N, înainte de e sau i, se pronunță ä, X: äem (pct. 81-83, 96, 97, 99, 101, 120), çoäilár@ (pct. 63, 81-83, 96, 97, 99, 101, 120), uréäi (pct. 63, 81-83, 96, 97, 99, 101, 120), Xíndă (pct. 63, 81-83, 96, 97, 99, 101, 120), ca și în graiurile maramureșene și cele transnistrene din reg. Odesa, Cernăuți, Transcarpatia, Kirovograd, Nikolaev. În pct. 113, 137 consemnăm fonetismele Wem, çoWilár@, uréWi, Níndă (ALM, h. 376, 377, 379, 381), proprii graiurilor moldovenești. Este evidentă, aici, contrapunerea acestui fenomen fonetic cu palatalizarea bilabialelor p, b, care trec în seria ä, X.

Constrictivele prepalatale j, ș

Consoanele j, ș moi sunt atestate în sec. al XV-lea atât în Moldova, cât și în Țara Românească [Gheție 1994: 104]. Un secol mai apoi Țara Românească cunoștea deopotrivă rostirile moi și dure ale celor două consoane, pe când Moldova doar rostirile moi [Gheție 1994: 105]. Articulația palatalizată a șuierătoarelor este atestată în următoarele contexte fonetice: în poziție finală, înainte de vocalele e, i, a, o, u și înainte de consoanele palatalizate și nepalatalizate [Turculeț: 59]. Pe parcurs, după 1700, rostirea dură a șuierătoarelor este din ce în ce mai bine reprezentată în textele moldovenești. Rostirea dură a lui j, ș este răspândită astăzi în cea mai mare parte a domeniului dacoromân. I. Gheție conclude că fenomenul durificării lui ș, j se află în neîntreruptă expansiune. El a apărut în jumătatea sudică a țării, probabil întâi în Țara Românească, extinzându-se apoi spre nord, în Moldova și Transilvania [Gheție 1994: 106]. Actualmente în subdialectul muntean constrictivele prepalatale ș, j se pronunță cu un timbru palatal, ca în limba literară. Pe de altă parte, aceeași serie consonantică are un caracter muiat, având o articulație palatală, fie când urmează vocalele prepalatale e, i, fie când după j, ș nu urmează o vocală prepalatală, ci a, o, u. Pronunțarea dură sau înmuiată a fricativelor ș, j în finala cuvintelor are urmări pe plan morfologic, ea creând sau neutralizând, în categoria numelui și verbului, opoziții cu ajutorul cărora se marchează sau nu diferența dintre singular și plural, respectiv între pers. I-a și a II-a sg. [Tratat: 172].

Seria consonantică j, ș este dură în subdialectul moldovenesc, inclusiv în graiurile cercetate, adică e > ă, i >î, }a > a și coboară până în împrejurimile satului Giurgiulești (județul Cahul), de unde este concurată de fonemele j, ș moi, specifice graiurilor muntenești: șKrpi, șKpti, jKli, maș%ni, blaj%n, șă (ALM, h. 18 – 21, 363, 372).

Depalatalizarea lui j

Analizând hărțile ALM, consemnăm în graiurile din nord-estul Republicii Moldova, ariile lui ź pentru j+o, u: źug (pct. 63, 81-83, 96, 97, 99, 113, 137), źo! (pct. 63, 81-83, 96, 97, 99, 113, 137), źos (pct. 63, 81-83, 96, 97, 99, 137). În pct. 101, 120 domină variantele proprii graiurilor moldovenești: æug, æo!, æos – ALM, h. 103, 374, 375. În opinia M. Caragiu Marioțeanu, arhaismul V este urmașul latinescului i consonantic în poziție inițială urmat de o, u, devenit mai întâi V păstrat ca atare în graiul maramureșean și fricatizat, apoi în æ, ź în graiurile moldovenești și, respectiv, bănățean și în j, ca în graiurile muntean și crișean și ca în limba literară [Caragiu: 171].

Referindu-se la vechimea fenomenului, lingvistul român A. Turculeț afirmă că depalatalizarea prepalatalei sonore j, înainte de o, u, este un fenomen vechi, produs până în sec. al XVI-lea, fiind în curs în sec. al XVI-lea [Turculeț: 62].

Au trimis pe Enache-Aga …cu mulți slujitori, făcând veste că merge în gios la vădrărit (Neculce) [Costinescu, p. 311]. Giudecă-mă, Doamne, că eu în prostime, îmblu-n toată vremea, ne-având rău pre nime [Dosoftei: 59]. Letopisețul nostru de ficiorii lui Ștefan Vodă ce pomenim mai sus, nimica nu scrie, ci scrie că după domnia lui Ștefan Vodă, au domnit Iuga Vodă 2 ani, după dânsul Alixandru vodă, carele să va pomeni mai gios [Ureche: 23].

Dentalele d, t

Oclusiva t, fiind urmate de e se palatalizează în cuvântul teatru: ä!átrî “teatru” (pct. 63, 81, 83, 96, 97, 99, 101, 113, 120) – ALM, I, h. 291. În pct. 82, 137 notăm varianta fonetică W!átrî, cu o arie largă de circulație în graiurile moldovenești.

Lingvistul român Mircea Farcaș, în studiul Palatalizarea dentalelor în subdialectul maramureșean, menționează că graiurile vizate se caracterizează din punct de vedere fonetic prin apartenența la aria cu dentalele d, t, n palatalizate, întâlnite în vestul ariei dacoromâne. În același studiu este prezentată opinia lui I. Pătruț privind originea acestui fenomen, conform căruia în prima fază, sub influență slavă, s-a ajuns în stadiul ti, di, apoi, sub influența maghiară, dentalele ușor palatalizate ti, di au devenit dorsopalatale ä, X în Crișana, Maramureș, nordul Transilvaniei și estul Bucovinei [Farcaș: 66]. Împărtășim opinia lui Gr. Rusu, V. Iancu, V. Văsieșiu, conform căreia palatalizarea dentalelor este un fenomen al cărui punct de pornire se află în tendințele interne de evoluție a limbii române, neexcluzând total rolul influenței maghiare și sârbe, care au direcționat rezultatul final al procesului [Văsieșiu: 52].

Pentru tobă notăm dialectismul fonetic învechit și popular, apropiat de forma etimologică, dóbî (< magh. dob), caracteristic graiurilor moldovenești (ALM, I, h. 293).

Africata C

Africata C este descrisă ca un fenomen arhaic, ce se păstrează în elemente de substrat și în cele moștenite din latină, sporadic și în cuvintele de origine slavă [Gheție 1994: 97]. Fonetismul C este un stadiu intermediar între latinescul d (urmat de E, i, ! flexionar) și z din dacoromâna literară și din unele graiuri dacoromâne. În secolul al XV-lea, C apare în Moldova; în Țara Românească, dimpotrivă, C > z. După I. Gheție, atestările lui C și ale lui z din secolele trecute ne încredințează că evoluția africatei la o fricativă este o inovație a graiurilor muntenești, anterioară sec. al XVI-lea și, probabil, și celui precedent [Gheție 1994: 99]. În opinia lui T. Teaha, din Țara Românească z s-a răspândit mai întâi asupra zonelor centrale și nordice ale acestei provincii, inclusiv și asupra jumătății sudice a Moldovei, acțiunea încheindu-se spre sfârșitul sec. al XVIII-lea. După ALR, în cadrul dacoromânei C se mai întâlnește în două arii separate: una în Banat (cuprinzând și Țara Hațegului, precum și în nordul Olteniei), a doua cuprinzând Maramureșul, Bucovina și nordul Moldovei [Teaha: 67].

Despre vechimea fonemului în limbă aflăm din Textele vechi: Înpăratul dzisă să dea zăgneată căldării să i să topească oasele (Dosoftei) [Costinescu, p. 324].

Referindu-ne la subdialectul moldovean, nu întâlnim o situație identică în privința sunetului C. Astfel, în timp ce în centrul și sudul Moldovei ea este prezentă în mod consecvent, în nordul Moldovei s-au înregistrat forme cu vechea africată dentară C [Ghiculete: 101]. Arealul studiat face arie comună cu graiul moldovean, maramureșean și crișean: Cî (ALM, h. 338), Cáhăr (ALM I, h. 339).

Din textele dialectale am excerptat exemplele:

nu/ șKdi dç©áçî-tri! C%li !e (TD, I/1, p. 134, s. Hrușca, rl Râbnița); ă!/ bat/ d!-ámu an batút %ntr-o Cî șăptiCKć di manúș di c%nipî (s. Hrușca, rl Râbnița, TD, I/1, p. 135); cav!©ári nu Câc/ Çími nu C%śi (TD, III/2, pct. 97, p. 40, Vărăncău).

Acest fenomen este vechi în limbă, fiind înregistrat în textele vechi moldovenești, datate cu sec. XV:

Unii dzice că i-au pârât mazâlii (Neculce). Batjocurează pre ai noștri mari dzei, numind facerile lor basne și mîniecii (Dosoftei) [Costinescu, p. 176, 188].

CAPITOLUL III. STRUCTURA GRAMATICALĂ

Graiurile din nord-estul Republicii Moldova se caracterizează prin frecvența particularităților arhaice în domeniul morfosintaxei. În prezentul capitol vom elucida principalele caracteristici ale acestor graiuri laterale la nivelul morfologic și sintactic.

3.1. Substantivul

Schimbări de declinare

În vorbirea dialectală notăm metaplasma substantivelor. Astfel pentru substantivele feminin zare, arvonă înregistrăm variantele masculine: !áca/ bre/ î¡cólo !a dipárti sî zaréști on zári di foc (TD, I/1, p. 140, s. Hrușca, rl Râbnița), arvón (ALM, h. 283).

Formele masculine cartof, sâmbure sunt substituite în zona cercetată de dialectismele gramaticale: cart©áfî, sấmburî; șî mâncári !ará cart©áfi (ALM I2, h. 448; TD, III/1, p. 96, s. Sănătăuca, rl Camenca).

Substantivele neutre stativ, obicei înregistrează formele feminine: stativă, obiceia:

aduś státivî/ aduś álta (TD, I/1, p. 138, pct. 63); așá-! obiśér!a (TD, I/1, p. 139, pct. 63).

Numărul

La baza numărului gramatical stă conceptul de cantitate, definit drept determinare spațială sau temporală a obiectului. Cantitatea este reflectată în gândire sub două forme: cantitatea discontinuă și cantitatea continuă. Cantitatea discontinuă sau numărul se prezintă drept o caracteristică a mulțimilor de lucruri. Cantitatea continuă sau mărimea (intensitatea) este o caracteristică a unor însușiri ale obiectelor (dimensiune, volum, greutate etc.) [Bărbuță: 34].

În vorbirea dialectală, categoria gramaticală a numărului este supusă anumitor modificări, provocate de intensitatea și tăria consoanelor, de pronunțarea dură sau palatalizată a acestora. Prin urmare, ă final trece la î din cauza pronunțării dure a consoanei ce o precede, producând slăbirea opoziției dintre formele feminine de singular și plural, la nominativ-acuzativ: o áță – o áțî, o bluză – o bluzî, o căsúță – o căsúțî [Zagaevschii 1990: 25]. Acest procedeu este atestat în cazul când desinența -e pentru substantivele feminine terminate în -ă, este precedată de o consoană dură [Tratat: 218]. Analizând h. 5 din ALM și textele dialectale, atestăm aceleași dialectisme în nord-estul Republicii Moldova: șî carám la źítî „vite” (TD I/I, p. 181, pct. 99; ALM, h. 5, 193).

După consoanele ș, j, C, ț, z, s, substantivele masculine și feminine înregistrează, la plural, desinența zero, neutralizând opoziția formelor de singular și plural:

no! suntém níști druméț (TD, III/1, p. 100, s. Sănătăuca, rl Camenca); !e!/ șî pi úrmî sî pun îŋ cáli/ cum/ câț nuntáș a sî śíbî la núntî/ din párt!a nevésti/ din párt!a Çírulu (TD, III/2, p. 79, pct. 113, Mihailovka).

În aria investigată, substantivul masculin pumn (ALM I2, h. 438) înregistrează la plural următoarele variante morfologice: pumni (pct. 63, 64, 69, 70, 81, 82), púmnu¶ (pct. 74, 80, 83, 98), în pct. 96 fiind notată coexistența variantelor pumni și púmnu¶.

Consemnăm un șir de substantive neutre cu pluralul în -e, deși varianta literară îl recomandă pe -uri și viceversa. Pentru pluralul substantivelor neutre altar, cot, maț, mormânt, toiag notăm dialectismele gramaticale: morm%ntu¶, cótu¶, máțu¶, altáru¶, to!águ¶ (ALM I/2, 405, 437, 440, 444), normele limbii literare recomandând variantele: altare, coate (anat.), mațe, morminte, toiege. Pe alocuri, formele literare coexistă cu cele dialectale:

șî li ma! turnám u¡crç©ápi d!_asúpra (TD, I/1, p. 137); la Çíri șî la Çir!ásî !aráç în Wept buWétur@ (TD, III/1, p. 97, s. Sănătăuca, rl Camenca).

Substantivele neutre, cu finalul în -e, în urma pronunției înmuiate a consoanelor precedente, fac pluralul în -i, specific graiurilor moldovenești:

an făcút fu!©ári (TD, I (I), p. 136, s. Hrușca, rl Râbnița); ș-ápu la úrmî adunám șî făśém Wiś©ári (TD, III/1, p. 91); d!-amú an raźilát !eç […] n!-am facút cáiri di feștílî (TD, I (I), p. 136, s. Hrușca, rl Râbnița).

Pentru femininul baieră înregistrăm pluralul în -u¶ și -i: bắ!i¶ (pct. 64, 70, 74, 98, 99), bắ!i¶ (pct. 63, 69, 97), bá!u¶ (pct. 80–83, 96, 106, 113 – ALM I2, 447).

Izolat, în aria cercetată, dar și în unele graiurile moldovenești din arii laterale înregistrăm pentru pluralul substantivului an forma arhaică ai, care în unele localități este utilizată alături de varianta ani (an, an@ – pct. 64, 70, 80-83, 96, 97, 106, 113; an, a!, an@ – 74, 99; an, a! – pct. 63, 99) – ALM, h. 307. Consemnăm că vechiul fonetism are o frecvență sporită în graiurile transilvănene (vezi V. Ursan, Graiurile românești din Transilvania, Sibiu, 2004).

Din textele vechi am excerptat exemplul: Atâția ai s-au aflat pustie, păn în vremea ce au vrut milostivul Dunedzău a nu lăsarea acestŭ pământ făr de oamen@ [Ureche: 15].

Alternanța vocalelor și a consoanelor reprezintă o altă modalitate de formare a pluralului substantivelor masculine și feminine: bă!át – bă!éț, t%năr – tíner@ (ALM, h. 16, 57).

Cazurile

Cazul este o categorie gramaticală de relație. El exprimă raporturile sintactice dintre cuvinte prin modificările formale ale acestora. Din limba latină dialectul dacoromân a preluat doar nominativul, genitivul, dativul, acuzativul și vocativul.

În graiurile dacoromâne ca și în limba literară, nominativul se definește ca un caz al denumirii obiectului conceput, de obicei, ca autor al unui proces, caracterizându-se prin nonsubordonare și distingându-se de celelalte cazuri care sunt subordonate. În vorbirea orală, prin nominativ, este exprimat subiectul și numele predicativ: […] çom bătr%n z%ce: las_șî gră!áscî !el așá șî las_sî gră!áscî cum grăím no! (Marin et alii, s. Vărăncău, rl Râbnița, p. 164).

Se știe că în limba română flexiunea substantivală presupune omonimia nominativ-acuzativ. Ceea ce le deosebește este caracterul subordonator al acuzativului și utilizarea lui cu sau fără prepoziție. În graiurile cercetate sunt utilizate mai multe prepoziții în scopul exprimării raporturilor cauzale:

dácă-! púnẹ potcçáva p!-o párti !el să h%u!e șî îl înŝépe-a báti ©áre/ la ála trắbui șî cúrăț_Wiś©ru (Marin et alii, s. Vărăncău, rl Râbnița, p. 164); ă! n-am batăt©ári la míni (TD, I/1, s. Hrușca, rl Râbnița, p. 135).

După M. Caragiu Marioțeanu, obiectul direct al numelor de persoane și de ființe personificate în dacoromână se exprimă prin intermediul prepoziției pe, apărută în sec. al XVI-lea și generalizată ulterior [Caragiu-Marioțeanu: 136].

[…] șî de-amú !el pi mínẹ n-árẹ cum mă loźí (Marin et alii, s. Vărăncău, rl Râbnița, p. 164); tot așá li fáśi másî/ W!ámî pi Çíri/ pi Çir!ásî/ cár!-o fost i!/ a!íșt@ tiné¶ […] (TD, III/2, pct. 113, p. 83, Mihailovka).

Genitivul exprimă raporturile dintre obiectele propriu-zise, denumite de substantive, iar dativul exprimă raportul dintre obiecte și acțiuni. Pentru exprimarea raporturilor de genitiv-dativ graiurile moldovenești și cele muntenești utilizează atât forme cazuale sintetice, cât și construcții analitice prepoziționale. Aceasta din urmă reprezintă o tendință proprie limbii române de a recurge la construcții mai puțin abstracte pentru exprimarea diferitor valori cazuale [Tratat: 175].

În vorbirea dialectală din nord-estul Republicii Moldova notăm forme cazuale sintetice de genitiv–dativ:

dácî s-o tocÇít de la ásta/ Çírili o râdicát çon pahár cu źin șî i l-ço dat Çirésî (TD, III/1, p. 95, s. Sănătăuca, rl Camenca); fáta mámi/ puișór / ce vi! sára târCîçór ( TD, I/1, p. 189, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); dúpa ś!-o trecút núnta, păríntili Çirésâ! W!ámî pi fí!c-sa acásî/ c-acúm sî númarî fáśi drum (TD, III/2, pct. 113, p. 83, Mihailovka); Câc ómulu! (TD, I/1, p. 137, pct. 63).

Și construcții analitice, exprimate prin prepoziții, nu-și pierd actualitatea pentru redarea formei cazuale de G–D:

î! Câc la ómu Çeç [ …] (TD, I/1, s. Hrușca, rl Râbnița, p. 135); i-dăm la ço¡ kopWél șî-! zîŝém […] (TD, III/1, p. 90, Sănătăuca, rl Camenca); !áca/ púni pi másî [ …] pún!-o farfurí!i ș-întK!áș dátî nanáșu spúni śi dă podárśi la śi! tíne¶ (TD, III/2, p. 81, pct. 113, Mihailovka); li mânțaÇéști la toț (TD, II/1, pct. 118, p. 161).

Redarea genitivului și dativului analitic, cu ajutorul prepoziției la, s-a păstrat din limba veche:

Într-aceasta muncă-ș deade sufletul biruitoriu și vios, luînd cununa ca un nevoitoriu destoinic (Dosoftei) [Costinescu, p. 315]. Iară cine ști ruga din lume tot omul, năzuiască să scape în casă [Dosoftei: 65].

Analizând hărțile 431, 432 ale ALM, menționăm că articolul hotărât antepus lui are o frecvență mai redusă în graiurile cercetate: táti, táti!, háni, hanúțâ!, anúțâ! (ALM I2, h. 431, 432).

Din textele dialectale am excerptat exemplele concludente:

da mă-ț într!abá la ś!-am vinít (TD, III/2, pct. 97, p 41, Vărăncău); nu/ s-o-nśepút/ ço_ntrát tç©áti n!ámurili_n_cásî/ l!-o pus dúpa másî la mása sócrulu (TD, III/2, pct. 97, p 47, Vărăncău); […] ti maríț dúpa d%nsu? (TD, III/2, pct. 97, p 41, Vărăncău); […] !eç pot sî mărg dúpa tíni (TD II (I), p. 155, pct. 118, Dubova).

Vocativul în graiurile românești este exprimat prin intonație suplimentară specifică și prin afixele caracteristice. Graiurilor din nord-estul Republicii Moldova le este specific vocativul substantivelor feminine și masculine, propriu graiurilor de tip nordic.

Exemple: il!ánî (ALM, h. 426); […] na/ nevéstî/ am gáta/ na țî li dătu!ésc (TD, I/1, s. Hrușca, rl Râbnița, p. 137); mă! cúscri/ !áca nu-s gáta (TD, II/1, Dubova, p. 158); ómule/ fă-Ç fus (TD, I/1, pct. 63, p. 136); vasíli (ALM, h. 427); nu/ mă! ba!éti/ dácî Çi-! spún!-ço povésti […] (TD, I/1, p. 140, s. Hrușca, rl Râbnița); tátî! (ALM, h. 424); móșule/ fă-Ç râșWitór (TD, I/1, p. 137; pct. 63).

Deseori vocativul este precedat sau urmat de interjecții:

da ś!-a! vinít/ mă! ba!éti? […] búna vrém!a/ bre! (TD, I/1, s. Hrușca, rl Râbnița, p. 141); dú-ti/ tu mă!! (TD, I/1, p. 140, s. Hrușca, rl Râbnița); dă-Ç suvé!cî/ nevéstî/ hă!! (TD, I/1, s. Hrușca, rl Râbnița, p. 137).

3.2. Articolul

Articolul substantival

Pentru articolul nehotărât un înregistrăm o pronunțare, cu gradul de apertură devenit mediu oŋ,çoŋ, om:

oŋ,çoŋ, om (ALM, h. 100); triméte oŋ_cunoscút (TD, I/2, Dubova, p. 156); așá ca çoŋ stárosti (TD, I/2, Dubova, p. 156); î! _om bă!ét minä!ós (TD, I/2, Dubova, p. 156); ap-on sac !-on sac/ da ma! mulț_îs ma! mulț sas (TD, I/1, p. 180, p. 99).

De regulă, în graiurile moldovenești, articolul hotărât -l de la substantivele masculine nu este pronunțat. Cauzele omiterii lui -l final au constituit obiectul de cercetare al lingviștilor A. Avram, M. Caragiu Marioțeanu, Al. Graur, A. Rosetti ș. a. În opinia lui A. Avram, dispariția lui -l a fost înlesnită de năzuința de a se produce un paralelism între formele articulate și cele nearticulate de la singular și plural [Avram 1959: 463]. Pe plan istoric, articolul hotărât -l de la substantivele masculine și neutre s-a păstrat în vorbire până în secolul al XVI-lea, reducerea acestuia fiind datată cu sec. XVII. Deja în primele monumente literare scrise pot fi întâlnite multe cazuri când articolul –l începuse a nu mai fi pronunțat. Reducerea articolului s-a intensificat în secolul următor, al XVII-lea. De prin secolul al XVIII-lea -l a încetat de a mai fi pronunțat [Frățilă 2002, 149]. Din textele vechi am excerptat exemplele:

Ce după moartea lui până astăzi îi zic sveti Ștefan Vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mîna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești (Grigore Ureche) [Ciobanu, p. 392]. Ce împăratul Râmului alt ajutoriu nu i-au făgăduit, ce i-au dat răspunsu într-acesta chip, de i-au zis: „ Eu suntu jurat, cându am stătut la împărăție, om de sabiia mea și de județul mieu să nu moară” [Ureche: 17].

Graiurile cercetate fac arie comună cu celelalte graiuri moldovenești, articolul hotărât -l de la substantivele masculine (N–A, sg.) fiind omis:

çómu sî dúŝi șî túndi çóili […] çómu sî dúŝi șî ŝ!árca dácî-! copt grâu ©r@ vérdi (TD, III/1, p. 90, 91 Sănătăuca, rl Camenca); șKdi moșn!águ în pat culcát (TD, I (I), p. 134, s. Hrușca, rl Râbnița); pi sucálî/ sucála_! mititícî nu sî púni mosóru (TD, III/2, pct. 97, p. 38, Vărăncău); s-o mântuít núnta ásta/ d!-amú p!-adắuCa !eç șî fac colác (TD, III/2, pct. 97, p. 47, Vărăncău).

În graiurile de tip nordic notăm omiterea vocalei finale a articolului substantival hotărât la genitiv-dativ: -lui. Reducerea semivocalei a fost cauzată de slăbirea articulației sunetului final și a fost notată în textele datate cu sec. al XVI-lea [Rosetti: 536]. În prezent, graiurile cercetate înregistrează două variante: cu i final redus, dar și cu i final păstrat:

[…] am ales șî núnu din párt!a Çírulu (TD, III/1, p. 95, S. Sănătăuca, rl Camenca); […] ș-apú î¡Wínî paháru ç©ámini Çí!a/ ș-apú a núnulu (TD, III/1, p. 97, S. Sănătăuca, rl Camenca); așá ș-o murít acólo-n drum/ tot în dréptu clúbulu (Ghidirim, rl Kotovsk, TD și Gl., p. 135);

nu/ s-o-nśepút/ ço_ntrát tç©áti n!ámurili_n_cásî/ l!-o pus dúpa másî la mása sócrulu! (TD, III/2, pct. 97, p 47, Vărăncău); la/ cân_!erá vrém!a d!-a_nsurátulu!/ d!-o vórbă fiś!óru/ ápu luá păríntili șî rămâné s%ŋgur cu fiś!óru sî trimáti/ zná+it/ la așá fetíțî cu cári/ zná+it/ îmblá !el tç©átî vrém!a (TD, III/2, pct. 97, p. 41, Vărăncău); !-an dat drúmul lúpulu! șî s-o dus lúpu-n pădúri (TD, I (I), p. 142, s. Hrușca, rl Râbnița); […] la sclad îl daç státulu!/ colhózulu! […] (Ghidirim, rl Kotovsk, TD și Gl., p. 133).

Studiind mai multe texte, am înregistrat în limba veche ocurența formelor cu -i păstrat și -i redus:

Ziseră: „veniți să potrebim ei de limbi, și, nu se va pomeni numele lu Israel de aciia” [Ureche: 353]. Cu mila lui Dumnezeu eu, diaconul Coresi, deacă văzui că mai toate limbile au cuvântul lu Dumnezeu în limba (lor), numai noi rumânii n-avem, și Hristos zise, Matei 109, „cine citește să înțăleagă”… (Diaconul Coresi. Psaltirea de la 1577) [Ciobanu: 186].

În aria laterală cercetată notăm atât păstrarea intactă a articolul hotărât -i la pluralul substantivelor masculine, cât și omiterea acestuia:

[…] da încotró-! întç©árśi !e mérźi/ gospodărí!a cásâ! (TD, I/1, p. 189, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); ș-apú î¡Wínî păháru vorniśéi śi! tíner@ (TD, III/1, p. 97, pct. 70).

Articolul posesiv (genetival)

Articolul posesiv este un element cu poziție proclitică, ce posedă funcții non-determinative. În prezent, formele variabile ale articolului circumscriu arii largi în Muntenia, Transilvania de sud și Dobrogea, în alte graiuri românești notăm forma invariabilă a articolului. Referindu-ne la vechimea fenomenului în graiurile românești, consemnăm că în sec al XVI-lea a invariabil apare în documentele scrise în nord-estul Transilvaniei și în nordul Moldovei. Formele variabile sunt singurele întâlnite în Țara Românească și în Transilvania de sud, dar după toate probabilitățile ele circulau și în regiunile unde a fost notat a invariabil, căci documentele scrise în aceste părți ale țării le notează frecvent. După invariabil apare din ce în ce mai frecvent în documentele moldovenești, dovadă că el tinde să se generalizeze în graiuri [Gheție 1975: 161]. Forma invariabilă a articolului posesiv în graiurile cercetate este înregistrată de h. ALM: (văr) de-a dó!l!a, dar și de textele dialectale:

ș-ápu î¡Wínî paháru vorniśéi śi! tíner@/ ș-ápu ç©ámini Çí!a/ ș-ápu a núnulu (TD, III/1, p. 97, s. Sănătăuca, rl Camenca); !ar m-o dat a dó!l!a an (TD, I/1, p. 187, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); !e!/ viné șî Wemá un n!am d!-a Çirulú! șî Çírîli Câśé/ znáĉit/ cî trébu di dus la așá cutári fetíțî (TD, III/2, pct. 97, p. 41, Vărăncău); cî/ !áca/ nănáș a śi on moș a Çeç o¶ on fráti a Çeç (TD II (I), p. 158, pct. 118, Dubova).

Articolul adjectival (demonstrativ)

Articolul determinativ s-a creat pe teren romanic oriental, pe baza pronumelui demonstrativ (acel, acea, acei, acele). Graiurile cercetate prezintă formele śel, śé!a, ś}ála, śi! (ALM I2, h. 465).

Din textele dialectale am excerptat exemplele:

[…] o vinít la míni la mása śe! mári (TD, III/1, p. 97, Sănătăuca, rl Camenca); núna śe! mári sî fáśi Çir!ásî șî mérźi múzâca șî c%ntî (TD, III/2, pct. 97, p. 47, Vărăncău); ș-apú î¡Wínî păháru vorniśéi śi! tíner@ (TD, III/1, p. 97, Sănătăuca, rl Camenca); […] sî su!é núnu ś!al mári cu nanáșu_n_carúțî (TD II (I), p. 158, pct. 118, Dubova).

3.3. Pronumele

Pronumele personal

În graiuri, în afara modificărilor de ordin fonetic, pronumele personal este similar celui din limba literară:

trébî c%nipa șî Çi ráźil (TD, I/1, pct. 63, p. 136); da i! șăd așá_mbracáț păr_nu viç d!-acólo sócri (TD, III/2, pct. 97, p. 46, Vărăncău); !e Çi dă Çí!a ș-ma-ntr!ábî dóçî șî cu dóçî cât (TD, I/1, p. 187, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); Çi cat !eç mélița (TD, I/1, pct. 63, p. 135); țî dăç pi frátili tăç șî foc țî dăç (TD, I/1, p. 141, pct. 63).

Sunt înregistrate cazuri de omitere a pronumelui personal de formă scurtă la acuzativ în vorbirea dialectală: șî dác-a da soglásâ!i sî logodím (TD, II/I, Dubova, p. 156).

Specific vorbitorilor graiului moldovean este utilizarea pronumelui dânsul/dânsa cu referință la obiecte sau ființe neumane. În literatura de specialitate se afirmă că pronumele dânsul/dânsa s-a constituit în urma desemantizării prepoziției și fuzionării elementelor componente ale construcției prepoziției cu îns cea cu de. În privința localizării fenomenului și a centrului lui de iradiere, s-a putut constata, pe baza analizei textelor vechi, că pronumele dânsul provine dintr-o arie nord-estică: Maramureș, nordul Ardealului, Bucovina, nordul Moldovei [Zagaevschi 1990: 65].

Hărțile 456, 457 ale ALM demonstrează că predilecția pentru utilizarea pronumelui personal dânsul/dânsa este specifică întregului areal moldovenesc, respectiv graiurilor cercetate:

șî dúp_aśé!a o trimKs stárostili […] ș-am logodít cu d%nsa (TD, III/1, p. 95, Sănătăuca, rl Camenca); amú núnu sî !e c%țva ç©ámen@ șî sî dúśi la d%nsu (TD, III/1, p. 98, Sănătăuca, rl Camenca); am suvé!cî/ dácă n-am hulidéț la d%nsa (TD, I/1, s. Hrușca, rl Râbnița, p. 139); așá cî-n tri! an@ nas%lu !eș cu d%nsa (TD, I/1, p. 182, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); da-s_ti_trimátî pi matá la dâns (TD, III/2, pct. 97, p. 53, Vărăncău); dácî C%ś daniílî cozoróc/ apú-ntr-aśél momént îl găsKști pi dâns (TD, III/2, pct. 97, p. 53, Vărăncău).

În plan istoric, pronumele dânsul/ dânsa caracterizează textele vechi din sec. XVI (var. însul) – XVIII (var. dânsul):

Dumnezeu l-au făcut pre dânsul, bărbat și muiare i-au făcut pre ei [Biblia: 43]. Stau împregiur dânsa trei planite-n hoabă, Soarele și Luna, și Venus, podoabă [Dosoftei: 3]. Pre la codrul Cosminului să treacă se temea de țerani, înțelegând de dânșii să nu săciuiască pădurea asupra lor (Ureche) [Costinescu: 260]. Pământul s-au desfăcut … și l-au sorbit de viu … și s-au vindecat pământul preste dânsul (Dosoftei) [Costinescu: 314].

Pronumele de politețe

Dacoromâna este singurul dialect românesc care și-a constituit pronume personale de politețe. Acestea sunt creații relativ târzii, cauzate de ierarhizarea socială a primelor noastre organizații statale și adaptate ulterior la structura limbii populare, care preferă adresarea la persoana a II-a singular [Constantinescu-Dobridor: 141].

În graiurile teritoriale notăm o varietate de forme pentru pronumele de politețe, constituite din subst. domnia + adj. posesive ta, sa, voastră, deseori prescurtate: Çatá, duÇatá, dum!atá, Çetá, dÇev©ástrî, Çev©ástrî, Ç}alór. Harta 413 înregistrează pentru aria vizată dialectismele fonetice Ç!atá (pct. 74, 80 – 83, 96 – 98, 113), matá și Ç!atá (pct. 63, 64, 69, 99, 106).

Din textele dialectale am excerptat exemplele:

no! vrem sî logodím fáta matáli (TD, II/1, Dubova, p. 156); l!-am spus cî táta a ma! da dác_îț da șî duÇ!av©ástrî (TD, III/1, p. 95, s. Sănătăuca, Râbnița); va mânțămKsc/ dumatáli (TD, I/1, s. Hrușca, rl Râbnița, p. 141); da-s_ti_trimátî pi matá la dâns (TD, III/2, pct. 97, p. 53, Vărăncău); !áca di śi an vinit la Ç!atá (TD, II/1, pct. 118, p. 156).

În pct. 63, 80–82, 113 se utilizează pronumele personal voi, cu valoare de pronume de politețe (DD, I, p. 222).

Pronume de întărire

Formele literare ale pronumelui de identitate lipsesc în graiurile cercetate, ele fiind înlocuite de forma singur, care, în urma închiderii lui i, cunoaște variantele s%ŋgur, súŋgur:

!el s%ngur Wemá lári/ a dó!l!a pom%nt sî numé vál!a borș[ …] (TD, III/2, pct. 97, p. 52, Vărăncău); !erá un çom/ avém v-o sútî di ço! a lu! s%ŋgur (TD, III/2, pct. 97, p. 55, Vărăncău); aleźé! lócu séla/ păn/ ti necăjắ! s%ngur (TD, I/1, p. 182, pct. 99).

Utilizarea dialectismului singur, cu valoare de identitate, are o vechime mare în limbă, fiind înregistrat în opera cronicarilor români:

Cetatea Hotinului grijisă Ieremie vodă cu slujitorii de ai săi nemți ce avea, iară el singur, au trecut pentru agiutoriul [Costin: 18]. Au făcut Matei-Vodă arzahal sau răvaș de jalbă la singur împăratul (Costin) [Costinescu, p. 56]:

Pronumele posesiv

În dacoromână, pronumele posesive au fost moștenite din latină, suferind schimbări însemnate. În graiurile teritoriale, acestea suferă modificări la nivel fonetic:

da paríntili Çeç (TD, I/1, pct. 99, p. 185); nânáș a śi on moș a Çeç o¶ on fráti a Çeç (TD, II/1, pct. 118, p. 158); î! m%ndrî c%nipa m!e/ așá créști (TD, I/1, pct. 63, p. 133); am a m!e ráźilî (TD, I/1, pct. 63, p. 136).

În cazul termenilor ce indică gradul de rudenie, la persoana a treia, singular, notăm pronumele posesiv într-o variantă redusă:

príndi !-a da coláś dint%! d!-amú nănáș-so (TD, III/2, pct. 135, p 178, Coșnița); nanáșu cu Çírili alKtur!a î¡_cápu mésî! ș-%ntri Çir!ásî cu nanáș-sa (TD, II/1, pct. 118, p. 160); !áca cum șKdi fráti-tu (TD, I/1, pct. 63, p. 141).

În aria cercetată notăm forma invariabilă a articolul posesiv-genitival, proprie graiurilor moldovenești:

am ales !eç çon cumnát a Çeç (TD, III/1, p. 95, s. Sănătăuca, Râbnița); !erá un çom/ avém v-o sútî di ço! a lu! s%ŋgur (TD, III/2, pct. 97, p. 55, Vărăncău); da dácâ-! a tăç/ înaínti/ nu da! Çica!úr!a nimarú! (TD I/1, pct. 99, p. 178).

Atenționăm asupra topicii pronumelor posesive, plasate deseori în procliza cuvântului determinat:

luá Çírili trimité la a lu! n!ámu¶ […] (TD, III/2, pct. 97, p 43, Vărăncău); da p!-a lu! podaróc !eç l-a_mâncát (TD, II/1, pct. 118, p. 163).

Pronumele și adjectivele demonstrative

a) Pronumele și adjectivele demonstrative de apropiere

În graiurile românești înregistrăm două tipuri de pronume și adjectiv demonstrativ: a(i)esta, specific graiurilor de tip moldovenesc și ăsta, caracteristic graiurilor de tip muntenesc. Formele moldovenești au o frecvență sporită în textele moldovenești din sec. al XVII-lea și al XVIII-lea.

Analizând hărțile termenilor acesta, aceasta (ALM, h. 465, 466), notăm în nord-estul Republicii Moldova aria formelor moldovenești aísta, a!ásta, ásta. În pct. 98 înregistrăm dialectismul fonetic a!ista!á.

dácî s-o tocÇít de la ásta/ Çírili o râdicát çon pahár cu źin (TD, III/1, p. 95, s. Sănătăuca, rl Camenca).

Atenționăm asupra topicii pronumelor și adjectivelor demonstrative de apropiere, care deseori nu corespunde normelor limbii literare.

sî dúśi a!ísta acásî/ ço stat çolecúțî la másî (TD, III/2, pct. 97, p 41, Vărăncău); s-o mântuít núnta ásta/ d!-amú p!-adắuCa !eç șî fac colácu (TD, III/2, pct. 97, p. 47, Vărăncău).

b) Pronumele și adjectivele demonstrative de depărtare

Analizând textele dialectale, notăm în nord-estul Republicii Moldova fonetismele dialectale aśéla, aśé!a:

%ntr-o dumínicî/ ma duc dimn!áța/ da !e î! di scos/ c%nipa ćé!a […] puném c%nipa pi drúć ćí!a [ …] ș-an carát no! manúșâli ćél!a acásî (TD, I/1, p. 134, s. Hrușca, rl Râbnița); an pus no! r%ndurili śél!a (TD, I (I), p. 133, Hrușca, rl Râbnița); mă! o adáus néstru ś!ála (TD, I (I), p. 134, Hrușca, rl Râbnița); țăr%na aśé!a da în látur@ (Ghidirim, rl Kotovsk, TD și Gl., p. 133).

În continuare vom prezenta exemple extrase din textele dialectale, care prezintă interes prin topica adjectivelor demonstrative de depărtare:

tot în aśé!a sárî cu răspúnsu am alés șî núnu (TD, I/1, p. 95, s. Sănătăuca, rl Camenca); púni pi másî ço tarílcî saç cum sî ma! W!ámî/ un tálźir șî pun ço șalíŋcî pi tálźiru ś!ála (TD, III/2, pct. 97, p 42, Vărăncău); !-o legát/ ca_cân_pi vórniśi śí!a (TD, III/2, pct. 97, p 43, Vărăncău).

Pronumele nehotărât

În vorbirea dialectală din nord-estul Republicii Moldova înregistrăm fonetismele dialectale: cinevai, carevai, câțivai, cevai. Evoluția istorică a acestora poate fi explicată prin epiteză:

carivá! (ALM, h. 467); !e! ur!ócu/ !ésti śinevá!/ îl dă pi m%nă/ da nu-! ními/ îl pu! pi statívi/ am spátî stră!ínî/ leg la spátî/ da n-am spátî stră!ínî/ nu !ésî (TD, III/2, pct. 97, p 39, Vărăncău); ti-! dúśi la móșu cutári șî vorbéști/ cî !áca !eç vreç sî !eç fáta lu! (TD, III/2, pct. 118, p 156, Dubova); sî ví!i cumKtri șî ma! WeÇ pi śinivá! din mahálî/ Ç!ámu¶/ cî di sárî s-porn!áscî cumătrí!a (TD, III/2, pct. 135, p 178, Coșnița); șî dácî-! śevá! śi trébui/ápu! sî búcurî (TD, II/1, pct. 118, p. 161).

Pronumele relative

Pronumele relative servesc la stabilirea unei relații de subordonare între propozițiile din frază. Idiomurile romanice orientale au dezvoltat drept pronume relativ pe qualem › quem și quid.

Care este pronumele interogativ-relativ, folosit cu referire atât la nume de ființe, cât și la nume de lucruri. În graiurile teritoriale, de regulă, el rămâne a fi invariabil. M. Vulpe în studiul Note privind sintaxa relativului care menționează că în urma unei analize sintactice exhaustive a unui mare număr de texte dialectale narative putem afirma despre extinderea actuală a fenomenului de a folosi pronumele relativ care în calitate de conector invariabil. Referindu-se la geneza fenomenului, cercetătoarea împărtășă opinia lui Densusianu, vorbind despre prezența expresiei ce conțin care invariabil în sec. al XVIII-lea și chiar al XVI-lea [Vulpe: 336]. Forma invariabilă a pronumelui care, cunoscută în limba veche, este notată și în graiurile cercetate:

l-o alés pi stárosti în_sat p!-un çom/ cári sî Wemá stanisláv (TD, III/2, pct. 97, p. 53, Vărăncău); d!-ámu śi aź!unźé %ça śé!a/ cári puné !i! (TD, II/1, pct. 118, p. 157).

Pronumele negative

a) Pronumele negativ: nimeni

Documentele sec. al XVI-lea prezintă în toate regiunile atât forma „lungă” – nimeni, cât și cea scurtă – nime. În prezent, nime este notat în Moldova, Banat, Transilvania; în restul teritoriului dacoromân, adică în Oltenia și Muntenia, Transilvania și Dobrogea, apar formele nimeni, nimini. Dacă în trecut aria lui nimeni era mai extinsă decât astăzi, forma circulând și în graiurile nordice, după sec. al XVI-lea aria lui nime s-a aflat în expansiune, eliminând în cele din urmă forma „lungă” [Gheție 1992: 119].

În arealul dialectal studiat am notat forma scurtă a pronumelui negativ nimeni:

dă! dácî !ésti çom străín î¡ cásî […] da dácî nu-! Çími-¡ cásî […] taś tího (TD, I/1, p. 179, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); !e! ur!ócu/ !ésti śinevá!/ îl dă pi m%nă/ da nu-! ními/ îl pu! pi statívi/ am spátî stră!ínî/ leg la spátî/ da n-am spátî stră!ínî/ nu !ésî (TD, III/2, pct. 97, p 39, Vărăncău); cav!©ári nu Cîc/ Çími nu C%śi (TD, III/2, pct. 97, p. 40, Vărăncău).

Încă în textele vechi moldovenești, datate cu sec. XVI – XVII, putem consemna pe lângă forma devenită mai târziu literară nimeni, dialectismul gramatical nime:

Domnul mi-i lumină și mi-i mântuință, n-am de cătră nime nice o sâință [Dosoftei: 61]. Și neavându cu nime nici un război nicăiure în Țara Muntenească, au mărsu [Costin: 16]. Iară dăstul că doslușit lucru iaste cum acești 72 de dascăli întăi au scosu-o de pre limba jidovască elinește ori în ce chip, nime nu e îndoit spre acesta [Monumenta: 155]. Nu este nime harnic să-i stea împotrivă (Neculce) Nime nu scapă de leșuiturile vrăjmașului (Dosoftei) [Costinescu, p. 142, 168].

–D înregistrăm forma dialectală nimărú!a, rezultată a disimilării, prezentă și în aria laterală estică, izolat în cea centrală, dar și în graiurile ardelene și oltene [Văsieșiu: 98]:

da dácî-! a tăç/ înaínti/ nu da! nica!úr!a nimăru! (TD, I/1, p. 179, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); fa/ s-nu_spu! nimărú!a (TD, II/1, pct. 135, p. 175, Coșnița); da dácâ-! a tăç/ înaínti/ nu da! Çica!úr!a nimarú! (TD I/1, pct. 99, p. 178); nimărú!a (ALM, h. 313).

Drept argument al vechimii formelor sintetice de exprimare a G–D, ne servesc fragmentele excerptate din textele vechi:

Cum au sosit Nicolae Vodă , venind la domnie, și făcând Divan, care jeluindu-se cei săraci pre boieri pentru strâmbătăți ce ave despre dânșii, pentru care vădzând Nicolae Vodă nedireptate n-au fățărit nimărue, ce pre mulți i-au certat din Galați păn (Nicolae Costin) [Ciobanu, p. 513].

b) Pronumele negativ: nimic

În documentele muntenești sunt notate după 1600 formele nemic, nimic, în Moldova majoritare sunt formele cu -ă: nemică, nimică.

În prezent variantele fonetice nimică, nimica apar și în Transilvania de nord, sporadic în Banat. În Muntenia se întâlnește forma scurtă nimic. Forma cu apocopa vocalei finale nimic, astăzi literară, este o inovație a graiurilor din Muntenia și Oltenia, atestată îndată după 1600. Pe parcurs ea s-a extins și asupra Moldovei [Gheție 1994: 120].

Actualmente, în arealul dialectal din nord-estul Republicii Moldova este atestată forma scurtă Çícî, specifică graiurilor de tip moldovenesc:

[…] o fr!acám în mân@/ ca șî nu ćíbî Çícî pozdéri! (TD, I/1, p. 135, s. Hrușca, rl Râbnița); da las_cî n-a ma! fi Çícî (TD, III/1, p. 101, s. Sănătăuca, rl Camenca); am îmblát !eç do! an@ di C%li șî Çícî/ nu m-a-nvățát (TD, I/1, p. 187, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); […] núma súfletu n}-o rămás șî ś!-o fos pe no!/ ma! mult Çícâ-n cásâ difél@ (Ghidirim, rl Kotovsk, TD și Gl., p. 134); nu cu suvé!ca/ Çícî (TD, III/2, pct. 97, p. 40, Vărăncău).

3.4. Numeralul

Vechii greci și latinii includeau numeralul în categoria numelor. Ca o clasă distinctă numeralul a fost considerat abia de către gramaticii Evului Mediu (denumirea o avem după fr. numeral < lat. numeralis) [Constantinescu-Dobridor: 101].

Numeralul ordinal

În opinia lui M. Gabinschi, ordinalele dacoromanice nu sunt (cu excepția lui întâi) moștenite, nici (dacă facem abstracție de recentele prim, secund, terț) împrumutate din latină. Ordinalele dacoromanice sunt formații proprii, completamente noi, cu paralele tipologice doar în limbile neromanice [Gabinschi: 23]. În vorbirea dialectală ele suferă modificări la nivel fonetic:

príndi!-a da coláś dint%! d!-amú nănáș-so (TD, III/2, pct. 135, p 178, Coșnița); nu/ înt%! cân_sî fácî núnta/ cân_núnta/ cî dup_aśé!a d!-amú dác_o pus pi cân_núnta/ ápu d!-amú śi dă Çerésă!/ śi pridáni-! dă/ śi avuț%!i-! dă/ bo!/ vaś/ ś!-acólo-! dă (TD, III/2, pct. 97, p. 42, Vărăncău); da tot spun/ cî înt%! ço fost pom%nt/ da v-o dóçî-tri! hektári_di pom%nt da/ lásî (TD, III/2, pct. 113, p. 81, Mihailovka); a dKuCa sî sculá (TD II (I), p. 158, pct. 118, Dubova).

În graiurile cercetate articolul posesiv din cadrul numeralului adverbial rămâne a fi invariabil:

d!-ámu a pátrâl!a an !ésti pç©ámî ma! múltî (TD, III/1, p. 93, S. Sănătăuca, rl Camenca); !áca sî pornéști a do!!a fráti (s. Hrușca, rl Râbnița, TD, I/1, p. 141); a dó!l!a om (TD, II/1, pct. 118, p. 162).

În ceea ce privește numeralele ordinale masculine în -lea și -le s-a constatat că în limba română veche exista o opoziție sud-nord în ceea ce privește formele de masculin ale numeralului ordinal. În Țara Românească circulau formele în -lea, în timp ce în nord erau răspândite formele în -le. La o dată nestabilită, formele sudice în -lea s-au difuzat pe întregul teritoriu nordic [Gheție 1975: 120], respectiv în aria cercetată. În prezent, în nord-estul Republicii Moldova au fost notate pentru substantivele feminine formele numeralului ordinal în -lea, înregistrate de h. ALM: (nevastă) d!-a dó!l!a, dar și de textele dialectale:

!ar m-o dat a dó!l!a an (TD, I/1, p. 187, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); !el s%ngur Wemá lári/ a dó!l!a pom%nt sî numé vál!a borș (TD, III/2, pct. 97, p. 52, Vărăncău).

Numeralul adverbial

Numeralele adverviale arată de câte ori se îndeplinește o acțiune sau de câte ori însușirea exprimată de un adjectiv este superioară sau inferioară altei însușiri: …źí!a am prăș%t-o di v-ço pátru çor@ (TD, III/1, p. 93, S. Sănătăuca, rl Camenca).

Tendința de aglutinare a numeralului adverbial a doça ©ară caracterizează graiurile cercetate. M. Vulpe, în studiul Numeralele de tipul adoară, d-a dora, a dăurat(ă) în dacoromână conclude că tendința de aglutinare a numeralului adverbial a doua oară, atestată de textele din sec. al XVI-lea și al XVII-lea, este activă în graiurile contemporane dacoromâne și aromâne. Gradul de sudură a formelor componente, la care se adaugă, adeseori, prepoziția de: de-a doua oară este variabil, indicând faptul că procesul aglutinării este în plină desfășurare. Autoarea menționează și asupra producerii neutralizării semantico-funcționale între numeralul adverbial aglutinat (aparținând grupului verbal) și numeralul ordinal, devenit invariabil, ambele forme: (de)adora (cu variantele sale) și (de)-a (l) doilea putând determina fie un verb, fie un substantiv [Vulpe: 298]

Procesul aglutinării este notat în masivul vizat, dar și în graiurile moldovenești din arii izolate:

ă!/ ći ma! faćém/ ha! on samaná d!-a dKura (s. Hrușca, rl Râbnița, TD, I/1, p. 133); aduśém CKśi manúș odátî/ da a dắçra !ar CKśi (s. Hrușca, rl Râbnița, TD, I/1, p. 133); !e șî púni a dKura (TD, III/2, pct. 97, p. 42, Vărăncău); dácî am când/ am timp ma! lung/ ma! fram%nt ço dátî șî sî númarî framântátî dădăó¶ (TD, III/2, pct. 113, p. 83, Mihailovka).

3.5. Verbul

O denumire corespunzătoare acestei clase a fost folosită pentru prima dată de către Democrit (460 –370 î. e. n.), dar fără o accepție gramaticală. Cel care face însă din el o clasă distinctă este Protagoras. Mai târziu termenul este considerat de către Platon, datorită „înțelesului” și „funcției” sale, un element de bază în exprimarea predicatului logic (unul din termenii judecății). Verbul figurează apoi în clasificările făcute de Isocrate și Anaximene, de Aristotel, de filozofii stoici, ca Aristarh, de învățații alexandrini, de gramaticul grec Dionysios Thrax și de gramaticul latin Remmius Palaemon. El nu lipsește nici din gramaticile europene, la baza cărora stă clasificarea făcută de Dionysios Thrax. Este prezent în toate clasificările tradiționale și recunoscut ca una dintre cele mai importante părți de vorbire, opusă atât clasei numelui (în care intră substantivul, adjectivul și numeralul), cât și clasei pronumelui. Lingvistica structurală îl trece printre termenii secundari, cu funcție de predicat. În limba română termenul de verb e împrumutat din franceză (< verbe < lat. verbum) [Constantinescu-Dobridor: 190].

Schimbări de conjugare

Metaplasma verbelor este un fenomen care caracterizează limba română, fiind moștenit din latina populară. În prezent, în aria cercetată, în cazul verbelor de conjugarea a III-a: (noi) spunem, (noi) mergem, (noi) facem, (noi) credem înregistrăm o zonă de tranziție de la varianta oxitonă (spuném – pct. 63, 69, 74, 96–99, 106; mergém – pct. 63, 69, 74, 81–83, 96–99, 106; făśém – pct. 63, 64, 69, 70, 74, 81, 82, 96–99, credém – pct. 63, 64, 69, 70, 74, 80–83, 96, 98, 99, 106) la cea paroxitonă (spúnem – pct. 64, 70, 113, mérgem – pct. 64, 70, 80, 113; fáśem – pct. 80, 83, 105, 106, 113, crédem – pct. 97, 113) – ALM, I2, 470, 472, 473, 499.

În cazul verbelor de conjugarea a II-a: rămânem, umplem (ALM I2, h. 494; TD I/1, p. 180, pct. 99), notăm dialectismele oxitone rămâném, împlém.

Diateza

Diateza este o categorie clasificatoare, o categorie gramaticală exprimată prin mijloace morfologice și sintactice, cu ajutorul cărora se redau diferite ipostaze ale relației dintre subiectul semantic, acțiune și obiectul semantic [Dârul: 24]. Diatezele nu sunt supuse unor schimbări esențiale în graiuri, ele se limitează la transferul unor verbe pronominale în grupa celor active sau reflexive. În prezent, în graiurile cercetate, se menține fluctuația dintre activ și reflexiv:

da !eç gândésc/ trébi c%nipa șî Çi ráźil (TD, I/1, p. 138, s. Hrușca, rl Râbnița); șî !era-n sat uúnu/ zná=it/ andré! trandaśír/ da fumé!a lu! sî Wemá s%!ca (TD, III/2, pct. 97, p. 54, Vărăncău); sî plăśé bă!éțî/ primérno/ așá un_flacaç©án oké ço fát/ cári-! viné lu!/ c-s-śí!bî haz!á!cî/ c-s-śí!bî fimé!i búnî (TD, II/1, pct. 118, p. 155, Dubova); adn%ím slovóm/ tç©átî vára trébî sî pórâ! cu d%nsa (TD I/1, pct. 99, p. 179); cári sa-nvațá bíni/ !ará ma! ușór di d%nsu/ da cári nu s-învațá bíni/ ma! greç (TD I/1, pct. 99, p. 184); ti múntu! di tors (TD, II/1, p. 172, pct. 135); m-am mântuít di urC%t (TD, II/1, pct. 135, p. 172).

Fenomenul prezentat este vechi în limbă, fiind înregistrat în vechile cronici românești: Odihnind Ștefan-Vodă , i-au venit olăcari (Grigore Ureche) [Costinescu, p. 211].

Iotacizarea verbelor

Fenomenul iotacizării verbelor, de esență fonetică, dar cu implicații importante în domeniul morfologiei, se referă, în general, la verbele moștenite în -eo, -io și la efectele elementului palatal (iot), dezvoltat în aceste grupuri, asupra consoanelor precedente [Densusianu: 283]. Problema originii, vechimii răspândirii geografice a iotacizării verbelor românești a constituit obiectul de studiu al lingviștilor români I. Iordan, E. Petrovici, Gr. Rusu, S. Pop ș. a. Prima ipoteză privind apariția formelor iotacizate a fost emisă de G. Weigand, care explică apariția formelor văzu și trimeti, depistate de el în textele vechi prin propagarea persoanei a II-a sg. – trimeți, vezi [Tratat: 178]. Cercetătorii români au combătut ipoteza sus menționată afirmând că iotacizarea verbelor românești constă în alterarea consoanelor d, t, n, l, r din tema verbelor de origine latină, sub influența iodului sau a analogiei: d › z, t › ț, n, l, r › i [Ivănescu: 412]. În prezent, înregistrăm forme iotacizate la verbele de conj. a II-a – a IV-a indicativ și conjunctiv, prezent și la gerunziu.

Reținem faptul că dacă în sec. al XVI-lea formele verbale iotacizate par a fi fost generate pe teritoriul dacoromân, în sec. al XVII-lea încep să se impună în Banat, Transilvania de nord și în Moldova, forme analogice, cu consoana radicalului „refăcută” [Saramandu: 84].

Demâneața auzi glasul mieu; demâneața sta-voiu înaintea ta și văz că Dumnezeu ce nu va fără-leage tu ești [Coresi: 43]. Să cază de cugetele sale [Coresi: 45]. Să mi-arză rărunchii, inema să hiarbă, și ochii miei milă de la tine s-aibă [Dosoftei: 5]. Și-n zilele vieții să-ț văz de frâmsețe, slujindu-ț în casă pănă-n bătrânețe [Dosoftei: 61] Să hie fără grije, s-a căzut să puie oameni sînețași (Costin) [Costinescu]. Aștepta să le vie ucaz le de la împăratul moschicesc (Neculce) [Costinescu, p. 306].

Analizând hărțile 469, 345, 308, 493, 495, 496, 508 ale ALM, semnalăm o arie compactă a formelor iotacizate în nord-estul Republicii Moldova, care corelează cu cele neiotacizate: (eu) spuç (pct. 63, 69, 74, 80–83, 96–98, 113) , (eu) spu! (pct. 99, 106) – (eu) spun (pct. 64, 99); (eu) țâç – (eu) țân (pct. 64, 70, 86); (eu) puç – (eu) pu! – (eu) pun (pct. 69, 70, 73, 78, 86); (eu) răm%ç –– (eu) răm%n ; (eu) vin (pct. 70) – (eu) viç (pct. 63, 64, 69, 74, 80, 83, 96–99, 106, 113); (ei) vin (pct. 64, 70, 99) – (ei) viç (63, 69, 74, 83, 96 – 98, 106, 113); (eu) ćeç (pct. 63, 81–83, 96, 97, 99, 113) – (eu) śeç (pct. 69, 70, 74, 80, 98, 106).

Consultând TD, am semnalat frecvența formelor iotacizate:

am samanát no!/ gândésc/ śi sî ma! púçu/ sî nu víii vrKNi! (TD, I/1, p. 133, s. Hrușca, rl Râbnița); viç acásî (TD, I/1, p. 133, s. Hrușca, rl Râbnița); dácî nu Çi-! spu! așá povésti/ ap%! ti púçu sup cap/ !áca cum șKdi fráti-tu (TD, I/1, p. 141, s. Hrușca, rl Râbnița); dar amú !el ne_nváțî/ cum sî viç încét acásî (TD, I/1, p. 190, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); la țăsút d!-amú sî spúçu (TD, III/2, pct. 97, p. 40, Vărăncău); da i! șăd așá_mbracáț păr_nu viç d!-acólo sócri (TD, III/2, pct. 97, p. 46, Vărăncău).

Timpul prezent

În nord-estul Republicii Moldova notăm sincretismul dintre forma etimologică a prezentului indicativ și imperfect. Acesta poate fi explicat pornind de la limba latină. Cuvintele, pe cale de evoluție fonetică, ajungeau la coincidențe de forme. Ulterior limba căuta să evite situația de izomorfism, recurgând la modificarea formei de prezent prin închiderea vocalei din silaba accentuată. În graiurile cercetate s-au conservat atât formele etimologice de prezent, cât și cele evoluate: Wemám „chemăm”, mânám „mânăm”, îmblám „umblăm”(ALM, h. 376, 492, 505); cu m%na ço culéźim ș-o legám snopușór (TD, III/2, pct. 97, p. 38, Vărăncău).

În pct. 81–83, pentru realia înghit notăm derivatul înNițKsc (ALM, h. 385); în pct. 118 pentru a ajuta semnalăm var. a ajutora: ço ajutorá șî ço su!é_n_carúțî (TD, II/1, pct. 118, p. 159); în pct. 83 pentru a ridica consemnăm dialectismul ar@dícî (DD, I, p. 89).

Imperfectul

La persoana a treia a imperfectului, verbele românești prezentau la un moment dat numai forma etimologică în -a, similară cu aceea de la pers. a III-a sg. Identitatea se datorează evoluției fonetice normale a celor două persoane ale imperfectului latin. Apariția desinenței -u la pers. a III-a plural urmează necesității de a anula identitatea celor două persoane ale imperfectului. Începând cu sec. al XVI-lea și până după 1800 toate textele românești consemnează numai formele etimologice de imperfect, pers. III pl.: ei cântă. În prezent, formele în -u apar într-o arie compactă care cuprinde Banatul și regiunile limitrofe și în diverse puncte ale teritoriului dacoromân, în special în Moldova, unde se explică prin influența limbii literare [Gheție 1994: 124].

Referindu-ne la masivul lingvistic cercetat, notăm la persoana a III-a, plural, formele etimologice, adică u final nu este rostit: (ei) dădé, (ei) stăté pentru (ei) dădeau, (ei) stăteau (ALM, h. 482, 486).

În textele dialectale notăm atât conservarea formelor etimologice, cât și prezența celor evoluate:

a fost odátî tri! ś!obéni […] i! tç©átî vrém!a !ará pi d!al (TD, I/1, p. 140, s. Hrușca, rl Râbnița); parínțî nu ști!é ( TD, I/1, p. 185, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); îÇ spuné parínțâ! Çe! (Matin et alii 2000: 110, Tocila); sî grămădé féti (TD, I/1, pct. 99, p. 188).

Diftongul }a din sufixul imperfectului verbelor de conj. II – IV-a la pers. I sg./pl. se monoftonghează:

ș_ápu la úrmî adunám șî făŝém Wiŝ!ç©ári […] ș_ápu_l carám șî_l duŝém acásî (TD, III/1, p. 91, Sănătăuca); sî vî spun cum m-a prigatém înaínti di arat (TD, III/1, p. 93, Sănătăuca); d!_amu nu știç/ çodátî faśém/ cânvá! faśém !izméni (TD, I/1, p. 179, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); spuném (ALM I2, h. 471).

Fenomenul monoftongării diftongului ea din sufixul imperfectului verbelor de conj. a II-a – a IV-a este vechi în limbă, iar ocurența formelor monoftongate și a celor rămase intacte era prezentă și în textele vechi:

Șidea la masă și vidé niscaiva oameni saraci dvorind prin ogradă (Neculce). Trecând … mare stricăciune și pozne făcé oamenilor pre unde lovié (Neculce) [Costinescu, p. p. 124, 236].

Diftongul ea se monoftonghează și la persoana a III-a sg.:

cân_merźé la adunát/ puné/ znáčit/ da coláś_śí!a/ puné pi coláś/ puné acoló ban@ (TD, III/2, pct. 97, p. 43, Vărăncău); șî/ ço vinít un lup !árna/ da !el avé ś!obán/ da s%ngur nu șîdé la ço! (TD, III/2, pct. 97, p. 55, Vărăncău); [ …] nírili puné ban@/ monétî/ da Çir!ása puné ço șalíncî (TD, III/2, pct. 118, p 156, Dubova); la/ cân_!erá vrém!a d!_a_nsurátulu!/ d!-o vórbă fiś!óru/ ápu luá păríntili șî rămâné s%ŋgur cu fiś!óru sî trimáti/ zná+it/ la așá fetíțî cu cári/ zná+it/ îmblá !el tç©átî vrém!a (TD, III/2, pct. 97, p. 41, Vărăncău).

Drept argument al vechimii fenomenului în limba română ne servește prezența lui în textele vechi: Nu ave cum merge într-altă parte de răul tâlhăritului (Neculce) [Costinescu, p. 298].

Mai mult ca perfectul

Mai mult ca perfectul își ia originea de la formele de mai mult ca perfect conjunctiv latin. Izolat, în aria cercetată, forma mai mult ca perfectului este înlocuită cu cea a perfectului compus:

(eu) u!tásâm (pct. 63, 64, 79) – (eu) am u!tát (74, 80–83), în pct. 96–99, 106, 113 notăm coexistența ambelor forme (ALM I2, h. 511, 512);

(ei) u!tásî (pct. 64, 70, 83, 99, 106) – o u!tát (pct. 74, 80 – 82, 96 – 98), în pct. 63, 69, 113 semnalăm ambele forme gramaticale.

a fost odátî tri! ś!obéni […] i! tç©átî vrém!a !ará pi d!al șî nu ma! vaCúsî zári di foc (TD, I/1, p. 140, s. Hrușca, rl Râbnița).

Perfectul compus

La baza noii forme de perfect compus în toate limbile romanice stă perifraza habere + participiu. În limba actuală s-a generalizat perfectul cu auxiliarul a avea. Creșterea frecvenței perfectului compus se observă începând cu primele documente scrise. În sec. XVI–XVII perfectul compus atestă o largă întrebuințare:

Șî s-au făcut lumină [Biblia: 41]. Unii dzice că i-au pârât mazâlii (Neculce). El nu iută binele și mila lui Bator Jicmontu, frățâne-său, carele l-au agiutorit împotriva turcilor, și precum au fostu în bună megieșie, așea și acmu cu Bator Andriiaș (N. Costin) [Costinescu, p. p. 176, 181].

Actualmente perfectul compus cu a este o particularitate morfologică, specifică graiurilor de tip muntenesc, fiind atestată, pentru început, în Țara Românească după 1600. În Moldova perfectul compus se formează cu ajutorul auxiliarului a avea sub forma invariabilă o, care intră în componența formei după 1600 și s-a păstrat până în prezent [Gheție 1994: 126].

Harta ALM îl consemnează pe o lucrat în întregul areal moldovenesc. Textele dialectale, însă, înregistrează utilizarea concomitentă a auxiliarelor o/a, au:

da Çírli o ma! poftít_ço șî !e l_o luát (TD, III/1, p. 95, Sănătăuca, rl Camenca); mă! o adáus néstru ć!ála/ mă! a_ntrát păn la gât în ápî (s. Hrușca, rl Râbnița, TD, I/1, p. 134); și tçoț o murít (Ghidirim, rl Kotovsk, TD și Gl., p. 135); n!_am boít di tKti félurli/ cum Ç!_o trebuít (TD, III/2, pct. 97, p 40, Vărăncău); s-o mântuít núnta ásta/ d!_amú p!_adắuCa !eç șî fac colácu (TD, III/2, pct. 97, p. 47, Vărăncău), !e!/ șî pi úrmî sî pun îŋ cáli/ cum/ câț nuntáș a sî śíbî la núntî/ din párt!a nevésti/ din párt!a Çírulu (TD, III/2, p. 79, pct. 113, Mihailovka).

La începutul sec. XVII, în inscripțiile din Maramureș, pentru prima dată în limba scrisă, apare o formă nouă la persoana III singular, cu o a perfectului compus, rezultată din asimilarea reciprocă a vocalelor a și u. În vorbirea orală forma cu o la persoana III singular o fi datând dintr-o epocă cu mult mai veche. Ea lipsește în textele religioase, fiind considerată, ca și forma cu a, în afara normei literare [Zagaevschi 1990: 99]. După C. Frâncu, forma modernă cu a la pers. III sg. a perfectului compus intră în normele limbii scrise în a doua jumătate a sec. XIX [Frâncu: 314]. În subdialectul moldovenesc este înregistrată omonimia formelor de singular și plural la pers. a III-a.

În graiurile cercetate notăm repetarea formelor atone de dativ și acuzativ ale pronumelor personale și reflexive: m-am dús-mî (pct. 63, 74, 80), ni-am dúsu-ni, v-aț dúsî-vî (pct. 63, 70, 74) – ALM, h. 460, 461.

Din Textele dialectale am excerptat exemple similare:

l_an_tă!ét_lî/ l!_an śértî_li/ l_an_śért Níni/ am pus într-%nsili śi trébu: usturó!/ frunCîș©árî/ ba pu! ș-o ś!ápî/ ș_o śerN (TD, III/2, pct. 135, p 176, Coșnița); l!-an_făcút_li (TD, II/1, pct. 135, p. 172); șî_l!-an_púsî-li (TD, I/1, pct. 63, p. 139).

Acest fenomen are o vechime mare în limbă, fiind frecvent în limba veche:

Auzitu-mi-au Domnul și mi-au trimis milă, mi-au strânsu-mi slăbiciunea de mi-au datu-mi sâlă [Dosoftei: 67]

Timpul viitor

În graiurile cercetate înregistrăm coexistența ambelor forme ale viitorului: ço! fáśi (pct. 63, 69, 74, 80 – 83, 96 – 99, 106), am sî fac (pct. 64, 70, 113) – ALM, h. 474.

Din textele dialectale am excerptat exemplele:

!e!/ om be/ c%ti v-o dóçî- tri! r%ndu¶ di pahárî/ acólo di băutúrî/ șántisî puné_ŋ_cáli (TD, II/1, Dubova, p. 157); am sî vă spun cum sî lucr!ázî l%na (TD, III/1, p. 90, Sănătăuca, rl Camenca); !eç zada+!úrli nu lI-o! riș%/ nu lI-o! fáśi (TD, I/1, pct. 99, p. 188); o! aléźi ș-o! avé șî sam%nțî pi la ánu di samanát (TD, I/1, pct. 63, p. 133).

În graiurile cercetate are loc monoftongarea diftongului }a la viitorul I, forma I, în cazul verbelor de conj. a II-a: l-o! vidé (pct. 96, 97), l-o! vidé-lî (pct. 63, 64, 69, 70, 74, 80, 81–83, 98, 101) – ALM I2, h. 462. Drept argumente ne pot servi exemplele extrase din textele dialectale:

dác_or vre părínți! sî ma dKi/ !eç mărg (TD, III/2, pct. 118, p 156, Dubova); cî/ !áca/ nănáș a śi çon moș a Çeç o¶ çon fráti a Çeç (TD II (I), p. 158, pct. 118, Dubova).

În aria cercetată, ca și în limba veche, semnalăm repetarea formelor atone de dativ și acuzativ ale pronumelor personale și reflexive pe lângă verbele la viitor: Çi-a dá-Çi (pct. 63, 69, 80, 81, 83, 96–98). Pe alocuri înregistrăm varianta apropiată de cea literară: Çi-a da (pct. 64, 70, 74, 82, 99, 106, 113) – ALM, h. 458.

Din textele vechi am excerptat exemple de forme similare:

Voi răbda pre Domnul să mă ducă-n slavă,/ Și nu m-oi mâhni-mă de lungă zăbavă/ M-oi îmbărbăta-mă ș-oi pune răbdare,/ Așteptând pre Domnul cu inema tare [Dosoftei: 62].

Modul conjunctiv

Conjunctivul în limba română a evoluat din sistemul complicat al conjunctivului latin. În graiurile de tip moldovenesc conjunctivul corespunde variantei lui literare și este supus modificărilor fonetice doar elementul distinctiv să.

șî ma rog șî plç©ái/ șî sî fácî mári (TD, III/1, p. 88, s. Sănătăuca, rl Camenca); !eç pot sî mărg dúpa tíni núma s-ŝi! mint!ós (TD, II/1, p. 155, pct. 118).

Pentru a introduce conjunctivul în aria cercetată notăm utilizarea lui și:

înśépi șî c%nti (TD, III/1, p. 97, s. Sănătăuca, rl Camenca); !eç șî !es afárî (TD, I/1, pct. 99, p. 186); ápî trébî și ti-nveț (TD, I/1, pct. 99, p. 186); ș-o aleg o¶ s-o rup așá (TD, I/1, pct. 63, p. 133); ă!/ d!-amú/ am_adús-o acásî/ ha! sî duśém la néstru/ ș-o toWím (TD, I/1, pct. 63, p. 134); șî li traźém d!-ámu cî șî nu li !éi néstru (TD, I/1, pct. 63, p. 134); șî mărg „să merg” (ALM, h. 45).

Această particularitate este veche în limbă, fiind semnalată de dialectologi în mai multe localități din aria nordică a dacoromânei.

Verbele neregulate bea, da, lua, sta, vrea înregistrează la prezent conj., pers. III sg./pl. formele specifice ariei nordice a dacoromânei: să beie, să deie, să ieie, să steie, să vreie. Formele din prima categorie sunt cele mai vechi, apariția formelor în –eie, fiind posterioară sec. al XVI-lea. În Moldova, formele analogice apar după 1600, dar de o răspândire mai mare a lor nu poate fi vorba decât în sec. al XVIII-lea. În prezent, formele din prima categorie circulă în Muntenia, Oltenia, sudul Transilvaniei, Dobrogea și vestul Banatului, în restul țării au fost notate doar formele analogice [Gheție 1994: 127]. În arealul dialectal din nord-estul Republicii Moldova au fost notate variantele specifice ariei nordice: amú/ dúpa a!ásta/ d!_amú sî puné_ŋ cáli tátu Çirilu!/ cu Çírili d!_amú […] când s_fácî răspúns/ sî déi raspúnsu (TD, III/2, pct. 118, p 157, Dubova); dác-or vr!a a vóștri sî ma !éi (TD, II71, p. 155, pct. 118); ti_! dúśi la móșu cutári șî vorbéșt@/ cî !áca !eç vreç sî !eç fáta lu! (TD, III/2, pct. 118, p 156, Dubova); dác_or vre părínți! sî ma dKi/ !eç mărg (TD, III/2, pct. 118, p 156, Dubova).

Ion Gheție susține că în Moldova formele în -eie apar după 1600, alături de cele în –ea (-a), dar de o apariție mai frecventă a lor nu poate fi vorba decât în sec. al XIII-lea. Din textele vechi am extras mai multe exemple, care ar argumenta vechimea fenomenului în limbă:

Lupu vornicul … au pus de tot omul bejenar să deie câte doi lei (Ion Neculce) [Costinescu, p. 178]. Atunce pre acea vreme cu câțiva ani mai înainte se tot băté franțuzul cu neamțul pentru Țara Spaniei, care de care s-o ieie să o stăpânească, neavând craiu (Ion Neculce) [Ciobanu, p. 453].

Participiul

Participiul este modul nepersonal (nepredicativ), caracterizat prin morfemele segmentale -t și -s (sufixe gramaticale modale). El exprimă procesul suferit de un obiect, proces conceput ca un rezultat, ca o expresie a stării obiectului, ca o însușire statică a acestuia. Prin natura sa el ține deci și de verb, dar și de adjectiv, deoarece unele caracteristici ale sale coincid total sau parțial cu cele ale verbului sau cu cele ale adjectivului. Uneori aceste două tipuri de caracteristici (verbale și adjectivale) coexistă [Constantinescu-Dobridor: 232].

Participiile scurte au fost remarcate la sfârșitul sec. XIX. Pentru început au fost înregistrate în materialele folclorice, iar mai apoi în cercetările lui G. Weigand. Făcând inventarierea acestor forme populare de participiu, numite și scurte, R. Todoran constată că ele se găsesc în următoarele verbe [Todoran 1982: 60]:

cădea > căst auzi > aust

ședea > șest găsi > găst

vedea > văst repezi > repes

pierde > piert slobozi > slobost

veni > vent

Forme scurte ale participiului sporadic sunt notate și în arealul studiat: mă! o adKus néstru ś!ála (TD, I/1, p. p. 134, s. Hrușca, rl Râbnița).

3.6. Adverbul

Adverbul n-a fost considerat de la început ca o clasă distinctă, el nu intra în clasificările făcute de Protagoras, de Platon, de Isocrate, de Anaximene sau de Aristotel. Filozofii stoici și învățații alexandrini sunt aceia care l-au scos din clasa numelui, unde fusese înglobat, și l-au considerat parte de vorbire. El a fost apoi preluat de la aceștia de către Aristarh și Dionysios Thrax, după care a apărut și în clasificarea lui Remmius Palaemon. Denumirea de adverb (< fr. adverbe < lat. adverbium „lângă verb”) demonstrează importanța pe care o acordau gramaticii latini criteriului sintactic în clasificarea unor cuvinte. Lingvistul danez Otto Jespersen l-a inclus atât în categoria părților de vorbire (partes orationis), cât și în categoria particulelor, considerându-l clasă eterogenă. După părerea sa, ca dealtfel și după părerea Școlii lingvistice de , adverbul este un termen terțiar, destinat funcției sintactice de complement circumstanțial, un termen dependent de părțile de vorbire considerate termeni secundari (cum ar fi verbul) [Constantinescu-Dobridor: 270]. În prezentul studiu ne vom referi la adverbele care comportă particularități sintactice regionale.

O frecvență sporită în realia cercetată o au formele veche amu(ș) :

[…] an luát d!-ámu căt î! toWítî !e d!-ámu (TD, I/1, p. 134, s. Hrușca, rl Râbnița); fu!©árili ma! înaínti li peri!ém/ da amú nu li peri!ém (TD, III/1, p. 88, s. Sănătăuca, rl Camenca); am tíns-o !eç/ d!-amu (TD, I/1, p. 134, s. Hrușca, rl Râbnița); la țăsút d!-amú sî spuç (TD, III/2, pct. 97, p. 40, Vărăncău); dar amú !el ne înváțî/ cum sî viç încét acásî (TD, I/1, p. 190, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); amúș (DD, I, pct. 96, p. 73).

Drept argument al vechimii acestei forme ne servește atestarea ei în textele vechi:

Avea Mihaiu vodă oști amu deprinse la izbânde, ales o samă de slujitori se să chema pre numele capitanilor săi, anumea Budzeștii, alții Rătăștii foarte stătătoare oaste [Costin: 15].

În vorbirea dialectală adverbul amu deseori este reluat în scopul conturării aspectului temporal:

amú/ catám d!-amú státivi (TD I/1, p. 178, pct. 99); d!-ámu víni o mahal!áncî șî d!-ámu î! sç©ári/ î! Níni afárî/ d!-ámu o vinít prímavara/ d!-ámu orśi Wip șî_di Nilít p%nCa śé!a/ cî trébi di_izméni/ di caméș (TD, I/1, p. 139, s. Hrușca, rl Râbnița); d!-ámu an_balănít can pânCîș©ára śé!a/ d!-ámu (TD, I/1, p. 139, s. Hrușca, rl Râbnița); dúpa ś!-am mântuít di râdicát/ ápâ! d!-ámu am mântuít di râdicát/ d!-ámu aștépt sî prășKsc (TD, I/1, p. 237, s. Lăpușna, Kotovsk).

De regulă, adverbul înregistrează particularități sintactice regionale:

ă!/ țî ma! trébi %ŋcî batatç©ári […] cî n-am ma! avút a nç©ástrî [ …] (TD, I/1, p. 135, s. Hrușca, rl Râbnița); […] d-!amú în călătorí! nu mă ma! duc (TD, III/1, p. 100, s. Sănătăuca, rl Camenca); da amú ma! ġíni/ amú-n má!cî/ Wilóț (TD, I/1, p. 179, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); ápâ! ma! ti năcăjK!/ ma! cará! stuh/ ma! l!agá! stúhu ( TD, I/1, p. 182, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); cî/ !áca/ nănáș a śi on moș a Çeç o¶ on fráti a Çeç (TD II (I), p. 158, pct. 118, Dubova).

În cazul adverbului numai înregistrăm apocopa, adică omiterea sunetului final:

da/ núma fétili/ núma fétili (TD, I/1, p. 189, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); fáśim núma cu uŋcróp (TD, I/1, p. 180, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); !áca/ !eç-s trimKs di_la cutári flăcKç/ sî daț fí!ca dúpa flăcKu lu!. (TD, III/2, pct. 97, p 41, Vărăncău); !eç pot sî mărg dúpa tíni núma s-ŝí! mint!ós (TD, II/1, p. 155, pct. 118).

Adverbul popular oliacă, de regulă, este înregistrat după formele verbale:

și în sat ma! stăm ol!ácî/ păn śi tç©átî lúm!a pl!ácî (TD, I/1, p. 190, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); aíś!-a! adús lemn_ ol!ácî (TD, I/1, p. 182, pct. 99); și în sat ma! stăm ol!ácî (TD, I/1, p. 190, pct. 99); s-o toWít !e ol!ácî (TD, I/1, p. 134, pct. 63).

Frecventă este varianta regională nicăiurea, supusă epitezei:

da dácâ-! a tăç/ înaínti/ nu da! Çica!úr!a nimarú! (TD I/1, pct. 99, p. 178).

Pentru adverbele cândva, undeva înregistrăm variantele supuse epitezei cânvai, undevai:

cânvá! faśém iizméni (TD I/1, pct. 99, p. 179); dú-ti pç©áti-! catá / undivá! în mahálî (TD I/1, pct. 63, p. 135); tot cânvá! mi-! pominí pi míni (TD, I/1, pct. 63, p. 136); stodç©álî undivá! (TD, I/1, pct. 63, p. 138).

Adverbul apoi este supus apocopei, înregistrând variantele fonetice ápî, ápi:

ápî ma! puném pod di dẹ-afárî/ din núntru (TD I/1, pct. 99, p. 182); ápî trébî și ti-nveț (TD, I/1, pct. 99, p. 186); ápu !i! al înlăturá (TD, II/1, pct. 118, p. 156).

Pentru exprimarea gradelor de comparație notăm o serie de variante dialectale, dar și literare:

așá cî ti năcăjắ!/di tot tári (TD I/1, pct. 99, p. 182); cu cât śérbi ma! mult/ cu aśé!a a sî śí!i ma! búnî (TD, III/2, pct. 113, p. 85, Mihailovka); nu tári adânc (TD I/1, pct. 99, p. 177).

3.7. Interjecția

Interjecția (< fr. interjection < lat. interjectio,-onis „ceea ce e așezat la mijloc”) n-a fost considerată clasă de cuvinte de către gramaticii greci, deoarece aceștia erau de părere că ea are un caracter „irațional”. Abia în secolul I e.n. gramaticul latin Remmius Palaemon o introduce în clasificare, alături de cele opt clase preluate de el de Ea a fost neglijată cu timpul: așa se explică absența ei din unele clasificări ulterioare. Lingvistul american Charles F. Hockett o include în categoria cuvintelor „fără flexiune”, a cuvintelor „cu formă fixă”. Același loc ocupă și în lingvistica tradițională europeană (inclusiv în cea românească). Interjecția se deosebește fundamental nu numai de părțile de vorbire flexibile, ci și de celelalte părți de vorbire neflexibile [Constantinescu-Dobridor: 280].

Referindu-se la uzitarea interjecțiilor măi și mă, cercetătorul V. Rusu susține că mă este folosită mai ales în partea de sud-est a Banatului, Oltenia, partea de vest a Munteniei și în partea de est a Dobrogei. Varianta măi e folosită, în special, într-o arie din vestul Transilvaniei și din jumătatea de nord a Moldovei [Rusu 1959: 58]. În zona studiată au fost notate variantele măi, fa, bre, frecvente în graiurile moldovenești:

ha!/ mă!/ șî Çi-! aź!utá a dúći c%nipa (TD, I/1, p. 134, s. Hrușca, rl Râbnița); mă!/ an dú-ti afárî […] șî-! vidé ś!-a fatá váca nç©ástrî (TD, I/1, p. 139, s. Hrușca, rl Râbnița); dú-ti, tu, mă!! (TD, I/1, p. 140, s. Hrușca, rl Râbnița); fa, s-nu_spu! nimărú!a! (TD, II/1, pct. 135, p. 175, Coșnița); mă!/ !a¡_cúmpărî (TD, II/1, pct. 118, p. 162); śi șî fac/ bre (TD, I/1, pct. 63, p. 142).

Înterjecția iată cunoaște o variantă regională diferită de cea literară – iacătă, rezultată a încrucișării lui iacă cu iată (Candrea):

!ácatî/ aśél ma! mári o luát smélost@ (TD, I/1, p. 140, s. Hrușca, rl Râbnița); !ácatî/ cân !arám !eç holté!/ an vrut șî ma súçu la dumnaCKç (TD, I/1, p. 142, s. Hrușca, rl Râbnița); da /!ácatî/ du șî ádî cruhuríli di la hosudárstfî cúmpărî (Ghidirim, rl Kotovsk, TD și Gl., p. 133).

Frecvente sunt interjecțiile haide, hăi:

hádi/ cî ma duc !eç/ dácî vo! va témiț […] (TD, I/1, p. 140, s. Hrușca, rl Râbnița); hádi la șc©álî! (TD, I/1, p. 186, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk); dă-Ç suvé!ca/ n!avástî/ hă!/ ha! d!-amú dischidé șî râdém (TD, I/1, p. 189, s. Staraia Kulina, reg. Kotovsk).

Din textele dialectale am extras exemple și cu alte interjecții, specifice vorbirii dialectale:

!e!/ bun ((TD, I/2, Dubova, p. 156); !e!/ sî duśé bă!tánu ísta (TD, II/1, pct. 118, p. 162); !an_cúmpărî/C%śi (TD, II/1, pct. 118, p. 162); ă!/ si șî ma! fasém/ ha! on samaná d!-a_dKura (TD, I/1, pct. 63, p. 133); ă!/ d!-amú/ am_adús-o acásî/ ha! sî duśém la néstru/ ș-o toWím (TD, I/1, pct. 63, p. 134).

3.8. Prepoziția

Prepoziția ocupă un loc special printre părțile de vorbire neflexibile. Ea apare ca o clasă distinctă chiar din antichitate, când e introdusă în clasificare de către școala stoicului grec Aristarh. De la acesta a trecut apoi în clasificarea lui Dionysios Thrax, după care și-au luat modelul gramaticile europene. Denumirea ei arată importanța pe care o acordau cei vechi criteriului sintactic: prepoziție < fr. preposition < lat. praepositio, -onis „punere înainte”, „punere în frunte”. Lingvistul german Bernhardi și lingvistul danez Otto Jespersen o includeau în clasa particulelor (a elementelor care nu intrau în categoria numelor, a pronumelor sau a verbelor). Alți lingviști, ca St. Ullmann, H. Frei, R. H. Robins, H. Sweet și B. Pottier, o consideră un instrument gramatical, o unealtă gramaticală care ar trebui să se studieze numai la sintaxă. Structuraliștii, ca Zellig S. Harris, văd în prepoziție un fel de ligament, un element conectiv (de legătură), iar în gramaticile generative (transformaționale) ea este reprezentată printr-o anumită clasă de simboluri cu care acestea operează [Constantinescu-Dobridor: 320].

Dacoromâna a moștenit un fond comun de prepoziții latinești, care au suferit mai puține schimbări decât alte părți de vorbire. Specific arealului studiat este conservarea unor forme și sensuri arhaice ale prepozițiilor, cum ar fi: păr, par, păn pentru „până” (ALM, I, h. 311).

Din textele dialectale am excerptat exemplele:

luá/ znáčit/ puné galúś pi másî […] păr_n-or viní vórniśi_n cásî […] (TD, III/2, pct. 97, p. 44, Vărăncău); păr_în sárî (TD, I/1, pct. 63, p. 137); !ácătă am azúns la copácu śel păr_în śer' (TD, I/1, pct. 63, p. 143); apâ! n-o dai păn la çúrmî/ păn sa mântu!í d!-am di țăsút (TD, I/1, pct. 99, p. 179).

Prepoziția lângă se pronunță líŋga:

vo! catáț aíś/ líŋga túrmi (TD, I/1, pct. 63, p. 140).

Pentru după notăm forma învechită dupa: dúpa (ALM, I, 518); l!-an_ pus dúpa cásî (TD, I/1, pct. 63, p. 139); […] ti maríț dúpa d%nsu? (TD, III/2, pct. 97, p 41, Vărăncău); […] !eç pot sî mărg dúpa tíni (TD II (I), p. 155, pct. 118, Dubova).

Pentru prepoziția prin înregistrăm forma veche pin (ALM, h. 326):

an_dat pin !íțî (TD, I/1, pct. 99, p. 178); ço¶ n-o dat pin !íțî drept (TD, I/1, pct. 99, p. 178); pin_ráźilî ço dă! (TD, II/1, pct. 135, p. 171); c%lțî î! da! pin darág (TD, II/1, pct. 135, p. 171); ço dăç pin râșWitó¶ tç©átî (TD, II/1, pct. 135, p. 172); șî-Ç dam pin !íțî (TD, I/1, pct. 63, p. 138).

Formele învechite pin, pen caracterizează scrierile vechi:

…și întăiu au împinsu oștile lui Sinan pașe de pen orașe [Costin: 13]. Atunce au trecut pen Ieși…în cai de olac (Neculce) [Costinescu, p. 211]. Numai ce se auzeau tunurile dând ocupuri și de pin zămci dând (Neculce) [Costinescu, p. 321].

În cazul construcțiilor de tipul după (apă) – la (apă), notăm prevalarea prepoziției la (ALM I, h. 518). Din textele dialectale am excerptat exemple similare:

da mă-ț într!abá la ś!-am vinít (TD, III/2, pct. 97, p 41, Vărăncău); nu/ s-o-nśepút/ ço_ntrát tç©áti n!ámurili_n_cásî/ l!-o pus dúpa másî la mása sócrulu! (TD, III/2, pct. 97, p 47, Vărăncău).

Construcția de tipul (îmi place) de prevalează în aria cercetată construcția (îmi place) pe (ALM I, h. 516).

Înregistrăm o fluctuație în utilizarea prepozițiilor pentru / de:

primavára am pornít sî cat loc di c%nipî (TD II (I), p. 171, pct. 135, Coșnița); avém no! acoló o valsícî/ î! búnî di c%nipî (TD, I/1, pct. 63, p. 133); o! aléźi ș-o! avé șî sam%nțî pi la ánu di samanát (TD, I/1, pct. 63, p. 133).

Comparativul de inferioritate este constituit în arealul cercetat cu ajutorul prepozițiilor decât: (el e mai mic) dícât (míne) și ca (pct. 112) – ALM I, h. 519.

Specific arealului studiat este conservarea formelor și sensurilor arhaice ale prepozițiilor sau utilizarea improprie a acestora:

șî Ç!-am cătát fiméi șî Ç!-am dat pin spátî (TD, III/1, p. 90, Sănătăuca, rl Camenca); mă! o adáus néstru ć!ála/ mă! a-ntrát păn la gât în ápî (s. Hrușca, rl Râbnița, TD, I/1, p. 134); [… ] m-a duc la izvór ș-ço spăl păn_i ápa curátî (TD, III/1, p. 90, Sănătăuca, rl Camenca); avém no! acoló o valćícî/ î! búnî di c%nipî (s. Hrușca, rl Râbnița, TD, I (I), p. 133).

Au fost semnalate și cazuri cu prepoziții repetate, în scopul conturării raportului dintre cuvinte:

î! facútî di ć!ála/ di lemn (TD, I/1, p. 135, s. Hrușca, rl Râbnița); d!-ámu víni o mahal!áncî șî d!-ámu î! sç©ári/ î! Níni afárî/ d!-ámu o vinít prímavara/ d!-ámu or_śi Wip șî_di Nilít p%nCa śé!a/ cî trébi di_izméni/ di caméș (TD, I/1, p. 139, s. Hrușca, rl Râbnița); […] d!amú !ésî parínțî Çírilu! cu icç©áni/ cu p%ni/ cu dç©áçî stacáni di băutúrî (TD II (I), p. 159, pct. 118, Dubova); trébî di dat la sç©ári/ di Nilít/ di coraț%t/ di zolít (TD I/1, p. 179, pct. 99).

Acest fenomen s-a păstrat din limba veche:

Vor cădea-n câmpuri goale și mâncate de mușini, de păsări, de gadini spurcate (Dosoftei). Grijiți bine pedestrimea, cu haine tot de feleandrăș, cu nasturi și cu cepragi de argint (Costin). [Costinescu, p. 195, 197].

3.9. Particularități sintactice la nivel de propoziție și frază

Construcții cu infinitiv sau conjunctiv

Vechimea și frecvența construcțiilor cu infinitiv (care exprimă o fază mai veche în evoluția limbii) și a celor cu conjunctiv (care sunt mai recente) au constituit obiectul de cercetare a mai multor lingviști români emeriți, cum ar fi M. Vulpe, S. Berejan și G. Ivănescu. În opinia M. Vulpe, prin tendința de a înlocui infinitivul cu conjunctivul și prin posibilitatea de a exprima această funcție sintactică printr-o construcție infinitivală sau prin una conjuncțională, limba româna se apropie de limbile balcanice: bulgara, albaneza, neogreaca și sârba [Vulpe 2006: 193].

Despre vechimea acestui fenomen relatează lingvistul român G. Ivănescu, în opinia căruia tendința de a înlocui infinitivul cu conjunctivul nu este realizată integral în textele vechi românești și de aceea se consideră că fenomenul a avut loc târziu (sec. XIV–XV) și s-a produs datorită unei cauze interne: afirmarea firească a fixării lui să ca marcă a conjunctivului. În această perioadă este atestată o predilecție pentru conjunctiv de toate graiurile dacoromâne.

Din textele vechi am excerptat mai multe exemple concludente:

Cum nu ți-e rușine a chema de carele înainte te-ai scarindivit? (Varlaam) [Costinescu, p. 257]. Deci bine ar fi, fraților, să nu vă îndemnați a pârâre pre domni, că sunt stăpâni și pomazanici a lui Dumnezeu (Ion Neculce) [Ciobanu, p. 447].

Referindu-se la vitalitatea construcțiilor cu infinitiv în graiurile dacoromâne, S. Berejan menționa că începând cu a doua jumătate a sec. XVIII, și în special în sec. al XIX-lea, acestea își extind aria de circulație datorită utilizării conjunctivului pe lângă substantiv și adjectiv și posibilitatea de a se construi cu un număr mai mare de prepoziții. În această perioadă este notată o predilecție vădită pentru construcțiile cu infinitiv în detrimentul celor de conjunctiv. Prin urmare, conclude autorul, procesul începe să se desfășoare în sens invers, sub influența modelelor străine [Berejan: 48]. M. Vulpe susține că procesul de înlocuire a infinitivului prin conjunctiv nu s-a încheiat nici pentru construcțiile în care în limba literară a învins conjunctivul [Vulpe 2006: 225].

Referindu-ne la situația creată în arealul dialectal din nord-estul Republicii Moldova, remarcăm frecvența construcțiile infinitivale în raport cu cele conjunctive, specifică și altor graiuri laterale și izolate:

ș-am înŝepút a învălí pi sul / ș-am înśepút a țKsî (TD, III/1, p. 90, Sănătăuca, rl Camenca); ha!/ mă!/ șî Çi-! aź!utá a dúći c%nipa (TD, I/1, p. 134, s. Hrușca, rl Râbnița); […] înśépi sî c%nti (TD, III/1, p. 96, Sănătăuca, rl Camenca); ha!/ mă! șî Çi-! aźutá a dúśi c%nipa (TD, I/1, p. 134, s. Hrușca, rl Râbnița); [ …] ș-am înśepút a_nvălí (TD, III/2, pct. 97, p. 38, Vărăncău);

dar

înśépi sî c%nti múzica la Çíri d!-o párti/ la Çir!ásî d!-o párti (TD, III/2, pct. 113, p. 79); primavára am pornít sî cat loc di c%nipî (TD II (I), p. 171, pct. 135, Coșnița).

Propoziția

Predicatul poate fi exprimat prin interjecții:

ș-ápK! cu_suvé!ca…hâț_îŋcólo/ hâț_îŋcólo/ hâț_îŋcólo/boc/ boc/boc (Matin et alii 2000: 68, Valea Hoțului); ș-o puném șî boc_boc/ boc_boc/ boc_boc/șî sî fáßi unt (Matin et alii 2000: 75, Valea Hoțului)

Predicatul pate fi plasat în prepoziția subiectului:

avém no! acoló o valsícî/ î! búnî di c%nipî (TD, I/1, pct. 63, p. 133); o scobór !eç din pod/ ráźila śé!a (TD, I/1, pct. 63, p. 136); an_vinít !eç acásî (TD, I/1, pct. 63, p. 137); e!! nu făßáç// !erá săraß çámni (Matin et alii 2000: 79, Valea Hoțului)

Înregistrăm cazuri de reluare a aceluiași predicat:

ș-așá ni vârám/ ni v%rám … pi supt m%nî úna dúpa álta (TD I/1, pct. 99, p. 188); aśí! do! fraț așt!áptî/ așt!áptî/ nu víni (TD I/1, pct. 63, p. 141); puné așá/ Çírili puné ban@/ monétî (TD, II/1, pct. 118, p. 156); a dKuCa sî sculá/ ásta sára/ a dKuCa sî sculá (TD, II/1, pct. 118, p. 159), ș-adúc/ pi nun al adúc (TD, II/1, pct. 118, p. 160); an_facút-o …/ an_facút așá ca manúșa (TD, I/1, pct. 63, p. 135); an_tors !eç an_muntuít c%nipa/ an_muntuít pașKli/ an_muntuít feștíla (TD, I/1, pct. 63, p. 137); adúś statívî/ adúś álta (TD, I/1, p. 138, pct. 63).

Fraza

Coordonarea în frază

În dialectologia română este admis faptul că din punct de vedere sintactic, dialectele și graiurile se apropie de limba literară mai mult decât sub orice alt aspect. După cum reiese din puținele studii de sintaxă dialectală, apărute până în prezent, ariile sintactice sunt, în general, cu mult mai vaste decât cele fonetice sau lexicale, cuprinzând uneori mai multe unități dialectale distinctive [Vulpe 1980: 9]. Graiurile cercetate, la nivel sintactic, fac arie comună cu graiurile moldovenești, conservând mai multe elemente arhaice la construcția frazei. În cele ce urmează vom prezenta particularitățile sintactice, care caracterizează graiurile din nord-estul Republicii Moldova.

Propoziții coordonate copulative

Propozițiile coordonate copulative au o frecvență sporită în graiurile cercetate, fiind introduse prin juxtapunere sau prin conjuncția și:

m-an dus !eç/ am alés-o c%nipa śé!a (TD, I/1, p. 133, s. Hrușca); avém no! acoló o valśícî/ î! búnî di c%nipî (TD, I/1, p. 133, s. Hrușca); cu m%na ço culéźim ș-o legám snopușór (TD, III/2, pct. 97, Vărăncău); șî n!-am cătát fimé!i șî n!-am dat șî n!-am dat prin spátî/ ș-am luát-am pus pi várgî (TD, vol.III/1, p.90, s. Sănătăuca, rl Camenca).

Este relevantă repetiția conjuncției și:

ș-ço adúc/ ș-ço usúc (TD, III/1, p. 89, Sănătăuca); ș-ápu am luát/ ș-am Nilít tórtu ŝéla (TD, III (I), p. 89, Sănătăuca, rl, Camenca); ș-ápu am adús alergatç©ár!a șî urzîtç©ár!a/ ș-am urC%t (TD, III/1, p. 89, Sănătăuca , rl Camenca); șî luám scúlu di_pi râșWitó¶/ șî-l luám șî-l dam la zolít/ șî-l zolím/ șî-l spalKm/ șî-l uscKm (TD, III/2, p. 38, pct. 97, s. Vărăncău); núna śe! mári sî fáśi Çir!ásî șî mérźi múz%ca șî c%ntî (TD, III/2, pct. 97, p. 47, Vărăncău).

Conjuncția și este consemnată și cu valoare adversativă:

sî ví!i cumKtri șî ma! WeÇ pi śinivá! din mahálî/ Ç!ámu¶/ cî di sárî s-porn!áscî cumătrí!a (TD, III/2, pct. 135, p 178, Coșnița); li-mplém/ serbém uŋcróp/ ș-li-mplém ș-ma! rKbdi/ ș-s!árbî/ ș-nu turnám d!-ámî ácru (TD, I/1, p. 180, pct. 99); ș-î¡cç©áśi_¡coló śí-! făśé/ șî al înlăturá (TD, II/1, pct. 118, p. 156).

Propoziții coordonate adversative

Frecvente în graiurile dacoromâne sunt conjuncțiile adversative iar, da(r), care au cea mai scăzută valoare adversativă și deseori se apropie de semnificația conjuncției copulative. S. Teiuș subliniază că frecvența conjuncțiilor da(r), iar duce deseori la pierderea nuanței adversative și determină transformarea acestei conjuncții în marcă sintactică emfatică [Teiuș: 115]. De frecvența sporită a acestei conjuncții în graiurile cercetate ne convingem analizând textele dialectale:

avém périi/ da nu li peri!ém (TD, III/1, p. 89, Sănătăuca , rl Camenca); çon Wiś!ór î! în ades/ da únu-! acásî (TD, II/1, pct. 118, p. 163); dácî védi çun çom/ ápu váca vç©ástrî ço sî féti çon boç/ da dácî ço fiméi/ însámnî c-ço źiț%cî (TD, III/1, p. 90, Sănătăuca , rl Camenca); ca sî śi!i ma! puț%ni strúgur@/ da sî śi!i ma! sănătç©ásî (TD, III/1, p. 92, Sănătăuca , rl Camenca); al sculá pi áltu/ !ar alt sité (TD, I/1, p. 184, pct. 99).

Conjuncția dar exprimă raporturi opozitive medii, având și nuanțe semantice delimitative:

răvácu î! ma! curát/ da-! ma! slabúț (TD, III/1, p. 93, Sănătăuca , rl Camenca); !e! ur!ócu / !ésti śinevá!/ îl dă pi m%nă/ da nu-! ními/ îl pu! pi statívi/ am spátî stră!ínî/ leg la spátî/ da n-am spátî stră!ínî/ nu !ésî (TD, III/2, pct. 97, p 39, Vărăncău); […] nírili puné ban@/ monétî/ da Çir!ása puné ço șalíncî (TD, III/2, pct. 118, p 156, Dubova); di la míni puțântél/ da di la dumneCKç mult! (TD, III/2, pct. 118, p 161, Dubova)

Propoziții coordonate disjunctive

Propozițiile coordonate disjunctive se realizează cel mai frecvent prin conjuncția ori. O utilizare mai sporadică o au conjuncțiile ori, sau, ba:

ș-o alég o¶ s-o rup așá (TD, I/1, p. 133, s. Hrușca); púni pi másî ço tarílcî saç cum sî ma! W!ámî !al/ un tálźir șî pun ço șalíŋcî pi tálźiru ś!ála (TD, III/2, pct. 97, p 42, Vărăncău); puném áța_n_tri!/ ațá p!-o rotíśícî çor luám muc șî-l puném șî-l rasuśém/ șî-l urC%m șî cu colórili batém/ cu négru/ șî faśém Wilím (TD, III/2, pct. 113, p 78, Mihailovka); l-an_tă!ét-lî/ l!-an śértî-li/ l-an_ śért Níni/ am pus într-%nsili śi trébu: ustiró!/ frunCâș©árî/ ba pu! ș-o ś!ápî/ ș-o śerN (TD, III/2, pct. 135, p 176, Coșnița).

Subordonarea în frază

Propoziția subordonată (sau dependentă) depinde gramatical de o altă propoziție (de cea regentă), îndeplinind pe lângă aceasta funcția unei părți de propoziție (subiect, nume predicativ, atribut etc.).

Subordonata atributivă

Propoziția atributivă constituie în frază o realizare propozițională a atributului. Ea are o frecvență mai redusă în graiuri, în plan comparativ cu celelalte subordonate. În cele mai dese cazuri ea este introdusă prin intermediul pronumelui relativ care, rămas invariabil:

o rămás núma źíțâli cári-s ma! tar@ (TD, III/1, p. 138, s. Sănătăuca, rl Camenca); bKțu śéla/ cári leź la sul/ sî W!ámî várgî (TD, I/1, p. 133, s. Hrușca, rl Râbnița); la șásî pân la opt víțî/ cári socotésc cî-! búnî di rç©ádî (TD, I/1, p. 237, s. Lăpușna, Kotovsk); l-o ales pi stárosti în_ sát p!-un çom/ cári sî Wemá stanisláv (TD, III/2, pct. 97, p. 53, Vărăncău).

Sunt frecvente cazuri de introducere a atributivelor prin intermediul adverbului relativ cum:

nu/ d!-amú/ cân_o_mărs întrebár!a la çópśi! shod/ cum sî puném númili sátulu!/ ápu toț ço strâgát/ cî dácî raz la no! s-o alés stárostili stanisláv/ ha! ș-om púni númili sátulu! tot stanisláv (TD, III/2, pct. 97, p. 53, Vărăncău).

Propoziția completivă

Propoziția completivă îndeplinește rolul complementului direct sau indirect la nivel de frază. Aceasta se realizează în graiurile teritoriale, de regulă, prin conjuncțiile că, să, ca să, dacă, de sau prin adverbele relativ-interogative cum, unde, când:

!e!/ viné șî Wemá un n!am d!-a Çirulú! șî Çírâli Câśé/ znácit/ cî trébu di dus la așá cutári fetíțî (TD, III/2, pct. 97, p. 41, Vărăncău); ti-! dúśi la móșu cutári șî vorbéști/ cî !áca !eç vreç sî !eç fáta lu! (TD, III/2, pct. 118, p 156, Dubova); [… ] cî nu ma! țâç W!ar mínti cât am peri!ét (TD I/1, p. 136, s. Hrușca, rl Râbnița); î! scot afárî/ șî văd ś!-a fătá váca (TD, III/2, pct. 97, p 39, Vărăncău); [ …] !eç vă spun cári cât avé vo!ínțî (TD, III/2, pct. 97, p. 44, Vărăncău); [ …] șî púni c%t ári ço sútî-dóçî (TD, III/2, pct. 113, p. 83, Mihailovka); dácî-! p%nCî/ cro!éșt@ căméșî/ cro!éșt@ śi-ț trébu di altś!avá! (TD, II/1, pct. 135, p. 173, Coșnița); șî duc cári dovidéști (TD, III/2, pct. 118, p 161, Dubova); an_u!tát șî va spuu/ cî dúpa tors/ an_râșWí!et șî râșWitó¶ n-avém (TD I/1, p. 137, s. Hrușca, rl Râbnița); Çírili o Câs/ cî !áca cutári a śi nanáș […] (TD, III/2, pct. 97, p. 43, Vărăncău); da tot spun/ cî înt%! ço fost pom%nt/ da v-o dóçî-tri! hektári di pom%nt da/ lásî (TD, III/2, pct. 113, p. 81 , Mihailovka); [ …] șî pun Çir!ása la dâns pi bráțî șî spun/ cî cum țî-! cătá-o/ așă-! avé-o (TD, III/2, pct. 113, p. 82 , Mihailovka); am sî vă spun cum sî lucr!ázî l%na (TD, III/1, p. 90, s. Sănătăuca, rl Râbnița); sî vî spun cum m-a prigatém înaínti di arat (TD, III/1, p. 93, Sănătăuca); ă!/ mă gândésc !eu/ śi șî fac? (TD I/1, p. 133, s. Hrușca).

Propoziția circumstanțială

Propoziția circumstanțială temporală

Propoziția circumstanțială de timp constituie în frază o realizare propozițională a complementului circumstanțial de timp. Raportul de simultaneitate în graiurile studiate este exprimat, în cele mai dese cazuri, prin adverbul când, cât, cu cât:

cî la !árnî/ cân-a śi frig/ atúnś!a o! tç©árś!-o (TD, I/1, p. 136, s. Hrușca, rl Râbnița); !ácatî/ cân !arám !eç holté!/ an vrut șî ma súu la dumnaCKç (TD, I/1, p. 142, s. Hrușca, rl Râbnița); la/ cân_!erá vrém!a d!-a_nsurátulu!/ d!-o vórbă fiś!óru/ ápu luá păríntili șî rămâné s%ŋgur cu fiś!óru sî trimáti/ zná+it/ la așá fetíțî cu cári/ zná+it/ îmblá !el tç©átî vrém!a (TD, III/2, pct. 97, p. 41, Vărăncău); cu cât śérbi ma! mult/ cu aśé!a a sa śí!i ma! búnî (TD, III/2, pct. 113, p. 85, Mihailovka).

Raportul de anterioritate este redat prin subordonatele temporale, introduse prin elementele de relație: când, de când, după ce, dacă, cum. Cele mai răspândite elemente introductive ale temporalei sunt conectivele când, după ce, dacă:

dúpa śi ço upărésc/ m-ă duc la izvór (TD, III/1, p. 90, s. Sănătăuca, rl Camenca); dúpa śi am tors/ cât n!-a trebuít (TD, III/1, p. 91, s. Sănătăuca, rl Camenca); dúpa śi ço púnim acólo/ ço śercKm (TD, I/1, p. 234, s. Lăpușna, rl Kotovsk); dácî C%ś daniílî cozoróc/ apú-ntr-aśél momént îl găsKști pi dâns (TD, III/2, pct. 97, p. 53, Vărăncău).

În opinia lingvistului I. Gheție, după ce este conectivul-tip pentru exprimarea raportului de anterioritate și circulația acestei locuțiuni conjuncționale în graiurile dacoromâne este generală.

dúpa śi !eșK vórniśi afárî/ d!_amú sî prndé a legá_ŋ_cásî/ nanáșî/ stárostí! cum s-o gra!ít i! acoló (TD, III/2, pct. 97, p. 45, Vărăncău); […] dúpa ś!-o sWimbát colácu/ îl daç colácu Çírulu (TD, III/2, pct. 113, p. 80, Mihailovka); dúpa ś!-o trecút núnta/ păríntili Çires%! W!ámî pi fí!c-sa acásî/ c-acúm sî númarî fáśi drum (TD, III/2, pct. 113, p. 83, Mihailovka).

Raportul de posterioritate în graiurile cercetate este redat de temporala introdusă prin conjuncția până:

păr_o aźúns Çir!ása acoló/ çó aźúns șî CKstr!a acoló (TD, III/2, pct. 97, p. 45, Vărăncău); da i! șăd așá_mbracáț păr_nu viç d!-acólo sócri (TD, III/2, pct. 97, p. 46, Vărăncău); faśém fócu așá păn_vidém cî-! śerbínti (TD, III/2, pct. 113, p. 87, Mihailovka).

Ca și conjuncția până, locuțiunile până când și până ce introduc o temporală în raport de posterioritate, precizând limita acțiunii din regentă:

amú stricurám láptili_n_ulśorúșî/ șî-l puném/ șKdi láptili pKn_sî príndi (TD, III/2, pct. 113, p. 87, Mihailovka).

Propoziția circumstanțială cauzală

Propoziția circumstanțială de cauză constituie în frază o realizare propozițională a complementului circumstanțial cauzal. În aria examinată aceasta este implementată prin conectivele că, ca să, pentru că, dacă, fiindcă, din cauză că, în vedere că. Cel mai frecvent rămâne a fi conectivul că:

am prigătít çon buto!éș/ cî !ará źí!a nu pre mári (TD, III/1, p. 92, s. Sănătăuca, rl Camenca); d!-ámu trébu !e malițátî/ cî-! uscátî (TD, I/1, pct. 63, p. 135); […] źínu ś!-al di la t!ásc îl puném d!-o párti/ cî-! ma! tári (TD, III/1, p. 93, s. Sănătăuca, rl Camenca).

O frecvență mai redusă o are conectivul ca să:

o puném r%ndu¶ ca sî n-o str%ngî vrKNili (TD, I/1, p. 133, s. Hrușca, rl Râbnița); púç Wétri acoló pi d%nsa/ cî șî nu sî h%țâ!i (TD, I/1, pct. 63, p. 135); o! raźilá-o/ ca_sî nu_sî rúpî tári (TD, I/1, pct. 63, p. 136).

Au fost înregistrate cauzale incluse prin dacă sau că dacă:

d!-ámu pç©áti m%n!-o! báti/ cî d!-ámu az/ dác-o plç©át/ cum o! báti (TD, I/1, p. 135, s. Hrușca, rl Râbnița); nu/ d!-amú/ cân_o_mărs întrebár!a la çópśí! shod/ cum sî puném númili sátulu!/ ápu toț ço strâgát/ cî dácî raz la no! s-o alés stárostili stanisláv/ ha! ș-om púni númili sátulu! tot stanisláv (TD, III/2, pct. 97, p. 53, Vărăncău).

Propoziția circumstanțială de scop

Propoziția circumstanțială de scop sau finală constituie în frază o realizare propozițională a complementului circumstanțial de scop. În graiurile teritoriale, subordonatele finale sunt încorporate, de regulă, prin conectivele ca să, să. După M. Avram, conjuncția compusă ca să, atestată din sec. al XVI-lea, exprimă mai precis raportul final decât conjuncția să, de aceia este utilizat mai frecvent, fapt înregistrat și în zona vizată:

pu! șî fuśéi!/ cî șî_ nu_ sî_ŋclś!áscă (TD, I/1, p. 138, s. Hrușca, rl Râbnița); l!-an pus dúpă cásî/ ca șî nu li plç©á!i (TD, I/1, p. 139, s. Hrușca, rl Râbnița); !áca/ !eç-s trimKs di_la cutári flăcKç/ sî daț fíca dúpa flăcKu lu! (TD, III/2, pct. 97, p 41, Vărăncău); luám nátra din úrmî ș-o unźém cu maligúța șî cu_apușç©árî/ ca sî márgî Xíni sî nu s-îŋcîlś!áscî śírili (TD, III/2, pct. 113, p 77, Mihailovka); sî ví!i cumKtri șî ma! WeÇ pi śinivá! din mahálî/ Ç!ámu¶/ cî di sárî s-porn!áscî cumătrí!a (TD, III/2, pct. 135, p 178, Coșnița).

Propoziția circumstanțială modală

Propoziția circumstanțială de mod constituie în frază o realizare propozițională a complementului circumstanțial de mod. Ea se integrează prin cuvintele conjunctive cum, după cum, ca cum, fără să, după cât, cât:

n!-am boít di tKti félurili/ cum Ç!-o trebuít (TD, III/2, pct. 97, p 40, Vărăncău); dúpa śi !eșK vórniś afárî/ d!_amú sî prindé_a legá_ŋ_cásî/ nanáșî/ stárostí! cum s-o gra!ít i! acoló (TD, III/2, pct. 97, p. 45, Vărăncău); […] !-o legát/ ca_cân_pi vórniśi śí!a (TD, III/2, pct. 97, p. 43, Vărăncău); di rarít ço rarésc vârtoșKl/ ca cum ço fram%nt/ ș-așá ço rarésc (TD, III/2, pct. 113, p. 83, Mihailovka).

Propoziția circumstanțială condițională

Propoziția circumstanțială condițională exprimă o condiție sau o ipoteză, de a cărei îndeplinire depinde realizarea acțiunii din regentă. Conjuncția-tip a condiționalei este dacă:

dácî védi ço¡ çom/ ápu váca nçoástrî ço sî féti çon boç […] (TD, III/1, p. 90, Sănătăuca, rl Camenca); da dácî veC/ fumé!i or_fetíțî/ ș-apú! fátî źiț%cî (TD, I/1, p. 139, s. Hrușca, rl Râbnița); da/ çot/ dácî !erá bă!ét di gospodá¶/ î! da o paréWi di ca!/ ço carúțî/ nu/ i faśé cásî/ d!-amú ásta párt!a Çírulu/ șî pom%nt acoló/ dac_avé mult pom%nt apú !éra șî lac […] (TD, III/2, pct. 97, p. 42, Vărăncău) dácî-! p%nCî/ cro!éșt@ căméșî/ cro!éșt@ śi-ț trébu di áltś!ava! (TD, II/1, pct. 135, p. 173, Coșnița); dác-s-o uscát/ t!-apúś di scarmanát îm_m%n@ (TD, II/1, pct. 135, p. 173, Coșnița).

CAPITOLUL IV. Particularități lexicale

Lexicul graiurilor populare atrage din ce în ce mai mult atenția cercetătorilor. Cuvintele și expresiile populare constituie mărturii cristalizate ale felului de trai, ale obiceiurilor, năzuințelor, gândurilor și amintirilor multor generații [Pavel 2005: 91]. O serie de termeni deosebiți după proveniență, vechime și aria pe care o circumscriu în graiuri sunt înregistrați de hărțile lexicale ale atlaselor lingvistice. Interpretarea acestora permit a soluționa mai multe probleme ce țin de trecutul lingvistic al anumitor regiuni și poziția lor în cadrul dacoromânei. M. Caragiu Marioțeanu, referindu-se la importanța studierii vocabularului dialectal, susține că particularitățile lexicale, fiind prin natura lor „unicate” și, deci, irepetabile, nu au o pondere prea mare la soluționarea acestei probleme. Totuși, atunci când „noțiunile importante” sunt denumite diferit într-o regiune sau alta, când cuvintele fac „arii distincte”, elementele lexicale pot fi avute în vedere, alături de cele fonetice [Caragiu Marioțeanu: 36].

În continuare vom analiza trăsăturile distincte ale arealului cercetat, pornind de la componența lexicală sub raport etimologic.

Ca și în cazul limbii literare, structura etimologică a lexicului dialectal consistă din mai multe straturi etimologice: stratul lexical de cuvinte autohtone și moștenite, superstratul lexical de origine slavă, adstratul maghiar, turc, grec, germanic. Graiurile laterale din nord-estul Republicii Moldova se deosebesc de restul teritoriului dacoromân prin păstrarea unor faze mai vechi de evoluție a lexicului, înfățișând niște resturi ale unei foste arii lexicale mai mult sau mai puțin unitare. Frecvente în aria cercetată sunt cuvintele moștenite, care au o vechime mare în limbă și împrumuturile recente din graiurile ucrainene și ruse. Deseori acestea caracterizează și alte graiuri laterale și izolate ale subdialectului moldovenesc.

4.1. Stratul lexical de cuvinte autohtone și moștenite

Unități lexicale daco-geto-tracice sunt considerate cuvintele păstrate din idiomurile vorbite în fosta Dacie și, în general, din Peninsula Balcanică. Ele sunt reduse numeric și au putut fi stabilite doar prin prisma limbii albaneze. Un studiu detaliat privind cuvintele de origine traco-dacică aparține lingvistului român Alexandru Rosetti, expus în cele două volume ale lucrării Istoria limbii române (I. Limba ; II. Limbile balcanice, București, 1938). În opinia lui G. Mihăilă, meritul deosebit al savantului a constat în selectarea, în urma unei riguroase analize, din lista de 185 de cuvinte comune limbilor română și albaneză, întocmită de Alexandru Philippide (Originea românilor, II, p. 694–761), a 80 de unități lexicale a căror proveniență din substratul traco-dacic era temeinic argumentată (în edițiile ulterioare, această cifră a fost argumentată cu prudență până la 91, plus 14 cuvinte probabil autohtone; ed. 1986, p. 239–255) [Mihăilă 2006: 1].

Alte contribuții esențiale la studiul aprofundat al cuvintelor de origine autohtonă aparțin lingviștilor A. Graur (Fondul principal al limbii române, București, 1957), I. I. Russu (1. Elemente autohtone în limba română, Ed. Academiei, București, 1970, 2. Etnogeneza românilor, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981), G. Mihăilă (vezi: Dicționar al limbii române vechi, București, 1974), Marius Sala (De la latină la română, București, Univers Enciclopedic, 1998), Grigore Brâncuș (Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Editura: Dacica, 2009) etc.

Referindu-ne la elementele de origine traco-dacică, înregistrate de textele dialectale și atlasele lingvistice pentru nord-estului Republicii Moldova, consemnăm frecvența vocabulelor: strug „fructul viței de vie”, butuc, rânză, brâu etc.

Strug ar fi cel mai vechi termen pentru denumirea fructului viței de vie în formă de ciorchine, apreciat de mai mulți lingviști drept autohton. Ca argument în sprijinul tezei privind vechimea cuvântului strug și circulația lui extinsă în trecut în graiurile dacoromâne ne servește aria laterală de nord-est, pe care o formează în prezent, căci anume asemenea zone, conform teoriei ariilor a lui Matteo Bartoli (1873–1946), păstrează faze mai vechi de evoluție a limbii și înfățișează niște resturi ale unei foste arii mai mult sau mai puțin unitare. Actualmente aria laterală a termenului strug cuprinde graiurile moldovenești din nordul Bucovinei, nord-estul și sud-estul Basarabiei, de asemenea, graiurile din Transnistria, din unele enclave din sud-estul Ucrainei și din regiunea Omsk a Federației Ruse (pct. 75) (ALRR.Bas., h. 106).

Pentru denumirea butucului de viță de vie în graiurile românești am semnalat variantele lexicale: butuc, tufă, corci, cust, pom etc. Etimologia acestora este diferită, deosebite fiind și ariile de răspândire, vechimea și semnificația lor concretă. Termenul cel mai frecvent întâlnit în nord-estul Republicii este butuc (ALRR. Bas., h. 103). Etimologia cuvântului este neclară. Schuchardt propune pentru originea acestuia rădăcina but-, pe care O. Densusianu o consideră de origine cumanică (cuman. butak „ramură”), Tiktin – de origine slavă, iar L. Șeineanu propune o etimologie turcă (< tc. buduk). După A. Ionescu [Ionescu 1984: 477], butuc are o origine autohtonă, etimologia turcă fiind improbabilă, deoarece influența turcă s-a exercitat în limba română mai ales în domeniul termenilor referitori la viața citadină, în vreme ce vocabula dată aparține domeniului silvo-agricol, în care influența turcă este minimă. Se presupune, de asemenea, că butuc este moștenit din latina dunăreană, în care e format din botum „lemn rupt sau ros din cauza întrebuințării” (SDELM, p. 65). Credem că butuc este cel mai vechi termen de proveniență autohtonă pentru denumirea plantei vița de vie. În graiurile moldovenești, cuvântul butuc, prin diferite asocieri, a dezvoltat semnificațiile secundare: 1.„talpa stativelor” (TD, II (I), p. 3), 2.„valul la fântână” (DD, I, p. 186).

Pentru realia stomac de pasăre înregistrăm dialectismul lexical rânză, care are o circulație extinsă în majoritatea graiurilor dacoromâne: !e-! scos máț%li/ !e-! scos r%nCa (TD, I/1, p. 180, pct. 99). Grigore Brâncuș îl apreciază de origine autohtonă, atestându-l și în istroromână (rănză). Cercetătorul conclude că din română acest termen a pătruns în graiurile ucrainene și în alte limbi vecine [Brâncuș: 109]

Actualmente dispunem de un șir de lucrări valoroase privind caracterul latin al limbii române, frecvența și importanța fondului lexical latin. În opinia acad. Marius Sala, termenii latinești sunt importanți, în sensul că sunt cei mai frecvenți. Ei au o bogată încărcătură semantică și au multe derivate, deci ocupă o poziție centrală în structura lexicului românesc [Sala 2006: 8]. Aceste trei caracteristici au stat la baza unei cercetări comparative a lexicului romanic, elaborată de Lingvistică din București (Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, București, 1988), în care limbile romanice au fost comparate la nivelul vocabularului de bază actual, cuprinzând în jur de 2500 de cuvinte pentru fiecare limbă. S-a constatat că în română, la fel ca în celelalte limbi romanice, termenii moșteniți din latină ocupă rangul I, adică au cea mai mare pondere (în vocabularul reprezentativ al românei – VRR 30%). Prin cuvintele moștenite se exprimă denumirile referitoare la om, la familie, la gradele de rudenie, la calitățile și defectele oamenilor, la principalele lor acțiuni, la obiectele muncii, la manifestările naturii, la animalele domestice sau sălbatice, la mijloacele de hrană, într-un cuvânt, la tot ce este mai strâns legat de existența individuală și socială a omului, în legătură cu mediul înconjurător [Șerban: 1].

În continuare vom analiza, din punct de vedere lingvogeografic, mai multe cuvinte moștenite, cu o vechime mai mare în limbă, specifice regiunii. Pentru realia ciocan de fier, greu și mare, folosit la fierărie înregistrăm în pct. 35, 40, 48, 70, 74, 78, 79, 80, 96, 101, 106, 118, 119, 123, 135, 150, 225 termenul mai (< lat. malleus), utilizat și în unele localități din sud-estul Ucrainei (pct. 48, 225) și reg. Odesa (pct. 194) (ALRR.Bas., h. 20). V. Sorbală, în studiul Despre terminologia unui grup de unelte de muncă în graiurile moldovenești, menționează că la romani prin malleus era denumit orice ciocan, mic sau mare, de fier sau de lemn, fie „mai” cu care bat rufele, când se spală, sau „mai” de bătut pământul [Sorbală: 38]. În prezent, cuvântul mai și-a extins sfera semantică, reprezentând un nume dat diferitelor unelte sau părți de unelte în formă de ciocan (de lemn), care servesc la bătut, îndesat, nivelat etc. Vocabula mai e concurată în graiurile de la est și nord de Prut de termenul ciocan (< scr. čokan), preluat de la popoarele slave și compusul acestuia ciocan mare.

La întrebarea „Ce faceți când dați lâna sau câlții din pieptene?” în graiurile din nord-estul Republicii Moldova am notat răspunsul scărmănăm (var. fon.: scarmanám – pct. 82, 99, 101, 106, 120 ALRR.Bas., II, h. 138), cuvânt vechi, moștenit din lat. excarminare, conservat în aromână scarmin, scărminare (SDELM, p. 386). Prin extindere de sens, glosemul analizat este notat și pentru realiile „penim găina” și „batem pe cineva” [DD III: 132]. În celelalte graiuri moldovenești, arii întinse formează termenul pieptănăm (var. fon. WeptănKm) < lat. pectinare.

În graiurile moldovenești, pentru realia lâna cea mai bună ce are firul mai lung, notăm aria dominantă a lui păr, cuvânt cu întrebuințare generală în limbă, cu sensul primar „totalitatea firelor subțiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului și mai ales pe a unor animale”. Prin analogie, acest termen a fost preluat în vocabularul textil. În pct. 80 notăm termenul vechi lână (< lat. lana), care, de regulă, desemnează „părul lung și moale care acoperă corpul unor animale, mai ales al oilor, care se prelucrează pentru obținerea de fibre”. Despre vechimea vocabulei lână, ne vorbește păstrarea ei în aromână (lână), meglenoromână (l¥nă) și istroromână (lărę) – ALRR.Bas., h. 142.

Vocabula berbec (< lat. berbex, -ecis) desemnează în limba română masculul oii. În unele graiuri cercetate (pct. 96–99, 106, 117, 119), prin restricție de sens, același termen desemnează „puiul (mascul al) oii, în primele luni de la naștere”. Cuvântul este vechi în limbă, menținându-se în aromână (birbec), meglenoromână (birbPți) și istroromână (birbPți). În alte graiuri moldovenești arii dominante aparțin formei diminutivale berbecuț (berbec + suf. -uț) și vocabulei cârlan (et. nec.) (ALRR.Bas., h. 194).

La întrebarea „Ce ziceți că fac ciobanii când scurtează lâna?” în aria laterală de nord-est am notat răspunsul tunde (< lat. tondere), cuvânt de întrebuințare generală în limbă. Arii largi în graiurile moldovenești aparțin termenului tușinează (< lat. tonsionare) (ALRR.Bas., II, h. 209).

Termenul vechi găleată (< lat. galleta) a fost înregistrat în pct. 63, 69, 74, 80–82, 96, 106, 113 pentru realia ciutura la fântână (ALRR. Bas., IV, h. 302). Drept dovadă a vechimii cuvântului ne servește atestarea acestuia în textele vechi din Țara Românească, datate cu 1717, unde desemna 1. „căldarea” (Și scoaseră oroșanii doao mii de găleți de galbeni de aur); 2. „dijmă de grâne”(i-au adus steag de la poartă și au adus în țară găleată [Costinescu et alii: 133]). Pe alocuri, pentru realiile înrudite, cuvântul găleată este urmat de determinativele, care indică materialul din care este confecționat obiectul: di ser, di țânc, zamalțu!ítî. În restul areal moldovenesc termenul găleată este concurat de cel preluat din graiurile ucrainene badá.

Un cal aproape negru este numit în arealul moldovenesc murg. Sintagma cal murg o notăm în poezia populară Olteanul, culeasă de Vasile Alecsandri: „Aduci plăghii și butuci/Și căpestre de cai murgi”, servind dovadă a circulației acestei expresii și în Oltenia. În pct. 64, 70, 73, 83, 94, 97–99, dar și în nord-vestul Republicii Moldova, în sud-vestul Basarabiei și în regiunea Kirovograd notăm termenul vechi roib (< lat. robeus), conservat în aromână aroibu (ALRR.Bas., IV, h. 305). În graiurile cercetate, determinativul roib descrie mai multe nuanțe de maro pe corpul animalului (roșcat, cenușiu, bej), pe când coama și coada rămân a fi negre. Pe alocuri, sintagma cal roib este concurată de cal galben (< lat. galbinus).

Pentru „obiectul confecționat din două bucăți dreptunghiulare sau pătrate de țesătură de bumbac, lână etc., cusute între ele, având în interior fulgi, lână, puf etc., și pe care, de obicei, cineva își pune capul când se culcă”, prin extindere de sens, notăm în aria marginală estică, în reg. Ismail varianta veche căpătâi (< lat. capitaneum), conservată în aromână (căpitîÇu) și meglenoromână (căpit¥hÇ). Inițial acest cuvânt desemna parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul. În graiurile moldovenești, arii largi aparțin variantei pernă (din scr. perina) – ALM, h. 602, care dezvoltă și alte valori semantice: 1. „măciulie la bâtă”, 2. „butuc la roata carului”; 3. „partea de sus a jugului, care se așează pe grumazul boilor”, 4. „partea de sus a răsăritei, asemănătoare cu un disc, unde se fac semințe”; 5. „gămălie la cui” (DD, II, p. 303).

Curechi (< lat. coliculus) e răspândit în partea nordică a dacoromânei, inclusiv în graiurile cercetate (ALM, h. 927; TD, I/1, pct. 99, p. 180). În sud-vestul Basarabiei domină aria lui varză, care provine din lat. veridia, din al cărui sens primar „verdețuri” s-a dezvoltat, prin restricție, înțelesul actual [Pușcariu: 185].

Pe linia celor relatate, vom nota și alte vocabule moștenite, de regulă cu o vechime mare în limbă, care formează arii largi în nord-estul Republicii Moldova: a urzí (< lat. ordire) „a pregăti, a întinde urzeala în războiul de țesut pentru a începe țesutul”, conservat în aromână (urdzăscu) și meglenoromână (urdzos) (DD, I(I), pct. 99, p. 178); íță „dispozitiv la războiul de țesut” (< lat. licia), păstrat în aromână și meglenoromână (l'iță) (TD I/1, pct. 99, p. 178; TD, II/1, p. 172, pct. 135; TD, I/1, pct. 63, p. 138); spátî „piesă la războiul de țesut” (< lat. spatha), atestat în aromână, meglenoromână (spată) și istroromână (sp¥te) (TD I/1, pct. 99, p. 178; TD, I/1, pct. 63, p. 138; TD, II/1, pct. 135, p. 172); stuf (< lat. styphus) (TD, I(I), pct. 99, p. 182), zéstri (var. fon. CKstri) (< lat. dexterae „făgăduință solemnă”) „avere” (DD, II/1, pct. 118, p. 156), ©álî „vas de lut ars” (TD I/1, pct. 63, p. 143), Wingî „fâșie de țesătură de cânepă” (< lat. cingŭla), conservat în aromână (vingă) și meglenoromână (c¾ingă) (TD, II/1, pct. 135, p. 172; TD, I/1, pct. 63, p. 138), sul (< lat. pop. sŭbŭlum „piesă la războiul de țesut”), păstrat în aromână și meglenoromână (sul) (TD, II/1, pct. 135, p. 172); fuśé! „fiecare dintre vergelele trecute printre firele de urzeală la războiul de țesut” (< lat. fusticěllus, diminutiv de la fustis) (TD, II/1, pct. 135, p. 173), ba!ér (< lat. bajulus) „conovăț” (DD, I, pct. 81, 82, 96, p. 116), Wíçî (< lat. pilla) „solniță (de lemn, pe perete)” (DD, II, pct. 63, p. 181).

4.2. Împrumuturi

Stratul lexical de origine slavă

Vorbind despre începutul limbii slave veche, lingviștii îl plasează în a doua jumătate a secolului al IX-lea, menționând că în masivul românesc paleoslava a pătruns în secolul X, dovadă servind inscripția descoperită în 943. Limba slavă comună, răspândită în primele secole ale erei noastre pe teritoriul Poloniei, al Ucrainei nord-vestice și al Bielorusiei, susține Ion Toma, se învecina cu limba dacilor, ceea ce a permis ca între cele două populații, dacii și slavii, să existe influențe lingvistice reciproce. Influența slavă a avut loc în condițiile migrării masive a slavilor în teritoriile locuite de români și în jurul acestora și a unei conviețuiri îndelungi, în timpul cărora în teritoriul carpato-danubiano-pontic slavii au fost asimilați, iar în afara acestui teritoriu, i-au asimilat ei pe români [Toma: 22].

Conform opiniei lui G. Mihăilă, o parte din ramura răsăriteană a slavilor sudici a rămas pe teritoriul fostei Dacii, dar cei mai mulți s-au stabilit în sec. VI–VII în sudul Dunării [Mihăilă 1973: 10]. De la slavii rămași pe teritoriul țării noastre ne-au rămas cele mai vechi împrumuturi slave, care prezintă trăsăturile idiomului sud-slav răsăritean, denumit limba slavă veche sau bulgară veche și atestată în scris în sec. IX–XI. Dar contactele cu popoarele slave au continuat și în secolele următoare. Majoritatea împrumuturilor slave au pătruns în epoca celor mai vechi contacte româno-slave, deci până la asimilarea „slavilor dacici”. Din punctul de vedere al istoriei limbii slave vechi, căreia îi aparțineau graiurile slavilor asimilați pe teritoriul Daciei, limita superioară a acestei epoci poate fi plasată în perioada de profunde transformări fonetice, care marchează trecerea la epoca medio-bulgară. Această limită superioară corespunde cu epoca admisă de cei mai mulți cercetători ca reprezentând încheierea bilingvismului slavo-român, cu alte cuvinte, asimilarea slavilor de pe teritoriul țării noastre de către populația românească veche. În ceea ce privește limita inferioară a pătrunderii împrumuturilor vechi sud-slave răsăritene în limba română, teoretic se admit sec. VI–VII, epoca în care unele triburi răsăritene ale slavilor sudici s-au așezat pe teritoriul Daciei, iar altele au trecut în masă Dunărea [Mihăilă 1973: 11].

Contactele romanicilor răsăriteni cu slavii au constituit obiectul de cercetare al lingvistului N. Raevschi, care în monografia sa distinge contactele romano-protoslav, romano-bulgar, romano-sârbo-croat, româno-slavon, româno-rusino-ucrainean, româno-rus și româno-polon. Contactul romano-protoslav, afirmă lingvistul, este primul contact al populației romanice răsăritene cu slavii, care are loc la sfârșitul antichității și în Evul Mediu timpuriu, când populația romanică daco-mezică, pe atunci la etapa de trecere de la epoca romanizării la cea de comunitate, va stabili legături, mai întâi în Dacia, apoi și în Mezii, cu ramura meridională a protoslavilor, care în perioada respectivă se așezau cu traiul în ținuturile dunărene și balcanice. Drept consecință a contactului romano-protoslav cercetătorul înregistrează mai multe unități lexicale latine, asimilate de protoslavă și menținute de descendentele ei. [Raevschi: 169]. Al doilea contact al romanicilor răsăriteni cu slavii, continuă N. Raevschi, e cel romano-bulgar [Raevschi: 177]. Contactul acesta ia început în sec. IX și se încheie în sec. XIII. În această perioadă, termenii slavi completează seriile tematice ale idiomului romanic. Al treilea grup de slavi, cu care românii vor veni în atingere, e cel al sârbo-croaților [Raevschi: 226]. În sec. XIV–XVII se constată un contact cu slavii exclusiv cărturăresc. Începând cu sec. XVII, românii nord-dunăreni, în special, cei est-carpatici vin pentru prima dată în contact cu populația veche rusă de pe teritoriul vechiului Stat Moldovenesc [Raevschi: 259].

Ion Toma, referindu-se la elementele slave, pătrunse în limba română, le clasifică în populare, intrate pe cale orală, în urma conviețuirii dintre cele două populații și culte, care au pătruns îndeosebi în sec. XIV–XV, în urma folosirii timp de secole a limbii slave în administrație, în biserică și în diplomație [Toma 2008: 22].

În graiurile românești din nord-estul Republicii Moldova notăm frecvența sporită a elementelor slave populare. Unii termeni sunt specifici regiunii investigate, alții caracterizează mai multe graiuri moldovenești din arii laterale și izolate.

Pentru realia fâșie de pământ între două sate a fost notată vocabula graniță (var. fon.: Mraníțî – pct. 69, 74, 80–82, 96, 97, 99; graníțî – pct. 83, 106, 224), de origine veche slavă (< granița). Arii largi în graiurile moldovenești aparțin termenului hotar (< magh. határ) – ALRR.Bas., IV, h. 522.

Flăcăul care la nunțile țărănești poftește pe nuntași, anunță darurile și rostește orația de nuntă este numit în graiurile de nord-est vornic (< sl. дворьниќъ) (vezi: ALM, II(II), h. 804; șánti drept înaínti vórnicu scoté dánsu cu Çir!ásî – TD, II/1, p. 159, pct. 118; TD, II/1, Dubova, p. 155; TD, II/1, pct. 118, p. 160). Prezenta vocabulă este veche în limbă, fiind înregistrată în textele vechi din Moldova, Țara Românească și Banat pentru „înaltul dregător la curtea domnească, având mai ales atribuții judecătorești” [Costinescu et alii: 317]. Cu același sens îl înregistrăm și în documentele vechi slavo-române, datate cu 1404 [Dicționar: 72].

Vocabula osie, împrumutată din vechea slavă ось, s-a conservat în graiurile cercetate, desemnând „andreaua gâtului” (ALM, II(II), h. 732), dominantă în masivul moldovenesc rămâne a fi varianta lexicală andrică.

Pentru realia unealtă alcătuită dintr-o lamă de oțel și două mânere la capete, folosită de lemnari pentru răzuit, notăm în graiurile cercetate, în graiurile centrale, în reg. Odesa și sud-estul Ucrainei termenul strug (< sl. strugu), care este concurat de vocabula cuțitoaie (cuțit + suf. –oaie) – ALRR.Bas, h. 36 .

Pentru noțiunea hârleț, în zona cercetată, dar și în regiunile Kirovograd, Nikolaev, Dnepropetrovsk este înregistrat termenul lopată (var. fon.: lopátî – pct. 81, 98, 101, 120, 165, 210, 225, 228, 229, 232, 235; lopátî – pct. 81, 83 ALRR.Bas., IV, h. 543). Cuvântul are o frecvență sporită în graiurile ucrainene, constituind un împrumut din vechea slavă (lopata), fiind menționat în documentele slavo-române, datate cu 1546 [Dicționar: 127]. În opinia lui V. Sorbală, cuvântul lopată a apărut în graiurile moldovenești din regiunile estice mai târziu, prin asociere cu realia lopată de lemn, strâmtorând cuvântul hârleț sub influența graiurilor ucrainene și rusești. Lupta dintre termenii hârleț și lopată nu a încetat, unii informatori menționând că „hârleț este mai vechi în limbă decât lopată” (pct. 63) [Sorbală: 100]. Totuși vocabula hârleț (din sl. rylĩcĩ) rămâne a fi dominantă în graiurile moldovenești.

Pentru noțiunea par la corlatele fântânii în graiurile românești din ariile periferice (inclusiv în nord-estul Republicii Moldova) și izolate (pct. 10, 14–1, 23, 25–28, 30, 35, 37, 48, 53, 64, 70, 71, 73, 79–84, 94, 96–99, 101, 105, 106, 112, 113, 117–120, 123, 126, 135, 136, 138, 141, 146, 149, 152, 157, 163, 168, 173, 175, 187, 189, 202, 205, 216, 220, 227–230, 232–234 ALRR.Bas., III, h. 289) este notat glosemul de origine veche slavă stâlp, cu întrebuințare generală în limbă, care cedează teritoriu în celelalte graiuri moldovenești termenului vechi par, moștenit din latină (< lat. palus), păstrat în dialectul aromân par. Unitatea lexicală împrumutată este veche în limbă, fiind înregistrată pentru noțiunea stâlp în documentele vechi slavo-române, datate cu 1521, dar și în cadrul toponimului: Stâlpul Purcariului [Dicționar: 158]. În graiurile moldovenești, prin extindere de sens, stâlp este notat pentru realiile: 1. tulpină; 2. parte a plugului, care leagă cormana și plazul de grindei; 3. curea la „trupul hamului”; 4. drept, vertical [DD IV: 177].

Pentru noțiunea snop (de stuf) notăm în nord-estul Republicii Moldova vocabula de origine veche slavă snop (< снопъ „legătură, mănunchi de grâu etc.”), care este concurată în graiurile moldovenești de termenul maldur (ALM, II(II), h. 919).

În localitățile Stroiești, Plopi (raionul Râbnița) și Ghiderim (raionul Kotovsk), dar și în regiunea Cernăuți, pentru cocina (de porci) notăm regionalismul poiată (var. fon. po!átî) < sl. pojata (ALRR.Bas., III, h. 269). Prin extensiune semantică, vocabula vizată desemnează și noțiunile: 1. coteț de găini; 2. grajd pentru vaci, oi; 3. grajd pentru vite lângă casă; 4. încăpere de pe lângă casă, în care se păstrează grâul [DD III: 225]. În celelalte localități am înregistrat varianta lexicală coștireață (cf. rus. kušța, ucr. kuța).

Pentru realia cărămidă înregistrăm în nord-estul Republicii Moldova, dar și în sud-estul Ucrainei termenul slav țăhlă, o variantă a lui sihlă (var. fon. țăhlî – pct. 63, 69, 74, 81–83, 94, 97–99, 101, 106, 113, 118, 120, 165, 228, 229, 231–235) < sl. sŭhlĩ „rămuriște”, care notează în graiurile moldovenești și alte realii înrudite: 1. cărămidă arsă; 2. cărămidă nearsă; 3. cirpici [DD V: 160]. În pct. 74, 80, dar și în aria marginală de est țăhlă este concurat de termenul Wirpíc (< tc. kerpiç). În graiurile moldovenești, arii largi formează termenul cărămidă (< ngr. keramídi) (ALRR. Bas., III, h. 275).

În aria cercetată și în ținutul Herța, pentru noțiunea formă (de făcut cărămizi) a fost notat termenul slav tipar (var. fon. äipᶠ– pct. 14, 18, 20, 60, 68, 70, 184, 195). Prin lărgire de sens, prezentul termen a fost notat în graiurile moldovenești și pentru realia stanoc de tras obezile [DD IV: 227]. În graiurile învecinate, tipar este concurat de varianta lexicale fórmă (< fr. forme, lat. forma) și derivatul Wirpicá¶.

Pentru desemnarea untdelemnului notăm varianta populară și învechită olói (< sl. oliĭ), care are o frevență sporită în graiurile moldovenești (TD, I/1, p. 180, pct. 99).

Din slavă au pătruns în vocabularul graiurilor cercetate și cuvintele: uncróp (< sl. ukropŭ ) „apă clocotită” (TD, I/1, p. 180, pct. 99), gríndî „element din lemn de construcție a casei” (< sl. gręda) (TD, I/1, p. 182, pct. 99), stárosti (< sl. starosta) „pețitor” (TD, II/1, pct. 118, p. 156), hulésc (< sl. huliti) „a spune vorbe de ocară” (TD, II/1, pct. 118, p. 159), noród „popor” (< sl. narodŭ) (TD, II/1, pct. 118, p. 161), feștílă (< sl. svĕštilo) „deșeu de cânepă, rămas în ragilă” (TD, I/1, pct. 63, p. 136), nevástî (< sl. nevĕsta „mireasă”) „soție” (TD, I/1, p. 137, pct. 63), sărác „orfan” (ALM II(I), h. 824), îmblătí „ (a) treiera” (ALM II(I), h. 894, pct. 63, 69, 81–83), agud (< sl. agoda) (ALM I (I), h. 300).

Din literatura de specialitate aflăm că limba slavă comună, ca urmare a dispersării triburilor slave, s-a divizat treptat, între secolele al V-lea și al VIII-lea, în mai multe limbi:

Limbile slave răsăritene, dezvoltate din limba rusă veche: rusa (velicorusa), bielorusa, ucraineana.

Limbile slave sudice, care formează două subgrupe: 1. ramura răsăriteană, cunoscută ca o limbă unică, numită slavă veche, paleoslavă sau bulgara veche. Astăzi, această ramură este reprezentată de două limbi naționale: bulgara și macedoneana (limba vorbită în Republica Macedonia). 2. ramura apuseană, din care fac parte limbile sârbă, croată și slovenă.

Limbile slave apusene, care se împart în trei subgrupe: 1. ramura nordică sau lehitică (polona, slovina (o limbă dispărută, vorbită în nordul Poloniei), polaba (limbă dispărută, vorbită pe râul Elba). 2. ramura sudică (ceha, slovaca). 3. ramura apuseană (luzaciana (soraba) inferioară, luzaciana (soraba) superioară, limbi vorbite pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane.

În continuare, obiectul nostru de cercetare îl va constitui influența limbilor derivate din vechea slavă (bulgară, rusă și ucraineană) asupra graiurilor din nord-estul Republicii Moldova.

Vocabule de origine bulgară

Influența limbii bulgare s-a exercitat asupra mai multor realii din graiurile cercetate.

Pentru „unealtă cu ajutorul căreia se deapănă pe țevi firul pentru războiul de țesut manual” notăm două vocabule de origine bulgară: sucală (< bg. scr. sukalo) și letcă (< bg. letka). Sucală este un termen vechi în limbă, ca dovadă servindu-ne prezența acestuia în meglenoromână (sucală). În prezent, acesta a fost notat ca Stroiești (rl Râbnița), pe când letcă a fost înregistrat în pct. 47, 56, 63, 82, 165, 228. Arii largi în graiurile moldovenești formează termenul cicârâc (< tc. çikrik) – ALRR. Bas., II, h. 155; TD, I/1, pct. 63, p. 139.

Obiectul de îmbrăcăminte în formă de pungă conică, care acoperă capul pentru a-l feri de ploaie, de frig etc. este numit în aria cercetată și în ariile marginale și izolate glugă (< bg. gugla, preluat din ngr.). Termenul vizat este concurat în graiurile moldovenești de regionalismul guz (din gugiuman < tc. gücemin) – ALRR. Bas., II, h. 193.

Ieșitura câlțoasă din trunchiul unui copac este numită clenci (var. fon.: clenŝ – pct. 34, 48, 69, 98, 101, 106, 118–120, 123, 136, 142, 143, 149, 150, 152, 157, 164, 168, 190, 194, 210, 225, 226, 229, 231, 232, 234, 235; clens@ – pct. 36, 63, 81, 82, 97, 99) < bg. klinče „pană mică” (ALRR. Bas., III, h. 366). Prin extindere de sens, acest cuvânt dezvoltă în graiurile moldovenești și alte valori semantice: 1. „nod în lemn”; 2. „cârlig la cangea, cu care se scoate căldarea scăpată în fântână”; 3. „cârlig”; 4. „cârlig (la fereastră)”; 5. „cârlig de rufe” [DD II: 189].

Pentru noțiunea planta cu ramuri spinoase, cu flori de culoare diferită și cu miros plăcut semnalăm în aria cercetată termenul ruje (var. fon. rújî – pct. 69, 82, 96, 99, 106) < bg., scr. ruža, specific ariilor marginale din estul Republicii, din regiunile Odesa, Kirovograd și Nikolaev. Pe alocuri, în ariile nominalizate, ruje este concurat de vocabula preluată din graiurile ucrainene rózî (din fr. rose, it., lat. rosa, germ. Rose). Aria dominantă în graiurile moldovenești aparține cuvântului trandafir (< ngr. triandáfillo „treizeci de foi”) – ALRR. Bas., III, h. 387.

Vestonul (cu guler răsfrânt), în pct. 80–82, 96, 106, poartă numele de zăbun (< bg. zabun). Pe alocuri, acesta este strâmtorat de dialectismele jukét (pct. 63, 83, 97–99, 113, 118, 119, 123, 137, 141–143) și letnic (pct. 69, 74). Arii largi în graiurile moldovenești aparțin cuvântului derivat de la jachet – jikétcî (ALRR. Bas., IV, h. 406).

Ițarii albi de cânepă sunt desemnați de termenii preluați din bulgară berneveci (var. fon. bernevéś – pct. 69, 74, 80, 96, 98, 99) < bg. benevreci și izmene (var. fon. izméni – pct. 113) < bg. izmeni „ițari (albi de cânepă)”. Primul termen dezvoltă în graiurile cercetate și sensurile: 1. „pantaloni bărbătești de sărbătoare”; 2. „pantaloni largi de lână netrecută prin darac, care se poartă numai iarna”; 3. „pantaloni vătuiți” [DD I: 126]. Termenul specific graiurilor moldovenești, ițari, nu este utilizat în aria cercetată (ALRR. Bas., IV, h. 419).

În nord-estul Republicii, în ariile marginale și izolate ale graiurilor moldovenești s-a păstrat vechea vocabulă pită (var. fon. Wítî – pct. 63, 69, 74, 80–83, 96–99) < bg. pita, care este strâmtorată de cuvântul pâine (< lat. panis) (ALRR.Bas., IV, h. 482). I. Gheție înregistrează acest termen în întreg teritoriu de peste munți și în unele graiuri moldovenești (în special din Bucovina). Despre vechimea acestui cuvânt în limbă, autorul susține că atestările lui nu sunt mai vechi decât sec. al XVIII-lea [Gheție 1975: 192].

Alte împrumuturi din bulgară: báNițî (< bg. babici) „diaree” (DD, I(I), pct. 34, 98, 99, p. 100), râșWi!á (< bg. rassivam „ a depăna”) „a depăna firele toarse de pe fus sau de pe ghem pe rășchitor” (DD, I(I), pct. 99, p. 178), vatáli (< bg. vatala) „organ mobil al războiului de țesut, care susține spata și permite dirijarea suveicii prin rost, menținerea paralelă a firelor de urzeală și îndesarea firului de bătătură” (TD, II/1, p. 172, pct. 135), suvé!cî (< bg. sovelka < sl. sovilja), păstrat în aromână (suvalcă) și meglenoromână (săvaică) „piesă de lemn la războiul de țesut, de formă lunguiață, care servește la introducerea firului de bătătură în rostul urzelii” (TD, II/1, pct. 135, p. 173; TD, I/1, pct. 63, p. 139), c!úbăr (< bg. čebăr < sl. čibrŭ ) „vas mare de lemn, în care se spală cânepa” (TD, I/1, p. 137, pct. 63), dar și „balie” (ALM II(I), h. 672); zimț (< bg. zăbec) „ornament de lemn (la streașină)” (ALM, II/I), h. 536), hamút „jug (la ham)” (< bg. hamut, rus. homut) ALM, II/II), h. 1015), léle (< bg. lelja) „nevastă” (DD, III, p. 13, pct. 63).

Împrumuturile recente din ucraineană și rusă

În graiurile din nord-estul Republicii Moldova sunt frecvente împrumuturile recente din ucraineană și rusă. Acestea pot fi clasate în lexemele specifice regiunii și unități lexicale caracteristice și altor arii laterale și izolate.

Pentru noțiunea chingă (la ferestrăul cu ramă) notăm vocabula coromâslă (pct. 83, 96, 97, 99, 109, 142) < ucr. koromyslo; arii largi formează și termenii coardă (lat. chorda) și punte (lat. pons) – ALRR. Bas., h. 82. Cuvântul coromâslă dezvoltă în graiurile moldovenești și alte valori semantice: 1. pârghia la cântarul de mână cu două talere, 2. cumpăna la fântână, 3. crucea la căruță [DD II: 229].

Pentru desemnarea a „ceea ce rămâne după stoarcerea fructelor (mai ales a strugurilor)” cercetătorii atestă mai mulți termeni: în Moldova – tescovină și mălai, în Muntenia – praștină și boștină, în Oltenia – comină, boască, în Banat – comină, cliuc, loză, în Crișana – comină, monte, în sud-vestul Munteniei – comină [Tratat: 196], monte, în Transilvania – drebe, trevere, în Maramureș – borhot de struguri, monturi, drojdie, tescovină (vezi: ALR, I, h. 237; ALRR. Bas., h. 114, ALRR. Maramureș, II, h. 489). În aria cercetată, izolat în graiurile învecinate, notăm termenul macuh (var. fon.: macúh – pct. 16, 24, 30, 39, 56, 63, 74, 80 – 82, 96 – 99, 101, 123; macúc – pct. 33, 36, 41, 46), preluat din graiurile ucrainene (cf. ucr. макуха „turtă de semințe”).

Pentru desemnarea florii de liliac în graiurile din regiunea cercetată a fost notat cuvântul boz (var. fon.: bez – pct. 69, 74, 80–82, 96; béuz – pct. 83; boz –pct. 99) < magh. bodza, care pe alocuri este concurat sau conviețuiește cu varianta preluată din rusă sireni (pct. 63, 97)– ALRR.Bas., h. 384.

Mielul de după înțărcare, până la vârsta de un an, în unele localități din nord-estul Republicii Moldova (pct. 69, 74, 81, 83) este numit baran, cuvânt preluat din limbile rusă și ucraineană (rus., ucr. баран „berbec”), care prin diferite asociații dezvoltă în masivul lingvistic moldovenesc și alte valori semantice, ca 1. „val, cu ajutorul căruia se adună frânghiile năvodului” (pct. 223); 2. „val la fântână” (pct. 120, 165); 3. „cange cu care se scoate căldarea scăpată în fântână” (pct. 80) [DD I: 113] – ALRR.Bas., II, h. 196. Arii largi în graiurile moldovenești formează cuvântul cârlán (et. nec.).

În graiurile moldovenești, pentru „încălțămintea bărbătească din piele, cu turetci scurte până deasupra gleznei” înregistrăm o serie de termeni, cum ar fi papuci, ghete, ciupici, pantofi etc. În aria cercetată, arii largi circumscrie varianta lexicală tirvici (var. fon.: äirvíŝ – pct. 34, 81, 106, 120; Wirvíŝ – pct. 69; äervíŝ – pct. 80, 98; äirvís@ – pct. 83, 97, 99; äervís@ – pct. 96) – ALRR.Bas, II, h. 222).

Coliba pentru pleavă este numită în graiurile cercetate polívnic (pct. 80–83, 96–99, 101, 119), ca și în graiurile ucrainene. Arii largi în arealul moldovenesc aparțin variantelor lexicale colibă și plevnic (ALRR. Bas., III, h. 264).

Căușelul (de băut apă din fântână) este numit în pct. 80, 83, 98, 99 ciorpac (< rus. čerpak). În pct. 63, 69, 70, 74, 80, 82, 117 notăm varianta căçúș (< lat. cau (< cavus) + suf. -uș) – ALRR. Bas., III, h. 298.

Șănțulețul de pe suprafața unei piese de metal, care servește la înșurubare este numit în graiurile cercetate narez (pct. 37, 75, 56, 58, 63, 74, 78, 80, 82, 83, 96, 97, 118, 160, 187, 204, 213, 228, 229, 231–233), cuvânt preluat din graiurile ucrainene. Arii largi în graiurile moldovenești aparțin termenilor specifici terminologiei ucrainene rézbi și vint (ALRR. Bas., h. 17).

Pentru noțiunea șurubul teascului înregistrăm varianta lexicală vint (var. fon.: vint – pct. 34, 49, 52, 63, 69, 74, 81, 82, 92, 98, 112, 113, 119, 120, 123, 142, 146, 149, 150, 152, 157, 163-165, 168, 189, 194, 197, 200, 203, 204, 209, 210, 212, 213, 215–217, 219, 220, 225–228, 230, 236; vent – pct. 222; gvint – pct. 42, 47, 48, 83, 96, 99, 136, 202, 205, 207, 224 ALRR.Bas., h. 111), un împrumut din graiurile ruse sau ucrainene (гвинт „șurub”), care formează arii compacte în graiurile periferice, unde contactul dintre limbi este mai întețit. Atenționăm asupra faptului că cuvântul vint este înregistrat și pentru realia „ghiventul la șurub” (ALM, î. 1895).

Băutura (și gustarea) propusă de cineva după încheierea unei înțelegeri este desemnată în graiurile românești de termenii aldămaș și mohorici (ALRR. Bas., h. 120). În nord-estul Republicii Moldova îl înregistrăm pe mohorici (var. fon.: mohoríś), un împrumut din graiurile ucrainene могорич „aldămaș”, extins în nord-vestul țării și în regiunile Cernăuți și Ismail.

Unealta cu care se toarce, apăsând cu piciorul, este numită în mai multe localități din nord-estul Republicii Moldova și din regiunea Ismail preatcă (var. fon.: pr!átcî, prátcî – pct. 81, 82, 96, 101, 113, 120, 164, 168, 189, 194, 200, 202, 204, 205, 207, 209 ALRR.Bas., II, h. 163), un împrumut direct din graiurile ucrainene (прядка „furcă de tors”). Dominanți în masivul moldovenesc rămân a fi termenii furcă (lat. furca) și torcătoare (a toarce + suf. -toare).

Pentru realia țesătura de casă, groasă, de lână sau de bumbac, care se pune pe perete, notăm în graiurile cercetate și în regiunea Ismail varianta tilim (var. fon. äilím, Wilím – ALRR.Bas., h. 184), preluată de la ruși килим „covor”, cu o răspândire largă și în alte limbi slave: rus. келим „covor” (Dali, II, p. 105), bulg. келим „covor” [Gherov, II, p. 364].

Pentru noțiunea căptușeală de pânză la cizme semnalăm un șir de termeni: pânCálî, p%nCî, cătușálî, dosálî, dos etc., care circumscriu arii înguste în graiurile moldovenești. În mai multe localități din regiunea cercetată și din zonele laterale notăm varianta lexicală podnariad (var. fon.: podnar!ád – pct. 29, 30, 34, 39, 46, 54, 55, 60, 61, 78, 80, 82, 84, 97, 98, 101, 102, 119, 123, 135, 149, 164, 168, 205, 232, 235 ALRR.Bas., h. 215), împrumutată din graiurile învecinate.

Ciup, în graiurile cercetate, sporadic în împrejurimile orașelor Bălți, Edineț și în medii aloglote, are sensul de smocul de păr din frunte la bărbați (var. fon.: ĉup – pct. 1, 32, 36, 44, 48, 80, 97, 98, 101, 120, 140, 142, 143, 146, 173, 190; ĉub – pct. 34, 63, 69, 74, 81–83, 99, 113, 165, 226–228, 230; ŝup – pct. 96 ALRR.Bas., h. 237), un regionalism preluat din graiurile ucrainene și ruse чуб „moț”.

În aria cercetată și în medii aloglote, pentru desemnarea unei case mai mici din ogradă, în care locuiesc bătrânii, notăm vocabula preluată din ucraineană sau rusă cuhni (var. fon.: cúhne – pct. 4; cúMni –pct. 22, 35, 79, 84, 85, 91, 93, 109, 114, 115, 120, 125, 131, 145, 186, 198, 203, 205, 207, 209, 224; cúhni – pct. 34, 48, 81, 96–99, 101, 106, 112, 113, 136, 146, 165, 189, 194, 202, 204, 210, 213, 215, 226, 230, 231 ALRR.Bas., II, h. 251). În graiurile moldovenești din arii periferice și izolate cuvântul analizat desemnează realiile înrudite: 1. bucătărie (în casă); 2. bucătărie mică de vară; 3. cămară pentru păstrarea alimentelor; 4. tindă [DD, II, p. 283].

Ciutura (la fântână) este numită în graiurile cercetate bada (var. fon.: baXa – pct. 34, 48, 83, 97–99, 101, 120, 165, 229, 231, 232, 234), termen preluat din graiurile ucrainene: баддя „cadă, ciubăr, hârdău”, iar în unele localități notăm coexistența termenilor bada și găleată (var. fon.: gal!átî, baXa – pct. 80–82, 96, 113, 190) – ALRR.Bas., III, h. 302.

Pentru realia herghelie de cai, arii laterale în estul Republicii circumscrie termenul tabun (var. fon.: tabún – pct. 34, 48, 52, 69, 74, 80–83, 96–99, 101, 106, 119, 120, 23, 134–137, 142, 149, 157, 164, 165, 168, 190, 210, 225, 226, 229, 231–235; tăbún – pct. 63), un împrumut direct din limba rusă табун „herghelie”. Aria dominantă în graiurile moldovenești aparține vocabulei herghelie (din tc. hergele) – ALRR.Bas., III, h. 335.

Privighetoarea este numită în graiurile laterale de nord-est, în unele localități din regiunile Odesa și Cernăuți solovei (var. fon.: solové! – pct. 21, 46, 49, 52, 63, 69, 74, 80–83, 96–99, 101, 106, 113, 118–120, 136, 142, 149, 150, 157, 164, 165, 168, 190, 202, 205, 210, 224–229, 232, 233, 235), termen preluat din limba rusă соловiй. Menționăm că dominant în graiurile moldovenești rămâne a fi cuvântul privighetoare ALRR. Bas., III, h. 344.

În graiurile moldovenești din nord-estul Republicii Moldova și sud-estul Ucrainei vulturul este numit ar!ol (pct. 82, 83, 86) sau oriol (pct. 99, 106), un împrumut direct din limba rusă, pe alocuri el fiind strâmtorat de vocabula vultur (pct. 82, 83, 96, 99, 106, 118), moștenită din lat. vultur, -uris (pct. 81, 97, 98, 101, 119, 120, 137) – ALRR.Bas., IV, h. 353.

Pentru desemnarea pantalonilor notăm în graiurile cercetate varianta lexicală șalvari (var. fon.: șalvár@ – pct. 34, 48, 69, 74, 80–83, 96–99, 101, 106, 118–120, 123, 149, 165) < ucr. шаровари. În graiurile moldovenești domină varianta pantaloni (ALRR.Bas., IV, h. 416).

Boldul care servește pentru a prinde o haină este desemnat de termenul specific regiunii în variantele fonetice bulavcă (var. fon.: bulávcî (pct. 82, 208, 236) sau buláçcî (pct. 97, 101, 113, 119, 120, 202, 224, 225, 228, 233–235) < ucr. булавка „gămălie”, rus. булавка. Arii largi în graiurile moldovenești formează termenul bold (< sl. bodlı „ghimpe”) – ALRR.Bas., IV, h. 454.

Produsul alimentar din fructe fierte în sirop de zahăr este numit în graiurile cercetate varenie (var. fon.: varéÇi (pct. 19, 34, 75, 80, 82, 97–99, 101, 112, 118, 136, 142, 147, 149, 150, 153, 157, 202, 205, 225–227), varKni (pct. 69, 74, 81, 83, 235) < ucr. варення, rus. варенъе „dulceață”, cuvânt strâmtorat în aria moldovenească de varianta dulceață, cu o circulație generală în graiuri – ALRR.Bas, IV, h. 481.

Maimuța în unele localități din aria laterală, ca și în rusă, poartă denumirea de obeziană (var. fon.: obiz!ánî – pct. 34, 48, 63, 69, 74, 80, 81, 97, 98, 101, 136, 164, 168, 190, 210, 226, 228–235) < rus. обезьяна. Arii dominante în graiurile moldovenești aparțin variantei lexicale momiță (var. fon.: moÇíțî – ALRR.Bas., IV, h. 506.

Alte unități lexicale, caracteristice ariilor laterale și izolate, preluate din graiurile ucrainene și ruse, sunt: colún „topor cu coadă lungă pentru despicat cioturi” < ucr. colun „topor” (DD, II, p. 212, pct. 63, 69, 75, 82, 97, 98, 113, 120), a zolí „a spăla (prost) rufele” < ucr. zolyty (TD I/1, p. 178, pct. 99; TD, II/1, pct. 135, p. 172; TD, I/1, pct. 63, p. 137; DD, II, pct. 99, p. 92); gălúșcă „preparat culinar de formă (relativ) sferică, făcut din carne tocată, griș, orez” < rus., ucr. galușka (TD I/1, p. 180, pct. 99); !úșcî „ciorbă” < ucr. juška (TD I/1, p. 181, pct. 99); ghilí (< ucr. biliti) „a înălbi o pânză prin muierea în apă și întinderea repetată la soare” (TD, II/1, p. 172, pct. 135; TD, I/1, pct. 63, p. 139); báșni „pătul la vie sau la harbuzărie” < rus. башня (DD, I, p. 122, pct. 81, 83), siválcî „semănătoare” < ucr. сiвалка (ALM, II(II), h. 852), poliválnic „stropitoare” < ucr. поливальниця (ALM, II(II), h. 947), pr}átcî „furcă de tors” < ucr. прядка (ALRR.Bas., h. 184), sítcî „dantelă” < ucr. сiтка (ALRR.Bas., IV, h. 414), fartuh (var. fon. șfartúc) „șorț (de copil)” < ucr. фартух (ALRR.Bas., IV, h. 430), Wiróșt@ „colțunași” < rus. pirožki (ALRR.Bas., IV, h. 469), ganóc „cerdac” < ucr. ганок (ALM, II(I), h. 525), bl!áhî „tablă (de acoperit casa)” < ucr. бляха (ALM, II(II), h. 532), voscobó!nî „boștină (de albini)” (DD, I, pct. 96, p. 225), v%!imcî „fiecare dintre cele două umere crestate de la ferestrăul cu ramă, de care se leagă coarda” (DD, I, pct. 96, p. 228); draníțî „șindrilă” (DD, II, p. 31, pct. 81, 83, 97, 99, 101, 120) < rus. dranița, ucr. dranycá, cátcî „vas din doage, la gură mai strâmt decât la fund, de 150 – .” < ucr. кадка „cadă” (DD, II, pct. 82, 83, 96, p. 153), conóçcî „stropitoare” (DD, II, p. 136, pct. 63, 69, 80, 81) < ucr. коновка „cofă”, cand!ór „supă sacă din macaroane sau crupe” < ucr. кандъор „terci” (DD, II, pct. 63, p. 136), cantárcî „căpăstru” (DD, II, pct. 83, 96, p. 136) < ucr. кантарка „căpăstru”, calamútnâ! „tulbure” (DD, II, pct. 97, p. 129) < ucr. каламутний „tulbure”, calabátinî „groapă cu apă de ploaie, pe drum” < ucr. калабатина (DD, II, pct. 96, p. 129), zaverúhî „vânt puternic cu ninsoare” (DD, II, p. 77, pct. 81) < завiрюха „vifor”, cúrnic „poiată pentru găini” < ucr. курник „coteț de găini” (DD, II, p. 279, pct. 63), posúh „secetă” < ucr. посуха „secetă” (DD, III, p. 245, pct. 82), nahá!cî „cravașă” < ucr. нагайка „cravașă” (DD, III, p. 122, pct. 63, 66, 81), namítcî „văl al miresei” < ucr. намiтка „văl” (DD, III, p. 117, pct. 113) etc.

Pentru desemnarea florilor de primăvară, în graiurile laterale, învecinate cu cele ucrainene, notăm mai multe cuvinte, preluate din limba rusă, cum ar fi: fialcă „toporaș” (var. fon.: fi!álcî – pct. 35, 81, 97–99, 112, 120, 142, 157, 164, 173, 175, 225, 226, 228, 229, 231–236 ALRR.Bas., III, h. 380) < rus. фиалка, landâș „lăcrămioară” (var. fon.: lándîș – pct. 22, 25, 26, 34, 49, 52, 63, 69, 74, 98, 106, 113, 118, 120, 136, 164, 175, 190, 225, 227–229, 231, 232 ALRR.Bas., III, h. 382) < rus. ландыш, sireni „liliac” (var. fon.: siren@ – pct. 34, 92, 97, 98, 101, 120, 205, 224, 225, 228, 230 ALRR.Bas., III, h. 384) < rus. сиренъ sau boz „liliac” (var. fon.: bez – pct. 63, 69, 74, 80–8, 96, 97; béuz– pct. 83; boz – pct. 99) < ucr. бузок, venoc „împletitură în formă de lanț, făcută din flori și pe care o pune în cap mireasa” (var. fon.: vinóc – pct. 26, 30, 34, 48, 49, 63, 64, 69, 73, 74, 80–83, 96–98, 101, 113, 120, 136, 137, 146, 157, 165, 173, 190, 194, 297, 210, 231–234 ALRR.Bas., IV, h. 535) < rus. венок, dar și „cunună de usturoi sau de ceapă” (var. fon.: vinóc – pct. 49, 63, 69, 81, 83, 97, 146, 190, 210, 224, 235 – ALRR.Bas., IV, h. 534) etc.

Cuvinte de proveniență maghiară

După I. Coteanu și M. Sala, între diversele cuvinte maghiare, pătrunse în graiurile limbii române, se disting două categorii, în funcție de epoca în care au intrat în limbă și de răspândirea lor geografică: unele mai vechi, împrumutate începând cu sec. XI–XII și până în sec. al XIV-lea și altele mai noi [Coteanu et alii: 132]. Această distincție este necesară pentru că elementele mai vechi maghiare prezintă o serie de particularități fonetice de care ar trebui să se țină seama.

Este unanim acceptat de lingviștii români că influența maghiară asupra limbii române se restrânge la lexic. În cadrul împrumuturilor maghiare se disting două categorii de cuvinte: unele cu o circulație generală în dacoromână, altele cu o arie de răspândire ce nu depășește Transilvania și Banatul. Unii termeni de origine maghiară au pătruns pe cale orală, fiind rezultatul contactului direct dintre două populații, altele au pătruns pe cale cultă, fiind impuși administrației până în 1918. La răspândirea unor termeni de origine maghiară pe întregul teritoriu dacoromân au contribuit relațiile social-economice dintre Transilvania și celelalte țări românești, precum și așezarea populației ardelene în Muntenia, Oltenia, Dobrogea și Moldova [Frățilă 2002: 391].

În aria cercetată înregistrăm puține cuvinte de origine maghiară, specifice regiunii. Astfel pentru noțiunea rindea notăm în pct. 74 termenul gealău (< magh. gyaló), în localitățile învecinate notăm derivatul fuganoc. În graiurile moldovenești notăm termenul fugan (ALRR. Bas., II, h. 67).

Pentru noțiunea mlădiță lungă de viță de vie, înregistrăm o diversitate de termeni, deosebiți după origine și aria de răspândire teritorială. Principalii termeni, care au o frecvență sporită în dacoromână, sunt coardă și viță (ALRR. Bas., II, h. 104; ALR., I, 1710/354). În aria cercetată, arii înguste circumscrie termenul ciotcă (pct. 81, 82, 99, 106) < magh. csutka, cuvânt de întrebuințare generală în limbă, pătruns în terminologia viticolă prin extindere de sens. Arii largi acesta circumscrie în masivul moldovenesc în cazul realiei capăt de creangă, rămas pe tulpină și buturugă [DD V: 179].

Pentru împletitura fixată pe țăruș, care servește la priponirea cailor înregistrăm în aria cercetată, dar și în localitățile învecinate varianta corlată (var. fon. corlátî – pct. 64, 86, 94, 106) < magh. korlát „ocol, îngrăditură”, utilizată pentru realia respectivă prin extindere semantică. Cuvântul cormană este polisemantic în graiurile moldovenești, desemnând noțiunile: 1. conovăț; 2. obiect asemănător cu scara, fixat de asupra ieslei la cai, în care se pune nutrețul; 3. bare de lemn, așezate pe loitrele carului, când se cară snopi, fân; 4. fiecare dintre cei doi druci lungi, care se pun de-a curmezișul carului, încărcat cu fân, snopi [DD II: 226]. În pct. 83 înregistrăm vocabula de origine franceză barrière, alte graiuri înregistrează varianta conovăț (< rus., ucr. konovjaz) (ALRR.Bas., IV, h. 287).

Pentru realia (cal) roib înregistrăm varianta preluată din maghiară șarg (pct. 64, 70, 74, 94, 99, 105, 106) < sárga „galben”, răspândită și în sud-vestul Basarabiei, în împrejurimile Chișinăului și în nord-vestul Republicii Moldova. Arii largi pe teritoriul Republicii formează determinativul roib (lat. robeus) ALRR.Bas., IV, h. 304.

La întrebarea „Cum ziceți atunci când calul dă urechile la spate?”, în nord-estul Republicii am notat răspunsul a tupila (var. fon. túäili – pct. 80, 82, 83, 99; túWili – pct. 74) < magh. picula, alte localități înregistrează varianta ciulește (ALRR.Bas., III, h. 310).

Liliacul este numit boz în pct. 63, 69, 74, 80–83, 96, 97, 99, un împrumut din magh. bodza, care este concurat în localitățile învecinate de elementul preluat din graiurile ucrainene sireni (pct. 63, 97, 98, 101, 120) ALRR.Bas., III, h. 384.

Gămălia cuiului este desemnată în aria cercetată de doi termeni: gămălie (var. fon. gamalí!i – pct. 63, 64, 70, 74, 83, 97, 96, 99, 98, 113), de origine magh. gomoly „gămălia (cuiului)” și cap, moștenit din lat. caput, preluat prin derivare internă (ALRR.Bas., IV, h. 456).

Elemente de proveniență turcă

După M. Sala, lexicul românesc s-a îmbogățit cu cuvinte din turcă, stratul cel mai vechi fiind din secolele XV–XVII [Sala 2006: 9]. În opinia lingvistului român Ion Toma, influența turcă s-a manifestat în limba română în două etape distincte: 1. împrumuturile preluate de la populațiile turco-tătare (pecenegi și cumani), care s-au stabilit pe teritoriul românesc începând cu sec. al IX-lea (pecenegii), respectiv al XI-lea (cumanii), 2. împrumuturile intrate din turca osmanlie pe cale populară în sec. XV–XVIII, care cunosc o largă răspândite în română și cele introduse în perioada fanariotă, care au dispărut în mare parte sau au eșuat în zone marginale (dobândind sensuri peiorative) [Toma: 27].

Referindu-ne la frecvența turcismelor în graiurile moldovenești, le consemnăm, în special, în aria sudică: burghiu „sfredel (la burghiul de tâmplărie cu roată dințată)” < tc. burgu, bg., scr. burgija, sarai < tc. saray, hambar < tc. ambar, uluc < tc. uluk, herghelie < tc. hergele, meșină < tc. meșin „pantaloni largi de piele de oaie”, chimir < tc. kemer „cingătoare lată de piele cu buzunare”, colan < tc. kolan, șal < tc. șal, basma < tc. basma, ciorapi < tc. çorab, caimac < tc. kaymakam „smântână”, bulgur < tc. bulgur „crupe (de porumb)”, bardacă < tc. bardak „prun” (ALRR.Bas. h. 102, 253, 262, 263, 293, 335, 418, 422, 425, 438, 463, 466, 473, 497), cazan „căldare smălțuită cu care se toarnă vinul în poloboc” < tc. kazan (ALM, î. 1522).

Termeni de origine turcă, care profilează arii largi în nord-estul Republicii Moldova, sunt chirpíc, uluc, cușac, șal, basma etc.

Studiind h. ALRR.Bas și textele dialectale, atestăm în aria laterală de nord-est termenul cioban pentru „păstorul de berbeci”. În opinia lui S. Pușcariu, cuvântul cioban este de origine turcă și a pătruns în toate limbile balcanice: bulg. čoban, čobanin, albaneză tshoban „păstor”. Arii largi în graiurile moldovenești circumscrie termenul derivat berbecar. (Vezi și TD I/1, p. 143, pct. 63).

Pentru realia moț (de păr) înregistrăm în pct. 64, 126, dar și în sud-vestul Basarabiei (pct. 195, 212, 214, 223), izolat (pct. 18) unitatea lexicală de proveniență turcă perciune (var. fon. perś!ún) < tc. perçem. Arii largi în graiurile moldovenești aparțin vocabulelor percică (< tc. pŭrçek) și ciupcic, ultimul fiind preluat din graiurile ucrainene (ALRR.Bas., III, h. 237).

Pentru noțiunea cărămidă înregistrăm în aria cercetată variantele lexicale chirpíc (var. fon. Wirpíc – pct. 80, 74, aria laterală de est) < tc. kerpiç și țahlă (ALRR.Bas., III, h. 275).

Ieslele (de scânduri) sunt numite în aria cercetată și în unele graiuri centrale uluc (var. fon. çulúc – pct. 63, 69, 78, 79, 84, 94, 96, 99; hulúc – pct. 80–83) < tc. ŭluk. Aria dominantă în graiurile moldovenești aparține vocabulei iesle (< sl. jasli) – ALRR.Bas., III, h. 314.

Pentru realia curea femeiască de masă plastică înregistrăm varianta cușac „centură” (var. fon. cușác – pct. 96, 97, 106) < kușak, particulară doar graiurilor cercetate. În graiurile moldovenești, prin lărgire de sens, aceeași unitate lexicală este notată pentru noțiunile 1. chimir și 2. cingătoare colorată pentru fete [DD II: 285]. Varianta remeșoc, preluată din limba rusă, circumscrie arii largi în arealul moldovenesc (ALRR.Bas., IV, h. 424).

Termenii de origine turcă șal (< tc. șal) și basma (< tc. basma) profilează arii largi în graiurile moldovenești, desemnând realia șalincă (ALRR.Bas., IV, h. 440). Acești termeni sunt frecvenți în vorbirea dialectală și pentru redarea realiilor înrudite [vezi DD I: 118].

Unealtă de pieptănat și de scărmănat cânepa, formată dintr-un sistem de piepteni cu dinți mari de oțel, fixați pe un suport este numită în graiurile cercetate darag, un cuvânt de proveniență turcă (< tarak), cu o circulație mai largă în graiurile moldovenești: c%lțî î! da! pin darág (TD, II/1, pct. 135, p. 171).

Alți termeni de proveniență turcă, înregistrați în nord-estul Republicii Moldova sunt: cicâr%c „unealtă casnică de depănat firele pe țeavă (pentru războiul de țesut)” < turc. çikrik (TD I/1, p. 178, pct. 99; TD, II/1, p. 172, pct. 135), mahalá (< tc. mahalle) „populația unei mahalale” (TD I/1, p. 135, pct. 63), tabác „bostan alb” < tc., scr. bostán (ALM II(I), h. 940), harmán „grădină” (< tc. harman) (ALM II(I), h. 951, pct. 83, 94, 97–99, 101, 106, 113), äimé¶ „chimir” (< tc. kemer ) (DD, II, p. 169, pct. 96) ș.a.

Termeni de origine germanică

Dintre cuvintele de origine germanică putem distinge mai multe straturi, în funcție de sursa lor directă: unele provin din limba sașilor din Transilvania, altele din graiurile germanice, vorbite în Banat și Bucovina, altele au pătruns în limba literară sau în diferite terminologii tehnice datorită stabilirii în România a unor meseriași de origine germanică [Coteanu et alii: 150]. După V. Frățilă [Frățilă 2002: 395], influența germanică asupra limbii române cunoaște două perioade. Cea veche a avut loc în timpul contactelor cu populații vechi germanice, cu triburile germanilor migratori care temporar au staționat și în Dacia, de unde au trecut în sudul Dunării, iar, mai apoi, au plecat spre apusul Europei. A doua fază a influenței germanice începe în Evul Mediu, după colonizarea sașilor în Transilvania și a șvabilor în Banat. Lexicul românesc a primit numeroase cuvinte germanice îndeosebi după sec. al XIX-lea. Unele au intrat pe cale cultă, altele pe cale orală. Termenii de origine germană au pătruns cu deosebire în domeniul culturii materiale, referitor la comerț, meserii și obiecte de uz casnic. În graiurile românești din nord-estul Republicii Moldova înregistrăm un număr limitat de termeni de proveniență germană.

Pentru realia instrument de găurit, al cărui mâner are forma unui fel de cot, notăm în pct. 36, 39, 64 termenul bormașină (< germ. Bohrmaschine). Arii largi formează termenii coarbă (< ucr. korba) și colovorot.

În grupul de graiuri moldovenești din zona de nord aparatului folosit la prelucrarea prin presare a strugurilor ca să iasă mustul este numit pres (variantele: présî – pct. 5, 9, 12, 18, 21, 23, 25, 33, 37 (ALRR. Bas., II, h. 109); présă – pct. 987, preș – pct. 26, 47, 284 (mALR, I, h. 159); prRsî – pct. 16; pres – pct. 24, 27 – 31, 38 – 42, 45 – 48, 51 – 54, 63, 67, 69, 73 – 75, 80 – 82, 97 – 99, 101, 120, 165, 190, 200, 210, 224, 235), considerat un împrumut din rom. occ. (< fr. presse „teasc”) sau din germ. Presse [SDELM, p. 331]. Aria dominantă în graiurile moldovenești aparține termenului teasc (< sl. tĕskŭ).

Preparatul pentru uns încălțămintea din piele, ca să lucească este numită în unele localități din nord-estul Republicii Moldova vacs (pct. 70, 106) < germ. Wachs – ALRR.Bas., II, h. 233.

Cuvântul de origine germană șură (< germ. dial. Schurîl) îl înregistrăm în aria cercetată pentru realiile încăpere pentru căruțe (var. fon. șúrî – pct. 70, 74, 80, 82) și grajd pentru vaci (var. fon. șúrî – pct. 63, 69, 74, 80–82, 86, 94) – ALRR.Bas., III, h. 262, 268; TD, I/1, pct. 63, p. 136.

Ragilă este numit „instrumentul format dintr-o scândură în care sunt înfipți dinți de fier și prin care se trage cânepa”. Cuvântul este preluat din germ. Raffel: o scobór !eç din pod/ ráźila śé!a (TD, I/1, pct. 63, p. 136); d!_ámu a¡_cătát raźílî/ an raźilát-ço (TD, II/1, pct. 135, p. 171); am a m!e ráźilî (TD, I/1, pct. 63, p. 136). Terminologiei textile aparține și vocabula stative (< germ. Stativ) (TD, I/1, pct. 63, p. 138).

4.3. Creații cu mijloace proprii ale limbii române

Derivarea externă

În vocabularul dialectal este evidentă preferința pentru formarea cuvintelor noi prin derivare externă și internă. Analizând termenii formați prin derivare externă, specifici nord-estului Republicii Moldova, am constatat:

Dominante rămân a fi sufixele diminutivale: -aș, -iță, -el, -uț, -ic(ă), -ișor, -uș, -ușcă: cobílnițî (pct. 83, 98, 99, 118) „strung de tras obezile”, tă!úș „tăișul cuțitoaiei” (pct. 23, 26, 39, 84, 87, 96, 100, 108, 121, 125, 137, 147, 152, 193, 194, 196, 202, 203, 205, 218), crengulíțî „coardă de vie” (pct. 83), veretcúțî „veretcă de învelit” (pct. 63, 83, 92, 96, 97, 109, 119, 123, 142, 146, 150, 236), baranáș „miel” (pct. 69, 74, 82, 83), chingúțî „vergică la scripeți” (pct. 98), scândurícî „dreptar”, lopățícî „dreptar”, căușél „cană de băut apă din fântână”, godăcel „purcel (până la 6 luni)”, cărăbúș „lăcustă călătoare”, cosițícă „stânjenel”, fréncic „veston cu guler ridicat”, frecățé! „tăieței”, păduréț „măr pădureț”, prăsădícă „pară pădureață” (ALRR.Bas., h. 11, 37, 102, 104, 141, 143, 187, 178, 194, 277, 298, 320, 356, 381, 407, 470, 491, 494); sâmbráș (sâmbră + suf. -aș) „tovarăș la arat” (ALM, h. 845); Nemisél (TD, I/1, p. 188, pct. 99), paharúț (TD, II/1, pct. 118, p. 159), lopățícî (TD, II/1, pct. 135, p. 172), vâlcícî (TD, I/1, pct. 63, p. 133) „grădină”, pânCâș©ára (TD, I/1, pct. 63, p. 139), gréblița (TD, I/1, pct. 99, p. 177); ușulíțî „ușă la plită” (ALM II(I), h. 561), sacriéș „sertar” (ALM II(I), h. 583), ciubăráș „balie (mică)” (ALM II(I), h. 673), limbuș©áră „omușor” (pct. 63, 74, 80) (ALM II(II), h. 730), baboéș „usturoi din sămânță” (DD, I, p. 98, pct. 106), barabóșcî „cartof” (DD, I, p. 113, pct. 99), babéșcî „cămașă” (TD, I, p. 98, pct. 83), gazníțî (DD, I, pct. 81, 83, 99, p. 240), motośél „motănaș” (DD, III, p. 87, pct. 34, 63, 69, 74, 80–83, 96, 99, 106), coș%c „coș rotund de nuiele, de mărime mijlocie și cu o singură toartă” (DD, II, pct. 63, p. 251), curtculíță „palton de suman cu guler de blană” (DD, II, pct. 81, p. 279), cuț!ubúșcî „vătrar mic” (DD, II, pct. 82, 83, p. 284), motośél „motănaș” (DD, III, pct. 63, 80–83, 96, 99, 106, p. 87) ș. a.

Sufixele augmentative (-an, -oi, -oaie, -oaică) formează cuvinte ce denumesc obiecte sau însușiri considerate de vorbitor mai mari decât cele obișnuite și au o frecventă sporită în aria cercetată: țepó! „proptea cu crăcană” (pct. 83), țarcalán „corlate la fântână” (pct. 74), călușán „calul popii”, căs©áie „hambar pentru cereale” (ALRR.Bas., h. 148, 242, 288, 355, 263), arbuz©á!cî (pct. 70) „harbuz” (ALM, h. 978), lătun©áie „răritură care se produce la marginile pânzei în timpul țesutului manual prin ruperea unor fire din urzeală” (TD, I/1, pct. 99, p. 178; TD, I/1, pct. 99, p. 178; TD, II/1, pct. 135, p. 172), bă!etán (TD, II/1, Dubova, p. 156), mahal!án „vecin” (TD, I/1, pct. 63, p. 135), boul}án (TD, I/1, p. 139, pct. 63), arCó! „arzător” (DD, I, p. 87, pct. 96), barabóșca „cartof” (DD, I, p. 113, pct. 99) ș. a.

O frecvență sporită o au sufixele -ar(i), -ură, -ează: colțᶠ„colțar”, lă!śér (la(v)iță + suf. –ar) „lăiceraș de așternut lavița”, Wirpicᶠ„formă (de făcut cărămizi)” (< Wirpic + suf. –ari); pescari „nagâț”, Weptᶠ„cojocel” (piept + suf. –ar), prăsădᶠ„păr” (< prăsadă + suf. -ari), perjᶠ(< pearjă + suf. -ari), vișinᶠ(< vișină + suf. -ari), alunᶠ(< alună + suf. -ari) (ALRR.Bas., IV, h. 87, 185, 276, 348, 400, 492, 497, 495, 510); CarCurᶠ„pomul de zarzăr” (DD, II, p. 100, pct. 81), tă!itú¶ (pct. 69) „umăr (la mânerul ferestrăului)”, îngrăditúră „corlate (în jurul unei livezi)”, vâșâvâitúrî „broderie” (ALRR.Bas., IV, h. 84, 280, 413), speteazî (< spată + suf. -ează) (ALRR.Bas., h. 154); limbrica¶ „limbrici” (ALM II(I), h. 775, pct. 81, 83, 97, 98, 101); vazonᶠ„vas de lut pentru flori” (DD, I, p. 206, pct. 96, 106), mijlocᶠ„chingă la ferestrăul cu ramă” (DD, III, p. 72, pct. 113) ș.a.

O frecvență redusă înregistrează sufixele: -ină, -it, -at,-oc, -os, -or, -tor, -iu, –a¶: fuManóc „gealău” (pct. 19, 22, 26, 41, 74, 80, 82, 99, 135, 142, 152, 157), lăsătó¶ „slobozitor” (pct. 81–83, 96, 106, 113, 119, 136, 157, 225, 226, 232), codínă „pleavă de fasole”, vâșâvă!ít „broderie”, fartujóc „șorț de copil” (ALRR. Bas., h. 67, 239, 377, 413, 430), așch!ós (pct. 74, 80) „(despre lemn) tare și câlțos” (DD, I, p. 96), râșchitór (< rășchia + suf. -tor) „unealtă pe care se deapănă tortul, lâna de pe fuse sau de pe gheme” (DD , I(I), p. 178, pct. 99), urzit©áre „unealtă sau mașină de urzit” (TD I/1, p. 178, pct. 99; TD I/1, p. 138, pct. 63), legătó¶ „mănunchi de cânepă” (TD, I/1, pct. 63, p. 133), nodurᶠ„nod” (TD, I/1, pct. 99, p. 178), an balanít „am înălbit” (TD, I/1, pct. 63, p. 139), lingurᶠ„blidar” (ALM II(I), h. 581), alunᶠ„alun” (DD, I, p. 78), dârâit©ári „morișcă de hârtie” (DD, II, p. 50, pct. 64), oblonᶠ„gealău special cu daltă în figuri” (DD, III, p. 146, pct. 97) ș.a.

Alte derivate, specifice regiunii: balaurát „pălăvrăgiu” (TD, I/1, pct. 101, p. 108), bastóncî „cămașă bărbătească colorată, cu buzunare și bumbi de metal” (DD, I, p. 118, pct. 80, 82), vâjKçcî „prăjină, cu care se bat nucile din pom” (DD, I, p. 228, pct. 98, 99), țăhl}áçcî „formă de făcut cărămizi” (pct. 97), îngrăditúrî „corlate în jurul unei livezi” (pct. 96, 97, 106) – ALRR.Bas., h. 276, 280; urz}álî „fire textile” (TD, II/1, pct. 135, p. 171), lușu!árî „alunecuș” (DD, III, pct. 101, p. 40), codác „ajutor de vornicel la nuntă” (DD, II, pct. 96, p. 202), covășálă „glod subțire și alunecos” (DD, II, pct. 82, 96, p. 202).

Compunerea

Unele cuvinte compuse, specifice regiunii, sunt: míníștérgurî „prosop pentru mâini” (DD, III, pct. 81, 82, 113, p. p. 73, 127), caluś!án di d!ál „greier de câmp” (DD, II, pct. 113, p. 133), cal-catâr „catâr” (DD, II, pct. 99, p. 132) ș.a.

În terminologia specifică ariei cercetate sunt frecvente îmbinările terminologice nestabile. Drept exemple ne pot servi următoarele tipuri de unități sintagmatice:

substantiv în N + adjectiv: alXín@ tíneri „puiet de albini” DD, I, p. 76, pct. 97); clapáś mári „baros” (pct. 82, 97–99, 157), brâç vérdi „curcubeu” (DD, I, pct. 81, p. 165), bulán întunicós „(cal) șarg” (pct. 69), rújî batútî „trandafir” (pct. 97) – ALRR.Bas., h. 20, 75, 79, 141, 143, 305, 387;

substantiv în N + substantiv în A: pom di gúti „gutui” (DD, III, p. 234, pct. 120), pom di șolc „gutui” (DD, III, p. 234, pct. 101), copac di buc „fagi” (DD, II, pct. 96, 97, 99, p. 220), grădínî di pçómî „vie” (DD, I, pct. 99, p. 262); alXínî di d!al (DD, I, pct. 98, p. 76); brâç pi śer „curcubeu” (DD, I, pct. 96, 106, p. 165), balércî di pojárni (DD, I, p. 108, pct. 113); balércî pi rçáti „saca” (DD, I, p. 108, pct. 69); barcáș di lut (DD, I, p. 116, pct. 64); cráa†gî di źí!i (pct. 96, 97) „coardă de vie”, cârd de ca! (pct. 83) „herghelie”, Weptᶠdi cojóc (pct. 63, 106) „cojocel”, Weptᶠdi Weliśéli (pct. 113) „cojocel”, barcáș di lut „ulcior” (pct. 64); băț cu rotíșcî (pct. 63, 69, 86, 98, 99) – DD, I, p. 108, I, p. 113, 204 ș.a.;

substantiv în N + substantiv în G: br%u bábi! „curcubeu” (DD, I, p. 165, pct. 83, 97, 99), pa!íli prósulu! „mei” (DD, III, p. 173, pct. 82) ș.a.;

substantiv în N + participiu: źin curát (pct. 80–82), barbéś întórs (pct. 68)/ barbéc întórs (pct. 96) /barán întórs (pct. 69, 74, 80–83)/ coś întórs (pct. 96, 99, 101, 151), válinś cusúti (pct. 82, 83, 97, 99) – ALRR.Bas., h. 119, 199, 228; m©árî di vânturát „vânturătoare” (DD, III, p. 78, pct. 81), m©árî di Witluít „moară cu valțuri” (DD, III, p. 79, pct. 113).

Alte îmbinări, ce caracterizează aria investigată sunt: loc tócma „șes” (DD, III, p. 31, pct. 80–83, 96–99, 101, 120), da acoló „după aceea, apoi” (DD, II, p. 6, pct. 99) ș.a.

Derivarea internă

Referindu-ne la derivarea internă (semantică), constatăm frecvența acesteia, în special, în terminologia plantei viței de vie, a soiurilor de struguri și a varietăților de vin.

Derivarea semantică se manifestă sub forma polisemiei lexicale, a extinderii funcției denotative a cuvintelor existente. Rezultatul acestui procedeu este „derivatul semantic”, unitate minimă de denominație a nivelului lexematic, constituită din sensul derivat al lexemului polisemantic (semnificatul) și învelișul sonor al aceluiași lexem (semnificantul) [Pavel 2006: 273].

R. Jakobson arată că la baza mecanismului deplasării și mai ales a transferului semantic se află două procedee: alunecări pe axă paradigmatică (a similarității semantice – metafora) și alunecări pe axa sintagmatică (a contiguității semantice – metonimia).

Metonimia este figura de stil care constă în inversiune voluntară a categoriei logice ale întregului prin parte, ale părții prin întreg, ale cauzei prin efect, ale abstractului prin concret (DEX, p. 96).

Cel mai frecvent procedeu înregistrat în vocabularul dialectal rămâne a fi metafora, definită de I. Evseev „o imagine a obiectului reflectată prin configurația unui alt obiect, iar conexiunea dintre cele două obiecte este un fapt de conștiință, o activitate de valorificare estetică și morală [Evseev: 37]. După E. Coșeriu, metafora este o expresie unitară, spontană și imediată a unei viziuni, a unei intuiții poetice, care poate implica o identificare momentană a unor obiecte diferite (cap – dovleac) sau o hiperbolizare a unui aspect particular al obiectului și chiar o identificare între contrarii, „absurdă” din punct de vedere logic, dar cu semnificat și efect evident ironice, în anumite situații, cum ar fi cazul lui negru – blond sau cazul când un gras este numit slab sau un bătrân e numit tinerel. Omul cunoaște și desemnează metaforic fenomene și aspecte ale culturii, plante și animale, produsele și activitățile sale proprii, instrumentele pe care le fabrică pentru munca sa [Coșeriu 1999: 16]. În graiurile cercetate derivarea semantică este un fenomen frecvent. Pentru noțiunea craniu în graiurile cercetate și în regiunea Ismail este notată varianta lexicală veche, moștenită din latină curcubetă (var. fon.: curcubKtă – pct. 55, 70, 80–84, 86, 94, 96–99, 101, 120, 105, 106, 111, 117–120 ALM, II(II), h. 722) < lat. cucurbita „dovleac”, care prin diverse asociații dezvoltă în graiurile moldovenești și sensurile: 1. „capul”, 2. adverb în expresia (butoiul) sună a curcubătă goală (DD, II, p. 278). Glosemul curcubetă a fost notat în documentele slavo-române, datate cu 1527, pentru noțiunea dovleac [Dicționar: 61]. Atenționăm asupra faptului că vocabula vizată este actualmente atestată în graiurile românești din Transilvania și nordul Moldovei pentru „dovleac”. În dacoromână, pentru realia dată dominantă rămâne a fi vocabula tidvă.

Pentru organul vegetal, care are aspectul unui fir răsucit în spirală, cu ajutorul căruia vița se agață de arac, în graiurile moldovene, dobrogene, oltene sunt atestați termenii cârcel, ață, viță, perciun, cârlig, musteață, lăstar (ALRR. Bas., h. 105; TD. Dobr.; Glosar dialectal. Argeș; Glosar dialectal. Oltenia). În aria cercetată, dar și în graiurile învecinate, notăm arii izolate ale termenului metaforic ață (var. fon.: áțî – pct. 21, 32 – 26, 69, 83, 207, 225) < lat. acia „ață”, cifrat în italiană accia, de la care provine bulg. acŭ [DER: p. 59] și ale cuvântului cârlig (pct. 82). Cuvântul ață este utilizat în vorbire prin analogie cu firul de ață. Aspectul fonetic al cuvântului suferă modificări cauzate de tendința de închidere a vocalei finale în graiurile de tip moldovenesc, unde ă final trece în î: áță > áțî, ațășoară > ațîșoarî. Termenul cârlig denumește aceeași realie în pct. 82 ca și cârcel. Cuvântul dat este cunoscut în limba literară și în graiuri cu sensul de bază „piesă de metal, cu un capăt îndoit, de care se atârnă ceva”. Cuvântul vizat a fost înregistrat în ucraineană și polonă (gyrlyga < cârlig) [Rosetti: 457]

Au fost supuse derivării semantice și vocabulele: copäí! „puieți de albini” (DD, II, p. 222, pct. 82), labă „cârlig la cangea” (DD, III, p. 5, pct. 96), bumbăn „tobă” (DD, I, p. 177, pct. 83), clanț „cârlig la cangea” (DD, II, p. 187, pct. 82), trup „leafa toporului” (pct. 64), buMá! „lăstar” (pct. 81), míțe „canură” (pct. 80), piśór „cruce la rășchitor” (pct. 69), crúśi „scaun la vârtelniță” (pct. 83), alergăt©ári „cicârâc” (pct. 81), cal „slobozitor” (pct. 69, 80, 82), fluturáș „libelulă” (pct. 96), drac „melc” (pct. 97, 99), brâç „curcubeu” (pct. 63, 81, 83, 96, 106, 113), ba!strucél (pct. 63) „pernuță decorativă”, balamút „traistă” (pct. 70, 74) – ALRR. Bas., IV, h. 59, 67, 141, 146, 151, 155, 170, 354, 362, 363; ALM, h. 606; DD, I, p. 107; luÇínî „lampă” (DD, III, p. 38, pct. 99, 101), moźílî „glugă de păpușoi” (DD, III, p. 80, pct. 82, 96, 101), cap di sărníc „gămălie de chibrit” (DD, II, p. 140, pct. 101), ba!struśél di frumușáțî „pernuță” (DD, I, pct. 63, p. 104); CárCar flocós „piersic” (DD, II, p. 100, pct. 81), nodurᶠ„vergea la sulul de dinainte al stativelor, de care se leagă gura pânzelor” (DD, III, p. 132, pct. 99).

Un alt procedeu de îmbogățire a vocabularului dialectal îl constituie formațiile simbolice. În aria cercetată, pentru noțiunea curcubeu, am notat var. fon.: brâç a lui DumnaCău – pct. 98, br%çu s%nta marí!i – pct. 82, br%çu bábi – pct. 97, 99, br%çu dumnaCKçulu! – ALRR.Bas., IV, h. 363. Pentru realia crini notăm varianta basarabenci (pct. 69) – DD, I, p. 116.

CONCLUZII

Prezentul studiu a fost destinat graiurilor românești din nord-estul Republicii Moldova și din r-le Kotovsk și Ananiev (reg. Odesa, Ucraina), cercetarea fiind întemeiată, în principal, pe materialul faptic, extras din Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM), Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria (ALRR. Bas.), dar și din alte surse scrise (atlase, glosare, dicționare, texte dialectale, studii etnografice).

Faptele lingvistice, prezentate și analizate, ne sugerează apartenența ariei dialectale investigate la masivul moldovenesc, distingându-se totodată prin păstrarea unor fapte vechi de limbă la toate compartimentele limbii, dar și prin prezența unor particularități comune cu graiurile din Maramureș, nordul Transilvaniei, Crișana și nord-vestul Banatului. În continuare, vom expune principalele trăsături fonetice, gramaticale și lexicale, care caracterizează graiurile menționate, individualizându-le.

1. Cele mai relevante particularități fonetice înregistrate sunt:

conservarea vechilor variante fonetice: pom%nt, sapón, poróncă, fodú¾, nacáz, paréti, randunícă, ź!úrî, ź!ug, t!ut!ún, ridícă, púntru, fumé!e etc.;

e > ea: gúl}ar, n}apót, n!avástî, ś!avá! etc.;

o diftongat la inițială de cuvânt și în poziție medială: ç©áçî, rç©áçî, nç©áçî, plç©áçî;

ocurența formelor cu î- și u- inițiali în cazul cuvintelor a umblá, a umflá;

palatalizarea consoanelor bilabiale b, p în faza X, ä: Xíni, Xétu, alXínî, zX!árî, ¾íÇX, bunX, äéli, säic, coäítî, luä, copäíl;

m palatalizat în ultimul stadiu: Çíriști, Çíri, Çir!ásî, Çéri, Ç!eC, luÇínî, duÇítru;

prepalatalele ĉ, V > ś, ź: ś!olán, źínźin, arźínt;

prepalatala sonoră j, urmată de o, u > ź: źo!, źos;

oclusivele palatale W, N > ä, X: oäilár@, äem, uréäi, Xíndă, únX!i, înXít;

oclusiva t, urmată de i > ä: ä!átrî “teatru”;

conservarea vechii africate dentare C: Cî, Cáhăr.

Una din particularitățile cele mai însemnate ale graiurilor cercetate la nivel fonetic o constituie palatalizarea labiodentalelor f, v în formele ś, ź și a africatei ĉ > ś: śer, śin, źis, źiu, nuś, piśór comune, în fond, cu cele din Maramureș, în parte și cu cele din nordul Transilvaniei, Crișana și nord-vestul Banatului.

2. Structura morfologică se caracterizează prin:

metaplasma substantivelor (formele masculine cartof, sâmbure sunt substituite de dialectismele gramaticale: cart©áfî, sấmburî; femininul lámpă trece la masculinul lamp etc.);

tendința pentru pluralul -uri: púmnu¶, morm%ntu¶, cótu¶, máțu¶, altáru¶, to!águ¶, bá!u¶ , deși normele limbii literare recomandă variantele în -i/-e;

conservarea formei arhaice ai pentru pluralul substantivului an;

dativul realizat prin construcții cu prepoziția la: i-dăm la ço¡ kopWíl/ dă podárśi la śi! tíne¶;

formele analitice Çimarú!a, Çimarú!, Çimarúl!a, rezultate ale disimilării;

predilecția pentru utilizarea pronumelui personal dânsul/dânsa;

o varietate de forme pentru pronumele de politețe: Çatá, duÇatá, dum!atá, Çetá, dÇevoástră, Çevoástră, Ç}alór;

forma invariabilă a pronumelui relativ care;

fonetismele dialectale cinevai, carevai, câțivai, explicate prin epiteză;

prezența formelor atone ale pronumelor personale și reflexive în dativ și acuzativ pe lângă verbele la viitor și trecut: Ç!-a dá-Çi, m-an dus-mî, ni-am dúsî-ni;

menținerea fluctuațiilor dintre activ și reflexiv: !eç gândésc/ sî pórâ! cu d%nsa;

conservarea formelor iotacizate ale verbelor, care corelează cu cele neiotacizate: (eu) spuç, (eu) spu! – (eu) spun; (eu) țâç – (eu) țân; (eu) răm%ç – (eu) răm%n ; (eu) vin– (eu) viç; (ei) vin – (ei) viç; (eu) ćeç – (eu) śeç;

prezența variantelor etimologice ale prezentului indicativ, cât și a celor evoluate: (ni) lam – (ni) lăm, ni cç©ásâm – ni cosKm, sughițKm – sughițám, lucrKm – lucrám, stam – stăm, întrám– !intrKm;

conservarea la persoana a III-a, plural a formelor etimologice: (ei) dădé, (ei) stăté pentru (ei) dădeau, (ei) stăteau;

eliminarea mai mult ca perfectului din uz, locul lui fiind preluat de perfectul compus: (eu) uitásâm – (eu) an u!tát, (ei) uitásî – (ei) o uitát etc.;

înregistrarea formelor vechi să bé!e, să dé!e, să !é!e, să sté!e, să vré!e pentru verbele neregulate bea, da, lua, sta, vrea la prezent, conj., pers. III, sg. și pl.;

utilizarea lui și pentru a introduce conjunctivul: înśépi șî c%nti/ ápî trébî și ti-nveț;

frecvența construcțiilor infinitivale în raport cu cele conjunctive;

forme scurte ale participiului: măi o adKus néstru ś!ála;

frecvența vechilor forme vo „vreo”, vun „vreun”; acolé, (a)colea „acolo”;

utilizarea formei vechi amu și a variantelor regionale nică!úrea, ol!ácă, cânvái;

exprimarea gradelor de comparație printr-o serie de variante dialectale: așá cî ti năcăjắ!/di tot tári;

conservarea unor forme și sensuri arhaice ale prepozițiilor: păr „până”, pin/pen „prin”.

3. La nivel sintactic observăm:

o mai mare libertate a topicii enunțului;

cazuri de reluare a predicatului: ș-așá ni v%ram/ ni v%ram … pi supt m%nî úna dúpa álta;

omiterea subiectului: ș-adúc/ pi nun al adúc;

preferința pentru construcțiile infinitivale în plan comparativ cu cele conjuncționale: ș-am înŝepút a învălí pi sul […] ș-am înŝepút a țKsî;

o frecvență mai sporită a frazelor formate prin coordonare decât ale celor constituite prin subordonare: avém no! acoló o valśícî/ î! búnî di c%nipî;

frecvența coordonatelor copulative, introduse prin conjuncția și: cu m%na ço culéźim ș-o legám snopușór;

conjuncția și utilizată cu valoare adversativă: ș-î¡cç©áśi_¡coló śí-! făśé/ șî al înlăturá;

o frecvență redusă a propoziției atributive, pronumele relativ care rămânând a fi invariabil: l-o ales pi stárosti în_ sát p!-un çom/ cári sî Wemá stanisláv;

frecvența subordonatelor circumstanțiale în plan comparativ cu cele completive: da dácî veC/ fume!i or_fetíțî/ ș-apu! fátî źiț%cî;

plasarea subordonatei în prepoziția regentei: dácî védi ço¡ çom/ ápu váca nçoástrî ço sî féti çon boç.

4. Referindu-ne la stratificarea etimologică a graiurilor cercetate, înregistrăm atât elemente moștenite, cât și un număr impunător de împrumuturi, în special din limbile slave:

e l e m e n t e m o ș t e n i t e: a râșchia (< lat. rasclare) „a depăna firele toarse de pe fus sau de pe ghem pe rășchitor”, a urzi (< lat. ordire) „a pregăti, a întinde urzeala în războiul de țesut pentru a începe țesutul”, berbec (< lat. agnellus), căpătâi (<lat. capitaneum), chingă „fâșie de țesătură de cânepă” (< lat. clinga), curechi (moșt. din lat.: coliculus), fuscel (var. fon. fuśé!) „fiecare dintre vergelele trecute printre firele de urzeală la războiul de țesut” (< lat. fusticellus), găleată (< lat. galleta), iță „dispozitiv la războiul de țesut” (< lat. licia), mai (< lat. malleus), scărmănăm (< lat. excarminare), spată „piesă la războiul de țesut” (< lat. spatha), sul (< lat. pop. sub(u)lum „piesă la războiul de țesut”, zestre (< lat. dextrae „făgăduință solemnă”) „avere” ș.a.

î m p r u m u t u r i:

stratul lexical de origine slavă: feștilă (< sl. svĕštilo) „deșeu de cânepă, rămas în ragilă”, graniță (<sl. granița), sarman (< sl. siromachǔ) „sărac”, grindă „element din lemn de construcție a casei” (< sl. grenda), hulesc (< sl. huliti) „a spune vorbe de ocară”, leac „tratament” (< sl. lĕkŭ), norod „popor” (< sl. narodŭ), pozderie (< sl. pozderije) „resturi de cânepă”, staroste (< sl. starosta) „pețitor”, uncrop (< sl. ukropŭ ) „apă clocotită”, vornic (< sl. dvorĩnikŭ) „vornicel” ș. a.;

vocabule de origine bulgară: berneveci (< bg. izmeni)„ițari (albi de cânepă)”, glugă (< bg. gugla „obiectul de îmbrăcăminte în formă de pungă conică, care acoperă capul pentru a-l feri de ploaie, de frig etc.”, izmene (< bg. izmen ) „obiect de lenjerie bărbătească”, letcă (< bg. letka) „unealtă cu ajutorul căreia se deapănă pe țevi firul pentru războiul de țesut manual”, pită (< bg. pita) „pâine”, sucală (< bg. scr. sukalo) „unealtă cu ajutorul căreia se deapănă pe țevi firul pentru războiul de țesut manual”, suveică (< bg. sovalka) „piesă de lemn la războiul de țesut, de formă lunguiață, care servește la introducerea firului de bătătură în rostul urzelii”, vatale (< bg. vatala) „organ mobil al războiului de țesut, care susține spata și permite dirijarea suveicii prin rost, menținerea paralelă a firelor de urzeală și îndesarea firului de bătătură” (TD, II/1, p. 172, pct. 135), zăbun (< bg. zabun) „vestonul (cu guler răsfrânt)”ș. a.;

împrumuturile recente din ucraineană și rusă: colún „topor cu coadă lungă pentru despicat cioturi” < ucr. colun „topor”, a zolí „a spăla (prost) rufele” < ucr. zolyty; gălúșcă „preparat culinar de formă (relativ) sferică, făcut din carne tocată, griș, orez” < rus., ucr. galușka; !úșcî „ciorbă” < ucr. juška, ghilí (< ucr. biliti) „a înălbi o pânză prin muierea în apă și întinderea repetată la soare”, Wiróșt@ „colțunași” < rus. pirožki, ganóc „cerdac” < ucr. ганок, bl!áhî „tablă (de acoperit casa)” < ucr. бляха, draníțî „șindrilă” < rus. dranița, ucr. dranycá, cátcî „vas din doage, la gură mai strâmt decât la fund, de 150 – .” < ucr. кадка „cadă”, conóçcî „stropitoare” < ucr. коновка „cofă”, cand!ór „supă sacă din macaroane sau crupe” < ucr. кандъор „terci”, cantárcî „căpăstru” < ucr. кантарка „căpăstru”, calamútnâ! „tulbure” < ucr. каламутний „tulbure”, calabátinî „groapă cu apă de ploaie, pe drum” < ucr. калабатина, zaverúhî „vânt puternic cu ninsoare” < завiрюха „vifor”, cúrnic „poiată pentru găini” < ucr. курник „coteț de găini”, posúh „secetă” < ucr. посуха „secetă”, nahá!cî „cravașă” < ucr. нагайка „cravașă”, namítcî „văl al miresei” < ucr. намiтка „văl” etc.;

cuvinte de proveniență maghiară: a tupila (< magh. picula), corlată (< magh. korlát), gămălie (< magh. gomoly „gămălia (cuiului)”), gealău (< magh. gyaló) ș. a.

cuvinte de proveniență turcă: basma (< tc. basma), chirpíc (< tc. kerpiç), cicârâc (< turc. çikrik) „unealtă casnică de depănat firele pe țeavă (pentru războiul de țesut)”, cușac „centură” < tc. kușak, darag (< tc. tarak), perciune (< tc. pŭrçek) „moț (de păr)”, șal (< tc. șal), uluc (< tc. oluk) ș.a.

5. Referindu-ne la formarea cuvintelor, ca mijloc de îmbogățire a vocabularului dialectal, notăm:

frecvența unităților lexicale, formate prin sufixe diminutivale sau augmentative: cobílnițî „strung de tras obezile”, tă!úș „tăișul cuțitoaiei”, căușél „cană de băut apă din fântână”, godăcel „purcel (până la 6 luni)”, cosițícă „stânjenel”, fréncic „veston cu guler ridicat”, frecățé! „tăieței”, prăsădícă „pară pădureață”, sacriéș „sertar”, limbuș©áră „omușor”, baboéș „usturoi din sămânță”, barabóșcî „cartof”, babéșcî „cămașă”, gazníțî, motośél „motănaș”, coș%c „coș rotund de nuiele, de mărime mijlocie și cu o singură toartă”, curtculíță „palton de suman cu guler de blană”, cuț!ubúșcî „vătrar mic”, motośél „motănaș”, țarcalán „corlate la fântână” (pct. 74), călușán „calul popii”, căs©áie „hambar pentru cereale”, lătun©áie „răritură care se produce la marginile pânzei în timpul țesutului manual prin ruperea unor fire din urzeală”, mahal!án „vecin”, boul}án, arCó! „arzător”, barabóșca „cartof” ș. a.

un șir de vocabule supuse derivării semantice: copäí! „puieți de albini”, labă „cârlig la cangea”, bumbăn „tobă”, clanț „cârlig la cangea”, trup „leafa toporului”, buMá! „lăstar”, piśór „cruce la rășchitor”, crúśi „scaun la vârtelniță”, cal „slobozitor”, fluturáș „libelulă”, drac „melc” (pct. 97, 99), brâç „curcubeu” (pct. 63, 81, 83, 96, 106, 113), ba!strucél (pct. 63) „pernuță decorativă”, moźílî „glugă de păpușoi” , cap di sărníc „gămălie de chibrit”, ba!struśél di frumușáțî „pernuță”, CárCar flocós „piersic” ș.a.

Așadar, prezentarea principalelor particularități fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale graiurilor românești din nord-estul Republicii Moldova și din r-le Kotovsk și Ananiev (reg. Odesa, Ucraina) a pus în evidență specificul, în mare parte, conservant al acestora, rămas atașat de vechile tradiții lingvistice, dar și prezența unor particularități comune cu graiurile din Maramureș, nordul Transilvaniei, Crișana și nord-vestul Banatului.

BIBLIOGRAFIE

A n e x ă

d e

h ă r ț i

BIBLIOGRAFIE

A n e x ă

d e

h ă r ț i