Gradul DE Poluare A Solurilor DIN Zona Municipiului Bacau
CUPRINS
Capitolul 1 INTRODUCERE
Solul – componentă esențială a mediului înconjurător
Funcțiile solului în cadrul ecosistemelor terestre
Scurtă caracterizare fizico – geografică a solurilor din România
Resursele de sol din România
1.4.1. Terenuri agricole
1.4.2. Terenuri forestiere
Capitolul 2 MONITORINGUL STĂRII DE CALITATE A SOLURILOR
2.1. Considerații generale
2.2. Principalele restricții ale calității solurilor
2.2.1. Solurile agricole
2.2.2. Solurile forestiere
2.3. Realizarea sistemului integrat de monitoring al factorilor de mediu
Capitolul 3 RECONSTRUCȚIA ECOLOGICĂ A SOLURILOR AFECTATE DE DIFERITE PROCESE
3.1. Considerații generale
3.2. Bazele pedologice ale reconstrucției ecologice a solurilor
3.2.1. Profilul ecopedologic
3.2.2. Caracteristicile edafice cu rol esențial în reconstrucția ecologică
3.3. Măsuri privind reconstrucția ecologică a solurilor afectate de diferite procese
3.3.1. Măsuri cu caracter general
3.3.2. Măsuri privind solurile agricole
3.3.3. Măsuri privind solurile forestiere
Capitolul 4 CERCETĂRI PRIVIND GRADUL DE POLUARE A SOLURILOR DIN ZONA MUNICIPIULUI BACĂU
4.1. Elemente introductive
4.2. Caracterizarea cadrului natural al zonei poluante
4.3. Învelișul de soluri
4.4. Surse de poluare care afectează agricultura în zona cercetată
4.5. Starea actuală de calitate a solurilor
Capitolul 5 CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
CAPITOLUL 1
Introducere
Solul – componentă esențială a mediului înconjurător
Solul este termenul generic prin care se definește întregul ansamblu de corpuri naturale ce acoperă o mare parte din suprafața uscatului, constituite din materiale minerale și organice, uneori modificate sau chiar create de om din materiale pământoase, care conțin materie vie și pot susține vegetația direct sub cerul liber.
Limita superioară a solului este aerul sau un strat subțire de apă, iar limitele pe orizontală sunt acelea unde are loc trecerea la apă adâncă sau la stânci, nisipuri mișcătoare ori gheață permanentă. Limita inferioară a solului coincide, practic, cu zona de trecere la roca compactă sau de trecere treptată în roca afânată (material parental), virtual lipsite de rădăcini, animale sau indicii ale altor activități biologice. Cu alte cuvinte, în mod normal, aceasta este limita inferioară a activității biologice, care, în general, coincide cu adâncimea obișnuită de înrădăcinare a plantelor perene naturale. Dacă, activitatea biologică sau procesele pedogenetice curente se extind la adâncimi mai mari de 200cm, limita inferioară a solului se consideră 200cm. Totuși, pentru scopuri privind anumite moduri speciale de gospodărire a solurilor, trebuie avute în vedere și straturi mai adânci decât limita inferioară a solului. Acestea trebuie să fie, de asemenea, descrise și caracterizate în măsura în care afectează conținutul și mișcarea apei și aerului în solul din zona radiculară.
Solurile sunt geomembrane vii, protectoare prin care trec energia, elementele nutritive și apa, pe măsură ce întrețin viața de pe uscat. Prin poziția, natura și rolul său în cadrul mediului înconjurător, solul, produs al interacțiunii dintre factorii biotici și abiotici, reprezintă componenta biosferei, denumită și pedosferă, constituind un mediu foarte specializat, interpus între litosferă, atmoferă și biosferă, care participă la multiplele cicluri vitale între componentele ecosistemului: ciclul energiei, al apei, al elementelor biogene, marile cicluri biogeochimice etc.
1.2. Funcțiile solului în cadrul ecosistemelor terestre
Solul, împreună cu factorii fizico-geografici și cu regimul factorilor climatici, constituie un subsistem numit biotop sau stațiune și se află în strânsă legătură cu asociațiile de plante și animale (fitocenoze și zoocenoze), alcătuind împreună ecosistemele terestre.
Importanța deosebită a solului rezultă din multiplele funcții pe care acesta le îndeplinește în cadrul ecosistemelor terestre, și anume: ecologice, industriale și tehnico-economice.
Ca funcții ecologice se menționează:
contribuția la producerea de biomasă, prin care solul servește atât ca suport pentru plante, cât și ca rezervor de substanțe nutritive, apă și aer, necesare creșterii și dezvoltării plantelor, toate aceste însușiri conferindu-i atributul esențial – fertilitatea;
funcția de filtru, tamponare și transformare, care devine tot mai importantă, odată cu intensificarea proceselor de poluare. Această funcție este importantă nu numai pentru protecția fondului edafic, ci și pentru prevenirea poluării apei, a produselor agroalimentare și deci a perturbării lanțului trofic sol-plantă-animal-om;
funcția de rezervă genetică, prin care asigură condițiile de existență a biodiversității specifice mediului edafic.
Ca funcții industriale și tehnico-economice se menționează:
utilizarea solului ca suport pentru diferitele construcții;
pentru depozitarea deșeurilor;
ca materii prime.
Aceste funcții vin , în general, în contradicție cu funcțiile ecologice.
Importanța ecologică a solului rezultă și din funcția sa energetică: astfel, în concepția școlii ecologice biogeoenergetice, capacitatea productivă a solurilor se datorează prezenței în cantități apreciabile a produșilor de transformare a substanțelor fotosintetizante, produși care se acumulează sub formă de humus și reprezintă atât rezervoare de elemente nutritive, cât și acumulări de energie. De fapt, materia organică din sol, respectiv rezervele de humus, reprezintă principala bogăție a solului și, totodată sediul a numeroase activități biologice și funcțiuni esențiale ale acestuia, ca element de bază pentru stabilitatea ecosistemelor terestre.
După unele estimări, energia acumulată în solurile României (în funcție de conținutul de humus în primii 50cm) este de aproape 40 de ori mai mare decât energia reprezentată de producția de petrol, gaz metan și cărbune obținută în anul 1980 în această țară (Răuță și colab., 1982).
Indiferent de nivelul de dezvoltare a societății, solul a fost și rămâne principalul mijloc de producție agricolă și forestieră; este sursa inepuizabilă de resurse alimentare pentru omenire. Creșterea nevoii de alimentație pe plan mondial accentuează necesitatea utilizării raționale a solului.
1.3. Scurtă caracterizare fizico-geografică a solurilor din România
Solurile din România, geografic, se situează în sud-estul Europei centrale, la contactul acesteia cu Europa orientală și Europa balcanică, la jumătatea distanței dintre Polul Nord și Ecuator, în plină zonă temperată, la distanțe aproximativ egale de extremitățile de nord (2 800km), est (2 600km)și vest (2 700km) ale continentului, dar mai aproape de Marea Mediterană (1 050km).
Caracteristicile geografice fundamentale ale solurilor din România sunt date de așezarea României în spațiul carpato-dunăreano-pontic. Carpații din sud-est, care se află aproape în întregime în România, constituie o structură orografică concentrică, având în interiorul ei Podișul Transilvaniei. Din lanțul carpatic, relieful coboară în trepte, dispuse aproape concentric. Cea mai mare parte a reliefului se dezvoltă pe marea unitate structurală a orogenului carpatic, iar toate unitățile de relief de la exterior sunt constituite din sedimente de proveniență carpatică, formarea lor depinzând de însăși evoluția lanțului carpatic.
Totodată, solurile României sunt situate în bazinul inferior al Dunării, România deținând suprafața cea mai întinsă din bazinul hidrografic al acestui fluviu. În același timp, pe o lungime de 245km, solurile României sunt limitate de Marea Neagră.
Poziția geografică în cadrul continentului și prezența arcului carpatic în centrul României fac ca, pe teritoriul ei, să se interfereze influența geografică central-europeană, est-europeană, balcanică și pontică, rezultând o mare varietate, a caracteristicilor fizico-geografice, cu implicații directe și indirecte asupra genezei și evoluției solurilor din România. Astfel, în raport de circulația atmosferică, solurile din România se găsesc în zona de întrepătrundere a maselor de aer mai umed din vest, cu cele continentale, cu aer mai uscat din est, care determină o climă temperat-continentală, de tranziție între clima continentală excesivă din est și cea continentală moderată din centrul continentului, la care se adaugă influențele submediteraneene din sudul Europei.
Relieful, dispus în amfiteatru concentric, și climatul României, determină distribuirea pe orizontală și verticală a tuturor elementelor mediului, reflectate în distribuirea și etajarea vegetației: în regiunile joase se disting stepa și silvostepa, după care urmează zona forestieră (de câmpie, de deal și de munte), cu păduri de cvercinee, de fag și rășinoase, iar pe culmile montane – pajiștile subalpine și alpine.
În funcție de condițiile climatice și de vegetație, solurile din România fac tranziție între solurile cenușii (luvisoluri albice) ale Europei răsăritene, solurile brune caracteristice Europei centrale și solurile brun-roșcate din sud-vestul continentului. Ca o trăsătură cu totul particulară pentru învelișul de soluri din Romînia, este de menținut că, pe teritoriul acestei țări se găsește limita estică a fagului și gorunului în Europa, elemente specifice pentru vegetația europeană, ca și limita vestică a stepelor est-europene.
Ca efect rezultant al acțiunilor intercondiționate ale factorilor pedogenetici, a apărut o numeroasă populație de soluri având caracteristici specifice, în continuă evoluție. Potrivit Sistemului român de Taxonomie al solurilor (2003), în România sunt identificate 12 clase de soluri, 32 tipuri genetice, 196 de subtipuri de sol, cu separarea a numeroase categorii detaliate de sol care se deosebesc distinct prin proprietățile lor, capacitatea productivă și măsurile de menținere și sporire a fertilității.
Din învelișul de soluri din România circa trei sferturi (77,7%), sunt soluri zonale: molisoluri (26,7%), argiluvisoluri (25,5) și cambisoluri, spodosoluri și umbrisoluri (25,5%). Aluviosolurile ocupă 9,2%, iar restul (13,1%) sunt soluri cu distribuție și caracterictici specifice locale (intrazonale), răspândite în interiorul arealelor ocupate de solurile zonale sau aluviale, pe arii joase, versanți sau creste. Între acestea din urmă predomină solurile hidromorfe (3,2%), mlaștinile și lacurile (2,2%) și regosolurile împreună cu erodosolurile (3,9%).
La nivelul tipului de sol, cea mai mare extindere o au luvosolurile (14,9%) și solul brun acid (13,5%), apoi aluviosolurile (9,2%), faeoziomurile (8,9%), cernoziomul (8,7%) și eutricambosolurile (5,8%). Urmează luvisolul albic (4,7%), solul brun feriiluvial (4,1%), regosolul și erodosolul (3,9%), preluvosolurile (2,7%), cernoziomul argiloiluvial (2,5%), solul cenușiu (2,4%) și solul brun- roșcat (2,3%). Celelalte tipuri de sol ocupă suprafețe sub 2%, din care numai cinci între 1 și 2%: limnosoluri (1,5%), rendzine (1,4%), faeoziomuri (1,3%), gleiosoluri (1%) și psalmosol (1%).
În ansamblul lor, solurile reflectă apartenența la anumite grupe de unități geomorfologice. De exemplu, pentru grupa unităților montane sunt proprii spodosolurile, andosolurile și solurile humico-silicatice, precum și majoritatea solurilor brune acide, lipsind cernoziomurile, solurile bălane și solurile hidromorfe (cu excepția unor depresiuni intramontane). De asemenea, această grupă se caracterizează prin predominarea cambisolurilor (54,3%), urmate de spodosoluri (18,4%) și argiluvisoluri (14,6%).
În grupa unităților de relief deluros, predomină argiluvisolurile (52,2%), urmate de cambisoluri (11,9%), molisoluri (10,4%), aluviosoluri (10%), regosoluri (10,4%) și, cu mai mică extindere, solurile hidromorfe (3,1%).
Grupa unitățile de câmpie este caracterizată de predominarea molisolurilor (51%), a argiluvisolurilor (17,6%) și a aluviosolurilor (13,8%); extindere relativ mare o au solurile hidromorfe (5,0%) și solurile halomorfe (2,5%), în timp ce regosolurile apar cu totul lorile (9,2%), faeoziomurile (8,9%), cernoziomul (8,7%) și eutricambosolurile (5,8%). Urmează luvisolul albic (4,7%), solul brun feriiluvial (4,1%), regosolul și erodosolul (3,9%), preluvosolurile (2,7%), cernoziomul argiloiluvial (2,5%), solul cenușiu (2,4%) și solul brun- roșcat (2,3%). Celelalte tipuri de sol ocupă suprafețe sub 2%, din care numai cinci între 1 și 2%: limnosoluri (1,5%), rendzine (1,4%), faeoziomuri (1,3%), gleiosoluri (1%) și psalmosol (1%).
În ansamblul lor, solurile reflectă apartenența la anumite grupe de unități geomorfologice. De exemplu, pentru grupa unităților montane sunt proprii spodosolurile, andosolurile și solurile humico-silicatice, precum și majoritatea solurilor brune acide, lipsind cernoziomurile, solurile bălane și solurile hidromorfe (cu excepția unor depresiuni intramontane). De asemenea, această grupă se caracterizează prin predominarea cambisolurilor (54,3%), urmate de spodosoluri (18,4%) și argiluvisoluri (14,6%).
În grupa unităților de relief deluros, predomină argiluvisolurile (52,2%), urmate de cambisoluri (11,9%), molisoluri (10,4%), aluviosoluri (10%), regosoluri (10,4%) și, cu mai mică extindere, solurile hidromorfe (3,1%).
Grupa unitățile de câmpie este caracterizată de predominarea molisolurilor (51%), a argiluvisolurilor (17,6%) și a aluviosolurilor (13,8%); extindere relativ mare o au solurile hidromorfe (5,0%) și solurile halomorfe (2,5%), în timp ce regosolurile apar cu totul local (0,5%). În Lunca și Delta Dunării, în afară de lacuri și mlaștini (41,1%), domină aluviosolurile (33,7%), solurile hidromorfe (11,5%), psamosolurile (8,9%), în timp ce solurile halomorfe ocupă numai 1,7% din suprafață.
1.4. Resursele de sol din România
1.4.1. Terenuri agricole
Conform datelor Ministerului Agriculturii și Alimentație, Direcția Generală Fond Funciar, Cadastru, Geodezie și Organizarea Teritoriului, la 31 decembrie 1995, ca urmare a aplicării Legii 18/1991, privind fondul funciar și a altor reglementări și măsuri de trecere de la economia centralizată la cea de piață, situația fondului funciar agricol și silvic prezintă însemnate modificări, privind atât distribuția suprafețelor de teren pe categorii de folosință, cât și apariția de noi posesori și forme de exploatare.
Astfel, cu excepția societăților comerciale, foste I.A.S.-uri, care au suprafețe mari, de ordinul a mii de hectare, circa 10 694 000ha teren agricol, din care 7 807 000ha arabil, sunt în proprietate particulară, însă cu cel mult 10ha pe familie. Aproximativ 8 936 000ha teren agricol, se găsesc în exploatații individuale și asociații simple; 1 758 000ha teren agricol, conform legilor 31 și 36/1991, din care 1 709 000ha teren arabil se află în proprietate de stat.
Pe folosințe, terenurile agricole sunt în suprafață de 14 797 163ha (62,07%), din care, 9 337 092ha arabil (39,17%), 3 392 382ha pășuni (14,23%), 1 497 645ha fânețe (6,24%), 292 439ha vii (1,23%) și 277 605ha livezi (1,16%). Restul revine pădurilor (6 680 150ha – 28,02%), apelor și bălților (889 829ha – 3,73%), drumurilor și căilor ferate (396 214ha – 1,66%), curților și construcțiilor (627 150ha – 2,63%) și terenurilor neproductive (448 565ha – 1,88%).
Comparând datele cadastrale din 31 decembrie 1989 cu cele din 31 decembrie 1995, rezultă o serie de modificări importante în structura folosințelor principale, după cum urmează:
scăderea suprafeței agricole cu 311 855ha;
scăderea suprafeței arabile cu 770 837ha;
creșterea suprafeței de pășuni cu 392 741ha;
creșterea suprafeței de fânețe cu 96 130ha;
creșterea suprafeței de vii cu 24 347ha;
scăderea suprafeței de livezi cu 54 236ha;
creșterea suprafeței terenurilor neagricole cu 400 926ha, din care 106 488ha păduri și alte terenuri preluate pentru împădurire, 494 883ha ape și bălți, 25 454ha drumuri și căi ferate, 96 746ha construcții și curți și 122 755ha terenuri neproductive.
În România, terenurile arabile, deosebit de importante pentru economia națională, reprezintă 39,17% din teritoriul țării și practic toate (peste 95%) sunt luate în cultură, față de 44% pe plan mondial, 88% în Europa, 51% în SUA și Canada, 2% în Australia și Noua Zeelandă și 58% în medie, în țările dezvoltate. Această situație reflectă atât ponderea mare a terenurilor agricole și mai ales arabile în economia fondului funciar, cât și faptul că România este una din țările în care resursele de creștere a suprafeței arabile sunt, practic, epuizate. De altfel în ultimii 65 ani suprafața arabilă pe locuitor a scăzut continuu de la 0,707ha în 1930 la 0,47ha în 1972, 0,44ha în 1983, ajungând la 0,41ha în 1994. Aceasta reclamă, cu prioritate, instituirea unei politici adecvate de protecție, ameliorare și utilizare judicioasă, pe principiile dezvoltării durabile, a resurselor de sol.
Productivitatea terenurilor agricole este mult diferită, ca rezultat atât al diversității condițiilor fizico-geografice și însușirilor intrinseci ale solurilor, cât și al influențelor antropice intervenite în timp.
Potrivit situației terenurilor agricole, după pretabilitatea lor pentru folosințe agricole, fără aplicarea de măsuri ameliorative, în clasa I sunt numai 2,8% din terenurile agricole, respectiv 3,8% din arabile, iar în clasa a II-a, cu restricții mici, 24,7% din terenurile agricole, respectiv 35,9% din arabile; 20,8% din terenurile agricole, respectiv 25,3% din arabile sunt în clasa a III-a (cu restricții mijlocii), în timp ce în clasele IV și V, sunt 51,7% din terenurile agricole, respectiv 35,0% din arabile. De altfel, terenurile agricole din aceste ultime două categorii mai ales cele din clasa a V-a, sunt terenuri slabe pentru producția agricolă, așa că pentru menținerea lor în producția agricolă, în special ca terenuri arabile, în condiții de eficiență economică și ecologică, trebuie să facă obiectul unor studii și programe speciale de îmbunătățiri funciare. Practic, numai circa 4 000 000ha teren agricol, din care circa 3 700 000ha arabil, 270 000ha pășuni și fânețe și 86 000ha vii și livezi, întrunesc condițiile minime pentru dezvoltarea unei agriculturi durabile și competitive.
1.4.2. Terenuri forestiere
Pădurile și alte terenuri cu vegetație forestieră ocupau la finele anului 1995 o suprafață de 6 680 150ha din care 6 163 119ha aparțineau domeniului public, 499 351ha gospodăriilor individuale, 282ha societăților comerciale și 17 398ha domeniului privat al statului.
După întinderea pădurilor, România ocupă locul 11 în Europa, având un procent mediu de împădurire de 28,02, din care 26,49 în regim silvic. Repartiția pădurilor este însă foarte inegală pe teritoriul țării, la câmpie procentul de împădurire fiind sub 10, la coline de circa 30, iar în zona montană de circa 50.
Productivitatea terenurilor forestiere aflate efectiv în producție, aparținând domeniului public (în sistemul pe trei clase), administrate de Regia Autonomă a Pădurilor ROMSILVA R.A., în anul 1992, era superioară pe 28,4% din terenuri, mijlocie pe 50,5% și inferioară pe 21,1%. În ceea ce privește repartiția arboretelor pe clase de producție, 3,6% aparțineau clasei I (cea mai productivă), 24,8% clasei a II-a, 50,0% clasei a III-a (clasa mijlocie de producție), 15% clasei a IV-a, iar 6,1% clasei a V-a (cea mai slabă). În general, productivitatea pădurilor reflectă corespunzător și productivitatea stațiunilor forestiere, deși sunt și cazuri de neconcordanță, care pot fi remediate prin lucrări silvoameliorative.
CAPITOLUL 2
Monitoringul stării de calitate a solurilor
2.1. Considerații generale
Creșterea populației, agricultura, urbanizarea, industrializarea, extinderea rețelei de circulație terestră, sporirea continuă a consumului de energie, materii prime și materiale, folosirea pe scară tot mai largă a tehnicilor moderne ș.a,. deși au fost promovate și aplicate în scopul îmbunătățirii standardului de viață, au fost însoțite și de efecte (mai mult sau mai puțin previzibile) dăunătoare solului. Unele din aceste efecte nedorite se dezvoltă rapid și pot să ducă la schimbări radicale ale calității solurilor, uneori chiar ireversibile. De aceea, cunoașterea în timp util a acestor probleme și evaluarea lor ca amploare, gravitate și tendință este o condiție esențială pentru asigurarea unei corelări optime între dezvoltarea societății umane și natură. Astfel, a apărut necesitatea instituirii unui sistem național de monitoring prin care să se asigure în timp optim supravegherea, evaluarea, prognoza, avertizarea și intervenția operativă cu privire la starea actuală a calității solurilor și tendințele de evoluție a acesteia (Răuță și Cârstea, 1983).
Începând cu anul 1977, potrivit recomandărilor U.N.E.P. și Ordinului Ministerului Agriculturii nr.111/77 a fost instituit Sistemul de monitoring al stării de calitate a solurilor agricole din România, ca parte integrantă a Sistemului Național al Calității Mediului Înconjurător.
În vederea îmbunătățirii și modernizării procedeului de supraveghere existent, începând din anul 1992, au fost puse bazele unui nou sistem de monitoring al solurilor de pe întregul cuprins al țării; acesta are ca obiectiv realizarea unui sistem național integrat de monitoring al calității solurilor agricole și forestiere, armonizat cu alte sisteme europene (Răuță și colab., 1992-1993).
Adaptarea la condițiile solurilor agricole din România a fost efectuată de către Institutul de Cercetări pentru Pedologie și Agrochimie (responsabil al întregului program, coresponsabil pentru solurile forestiere fiind Institutul de Cercetării și Amenajării Silvice). S-au executat: proiectarea sistemului, pregătirea instrucțiunilor, conservarea probelor de sol, analizele de sol, stocarea datelor și informațiilor pe calculator și pregătirea rapoartelor. Lucrările de teren sunt realizate de către Institutul de Cercetări pentru Pedologie și Agrochimie împreună cu 37 Oficii de Studii Pedologice și Agrochimice, pentru solurile agricole și de către Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice în colaborare cu I.C.P.A., pentru solurile forestiere (fig.2.1).
Sistemul se caracterizează prin patru elemente de bază: repartiția spațială, densitatea rețelei de observație, setul de indicatori și periodicitatea determinărilor.
Aceste elemente de bază ale noului sistem de monitoring al calității solului sunt detaliate pe trei niveluri.
Nivelul I constă din efectuarea unui minim de investigații în toate punctele unei rețele (grile) fixe, pentru identificarea arealelor cu soluri degradate, în stadii și procese variate, urmărind periodic evoluția acestora printr-un set de indicatori obligatorii.
Nivelul II presupune detalierea investigațiilor în unele puncte ale rețelei de nivel I și în puncte suplimentare reprezentative (studii intensive), pentru identificarea cauzelor proceselor degradării solurilor.
Nivelul III cuprinde investigații suficient de detaliate pentru verificarea ipotezelor și analize amănunțite ale proceselor dăunătoare calității solurilor, efectuarea prognozelor și recomandarea măsurilor posibile de remediere.
Periodicitatea determinărilor se propune a fi de 4 ani pentru punctele fără probleme deosebite din rețeaua de nivel I și de 1 an pentru cele cu probleme deosebite (de exemplu, poluarea).
În prezent, primul nivel, realizat parțial în anii 1992-1995 cuprinde:
o grilă fixă de 16x16km, acoperind întrega țară, în concordanță cu “Convention on Long Range Transboundary Air Pollution” (944 puncte în total, din care 675 în areale cu soluri agricole și 269 în cele cu soluri forestiere (fig. 2.2);
alegerea și amplasarea unui punct corespunzător în cuprinsul unui pătrat cu latura de 400m, la fiecare nod al rețelei;
descrierea și recoltarea probelor din profilul de sol (o probă medie în structură deranjată compusă din 20-25 probe individuale pentru primii 10cm, respectiv 3 probe individuale pentru fiecare orizont de sol și 4 probe în structură naturală pe orizont);
stocarea centralizată a probelor și efectuarea analizelor de sol;
prelucrarea și interpretarea datelor.
Până în prezent s-au executat circa 95% din lucrările de teren, și 70% din lucrările de laborator.
De asemenea, s-au întreprins o serie de cercetări în suprafețe reprezentative de nivel II afectate de diferite procese de degradare a solului (zonele Baia Mare, Copșa Mică, Zlatna, Bacău, Govora ș.a.), recomandându-se și unele măsuri de refacere ecologică, urmând ca aria și intensitatea investigaților să se extindă și în alte zone din țară.
În tabelul 2.1 sunt prezentați indicatorii de sol urmăriți în cadrul lucrărilor de monitoring și respectiv metodele de analiză utilizate. Metodele de analiză sunt cele adoptate în metodologiile de lucru ale I.C.P.A. (Stoica și colab., 1986, Florea și colab.,1987ș.a.).
Datele de teren și laborator (morfologice, chimice și fizice) sunt înregistrate pe fișe speciale, întrega activitate fiind asistată de calculator. Pe baza informațiilor obținute se elaborează rapoarte anuale, care sunt puse la dispoziția organelor centrale (M.A.P.P.M., M.C.T.), iar la cerere și celor interesați din teritoriu.
În noul sistem de monitoring, comparativ cu cel anterior apar următoarele deosebiri esențiale:
repartiția spațială a punctelor de observație în cadrul unei grile fixe, care înlătură pericolul subiectiv al amplasării siturilor și urmărirea indicatorilor în mod unitar, pentru toate folosințele și indiferent de natura proprietății;
lărgirea setului de indicatori (caracteristicile complexului adsorbtiv, conținuturile de metale grele sulf și fluor).
Densitatea siturilor (1 punct la 256km2) este satisfăcătoare pentru interpretatea la nivel european, iar pe plan național va trebui îndesită.
Menționăm că în alte țări europene rețeaua națională este mai densă (Austria 3,9×3,9km pentru solurile agricole și 8,7×8,7km pentru solurile forestiere – Niederösterreichische Bodenzustandsinventur, 1994 și respectiv, Ősterreichische Waldboden Zustandsinventur, 1992, Anglia, 5x5km, 1992 etc.).
Rapoartele prezentate pentru fiecare județ conțin:
caracteristicile generale ale solurilor obținute pe baza prelucrărilor din banca de date a unităților pedoclimatice 1976-1980 și din amenajamentele silvice din ultimii 20 ani ș.a.;
date privind terenurile afectate de diferite tipuri de poluare, obținute din inventarieri periodice;
interpretarea informației din rețeaua de monitoring de nivel I, și după caz studii la nivelurile II și III pentru arealele afectate de diferite procese.
Obiectivele sistemului național de monitoring al calității solului în România vizează, în principal:
urmărirea sistematică a caracteristicilor calitative ale solurilor, atât în zonele influențate cât și în cele neinfluențate direct de activitățile umane, în vederea cunoașterii stării de calitate, a evoluției și tendințelor acesteia în zone specifice și pe întregul ansamblu al țării;
prelucrarea informațiilor obținute în vederea evaluării stării de calitate;
elaborarea prognozelor cu privire la evoluția calității solurilor în diferite perspective, pe baza interpretării informației existente;
avertizarea organismelor și unităților interesate, mai ales, a factorilor de decizie, asupra situațiilor în care apar extinderi și intensificări periculoase ale fenomenelor dăunătoare, creșterii periculoase ale concentrațiilor de substanțe poluante, în scopul prevenirii și limitării efectelor novice asupra solurilor și altor resurse naturale, bunurilor materiale și condițiilor de viață în ansamblu;
furnizarea datelor necesare pentru a stabili principalele cauze care generează fenomene de poluare a solurilor, în scopul fundamentării măsurilor de prevenire și ameliorare, inclusiv de recuperare și/sau reciclarea substanțelor reziduale utilizabile ca și evitarea, respectiv atenuarea eventualelor pagube aduse producției vegetale, economiei naționale, societății în ansamblu;
urmărirea în dinamică a eficienței măsurilor de prevenire și combatere a poluării solurilor, sub aspect economic și al calității lor, pe baza informațiilor și recomandărilor sistemului național de monitoring;
furnizarea informațiilor și a datelor în scopul stabilirii măsurilor tehnico-economice necesare asigurării, în etapa actuală și de perspectivă, a concordanței dintre dezvoltarea social-economică a țării, protecția calității solurilor și a mediului înconjurător în general;
asigurarea documentației necesare fundamentării programului național de protecție a mediului înconjurător, în special a resurselor de sol și, îndeosebi, a reconstrucției ecologice a învelișului de sol și a landșafturilor;
contribuția, cu datele necesare privind solurile, la realizarea sistemului național de monitoring integrat al mediului înconjurător;
asigurarea datelor privind calitatea solurilor din România necesare participării părții române la realizarea Sistemului Internațional de Referință din cadrul Programului Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP) sau la alte programe internaționale unde există angajamente în acest scop.
2.2. Principalele restricții ale calității solurilor
2.2.1. Solurile agricole
Din inventarierea executată de către ICPA în colaborare cu OSPA și cu alte unități de cercetare, pe circa 12 milioane ha din terenurile agricole, din care aproximativ 7,5 milioane ha teren arabil (circa 80% din suprafața arabilă), calitatea solului este afectată într-o măsură mai mică sau mai mare de una sau mai multe restricții. Influențele dăunătoare ale acestora se reflectă în deteriorarea caracteristicilor și funcțiilor solurilor, respectiv în capacitatea lor bioproductivă, dar, ceea ce este și mai grav, în afectarea calității produselor agricole, cu urmări serioase asupra calității vieții omului.
Aceste restricții sunt determinate fie de factori naturali (climă, forme de relief, caracteristici edafice etc.), fie de acțiuni antropice agricole și industriale; în multe cazuri factorii menționați pot acționa sinergic în sens negativ, având ca efect scăderea calității solurilor și chiar anularea funcțiilor acestora.
Potrivit datelor sistemului național de monitoring al calității solurilor agricole, principalii factori restrictivi ai capacității productive a solurilor agricole (tab. 2.2) sunt prezentate în cele ce urmează.
Seceta frecventă se manifestă pe circa 3,9 milioane ha, precum și pe cea mai mare parte a celor 3,1 milioane ha amenajate cu lucrări de irigație, dar care, din nefericire funcționează, în prezent, pe mai puțin de 0,7 milioane ha, din diverse cauze obiective și subiective.
Excesul periodic de umiditate în sol afectează circa 900 mii ha, ca și o mare parte din perimetrele cu lucrări de drenaj care nu funcționează cu eficiența scontată. Este drept că, în acord cu noile concepții ecologice moderne, unele dintre aceste terenuri cu exces de umiditate trebuie să facă obiectul unor strategii care să le permită să joace un rol esențial în ceea ce privește asigurarea biodiversității în natură.
Eroziunea hidrică (4 065 mii ha) și alunecările de teren (circa 700 mii ha) provoacă pierderi de sol de până la 41,5t/ha.an, îndepărtând de pe terenurile agricole până la și peste 100 milioane tone sol/an, care conțin aproximativ 1,5 milioane tone humus și respectiv 400-500 mii tone azot, fosfor și potasiu, elemente nutritive esențiale pentru creșterea plantelor și calitatea produselor agricole.
Eroziunea eoliană se manifestă pe aproape 400 mii ha, cu pericol de extindere, cunoscând că, în ultimii ani, s-au defrișat unele păduri și perdele de protecție din zone susceptibile acestui proces de degradare.
Conținutul excesiv de schelet în partea superioară a solului se manifestă pe circa 300 mii ha.
Sărăturarea solului se resimte pe circa 600 mii ha, cu unele tendințe de extindere în perimetrele irigate sau drenate și irațional exploatate. Totodată, se estimează că în perimetrele amenajate cu lucrări de irigație și/sau drenaj, circa 1,25 milioane ha prezintă risc potențial de sărăturare secundară, concluzie susținută deja de apariția acestui fenomen pe circa 100 mii ha.
Deteriorarea structurii și compactarea solului. În condiții optime circa 50% din volumul total al solului trebuie să fie ocupat de spațiul lacunar, din care, jumătate, de spațiul lacunar necapilar și cealaltă jumătate, de spațiul lacunar capilar. Această proporție este departe de a fi îndeplinită în stratul arat și mai ales imediat sub acesta (“talpa plugului”) pe circa 6,5 milioane ha. De asemenea, pe circa 2 milioane ha terenuri arabile, solurile au, începând de la 30-40 cm adâncime, un strat de grosime variabilă, cu textură fină și compact (compactare primară), dezvoltat ca urmare a proceselor pedogenetice naturale. Totodată, pe circa 2,3 milioane ha, mai ales în perimetrele irigate, solurile luto-nisipoase manifestă tendință îngrijorătoare de formare a crustei la suprafață, cu efecte dăunătoare, în special în perioada răsăririi plantelor.
Distrugerea solului prin diverse lucrări de excavare afectează circa 15 mii ha.
Acoperirea cu deșeuri și reziduuri solide a determinat scoaterea din circuit a circa 18 mii ha terenuri agricole.
Poluarea cu petrol și apă sărată de la exploatările petroliere este prezentă pe cica 50 mii ha.
Poluarea chimică a solului afectează circa 900 mii ha, din care poluare excesivă și puternică cu metale grele, dioxid de sulf, fluor ș.a., circa 200 mii ha. Deși consumul de pesticide a scăzut de la circa 1,8 kg/ha în 1989 la 1,1 kg/ha în 1991 și la 0,7 kg/ha în 1993, iar folosirea pesticidelor organoclorurate este interzisă, se mențin în sol, în diferite zone din țară conținuturi ridicate de HCH și DDT.
Dintre tipurile de poluare, cele mai răspândite și cu efecte agresive deosebit de puternice asupra solului face parte și poluarea cu metale grele (mai ales Cu, Pb, Zn, Cd) și dioxid de sulf, întâlnită în special în zonele Baia Mare, Zlatna, Copșa Mică.
Deși s-au întreprins o serie de lucrări de retehnologizare, concentrațiile poluanților în sol și plante se mențin la cote ridicate.
Starea agrochimică a solurilor agricole prezintă alte restricții importante ale calității solurilor.
Aciditatea, reacția (pH) în suspensie apoasă. Pe o suprafață totală de 2 368 873ha teren agricol (respectiv 22,28% din totalul agricol), din care 1 636 494ha teren arabil (respectiv 19,78% din totalul arabil), 630 651ha teren cu pășuni și fânețe (32,15% din totalul cu pășuni și fânețe) și 101 728ha cu vii și livezi (25,76%), solurile au o reacție puternic până la moderat acidă. Aceste date arată deci că se menține, până în prezent, o suprafață însemnată acoperită cu soluri acide, necesitând amendare cu calcar. Acțiunea de amendare trebuie să aibă ca obiectiv atât corectarea acidității “naturale” (la solurile puternic debazificate din seria celor extrem-acide), cât și a efectului secundar acidifiant (ce apare pe solurile nesaturate în baze) al îngrășămintelor cu acțiune fiziologic-acidă (uree, azotatul de amoniu ș.a.), la care se mai adagă și efectul ploilor acide, pe anumite areale.
Pe 162 346ha teren agricol, din care 121 185ha teren arabil, 35 880ha pășuni și fânețe și 5 281ha vii și livezi, solurile prezintă fertilitate redusă datorită alcalinității ridicate, ceea ce duce la diminuarea semnificativă sau chiar la compromiterea totală a recoltelor agricole. Măsurile ce se aplică în prezent pentru ameliorarea acestor soluri, precum și ritmul lor sunt însă departe de a satisface cerințele.
Asigurarea cu fosfor mobil. Pe 4 472 452ha teren agricol (42,08% din totalul suprafeței agricole a țării) din care 2 956 140ha teren arabil (35,73%), 1 290 593ha pășuni și fânețe (65,79%) și 225 719ha vii și livezi (57, 15%) solurile sunt slab și foarte slab aprovizionate cu fosfor mobil.
Examinarea evoluției stării de asigurare a solurilor arabile cu fosfor mobil din ultimii ani a arătat că o suprafață foarte mare necesită aplicarea de îngrășăminte fosfatice, atât pentru realizarea recoltelor la nivelul producției agricole planificate, cât și pentru asigurarea și menținerea fertilității solurilor respective.
Asigurarea cu potasiu mobil. Pe o suprafață de 498 176ha terenuri agricole (respectiv 4,69% din totalul agricol) din care 259 404ha teren arabil (3,14%), 195 867ha pășuni și fânețe (9,98%), 42 905ha vii și livezi (10,86%) solurile sunt slab asigurate cu potasiu mobil, ponderea lor menținându-se practic neschimbată. La aceste suprafețe se mai adaugă și cele mijlociu aprovizionate cu potasiu (respectiv 24,54% din totalul agricol și respectiv 23,73% din cel arabil), care necesită fertilizare cu potasiu, îndeosebi pe solurile acide, pe cele nisipoase și pe solurile irigate, cultivate cu plante tehnice.
Asigurarea cu azot. Pe 3 447 935ha teren agricol (32,44% din totalul agricol), din care 2 563 227ha teren arabil (30,98%), 682 472ha pășuni și fânețe (34,79%) și 202 236ha vii și livezi (51,20%) solurile sunt slab asigurate cu azot. O asigurare bună și foarte bună cu azot a solurilor se întâlnește în prezent doar pe o suprafeță de 1 180 513ha terenuri agricole (11,10% din terenul agricol total), din care 734 217ha teren arabil (8,88%). Ca urmare a acestei situații, asigurarea solurilor cu azot constituie una dintre cele mai acute probleme în obținerea de producții agricole ridicate, corespunzător cerințelor actuale de dezvoltare a economiei naționale a României. În acest sens, trebuie remarcat faptul că, la nivelul actual de fertilizare a terenurilor agricole din România, producțiile agricole se realizează pe seama unui consum anual ridicat de elemente nutritive din rezervele solurilor, evaluat la circa 50%, consum care depășește cu mult ritmurile de refacere a stocului lor natural rezultat din procesele pedogenetice. Efectele reducerii fertilității naturale a solului sunt mascate de tehnologiile intensive, care asigură sporuri de recoltă pe baza consumării elementelor nutritive preexistente în sol. Cantitățile de îngrășăminte chimice (N,P,K) au scăzut de la 160kg s.a./ha în anul 1989 la 68, 46, 36kg s.a./ha, respectiv în anii 1991, 1992, 1993, înregistrând o ușoară creștere în 1994, de 41kg s.a./ha. De aceea, în vederea sporirii fertilității terenurilor agricole este necesară, atât utilizarea tuturor resurselor de îngrășăminte organice cât și a celor chimice.
Asigurarea cu humus. Pe o suprafață de 4 875 933ha teren agricol, respectiv pe 3 614 146ha teren arabil, rezerva de humus a solului variază de la extrem de mică până la mică, cu tendință de scădere. Dacă se menține același sistem de agricultură, există riscul ca în următorii câțiva zeci de ani, conținutul de humus din sol să scadă cu 10-25%, cu efecte foarte dăunătoare asupra stării fizice a solului și chiar a biodiversității microorganismelor din sol. Cele mai semnificative pierderi de humus din sol se înregistrează pe terenurile supuse eroziunii, de unde, anual, se pierd circa 1,5 milioane tone.
Conținutul de microelemente din sol. Așa cum au arătat cercetările efectuate în ultimele decenii, majoritatea terenurilor arabil din România conțin importante rezerve de microelemente, a căror distribuție în teritoriu depinde de condițiile pedoclimatice generale și locale. Pe seama acestor rezerve se asigură până în prezent cerințele de microelemente ale culturilor agricole; acestea sunt însă în continuă creștere datorită procesului de intensificare al agriculturii, folosirii tot mai reduse a gunoiului de grajd și a altor îngrășăminte organice etc.
Datorită acestor cauze, în producția agricolă a fost evidențiată, mai ales, carența de zinc, înregistrată pe aproximativ 1,5 milioane ha terenuri arabile (v.tab.2.2). Această carență a fost constatată îndeosebi la unele culturi importante, cum sunt: porumbul, fasolea și soia (ultimele în măsură mai mică), cultivate pe solurile carbonatice sau pe cele nisipoase.
Alte carențe de microelemente (Mo, B etc.) au fost înregistrate sporadic, la unele culturi de câmp sau pomi fructiferi și pe suprafețe mai puțin însemnate.
Toate restricțiile menționate sunt tot atâtea ipostaze ale poluării solului; în concepția ecologică modernă, poluare înseamnă orice schimbare nedorită în caracteristicile fizice, chimice, biologice ale solului, care, în final, poate afecta sănătatea și activitățile oamenilor și a celorlalte organisme vii.
Se estimează că aceste fenomene și procese dăunătoare scad anual producția agricolă cu circa 20%.
În noile condiții ale trecerii de la economia centralizată, planificată, la economia de piață, bazată pe proprietatea privată și inițiativă individuală, este posibil, ca, în măsura în care statul acordă sprijinul necesar, să se realizeze integrarea politicii agrare în politica națională privind protecția calității mediului, bazată pe principiile ecologiei moderne. Agricultura trebuie să participe direct și efectiv la protecția și ameliorarea calității mediului prin sistemele tehnologice adoptate. Aceasta este singura cale de pregătire a premiselor necesare trecerii la o agricultură durabilă și competitivă, în deplină armonie cu natura.
Pentru aceasta, întradevăr, sunt necesare acțiuni ample în cadrul unor programe elaborate într-o concepție sistemică, holistică, cu participarea multidisciplinară a unor specialiști de înaltă calificare.
Pentru restaurarea calității solurilor agricole, ca și pentru reconstrucția ecologică a unor suprafețe este necesar un efort financiar evaluat la 25-30 miliarde dolari SUA, eșalonat pe o perioadă de 15-25 ani.
2.2.2. Solurile forestiere
Productivitatea solurilor forestiere este influențată de o serie de restricții impuse de limitările de sol, material parental, relief, factori climatici și factori antropici.
Factorii restrictivi de sol și cerințele societății au impus zonarea pădurilor în două grupe: grupa I, cu rol special de protecție și grupa a II-a, cu rol de producție și protecție. În cadrul grupei I s-au deosebit diferite funcții de protecție, cum sunt protecția apelor, protecția antierozională, protecția contra factorilor climatici dăunători, păduri de interes social și păduri de interes științific.
În prezent 36,3% din pădurile țării (2 058 290ha) aparțin grupei I, cu rol special de protecție. Suprafața acestor păduri trebuie să crească în viitor, având în vedere în special protecția împotriva factorilor climatici dăunători.
Factorii limitativi cu privire la sol, material parental și relief au impus în principal separarea pădurilor cu rol antierozional. Celelalte funcții ale pădurilor au fost impuse în principal de cerințele societății.
Potrivit datelor sistemului național de monitoring al calității solurilor forestiere, principalii factori limitativi ai dezvoltării vegetației sunt următorii:
profilul scurt de sol, cu un volum edafic util foarte redus, determinat și de prezența scheletului, pe pante foarte mari, prezent pe o suprafață de circa 603 mii ha, solurile fiind situate în special în regiunile de munte și deal. Aceste soluri sunt caracteristice pădurilor din clasele a IV-a și a V-a de productivitate și sunt susceptibile eroziunii accelerate;
excesul periodic de umiditate afectează solurile forestiere pe o suprafață de circa 655 mii ha, fiind susceptibile la înmlăștinire accentuată și la reducerea capacității de producție;
poluarea chimică a solului afectează 250 mii ha, din care poluare puternică pe circa 50 mii ha;
seceta frecventă se resimte pe circa 200 mii ha de pădure, din care seceta puternică pe circa 50 mii ha.
2.3. Realizarea sistemului integrat de monitoring al factorilor de mediu
Numeroase activități de monitoring sunt, frecvent, efectuate necoordonat, cu paralelisme și responsabilitați neclare. Sisteme de monitoring realizate în prezent în România trebuie să furnizeze informații nu numai pe domenii speciale (apă, aer, sol), ci și în interconexiune, astfel că este necesară instituirea unui sistem integrat al mediului (fig. 2.3).
Principalele obiective ale unui astfel de sistem, în România, sunt:
cunoașterea stării de calitate a mediului;
elaborarea planurilor de dezvoltare socio-economică;
precizarea, supervizarea și descrierea modificărilor mediului și resurselor;
prognoza, avertizarea și stabilirea măsurilor de prevenire și corectare a tendințelor de evoluție negativă și a consecințelor acestora.
Activitatea desfășurată până în prezent a arătat că, pentru realizarea unui sistem integrat național de monitoring al mediului, sunt necesare următoarele:
îmbunătățirea calității datelor prin procedee adecvate de recoltare, metode moderne de laborator și de stocare a datelor și informațiilor;
inițierea unui sistem de monitoring la sursă, care să poată fi apoi dezvoltat treptat pentru a include principiul automonitoringului în cadrul unui sistem public de control;
modernizarea activităților de monitoring, care pot susține o folosire eficientă și durabilă a resurse;
stabilirea unei situații de referință, de exemplu prin cartări și studii-pilot, pentru a identifica ariile de cuprindere a sistemului de monitoring existent, care să acopere noi sectoare, cum sunt cele de depozitare a reziduurilor și deșeurilor, arealele contaminate și altele.
Din cauza resurselor limitate din România, nu este posibil să fie pornite simultan toate activitățile sistemului național de monitoring integrat al mediului și, datorită corelării strânse dintre diferitele activități, a fost luată în considerare o abordare fazială.
Pentru implementarea acestui sistem de monitoring integrat al mediului au fost propuse 38 de proiecte în cadrul unui plan general, dintre care trei sunt speciale pentru sol (modernizarea sistemului de monitoring al solului pentru folosințe agricole, dezvoltarea unui sistem pentru monitoringul poluării chimice a solului în arealele agricole, modernizarea unui sistem de monitoring al solului pe termen lung) și două pentru siturile contaminate (S.G.S., Ecocare Consultants NV, 1993).
În funcție de principalele lor obiective, cele 38 proiecte ale planului general sunt grupate în cinci categorii de bază: dezvoltarea sistemelor informaționale; dezvoltarea organizării sistemului de monitoring integrat; dezvoltarea sistemelor de
Fig. 2.3. Elemente pentru dezvoltarea noului sistem de monitoring
laborator; modernizarea rețelelor existente de monitoring; extinderea activităților existente de monitoring pentru a acoperi noi sectoare.
Realizarea proiectelor din planul general este împărțită în trei faze, care vor necesita o perioadă de 5-7 ani, timp în care se vor forma și perfecționa specialiști de înaltă calificare și se va crea cadrul legislativ, administrativ și instituțional corespunzător.
Se impune, de asemenea, realizarea obiectivelor din cadrul Planului Național de Cercetare-Dezvoltare-Organizare, în vederea asigurării unei finalități a tematicii de reconstrucție ecologică a solurilor afectate de diferite procese.
CAPITOLUL 3
Reconstrucția ecologică a solurilor afectate de diferite procese
3.1. Considerații generale
În general, orice ecosistem, deci și cele terestre, se caracterizează prin trei caracteristici esențiale, care îi permit funcționarea sa, și anume: integralitate, autoreglare și echilibru dinamic. Când una din aceste însușiri este dereglată peste anumite limite în mod ireversibil, nici celelalte caracteristici nu mai pot fi asigurate, ceea ce determină practic reducerea funcționării ecosistemului până la anularea totală a funcțiilor sale.
În ceea ce privește conceptul de reconstrucție ecologică, s-au propus diverși termeni, în funcție de intensitatea degradării ecosistemului și de natura intervențiilor care trebuie efectuate pentru refacerea acestora; în acest sens se pot distinge următoarele categorii legate de conceptul respectiv, care interesează procesul reconstrucției ecologice (în acord cu principiile menționate de Soran și colab., 1992):
reconstituire ecologică (redresarea ecologică dirijată), prin care se realizează reconstituirea unui biosistem supraindividual, asemănător celui anterior (de exemplu, refacerea condițiilor de nutriție pH, umiditate, nivel trofic și a compoziției și structurii biosistemului);
ameliorarea ecologică, constituind o acțiune mult mai intensă, prin care se realizează biosisteme care respectă în principal funcționalitatea și mai puțin structura și componența (de exemplu, ameliorarea sărăturilor, nisipurilor, modificarea regimurilor hidrologic și hidric al solului prin desecări sau irigații, plantații cu alte specii decât cele zonale după efectuarea lucrărilor de refacere a solului etc.);
reconstrucție ecologică, în care se asigură o distribuire artificială a speciilor în biosisteme supraindividuale, conform unor aranjamente considerate optimale, în care în general primează funcția de protecție a mediului ambiant (de exemplu, executarea de lucrări care impun deplasări de volume mari de pământ terase, nivelare selectivă a materialelor pământoase și instalarea altor biocenoze decât cele inițiale).
3.2. Bazele pedologice ale reconstrucției ecologice a solurilor
3.2.1. Profilul ecopedologic
Îndeplinirea funcțiilor ecologice ale solului în ecosistem este asigurată de însușirile morfologice, fizice, chimice și mineralogice, dacă nu a întregului profil, cel puțin a unei importante părți a acestuia, în care orizontul de suprafață și cele imediat subiacente au un rol determinant.
Pentru adordarea problemelor de reconstrucție a solului se are în vedere, conceptul “de profil ecopedologic”, definit “ca ansamblul orizonturilor (stratelor) de sol în care se asigură cu hrană și apă producția de biomasă, care îndeplinesc rolul de filtru, tampon și transformator și care adăpostesc masa principală a rezervei genetice a solului (flora și fauna din sol- fig. 3.1)”.
Conform schemei din figura 3.2 profilul “ecopedologic” este un concept mai larg decât profilul cultural, ecologic agrofizic și pedoameliorativ (în acord cu Henin-1968, Florea-1983 ș.a.). Evident, prin natura lor, toate aceste profile se subîmpart în strate cu grosimi diferite depinzând de funcția care le revine în cadrul conceptului respectiv.
Reconstrucția ecologică a solului înseamnă în primul rând reconstrucția profilului ecopedologic. Evident în majoritatea situațiilor nu este posibilă refacerea integrală a diverselor strate în limitele grosimilor inițiale. Din acest motiv se acordă întâietate producției de biomasă. Dar și în acest caz va trebui să se stie că solurile respective vor rămâne la fel de importante în ceea ce privește îndeplinirea celorlalte două funcții ecologice importante, de filtru, tampon și transformator, precum și cea de rezervă genetică.
3.2.2. Caracteristicile edafice cu rol esențial în reconstrucția ecologică
Caracteristicile edafice cu rol esențial în reconstrucția ecologică sunt:
volumul edafic, care este volumul masei de sol alcătuită din material fin (fracțiunea mai mică de 2mm), exprimat în fracțiuni de unitate sau în procente, luându-se ca adâncime de referință adâncimea de 100cm. În solurile cu schelet (fracțiunea mai mare de 2mm), volumul acestuia se scade din volumul total, volumul edafic rămânând mai mic. Refacerea volumului edafic constituie o cerință esențială în reconstrucția ecologică a solurilor afectate de diferite procese de poluare;
capacitatea de schimb cationic, aflată în strânsă legătură cu conținutul de argilă și de humus din sol, de ea depinzând gradul de reținere a metalelor grele și a altor poluanți deci asigurarea funcției de tampon al solului față de pătrunderea acestora în plante sau deplasarea în apa freatică;
humusul, care pe lângă rolul său în schimbul de cationi, este sediul unor procese microbiene intense, ce asigură reciclarea materiei organice, punând la dispoziția plantelor elementele nutritive;
reacția solului, care pe lângă faptul că trebuie să fie cuprinsă în anumite intervale pentru cultura oricărei plante, are un rol determinant asupra solubilității elementelor (de exemplu, la pH peste 5,5, Cu și Pb sunt practic insolubile, iar Zn și Mn reduc solubilitatea la mai puțin de 50%);
permeabilitatea, care are un rol important în protecția apei freatice și a celor de suprafață față de poluarea cu nitriți sau cu alți compuși ușor solubili, prin spălarea (levigarea) prin profilul de sol. Cele mai expuse sunt apele freatice situate la adâncime mică.
3.3. Măsuri privind reconstrucția ecologică a solurilor afectate de diferite procese
3.3.1. Măsuri cu caracter general
Luând în considerare starea actuală de fertilitate și problemele nou apărute prin reforma fondului funciar, pentru asigurarea producțiilor sigure și stabile, care să garanteze securitatea alimentară a națiunii și protecția mediului înconjurător, la rezolvarea obiectivelor privind reconstrucția ecologică a solurilor este necesar să se rezolve câteva aspecte de principii, și anume:
realizarea tematicii propuse în cadrul Planului Național de Cercetare-Dezvoltare, “Orizont 2000” privind protecția, conservarea, reconstrucția și managementul resurselor de sol, corespunzătoare cerințelor agriculturii și silviculturii durabile;
revederea structurii folosințelor agricole și silvice. Acolo unde este cazul se va propune restructurarea folosințelor în funcție de natura proceselor de degradare din fiecare zonă a țării. Astfel, se are în vedere extinderea suprafețelor ocupate cu vegetație forestieră pe circa 1,5 milioane ha, în masive, pâlcuri, perdele forestiere, zone verzi și parcuri;
stabilirea și urmărirea măsurilor de prevenire a diferitelor forme de degradare a solurilor, cu precizarea răspunderilor tehnologice și financiare ale fiecărui agent economic care contribuie la degradarea solurilor;
constituirea perimetrelor de ameliorare a terenurilor degradate intens prin diverse tipuri de poluare;
urmărirea stării de calitate a solurilor prin intermediul monitoringului integrat (pe suprafețe reprezentative), în vederea stabilirii evoluției, prognozele și avertizării factorilor de decizie și pentru recomandarea măsurilor de reconstrucție ecologică;
la elaborarea măsurilor de reconstrucție ecologică se va ține seama de tipurile și complexitatea ecosistemelor abordate, urmărindu-se restabilirea cât mai rapidă și eficientă.
3.3.2. Măsuri privind solurile agricole
În scopul realizării programului de reconstrucție ecologică a solurilor agricole din România, care pe lângă asigurarea dezvoltării agriculturii durabile, competitive economic, vizează protecția și ameliorarea mediului înconjurător, menținerea echilibrului ecologic, se vor avea în vedere următoarele obiective generale:
Concepții moderne de retehnologizare și extindere a actualelor amenajări de îmbunătățiri funciare, cum ar fi:
reabilitatea și modernizarea lucrărilor de irigații pe actuala suprafață de 3,2 milioane ha și extinderea acestor lucrări pe terenurile agricole cu deficit de umiditate, pretabile la irigație în condiții de eficiență economică;
refacerea și modernizarea lucrărilor existente de amenajare antierozională pe 2,2 milioane ha și extinderea acestor lucrări până la asigurarea protecției antierozionale pe întreaga suprafață cu risc de eroziune, respectiv 6,357 milioane ha terenuri agricole cu pante mai mari de 5%, la care se adaugă unele suprafețe din sistemele irigate cu pante mai mici, dar foarte susceptibile la eroziune, cum sunt unele soluri formate pe loess din Dobrogea;
modernizarea lucrărilor de apărare-îndiguire și desecări executate până în prezent pe 3,1 milioane ha și extinderea acestor lucrări în măsura cerințelor justificate ecologic și economic, cunoscând că mai există circa 900 mii ha terenuri agricole care suferă de exces de umiditate din precipitații sau inundații;
modernizarea lucrărilor de ameliorare a solurilor sărăturate, care au făcut obiectul unor astfel de intervenții în unele sisteme de irigații, cu extinderea lor pe măsura justificării ecologice și economice, având în vedere că solurile sărăturate ocupă circa 614 000ha răspândite în suprafețe mai mari sau mai mici, cu diferite grade de salinizare și/sau alcalinizare, în zonele cu cel mai favorabil regim termic pentru culturile agricole din România;
modernizarea lucrărilor de amenajare și ameliorare a nisipurilor și a solurilor nisipoase executate până în prezent și extinderea acestora pe întreaga suprafață de terenuri agricole cu astfel de soluri, respectiv 439 000ha.
Ameliorarea stării fizice a solurilor compactate artificial și natural, prin aplicarea lucrărilor de afânare (scormonire, subsolaj, scarificare), pe circa 6,5 milioane ha teren arabil și introducerea de noi sisteme tehnologice de conservare.
De asemenea, sunt necesare măsuri pentru ameliorarea stării fizice a solurilor de pe suprafețeafectate de alte procese fizice de degradare de suprafață (crustificare, prăfuire, colmatarea spațiului poros etc.), care se referă la reducerea numărului de lucrări ale solului, introducerea asolamentelor de lungă durată cu plante protectoare și îngrășăminte organice.
Corectarea reacției solului pe circa 2,3 milioane ha teren agricol, din care 1,6 milioane arabil, 634 mii ha pășuni și fânețe, 101 mii ha vii și pomi.
Refacerea rezervei de materie organică din sol (humus) pe cel puțin 7,7 milioane ha teren agricol, din care circa 4,3 milioane ha arabil.
Asigurarea unui bilanț pozitiv al elementelor nutritive din sol, prin fertilizare echilibrată cu îngrășăminte chimice și naturale, în concordanță cu cerințele menținerii unui mediu edafic optim, asigurării adecvate a plantelor cu elemente nutritive și realizării de produse alimentare și furaje de calitate pentru om și animale.
Reducerea poluării solurilor cu substanțe chimice (metale grele, fluor, substanțe acidifiante, reziduuri petroliere, pesticide etc.) provenite de la diferiți agenți economici și elaborarea tehnologiilor necesare reconstrucției lor ecologice.
Reducerea poluării solului cu deșeuri, reziduuri lichide, nămoluri și elaborarea tehnologiilor pentru valorificarea unora din aceste produse ca apă de irigație, material fertilizant sau amendament pentru solurile agricole.
Retehnologizarea exploatărilor miniere la zi, concomitent cu asigurarea tehnologiilor și investigațiilor necesare reconstrucției ecologice a solurilor și landșafturilor din perimetrele deja distruse sau în curs de distrugere.
Elaborarea tehnologiilor moderne de haldare a deșeurilor și a reziduurilor solide (fosfogips, cenușă de la termocentrale, steril de la prepararea minereurilor etc.), inclusiv a tehnologiilor de transformare a acestora în suport și mediu de viață pentru plantele cultivate, cu eliminarea oricăror posibilități ca haldele să devină surse de poluare pentru mediul înconjurător.
Cunoașterea stării de poluare a solurilor cu reziduuri de pesticide și alte produse chimice aplicate în procesul de producție agricolă.
Elaborarea programelor și tehnologiilor de cultură specifice pentru valorificarea eficientă a terenurilor în condițiile protecției mediului înconjurător și a calității vieții.
Pentru atingerea acestor obiective generale, se au în vedere următoarele:
evaluarea cantitativă și calitativă a resurselor de sol și eventualul lor rol poluant efectiv sau potențial asupra mediului înconjurător;
monitorizarea schimbărilor cantitative și calitative ale solurilor, precum și a modului lor de utilizare, folosind cele mai moderne mijloace;
îmbunătățirea capacității productive a solurilor pe baza aplicării corespunzătoare a cunoștințelor științifice și a tehnicilor moderne de gospodărire rațională, prin promovarea și generalizarea sistemelor de agricultură durabilă, economic competitivă, fundamentată ecologic. Se vor aplica sisteme tehnologice agricole care să cuprindă: lucrări minime ale solului, mulcirea cu resturi vegetale, culturi de protecție sau amelioratoare, culturi intercalate pentru a asigura o mai bună acoperire a solului, combaterea integrată a bolilor și dăunătorilor. Se va avea în vedere promovarea agriculturii biologice pentru reducerea la minimum a riscului de poluare a mediului înconjurător și asigurarea de produse agroalimentare și furajere la nivelul exigențelor de calitate ale standardelor internaționale.
Întreaga strategie de reconstrucție ecologică a solurilor agricole din România trebuie să țină seama de particularitatea specifică, proprie, determinată de forma de proprietate asupra terenurilor agricole. Potrivit Legii fondului funciar (nr.18/1991), se repun în proprietate toți deținătorii de teren agricol sau moștenitorii lor, ale căror terenuri au fost incluse în cooperative agricole de producție. Potrivit Legii, fostului proprietar i se restituie până la maximum 10ha în echivalent arabil, cu permisiunea legală de a crește suprafața agricolă deținută până la 100ha, prin cumpărare, moștenire, donație etc. Agricultura din România, se găsește în proces de tranziție de la sistemul economiei centralizate, cu mari unități de producție, la sistemul economiei de piață, bazat pe mica proprietate țărănească cu posibilități potențiale de a realiza un sistem de agricultură familială durabilă, economic competitivă pe plan mondial. Pe baza unor diverse inițiative individuale sau programe de asistență tehnică internațională sunt în curs de implementare diferite măsuri de retehnologizare și modernizare a agriculturii pe principiile economiei de piață, menite să realizeze sisteme de agricultură durabilă și competitivă, specifice diferitelor condiții locale. Aceste inițiative trebuie să aibă la bază o strategie de dezvoltare a agriculturii pe plan național și de asistență pe multiple planuri, din partea statului, mai ales subvenții, astfel încât costurile produselor agricole să asigure venituri nete stimulative pentru producători.
În noile condiții ale trecerii de la economia central dirijată la economia de piață, este posibil, în măsura în care statul va acorda sprijinul necesar, să se realizeze integrarea politicii agrare în cadrul unei politici naționale de protecție a mediului înconjurător, bazată pe principiile ecologiei modrene. Aceasta este singura cale de realizare a premiselor pentru trecerea la generalizarea unei agriculturi durabile și competitive în deplină armonie cu natura. Pe ansamblul întregii țări, se apreciază că, atât pentru restaurarea calității solurilor agricole, cât și pentru reconstrucția ecologică a acestora, este necesar un efort financiar de 25 miliarde $ S.U.A. derulat pe o perioadă de 15-25 ani.
3.3.3. Măsuri privind solurile forestiere
Având în vedere starea actuală de calitate a solurilor forestiere, prognoza pe termen scurt privind evoluția unor soluri afectate de poluare, necesitatea asigurării optime a tuturor funcțiilor pe care solurile le au ca subsistem în cadrul ecosistemelor forestiere, pentru refacerea ecologică a acestora sunt necesare, pe lângă măsurile cu caracter general (redate în paragraful anterior), două categorii principale de măsuri specifice și anume: măsuri silviculturale și măsuri pedoameliorative, ordinea acestora depinzând de la caz la caz.
Măsurile silviculturale de reconstrucție ecologică vor viza:
urmărirea stării de calitate a solurilor forestiere și a celorlalte componente prin intermediul sistemului de monitoring integrat european (rețeaua 16x16km) și național (rețeaua 4x4km) și în suprafețe reprezentative;
elaborarea și continuarea studiilor-caz în areale afectate de diferite tipuri de poluare în vederea cartării suprafețelor pe grade de degradare;
asigurarea și menținerea procentului optim de împădurire pe zone ecologice și etaje bioclimatice, în concordanță cu cerințele social-economice. În acest sens, considerăm pe deplin justificată ideea lansării planului de creare a unor perdele forestiere de protecție în zonele semiaride, care să asigure o îmbunătățire a microclimatului câmpurilor agricole, așezărilor umane și obiectivelor industriale;
optimizarea compozițiilor arboretelor, ținându-se seama de oferta pedostațională, de regimul factorilor climatici, cu perioade secetoase de lungă durată, care afectează o bună parte din fondul forestier;
executarea la timp și de calitate a lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor, astfel încât să se evite suprasolicitarea solurilor și întârzieri în circuitul de materii nutritive;
aplicarea de măsuri corelate cu sectorul agricol și cu alte sectoare implicate în zona luncilor îndiguite în vederea asigurării funcționalității solurilor în concordanță cu noile condiții create și cu speciile capabile să contribuie la continuarea pădurii;
supravegherea, împreună cu sectorul agricol, a proceselor de salinizare secundară din ecosistemele afectate.
Măsurile pedoameliorative de reconstrucție ecologică vor avea în vedere:
executarea în primă urgență a lucrărilor de consolidare a terenurilor în pantă și de combatere a torenților, care vor fi susținute de vegetație;
aplicarea amendamentelor calcaroase pentru ameliorarea solurilor acide din zonele intens afectate de poluare cu noxe acide (Baia Mare, Copșa Mică, Zlatna ș.a.);
aplicarea fertilizanților organici și minerali, în dozele rezultate din bilanțul elementelor nutritive, pentru fiecare zonă abordată, în scopul refacerii troficității solurilor;
monitorizarea comportării lucrărilor existente, în vederea reevaluării planurilor de măsuri pentru revizuirea tehnologiilor de lucru și extinderea acestora în zone cu condiții similare.
CAPITOLUL 4
Cercetări privind gradul de poluare a solurilor din zona Municipiului Bacău
4.1. Elemente introductive
Determinări ale calității aerului din zona Municipiului Bacău, efectuate de unități din rețeaua de supraveghere și protecție a mediului, au pus în evidență depășirea concentrației maxime admise a unor poluanți, în special a pulberilor sedimentabile, iar în unele perioade, a dioxidului de sulf și a amoniacului (Mediul înconjurător, 1991).
Ținând seama de impactul acestor poluanți asupra altor factori de mediu, I.C.P.A. a inițiat întocmirea unui studiu-caz privind poluarea solurilor din zona Municipiului Bacău.
Obiectivele acestui studiu sunt identificarea poluanților prezenți în sol, stabilirea gradului de încărcare a solurilor și efectului lui asupra unor caracteristici fizice, chimice și biologice.
În acest scop s-au efectuat următoarele lucrări:
întocmirea hărții solurilor la scara 1:25000, pentru a putea analiza efectele poluării în raport cu vulnerabilitatea diferitelor categorii de soluri la impactul cu poluanții din zonă și, în general, pentru a stabili starea de calitate a solurilor respective în momentul de față, pusă în evidență prin indicatori adecvați;
amplasarea a 56 de puncte de puncte de cercetare a solurilor pe direcții și distanțe diferite față de sursele majore de poluare. Pe raza de 1km, punctele au fost fixate la distanța de 0,5km între ele, între 1,5-2,5km la 1km, iar de la 2,5km-20km, la 2km (fig. 4.1.).
Majoritatea punctelor sunt amplasate pe direcția vânturilor dominante (nord vest-sud est). În punctele astfel alese s-au executat profile de sol, care au fost caracterizate morfologic și s-au prelevat probe de sol pentru analize fizice și chimice.
Din suprafețe de 100m2 în jurul punctelor, s-au recoltat 355 probe de sol, pe adâncimea 0-20cm, în scopul obținerii de probe reprezentative pentru determinarea unor poluanți (fluor și metale grele).
4.2 Caracterizarea cadrului natural al zonei poluante
Perimetrul studiat are o suprafață de 34 800ha și este amplasat la contactul morfologic dintre Colinele Tutovei și Subcarpații Moldovenești, iar evoluția geografică s-a desfășurat strict dependent de influența exercitată de valea Siretului, care drenează această zonă.
Mișcările tectonice din pleistocen și holocen, dintre care au predominat mișcările de ridicare pe rama vestică a perimetrului, au facilitat dezvoltarea complexului de terase, în special pe dreapta Siretului, a căror întindere este maximă în Municipiul Bacău, micșorându-se către zona de sud a perimetrului.
Direcția principală de dezvoltare a tipurilor de relief din regiune este de la nord la sud, ceea ce a avut o importanță majoră în canalizarea circulației atmosferice, implicând
Fig. 4.1. Surse de poluare și gradul de poluare în zona Municipiului Bacău.
consecințe deosebite asupra extinderii influenței exercitate de factorii poluanți din perimetrul industrial al Municipiului Bacău asupra zonei înconjurătoare.
Condițiile geologice ale perimetrului sunt caracterizate prin depozite neogene în rama vestică sau în rama estică mai recentă. În zonele perimetrale, fie în vest, spre culmea Pietricica, fie în est, spre Colinele Tutovei, predomină rocile nisipoase, argiloase sau marnoase cu rare intercalații de gresii. Pe terasele medii și înalte, rocile de suprafață sunt constituite din depozite loessoide, iar la nivelul luncii Siretului rocile dominante sunt reprezentate prin depozite de nisipuri și pietrișuri fluviatile. Perimetrul studiat este drenat de valea Siretului fie direct, fie prin intermediul numeroșilor săi afluenți, a căror frecvență este mai mare pe versantul vestic al văii Siretului. Apele freatice sunt situate în general la adâncimi mari, fără să influențeze în mod deosebit morfologia solurilor. Ca urmare, solurile fidromorfe însumează numai 1416ha (4% din întregul perimetru); din cauza poziției nivelului freatic, care poate fi poluat ușor prin procese de percolare, aceste soluri, situate pe valea Siretului, ridică probleme deosebite. Perimetrul se caracterizează printr-un climat temperat continental: temperatura medie anuală este în jurul valorii de 9oC, iar precipitațiile medii anuale în jurul valorii de 550mm; temperatura medie anuală prezintă valori mai mici pe rama vestică a perimetrului, corelate cu creșteri ale cantităților medii de precipitații. Mișcarea maselor de aer este dependentă de circulația generală a atmosferei în zonă, predominând vânturile din direcțiile nord-vest, nord, sud și sud-est, iar intensitatea cea mai mare o au vânturile de nord-vest și sud-est. Acest fapt explică distribuția actuală a perimetrelor afectate de poluare.
Perimetrul se încadrează în totalitate în cadrul zonei bioclimatice forestiere, separându-se asociații vegetale de luncă în lungul Siretului, culturi agricole pe terasele Siretului și alternanță de păduri de gorun, fag, și terenuri agricole în zona de dealuri, care formează bordura perimetrului.
4.3 Învelișul de soluri
Prin acțiunea combinată a factorilor pedogenetici, prezentați pe scurt mai sus, în perimetru s-a format un înveliș de soluri divers, având complexitate de manifestare mare la nivelul luncii și al dealurilor înconjurătoare și respectiv moderată la nivelul teraselor.
Procesele pedogenetice prin care au evoluat solurile perimetrului sunt reprezentate prin levigare, argiloiluviere, gleizare, pseudogleizare, eroziune s.a. Uneori solurile formate sunt direct legate de natura materialului parental (rendzine, faeoziomuri, vestosoluri) sau sunt influențate puternic de condițiile de mediu (inundabilitate trecută sau actuală și pantă), rezultând soluri subțiri, puțin evoluate genetic (regosoluri, erodosoluri, soluri și aluviosoluri entice, luvosoluri); alteori sunt puternic influențate de activitatea omului, rezultând soluri antropice desfundate.
Însă, cea mai mare parte din solurile perimetrului s-au format sub impactul condițiilor de climă și vegetație, fiind deci soluri zonale. În zona studiată au fost identificate 18 tipuri de sol.
Cernoziomurile ocupă o suprafață de 1 127ha (adică 3,2% din perimetru) și reprezintă soluri în general profunde, cu textură mijlocie sau mijlocie-fină. Sunt soluri cu orizont A molic (Am) cu crome ≤ 2 (culori închise, negricioase, brun închise), orizont intermediar (AC, Bv, Bt) cu culori cu crome < 3,5 și orizont Cca sau concentrări de pudră friabilă de CaCO3 în primii 125 cm. Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale calcarifere sau roci calcaroase care apar între 20 și 50 cm.
Subtipuri : tipic (Am-AC- Cca), psamic (textură grosieră în primii 50 cm), vertic(orizont vertic la baza orizontului A), maronic, gleic, calcaric, kastanic, cambic, (Am-Bv-Cca), argic (Am-Bt-Cca), greic (Am-Ame-Bt-Cca), salinic, sodic.
Fig. 4.2. Profil de cernoziom
Cernoziomurile cambice (CZ cb) ocupă suprafața de 3 199ha (9,2% din perimetru) și sunt întâlnite în special pe terasele mijlocii ale Siretului, pe areale întinse din Câmpia Română, Câmpia de vest, Câmpia Transilvaniei și Câmpia Jijia –Bahlui. Sunt soluri cu profunzime variabilă, predominând însă cele profunde, cu textură mijlocie-fină. Subtipurile întâlnite sunt: tipic, vertic, litic, gleizat, materialele parentale fiind reprezentate prin loessuri, luturi și pietrișuri rurale. Se caracterizează prin orizont Am cu crome ≤ 2, de culori închise și un orizont Bv având culori tot de orizont molic.
S-au format în următoarele condiții:
relief de câmpie, podișuri și dealuri joase;
pe loess, depozite loessoide, luturi, argile, nisipuri, chiar roci dure;
clima mai umedă (P mm > 500 mm; T0 = 8,3 – 11,5; Iar=30, ETP<700 mm, regim hidric periodic percolativ);
vegetație de silvostepă (pajiști ca în stepă, întrerupte de pâlcurile de păduri de Quercus pedunculiflora și Quercus pubesceus);
solificarea se caracterizează printr-o acumulare intensă de humus (calcic), dar cu o levigare mai accentuată și o alterare manifestată și sub orizontul Am, unde a dus la separarea unui orizont Bv (B cambic).
Profil, proprietăți. Solul prezintă un profil de genul Am-Bv-C sau Cca. Orizontul Am este închis la culoare (brun închis, negricios) și gros de 40-50 cm; Bv este de 30-60 cm grosime, tot închis la culoare, iar C sau Cca începe de la adâncimea de 80-120 cm.
Profilul prezintă neoformații biogene și de CaCO3, ultimele numai la nivelul orizontului C sau Cca. Textura este mijlocie (uneori spre fină sau grosieră, în funcție de materialul parental), nediferențiată pe profil; structura glomerulara bine dezvoltată în Am și columnoid prismatică în BV; porozitate, permeabilitate, regim aerohidric foarte bune. Sunt soluri bogate în humus de calitate superioară (3,5%, mull calcic), grad ridicat de saturație cu baze (V)≈80%, pH ≤7, active microbiologic și foarte bine aprovizionate cu substanțe nutritive.
Fertilitate. Cernoziomurile cambice fac parte din categoria celor mai fertile soluri. Fiind situate în zone geografice mai umede, sunt mai bine aprovizionate cu apă, totuși uneori se constată un deficit de umiditate care poate fi compensat prin irigare și lucrarea corectă a solului. La asemenea soluri se recomandă aplicarea îngrășămintelor minerale și organice.
Sunt soluri foarte bune pentru toate culturile specifice zonei și sunt folosite, în special, pentru cultivarea plantelor de câmp.
Cernoziomurile argiloiluviale ocupă suprafața de 1 761ha (adică 5,0% din perimetru) și sunt întâlnite de asemenea pe terasele mijlocii ale Siretului. Sunt soluri profunde, formate pe loessuri, cu textură mijlocie la suprafață și mijlocie-fină pe secțiunea de control, întâlnindu-se doar subtipul tipic.
Rendzinele ( RZ) ocupă suprafața de 9ha și sunt soluri moderat profunde cu textură mijlocie, atât la suprafață, cât și pe secțiunea de control. Subtipul întâlnit este tipic și s-a format pe gipsuri.
Fig. 4.3. Schița profilului unei rendzine.
Sunt soluri deosebite prin faptul că prezintă orizontul R în primii 150 cm, un orizont Am format pe material rezultat din alterarea substratului (R), un orizont intermediar AR , AC sau Bv cu culori de orizont molic.
Rendzinele s-au dezvoltat pe materialele calcarifere sau pe roci calcaroase care apar la adâncimi de 20-50 cm. Astfel de situații se întâlnesc în condiții foarte variate de relief (de la munte până la câmpia înaltă), de climă (de la puțin umedă și caldă până la foarte umedă și rece) și de vegetație (de la stepă la etajul alpin). Datorită rocilor specifice aceste soluri se caracterizează prin separarea la baza profilului a unui orizont caracteristic R, iar la partea superioară apare un orizont Am (chiar și în condiții de climă umedă și rece, neprielnică acumulării de mull calcic), precum și prin formarea, adesea, de material scheletic.
Profil, proprietăți. Rendzina tipică are profilul Am-AR-R (fig 4.3.). Orizontul Am are grosime de 20-30 cm (uneori mai mult), închis la culoare (brun închis până la negricios);
AR are grosimi variabile, închis la culoare;
R (rocă parentală specifică) care începe înainte de adâncimea de 150 cm.
Fig.4.4. Profil de rendzină
Textura este fină până la mijlocie, nediferențiată pe profil, regimul aerohidric este favorabil. Conținutul de humus este mare (mull calcic), aproximativ 10%, gradul de saturație cu baze V=100-70%, pH=6-8, aprovizionarea cu elemente nutritive și activitatea microbiană bune.
Fertilitatea. Este mai mare în zonele umede și mai mică în cele uscate. Asemenea soluri se întâlnesc în regiunile montane cu pajiști și păduri. În zonele de deal și podiș se folosesc și în cultura plantelor de câmp (grâu, orz, porumb, soia, borceaguri), în viticultură și pomicultură. Se recomandă aplicarea de îngrășăminte organice și minerale, îndepărtarea materialului scheletic (dacă este cazul) și prevenirea și combaterea eroziunii.
Faeoziomul (FZ) ocupă suprafața de 20ha (0,1% din perimetru) și sunt soluri cu profunzime redusă și cu textură mijlocie-fină la suprafață și fină pe secțiunea de control. Sunt răspândite faeoziomurile formate pe marne.
Faeoziomurile sunt cunoscute și sub denumiri de cernoziomuri degradate înconjurate de soluri de pădure și podzoluri (MURGOCI, citat de RÂȘNOVEANU, 1999), soluri cenușii închise de pădure (BUCUR, 1954), pratoziomuri (FLOREA, 1962) sau brunizemuri, soluri cernoziomoide (Sistemul Român de Clasificare a Solurilor, 1980).
Faeoziomurile se caracterizează prin următoarea morfologie: un orizont A molic (Am), un orizont intermediar (Bt, Bv, sau AC) cu culori, având crome și valori sub 3,5 (la umed) cel puțin în partea superioară și cel puțin pe fețele elementelor structurale și fără un orizont Cca în primii 125 cm la soluri cu textură mijlocie și fină sau fără orizont Cca în primii 200 cm la soluri cu textură grosieră. Alte caracteristici morfologice definitorii ale faeoziomurilor sunt date de diferența de culoare a orizontului Am mai mare de 1,5 valori și crome între materialul aflat în stare uscată și cel aflat în stare umedă și de prezența peliculelor organo-minerale în orizontul intermediar.
Răspândire și condiții naturale de formare. Faeoziomurile sunt răspândite pe o suprafață de 1.285.000 ha (FLOREA, 2004) în Podișul Sucevei, Platoul Suceava-Fălticeni, șeile Bălcăuți-Bucecea și Ruginoasa, unele terase ale Moldovei și Siretului, în depresiunile subcarpatice Neamț și Cracău Bistrița, în partea înaltă a Câmpiei Române și Câmpiei Banato-Crișană; insular apar în depresiunile Brașov, Sibiu, Tg. Secuiesc, estul Câmpiei Transilvaniei.
Aceste soluri s-au format pe culmile interfluviale, pe povârnișuri domoale și pe versanții moderat înclinați; se întâlnesc frecvent și pe evantaiele aluvio-proluviale formate în urma depunerilor fluvio-torențiale în zona de contact dintre suprafață plană sau slab înclinată din depresiuni și suprafețele înclinate ale versanților muntoși. În zona montană faeoziomurile se întâlnesc numai în unități geomorfologice cu caracter depresionar față de relieful înconjurător.
Condițiile climatice ale ariei de răspândire ale faeziomurilor se caracterizează prin medii anuale ale temperaturii de 7-9oC, sume anuale ale precipitațiilor de 500-700 mm și valori ale evapotranspirației potențiale de 560-650 mm. Regimul hidric este periodic percolativ.
Climatul temperat-continental excesiv din zonele de podiș și depresiuni subcarpatice precum și climatul de adăpostire din regiunile montane favorizeayă formarea și menținerea acestor soluri și alte particularități ale cadrului natural cum ar fi cantitățile relativ mici de precipitații, distribuirea neuniformă și cu caracter torențial al fronturilor pluviale, vânturilor puternice care spulberă zăpada spre locurile depresionare; perioadele secetoase îndelungate precum și iernile lungi împiedică activitatea microorganismelor, constituind factori care favorizează formarea și menținerea acestor soluri.
Faeoziomurile s-au format sub influența unei vegetații ierboase mezohidrofile primare sau secundare abundente care s-a menținut un timp îndelungat. Vegetația instalată în urma defrișărilor pădurilor de foioase (stejar, tei, carpen etc.) sau desțelenirii pajiștilor a fost înlocuită de către speciile de plante cultivate datorită pretabilității bune a acestor soluri pentru categoria de folosință arabil.
Faeoziomurile s-au format și au evoluat pe roci loessoide, depozite argilolutoase constituite din materiale aluviale și aluvio-proluviale cu textură mijlocie (lutoasă) sau mijlocie fină (lutoargiloasă) având cantități mici de carbonat de calciu. În mod frecvent materialul parental este bistratificat: în partea superioară depozitele au o textură lutoasă-lutoargiloasă, iar la baza profilului de sol textura devine mai fină, lutoargiloasă-argiloasă (RÂȘNOVEANU, 1999).
Procese pedogenetice. Procesele de solificare se caracterizează prin bioacumulare intensă și formarea humusului de tip “mull calcic”, migrarea coloizilor de humus și argilă din orizontul „A” și depunerea acestora la nivelul orizontului „B” sub formă de pelicule organo-minerale pe fețele elementelor structurale, în fisuri sau pe pereții porilor.
Îndepărtarea parțială a coloizilor de humus din orizontul „A” este cauza diferenței mari de culoare între starea umedă și cea uscată a probei de sol.
Unele faeoziomuri – cele din depresiuni intramontane au avut o evoluție specifică; în cursul formării lor au parcurs următoarele etape:
etapa de hidromorfie – când solurile au evoluat în regim de luncă cu procese caracteristice de bioacumulare și gleizare;
etapa de drenare – când are loc înălțarea evantaielor deluvio-proluviale și coborârea nivelului freatic, cu procese specifice de bioacumulare mai slabă și menținerea gleizării relicte;
etapa de eluviere-iluviere asociată cu procese de bioacumulare slabă, stagnogleizare slabă și aerație (RÂȘNOVEANU 2000).
Alcătuirea și descrierea morfologică a profilului. Profilul faeoziomurilor prezintă următoarea succesiune de orizonturi: Am-A/C-C; Am-Bv-C; Am-Bt-C (fig. 4.5.).
Fig. 4.5. Schița profilului unui faeoziom argic
Orizontul Am (40-60 cm) are culoarea negricios brun închisă în stare umedă și brună cenușie în stare uscată, textură mijlocie, mijlociu-grosieră, sau mijlociu-fină, structură granulară, trecere treptată.
Orizontul A/C, Bv sau Bt, are cel puțin în pertea superioară culori închise de Am, structură poliedrică subangulară sau prismatică. Orizontul Bv, (Bt) are culoare brună gălbuie, structură columnoid prismatică sau prismatică.
Orizontul Ck apare la adâncimea de 160-180 cm, are structură masivă, conține pete și vinișoare de carbonat de calciu.
Fig. 4.6. Profil de faeoziom
Proprietăți. Faeoziomurile au o textură mijlocie (lutoasă) sau mijlocie fină (luto-argiloasă) slab diferențiată pe profil, valorile indicelui de diferențiere texturală fiind cuprinse între 1,1-1,3. Când se formează pe materiale bistratificate faeoziomurile au spre baza profilului o textură ceva mai fină iar conținutul fracțiunilor granulometrice de argilă este mai mare.
Aceste soluri sunt afânate (densitatea aparentă este de 1,2-1,4 g/cm3), au permeabilitate moderată pentru apă și aer și capacitate mare de reținere a apei utile.
Faeoziomurile au un orizont humifer (Am) bine dezvoltat cu structură granulară, conținut de humus de 3,5-6,5%, bine aprovizionat cu elemente nutritive, grad de saturație în baze mai mare de 70%, reacție slab acidă.
Subtipuri. Faeoziomurile includ următoarele subtipuri: tipic (Am-AC-Cca), greic (Am-Ame-Bt-Cca), psamic (faeoziom cu textură grosieră în primii 50 cm), pelic (faeoziom cu textură foarte fină cel puțin în primii 50 cm), vertic (faeoziom cu orizont vertic situat între baza orizontului A și 100 cm), gleic (faeoziom cu proprietăți gleice între 50 și 100 cm), calcaric (faeoziom cu carbonați de calciu din primii 50 cm), cambic (Am-Bv-Cca), argic (Am-Bt-Cca).
Fertilitatea și folosință. Faeoziomurile sunt cultivate cu cartof, sfeclă de zahăr, in-fuior, cânepă; se pretează pentru pomi și legumicultură.
În anii ploioși apar pe aceste soluri fenomene de stagnare a apei necesitând lucrări de drenare sporuri însemnate de producție.
Preluvosolurile (EL) sunt printre cele mai răspândite, ocupând suprafața de 4473ha (12,8% din total). Aceste soluri sunt profunde, au la suprafață de regulă textură lutoasă, lutonisipoasă, lutoargiloasă, pentru ca pe secțiunea de control să varieze de la lutoasă la argilolutoasă. Unele din aceste soluri au drenajul intern deficitar, datorită proceselor genetice de argiloiluviere. Sunt frecvent întâlnite pe terasele mijlocii și superioare.
Preluvosolurile sunt luvisoluri caracterizate morfologic prin: prezența orizontului A ocric sau molic (Ao, Am) urmat de orizontul intermediar argic (Bt) având culori cu valori de peste 3,5 la materialele în stare umedă, începând din partea superioară și gradul de saturație în baze (V%) peste 53%.
Aceste soluri în clasificarea românească anterioară (SRCS 1980) au fost denumite sol brun argiloiluvial și solul brun-roșcat.
Răspândire și condiții naturale de formare. Se întâlnesc în toate zonele de dealuri și podișuri, găsindu-se în complex cu luvosolurile, împreună ocupând o suprafață foarte mare (în jur de 5,4 milioane ha). Suprafețe însemnate se întâlnesc în Podișul Transilvaniei, Piemonturile Vestice, Podișul Getic, nordul Dobrogei și în zona subcarpatică.
Clima este specifică zonei de dealuri și podișuri, caracterizându-se prin temperaturi medii anuale de 6-11oC și precipitații medii anuale de 550-900mm. Indicele de ariditate este cuprins între 25-50, evapotranspirația sub 600mm, iar regimul hidric este percolativ sau periodic percolativ.
Relieful este colinar mai mult sau mai puțin frământat, fiind reprezentat prin piemonturi, terase, platouri, versanți, culmi (uneori câmpii înalte, ex. Preluvosolul roșcat), în general cu un drenaj bun, la o altitunine cuprinsă între 150-800m.
Vegetația naturală dominantă este reprezentată prin păduri de cvercinee, Quercus frainetto, (gârniță), Quercus cerris, (cer), Quercus petraea (gorun), iar în zonele mai înalte apare și fagul (Fagus silvatica). Sub vegetația lemnoasă se dezvoltă și o bogată vegetație ierboasă vernală, reprezentată de Anemone nemorosa, Pulmonaria officinalis, Allium ursium etc., iar după înfrunzirea arborilor apar plante de umbră și semiumbră (Asperula odonata, Dentaria bulbifera, Chelidonium majus etc.)
Materialul parental, foarte variat, provenit din roci sedimentare, mai rar din roci cristaline, este alcătuit din luturi, argile conglomerate, gresii, nisipuri, iar în zonele mai joase se formează și pe materiale loessoide. Toate materialele pe care se formează preluvosolurile conțin elemente bazice.
Apa freatică se găsește în mod frecvent la adâncime mare și rar influențează procesele de solificare, ducând la separarea subtipului gleic.
Procese pedogenetice. Resturile vegetale lemnoase și ierboase sunt supuse proceselor de transformare sub acțiunea bacteriilor humificatoare, dar în proporții egale și a ciupercilor. Ca urmare humificarea este moderată, iar cantitatea de humus rezultată este mijlocie (2-4%). Humusul din aceste soluri este alcătuit aproximativ din aceeași proporție din acizi huminici și fulvici. Datorită rocilor-mame, în general bogate în ioni de calciu, humusul este bine saturate în cationi bazici fiind de tipul mull forestier, acumulat într-un orizont Ao.
Acizii humici ce alcătuiesc humusul sunt de tipul celor bruni și au capacitatea de a forma compuși complecși insolubili cu mineralele argiloase și ionii de fier.
În același timp, acizii fulvici rezultați din humificarea materiei organice sunt neutralizați de cationii de calciu, magneziu, potasiu etc. Rezultați din alterarea materiei minerale.
Climatul mai umed și suficient de răcoros favorizează alterarea accentuată a materiei minerale. Rezultă cantități importante de argilă, compuși ferici și cationi bazici. Compușii ferici eliberați sunt hidrați, rezultând semihidrați de fier de tipul Fe2O3H2O. Astfel, culoarea roșcată este înlocuită, la acest sol, cu nuanța brun-gălbuie-ruginie, caracteristică pentru întregul profil al solurilor brune argiloiluviale.
Materialele argiloase nou formate, împreună cu ionii de fier eliberați din materia minerală, au capacitatea de a forma cu acizii humici bruni, în special în orizonturile superioare ale solului, compuși insolubili argilo-ferihumici. Aceștia reprezintă principalul component al agregatelor structurale din sol și determină culoarea orizontului Ao.
Datorită umidității suficient de ridicate și a prezenței argilei, hidroxizilor și oxizilor de fier, a avut loc o migrare slabă a acestor coloizi, cu formarea unui orizont Bt gălbui-ruginiu.
Ca urmare, la acest sol (cu toate că s-a format în condiții favorabile unei intense debazificări și acidifieri), migrarea coloizilor este slabă și nu determină apariția unui orizont eluvial. Acest lucru se exprimă prin aceea că, din mineralele rocii-mamă și din materiale organice, rezultă cationi de calciu, magneziu etc. în cantități suficiente ca să echilibreze pierderile din sol prin eluviere. Cationii bazici fiind suficient de abundenți în soluția de sol și în complexul adsorbtiv, au o acțiune coagulantă asupra coloizilor, determinând stabilitatea lor.
Slaba levigare din acest tip de sol este favorizată și de relief, uneori cu drenaj extern bun (versanți, coame înguste), de pe care apa scurgându-se nu percolează solul. În alte cazuri, vârsta reliefului, relativ tânăr (terase), nu a permis înaintarea levigării și debazificării.
Alcătuirea și descrierea morfologică a profilului. Preluvosolul tipic are un profil ceva mai scurt față de celelalte soluri cu care se găsește în complex, deoarece se întâlnește pe versanții sudici mai bine încălziți sau pe un microrelief cu drenaj bun și cu material parental bogat în elemente bazice. Prezintă următoarele orizonturi Ao-Bt-C.
Apare sub 100-150 cm, cu carbonați reziduali și uneori chiar concrețiuni tari. De regulă, pe materiale parentale sărace în calciu, în locul orizontului Ck apare orizontul Cn, iar pe roci consolidate-compacte orizontul R, în caz și profilul este mult mai scurt, orizontul R începe de la 60-70 cm.
Proprietăți. Textura este mijlocie fină sau mijlocie. Profilul de sol este slab diferențiat textural, conținutul maxim de argilă se înregistrează la nivelul orizontului Bt. Diferențierea texturală slabă este evidențiată prin valoarea Idt de 1,2-1,4. Structura este granulară sau poliedrică subangulară în orizontul Ao și prismatică în Bt. Conținutul de humus variază între 2 și 4%. Reacția este slab acidă (ph 6-6,4) complexul adsorbtiv parțial saturat în cationi bazici, fiind într-un stadiu incipient de debazificare (V% 75-85).
Subtipuri: Alături de preluvosolul tipic, descris anterior, mai pot fi întâlnite următoarele subtipuri: molic (mo), (Am-Bt-C), roșcat (rs), prezintă orizont Bt având în partea inferioară și cel puțin în pete (în proporție de peste 50% în partea superioară) culori roșii (nuanțe de 7,5 YR); rodic (ro), sol cu orizont Bt având în partea inferioară și cel puțin în pete (în proporție de peste 50% în partea superioară) culori roșii (nuanțe de 5 YR); psamic (ps), prezintă textură grosieră cel puțin în primii 50 cm; pelic (pe), prezintă textură foarte fină cel puțin în primii 50 cm; vertic (vs), prezintă orizont vertic la baza orizontului A; stagnic (st), are proprietăți hipostagnice (orizont w) în prima jumătate a profilului; gleic (gc), prezintă proprietăți gleice la baza profilului; calcic (ca),prezintă orizont carbonato-acumulativ sau calcic (Cca); litic (li), prezintă orizont R între 20-50 cm; scheletic (qq), format pe materiale cu peste 75% schelet; sodic (ac), prezintă orizont alcalizat sau hiposodic (ac).
Orizontul Ao: 20-40 cm; culoare brună sau brună-cenușie; textură lutoasă uneori luto-argiloasă; structură granulară mijlocie și mare, bine formată; fin poros; mediu compact; activitate biologică bună; trecere treptată, delimitându-se un orizont de trecere AB cu proprietăți intermediare;
Orizontul Bt: 110-140 cm; culoare brună sau brună-gălbuie; textură luto-argiloasă sau argilo-lutoasă; structură prismatică bine formată; fin poros; compact sau mediu compact; evidente pelicule de argilă la suprafața agregatelor structurale; trecere treptată;
Orizontul Ck: sub 120-140 cm; mai deschis la culoare; textură diferită în funcție de natura materialului parental; nestructurat; dese pete albicioase și depuneri de carbonat de calciu; efervescență moderată. Pe întregul profil se identifică frecvente neoformațiuni biologice și chimice.
Fertilitatea și folosința. Deși sunt răspândite în zone mai umede și mai reci,datorită condițiilor specifice de formare prezentate anterior, preluvosolurile tipice dispun de însușiri fizico-chimice și biologice favorabile dezvoltării plantelor, de aceea sunt cele mai fertile soluri din zona lor de răspândire. Pot fi cultivate cu majoritatea plantelor agricole, pe terenurile slab înclinate sau plante recomandându-se culturile cerealiere și tehnice, iar pe versanți cu panta mare se recomandă plantații de vii și pomi.
Pentru creșterea capacității productive a preluvosolurilor se recomandă executarea lucrărilor agricole la timp și de bună calitate, în vederea păstrării umidității în sol și pentru o cât mai bună aerisire și permeabilizare.
Completarea rezervei de elemente nutritive se realizează printr-o fertilizare organică și minerală echilibrată. Pe versanții puternic înclinați trebuie aplicate măsuri de combatere a eroziunii solului (terase, valuri de pământ, agroterase etc.).
Luvosolurile (LV) ocupă suprafața de 2777ha (8,0% din perimetru). Sunt în general soluri profunde și, datorită situării lor pe pante, au morfologia influențată de eroziune. Textura solurilor la suprafață variază de la nisipolutoasă la lutoargiloasă. Datorită proceselor pedogenetice de argiloiluviere, drenajul este defectuos. Sunt răspândite pe culmile subcarpatice din vestul perimetrului.
Se caracterizează morfologic prin prezența orizontului A ocric (Ao) urmat de orizontul eluvial E luvic (El) sau E albic (Ea) și orizontul B argic (Bt), cu grad de saturație în baze (V) peste 53%, cel puțin într-un suborizont din partea superioară; nu prezintă schimbare texturală bruscă suborizont din partea superioară; nu prezintă schimbare texturală bruscă (între E și Bt pe mai puțin 7,5 mm). Pot să prezinte pe lângă orizonturile menționate orizont O, orizont vertic (y) proprietăți stagnice intense (w) sub 50 cm, proprietăți gleice (Gr) sub 50 cm, schimbare texturală semibruscă (pe 7,5-15 cm) sau trecere glosică (albeluvică). Luvosolurile includ următoarele unități de sol din clasificarea anterioară (SRCS 1980): sol brun luvic, sol brun roșcat luvic, luvisolul albic; aceste unități se regăsesc ca subunități ale luvosolului în actuala taxonomie.
Răspândire și condiții naturale de formare. Sunt răspândite în toate zonele de dealuri și podișuri, găsindu-se în complex cu preluvosolurile, planosolurilor și alosolurile, față de care ocupă terenurile depresionare, terenurile plane cu drenaj global defectuos sau terenurile ceva mai înalte. În aceste zone se acumulează o cantitate mai mare de apă care se menține o perioadă mai lungă de timp, accentuând procesele de debazificare, levigare și argilizare. Suprafețe întinse se întâlnesc în Depresiunea Baia Mare, Depresiunea Oaș, Podișul Getic, Subcarpați, Piemonturile Vestice, Podișul Târnavelor, Podișul Moldovei și pe terasele mai vechi ale majorității râurilor interioare.
Sunt specifice zonei de dealuri și podișuri, cu temperaturi medii anuale cuprinse între 6-9oC și cu precipitații medii de 600-900 mm. Indicele de ariditate are valori de 35-60, evapotranspirația mai mică de 600 mm, iar regimul hidric este, în majoritatea cazurilor, percolativ. Aceste valori sunt caracteristice unui climat umed și mai răcoros.
În cadrul reliefului de deal, piemont și podiș, luvosolurile ocupă întotdeauna terenurile plane cu drenaj global defectuos și terenurile depresionare.
Vegetația naturală este alcătuită din păduri de cvercineae (Quercus petraea) și fagaceae (Fagus silvatica), fag și molid (Picea excelsa) sau fag și brad (Abies alba) sub care se dezvoltă specii ierboase în multe cazuri acidofile (Luzula albida, Poa nemoralis, Calamagrostis arundinaceae) creând condiții favorabile acidifierii.
Materialul parental este alcătuit din luturi, argile, gresii, conglomerate, nisipuri, cu conținut scăzut de elemente bazice.
Procese pedogenetice. Formarea luvosolurilor are loc prin procese mai intense de eluviere-iluviere, decât la preluvosoluri, determinate în principal de următorii factori:
materialul parental sărac în elemente bazice, ceea ce ușurează procesele de debazificare și eluviere;
relief plan sau depresionar, cu drenaj global defectuos, care face ca întreaga cantitate de precipitații să se acumuleze în partea superioară a profilului (orizont E, A);
vegetație naturală constituită din specii acidofile accentuează caracterul acid al solurilor;
climatul umed răcoros, favorizează procesele de alterare și eluviere;
relieful are, în general, o vârstă absolută mai mare (terase superioare și mijlocii) ceea ce a permis manifestarea unor procese îndelungate de solificare.
Ca urmare a acestor factori, luvosolurile se caracterizează prin procese slabe de bioacumulare, resturile organice provenite de vegetația acidofilă sunt descompuse predominant de ciuperci și mai puțin de bacterii, rezultând humus puțin, de slabă calitate, în care predomină acizii fulvici.
Alterarea materiei minerale este intensă, se formează argilă, care se acumulează la nivelul orizontului Bt. Debazificarea complexului coloidal duce la îmbogățirea solului în ioni de H+ și Al+++, care accentuează acidifierea solului. În urma debazificării, alterării și migrării la nivelul orizontului eluvial se acumulează rezidual cuarț într-un orizont specific eluvial (E).
Alcătuirea și descrierea morfologică a profilului. Luvosolul are un profil bine dezvoltat, cu următoarea succesiune a orizonturilor pedogenetice Ao-El-Bt-C(R) sau Ao-Ea-Bt-C (R) (fig. 4.7.).
Fig. 4.7. Schița profilului unui luvosol.
Proprietăți. Fiind un sol moderat și puternic diferențiat textural, are o permeabilitate redusă pentru apă. Conținutul în humus este scăzut (2-2,5%), predominând acizii fulvici, reacția moderat acidă (pH = 5,0-5,8), iar gradul de saturație în baze coboară sub 60%. În Ea poate coborî chiar sub 20-30%. Conținutul în argilă în Bt este de cca. 1,5-2 ori mai mare decât cel din Ao sau Ea. Biologic sunt slab active, iar nitrificarea este lentă.
Orizontul Ao: 15-20 cm grosime; culoare brună-cenușie deschisă; textură luto-prăfoasă sau luto-argiloasă; structură granulară slab formată, agregatele fiind pudrate cu praf de silice coloidală; fin poros; mediu compact; activitatea biologică redusă; trecere treptată;
Orizontul El sau Ea: 30-40 cm grosime; culoare cenușie-deschisă; textură mai grosieră (lutoasă); nestructurat sau structură plată, slab formată; fin poros, compact; sărăcit în coloizi organo-minerali și îmbogățit în silice coloidală; activitate biologică foarte redusă; trecere treptată.
Orizontul Bt: 140-180 cm; culoare brună-gălbuie, frecvent cu pete cenușii-vineții de stagnogleizare, în jumătatea superioară; teztură luto-argiloasă, structură prismatică-masivă prin uscare; fin poros; compact și foarte compact; evidente pelicule de argilă la suprafața agregatelor prismatice; frecvente bobovine punctiforme, mijlocii și chiar mari; trecere treptată.
Orizontul C: apare sub adâncimea de peste 160-180 cm; este constituit din material rezultat din roca dezagregată de regulă fără carbonați și fără structură. La solurile formate pe materiale cu conținutul mai ridicat de calciu apare Ck cu carbonați, iar la cele pe roci consolidate-compacte C este înlocuit cu R.
Fig. 4.8. Profil de luvosol
Subtipuri. Alături de luvosolul tipic mai pot fi întâlnite următoarele subtipuri: umbrit (um), (Au-El (Ea)-Bt-C); roșcat (rs), are un orizont Bt cu culori în domeniul lui 7,5YR; rodic (ro), prezintă un orizont Bt cu culori în domeniul lui 5YR; calcic (ca), prezintă orizont carbonato-acumulativ sau calcic (Cca); rezicalcaric (rk), prezintă orizont C cu carbonați reziduali începând din primii 125 cm; psamic (ps), prezintă textură grosieră cel puțin în primii 50 cm; vertic (vs), prezintă orizont vertic la baza orizontului A; albic (ab), (Ao-Ea-Bt-C); glosic (gl), (Ao-Ea-E+B-Bt-C); planic (pl), prezintă schimbare texturală bruscă între orizontul Eși B pe o grosime de 7,5-15 cm; stagnic (st), are proprietăți hipostagnice (orizont w) în prima jumătate a profilului; gleic (gc), prezintă proprietăți gleice la baza profilului; litic (li), prezintă orizont R între 20-50 cm; scheletic (qq), conține mai mult de 75% fragmente de schelet; sodic (ac), cu orizont alcalizat sau hiposodic (ac).
Fertilitatea și folosința. Aceste proprietăți imprimă solului o fertilitate mijlocie spre scăzută, putând fi cultivat cu grâu, porumb, floarea soarelui, ovăz, trifoi și mai puțin cu plantații de pomi sau vie. Pentru creșterea capacității productive se recomandă executarea unor lucrări agricole profunde, în vederea îmbunătățirii permeabilității pentru apă și aer; aplicarea amendamentelor calcaroase pentru corectarea reacției acide; fertilizarea organo-minerală în funcție de cerințele plantelor cultivate. În urma aplicării lucrărilor de ameliorare, fertilitatea se îmbunătățește mult și pot fi cultivate cu majoritatea plantelor agricole.
Eutricambosolurile (EC) ocupă în perimetru suprafața de 3881ha (11,1% din perimetru) au profunzime diferită, textura variabilă la suprafață, de la lutoasă la argilolutoasă, iar pe secțiunea de control de la lutonisipoasă la argilolutoasă și au permeabilitate mijlocie-mare. Pot fi întâlnite pe terase și versanți puternic înclinați.
Eutricambosolurile se definesc printr-un orizont A ocric (Ao) sau A molic (Am) urmat de un orizont B cambic (Bv) de culori mai deschise cu valori și crome mai mari de 3,5 la materialul în stare umedă, începând de la limita superioară a acestui orizont. Orizonturile A și B prezintă proprietăți eutrice: grad de saturație în baze VSH – mai mare de 53%, cu excepția celor care au grad de saturație în baze cuprinse între 53 și 60%, dacă sunt asociate cu Al extractabil peste 2 me/100 g sol. Partea superioară (0-80 cm) a eutricambosolurilor nu prezintă orizont de acumulare a carbonaților alcalino-pământoși (CaCO3 și MgCO3).
Eutricambosolurile pot prezenta orizont organic O și orizont vertic (eutricambosoluri vertice) sau orizont pelic (eutricambosoluri pelice) și proprietăți stagnice (eutricambosoluri stagnice), gleice (eutricambosoluri gleice) și andice (eutricambosoluri andice), dar la adâncimi mai mari sau cu intensități care nu permit încadrarea la unități taxonomice de tip de sol (vertosol, pelosol, stagnosol, gleiosol și andosol).
Răspândire și condiții naturale de formare. Eutricamsolurile ocupă o suprafață de 1,37 milioane hectare, respectiv 5,8% din suprafața României, cele mai întinse suprafețe întâlnindu-de pe etajul montan inferior (500-1 300 m altitudine), cu precădere în partea inferioară a acestuia (FLOREA, 1999).
Limita de altitudine superioară de răspândire a acestor soluri este frecvent depășită în Carpații de curbură, Carpații Meridionali și Occidentali, pe versanții cu expoziție sudică și pe roci cu un conținut bogat în elemente bazice. Eutricambosolurile se întâlnesc și sub limita inferioară de 500 m altitudine în zona de nord a Carpaților Orientali pe versanții mai umbriți, pe roci mai acide (BARBU, 1984). Etajul montan inferior (500-1 300 m) a fost denumit de către BARBU (1984) „etaj pedocambic”, după solurile dominante, care aparțin clasei cambisolurilor.
Materialul parental al eutricambosolurilor, bogat în elemente bazice, provine din roci magmatice bazice (bazalt, diabaze etc.), roci metamorfice (amfibolite, piroxenite etc.) și roci sedimentare (gresii cu carbonat de calciu, conglomerate cu carbonați de calciu, marne nisipoase, argile reziduale pe calcare, depozite detritice acoperite deluvial de argile). Eutricambisolurile rodice (solurile roșii – terra rossa) s-au format pe materialul parental provenit din calcare mezozoice sau bauxite bogate în oxizi ferici.
Clima. Climatul temperat montan se caracterizează prin precipitații de 600-800 mm anual, temperaturi medii anuale de 6-8oC, valori ale evapotranspirației potențiale sub 500 mm și regim hidric percolativ.
Vegetația aparține etajului pădurilor de foioase (gorun, gorun-fag și de fag) și mai rar, amestec de fag-conifere; pajiștea este dominată de asociații de iarba vântului (Agrostis tenuis).
Din cele prezentate rezultă că eutricambosolurile, cu toate că s-au format în zone de bilanț hidroclimatic slab, moderat și uneori puternic excedentar, se află într-un stadiu de evoluție mai puțin avansat decât luvisolurile formate în zone cu un climat mai puțin umed. Materialul parental bogat în elemente gazice, rocile compacte care opun rezistență la solificare și formele de relief mai puternic înclinate care favorizează eroziunea, mențin solul într-un stadiu mai puțin avansat de evoluție.
Procese pedogenetice. Solificarea constă în alterarea moderată a părții minerale și în formarea și acumularea humusului de tip „mull forestier”. Materialul organic provenit din vegetația lemnoasă (litieră) și/sau ierboasă rezultând humus saturat cu elemente bazice. Acizii humici formați și neutralizați cu elemente bazice formează cu mineralele argiloase, complexe organo-minerale stabile, fapt ce împiedică migrarea coloizilor și diferențierea texturală a profilului de sol. Elementele bazice (Ca++, Mg++), îndepărtate de către curentul descendent de apă care străbate solul, sunt înlocuite (compensate) de alte elemente bazice rezultate din procesul de alterare a părții minerale.
Complexele organo-minerale acumulate în partea superioară a solului constituie liantul principal al particulelor elementare ale agregatelor structurale.
Alcătuirea și descrierea morfologică a profilului. Eutricambosolurile sunt constituite din următoarele orizonturi pedogenetice: Ao-Bv-C sau R (fig. 4.9.).
Orizontul Ao are grosimea de 10-40 cm, culoarea brună închisă sau brună cenușie (10YR 4/2-4), structura poliedrică subangulară mică și mare, bine exprimată; sub pajiște prezintă la suprafață un orizont At iar sub pădure un orizont Ol;
Orizontul de alterare Bv are grosimea de 20-100 cm, culoare brună sau brună închisă (10YR 4-5/4), structură poliedrică angulară medie, bine sau moderat exprimată.
Orizontul C apare la adâncimi diferite, în funcție de gradul de dezvoltare al profilului de sol și de caracteristicile litologice ale materialului parental. La solurile evoluate pe materiale consolidate, compacte, apare un orizont R care urmează orizontul Bv.
Proprietăți. Textura este foarte variată (de la nisipolutoasă până la lutoargiloasă) în funcție de compoziția granulometrică a materialului parental. Intervalul de variație a conținutului de argilă este cuprins între 8 și 46%, valorile cele mai mari înregistrându-se la eutricambosolurile formate pe marne sau/și pe argile.
Distribuția argilei neuniformă pe profilul de sol se datorează fie stratificării pe verticală a materialului parental, fie proceselor de dezagregare și alterare mai intense în partea superioară a profilului. Conținutul de schelet este mai mare în solurile formate pe roci vulcanice și metamorfice și spre baza profilului. Prezența fragmentelor de rocă în profil și a rocilor consolidate la adâncime mică determină micșorarea capacității totale a solului de a reține apa și a volumului edafic util creșterii și dezvoltării plantelor. Valorile
mari ale porozității totale și stabilitatea bună a agregatelor structurale asigură un drenaj intern bun și previne manifestarea excesului de umiditate stagnantă în zonele cu bilanț hidro-climatic excedentar.
Fig. 4.9. Schița profilului unui eutricambosol (sub pajiște)
Reacția solului este slab acidă-neutră sau slab alcalină (pH=6-7,7); valorile capacității de schimb cationic variază între 15 și 70 me/100 g sol. În complexul adsorbitiv al solului predomină ionii cu însușiri bazice; valoarea raportului H+/Ca++ este subunitară; aluminiul schimbabil apare numai în cantități nesemnificative din punc de vedere ecologic. Humusul de tip mull calcic înregistrează în orizontul Ao valori cuprinse între 2,5 și 10%, urmând ca spre baza profilului, în orizontul Bv să ajungă la 1-2%; starea de aprovizionare cu elemente fertilizante (N,P,K) este bună.
Subtipuri. Tipul eutricambosolurilor cuprinde următoarele subtipuri: tipic (Ao-Bv-C sau R); molic (Am-Bv-C sau R); psamic (eutricambosol cu textură grosieră în primii 50 cm); pelic (eutricambosol sol cu textură fină în primii 50 cm); vertic (eutricambosol cu orizont vertic situat între baza orizontului A și 100 cm); andic (eutricambosol cu material amorf provenit din rocă sau material parental cel puțin în unul dintre orizonturi fără a îndeplini parametrii necesari pentru proprietăți andice ca să fie încadrat la andosol); gleic (eutricambosol cu proprietăți gleice între 50 și 100 cm); stagnic (eutricambosol cu proprietăți stagnice intense între 50 și 200 cm); aluvial (eutricambosol format pe materile fluvice); litic (eutricambosol cu orizonturi A sau B excesiv scheletice, mai mult de 75%); rodic (eutricambosol cu partea inferioară a orizontului B cu culori în nuanțe 5ZR sau mai roșii); salinic (eutricambosol cu orizont hiposalic în primii 100 cm sau orizont salic între 50 și 100 cm); sodic (eutricambosol cu orizont hiposodic în primii 100 cm sau orizont natric între 50 și 100 cm).
Fertilitate și folosință. Unele dintre proprietățile eutricambosolurilor formate pe roci magmatice, metamorfice și sedimentare cimentate constituie factori limitativi ai fertilității acestora, cum ar fi: volumul edafic util scăzut (din cauza prezenței fragmentelor de schelet și a contactului litic la adâncime mică), capacitatea totală mică de reținere a apei și rezerva mijlocie spre mică de elemente nutritive, raportată la întregul volum de sol care include pământul fin și scheletul solului. Capacitatea totală redusă de reținere a apei este compensată parțial de excedentul de precipitații.
Dintre aceste soluri, cele profunde, din zonele de dealuri și podișuri, sunt vulnerabile la eroziune, cele mai vulnerabile fiind solurile folosite ca arabil și care au un conținut mic de argilă și humus și sunt predispuse la formarea crustei.
În aceste zone eutricambosolurile sunt folosite pentru arabil (grâu, porumb, floarea soarelui, cartof, legume etc.), plantații de pomi și viță de vie iar în zona montană sunt ocupate cu păduri de fag sau amestec de fag sau amestec fag-rășinoase.
Ameliorarea și conservarea fertilității eutricambosolurilor se poate realiza prin: alegerea judicioasă a modului de folosință; executarea unor lucrări antierozionale specifice; întreținerea lucrărilor existente; târlirea; administrarea îngrășămintelor organice și minerale.
Împotriva eroziunii, protecția cea mai bună se realizează prin ocuparea suprafețelor cu vegetație forestieră. Astfel, coroana arborilor atenuează energia cinetică a picăturilor de ploaie și reține pe frunze și pe ramuri o anumită cantitate de apă. Prezența litierei pe suprafețele împădurite determină micșorarea vitezei de scurgere a apei la suprafața solului, împiedică concentrarea scurgerilor și realizarea infiltrării lente și treptate a apei prevenind creșterea rapidă a niveluli hidrostatic al cursurilor naturale de apă și, implicit, producerea viiturilor.
În zona de deal și podiș eutricambosolurile pot fi bine protejate antierozional cu vegetație de pajiști sau prin lucrări de terasare bine executate și întreținute.
Limnosolurile (LM) ocupă suprafața de 92ha (0,3%din perimetru), sunt situate în zonele cu caracter depresionar din lunca Siretului, din nordul zonei, au un drenaj intern defectuos, textura din orizontul superior este lutoargiloasă sau argiloasă.
Adâncimea limită de formare a limnosolurilor este aproximativ egală cu adâncimea de transparență a apei sau adâncimea de pătrundere a luminii (2-3 m în lacurile de câmpie și colinare; 9-10 m în lacurile regiunilor montane). Limnosolurile se definesc printr-un orizont diagnostic A limic sau orizont histic sau turbos submers, urmate de un orizont Gr.
Răspândire și condiții naturale de formare. Limosolurile sunt răspândite pe fundul lacurilor, bălților și lagunelor. În lacurile adânci limnosolurile se formează numai în zonele marginale unde adâncimea mai mică permite dezvoltarea vegetației acvatice.
Materialul parental este alcătuit din depozite de mâl sau nămol. În rezervoarele de apă (bălți, lacuri, lagune) procesul de sedimentogeneză sau de geogeneză constă în depunerea suspensiilor sau precipitatelor minerale sau organice. Prin acest proces se realizează reînnoirea materialului parental concomitent cu acumularea materialului organic și a compușilor minerali precipitați.
Stratul continuu de apă care acoperă permanent limnosolurilor micșorează amplitudinea variațiilor de temperatură; în sezonul rece valorilor de temperatură din sol sunt pozitive deoarece înghețul rezervorului natural (baltă, lac, lagună).
Vegetația acvatică este reprezentată de stuf (Phragmites communis), brădiș (Ceratophzllum demersum, Myriophyllum spicatum , Myriophyllum verticillatum), sârmulița (Vallisneria spiralis) etc.
Procese pedogenetice. Formarea limnosolurilor (MUNTEANU, 1984) are loc prin:
»acumularea materiei organice alohtone cât și a celei autohtone provenită din vegetația și fauna acvatică;
»formarea și acumularea sulfurilor feroase (FeS2) prin reducerea sulfaților de către bacteriile sulfo-reducătoare până la H2S și sulf elementar; fierul liber sau cel aflat sub formă de Fe PO4, în prezența sulfurilor, este convertit, după un timp, în pirită.
»formarea mâlului calcaros în urma micșorării concentrației de CO2 care folosit de plante în procesul de fotosinteză; formarea CaCO3 are loc astfel:
Ca2++2HCO-3 ↔CaCO3+CO2+H2O
»formarea acumulărilor de fier are loc în soluții bogate în compuși humici prin separare ca hidrogel sau carbonat sub acțiune CO2 sau O2; acest proces are loc la o valoare a Eh-ului sub zero.
»formarea de CO2 și CH4 (metan) ca rezultat al activității de transformare a materiei organice în condiții anaerobe; aceste gaze se degajă în atmosferă.
Alcătuirea și descrierea morfologică a profilului. Limnosolul este constituit din orizontul A limnic sau orizont turbos cu grosimea mai mică de 50 cm urmate de orizontul Gr (fig. 4.10.).
Orizontul Al are grosimea de 40-100 cm; culoare cenușie închisă (5Y 3-5/1), brună cenușie închisă (2,5Y 4-5/2) sau chiar neagră ori albăstruie închisă (N2-3, 5Y 2,5/1, 5B4/1); în contact cu aerul se schimbă în brun cenușiu, cenușiu oliv sau oliv (5Y 6-7/2,5 sau Y5/6-3/4); stratificare evidentă și lipsa structurii; consistență foarte moale cu aspect de nămol sau gel; umiditatea 100-400%, densitatea mai mică de 0,6g/cm3; materie organică 2-50%, carbonat de calciu 2-80% g/g;
Orizontul Gr are culoare cenușie verzuie, cenușie albăstruie (5GY-5B) care în contact cu aerul se schimbă în cenușiu slab verziu, cenușiu oliv sau oliv (5Y-GY 1-2/2-5; valorile Eh de – 100 ÷ – 600 mv).
Proprietăți. Limnosolurile au texturi diferite în funcție de compoziția granulometrică a materialului sedimentat. Densitatea aparentă are valori foarte mici de circa 0,3-0,6g/cm3.
În mod frecvent reacția limnosolurilor este slab alcalină datorită prezenței carbonatului de calciu.
După secarea lacurilor, limnosolurile evoluează spre gleiosoluri sau aluviosoluri, timp în care au loc procese de maturare care constau în pierdere ireversibilă a apei de „îmbibare”, micșorarea volumului cu formarea de crăpături mari, schimbarea culorii în gălbui sau brun adesea cu pete ruginii, mineralizarea unei cantități mari de materie organică (FLOREA, 2004).
Fig. 4.10. Secțiune transversală în bazine lacustre, succesiune de soluri (după MUNTEANU, 1984)
Fig. 4.11. Profil de limnosol
Subtipuri. Limnosolul cuprinde următoarele subtipuri: distric (limnosol cu proprietăți districe în orizontul Al), eutric (limnosol cu proprietăți eutrice în orizontul Al), calcaric (limnosol cu carbonat de calciu conținut în primii 20 cm sau pe adâncimea de 20-50 cm), psamic (limnosol cu textura grosieră cel puțin în primii 50 cm), salinic (limnosol cu orizont hiposalic în primii 100 cm sau cu orizont salic între 50 și 100 cm), histic (limnosol cu orizont turbos de la suprafață cu grosimea de 20-50cm) și tionic (gleio-sol cu orizont sulfuratic în primii 125 cm).
Fertilitate și folosință. Limnosolurile, în cadrul ecosistemului acvatic, îndeplinește următoarele fucții (MUNTEANU,1984)
»suport și mediu de creștere a vegetației acvatice;
»habitat pentru fauna acvatică;
»stocarea și imobilizarea metalelor grele;
»filtru de protecție împotriva poluării apelor freatice.
Limnosolurile reprezintă o sursă de elemente nutritive pentru vegetație acvatică și indirect pentru piscicultură.
Gleiosolurile (GS) ocupă suprafața de 1 324ha (3,8% din total) și sunt frecvent întâlnite în zonele cu caracter depresionar de la nivelul luncii Siretului și în lungul văilor tributare acestuia. Aceste soluri au un drenaj imperfect, impus de nivelul freatic ridicat; textura variază la suprafață de la lutonisipoasă la argiloasă, iar pe secțiunea de control de la nisipolutoasă la argiloasă.
Gleiosolurile sunt soluri freatice hidromorfe ce se definesc printr-un orizont O și/sau A (molic-Am, ocric-Ao, umbric-Au) și prin proprietăți gleice (orozont Gr) care apar în partea superioară a profilului începând cu adâncimea de 0-50cm. Aceste proprietăți (gleice-orizont Gr) apar în profilul solului atunci când acesta este complet saturat cu apă freatică o perioadă lungă de timp; saturarea, determină procese de reducere și de segregare a fierului dând un colorit specific. Desfășurarea proceselor de reducere este evidențiată de scăderea valorii rH (logaritmul zecimal negativ al presiunii parțiale a hidrogenului gazos) sub 19 și de prezența Fe++ liber.
Răspândire și condiții naturale de formare. În România gleiosolurile ocupă suprafețe restrânse dispersate în mai toate zonele geografice însumând o suprafață de cca. 585.000 ha (FLOREA, 2004).
Gleiosolurile sunt răspândite insular sau în fâșii în sectoare joase cu drenaj deficitar ale Câmpiei de Vest (C. Timișului, C. Aradului, C. Someșului), în zone de subsidență din Câmpia Română (Râmnic-Buzău-Ploiești, C. Băilești), în sectoarele de versant cu izvoare și alunecări, în porțiunile slab drenate ale luncilor și teraselor inferioare ce străbat câmpiile și regiunile deluroase. Aceste soluri apar și în arealele mai răcoroase ale depresiunilor intramontane și premontane (Depresiunile Borsec, Brașov, Gheorghieni, Ciucului, Făgărașului, Sibiului, Beiuș, Baia Mare, Oaș, Zarand).
Clima. Gleiosolurile s-au format în zone climatice dintre cele mai diferite: de la cele cu bilanț hidroclimatic mediu anual deficitar până la cele cu bilanț hidroclimatic excedentar. Zona cu bilanțul hidric deficitar este caracterizată prin valori ale temperaturii medii anuale de 8-11oC, precipitații medii anuale care însumează 400-700 mm și indicele de ariditate anual cu valoare mai mică de 28. În aceste condiții regimul hidric capătă caracter exudativ: prin evapotranspirație se pierd din sol o mare cantitate de apă provenită din precipitații (deficitul de umiditate fiind completat pe seama apelor freatice), iar în perioadele calde și secetoase ale anului curentul ascendent de apă determină depunerea și acumularea sărurilor ușor solubile în zona franjei capilare.
Zonele cu bilanț hidrografic excedentar se caracterizează prin climă răcoroasă și umedă: temperaturi medii anuale mai mici de 7oC, suma anuală a precipitațiilor mai mare de 700 mm și valoarea indicelui anual de ariditate mai mare de 28.
Supraumezirea gleiosolurilor se datorează nu atât excedentului de umiditate climatică cât, mai ales unor cauze locale de ordin geomorfologic, litologic și hidrogeologic care permit acumularea și menținerea în sol a excesului de apă.
Vegetația naturală de fâneață sau fâneață mlaștină este alcătuită din specii de ierburi abundente ca: Alopecurus sp. (coada vulpii), Agrostis sp. (iarba câmpului), Typha sp. (papura), Juncus sp. (pipirigul), Carex sp. (rogozul).
Relieful zonele de răspândire a gleiosolurilor este reprezentat de lunci, terase, arii joase și microdepresiuni în care apa freatică este cantonată la adâncime mică (1-2 m) și determină supraumezirea părții superioare a solului.
Materialul parental al gleiosolurilor este predominant de origine fluviatilă sau fluvio-lacustră și are o textură fină sau mijlocie-fină.
Factorul determinant al formării gleiosolurilor îl constituie apa freatică situată la mică adâncime (1-2 m) unde provoacă supraumezirea solului și prin aceasta favorizează manifestarea proceselor de gleizare.
Nivelul apei freatice și persistența ei în rolul de supraumezire sunt influențate de creșterile naturale (precipitații, inundații) și de realizarea amenajărilor antropice (lacuri de acumulare, îndiguiri, baraje etc.).
În zonele mai calde din stepă și silvostepă prezența în apele freatice a biocarbonului de calciu asociat frecvent cu săruri ușor solubile determină acumularea de carbonați de calciu și salinizarea părții superioare a gleiosolurilor; în zonele mai umede apa freatică este slab mineralizată și are un conținut mai mic de carbonat de calciu astfel că nu determină acumulare de carbonați sau salinizare.
Activitățile antropice determină adeseori gradul de manifestare a excesului de umiditate freatică. Dintre aceste activități amintim: modificarea categoriei de folosință, neefectuarea lucrărilor de întreținere corespunzătoare a suprafețelor amenajate hidroameliorativ și intervenția nechibzuită asupra construcțiilor hidrotehnice.
Astfel, s-a constatat că pe suprafețele amenajate în 1910 în Depresiunea Rădăuți, dar neîntreținute în anii următori (ai primului război mondial) s-a manifestat puternic excesul de umiditate din cauza colmatării și reânmlăștinirii. Același efect negativ l-a provocat, după al doilea război mondial, desființarea haturilor și a șanțurilor de scurgere de pe respectivele suprafețe. Distrugerea podețelor și a gurilor de evacuare și înlăturarea dalelor de pe taluzuri și a drenurilor colectoare au favorizat, la rândul lor, manifestarea prelungită și pe areale însemnate a excesului de umiditate (FILIPOV, 2001).
Alcătuirea și descrierea morfologică a profilului. Profilul gleiosolurilor prezintă următoarea succesiune a orizonturilor pedogenetice: A-Ago-Gr (fig. 4.12.).
Orizontul A (Am, Ao, Au) are grosimea de 15-50 cm, culoare neagră, brun închisă, brun cenușie sau cenușie, textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă, lutoasă sau, deseori, luto-argiloasă ori argiloasă – în funcție de alcătuirea granulometrică a materialului parental, structură granulară, poliedrică angulară sau poliedrică subangulară și frecvente pete ferimanganice mai slab evidențiate în orizontul de tip Am datorită acțiunii coloid-protectoare a humusului.
Orizontul AGo are grosime de 15-30 cm, culoare cenușie-brun închisă cu pete vineții, brune-ruginii sau ruginii-gălbui, textură variată în funcție de alcătuirea granulometrică a materialului parental (v. Orizontul A). Acest orizont este slab structurat sau cu structură poliedrică angulară, este compact în stare uscată, prezintă separații ferimanganice frecvente și bine evidențiate.
Orizontul Gr apare începând de la adâncimi mai mici de 50 cm, are colorit mozaicat în funcție de durata de manifestare a excesului de umiditate, poate conține și acumulări difuze de CaCO3; starea de umiditate este cel puțin „jilav” sau „umed”.
Fig. 4.12. Schița profilului unui gleiosol.
Proprietăți. Textura gleiosolurilor este în mod frecvent luto-argiloasă sau argiloasă dar poate fi și mijlocie (lutoasă și lutonisipoasă) sau chiar grosier-mijlocie. În foarte multe cazuri gleiosolurile au textură neomogenă, cel mai ridicat conținut de argilă înregistrându-se fie în orizontul A fie în orizontul Gr – când gleiosolurile sunt formate pe
materiale organice; materialele organice din profil favorizează depunerea fracțiunilor fine aflate în suspensie datorită micșorării vitezei de curgere a apei din cauza vegetației higrofile (FILIPOV, 2001).
Densitatea aparentă are valori mici (1,25-1,45 g/cm3 la gleiosolurile cu textură grosieră și mijlocie și 1,15-1,35 g/cm3 la cele cu textură fină), fapt ce încadrează aceste soluri în clasa celor slab afânate până la slab tasate.
Porozitatea totală are, frecvent, valori de 46-52% (v/v); valorile critice ale porozității drenante (mai mici de 10% v/v) se înregistrează la gleiosoluri cu textură fină. Coeficientul de ofilire se încadrează în intervalul 1-18% g/g; valori mai mici înregistrându-se la gleiosolurile cu textură grosieră și mai mari la cele cu textură fină. Capacitatea de apă utilă are valori diferite: de la 8-12% g/g – la gleiosolurile cu textură fină, până la 12-16% g/g la cele cu textură mijlocie (CANARACHE,1990).
Gleiosolurile, în special cele cu textură fină sunt soluri grele și reci, au permeabilitate scăzută pentru apă și aer iar conductivitatea hidrauluică saturată este sub limita minimă de 2 mm/oră, limita sub care nu se recomandă lucrări de drenaj subteran.
Humusul are valori cuprinse între 2 și 15%, cele mai mici valori înregistrându-se la gleiosolurile districe. Valorile pH-ului variază între 4,8 și 8,3 încadrând gleiosolurile în clase de reacție moderat acidă, slab acidă, neutră și slab alcalină. Complexul adsorbtiv al gleiosolurilor cu reacție slab acidă, neutră și slab alcalină este saturat cu ioni bazici între care predomină ionii de calciu, valorile gradului de saturație în baze fiind mai mari de 65%. În complexul argilo-humic al gleiosolurilor moderat și puternic acide predomină ionii de hidrogen, valorile gradului de saturație în baze sunt frecvent, mai mici de 50%. Valorile capacității de schimb cationic cresc de la 6-8 me/100g sol până la peste 50me/100g sol odată cu creșterea conținutului de humus și de argilă.
Fig. 4.13. Profil de gleiosol
Subtipuri. Caracteristicile morfologice și chimice ale orizontului A sunt criterii de împărțire a gleiosolurilor (GS) în diferite subtipuri cum ar fi:
GS calcarice – cu carbonat de calciu conținut în primii 20 cm (GS proxicalcarice) sau pe adâncimea de 20-50 cm (GS epicalcarice); GS eutrice – cu proprietăți eutrice în orizontul A; GS districe – cu proprietăți districe în orizontul A; GS molice – cu orizont A molic (Am); GS cernice – cu orizont A molic (Am) și orizont subiacent intermediar de culoare închisă de orizont Am; GS umbric – cu orizont A umbric (Au).
Gleiosolul mai cuprinde și următoarele subtipuri: cambic (gleiosol cu orizont Bv), psamic (gleiosol cu textura grosieră cel puțin în primii 50 cm), pelic (gleiosol cu textură foarte fină cel puțin în primii 50 cm), aluvic (gleiosol format pe materiale fluvice), histic (gleiosol cu orizont T de la suprafață cu grosimea de 20-50 cm), și tionic (gleiosol cu orizont sulfuratic în primii 125 cm).
Fertilitate și folosință. Regimul aerohidric defectuos al gleiosolurilor nu permite valorificarea fertilității potențiale ridicate a acestor soluri (mai ales a celor humifere), ele fiind folosite doar ca fâneață.
În condițiile unui regim aerohidric defectuos plantele resimt încă de la germinarea semințelor efectele negative severe ale condițiilor de anaerobioză: încolțirea și răsărirea plantelor este stânjenită, rădăcinile cresc slab și pătrund doar superficial în sol, în plantă se acumulează produși toxici etc. În cele din urmă, aceste dereglări duc la diminuarea drastică a capacității de absorbție a apei cu elemente nutritive și, implicit, la debilitarea plantelor și la scăderea producțiilor.
Ameliorarea acestor soluri se poate realiza prin:
lucrări de desecare asociate uneori cu lucrări de drenaj subteran;
arătură adâncă;
afânarea adâncă orientată perpendicular pe liniile de drenuri;
administrarea amendamentelor calcaroase pe gleiosolurile moderat și puternic acide;
administrarea îngrășămintelor organice și minerale.
Administrarea îngrășămintelor și amendamentelor se va face cu unele precauții pentru a evita riscul apariției carențelor de bor și zinc ori a excesului de aluminiu și mangan pentru plante. Dacă sunt ameliorate, gleiosolurile pot fi totuși cultivate cu cereale, legume și unele plante furajere dar sunt contraindicate pentru vii și livezi.
Vertosolurile (VS)
Vertosolurile se definesc printr-un orizont vertic a cărei limită superioară este suprafața solului sau adâncimea la care se execută arăturile, orizont ce se continuă până la adâncimea de cel puțin 100 cm. În partea superioară și mijlocie a profilului (0-10 cm) conținutul de argilă predominant smectitică este mai mare de 30%.
Răspândire și condițiile naturale de formare. Vertosolurile ocupă suprafața de 758ha (2,2% din perimetru) și se întâlnesc în special pe terasele joase ale Siretului. Aceste soluri au un drenaj intern defectuos, determinat de textura fină la suprafață, argiloasă sau argilolutoasă, moștenită de la materialele parentale (argile gonflante) și argiloasă pe secțiunea de control.
Climatul se caracterizează prin precipitații cu suma anuală cuprinsă între 530 și 900 mm și valori ale temperaturii medii anuale care variază de la 6-7 la 9-10oC. Condiția climatică determinantă formării vertosolurilor este alternanța perioadelor umede ce favorizează mărirea volumului (gonflarea) cu cele uscate când se formează crăpături largi cu adâncimi care depășesc 100 cm. În regiuni mai umede vertosolurile evoluează spre soluri zonale cu caracter vertic (ex. luvosol vertic).
Vegetația sub influența căreia s-au format inițial vertosolurile a fost o vegetație higrofilă, humificarea și mineralizarea materiei organice producându-se în perioade succesive umede și uscate. Ulterior pe vertosoluri s-a instalat vegetația ierboasă specifică stepei și/sau de pădure (gârniță-Quercus frainetto) în zona de silvostepă. În prezent vegetația naturală a fost înlocuită cu vegetația cultivată în urma schimbării categoriei de folosință, pășune sau pădure, cu cea de arabil.
Materialul parental are o textură fină, conține peste 30% argilă (frecvent peste 45%) predominant gonflantă care își mărește foarte mult volumul prin umezire.
Așa cum relieful carstic este asociat cu prezenșa calcarelor, iar microdepresiunile circulare (crovurile) sunt asociate cu loessurile, așa și materialul parental constituit din argile gonflante (în condiții de alternanță a climatului umed cu cel uscat) este asociat cu microrelieful de „gilgai” denumit de BUCUR (1960) „microrelief de coșcove”. Termenii de „coșcovă” și respectiv „coșcovit” provin din vorbirea populară (în Moldova și Muntenia), unde indică tencuieli care se ondulează după uscare.
Microrelieful de coșcove se caracterizează prin prezența minicrodepresiunilor denumite popular „coșcove” sau „covățele” și a interspațiului sau spațiului dintre coșcove denumite „monticuli”. În Lunca Prutului coșcovele au formă eliptică, diametrul mare fiind de 150-280 cm, diametrul mic de 110-250 cm și adâncimea de 8-18 cm (BUCUR, 1960).
Procese pedogenetice. Procesele de solificare definitorii formării vertosolurilor sunt bioacumularea, automulcirea (self-mulcing) și contracția-gonflarea asociate cu procese de vertisolaj.
Acumularea humusului are loc până la adâncimea de 100-130 cm; humusul se combină cu mineralele argiloase și oxizii de fier formând compuși organo-minerali care imprimă solului un colorit negru-cenușiu cu reflexe metalice.
În partea superioară a solului pe o grosime de 5 (10) cm se formează un strat afânat de mulci constituit din agregate structurale poliedrice angulare dure; acest proces denumit automulcire – are loc în urma umezirii și uscării repetate a solului, procese care au loc cu frecvențe și amplitudini mai mari decât în orizonturile subiacente.
Conținutul mare de minerale argiloase cu rețea extensibilă pe fondul alternanței anotimpurilor uscate cu cele umede determină procese de contracție-gonflare. În sezonul cu deficit de umiditate are loc contracția cu formare de fisuri și crăpături care avansează până la adâncimea de 100-120 cm în funcție de durata perioadei secetoase din sezonul uscat. Ulterior agregatele structurale din stratul de mulci sunt antrenate și depuse la baza crăpăturilor. În sezonul umed apa provenită din fronturile pluviale determină o umezire relativ uniformă a stratului de mulci sau a stratului arat; ulterior apa pătrunde prin rețeaua de crăpături și fisuri determinând umezirea atât a solului depus la baza acestora cât și a agregatelor structurale din cadrul acestei rețele.
În masa solului umezită și supraumezită au loc procese de gonflare care determină – în prima fază – închiderea fisurilor. Umezirea neuniformă determină intensități și orientări diferite a presiunilor generate de gonflare. Presiunea foarte puternică exercitată în urma gonflării argilei determină alunecarea agregatelor structurale – unele peste altele – rezultând suprafețe de alunecare lustruite și oblice cu înclinare de 10-60o față de planul vertical.
Acest proces, determinat de umezirea și gonflarea solului și de alunecarea agregatelor structurale, poartă denumire de „vertisolaj”. Vertisolajul are ca rezultat formarea structurii sfenoidale cu fețe oblice și a microreliefului caractzeristic de „gilgai” sau de „coșcove”.
Procesul de vertisolaj poate fi pus în evidență (TEACI, 1990) prin plasarea în straturile aflate la diferite adâncimi a unor bile de material plastic de culori diferite de la un strat la altul; după un timp se poate constata deplasarea bilelor și de jos în sus și de sus în jos. Aspectul dezordonat al bilelor rezultat din deplasarea acestora odată cu alunecarea agregatelor structurale, evidențiază manifestarea procesului de vertisolaj.
Alcătuirea și descrierea morfologică a profilului. Profilul vertosolului tipic este constituit din orizonturile Ay-By-C (fig. 4.14.).
Orizontul A vertic (Ay) are grosimi de 15-40 cm, culoare neagră-cenușie cu reflexe de „spătură de oțel” chiar la conținuturi mici de humus (FLOREA, 2003), textura fină, structură poliedrică angulară în partea superioară a orizontului (0-5 cm) și bulgăroasă în adâncime.
Orizontul B vertic (By) este cuprins între adâncimile de 30 (40 cm) și peste 100 cm, are culoare brună închisă, textură fină, structură sfenoidală cu oglinzi de alunecare oblice (10-60o) și conține concrețiuni ferimanganice.
Orizontul C apare la adâncimi de peste 100 cm și are culoare brună gălbuie cu pete roșcate sau ruginii, textură fină și structură masivă.
Vertosolurile tipice au o „morfologie dinamică”, în cursul anului evidențiindu-se două situații extreme în relația sol-apă-plantă (OPRIȘ, 1988): morfologia solului uscat și morfologia solului supraumed.
Morfologia solului uscat prezintă următoarele particularități:
»pe adâncimea 5-10 cm sunt prezente agregate structurale poliedrice angulare separate printre ele prin fisuri fine;
»prezența de la suprafața solului a unei rețele de fisuri largi (4-5 cm) care delimitează poligoanele neregulate de 30-50 cm;
»fisurile mari se îngustează treptat și ajung până la 120 cm adâncime;
Fig.4.14. Schița profilului unui vertosol (1)
(2) formarea structurii sfenoidale și a microreliefului de coșcove (BUOL, 1985),
(3) efectul proceselor de vertisolaj asupra grosimii orizonturilor pedogenetice.
»mărimea agregatelor poliedrice mari sunt de cca. 15-20 cm;
»prezența planurilor de alunecare oblice față de verticală la 10-60o.
Morfologia solului umed.supraumed se particularizează prin accea că solul apare ca o masă plastică și adezivă cu porozitate extrem de scăzută.
Proprietăți. Textura vertosolurilor este fină, lutoargiloasă, frecvent argilolutoasă (conținut de argilă mai mare de 45%). Fracțiunea argiloasă este alcătuită predominant din minerale smectitice; raport smectic/illit depășește uneori valoarea 4 (CRĂCIUN, 2000).
Aceste soluri sunt compacte, valoarea densității aparente este variabilă, în funcție de mărimea fisurilor formate. La valori mari ale densității aparente se micșorează porozitatea totală odată cu micșorarea diametrului porilor. La interpretarea valorilor porozității totale se are în vedere și rețeaua de fisuri și crăpături care apar în sezonul uscat odată cu micșorarea treptată a conținutului de apă.
Mărimea capacității de apă în câmp este apropiată de capacitatea totală și variază, la același sol, în funcție de umiditatea inițială și de mărimea fisurilor existente. Determinarea capacității de câmp se recomandă a fi făcută primăvara, după ierni bogate în precipitații care au permis infiltrarea treptată a apei și închiderea totală a fisurilor și crăpăturilor. Rezerva de apă accesibilă plantelor la nivelul coeficientului de ofilire depășește 20 și chiar 25%.
Vertosolurile sunt soluri grele și reci și opun rezistență mare la lucrări. Ele mențin numai pentru un foarte scurt timp umiditatea optimă efectuării lucrărilor solului; de accea vertosolurile au fost denumite soluri de minut, de cinci minute sau de ora 12. Aceste însușiri încadrează vertosolurile în clasa de lucrabilitate extrem de redusă, numărul zilelor din an în care solul nu poate fi lucrat este mai mare de 85.
Conținutul de humus scade lent de la 2,6-4,5% în orizontul Ay, la 1-1,8% în orizontul By. Reacția vertosolurilor este slab acidă sau neutră (pH = 6-7), capacitatea de schimb cationic variază între 30-40 me/100g sol, gradul de saturație în baze fiind de 75-90%.
Fig. 4.15. Profil de vertosol
Subtipuri.Vertosolurile includ următoarele subtipuri: tipic, brunic (culoarea orizontului superior este deschisă, cu crome mai mari de 2), stagnic (vertosol cu proprietăți hipostagnice în primii 100 cm sau între 50 și 200 cm), gleic (vertosol cu proprietăți gleice între 50 și 100 cm), nodulocalcaric (vertosol cu nodului calcaroși diseminați în masa solului în primii 100 cm), salinic (vertosol cu orizont hiposalic în primii 100 cm sau orizont salic între 50 și 100 cm), sodic (vertosol cu orizont hiposodic în primii 100 cm sau orizont natric între 50 și 100 cm).
Fertilitate și folosință. Unele însușiri ale acestor soluri constituie factori limitativi ai fertilității cum ar fi: textura fină, porozitatea de aerație foarte mică, rezistența foarte mare la arat și la penetrare.
Ameliorarea regimului aerohidric al vertisolurilor se poate realiza: prin arături adânci; afânare adâncă; încorporarea de îngrășăminte organice semidescompuse sau de resturi vegetale (paie, coceni tocați); modelarea în benzi cu coame. Dintre lucrările hidroameliorative se recomandă canalele de desecare asociate cu drenuri subterane absorbante cu primul filtrant înalt, în special pentru zonele depresionare.
Vertosolurile tipice au favorabilitate mijlocie pentru pășuni, cereale, floarea soarelui, pomi, legume (SECELEANU, 2003). Cu toate că aceste soluri nu se recomandă pentru rădăcinoase (sfeclă, morcov etc.) și cartof, rezultate bune sunt obținute în cultivarea usturoiului și a cepei (formarea prin automulcire a stratului afânat pe adâncimea de 0-10 cm ușurează recoltarea acestora).
Regosolurile (RS) ocupă o suprafață de 3002ha (8,6% din perimetru) și se întâlnesc mai ales pe versanții puternic înclinați. Drenajul acestor soluri este intens, o mare parte din apa pluvială pierzându-se prin scurgere de suprafață. Textura la suprafață variază de la lutoasă la lutoargiloasă și pe secțiunea de control de la lutonisipoasă la
Fig. 4.16. Profil de regosol
argilolutoasă. Regosolurile prezintă subtipurile tipic și pseudorendzinic formate pe luturi, loessuri, marne, gresii. Soluri având un orizont A (Am, Au, Ao) care trece în material parental neconsolidat sau slab consolidat cu excepția materialelor parentale nisipoase, fluvice sau antropogene. Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăți diagnostice (sau sunt prea slab exprimate). Pot fi însă prezente proprietăți hipostagnice (W), orizont hiposalic sau chiar salic sub 50 am, sau pot avea un orizont O (fig. 4.15.).
Aluviosolurile (AS)
Se definesc printr-un orizont A (Am, Au, Ao), urmat de materialul parental de cel puțin 50 cm grosime, constituit din depozite fluviatile, fluviolacustre sau lacustre recente, inclusiv pietrișuri, cu orice textură.
Aluviosolurile includ și protosolurile aluviale și coluvisolurile sub denumirea de aluviosol entic și respectiv aluviosol coluvic.
Răspândire și condițiile naturale de formare. Aluviosolurile ocupă suprafața de 8050ha (23,1% din perimetru), fiind cele mai răspândite în lunca Siretului și în lungul unor văi tributare acesteia. Aceste soluri au un drenaj intern foarte divers, generat de variația texturală impusă de depozitele fluviatile pe seama cărora s-au format.
Prezența materialelor aluviale este legată mai ales de existența luncilor, care sunt unități de relief tinere, formate sub influența apelor curgătoare, apele curgătoare se mișcă spre zonele mai joase prin adâncituri de forma unor jgheaburi numite albii minore sau mătci. La debite mari, obișnuit în urma ploilor de lungă durată sau torențiale, apele părăsesc albiile minore, se revarsă și curg pe suprafețele joase din jurul râurilor, ducând la formarea a ceea ce se cunoaște sub denumirea de lunci sau albii majore.
Luncile sunt unități de relief joase, care însoțesc cursurile de apă pe tot traseul, cu atât mai bine reprezentate cu cât apa înaintează de la izvor spre vărsare. În general, luncile se lărgesc din amonte spre aval datorită creșterii volumului de apă, evoluției pe roci friabile, accentuării eroziunii laterale și a depunerii materialului. Cele mai dezvoltate lunci se întâlnesc la marile artere hidrografice: Dunăre, Prut, Siret, Jiu, Someș, Mureș etc.
În general, cursurile de apă cu dezvoltare completă prezintă de-a lungul lor trei sectoare distincte: superior, mijlociu și inferior. În cadrul sectorului superior, care corespunde în mod obișnuit zonei montane, eroziunea de adâncime și transportul au intensitatea cea mai mare (mai ales în arealele lipsite de vegetație), acțiunea de eroziune laterală și de depunere lipsește sau este foarte slab reprezentată, cursul de apă are formă de V, iar lunca lipsește sau este slab formată. În cadrul cursului mijlociu, care corespunde zonei de deal și podiș, eroziunea de adâncime se micșorează, transportul se menține intens, eroziunea laterală și depunerea sunt moderate, valea este mai largă și lunca mai bine reprezentată, având forma de U. În cadrul cursului inferior, care corespunde, în general, traseului din zona de câmpie, eroziunea laterală și acțiunea de depunere se manifestă cu intensități maxime, eroziunea de adâncime devine nulă, acțiunea de transport scade foarte mult, valea este larg deschisă și cu maluri joase, lunca fiind foarte bine reprezentată.
În profil transversal, luncile bine dezvoltate prezintă trei zone caracteristice: zona litorală sau lunca de lângă albie, zona mijlocie sau lunca centrală, zona preterasică, de subterasă sau periferică. Lunca litorală sau de lângă albie se prezintă ca o fâșie îngustă și ceva mai înaltă, cu aspect de grind. Lunca centrală are lățimea cea mai mare, relief plan sau depresionar. Lunca de subterasă este cea mai joasă, de lățimi diferite și, în mod obișnuit, străbătută de viroage, prin care circulă apa provenită din izvoarele de pantă și din scurgerile de pe terasă. Dezvoltarea acestor zone diferă de la luncă la luncă, iar uneori anumite zone pot lipsi complet; de exemplu, în regiunea montană, cu relief accidentat, dacă există luncă, aceasta prezintă numai zonă de litoral.
Luncile sunt alcătuite din materiale transportate și depuse de apele curgătoare, denumite depozite fluviatile sau aluviale și caracterizate printr-o mare variație texturală și mineralogică. Astfel, textura depozitelor aluviale este din ce în ce mai fină spre zona de vărsare a râului; de asemenea, este mai grosieră în apropierea albiei și din ce în ce mai fină spre terasă. Neomogenitatea texturală a depozitelor fluviale se manifestă și pe verticală, în același loc, pe adâncime, întâlnindu-se adesea strate cu textură și grosimi foarte diferite.
Compoziția mineralogică și chimică a depozitelor aluviale depinde de natura materialului antrenat de ape din bazinul hidrografic respectiv. Dacă materialul antrenat este necarbonatat, salifer etc. depozitele respective vor avea și ele același caracter. În țara noastră depozitele aluviale sunt, de obicei, bogate în carbonat de calciu și, mai rar, necarbonatate (în cazul râurilor Someș, Argeș etc., cu bazin de recepție alcătuit din roci cristaline), sau conțin săruri solubile (Buzău, Călmățui etc.).
Luncile prezintă condiții specifice și din punct de vedere hidrologic și hidrogeologic. Sub aspect hidrologic se deosebesc lunci inundate frecvent (anual sau la câțiva ani), lunci inundate periodic (la intervale mari de timp) și lunci neinundate (ieșite practic de sub influența revărsărilor). Hidrogeologic, luncile fiind unități de relief joase și situate în apropierea cursurilor de apă, au adesea pânze freatice mineralizate sau nemineralizate, aproape de suprafață sau la adâncime mică.
Luncile, deși se găsesc în zone foarte variate (de la câmpie până la munte), datorită îndeosebi regimului specific de umiditate, prezintă o vegetație naturală caracteristică, cu specii ierboase valoroase (graminee și leguminoase); adesea în lunci se întâlnesc și zăvoaie (alcătuite din plante lemnoase de esență moale), precum și rogozuri, papură, stuf etc.
Procese pedogenetice. În condițiile terenurilor inundabile (lunci, în apropierea lacurilor sau în zone de foste lacuri) solificarea este slabă din cauza revărsărilor care împiedică dezvoltarea vegetației și depunerii de noi aluviuni. Atunci când inundațiile sunt frecvente solificarea este foarte slabă și în astfel de condiții abia se conturează un orizont superior subțire și cu humus puțin. În cazul inundațiilor rare sau în lipsa acestora se creează condiții pentru instalarea și dezvoltarea unei vegetații mai bogate, ceea ce duce la acumularea de mai mult humus și la formarea unui orizont A mai gros și mai bine conturat. Cu timpul solificarea avansează, ducând la transformarea solurilor aluviale (care sunt soluri neevoluate) în soluri evoluate, ce se includ în alte tipuri.
Alcătuirea și descrierea morfologică a profilului. Solul aluvial are un profil ceva mai evoluat, alcătuit din următoarele orizonturi: Ao-C (Fig. 4.17.).
Orizontul Ao: are o grosime de 20-50 cm; culoare brună-cenușie sau uneori brună-negricioasă; textură diferită, de la grosieră la fină, de cele mai multe ori cu variații pe verticală; este slab sau mediu structurat; fin sau mediu poros; mediu compact sau compact; activitate biologică mijlocie; trecere treptată.
OrizontulC: reprezintă materialul parental, constituit din materiale aluviale, adesea sub formă de straturi diferite ca grosime, textură, compoziție chimică etc. Profilul nu prezintă neoformațiuni specifice.
Proprietăți. Aluviosolurile formate pe seama unor depozite omogene au textură uniformă, de orice fel (de la nisipoasă până la argiloasă), iar în cazul materialelor parentale neomogene prezintă textură variabilă pe profil. Sunt nestructurate sau au o structură glomerulară, grăunțoasă sau poliedrică, slab până la moderat dezvoltată. Capacitatea de apă utilă, permeabilitatea, porozitatea de aerație etc. variază în limite largi, în funcție îndeosebi de textură și structură. Datorită condițiilor hidrologice și hidrogeologice în care se găsesc, sunt bine aprovizionate cu apă. Chiar dacă nu mai sunt supuse revărsărilor, în perioadele ploioase sau cu debit mare de apă pot prezenta surplus de umiditate.
Au un conținut de humus până la 2-3% sau chiar 5% iar aprovizionarea cu substanțe nutritive este diferită, în funcție îndeosebi de textură și conținutul de humus (mai bună în cazul solurilor aluviale cu textură fină și cantitate mai mare de humus și mai slabă în cazul texturilor grosiere și conținutul mai mic de humus). În general, conțin carbonat de calciu, sunt saturate cu baze și au reacție slab alcalină sau neutră, dar se întâlnesc și soluri aluviale fără carbonat de calciu debazificate și cu reacție acidă.
Subtipuri: distric (di), proprietăți districe; eutrice (eu), proprietăți eutrice; calcaric (ka), conține carbonați în orizontul de la suprafață; molic (mo); prezintă orizont molic (Am); umbric (um), prezintă orizont umbric (Au); entic (en), prezintă un orizont A foarte slab dezvoltat (sub 20 cm grosime); vertic (vs), prezintă orizont vertic la baza
Fig. 4.17. Schița profilului unui aluviosol.
orizontului A; prundic (pr), conține peste 75% schelet; gleic (gc), prezintă proprietăți gleice; sodic (ac), prezintă orizont alcalizat sau hiposodic (ac); salinic (sc), prezintă orizont salinizat(sc); psamic (ps), prezintă textură grosieră cel puțin în primii 50 cm; pelic (pe), prezintă textură foarte fină cel puțin în primii 50 cm; coluvic (co), format pe materiale coluviale acumulate la baza versanților, în grosime de peste 50 cm.
Fig.4.18. Profil de aluviosol
Fertilitatea și folosința. Fertilitatea naturală a acestor soluri este relativ bună. Valorificarea cât mai bună a aluviosolurilor este condiționată de rezolvarea numeroaselor probleme pe care le ridică. Suprafețele cu aluviosoluri se găsesc de cele mai multe ori sub influența inundațiilor, care împiedică chiar folosirea lor ca terenuri arabile. Prin urmare, prima măsură ce se impune este îndiguirea. Aceasta are ca efecte principale: introducerea în circuitul agricol a unor noi suprafețe de teren; apărarea culturilor de înfluența negativă sau catastrofală a inundațiilor; reglementarea regimului aerohidric; crearea, în general, a unor condiții mai bune pentru creșterea plantelor; obținerea unor producții mari și stabile de la an la an. Îndiguirea determină însă și perturbarea unor fenomene naturale favorabile. Astfel, îndiguirea, prin înlăturarea revărsărilor, duce la sistarea aportului de material aluvial bogat în substanțe nutritive, așa că în lipsa aplicării de îngrășăminte, rezervele existente se epuizează repede. Îndiguirea duce, în general, la îmbunătățirea regimului hidric (evitarea excesului temporar de apă de revărsare, drenarea suprafețelor cu condiții de înmlăștinire, coborărea nivelului apei freatice etc.), dar poate avea și unele efecte negative. Uneori îndiguirea poate duce la coborârea în lunca centrală a nivelului pânzelor freatice, încât acestea nu mai constituie o sursă de aprovizionare suplimentară cu apă a plantelor (ceea ce accentuează necesitatea introducerii irigațiilor), iar în zona digului, din contră, poate avea efect de ridicare a nivelului freatic (ceea ce impune efectuarea unor lucrări de drenare). Îndiguirea poate duce, uneori, și la sărăturare; în regim natural de inundație, chiar dacă există condiții de salinizare, acestea adesea nu au loc, deoarece apele de revărsare spală periodic solul, menșinând soluția de sol în stare diluată.
Din cele arătate, rezultă că îndiguirea singură nu rezolvă problema valorificării superioare a aluviosolurilor, fiind necesare și alte măsuri. Printre acestea, un rol deosebit de important îl are irigarea, a cărei aplicare este mult ușurată de prezența în apropiere a sursei de apă. Irigarea trebuie făcută cu multă atenție, pentru a evita ridicarea nivelului pânzei freatice (datorită infiltrației de apă din canale și din însăși normele de udare) și deci înmlăștinirea sau salinizarea secundară a terenurilor respective. Uneori, astfel de fenomene pot apărea și datorită irigării neraționale pe terasele învecinate. De obicei îndiguirea și irigarea trebuie însoțite și de lucrări de drenare.
Datorită microreliefului, de obicei frământat (care creează condiții neuniforme în ce privește regimul apei de suprafață, nivelul pânzelor freatice, distribuția apei de irigare etc.), se impune executarea și de lucrări de nivelare.
Deși aluviosolurile sunt, în general, bogate în substanțe nutritive (în regiunile umede chiar mai bogate decât solurile zonale evoluate din zona respectivă), răspund foarte bine la aplicarea îngrășămintelor organice și minerale (cu azot, fosfor și potasiu). Necesitatea de îngrășăminte crește, în mod deosebit, în urma îndiguirii (datorită încetării aportului de material aluvial în substanțe nutritive) și a irigării (culturilor irigate consumă cantități mai mari de substanțe nutritive). Aluviosolurile cu reacție acidă au nevoie și de amendamente calcaroase.
La obținerea unor recolte ridicate concură și aplicarea unei agrotehnici adecvate. Așa de exemplu, în cazul aluviosolurilor cu textură fină, se recomandă arături mai adânci, o mobilizare mai energică a patului germinativ etc.
Sortimentul de culturi ce pot fi cultivate cuprinde aproape întreaga gamă de plante specifice condițiilor din țara noastră: porumb, sfeclă pentru zahăr, floarea soarelui, cartof, orez, grâu, plante de nutreț, legume, viță de vie, pomi etc. În mod deosebit se recomandă cultura porumbului, a sfeclei de zahăr, a orezului (în zonele cu condiții climatice propice acestei culturi) și a legumelor.
Aluviosolul entic ocupă o suprafață de 2830ha (8,1% din perimetru) și sunt întâlnite în albia majoră a Siretului și în lungul unor văi tributare acestuia. Drenajul intern este intens, ca urmare a texturii dominant grosiere. Textura solurilor variază de la nisipoasă la lutoasă, atât în suprafață, cât și pe secțiunea de control. Se întâlnesc subtipurile: tipic, litic, gleizat, iar materialul parental este reprezentat de pietrișuri și depozite fluviatile.
Erodosolurile (ER)ocupă suprafața de 541ha (1,6% din perimetru) și se întâlnesc pe suprafețe cultivate, moderat sau puternic înclinate. Solurile au un drenaj intern bun sau moderat, un drenaj extern intens, textura la suprafață și pe secțiunea de control variază de la lutoasă la argiloasă.
Această categorie de soluri se caracterizează printr-un profil intens trunchiat prin eroziune sau decopertare ca urmare a activității umane, astfel că orizonturile rămase nu permit încadrarea într-un anumit tip de sol. De regulă prezintă la suprafața unui orizont Ap, provenit din orizontul B sau C, sau din AB sau AC, având sub 20 cm grosime.
Sedimentele (materiale parentale) scoase la suprafață prin eroziune sau prin decopertare sunt considerate roci și încadrate ca atare.
Unele erodisoluri mai ales cele tipice (orizont C la suprafață), se pot confunda cu regosolurile, la care însă, stadiul puțin înaintat de formare a solului este determinat de o denudație geologică specifică mediului natural respectiv, care contracarează în mare măsură procesul de pedogeneză (fără ca să fi fost influențat de activitatea omului); de regulă acestea se găsesc sub pajiști sau vegetație forestieră, dar în condiții de instabilitate geomorfologică.
Poziția erodosolului în sistemul de taxonomie al solurilor este cu totul diferită de a celorlalte soluri, în sensul că nu reprezintă un tip de sol definit (în sens strict), ci o formațiune pedologică rezultată prin “decapitarea” altor soluri prin fenomenul de îndepărtarea părții superioare a solului prin procese naturale accelerate de om (eroziunea solului) sau strict antropice (decopertare).
Răspândire și condiții naturale de formare. Erodosolurile sunt răspândite în deosebi în regiunile de deal sau podiș pe versanții relativ puternic înclinați care au fost folosiți în agricultură fără măsuri de prevenire a eroziunii. Se apreciază că cca. 2/3 din suprafața arabilă a României este afectată de procese de eroziune și că, din această, 100.000 ha au fost scoase din circuitul agricol, fiind brăzdate de forme ale eroziunii de adâncime (ogașe și ravene) (DUMITRU 2004). Pot fi întâlnite însă și pe terenuri fără pantă accentuată, dacă solul nisipos a fost erodat prin deflație după defrișarea pădurilor sau după desțelenire.
În țara noastră, erodisolurile au o răspândire apreciabilă în Subcarpați (mai ales între Trotuș și Dâmbovița, Olt și Motru), Podișul Mehedinți, Podișul Târnavei, Podișul Moldovei, Podișul Getic, Podișul Dobrogei etc. ca și în unele câmpii vălurite eolian (Câmpia Olteniei, Câmpia Careiului etc.).
După FLOREA (2004) în România erodisolurile sunt răspândite pe 830.000 ha, adică 3,5%. Dintre condițiile naturale de formare și evoluție a acestor soluri importanță deosebită o are relieful. Intensitatea procesului de eroziune este influențată de profilul versanților (pe cei drepți este mai intensă în partea inferioară, unde ajunge mai multă apă și cu viteză mai mare; pe cei convecși, eroziunea este mai intensă în partea superioară, mai abruptă), de lungimea lor (la aceeași înclinare eroziunea este cu atât mai intensă cu cât lungimea este mai mare) și de expoziția lor (cei însoriți sunt mai erodați).
Substratul litologic și geologic are o mare influență asupra formării acestor soluri. Astfel: când stratul este alcătuit din loess, lut etc. eroziunea se manifestă intens pe suprafețe întinse (formându-se uneori ogașe și ravene); când substratul este alcătuit din roci argiloase, marne ș.a. eroziunea se manifestă cu intensitate mai mare, mai ales pe versanți (cu favorizarea fenomenului de alunecare); când substratul este alcătuit din roci compacte și dure, fenomenul de eroziune se manifestă cu intensitate mai mare în zonele cu terenuri nisipoase.
Însușirile solului supuse eroziunii, de asemenea, au o importanță foarte mare. De exemplu solurile ușoare și cele structurate sunt rezistente la eroziune decât solurile grele și nestructurate.
Procese pedogenetice. Apariția erodosolurilor este legată de procesul de eroziune accelerată a solului determinată de intervenția omului în ecosistemele terestre și de degradare a echilibrului natural stabilit de secole sau milenii între factorii de mediu, prin luarea în cultură a terenurilor în pantă sau a celor nisipoase fără a lua și măsuri de protecția solului. Ca urmare se intensifică procesul de denudație care duce treptat la îndepărtarea orizonturilor superioare ale solurilor, fără a se putea reface prin pedogeneză. La suprafața terenului rămâne orizontul AC, B sau C al solurilor, pe care îl denumim erodosol, reprezentând practic un rest, un “ciot” de sol. (FLOREA, 2004).
De asemenea aceste soluri se pot forma și prin procese de decopertare, procese de alunecare și procese de deflație eoliană, datorate intervenției neraționale a omului.
Alcătuirea profilului. Erodosolurile se caracterizează printr-un profil intens trunchiat în care se întâlnește la suprafață fie numai orizontul C, fie orizontul B și C (sau AB ori AC) uneori cu un orizont Ap (strat arat) în partea superioară. Astfel că, în funcție de solurile din care provin, și în special de felul orizontului ajuns la suprafață prin eroziune, profilul solului poate să fie: Ap-C; Ap-Bv-C; Ap-Bt-C; Ap-Cca etc. (fig. 4.19.).
Proprietăți. Proprietățile acestor soluri sunt foarte variate în funcție de solurile din care provin. Astfel: textura este foarte variată, de la nisipoasă până la argiloasă; structura, frecvent nestructurat uneori însă poate avea o structură grăunțoasă sau prăfoasă; sărac în humus (1,5-2,0%) și elemente nutritive; reacție foarte variată (de la acidă până la alcalină).
Subtipuri. În funcție de solurile din care provine și de condițiile locale erodosolul poate avea următoarele subtipuri: cambic (Bv-Cca), argic (Bt-Cca), andic (erodosol cu material amorf cel puțin în unul dintre orizonturi), spodic (Bs-R sau C), calcaric (erodosol cu carbonați de calciu de la suprafață), psamic (erodosol cu textură grosieră în primii 50 cm), pelic (erodosol cu textură foarte fină în primii 50 cm), stagnic (erodosol cu proprietăți hipostagnice în primii 100 cm sau cu proprietăți stagnice intense între 50 și 100 cm), litic (erodosol cu rocă compactă situată între 20 și 50 cm), scheletic (erodosol fragmente de schelet peste 75%), eutric (erodosol cu proprietăți eutrice).
Fertilitatea și folosința. Fertilitatea erodosolurilor este foarte diferită (strict dependentă de solurile de origine), dar în general sunt slab productive. În vederea folosirii lor cu un randament superior sunt necesare în primul rând măsuri de prevenire și de combatere a eroziunii solului cum sunt:
»Organizarea rațională a terenurilor pe versanți prin alegerea celor mai potrivite categorii de folosință, structuri adecvate ale culturilor, mărime optimă ale solelor etc.
»Aplicarea unor măsuri agrotehnice antierozionale cum sunt: practicarea unor asolamente antierozionale, afectuarea arăturii numai pe curbele de nivel; practicarea unor sisteme de culturi în fâșii sau benzi înierbate etc.
»Aplicarea unor măsuri agrochimice cum sunt: corectarea reacției solului, dacă este cazul, prin aplicarea amendamentelor calcaroase, care la aceste soluri pe lângă faptul că, corectează reacția, contribuie la coagularea coloizilor și deci la micșorarea eroziunii; fertilizarea chimică și organică care, pe lângă îmbunătățirea regimului de aprovizionare cu elemente nutritive, îmbunătățește și proprietățile fizice ale solului, (structura) și ca urmare micșorează eroziunea solului etc.
»Executarea unor măsuri speciale cu caracter hidroameliorativ, cum sunt: valuri de pământ; canale de coastă; terasarea (ca o măsură radicală de combatere a eroziunii solului) etc.
Probabilitatea acestor soluri, după aplicarea măsurilor amintite, este foarte diferită, în funcție de zonele unde se găsesc și deci, de condițiile climatice și de relief.
Fig. 4.19. Schița profilelor unor erodosoluri rezultate în urma eroziunii sau decopertării foarte puternice (1,3 și 4) sau excesive (2).
Astfel sunt soluri indicate pentru viticultură și pomicultură, dar pot fi folosite cu succes pentru pășuni și fânețe, sau cultura mare (grâu, porumb etc.).
Antroposolurile (AN) ocupă suprafața de 480ha (1,4% din perimetru) și se întâlnesc în perimetrele care au fost plantate cu viță de vie și pomi, și unde terenul a fost desfundat. Textura solurilor este lutoasă sau argiloasă atât la suprafață, cât și în secțiunea de control.
Materialul parental al solurilor este reprezentat de luturi sau loessuri, iar subtipurile întâlnite sunt molic, cambic și argiloiluvial.
În afara solurilor prezentate mai sus, în perimetrul cercetat, au fost separate încă două tipuri de înveliș și anume pietriș fluviatil, întâlnit mai ales în lungul Siretului, și alternanța de roci parentale la zi, în zonele puternic afectate de ravenări.
În ansamblu, în perimetrul cercetat predomină textura mijlocie și mijlocie-fină pe secțiunea de control. Se remarcă faptul că, în lungul Siretului, unde textura întâlnită este variată, cu predominarea celei grosiere, din cauza permeabilității excesive este posibil ca materialele care se acumulează la suprafață să fie percolate în adâncime, uneori chiar până la pânza freatică.
La nivelul complexului de terase, în adâncime textura predominantă este lutoasă, iar pe secțiunea de control este lutoasă sau lutoargiloasă.
Pe versanții și pe culmile care încadrează valea Siretului, textura dominantă este lutoasă sau lutoargiloasă la suprafață, și lutoargiloasă sau argilolutoasă pe secțiunea de control.
Conținutul de humus al solurilor este diferențiat după cum urmează:
în lunca Siretului, solurile au un conținut variabil de humus, de la mai puțin de 1 la 4%, în strânsă corelație cu textura orizonturilor genetice;
pe terasele Siretului, solurile au un conținut de humus mult mai uniform, între 1,5 și 2,5%; în cazul solurilor formate pe argile, humusul poate să depășească valoarea de 5%;
pe versanții și culmile care încadrează valea Siretului, solurile au un conținut de humus divers, cu valori între 1 și 4%. Cunoașterea datelor referitoare la modul cum se acumulează humusul în perimetru are o importanță deosebită asupra fixării diverselor elemente poluante în complexul coloidal al solului.
Migrarea în sol a elementelor chimice provenite din emisii este dependentă și de porozitatea totală și permeabilitatea solurilor. Din acest punct de vedere se poate remarca faptul că, la nivelul luncii, porozitatea totală are valori mari, facilitând o permeabilitate mijlocie, pe terase porozitatea totală este mijlocie, fapt care poate determina o permeabilitate mijlocie sau mică, iar pe versanții și culmile dealurilor care limitează valea Siretului, porozitatea totală este mijlocie sau mică, fapt care generează o permeabilitate mică sau foarte mică.
Permeabilitatea solurilor are o importanță deosebită asupra acumulării și proceselor de transport prin soluri, a suspensiilor depuse la suprafață.
Rezultatele analizelor de sol efectuate pentru cele 56 puncte (materializate pe baza topografică) sunt prezentate în buletinele de analiză anexate acestui studiu (tab. 4.1).
4.4. Surse de poluare care afectează agricultura în zona cercetată
Agricultura se practică de regulă pe terenurile unde vegetația și fauna se dezvoltă din abundență, iar productivitatea este determinată de interacțiunile existente între factorii mediului.
În absența intervenției umane, mediul natural are tendința de a evolua spre stabilitate și complexitate, fază în care se ajunge la un echilibru ecologic. Ruperea echilibrului ecologic (ca urmare a exploatării neraționale a terenului sau fenomenului de poluare) poate fi extrem de periculoasă, în sensul că în mediul înconjurător se pot produce schimbări bruște, față de care nu există posibilități de adaptare imediată și care atrag după sine uneori chiar eliminarea unor specii de plante sau animale.
Una din consecințele negative ale acțiunilor antropice o constituie poluarea, care poate fi produsă de diferite surse majore, cum sunt: industria, agricultura, gospodărirea orășească (prin deșeuri menajere, nămoluri de canalizare), transporturile (prin emisia motoarelor cu ardere internă)ș.a.
În practica agricolă se întâlnesc situații care urmăresc rezolvarea problemelor determinate de: diversele deșeuri, produsele organice reziduuale provenite de la stațiile de epurare a apelor uzuale și de la complexele de creștere a animalelor; poluarea atmosferică (provocată de industrie, încălzit menajer, gaze de eșapament), ca și de poluarea indirectă (prin apa freatică poluată sau apa de irigare poluată).
Poluarea industrială constituie sursa cea mai importantă de poluare a mediului înconjurător în zona stuciată. La delimitarea zonei s-a avut în vedere prezența emisiilor poluante din industrie, frecvent semnalate.
Principalii agenți industriali poluanți, materialele și substanțele poluante sunt reprezentați prin:
SOFERT S.A. Bacău (fostul combinat de îngrășăminte chimice C.I.C.), cu depuneri de fosfogips, emisii de amoniac, oxizi de sulf, fluor, oxizi de azot, dioxid de carbon, metale grele, cenușă piritică și ape uzate;
Fabrica de hârtie Letea, cu emisii de: oxizi de sulf, hidrogen sulfurat, ape uzate, materiale organice etc.;
Întreprinderea de reparat avioane, cu: metale, săruri, dioxid de carbon, materii organice, ape uzate;
Întreprinderea metalurgică, cu: metale, săruri, acizi, materii anorganice, zgură, cenușă, ape uzate, dioxid de carbon etc.;
Întreprinderea de mașini unelte, cu: metale, săruri, materii organice, ape uzate;
Fabrica de protan, cu: reziduuri organice, ape uzate (baze, săruri, agenți patogeni);
Întreprinderile de construcții și prefabricate, cu: emisii în principal de pulberi și ape uzate;
Centrala electroenergetică CET-Bacău, prin emisii de dioxid de sulf și spulberarea cenușilor de termocentrală.
Emisiile de pulberi și gaze de la unitățile industriale, formate din: amoniac, oxizii de sulf, dioxid de carbon, oxizii de azot, fluor, cenușă, ajunse în atmosferă sunt purtate de aer și apoi se depun la suprafața solului gravitațional sau prin intermediul precipitațiilor. De la suprafața solului, prin lucrările agricole și cu apa din precipitații sau irigații pătrund în masa solului.
Prezența diverșilor poluanți în atmosferă reduce foarte mult luminozitatea. Efectele negative se răsfrâng și asupra radiațiilor din spectrul ultraviolet datorită absorbției acestora de către ionii de azot și ozon, ceea ce determină o reducere a lor cu 75-90% în funcție de gradul de poluare (Popescu și colab., 1981).
Pe suprafețe mai mari, în jurul centralelor termoelectrice, frunzele plantelor sunt acoperite cu praf, care constituie un adevărat ecran pentru schimbul cu mediul. Pulberile împiedică și o polenizare normală, acoperă fructele scăzându-le valoarea economică. În urma poluării cu pulberi pot surveni pagube de până la 25% din producție și reduceri ale calității de 30-35% (Ionescu Al., 1982).
Atanasiu (1984) aprecia că acțiunea pulberilor asupra plantelor este pur fizică. Prin astuparea stomatelor se instalează o scădere a schimbului de gaze și, ca urmare, o diminuare a fotosintezei, respirației, transpirației și a schimburilor calorice dintre plantă și mediul înconjurător.
Din observațiile făcute în zona luată în studiu și mai ales în cea apropiată surselor de poluare s-au constatat modificări evidente ale vegetației, și anume prin:
colorarea frunzelor plantelor într-o tentă brună-violacee;
apariția unor leziuni între nervurile frunzei, care pot evolua până la uscarea completă a acesteia. Dezvoltarea leziunilor și schimbarea culorii este mai evidentă lapomi, viță de vie și porumb fenomenele fiind amplificate în anii cu precipitații mai multe.
Prezența permanentă în aer, de multe ori în cantități mari, și foarte mari a amoniacului, a oxizilor de sulf și azot, duce la modificarea ph-ului apei din atmosferă datorită formării acizilor (sulfuric, azotic), care, prin precipitații și ceață, ajung pe plante, provocând arsuri și determinând acidifierea solului.
Odată cu acidifierea apei apar și efecte asociate cu acest proces, din care amintim:
reducerea capacității de schimb cationic;
mobilizarea ionilor de aluminiu;
degradarea mineralelor primare;
diminuarea activității microbiene;
schimbări în proprietățile de suprafață ale mineralelor și compoziției soluției solului, care influențează reacțiile de adsorbție și solubilitate în soluri;
pierderea de cationi bazici: Ca++, Mg++, K+, Na+; calciul este cel mai important cation pierdut pentru că, de obicei, este dominant în sol; el este spălat cu anionii de bicarbonat, azotat, sulfat, cloruri (Bache, 1986; Petereson, 1980; Abrahamsen, 1976). Cercetările au arătat că viteza mineralizării nete (balanșa dintre mineralizare și imobilizare) este frecvent modificată datorită schimbării pH-ului, în multe cazuri fiind diminuată prin creșterea acidității solului, dar uneori ea crește (Martin Alexander, 1980).
Excesul de azot în atmosferă, care se manifestă în apropierea, SOFERT-Bacău determină dereglări puternice de nutriție.
Calea de pătrundere în plantă a NO2 o constituie stomatele, dar față de SO2 și ozon acesta nu provoacă închiderea stomatelor. Gradul de inhibare a fotosintezei atinge 80% după poluarea aerului cu NO2, și al transpirației doar cu 10%. Mac Lean și colab. (1967) citați de Atanasiu (1984) au expus plantele la concentrații ridicate de NO2, între 10 și 250ppm, timp de 10 minute până la 8 ore și au constatat că NO2 a produs rapid colapsul țesuturilor, necroze și căderea aproape totală a frunzelor, ceea ce arată că celulele palisadice sunt cel mai rapid vătămate. Frunzele devin necrotice, iar țesuturile profunde suferă vătămări severe.
Sub acțiunea NO2 apar leziuni neregulate, albe ori brune, pe țesutul intercostal și aproape de marginea frunzei. Simptomele pe frunze apar la o singură concentrație de 3ppm sau la o concentrație medie de 2,5ppm cu un timp de expunere mediu de 4 ore (Prober, 1972).
Productivitatea plantelor este redusă prin scăderea suprafeței foliare (arsuri), prin distrugerea florilor, dereglarea metabolismului etc. (Al. Ionescu și colab., 1977).
Prezența sulfului în emisiile unor unități industriale (SOFERT, Fabrica de hârtie Letea ca și termocentrala CET-Bacău) contribuie la acidifierea solurilor alături de compușii fluorului și azotului.
La concentrații mari de SO2 frunzele se îngălbenesc, se decolorează și devin albicioase datorită degradării clorofilei. Concentrațiile mari de SO2, datorită proprietăților sale reducătoare, determină precipitarea taninurilor, plasmoliza conținutului celular, ceea ce provoacă în unele cazuri un colaps celular. Acțiunea nocivă este puternică în perioada de înflorire a plantelor (G. Neamțu, 1983; Al. Ionescu, 1982). Bioxidul de sulf pătrunde în plantă mai ales prin stomate, trece în spațiile intercelulare ale mezofilului, unde este absorbit de pereții umezi ai celulelor. Aici se combină cu apa formând acidul sulfuros și sulfuric. Frunzele suferă vătămări (necroze și cloroză), iar, în final întreaga plantă este afectată (Atanasiu, 1984).
Cantitatea de gaz intrată în frunze este în funcție de timpul de deschidere a stomatelor. Toți factorii care favorizează deschiderea stomatelor concură la penetrarea mai accentuată a poluanților atmosferici în interiorul țesutului foliar. Dintre factorii favorabili cităm: temperatura, luminozitatea, umiditatea aerului și a solului; seceta, frigul și nebulozitatea provoacă un efect contrar. Dioxidul de sulf poate exercita o acțiune paralizantă asupra mecanismului de deschidere și închidere a stomatelor. Blocate în poziția deschis, stomatele lasă să pătrundă cantități importante de gaz și favorizează o transpirație accentuată. Din combinarea acestor două acțiuni rezultă o ofilire rapidă și profundă a organelor plantelor (Bovaz, 1977).
Poluarea din activitatea agricolă se produce prin:
emisii de amoniac, din complexele de creștere a animalelor;
nămoluri și ape uzate din complexele zootehnice;
folosirea la irigație a apelor din acumulările de pe Bistrița și Siret, a căror calitate este influențată negativ de desecările de ape uzate provenite din industrie și activitatea umană.
Poluarea cu insecticide se observă doar în zonele (suprafețele nesemnificative) unde sunt preparate soluțiile, sau unde s-au folosit nerațional insecticide și au avut loc acumulări.
Consumul extrem de redus de insecticide face ca această sursă potențială de poluare să nu mai prezinte, în general, nici un pericol pentru mediul ambiant.
Produsele reziduale (ape uzate și nămoluri) rezultate din complexele zootehnice constituie cea mai importantă sursă de poluare în agricultură. Tratarea insuficientă în atațiile de epurare, neutralizarea lor ca sursă de materie organică și elemente nutritive în agricultură și deversarea directă în râuri aduce grave prejudicii mediului ambiant și economiei.
Poluarea provocată de deșeurile menajere și apele reziduale este intensă în perimetrul studiat. Dezvoltarea urbanistică și industrială a localităților antrenează producerea unor cantități din ce în ce mai variate de reziduri menajere, stradale și industriale, care necesită cheltuieli mari pentru colectarea și neutralizare, în vederea preîntâmpinării poluării mediului înconjurător. Criza economică în care ne aflăm a făcut ca alocarea acestor fonduri să fie foarte greoaie, ceea ce a condus la amplificarea efectului poluant, produsele reziduale fiind diseminate pe suprafețe mari în localități și în afara acestora.
Neutralizarea rezidurilor menajere se face astăzi numai prin depozitare simplă sau controlată, în timp ce în majoritatea țărilor lumii este exclusă depozitarea simplă, practicându-se doar depozitarea sever controlată, compostarea și incinerarea.
Compostarea rezidurilor menajere nu este numai o metodă pentru producerea de îngrășăminte organice ci constituie în primul rând un procedeu de neutralizare care poate fi aplicat și atunci când produsul nu este utilizat ca îngrășământ. Copostarea este utilă în primul rând pentru serviciile sanitare și comunale. Veniturile realizate prin valorificarea materiilor care pot fi sortate din gunoiul orășenesc pot să contribuie la reducerea prețului de producție al compostului (Feher Gyula, 1982).
O contribuție importantă a așezărilor umane la poluarea mediului o au și combustibilii arși în sectorul casnic.
Asupra mediului ambiant sunt provocate presiuni mari de volumele enorme de ape uzate rezultate din industrie și canalizarea urbană. Tratarea insuficientă a acestora (mai ales a volumelor mari provenite din Municipiul Bacău și de la Fabrica de hârtie Letea) și deversarea lor în emisari aduce grave prejudicii mediului ambiant, datorită încărcăturii organice excesive, conținutului ridicat de săruri, metale grele, detergenți, agenți patogeni etc.
Din stațiile de epurare rezultă cantități mari de nămol care nu și-a găsit până acum în țara noastră nici o utilizare și datorită depozitării necontrolate poluează grav mediul.
Conținutul relativ ridicat în materie organică și elemente nutritive permite folosirea ca îngrășăminte organice în agricultură. Neutralizarea lor a fost determinată pe de o parte, de conținutul ridicat al umidității, cheltuielile mari cu transportul și împrăștierea, lipsa de interes a proprietarilor de teren și a organelor administrative, iar pe de altă parte de conținutul ridicat în elemente poluante (metale grele, compuși organici de sinteză, săruri solubile etc.), care impun aplicarea unor doze reduse pe unitatea de suprafață, cu sporuri de producție nesemnificative.
I.C.P.A. împreună cu U.S.A.-București, cu ani în urmă, au inițiat un program complex de cercetare, în casa de vegetație și în câmp, privind: caracterizarea și influența produselor reziduuale orășenești de consistență solidă, translocarea în sol și plantă a poluanților și elementelor nutritive, stabilirea sortimentului de plante, a dozelor etc.
4.5. Starea actuală de calitate a solurilor
Pe baza studiilor pedologice și agrochimice existente și a celor 56 puncte organizate într-o rețea și materializată pe baza topografică pe care s-a întocmit lucrarea, se poate aprecia, evoluția și prognoza stării de calitate actuale a solurilor. Totodată se vor prezenta și măsurile care se impun pentru a limita la maximum sau chiar a elimina fenomenele de poluare.
În tabelul 4.1 se prezintă principalele caracteristici fizice și chimice ale unor profile reprezentative din cele 56 analizate, iar în tabelul 4.2, conținuturile de metale grele și fluor pentru toate punctele. Aceste puncte, considerate de referință, vor permite urmărirea evoluției poluării solurilor în dinamică, pentru a se putea stabili măsuri ce se impun pentru limitarea acestui fenomen.
În cele ce urmează vor fi prezentate date și observații privind starea actuală a calității solurilor și producției agricole sub influența emisiilor poluante.
Influența emisiilor asupra unor caracteristici ale solurilor. Pe baza studiilor agrochimice și pedologice se poate aprecia că solurile din zonă au înregistrat un proces accentuat de acidifiere.
În tabelul următor este prezentată evoluția reacției solurilor, în zona luată în studiu, în ultimii 10 ani.
Din datele prezentate se observă că solurile cu reacție acidă au crescut cu peste 11%, apărând izolat și soluri cu reacția puternic acidă (pH-ul sub 5,0).
Creșterea acidității este foarte evidentă în zonele cu soluri nativ acide, situate în principal pe terasele Bistriței și Siretului.
Suprafețele cu reacție acidă, în zona luată în studiu s-au triplat în ultimii 10 ani. Dacă în anul 1991 suprafața care necesită corectarea reacției prin aplicarea amendamentelor calcaroase era de circa 1350ha, în prezent, aceasta se ridică la 4990ha.
În corelație cu scăderea pH-ului, suprafețele pe care gradul de saturație cu baze de schimb era mai mic de 75%, au crescut de circa 4 ori.
Acidifierea accentuată a solurilor în zonă se datorează în mare parte poluării prin emisiile formate din: oxizi de sulf și de azot, fluor, pulberi care ajung la suprafața solului prin depunere gravitațională sau cu apa din precipitații.
Este cunoscut faptul că majoritatea plantelor cultivate găsesc cele mai bune condiții de creștere și dezvoltare când pH-ul este cuprins între 6,0 și 7,5, scăderea acestuia determinând reducerea producției agricole și creșterea cheltuielilor pentru corectarea reacției.
Se constată, de asemenea, o îmbogățire a orizontului superior al solurilor în fosfor mobil (așa cum se observă în tabelul următor). Aceasta se datorează pe de o parte preocupărilor pentru creșterea gradului de fosfatare al solului, iar pe de altă parte poluării prin spulberarea haldelor de fosfogips (care conțin 5,5-8,0% P2O5) și a celor de fosforit.
Creșterea stării de aprovizionare a solurilor cu fosfor mobil în ultimii 10 ani, se mai poate datora scăderii pH-ului unor soluri slab alcaline. Conținutul în fosfați mobili este maxim în general atunci când pH-ul solurilor este cuprins între 5 și 7. Solubilizarea în apă și accesibilitatea fosfaților pentru plante scade pe măsură ce pH-ul crește peste 7,0, ajungând ca la un pH de 8 să se reducă la jumătate, iar la pH-ul de peste 8,5 să fie mai mică de 1,6% (din cantitatea totală de fosfați existenți în sol).
Ca urmare a celor arătate ponderea suprafețelor slab și foarte slab aprovizionate cu fosfor mobil a scăzut de la circa 52% în 1991 la circa 26% în 2001.
Aplicarea îngrășămintelor cu potasiu, precum și acidifierea unor soluri din zonă a determinat o concentrație sporită a potasiului mobil în soluția solului, astfel că starea de aprovizionare a solurilor cu potasiu mobil înregistrează o creștere importantă, așa cum se prezintă în tabelul de mai jos.
Acidifierea solurilor influențează negativ activitatea biologică, nutriția plantelor cu azot. Astfel, microflora amonificatoare și fixatoare de azot din aer își reduce mult activitatea, descompunerea materiei organice și eliberarea azotului pentru plante sunt încetinite fiind stimulată în schimb înmulțirea ciupercilor și a actinomicetelor, care produc unele substanțe cu acțiune inhibitoare asupra plantelor.
De asemenea absorbția unor substanțe nutritive (Ca, Mg, P, K, S, Mo) este stânjenită fiind însă stimulată pentru Al, Zn, Mn, Fe, conducând la dezechilibre în nutriția minerală a plantelor.
Reacția acidă influențează și asupra însușirilor fizice ale solului. Structura solurilor acide este slab dezvoltată, determinând o capacitate redusă pentru apă și aer. Procesele de degradare fizică, cum sunt crustificarea, compactarea, sunt favorizate pe solurile acide.
Corectarea însușirilor negative ale solurilor acide prezentate se poate realiza prin aplicarea amendamentelor calcaroase și a îngrășămintelor organice, respectându-se celelalte secvențe tehnologice.
Pentru îmbunătățirea condițiilor de nutriție a plantelor pe aceste soluri este necesar ca la 5 ani să se aplice în medie 4,8 t/ha carbonat de calciu.
La nivelul actual al suprafețelor acide amendabile în perimetrul studiat, de circa 4990ha, producătorii agricoli trebuie să cheltuiască odată la 5 ani circa 125 milioane lei (la prețurile din 1993) pentru corectarea reacției acide.
Analizând evoluția suprafețelor acide în ultimii 10 ani se poate aprecia că suprafețele pe care vor fi necesare măsuri de corectare a reacției vor crește mult în perioada următoare.
În prezent, suprafețele cu reacție acidă ocupă în perimetrul studiat 6327ha (18,1% din suprafață), cu 3799ha mai mult ca în urmă cu 10 ani, iar solurile cu potențial ridicat de acidifiere (soluri cu ph-ul cuprins între 5,85 și 6,3 în prezent) ocupă circa 6200ha.
Ritmul rapid de acidifiere a solurilor de până acum face posibil ca în următorii 8-10 ani, suprafețele cu soluri acide să se dubleze și, implicit, cheltuielile pentru ameliorarea lor.
În scopul limitării fenomenului de acifiere a solurilor se impune ca unitățile poluatoare să ia toate măsurile pentru reducerea la maximum a emisiilor poluante.
Influența emisiilor cu azot asupra solurilor și a vegetației. Emisiile principale de amoniac provin de la SOFERT Bacău și din activitatea de creștere a animalelor, iar cele de oxizi de azot de la SOFERT-Bacău și CET Bacău.
Prezența în atmosferă a oxizilor de azot conduce la acidifierea apei de ploaie. Relația strânsă, aproape 1:1 dintre intrările ionilor de hidrogen și nitrat sugerează că acidul azotic este un component important (esențial) în recentele scimbări ale acidității precipitațiilor. Cantitățile anuale de sulfat și nitrat sunt direct corelate cu aciditatea precipitațiilor. Totuși relațiile pentru nitrat sunt mai puțin variabile decât pentru sulfat (Likens și colab., 1980).
Precipitațiile acide pot avea efect negativ asupra solului și apei ce percolează prin sol. Magnitudinea relativă a acestor efecte variază cu proprietățile solului. În solurile cu capacitate de tamponare puternică împotriva compușilor acizi nu va apare acidifierea datorită apei percolate. În solurile cu capacitate de tamponare coborâtă, în special în cele subțiri, acidifierea va fi proporțională cu precipitațiile infiltrate și cu aciditatea inițială a solului (Wiklander, 1980).
Benedict și Breen, citați de Atanasiu (1984) au găsit că NO2 produce două feluri de vătămări. Prima include colapsul țesuturilor foliare și necrozelor; a doua categorie constă din “acoperirea” frunzelor cu un strat strălucitor, de consistența cerii, de culoare verde. Concentrațiile ridicate, cuprinse între 20-50ppm NO2, citate de autori, nu sunt de obicei întâlnite în natură, mai frecvente sunt concentrațiile mai mici și care, cuplate cu o durată de expunere mai mare, pot produce daune importante plantelor.
Azotul, prin mobilitatea deosebită pe care o are în sol, este elementul care poluează apele freatice. În prezent studiul nu au fost făcute cercetări speciale în această direcție. În partea de nord-vest a perimetrului studiat (pe valea Bistriței), în zona puțurilor de alimentare cu apă potabilă a Municipiului Bacău, conținuturile de nitrați din apele freatice alimentate de râul Bistrița (poluat puternic pe sectorul Roznov-Neamț), depășesc frecvent limita admisă pentru apa potabilă (uneori conținuturile fiind de 4-6 ori mai mare).
Conținutul de azot mineral (nitric și amoniacal) din sol, este supus foarte mult modificărilor sezoniere ale factorilor climatici și tehnologiilor de cultură.
Pentru a putea aprecia influența stării de aprovizionare a solurilor cu azot mineral, ca urmare a emisiilor de azot din atmosferă, este necesar ca analizele să fie repetate în timp, la intervale regulate.
Analizele de azot mineral efectuate, pe probele de sol recoltate în perioada 25 septembrie – 6 octombrie, în majoritatea punctelor arată conținuturi normale pentru această perioadă, respectiv mai ridicate în punctele 5, 6, 15, 23, 50, 51, 55 și 56.
Deși se apreciază că, aprovizionarea cu azot mineral este normală pentru această perioadă a anului în majoritatea punctelor, totuși concentrațiile cele mai mari se întâlnesc în zona mai apropiată Combinatului de Îngrășăminte Chimice SOFERT-Bacău. Această situație demonstrează că emisiile combinatului au influențat starea de aprovizionare cu azot mineral a solurilor.
Concentrațiile cele mai mari ale azotului mineral, pe întregul profil. Se întâlnesc în punctele 5 și 6, iar în orizonturile de la suprafață în punctele 1, 15, 16, 23, 50, 51 și 55 și în punctul 56 la adâncimea de 100-110cm.
Conținutul de azot total din soluri nu indică valori deosebite, existând o corelație între acestea și conținutul de humus.
Influența emisiilor de fluor asupra calității solurilor. Emisiile poluante cu fluor provin de la SOFERT Bacău sub formă de gaze și particule fine de la fabricarea îngrășămintelor cu fosfor.
În soluri, fluorul poate ajunge și prin aplicarea superfosfatului, care conține circa 1,5% fluor.
Atunci când conținutul de fluor total din sol este mai mic de 50ppm, se consideră că solul nu este poluat; la conținuturi de 50-200ppm solurile sunt slab-moderat poluate, limita maximă admisibilă fiind 200ppm (Kloke, 1980). Solurile nisipoase sunt, în general, mai puțin aprovizionate cu fluor. În soluri, conținutul de fluor variază proporțional cu cel de argilă. Fluorul din partea superioară a solului are tendința de levigare sub influența precipitațiilor. În același timp, orizontul superior al solului este capabil să fixeze o anumită cantitate de fluor din emisiile în atmosferă. Solurile argiloase au o putere de reținere a fluorului mai mare decât solurile lutoase, nisipoase și turboase.
Problema poluării mediului înconjurător cu fluor, respectiv cu compuși ai acestui element a apărut odată cu dezvoltarea unor ramuri industriale, cum sunt cea producătoare de îngrășăminte fosfatice, aluminiu, sticlă, ceramică etc.
În zona întreprinderilor respective compușii cu fluor se degajă în atmosferă sub formă de gaze (HF, H2SiF6, SiF4) și pulberi conținând CaSiF6, Na2SiF6 și CaF2 (Davidescu D., Velicica Davidescu, 1981).
Aceste emisii de gaz și pulberi sunt antrenate de precipitații, cu precădere pe direcția vânturilor și se depun pe suprafața plantelor și a solului din zona respectivă. Fluorul și compușii lui produc grave perturbații ale aparatului foliar, pe care, în anumite situații, îl pot distruge în întregime, acumularea lor, uneori în cantități toxice, ducând la neutralizarea produselor vegetale ca furaje și alimente.
Observații de teren și experimentări de laborator și câmp au evidențiat în mod clar multe din fazele intoxicării determinate de poluarea atmosferei cu fluor și au reușit să lege toxicitatea de concentrațiile noxei și de condițiile de mediu în care aceasta a acționat. Descrieri amănunțite ale vegetației din zonele poluate cu fluor (Bossavy J., 1965, Bovay E., 1969) au evidențiat procesele de dezechilibru pe care le suferă plantele din pricina concentrațiilor, medii pe 24 ore, mai mari de 0,03mg/m3 F în atmosferă.
În cantități toxice, fluorul inhibă procesele enzimatice vitale pentru dezvoltarea plantelor, iar o influență mai importantă, al cărui mecanism nu este suficient cunoscut, este exercitată la animale asupra țesutului osos, scheletului și dinților. După observațiile lui Boddi (1955) asupra rumegătoarelor reiese că la doza de 5 mg F/kg furaj nu apar leziuni dentare, la 8 mg F/kg furaj apar leziuni dentare la toate animalele, iar la 98 mg F/kg apar leziuni la nivelul oaselor și articulațiilor la circa 30 zile de administrarea zilnică (Râpeanu M., 1977).
Dintre sursele principale de poluare a solului cu fluor se menționează industria îngrășămintelor cu fosfor (SOFERT-S.A.), industria materialelor de construcții și prefabricate. Se cunoaște că și unele îngrășăminte minerale contribuie la aportul de fluor în sol. De exemplu, superfosfatul conține 1-1,5% fluor total, îngrășămintele complexe 0,5-1% și fosforitele brute 3-5% fluor total. De la fabricarea îngrășămintelor cu fosfor (prin atac cu acid sulfuric) rezultă cantități mari de reziduuri cunoscute sub denumirea de fosfogips, care conține 54-60ppm F. Aceste reziduuri se utilizează la ameliorarea solurilor alcalice, în doze de 6-12t/ha, ceea ce poate constitui o sursă de poluare a solului cu fluor.
Fluorul și combinațiile sale nu sunt componente normale ale aerului, deși este destul de răspândit în scoarța terestră, mai mult, el s-a dovedit a fi o noxă periculoasă pentru întreaga lume vie. Valorile limită ale concentrațiilor de fluor care determină intoxicațiile plantelor și animalelor sunt destul de greu de stabilit din cauza variabilității mari a rezistenței diferitelor specii, precum și a variației condițiilor de mediu, care pot amplifica sau diminua acțiunea poluanților.
În perimetrul studiat, conținuturi mai ridicate de fluor, cuprinse între 50 și 122,5ppm (soluri poluate cu fluor sub limita admisibilă), se înregistrează la nord și la sud de SOFERT-Bacău (tab. 4.2), această acumulare fiind generată de emisii din procesul de producție și din pulberile din haldere de fosfogips, purtate de vânturile dominante (din NV și din SE).
Acumularea fluorului în sol este incipientă, cu excepția punctului 5 (situat imediat la sud de combinat), unde conținutul este maxim (123ppm F); în celelalte puncte poluante, conținutul variază între 50 și 95ppm.
În figura 4. este delimitat arealul în care conținutul de fluor indică soluri poluate sub limita admisibilă. Între conținutul de fluor și fosfor mobil din sol s-a constatat o relație de proporționalitate, aproape în toate cazurile, ceea ce înseamnă că aplicarea îngrășămintelor cu fosfor contribuie la ridicarea conținutului de fluor din sol.
Influența metalelor grele asupra calității solurilor și a vegetației. Metalele grele cercetate în lucrarea de față se referă la cupru, zinc, cobalt, nichel, mangan, crom și cadmiu.
Pe lângă conținutul nativ al solurilor, metalele grele pot ajunge în sol, din emisiile industriale purtate de vânt, din apele uzate și din nămolurile provenite de la stațiile de epurare.
Atât timp cât metalele grele rămân strâns legate de constituenții solului și accesibilitatea lor este scăzută, efectul dăunător asupra vieții din sol și mediul înconjurător va fi reduc. În cazul în care condițiile permit ca metalele grele să treacă în soluția solului, conținuturile crescute prezintă un risc direct de poluare a solului și plantelor care le absorb, a omului și animalelor care consumă plantele respective. În plus, metalele grele pot fi levigate în apa freatică sau de suprafață și de acolo să afecteze omul și animalele prin apa de băut.
Riscul de poluare a solului și plantelor depinde de: specia plantei, de forma chimică a elementelor chimice din sol, de prezența altor elemente, mai ales a celor care contracarează efectul metalelor grele și substanțelor care le comlexează, de procesele de adsorbție și desorbție, de cantitatea accesibilă în sol și de condițiile de sol și climă. Mobilitatea și accesibilitatea lor în sol determină intensitatea efectelor dăunătoare.
Factorii de sol care au efect evident asupra accesibilității metalelor grele pentru plante sunt: textura, reacția (pH), conținutul de materie organică, capacitatea de schimb cationic, drenajul, activitatea microorganismelor, potențialul redox etc.
Metalele grele din sol se supun unei acumulări biologice, ajung în plante, de unde, prin consum trec la animale și om. În circuitul metalelor grele acționează diferite bariere biologice datorită cărora are loc o bioacumulare selectivă în scopul apărării organismelor vii împotriva excesului acestor elemente; totuși, acțiunea barierelor biologice este, în general, limitată și cel mai adesea are loc o concentrare prin acumulare. Rezistența solului la poluarea cu metale grele este în funcție de capacitatea de tamponare. Solurile având capacitate mare de adsorbție, respectiv cu conținut ridicat de argilă (în special de tip montmorillont și illit) și materie organică, pot să rețină aceste elemente, mai ales în orizonturile superioare. Asemenea proprietăți au solurile carbonatice și cele cu reacție neutră. În aceste condiții cantitatea de compuși toxici care poate fi levigată în apele freatice și preluată de plante este mult mai mică decât în cazul solurilor nisipoase, acide.
Solurile nisipoase și mai ales acide au o capacitate de reținere redusă pentru metalele grele cu excepția molibdenului și a seleniului. De aceea, acestea sunt absorbite ușor de către plante, unele fiind toxice chiar în concentrații foarte mici.
În continuare se prezintă efectele metalelor grele asupra solurilor și vegetației. În figura 4. și tabelul 4.2 este prezentată starea de încărcare a solurilor cu metale grele.
Cuprul, element esențial pentru regnurile vegetal și animal (Adriano, 1986), se găsește în sol, obișnuit, în cantități de 1-20ppm (Kloke, 1980). Concentrațiile de peste 20ppm Cu în furaje sunt toxice pentru oi, iar cele de peste 15ppm Cu- pentru miei. Este asimilat de plante sub formă de ioni Cu2+ sau sub formă de chelați, putând pătrunde în plantă pe cale foliară și pe cale radiculară. Factorii care micșorează mobilitatea și accesibilitatea Cu pentru plante sunt: reacția alcalină, conținutul ridicat de Ca2+ (excesul de amendamente calcaroase), chelatizarea cuprului de către substanțele organice ale solului.
Conținutul excesiv de cupru afectează și nutriția fosfatică, diminuând nivelul fosforului din plante. Influența este reciprocă, fosforul în cantități excesive atenuând efectele toxice ale cuprului.
În perimetrul studiat cuprul se întâlnește doar în 7 puncte (2, 5, 14, 38, 39, 46 și 52) în limite ce clasează solurile ca având încărcare normală (sub 20ppm). În restul punctelor, se apreciază că solurile sunt poluate cu acest element, încărcarea fiind însă sub limita maxim admisibilă (100ppm). Majoritatea valorilor analitice sunt cuprinse între 25 și 45ppm. Cele câteva cazuri unde concentrațiile de cupru sunt mai mari (50-60ppm) se întâlnesc în perimetrele cultivate cu viță de vie și legume și sunt determinate de tratamentele fitosanitare cu substanțe care conțin cupru.
În activitatea agricolă trebuie avut în vedere că, prin acidifiere solurilor mobilitatea cuprului crește și, acolo unde aceste conținuturi sunt ridicate, pot apărea fenomene de fitotoxicitate.
Amendarea calcică poate înlătura toxicitatea cuprului prin procesul de insolubilizare.
Zincul, element esențial pentru plante și animale, se găsește în sol în cantități de 11-100ppm. Pe soluri cu pH scăzut, precum și în solurile bogate în carbonați și fosfor și cu pH peste 8, Zn se găsește în cantități scăzute. În cernoziomurile cambice și în solurile cenușii, cu pH apropiat de cel meutru, Zn se găsește în cantități relativ ridicate. În plantă, Zn are rol important în sinteza acizilor ribonucleici, în formarea proteinelor a cloroplastelor, a vitaminelor C și P, a clorofilei și în procesele de respirație și fructificație.
Toxicitatea apare pe solurile acide, la pH mai mic de 5,7; simptomele vizuale ale excesului de zinc sunt nespecifice, fiind asemănătoare cu cele provocate cu excesul de fosfor, fier și mangan.
Conținutul mediu de zinc în soluri variază frecvent între 40 și 70ppm Zn, conținuturile mai mici se întâlnesc pe solurile sărace în materie organică, iar cele mari pe soluri cu textură fină.
În perimetrul studiat, doar în 4 puncte de recoltare (16, 25, 49 și 53) conținutul de zinc încadrează solurile în categoria celor poluate, cu încărcare sub limita maxim admisibilă. Conținutul cel mai mare de zinc (135ppm) se întâlnește în punctul 16, în apropierea localității Gh. Doja.
În condițiile în care acidifierea solurilor va continua în ritm intens, se va accentua și mobilitatea zincului.
Plumbul, element neesențial pentru organismele vegetale și animale, se găsește în mod obișnuit în sol în cantități totale de 0,1 la 20ppm și este potențial toxic pentru ambele regnuri; influențează negativ activitatea biologică a solului, provoacă dereglări în metabolismul microorganismelor, afectând în special, procesele de respirație, de înmulțire a celulelor.
Acumularea plumbului în țesutul plantelor duce la diminuarea proceselor de oxidare, de fotosinteză și a biochimismului grăsimilor.
Cu excepția a 4 puncte (5, 39, 40 și 41), în toate celelalte puncte, conținuturile de plumb indică soluri poluate, cu încărcare sub limita maximă admisibilă (100ppm).
Starea actuală de încărcare a solurilor cu pumb este relativ uniformă și se datorează în principal emisiilor provenite din funcționarea motoarelor cu aprindere prin scânteie.
Creșterea numărului acestui tip de motoare sporește cantitatea de emisii poluate ce conțin plumb, fapt ce va determina o creștere a conținutului de plumb în sol, dar mai ales în plantă, creând probleme deosebite în lanțul trofic.
Cobalt, element esențial pentru ambele regnuri și potențial toxic pentru acestea, se găsește frecvent în sol în concentrații sub 20ppm, putând ajunge în solurile poluate până la 800ppm, iar limita tolerabilă în sol fiind de 50ppm (Kloke, 1980).
Cobaltul influențează viața plantelor prin rolul său în fixarea azotului, procesul de glicoliză, reducerea bioxidului de carbon, activitatea cloroplastelor, sinteza și circulația glucidelor, rezistența la ger. Excesul de cobalt provoacă cloroză, leziuni și chiar moartea plantei.
Distribuția actuală a cobaltului în perimetrul studiat evidențiază că:
în 24 puncte (1, 2, 3, 5, 6, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 23, 27, 28, 29, 39, 40, 46, 52 și 56) conținuturile sunt normale (sub 21ppm);
în restul punctelor conținutul de cobalt variază între 21 și 30ppm, solurile fiind considerate cu încărcare slabă față de limita admisibilă (50ppm). În 9 din aceste puncte conținutul de cobalt este de 30ppm (punctele 17, 32, 34, 37, 44, 47, 48, 49 și 50), două dintre acestea remarcându-se distinct, la vest de Giosani-Chetriș și în zona Siretu-Ruși Ciutea.
Distribuția actuală a cobaltului este dependentă atât de materialul parental cât și de emisiile industriale din zonă.
Nichelul, element neesențial pentru plante, dar important pentru animale, este potențial toxic pentru ambele regnuri. Se găsește obișnuit în cantități de 2-50ppm, concentrația tolerabilă în sol fiind de 50ppm (Kloke, 1980). În general, concentrația formei solubile în soluția solului este de 0,005-0,05ppm, iar conținutul în plantele sănătoase nu depășește 1ppm în substanța uscată.
În toate punctele de recoltare solurile sunt încărcate cu nichel în general sub limita admisibilă (50ppm). Într-un număr de 10 puncte, încărcarea solului cu nichel depășește limita admisibilă, acestea fiind grupate în zona Siretu-Ruși Ciutea-Letea, la nord-nord vest de Municipiul Bacău și la vest de Gioseni-Chetriș.
Manganul este element esențial pentru ambele regnuri; el are rol important în metabolismul plantei, contribuind la reducerea nitraților, sinteza și circulația glucidelor, fixarea azotului, sinteza acizilor nucleice etc. Toxicitatea manganului este favorizată de scăderea pH-ului sub 5,5, ca urmare a poluării cu compuși acidifianți.
Conținuturile normale în soluri sunt de 175-900ppm, iar limita maximă admisibilă este apreciată la 1500ppm.
Starea actuală de aprovizionare a solurilor cu mangan, evidențiază faptul că în 13 puncte de recoltare, solurile sunt încărcate cu mangan sub limita admisibilă, pe restul suprafețelor conținutul fiind normal (sub 900ppm).
Solurile încărcate cu mangan se grupează, în zonele: Siretu-Ruși Ciutea, vest de satele Chetriș și Gioseni și sud-est de localitatea Gh. Doja.
Importanța cunoașterii concentrației de mangan din soluri este deosebită, deoarece atât carența cât și excesul influențează puternic creșterea și dezvoltarea plantelor.
Accelerarea procesului de acidifiere va favoriza mobilizarea manganului existent în sol, putând duce la intoxicația plantelor cu mangan.
Cromul este element neesențial pentru plante, dar esențial pentru animale. Poluarea solului cu crom constituie rareori o problemă, deoarece acesta este toxic pentru plante numai când se găsește în forma de anion oxidant (crom hexavalent), formă care poate apare numai în anumite condiții de pH și potențial redox, dar care nu durează mult timp în sol. Se găsește obișnuit în sol, în cantități de 2-30ppm Cr, ajungând uneori în solurile poluate la 20 000pppm, față de limita tolerabilă în sol de 100ppm Cr (Kloke, 1980).
Majoritatea concentrațiilor cromului în zona cercetată variază între 70 și 90ppm. Considerând că solurile nu sunt încărcate cu crom atunci când conținutul în crom este mai mic de 30ppm, se apreciază că aproape toate suprafețele sunt încărcate sub limita admisibilă (100ppm). În două puncte (22 și 24) cu 105 și 125ppm, sunt depășite limitele maxime admisibile de 100ppm.
Cadmiul, element neesențial pentru ambele regnuri, este considerat în prezent unul din cele mai periculoase metale grele, fiind foarte toxic pentru om, animale și plante, astfel că orice creștere apreciabilă a conținutului de Cd în alimente și furaje este foarte periculoasă. În natură, cadmiul este asociat, de regulă, cu zincul și este relativ slab reținut de sol și prin urmare, ușor adsorbit și translocat de către plante.
Se consideră că solurile au un conținut normal de cadmiu atunci când conținutul în sol este sub 1ppm, în această situație găsindu-se 33 de puncte din cele analizate.
Într-un număr de 23 profile, determinările indică conținuturi cuprinse între 1,5 și 3,0ppm, solurile apreciindu-se că sunt încărcate cu cadmiu sub limita maximă admisibilă. Majoritatea acestor puncte se întâlnesc, la nord-vest de zona industrială, în zona Siretu-Ruși Ciutea-Letea Veche și la vest de satele Gioseni-Chetriș.
Suprafețele ocupate de soluri unde încărcarea cu metale grele este cea mai mare din zona studiată se grupează în 4 areale.
Zona Siretu-Ruși Ciutea-Letea Veche este cea mai încărcată cu metale grele, situație ce se datorește aproprierii de sursele de poluare, dar mai ales faptului că în această zonă terenurile au fost fertilizate cu nămoluri rezultate din stația de epurare a apelor uzate a Municipiului Bacău;
Zona situată la vest de satele Gioseni și Chetriș;
Zona situată la nord de Municipiul Bacău (Hemeiuși-Bacău-Siretu);
Zona situată la est de satele Valea Mică și Gh. Doja.
Toate aceste zone sunt situate în lungul văilor Siretului și Bistrița, pe direcția vânturilor dominante.
În acest sens se semnalează încărcarea excesivă a nămolurilor de la stația de epurare cu metale grele, cu excepția cobaltului și a manganului, la restul elementelor fiind depășite limitele maxime admisibile de 2-8 ori, iar la nichel de 38 de ori (v. tab. 4.2).
Pe baza celor prezentate, se poate concluziona că zona cea mai puternic influențată de emisiile poluante se situează în apropierea platformei industriale situate la sud de Municipiul Bacău. În această zonă, delimitată pe figura 4.1., poluarea este complexă și se manifestă cu cea mai mare intensitate.
Se impune luarea tuturor măsurilor posibile de către unitățile industriale existente pentru a diminua la maximum emisiile poluante.
CAPITOLUL 5
Concluzii
Suprafața luată în studiu este de 34870 ha, ocupată de terenuri agricole și neproductive în afara perimetrelor intravilane. Această suprafață se întinde, la nord și sud de Municipiul Bacău, pe o distanță de circa 38km. Delimitarea la est și la vest este făcută pe zone înalte, în cea mai mare parte acoperite de păduri, lățimea variind între 7 și 15km.
Pentru stabilirea stării actuale de calitate a solurilor în perimetrul studiat, s-a organizat o rețea de 56 puncte, unde s-au determinat principalele caracteristici ale acestora, cu setul de analize ce se execută curent în cadrul studiilor pedologice, la care s-au adăugat determinări de metale grele, fluor, azot nitric și amoniacal.
În perimetrul luat în studiu au fost identificate 18 tipuri de sol, suprafețele cele mai mari fiind ocupate de aluviosoluri (23,1%); preluvosoluri (12,8%); eutricambosoluri (11,1%); faeoziomuri (9,2%); regosoluri (8,6%); aluviosoluri entice (8,1%) și luvosoluri (8,0%).
Textura predominantă este mijlocie la suprafață și mijlocie-mijlocie fină, pe secțiunea de control. În lunca Siretului predomină textura grosieră.
Conținutul de humus, variază între 1 și 4% (în funcție de textura orizonturilor genetice) în luncile Siretului și Bistriței, între 1,5 și 2,5% pe terasele Siretului, precum și pe versanți și culmi.
Permeabilitatea solurilor este mijlocie-mare la nivelul luncii, mijlocie-mică la nivelul teraselor, mică și foarte mică pe versanți și culmi.
Principalele emisii poluante și sursele de poluare din zonă sunt reprezentate prin: amoniac; oxizi de azot; dioxid de sulf; deșeuri și reziduuri organice, metale, săruri, acizi, baze, agenți patogeni; nămoluri; gunoaie menajere și produse organice reziduuale.
Influența emisiilor poluante asupra solului și producției agricole în perimetrul studiat se concretizează prin:
acidifierea accentuată a solurilor, reflectată prin creșterea suprafețelor cu reacție acidă în ultimii 10 ani, cu peste 11%. Astfel, suprafața pe care trebuie corectată reacția acidă, este de 4990ha, cu circa 3640ha mai mult decât cu 10 ani în urmă. Această situație necesită cheltuieli suplimentare din partea producătorilor agricoli, care se ridică la fiecare 5 ani la circa 125 milioane lei (prețuri 1993).
gradul de aprovizionare a solului cu fosfor și potasiu mobil a înregistrat o creștere. Astfel, în ultimii 10 ani ponderea suprafețelor foarte slab și slab aprovizionate cu fosfor a scăzut cu aproximativ 26%, iar a celor slab și mediu aprovizionate cu potasiu mobil, cu 12%.
Pe soluri cu reacție acidă se produce o scădere a conținutului de humus, a stării de aprovizionare cu fosfor și potasiu mobil, ceea ce influențează negativ și nutriția plantelor cu azot, favorizând asimilarea unor elemente (Al, Zn, Mn, Fe) și împiedicând absorbția altora (Ca, Mg, N, S, B, Mo), determinând dezechilibre puternice de nutriție.
Acidifierea solurilor din unele areale a condus la degradarea stabilității structurale și la favorizarea proceselor de compactare secundară, astfel că suprafețe importante prezintă un grad avansat de tasare, implicând cheltuieli suplimentare din partea producătorilor agricoli pentru lucrări de afânare.
Emisiilie de amoniac și oxizi de azot constituie un poluant puternic în zonă, care pe lângă acidifierea solurilor, provoacă contaminarea apelor cu nitrați, precum și intoxicați ale vegetației. Analizele efectuate demonstrează influența acestor emisii mai ales în apropierea sursei (SOFERT-Bacău).
Prezența permanentă a emisiilor de pulberi în atmosferă reduce transparența aerului, micșorând insolația și fotosinteza. În același timp, încărcarea atmosferei cu emisii de pulberi și gaze influențează asupra fenomenelor climatice, favorizând regimul pluviometric prin ploi torențiale deosebite.
Conținutul de fluor indică o poluare incipientă a solurilor la nord și la sud de la sursă (SOFERT și halda de fosfogips), aria de răspândire fiind determinată de vânturile dominante din zonă.
În perimetrul studiat sunt separate 4 zone unde încărcarea solurilor cu metale grele este mai mare. Dintre acestea, în zona Siret-Ruși Ciutea-Letea Veche, încărcarea solurilor cu metale grele se datorește folosirii ca îngrășământ organic a nămolului de la Stația de epurare a apelor uzate a orașului. În general, limita admisibilă de încărcare cu metale grele este depășită doar în câteva puncte, la nichel și crom, în rest înregistrându-se o poluare slabă la moderată.
Zona cea mai poluată, din perimetrul studiat se află în jurul platformei industriale din partea de sud a municipiului Bacău unde se întâlnesc toate tipurile de poluare, cu intensitatea cea mai mare. Această zonă se întinde pe circa 8 km la nord și la sud și pe circa 6 km la est și la vest, față de platforma industrială.
Este necesar ca batalul, unde este depozitată cenușa rezultată de la termocentrală, să fie compartimentat și fiecare spațiu să fie umplut pe rând și apoi stabilizat prin recultivare. În vederea protejării mediului înconjurător sunt necesare măsuri care să aibă la bază urmărirea permanentă a emisiilor poluante prin observații asupra vegetației și executarea unui set de analize de sol, plantă, apă și aer.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
ATANASIU, L., – “Ecofiziologia plantelor”, Editura științifică și enciclopedică, București, 1984.
BOVAY, E., “La pollution industriale et l’agriculture”. Probleme ale agriculturii contemporane, Editura Ceres – București, 1987.
CANARACHE, A. – “Fizica solurilor agricole”, Editura Ceres, București, pag. 286, 1990.
CRĂCIUN, C. – “Minerale argiloase din sol. Implicații în agricultură”, Editura GNP. Minischool, 2000.
DAVIDESCU, D., VELICICA DAVIDESCU, – “Agrochimia modernă”, Editura Academiei RSR, București, 1981.
Enculescu, P. – “Zonele de vegetație lemnoasă din România, în raport cu condițiile orohidrografice, climatice, de sol și subsol, Mem. Inst. Geol. Român, București, pag. 338, 1924.
FEHER G., – “Evacuarea și valorificarea reziduurilor menajere” Editura Tehnică , București, 1982.
FILIPOV, F., LUPAȘCU, ANGELA, RĂDUCU, DANIELA, BELDIMAN, BRÂNDUȘA, – ”Influența măsurilor ameliorative asupra însușirilor morfologice, fizice și chimice ale solurilor cu exces de umiditate din Podișul Sucevei“, Editura Junimea, Iași, pag. 208, 2001.
FLOREA, N., BĂLĂCEANU, V., RĂUȚĂ, C., CANARACHE, A. (Editori), – “Metodologia elaborării studiilor pedologice”, Centrul de material didactic și propagandă agricolă – București, 1987.
FLOREA, N., MUNTEANU, I. – ”Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor“, Editura Estfelia, București, 2003.
GHEORGHE, BLAGA., FEODOR, FILIPOV., IOAN RUSU., SEBASTIAN UDRESCU., DUMITRU, VASILE., -”Pedologie“, Editura Academic Pres, , 2005.
IONESCU, AL., MOGA, I., ELIADE, GH., – “Interferances agriculture-pollution-zones urbaines”. Probleme ale agriculturii contemporane, Editura Ceres, București, 1977.
IONESCU, AL., – “Fenomenul de poluare și măsuri antipoluante în agricultură”, Editura Ceres, București, 1982.
MUNTEANU, I. -”Aspecte genetice și de clasificare ale solurilor submerse și foste submerse“, Știința Solului, nr.1, pag. 322, 1984.
NEAMȚU, G., – “Biochimie ecologică”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1983.
OPREA, C., V. -”Pedologie, Curs Litografiat“, Inst. Aromonic de la Timișoara, 1972.
POPESCU, D., MAN, C., CRĂINICEANU, E., – “Zooigiena și protecția mediului înconjurător”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981.
RĂUȚĂ, C., CÂRSTEA, ST., IRINA VINTILĂ, CANARACHE, A., – “Resursele de sol și caracterizarea lor energetică”, 1982.
RĂUȚĂ, C., CÂRSTEA, ST., – “Prevenirea și combaterea poluării solului”, Editura Ceres, București, 1983.
RĂUȚĂ, C., CIOBANU, C., BLĂNARU, V., DUMITRU, M., CÂRSTEA, ST. și colab., – “Evaluarea stării de calitate a solurilor din România și stabilirea măsurilor de protecție, conservare și ameliorare. Referate științifice faziale”. Arhiva științifică a I.C.P.A., București, 1992, 1993, 1994.
RÂPEANU, D. M., – “Prevenirea acțiunii factorilor poluanți asupra animalelor și produselor de origine animală”, Editura Ceres, București, 1979.
STOICA ELENA, RĂUȚĂ, C., FLOREA, N. (editori), – “Metode de analiză chimică a solului”, Centrul de material didactic și propagandă agricolă, București, 1986.
***Institutul de Cercetări pentru Pedologie și Agrochimie, – “Monitoringul Stării de Calitate a Solurilor din România” , Editura Publistar, vol.I, București, 1998.
***Institutul de Cercetări pentru Pedologie și Agrochimie, – “Monitoringul Stării de Calitate a Solurilor din România” , Editura Publistar, vol.II, București, 1998.
***M.A.A.-D.G.F.F.C.G.O.T., – “Situația fondului funciar (în profil teritorial) la 31 decembrie 1995”, 1995.
***Mediul Înconjurător, vol.II, nr. 1-2, p.9, Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, România, 1993.
***S.G.S. Ecocare Consultans NV, , Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, România. – “Sistemul Național de Monitoring al Mediului, Master Plan”, iunie 1993.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
ATANASIU, L., – “Ecofiziologia plantelor”, Editura științifică și enciclopedică, București, 1984.
BOVAY, E., “La pollution industriale et l’agriculture”. Probleme ale agriculturii contemporane, Editura Ceres – București, 1987.
CANARACHE, A. – “Fizica solurilor agricole”, Editura Ceres, București, pag. 286, 1990.
CRĂCIUN, C. – “Minerale argiloase din sol. Implicații în agricultură”, Editura GNP. Minischool, 2000.
DAVIDESCU, D., VELICICA DAVIDESCU, – “Agrochimia modernă”, Editura Academiei RSR, București, 1981.
Enculescu, P. – “Zonele de vegetație lemnoasă din România, în raport cu condițiile orohidrografice, climatice, de sol și subsol, Mem. Inst. Geol. Român, București, pag. 338, 1924.
FEHER G., – “Evacuarea și valorificarea reziduurilor menajere” Editura Tehnică , București, 1982.
FILIPOV, F., LUPAȘCU, ANGELA, RĂDUCU, DANIELA, BELDIMAN, BRÂNDUȘA, – ”Influența măsurilor ameliorative asupra însușirilor morfologice, fizice și chimice ale solurilor cu exces de umiditate din Podișul Sucevei“, Editura Junimea, Iași, pag. 208, 2001.
FLOREA, N., BĂLĂCEANU, V., RĂUȚĂ, C., CANARACHE, A. (Editori), – “Metodologia elaborării studiilor pedologice”, Centrul de material didactic și propagandă agricolă – București, 1987.
FLOREA, N., MUNTEANU, I. – ”Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor“, Editura Estfelia, București, 2003.
GHEORGHE, BLAGA., FEODOR, FILIPOV., IOAN RUSU., SEBASTIAN UDRESCU., DUMITRU, VASILE., -”Pedologie“, Editura Academic Pres, , 2005.
IONESCU, AL., MOGA, I., ELIADE, GH., – “Interferances agriculture-pollution-zones urbaines”. Probleme ale agriculturii contemporane, Editura Ceres, București, 1977.
IONESCU, AL., – “Fenomenul de poluare și măsuri antipoluante în agricultură”, Editura Ceres, București, 1982.
MUNTEANU, I. -”Aspecte genetice și de clasificare ale solurilor submerse și foste submerse“, Știința Solului, nr.1, pag. 322, 1984.
NEAMȚU, G., – “Biochimie ecologică”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1983.
OPREA, C., V. -”Pedologie, Curs Litografiat“, Inst. Aromonic de la Timișoara, 1972.
POPESCU, D., MAN, C., CRĂINICEANU, E., – “Zooigiena și protecția mediului înconjurător”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981.
RĂUȚĂ, C., CÂRSTEA, ST., IRINA VINTILĂ, CANARACHE, A., – “Resursele de sol și caracterizarea lor energetică”, 1982.
RĂUȚĂ, C., CÂRSTEA, ST., – “Prevenirea și combaterea poluării solului”, Editura Ceres, București, 1983.
RĂUȚĂ, C., CIOBANU, C., BLĂNARU, V., DUMITRU, M., CÂRSTEA, ST. și colab., – “Evaluarea stării de calitate a solurilor din România și stabilirea măsurilor de protecție, conservare și ameliorare. Referate științifice faziale”. Arhiva științifică a I.C.P.A., București, 1992, 1993, 1994.
RÂPEANU, D. M., – “Prevenirea acțiunii factorilor poluanți asupra animalelor și produselor de origine animală”, Editura Ceres, București, 1979.
STOICA ELENA, RĂUȚĂ, C., FLOREA, N. (editori), – “Metode de analiză chimică a solului”, Centrul de material didactic și propagandă agricolă, București, 1986.
***Institutul de Cercetări pentru Pedologie și Agrochimie, – “Monitoringul Stării de Calitate a Solurilor din România” , Editura Publistar, vol.I, București, 1998.
***Institutul de Cercetări pentru Pedologie și Agrochimie, – “Monitoringul Stării de Calitate a Solurilor din România” , Editura Publistar, vol.II, București, 1998.
***M.A.A.-D.G.F.F.C.G.O.T., – “Situația fondului funciar (în profil teritorial) la 31 decembrie 1995”, 1995.
***Mediul Înconjurător, vol.II, nr. 1-2, p.9, Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, România, 1993.
***S.G.S. Ecocare Consultans NV, , Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, România. – “Sistemul Național de Monitoring al Mediului, Master Plan”, iunie 1993.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Gradul DE Poluare A Solurilor DIN Zona Municipiului Bacau (ID: 121403)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.